Raspunderea Parintilor Pentru Neindeplinirea Obligatiei DE Educatie

Răspunderea părinților pentru neîndeplinirea obligației de educație

CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RĂSPUNDERE

JURIDICĂ

Secțiunea I Generalități

Secțiunea a II-a Definiția răspunderii juridice

CAPITOLUL II FAMILIA – CONCEPT ȘI CARACTERIZARE

Secțiunea I Familia privită ca fenomen social.

1. Definirea noțiunii de familie și accepțiunea sa juridică.

2. Accepțiunea sociologică a noțiunii de familie.

3. Familia – o realitate a lumii contemporane.

4. Funcțiile familiei.

CAPITOLUL III DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINȚILOR

FAȚĂ DE COPIII LOR MINORI

Secțiunea I Generalități

1. Durata ocrotirii părintești.

2. Principiile ocrotirii părintești.

Secțiunea a II-a Drepturile și îndatoririle părintești

1. Noțiuni generale.

2. Clasificarea drepturilor și îndatoririlor părintești.

3. Drepturile părintești.

4. Obligațiile părintești.

Secțiunea a III-a Copiii cu privire la care există ocrotirea părintească

Secțiunea a IV-a Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte

Secțiunea a V-a Cazuri în care ocrotirea părintească nu revine în mod

egal ambilor părinți

Secțiunea a VI-a Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești în

cazul divorțului

Secțiunea a VII-a Soluționarea neînțelegerilor privitoare la exercițiul

drepturilor și îndatoririlor părintești

1. Generalități.

2. Autoritățile statului și ocrotirea părintească.

2.1. Atribuțiile organelor tutelare.

2.2. Atribuțiile instanței judecătorești și cele ale procurorului

privind ocrotirea părintească.

CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA PENTRU NEÎNDEPLINIREA

ÎNDATORIRILOR PĂRINTEȘTI

Secțiunea I Generalități

Secțiunea a II-a Sancțiunile pentru neîndeplinirea îndatoririlor

părintești

Secțiunea a III-a Răspunderea civilă a părinților pentru faptele

cauzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori

1. Prevederi legale privind răspunderea părinților.

2. Fundamentarea răspunderii părinților în actuala reglementare.

3. Domeniul de aplicație a art. 1000 alin. (2) C.civ.

4. Condițiile răspunderii părinților pentru fapta copiilor minori.

4.1. Condiții generale.

4.2. Condiții speciale.

5. Înlăturarea prezumțiilor stabilite privind răspunderea părinților.

6. Efectele răspunderii părinților.

Secțiunea a IV-a Sancțiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire

la bunurile copilului

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Secțiunea I

Generalități

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este acela la responsabilități.

Cu toate că, în mod tradițional, conceptul de responsabilitate a fost revendicat de morală, știința dreptului a preluat în mod creator trăsăturile acestui concept, adaptându-l la specificul obiectului său de cercetare.

Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele și comportamentele, orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.

Conduita umană poate fi conformă cu cea prescrisă de norma juridică și avem astfel o conduită licită, legală sau poate fi contrară celei instituite de norma juridică, subiectul de drept având, în acest caz, o conduită ilicită.

În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere, de fiecare dată, și posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către cetățeni.

Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbură uneori grav, ordinea și liniștea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societății.

Legea este creată de oameni și principal ei misiune este aceea de a satisface nevoile oamenilor. Conduita fiecăruia dintre noi este raportată la conștiința socială existentă la un moment dat în societate. Fiecare societate are nivelul său de valori, de raportarea a comportamentului membrilor societății. Pascal spunea că „omul este o trestie, dar o trestie care gândește”, iar Kant, referindu-se tot la om, arăta că „este singura ființă capabilă să acționeze cu o forță morală pe deplin responsabilă pentru propriile acțiuni”. Omul este deci, o ființă responsabilă, care are reprezentarea acțiunilor sale. Responsabilitatea este un fenomen social, fiind strâns legată de libertate, de posibilitatea omului de a decide în orice situație în care se află. Numai un om liber este un om responsabil, numai cel care a avut posibilitatea neîngrădită de a acționa menifestându-și voința sa măsurată și dorită poate fi culpabilizat, sancționat, dacă prin ceea ce a înfăptuit a încălcat regulile moralei societății și a legilor țării.

Din aceste motive, dreptul, ca fenomen social, asociat statului (organizația politică a societății), prin ansamblul normelor juridice pe care le conține, are această menire, de a statornici un anumit comportament, bazat pe o logică, pe o rațiune izvorâtă din interesul general al societății.

Ca ființă socială și parte intrinsecă a societății, omul, trăind în societate nu poate face abstracție de valorile sociale convenite expres sau tacit în cadrul acesteia, de interesele generale și individuale ale celorlalți membrii ai societății. Ori, încălcarea acestor comandamente sau nevoi sociale reprezintă o sfidare a celorlalți membri ai societății și ca atare societatea poate reacționa împotriva celui în cauză.

Această reacție a societății împotriva individului pentru a-l determina să-și conformeze comportamentul cu interesul societății reprezintă răspunderea la care va fi supus cel în cauză. Societatea își vede valorile și interesele sale afectate și în aceste situații va lua măsuri de restabilire a unei normalități prin aplicarea sancțiunilor legale. Această normalitate este egală cu legalitatea instituită prin intermediul normelor juridice.

Secțiunea a II-a

Dezvoltarea istorică a instituției răspunderii

În comuna primitivă, întrucât nu exista nici stat, nici drept, nu se

putea vorbi despre o răspundere juridică. În cadrul acestei societăți, vătămatul răspunde la forță prin forță. El se răzbună, iar răzbunarea se face cu aprobarea grupului social. Nu există nici o preocupare pentru vinovăția făptașului, se aplică lega participațiunii, simpla cauzalitate materială fiind îndestulătoare.

Așadar, există o răspundere obiectivă, întemeiată numai pe cauzalitatea materială. Mai târziu, în perioada descompunerii comunei primitive, se constată că victima se poate înțelege cu făptașul, iertându-l în schimbul unei răscumpărări, răscumpărare ce apare ca o formă de sancționare.

În cadrul orânduirii sclavagiste, Legea celor XII table, consacră atât răzbunarea privată, cât și sistemul compozițiilor voluntare. În această epocă intervine însă o schimbare fundamentală ca urmare a apariției statului și a normelor de drept.

Cele XII table caracterizează o epocă de tranziție de la compoziția voluntară la cea legală, ambele având la bază dreptul de răzbunare și răscumpărarea acestui drept.

În această epocă se fac primii pași spre deosebirea dintre răspunderea penală și cea civilă. De asemenea, spre deosebire de comuna primitivă, unde răspunderea era colectivă, familială, în dreptul sclavagist ea devine individuală, solidară. Tot în această epocă, se înfiripă și ideea că nebunii și copiii nu pot deosebi binele de rău, ei nu pot fi în culpă, deci răzbunarea nu poate fi îndreptățită.

Spre deosebire de ceea ce se petrecea în comuna primitivă, simpla relație de cauzalitate materială nu mai este suficientă pentru a se angaja răspunderea unei persoane, fiind necesar ca această să fi fost în culpă.

În perioada orânduirii feudale se adâncește ruptura dintre răspunderea civilă și cea penală. Astfel, pentru faptele păgubitoare referitoare la bunuri se cuvine numai amenda. În privința vătămărilor aduse persoanei, cel vătămat și familia lui aveau împotriva celui care a săvârșit fapta și probabil împotriva familiei acestuia dreptul de răzbunare sau pe acela de a reclama o pedeapsă bănească.

Spre sfârșitul orânduirii feudale apar două monumente legislative și anume Legiuirea Caragea și Codul Calimah.

Legiuirea Caragea pune la baza răspunderii delictuale prejudiciul, greșeală și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și greșeală. Astfel, greșeala poate fi intenționată -dol- sau neintenționată -culpă-. Legiuirea Caragea reglementează, de asemenea, răspunderea stăpânilor de animale pentru pagubele pricinuite de acestea lucrurilor sau recoltelor ce aparțin altora. Ea nu reglementează răspunderea pentru fapta lucrurilor neînsuflețite.

Codul Calimah, având la bază Codul civil general austriac, face distincția dintre răspunderea delictuală și cea contractuală. Însă în ambele cazuri antrenarea răspunderii necesită o greșeală. Drept urmare, pruncul și nebunul, care nu pot deosebi binele și răul, sunt apărați de răspundere. Pentru ei răspunde cei care au obligația să le poarte de grijă.

O dată cu apariția Codului civil român instituția răspunderii capătă o formă mai clară, fiind reglementate numeroase forme ale acesteia.

Secțiunea a III-a

Definiția răspunderii juridice

Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. Deși tradițional, conceptul responsabilității a fost plasat în mod absolut pe terenul moralei, cercetările mai noi scot în evidență necesitatea conturării acestui concept și în planul dreptului. Printr-o gândire reducționistă (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul penal, prin înțelegerea rolului său doar într-un cadru protectiv represiv) s-a considerat mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Dreptul n-ar putea acționa decât după ce s-a săvârșit fapta periculoasă. Abordând acum noțiunea răspunderii, nu putem să nu revenim la ideea potrivit căreia, pentru ca funcționarea răspunderii juridice, ca instituție specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credința că legea -legea dreaptă, legea justă – poate crea, ca stare de spirit, în conștiința destinatarilor săi, sentimentul responsabilității.

Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condițiile în care norma poate și trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaș considerat socialmente util. În același timp însă legiuitorul are de fiecare dată în atenție și posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegală, desfășurându-se într-un cadru social determinat, cunoaște forme de manifestare multiple și are motivații complexe. Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistența libertăților și echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă. Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparțin, totdeauna, unor instanțe sociale abilitate special (cu competențe legale în acest domeniu). Temeiul acestei declanșări și întinderea răspunderii se află în lege. Răspunderea este totdeauna legală; nimeni nu-și poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ. Agentul percepe și resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor cerințe pe care societatea le impune subiectului. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relații. Răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. Răspunderea și sancțiunea apar ca două fețe ale aceluiași mecanism social. Sancțiunea, ca o condiție vitală a existenței în societate, trebuie să restituie credința zdruncinată de fapta anti-socială.

„Oare crezi – întreba Socrate – că este cu putință să dăinuiască și să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate și nimicite de fiecare particular”.
ideea potrivit căreia, pentru ca funcționarea răspunderii juridice, ca instituție specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credința că legea -legea dreaptă, legea justă – poate crea, ca stare de spirit, în conștiința destinatarilor săi, sentimentul responsabilității.

Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condițiile în care norma poate și trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaș considerat socialmente util. În același timp însă legiuitorul are de fiecare dată în atenție și posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegală, desfășurându-se într-un cadru social determinat, cunoaște forme de manifestare multiple și are motivații complexe. Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistența libertăților și echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă. Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparțin, totdeauna, unor instanțe sociale abilitate special (cu competențe legale în acest domeniu). Temeiul acestei declanșări și întinderea răspunderii se află în lege. Răspunderea este totdeauna legală; nimeni nu-și poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ. Agentul percepe și resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor cerințe pe care societatea le impune subiectului. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relații. Răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. Răspunderea și sancțiunea apar ca două fețe ale aceluiași mecanism social. Sancțiunea, ca o condiție vitală a existenței în societate, trebuie să restituie credința zdruncinată de fapta anti-socială.

„Oare crezi – întreba Socrate – că este cu putință să dăinuiască și să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate și nimicite de fiecare particular”.

Răspunderea, ca o componentă esențială a oricărei forme de organizare socială, a existat încă in societatea primitivă. În această societate, individul, absorbit de socialul, încă nediferențiat, suportă din exterior responsabilitatea morală, iar aceasta este eminamente colectivă. Societatea politico-statală inovează noi forme de răspundere. Socialul, diferențiat în grupări și categorii sociale, face ca răspunderea să se individualizeze. Devenind subiectivă, răspunderea nu și-a schimbat natura. Ea și-a schimbat doar caracterul, însușindu-și caracterele noi sociale care sunt ale civilizației moderne întregi. Societatea, printr-o „răspundere dictată”, impune indivizilor statutul ei normativ. Societatea în care trăiește cel care făptuiește o infracțiune, o contravenție, un delict civil etc, socotește – prin normele sale juridice – o atare acțiune drept reprobabilă. Prin efectul săvârșirii unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică sau morală ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată, interesele generale au fost nesocotite.

Aceasta este problema răspunderii. Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă; instituționalizarea acestei reacții, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt necesare, întrucât, răspunderea și sancționarea nu sunt (și nu pot fi) în nici un caz forme de răzbunare oarbă, ci modalități de legală răsplată („după faptă și răsplată”- spune poporul), de reparare a ordinii încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat și de apărare socială.

„Sensul frecvent al noțiunii de răspundere – notează M. Costin -, indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”. Acest sens are darul de a identifica răspunderea cu sancțiunea. Prima obiecție ce se poate aduce unei astfel de viziuni este faptul că se scapă din vedere laturile psihologice ale răspunderii. Așa cum subliniam, răspunderea și sancțiunea sunt două fațete ale aceluiași fenomen social. Sancțiunea nu vizează decât un aspect al răspunderii – reacția societății. Asemenea reacții în societățile moderne nu pot fi doar negative, ci și pozitive. În ambele sale ipostaze, dar mai ales în forma lor pozitivă, sancțiunile constituie un element puternic de control social.

Sistemul sancțiunilor se bazează pe un ansamblu armonizat de valori și criterii de apreciere.

Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimează sancțiunea, precum și dreptul unor oameni de a pedepsi pe alții? Răspunsul ar putea fi: nimic altceva decât interesele societății de a se apăra împotriva acelora care o vatămă.

Pentru acest motiv, săvârșirea unei fapte care încalcă ordinea juridică și pune în pericol chiar conviețuirea umană provoacă reacția societății. În acest sens, accentul ce se pune pe sancțiune ca măsură reparatorie – apare în bună măsură justificat. În același timp însă, răspunderea juridică și sancțiunea sunt noțiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua. „Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.

Ca raport juridic, răspunderea juridică implică drepturi și obligații juridice corelative. Are, în acest sens, dreptate Mircea Costin atunci când definește răspunderea ca un complex de drepturi și obligații conexe care – în conformitate cu legea – se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.

CAPITOLUL II

FAMILIA – CONCEPT ȘI CARACTERIZARE

Secțiunea I

Familia privită ca fenomen social.

1. Definirea noțiunii de familie și accepțiunea sa juridică.

Familia este o formă de relații sociale dintre oamenii legați între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soții, părinții și copiii, precum și, uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. Și soții singuri – fără copii – formează o familie.

Definirea noțiunii de familie ridică dificultăți, putând fi privită din punct de vedere juridic, cât și sociologic.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie incIusiv adopția), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest înțeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.

Noțiunea sociologică și cea juridică de familie, în mod obișnuit, coincid, se suprapun. Sunt, însă, situații în care această corespondență nu există. Astfel, de exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei o comunitate de viață și de interese. Dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe (de exemplu, cele privind întreținerea, dreptul la nume, privind bunurile comune dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei). Tot astfel, când copilul este încredințat unei instituții de ocrotire încetează relațiile de fapt între acesta și părinții lui, nu însă și relațiile juridice care se exprimă în obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului. De asemenea, există unele raporturi de ordin personal, nepatrimonial. În unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel, dacă frații se căsătoresc și fiecare își formează propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi de familie juridice (de exemplu, obligația de întreținere), deși ei aparțin unor familii, în sens sociologic, diferite. Pe de altă parte, raporturile care se stabilesc între concubini, care – în anumite limite – au o comunitate de viață și interese, nu se exprimă și în raporturi de familie juridice, deoarece concubinajul este în afară de lege, statul sprijinind și ocrotind numai căsătoria și familia. În cazul familiei din afara căsătoriei, tatăl și copilul pot să nu locuiască împreună, să nu aparțină aceleiași familii în sens sociologic, dar sunt legați prin raporturi de familie juridice.

În dreptul comparat s-au diversificat modelele familiale. Pe lângă familia clasică formată din tată, mamă și copii, întemeiată pe căsătorie, au apărut și familia mono-parentală compusă din mama necăsătorită și copiii săi, precum și căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din tată, mamă și copiii lor, care nu are la bază căsătoria.

Rezultă că trebuie distinse raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile de familie juridice. Existența acestora din urmă nu înseamnă dovada, întotdeauna, a primelor.

Relațiile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale, și aspecte patrimoniale.

Având în vedere dispozițiile Codului familiei, urmează să considerăm că relațiile de familie desemnează raporturile juridice care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, precum și cele asimilate relațiilor de familie. Este vorba de raporturile juridice de familie. Codul familiei se referă, însă, și la familia restrânsă, formată numai din soți sau din aceștia și copii.

Familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale. Ar fi deci sensuri speciale, nu de drept comun, din punct de vedere juridic, ale familiei. Astfel, potrivit legii nr. 114/1996 modificată și completată prin Ordonanța de urgență nr. 40 din 14 iulie 1997, Legea nr. 146/1997, ulterior republicată, din aceeași familie fac parte soții, copiii lor minori și majori, precum și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreună (art. 17 Legea nr. 114 din 1996); în sensul Legii fondului funciar nr. 18/1991, modificată și republicată, art. 8, alin. final, prin familie se înțeleg soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții lor; potrivit legislației civile, cercul moștenitorilor legali este foarte mare, cuprinzând pe descendenți, ascendenți, rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv și soțul supraviețuitor (art. 659, 669-676 C.civ.; art. 1-5 Legea nr. 319 din 1944); în sensul Legii nr. 67/1995 privind ajutorul social, familia desemnează soțul, soția și copiii lor minori care au domiciliul comun; fac parte din familie și copiii necăsătoriți, care au domiciliul comun cu părinții și care urmează cursuri la zi, în instituții de învățământ care funcționează potrivit legii, până la terminarea acestora, dar fără să depășească vârsta de 25 de ani, respectiv de 26 de ani în cazul acelora care urmează studii superioare cu o durată mai mare de 5 ani (art. 2, alin. 1); după Convenția consulară dintre România și Italia (B. Of., I, nr. 91 din 10 iulie 1968), prin membri de familie se înțeleg soțul și soția, ascendenții, descendenții membrului oficiului consular și ai soțului ori soției acestuia, precum și frații și surorile amândurora, cu condiția ca aceste persoane să se afle în întreținerea membrului oficiului consular și să locuiască împreună cu el (art. 1, lit. k); după Convenția consulară dintre România și Polonia (B. Of., I, nr. 3 din 7 ianuarie 1974), prin membri de familie se înțeleg soția ori soțul, copiii și părinții unui membru al oficiului consular, care fac parte din gospodăria acestuia (art. 1, lit. i); în sensul Codului penal, pentru infracțiunea de abandon de familie, relațiile de familie cuprind, în condițiile de incriminare prevăzute de text, pe toți cei între care există obligația legală de întreținere (art. 305).

Rezultă că, potrivit dispozițiilor Codului familiei, familia desemnează fie pe soți, fie pe aceștia și copiii lor, fie pe toți cei care se găsesc în relații de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relațiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie. în acest sens vorbim de raporturile de familie juridice potrivit Codului familiei. În sensul altor reglementări, persoanele care fac parte din familie diferă de la caz la caz. De aceea, se poate spune că există o noțiune juridică a familiei de drept comun, în sensul Codului familiei, și noțiuni speciale, în diferite domenii, la care se referă legile speciale. Așadar, noțiunea de membru de familie poate avea sensuri diferite, în raport de domeniul de activitate reglementat la care ne referim. În toate aceste cazuri este vorba de membru de familie, în accepțiunea juridică.

2. Accepțiunea sociologică a noțiunii de familie.

Familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În acest înțeles se poate spune că familia este o entitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale.

Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți. Familia tipică este cea care este formată din părinți și copii.

În mod obișnuit, familia dă naștere la următoarele raporturi:

a) de căsătorie, care constituie baza familiei;

b) cele între soți, care constituie efectele căsătoriei;

c) cele între părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor între soți;

d) cele între alte persoane, care mai fac parte din familie.

Sociologii disting familia simplă și nucleară, formată din părinții și copii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, formată din alte persoane decât în primul caz.

Familia nucleară este incompatibilă în următoarele situații:

soții nu au copii;

există un singur părinte și există copii, ori un singur copil;

mai mulți frați sau surori fără părinți.

În sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar cuprinde pe soți și pe descendenții necăsătoriți ai acestora. Această familie structurată pe două generații, a luat locul familiei tradiționale, structurată pe mai multe generații, existente în societățile nedezvoltate cu o economie rurală.

J.Morgan, care a studiat prin comparație și observație directă viața de familie de la irochezi, un trib de indieni din S.U.A., a ajuns la faimoasa teză a evoluției formelor de organizare familială, de la o totală nestructurare (promiscuitate) a relațiilor dintre sexe, la familia înrudită după sânge, la cea pe grupe, la cea poligamă, și, în fine, la forma superioară, cea monogamă. Însă, cercetările istorice și etnografice ulterioare au infirmat această teorie.

În anii 1930, sociologia americană a familiei tinde să se confrunte cu probleme sociale ridicate de șomaj, criză, adaptare culturală, probleme resimțite cu mare acuitate la nivelul familiei. Cercetările ce pot fi reunite sub denumirea de ,,școala americană de asistență socială’’ au elaborat o serie de microteorii legate, mai ales, de tensiunile și neînțelegerile din sânul familiei. Ansamblul societal, industrializarea și urbanizarea, au produs transformări marcante în structurile și funcțiile familiale.

W. Goode argumentează că inclusiv raportul industrializare – tipuri de familie trebuie considerat în termeni de condiționări reciproce. El spune că dacă este adevărat că revoluția industrială din Apusul Europei a modificat hotărâtor familia, tot atât de adevărat este că o anumită formă de familie existentă în Europa preindustrială a facilitat industrialismul și eficiența economică.

O problemă de maximă intersecție familie – societate este cea a conflictului, a rupturii dintre generații (generation gape). În mod tipic, părinții consideră actuala mentalitate și conduită a adolescenților ca fiind prea libertină, fără un suficient respect pentru tradiții și bunul simț. La rândul lor, tinerii, percep generația vârstnică și adultă ca fiind de modă veche și represivă.

Referitor la tendințele actuale în abordarea familiei, continuă să fie prezente orientarea structural – funcționalistă, interesată de legăturile dintre familie și societate, precum și cea comportamentalist – acționistă, centrată pe fenomenele și interacțiunile din interiorul familiei și pe reacția grupului familial față de evenimente și situații date.

În unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel, dacă frații se căsătoresc și fiecare își formează propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi juridice, deși ei aparțin unor familii în sens sociologic diferite.

3. Familia – o realitate a lumii contemporane.

În urmă cu aproape 10 ani, Organizația Națiunilor Unite a declarat anul 1994 ca „an al familiei”, tot atunci organizația mondială stabilind printr-o rezoluție ca în fiecare an ziua de 15 mai să fie sărbătorită în toată lumea ca „zi a familiei”.  Era un moment important în care statele lumii punctau importanța deosebită a instituției familiei.

De câteva decenii se întâmplă câte ceva în ceea ce privește familia. Se preconizează la orizont o criză a familiei ce avea să depășească granițele naționale. În acest context, schimbările profunde suferite de societatea noastră, refuzul valorilor religioase sau ignorarea lor, au generat situații noi, incompatibile cu spiritul creștin specific român, cu valorile tradiționale.

Aspecte negative ale lumii contemporane, avortul, drogurile, alcoolul, prostituția, violența degradează instituția familiei. Se impune redescoperirea valorilor familiei ca instituție umană. Familia este și trebuie să rămână un nucleu de afecțiune, socializare și cultură, iar ea nu se poate întemeia decât pe căsătorie.

De multe ori problemele societății se reflectă în cadrul familiei. Dezorganizarea familiei ca o consecință a șomajului sau a sărăciei, este atât o problemă socială, cât și una privată. Tensiunile dintre valorile individuale și familiale din societatea noastră creează conflicte personale și familiale.

Căsătoria și divorțialitatea, ca de altfel și familia, nu sunt altceva decât o construcție a unei anumite ordini sociale, specifică fiecărei epoci de dezvoltare istorică.

Majoritatea concepțiilor omului cu privire la aceste instituții, căsătorie și divorț, au un caracter egocentric, adică sunt construite numai din interiorul lumii în care trăiește exponentul unei opinii, ca și cum aceasta ar fi singura lume existentă și acceptabilă.

Viața de familie apare ca o continuă negociere de roluri, iar dinamica și structura rolurilor se face după principiul echității. Această echitate se referă la aportul adus de soție și bărbat în cadrul familiei, aport care trebuie să fie unitar, echitabil.

Odată cu intrarea masivă, după anul 1960, a femeilor în câmpul muncii, și odată cu reînviorarea substanțială a mișcării feministe, are loc o reconsiderare drastică a sarcinilor de rol în familie. Femeile occidentale vor să se afirme pe plan profesional, pe plan politic, în viața publică. O tot mai mare parte din femei nu se mai angajează în instituția mariajului, ele preferând să aibă copii, chiar în afara ei. Pentru cele mai multe dintre femei, soluția optimă ar fi o nouă redistribuire a rolurilor, o complementaritate bazată pe egalitate în toate sau aproape în toate. Complementaritatea modernă pretinde ca ambii soți să fie implicați eficient în aspectele concrete ale vieții familiale, în treburile gospodărești.

Unii autori consideră că libertinajul contemporan reprezintă consecința subminării și evitării unei evaluări și a unui răspuns prompt, chiar din perspectiva religioasă. Mulți psihologi, juriști, sociologi, consideră căsătoriile ca fiind „o monogamie constrângătoare”, ,”o ordine caracteristică Evului Mediu’’, apreciind că ea nu mai este necesară, fapt motivat de mai multe considerente:

există un număr prea mare al divorțurilor;

a crescut înspăimântător numărul avorturilor;

s-au diminuat accentuat majoritatea funcțiilor familiei;

se simte o evidentă răceală a relațiilor soț – soție – copil.

În concepția că divorțul nu este un eșec, ci un răspuns potrivit pentru începutul unei vieți mai bune, sunt prezumate consecințele lui pozitive: se iese dintr-o situație cu totul stresantă, te poți recăsători, etc.

La nivelul celor doi parteneri, efectele depind de faptul dacă există sau nu copii, de investițiile materiale și afective făcute în căsnicie, de cine a inițiat divorțul, de valoarea partenerilor pe piața erotică și maritală, de densitatea de prieteni și rude a fiecăruia.

Cercetările de specialitate arată că, dacă după divorț, copilul continuă să interacționeze sistematic cu celălalt părinte, deficiențele în profilul lui psiho-comportamental (inteligență, cunoștințe, atitudini, asumare de roluri) sunt semnificativ mai reduse în comparație cu familiile biparentale tensionate.

Când cineva apreciază instituția căsătoriei ca fiind singura abilitată din punct de vedere moral pentru conviețuirea oamenilor, filozofia fericirii îl conduce pe om la poligamie consecutivă și spre o degradare deplină a ceea ce căsătoria și familia înseamnă din punct de vedere creștin.

Adevărata căsătorie este deschisă spre noi posibilități, este un dialog continuu între soți și ceilalți membri ai familiei, este arta de a fi prezent cu trupul și sufletul în mijlocul ei. De aceea, cel mai mare pericol pentru familia din zilele noastre, nu este atât divorțul, cât plictiseala, indiferența, necomunicarea reciprocă, izolarea.

Căsătoria și familia, indiferent de transformările prin care vor trece, vor fi și vor rămâne mereu actuale, și datorită lor, omul nu va rămâne izolat în lume, fără rădăcini în trecut, fără sprijin în prezent sau fără speranță în viitor.

4. Funcțiile familiei.

Familia îndeplinește următoarele funcții:

a) Reproducerea populației, perpetuarea speciei umane. Avându-se în vedere, mai ales, funcția biologică a familiei, s-a spus că familia este o realitate biologică, prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Această funcție asigură reproducerea populației, deoarece fără perpetuarea speciei umane societatea este de neconceput. Atracția către sexul opus este inerentă naturii umane, după cum tot astfel este și nevoia de a avea și a crește copii. Dar, condițiile naturale de dezvoltare a familiei trebuie să fie privite în strânsă legătură cu relațiile sociale, atât din cadrul familiei, cât și din societate. Copiii constituie, în cadrul familiei, un puternic factor de coeziune, de echilibru moral și juridic, de potențare a sentimentelor, de bucurie și de încredere în viitor. În același timp, copiii reprezintă viitorul națiunii, al patriei.

Funcția biologică a familiei poate fi influențată, într-o anumită măsură, de către societate. Creșterea populației depinde, în mod nemijlocit, de structura economică a societății, de structura diferitelor organisme sociale și de politica societății privind natalitatea. În această privință, unele țări promovează o politică de stimulare a natalității, iar altele de frânare a sporului populației.

Sprijinirea și stimularea creșterii natalității se realizează, în bună măsură, prin mijloace juridice;

b) Funcția economică.

Funcția economică a familiei își găsește expresia în conducerea în comun a gospodăriei casnice și comunitatea de bunuri a soților, precum și în ajutorul acordat membrilor ei aflați în nevoie din cauza incapacității de a munci. Funcția economică a familiei se exprimă și în caracterul de unitate de producție pe care-l are aceasta, de exemplu, familia din mediul rural, familia meșteșugarilor, a întreprinzătorilor economici;

c) Funcția educativă.

Familia a avut în toate timpurile un rol important în educația
copiilor. Desigur, funcția educativă a familiei a suferit schimbări determinate de evoluția societății. Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Părinții sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității (art. 101 alin. 2 C. fam.). Tot astfel, art. 29, pct. 6 din Constituția României arată că părinții au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Există o unitate între educația în familie și educația în societate. Statul edictează norme juridice și stabilește atribuții anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfășurării corespunzătoare a procesului educativ în familie.

CAPITOLUL III

DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINȚILOR

FAȚĂ DE COPIII LOR MINORI

Secțiunea I

Generalități

Instituția ocrotirii părintești este tratată în Titlul III, Capitolul I, Secțiunea I din Codul familiei sub denumirea de „Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori”, precum și prin anumite texte ale Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004. Ocrotirea părintească reprezintă ansamblul drepturilor și îndatoririlor ce revin părinților față de copiii lor minori, valabile, în egală măsură, pentru copilul din căsătorie, pentru cel adoptat, ca și pentru copilul din afara căsătoriei, a căror exercitare trebuie să se facă exclusiv în interesul minorului, cu respectarea independenței patrimoniale în raporturile părinților cu acesta și sub îndrumarea și controlul efectiv al Autorității tutelare. Aceste drepturi și îndatoriri sunt acordate părinților în vederea creșterii, educării și formării copilului pentru viață, în conformitate cu interesele sale, cu cele ale familiei și ale societății.

În cadrul ocrotirii părintești, drepturile sunt acordate părinților numai în scopul asigurării îndeplinirii de către aceștia a îndatoririlor ce le revin față de copiii lor minori. Drepturile și îndatoririle părintești privesc atât persoana, cât și patrimoniul minorului. Ele alcătuiesc în totalitatea lor conținutul ocrotirii părintești, dar legea le tratează distinct, deoarece fiecare drept sau îndatorire are un specific propriu, reprezintă o manifestare deosebită a acestei ocrotiri; drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana minorului au o pondere sporită comparativ cu cele referitoare la bunurile acestuia.

1. Durata ocrotirii părintești.

Ocrotirea părintească se acordă copiilor pe tot timpul minorității. Chiar dacă minorul este pus sub interdicție, potrivit art. 150 C.fam., el rămâne sub ocrotirea părinților până la majorat fără a i se numi un tutore. Ocrotirea părintească încetează în privința minorului care se căsătorește, deoarece acesta dobândește capacitatea deplină de exercițiu (art. 8 Decretul nr. 31 din 1954). Această situație se poate întâmpla în cazul femeilor, care, potrivit art. 4 C. fam., au dreptul să se căsătorească de la împlinirea vârstei de 16 și, în anumite condiții, chiar de la împlinirea vârstei de 15 ani.

Prin urmare, ocrotirea părintească presupune că persoana nu a împlinit 18 ani și nu are capacitatea deplină de exercițiu.

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării ei prin deces, soțul care nu a împlinit vârsta de 18 ani își menține capacitatea deplină de exercițiu, căci nu există nici o dispoziție legală care să prevadă că aceasta se pierde – potrivit art. 6 Decretul nr. 31 din 1954, capacitatea deplină de exercițiu nu se pierde decât în cazurile prevăzute de lege – și, ca urmare, nu se mai pune problema revenirii ocrotirii părintești asupra acestuia.

Soluția nu mai este aceeași în cazul nulității absolute sau relative a căsătoriei dacă acestea intervin într-un moment în care acel soț nu a împlinit încă vârsta de 18 ani. În această situație trebuie deosebit după cum soțul care nu are vârsta de 18 ari a fost de bună-credință sau de rea-credință la încheierea căsătoriei. În primul cat nulitatea sau anularea căsătoriei nu suprimă efectele pe care aceasta le-a produs în trecut cât privește pe soțul de bună-credință, ci operează numai pentru viitor, ca la desfacerea căsătoriei prin divorț (art. 23 alin. 1 C. fam.). Ca urmare, capacitate deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie se menține și nu poate fi vorba de revenirea ocrotirii părintești, asupra soțului respectiv. În cel de-al doilea caz, nulitatea sau anularea căsătoriei produce efecte pentru trecut în ceea ce-l privește pe soțul sub 18 ani, în cauză, de rea-credință. În consecință, nu se pune problema menținerii capacității depline de exercițiu și deci în privința acestui soț de rea-credință, revine ocrotirea părintească.

2. Principiile ocrotirii părintești.

Principiile sunt reguli generale, de maximă aplicabilitate, care reprezintă fundamentul unei ramuri de drept sau a unei instituții juridice. Articolul 6 din Legea nr. 272/2004 afirmă expres principiile care stau la baza protecției copilului. Acestea se aplică nu numai în raport cu dispozițiile actului normativ care reprezintă legea-cadru în materie, ci și cu reglementările speciale privind protecția copilului (de exemplu Codul familiei, Legea învățământului, Codul muncii etc.)

Legea nr. 272/2004 arată că respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:

I. Principiul protecției interesului superior al copilului;

Protecția interesului superior al copilului reprezintă fundamentul oricărei măsuri în legătură cu minorul. Aplicarea principiului nu trebuie realizată astfel încât să se anuleze alte drepturi ale copilului, astfel cum sunt acestea consacrate în Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului și în Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului.

Principiul interesului superior al copilului produce și „efecte orizontale”, respectiv statul trebuie să ia măsurile necesare pentru garantarea lui nu numai în ce privește relațiile cu autoritățile, ci și de către subiectele de drept privat, în special în raporturile cu părinții.

Acest principiu trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc pe copil.

Principiul interesului superior al copilului nu trebuie înțeles în mod abstract și teoretic, ci pornindu-se de la particularitățile situației fiecărui copil și ale materiei în care se aplică. Astfel, jurisprudența a arătat că într-un anumit caz concret, interesul superior al copilului justifică încuviințarea adopției, chiar dacă în alte situații o asemenea măsură nu putea fi admisă. În speță, copilul a fost a abandonat imediat după naștere de ambii părinți și a fost crescut de bunicii paterni. Deși din certificatul medical depus la dosar rezultă anumite probleme de sănătate ale adoptatoarei (care, totuși, poate îngriji pe minor), iar adoptatorul a fost condamnat penal pentru distrugerea unor bunuri și ulterior grațiat, dacă comisia pentru protecția copilului a dat aviz favorabil pentru adopție, prin încuviințarea adopției de către bunicii paterni interesul minorului este evident mai bine protejat decât dacă ar fi instituționalizat într-un cămin.

În aplicarea acestui principiu trebuie avute în vedere nu numai efectele pe termen scurt ale unei măsuri, ci mai ales efectele pe termen lung.

II. Egalitatea șanselor și nediscriminarea;

III. Responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;

IV. Primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;

V. Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;

VI. Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;

VII. Respectarea demnității copilului;

VIII. Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;

IX. Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;

X. Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

Potrivit principiului celerității autoritățile trebuie să acționeze prompt în scopul evitării oricăror întârzieri inutile care sunt contrare interesului superior al copilului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că într-o cauză care implică relațiile de familie între părinți și copii, conformitatea măsurilor autorităților naționale cu dispozițiile art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (care garantează și dreptul la relații de familie) se apreciază și în funcție de celeritatea acesteia. Procedurile legate de exercitarea autorității părintești, inclusiv executarea acestora, necesită urgență, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor de familie.

XI. Asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;

XII. Interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.

Reglementarea ocrotirii minorului prin părinții săi se bazează, după părerea doctrinarilor, pe următoarele principii:

1) Potrivit art. 97 alin. 2 din Codul familiei, părinții trebuie să exercite drepturile și să îndeplinească îndatoririle părintești numai în interesul minorului. Părinții au drepturi și îndatoriri față de copilul lor minor, pe primul plan situându-se îndatoririle părintești, căci drepturile sunt recunoscute în vederea îndeplinirii îndatoririlor. Consacrând acest principiu legiuitorul creează o importantă garanție juridică menită să prevină ca ocrotirea părintească să nu fie deturnată de către părinți de la finalitatea ei în vederea utilizării sale în propriile lor interese și să asigure protejarea eficientă a intereselor minorului împotriva unor eventuale abuzuri ale părinților.

Cât privește expresia „interes al copilului minor”, aceasta semnifică, pe de o parte, un interes obștesc care se reflectă în modul cum trebuie să fie crescut și educați copiii de către părinți, iar pe de altă parte, include un interes personal concret al minorului. Instanțele judiciare au apreciat că noțiunea de „interes al minorului” se definește prin prisma obligației legale a părinților de a crește copilul, îngrijind de sănătatea sa fizică, morală și intelectuală; aprecierea interesului minorului se va face în cadrul dispozițiilor legale. Uneori însăși legea face precizări cu privire la conținutul concret al noțiunii de „interes al copilului minor”.

2. Din coroborarea art. 101 și 108 din Codul familiei cu prevederile
din cap. VII al Legii nr. 272/2004 rezultă că exercitarea drepturilor și
îndeplinirea îndatoririlor părintești se fac sub îndrumarea și controlul
efectiv și continuu al autorităților abilitate în scopul asigurării unei cât
mai depline ocrotiri a minorului. Acest principiu constituie de asemenea,
o garanție că exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești
se face numai în interesul minorului.

3. Un alt principiu al ocrotirii părintești este consacrat prin art. 106
din Codul familiei care dispune: „Părintele nu are nici un drept asupra
bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de
dreptul de moștenire și la întreținere”. Este principiul independenței
patrimoniale a minorului și a părinților săi; el privește exercitarea drepturilor și îndatoririle părintești referitoare la bunurile copilului minor și
constituie un mijloc juridic de asigurare a intereselor patrimoniale ale
acestuia din urmă.

4. Din reglementările legale ale ocrotirii părintești se desprinde, ca
principiu al acesteia, asimilarea condiției juridice a copilului din afara
căsătoriei cu aceea a copilului firesc (art. 63 și art. 76 alin. 1 C. fam.).
Ocrotirea părintească are același conținut pentru copilul din afara
căsătoriei ca și pentru copilul din căsătorie, pentru adoptat ca și pentru
copilul firesc: drepturile și îndatoririle părinților sunt aceleași indiferent
din ce categorie de copii face parte minorul, art. 97 Codul familiei.

5) Codul familiei consacră principiul egalității părinților în exercitarea ocrotirii părintești. Art. 97 alin. 1 din Codul familiei dispune în acest sens că „ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați”. De asemenea, art. 1 alin. 3 prevede că „în relațiile dintre soți precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.”

În anumite împrejurări, unul dintre părinți este autorizat să decidă singur asupra unei măsuri referitoare la copilul său și anume când celălalt părinte se află într-una din următoarele situații: este mort; este decăzut din drepturile părintești (art. 109); se află pus sub interdicție (art. 142); când din orice altă împrejurare nu-și poate manifesta voința (art. 98 alin. 2 și art. 70 alin. 2, C.fam.).

Soluția este aceeași în cazul în care copilul din afara căsătoriei își are stabilită filiația numai față de unul dintre părinți sau în cazul când un copil a fost adoptat numai de către o persoană. În afară de aceste situații, orice măsură cu privire la persoana sau bunurile copilului minor trebuie să fie luată de ambii părinți, de comun acord ce trebuie să fie realizat cu privire la fiecare act în parte, deoarece numai în acest mod se poate realiza un control reciproc, concret, asupra fiecărei măsuri.

Secțiunea a II-a

Drepturile și îndatoririle părintești

1. Noțiuni generale.

Sub imperiul Codului civil, ocrotirea minorului prin părinți era numită putere părintească și era definită ca fiind totalitatea drepturilor acordate de lege părinților asupra persoanei și bunurilor copilului, cât timp acesta este minor. Codul familiei nu mai folosește noțiunea de putere părintească, ci reglementează, în capitolul dedicat ocrotirii minorului, drepturile și obligațiile părintești.

Drepturile părintești constituie o categorie specială de drepturi deoarece conferă titularilor lor o îndatorire și nu o putere subiectivă, reprezintă o sumă de prerogative care trebuie exercitate nu în interesul titularilor lor, ci în interesul superior al copilului. Deci, deși legiuitorul folosește noțiunea de drepturi și obligații, în cea mai mare măsură, părinții au, în raporturile cu copiii lor, mai degrabă obligații. Noțiunea de drepturi este mai adecvată relațiilor dintre părinți și terți în ceea ce privește pe copilul lor.

2. Clasificarea drepturilor și îndatoririlor părintești.

Din reglementarea legală rezultă că unele sunt cu privire la persoana copilului și altele cu privire la bunurile acestuia. În ceea ce privește determinarea drepturilor și îndatoririlor părintești care aparțin fiecăreia din aceste categorii, autorii exprimă păreri diferite. Astfel:

a) Într-o părere, îndatoririle părinților privind persoana copilului sunt: a) de a crește copilul; b) obligația de întreținere. Drepturile privind persoana copilului sunt: a) a-și ține copilul; b) de îndrumare; c) de a consimți la adopție.

Îndatoririle cu privire la bunurile copilului sunt: a) de administrare a bunurilor copilului; b) alte îndatoriri (de a cere întocmirea inventarului; de a cere stabilirea sumei anuale necesare pentru întreținerea copilului și administrarea bunurilor sale; de a depune unele sume de bani și hârtii de valoare la o casă de păstrare de stat; de a prezenta darea de seamă anuală; de a prezenta darea de seamă generală). Drepturile privind bunurile copilului sunt: a) de a reprezenta pe minor în actele juridice; b) de a încuviința actele juridice ale minorului.

În ceea ce privește dreptul de a reprezenta sau dreptul de a încuviința actele minorului, acestea pot fi folosite și cu privire la persoana copilului și cu privire Ia bunurile acestuia;

b) Într-o altă părere, drepturile și îndatoririle cu privire la persoana copilului sunt: a) dreptul și îndatorirea de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului; b) dreptul și îndatorirea de a educa pe copil; c) îndatorirea de a asigura învățătura și pregătirea profesională a copilului; d) dreptul de a crește personal copilul; e) dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare față de copil; f) dreptul de a avea
copilul lângă părinte; g) dreptul de a avea legături personale cu copilul; h) dreptul de a decide cu privire la întinderea obligației de întreținere datorată copilului; i) dreptul de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii; j) dreptul de a consimți la adopția copilului minor ori de a cere desfacerea adopției.

Drepturile și îndatoririle părintești cu privire Ia bunurile copilului sunt: a) dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului; b) dreptul și îndatorirea de a reprezenta copilul în vârstă de sub 14 ani în acte juridice și în fața instanțelor judecătorești; c) dreptul și îndatorirea de a încuviința actele minorului care are vârsta între 14 și 18 ani; c) în sfârșit, drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului sunt: a) dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul; b) dreptul de a lua măsuri disciplinare; c) dreptul de cere înapoierea copilului de la persoana care-l ține fără drept; d) dreptul de a consimți la adopția copilului sau de a cere desfacerea adopției; e) dreptul de a avea legături personale cu copilul; f) dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului; g) dreptul de a stabili locuința copilului.

Drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului minor sunt: a) dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului; b) dreptul și îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele juridice ori de a-i încuviința aceste acte.

3. Drepturile părintești.

Potrivit Legii nr. 272/2004 exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. Ambii părinți sunt responsabili în mod egal pentru creșterea copiilor lor.

a) dreptul părinților de a crește copilul. Acest drept reprezintă în același timp și o obligație. Părinții și copiii lor au, deopotrivă, dreptul de a forma o familie și de a trăi împreună. Părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute de lege [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 272/2004]. Părinții copilului au dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia [art. 30 alin. (3) din Legea nr. 272/2004].

b) dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ține fără drept. Părinții au dreptul de a cere, prin acțiune în justiție, înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept [art. 103 alin. (1) C. fam.]. Dar, instanța poate respinge cererea dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vârsta de 10 ani [art. 103 alin. (2) C. fam.].

c) dreptul de a consimți la adopția copilului lor. Acest drept se
exercită în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopției.

d) dreptul la relații personale cu copilul. Acesta se exercită în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 272/2004 și cu normele speciale din
Codul familiei.

4. Obligațiile părintești.

Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. În acest scop, potrivit art. 32 din Legea nr. 272/2004, părinții sunt obligați:

să supravegheze copilul;

să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și
demnitatea;

să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea
afecta și să ia în considerare opinia acestuia;

să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor
copilului lor;

să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită
atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

Părinții au următoarele drepturi cu privire la bunurile copilului lor minor:

a) dreptul și îndatorirea de administra bunurile copilului [art. 105 alin. (1)C. fam.];

b) dreptul și îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviința aceste acte. Acest drept se exercită în conformitate cu regulile generale ale dreptului civil din materia incapacității minorului.

În cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului. Ca efect al adoptării acestor dispoziții, sunt abrogate implicit articolele din Codul familiei cu privire la competența autorității tutelare în ceea ce privește dreptul de a hotărî în situațiile în care există neînțelegeri între părinți în ce privește exercitarea drepturilor părintești.

Secțiunea a III-a

Copiii cu privire la care există ocrotirea părintească

Legea dă ocrotirii părintești o arie de cuprindere foarte largă care se extinde asupra tuturor categoriilor de minori. Regula este că ocrotirea părintească se înfăptuiește în raporturile dintre părinți și copiii minori, în această activitate fiind deopotrivă implicați ambii părinți. Există însă anumite situații în care domeniul de înfăptuire al ocrotirii părintești se află numai parțial sau nu se află deloc pe tărâmul acestor raporturi, ci cuprinde alte raporturi juridice stabilite între minor și alte persoane decât părinții săi firești. În literatura de specialitate se disting mai multe categorii de minori în privința cărora există ocrotire părintească.

A. Potrivit dispozițiilor Codului familiei, nu se mai face, în cadrul ocrotirii părintești, nici o deosebire între copilul din căsătorie și copilul din afara căsătoriei. Egalitatea în drepturi dintre copilul din căsătorie și copilul din afara căsătoriei este unul dintre principiile de bază în materie de ocrotire părintească, așa cum am arătat. Fără a distinge între cele două situații, ocrotirea părintească există cu privire la toți copiii, sub condiția ca filiația lor să fie stabilită. Aceasta înseamnă însă că, din punctul de vedere al părintelui, drepturile și îndatoririle părintești îi revin fără a deosebi după cum el este căsătorit sau nu.

B. În cazul copilului adoptat, ocrotirea părintească se exercită de către adoptator, căci prin efectul adopției drepturile și îndatoririle părintești trec asupra persoanei care adoptă, potrivit Legii nr. 273 din 21 iunie 2004. Prin consecință, de astă dată domeniul de înfăptuire al ocrotirii părintești nu vor mai fi raporturile dintre minor și părinții săi firești, ci raporturile minorului cu adoptatorul și aceasta indiferent dacă adopția s-a făcut cu efecte restrânse sau depline conform vechiului sistem. Atunci însă când cel care adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului, drepturile și îndatoririle părintești aparțin adoptatorului, dar și părintelui firesc căsătorit cu acesta; într-o asemenea situație, domeniul de înfăptuire al ocrotirii părintești va cuprinde și raporturile minorului cu părintele firesc căsătorit cu adoptatorul.

În aplicarea art. 7 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, un copil nu poate fi adoptat de mai multe persoane. Se face o excepție numai pentru cazul când copilul este adoptat de către soț și soție, deodată sau succesiv și când drepturile și îndatoririle părintești revin amândurora deopotrivă, prin aplicarea art. 97 alin. 1 din Codul familiei. Dacă, însă, numai unul dintre soți a adoptat copilul, celălalt soț nu are, în raporturile cu copilul adoptat, nici un fel de drepturi și îndatoriri părintești, întrucât între ei nu s-a stabilit juridic nici o legătură.

Secțiunea a IV-a

Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte

Există unele situații în care nu este cu putință ca minorul să fie ocrotit de ambii părinți, ci numai de către unul din aceștia, prevăzute de art. 98 C. fam.:

I. Moartea unuia dintre părinți.

Potrivit art. 113 C. fam., tutela se deschide în cazul în care ambii părinți sunt morți. Prin urmare, între cele două texte există concordanță. Ocrotirea minorului revine părintelui rămas în viață. Situația este aceeași când unul dintre părinți este declarat mort prin hotărâre judecătorească, deoarece asemenea hotărâre instituie prezumția că dispărutul a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morții, iar nu data când hotărârea rămâne definitivă.

II. Decăderea unui părinte din drepturile părintești.

Potrivit art. 110 C. fam., decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a da întreținere copilului. Autoritatea tutelară poate da încuviințare părintelui decăzut din drepturile părintești de a avea legături personale cu copilul dacă, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt în primejdie (art. 111 C. fam.).

III. Punerea sub interdicție a unuia dintre părinți.

Deși nu există un text expres ca în cazul decăderii din drepturile părintești, totuși părintele pus sub interdicție nu este scutit de îndatorirea de a da întreținere copilului minor. Această obligație există în sarcina celui pus sub interdicție numai dacă și în măsura în care mijloacele sale depășesc nevoile normale ale îngrijirii și vindecării. În caz contrar, cel pus sub interdicție nu poate avea obligație de întreținere, căci o asemenea obligație, în sensul art. 91 C. fam., revine părintelui care are „mijloace îndestulătoare” pentru a acoperi nevoile acelui îndreptățit la întreținere. Interzisul devine incapabil de a exercita drepturile părintești, astfel că exercițiul acestora revine celuilalt părinte (art. 98 alin. 2 C. fam.).

IV. Unul dintre părinți este în imposibilitate, din orice împrejurare, de a-și manifesta voința, situații ce provin din:

dispariția unui părinte; nu se cere ca aceasta să fie declarată printr-o hotărâre judecătorească;

contrarietatea de interese între minor și unul din părinții săi; un exemplu în acest sens ar fi cazul când se introduce acțiunea pentru întreținerea minorului în numele acestuia de către un părinte împotriva celuilalt;

împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului, situație prevăzută de art. 152 lit. c din C. fam., potrivit
căruia se instituie curatela dacă din cauza bolii sau din alte motive părinții ori tutorele sunt împiedicați să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează;

condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.

Secțiunea a V-a

Cazuri în care ocrotirea părintească nu revine în mod egal ambilor părinți

Deosebim două situații:

I. Ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinți.

Există unele situații în care, ambii părinți se găsesc în viață și ar trebui să exercite, în mod egal drepturile și îndatoririle părintești față de copilul lor, totuși, acestea, potrivit unor dispoziții legale speciale, revin, în mod neegal, părinților. Aceste cazuri sunt următoarele:

Desfacerea căsătoriei prin divorț. În cazul divorțului, instanța judecătorească este obligată să se pronunțe și asupra încredințării copiilor minori (art. 42 C.fam.). Părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părintești, atât în ceea ce privește persoana, cât și în ceea ce privește bunurile copilului (art. 43 alin. 1 C. fam.). Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul are dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și dreptul de a veghea la
creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului (art. 43 alin. ultim C.fam.);

Desființarea căsătoriei. Nulitatea căsătoriei nu produce efecte în privința copiilor din respectiva căsătorie (art. 23 alin. Ultim C. fam.). După desființarea căsătoriei, părinții nu vor mai locui împreună. De aceea, art. 24 alin. 2 C. fam. prevede că, în ceea ce privește drepturile și îndatoririle dintre părinți și copii, se vor aplica, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț, astfel cum sunt reglementate prin art. 42-44 din același Cod;

Încredințarea copilului din afara căsătoriei. În cazul în care filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, încredințarea lui, precum și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională se vor hotărî potrivit dispozițiilor art. 42-44 C.fam., care se aplică prin asemănare (art. 65 C.fam.). Din acest punct de vedere, părinții din afara căsătoriei sunt
asimilați cu soții divorțați. În consecință, părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părintești, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia.

II. Ocrotirea părintească revine numai în parte părinților.

Există unele situații în care drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana minorului revin unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, iar dreptul de administrare a bunurilor, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin unuia dintre părinți, desemnat de instanța judecătorească. În toate aceste situații, amândoi părinții au
dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională. Cazurile în care drepturile și îndatoririle părintești sunt împărțite între părinți și alte persoane sau instituții de ocrotire, în felul mai sus arătat, sunt următoarele:

Desfacerea căsătoriei prin divorț. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, încredințarea copiilor se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane decât părinții sau unei instituții de ocrotire (art. 42 alin. 2 C. fam.). În această situație, persoana sau instituția de ocrotire va avea față de copil numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului. Dreptul de administrare a bunurilor, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin părintelui desemnat prin hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul. Celălalt părinte are dreptul de a avea legături personale cu copilul și dreptul de a veghea Ia creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională (art. 43 C. fam.). Desigur, aceleași drepturi le are și părintele care exercită administrarea bunurilor, reprezentarea sau încuviințarea actelor minorului;

Desființarea căsătoriei. Situația este aceeași ca și în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, deoarece, potrivit art. 24 alin. 2 C. fam., în ceea ce privește drepturile și îndatoririle dintre părinți și copii, se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț;

Încredințarea copilului din afara căsătoriei. Acest copil poate fi încredințat unei alte persoane decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, în aceleași condiții ca și copilul din căsătorie în cazul divorțului (art. 65 C. fam.). În consecință, situația este aceeași, în privința drepturilor și îndatoririlor dintre părinți și copii, ca și în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț;

Încredințarea copilului din căsătorie. Când copilul este lipsit de ocrotirea părintească și nu a fost instituită tutela, copilul poate fi încredințat unei familii sau persoane și dacă nu a fost posibilă nici această măsură de protecție, drepturile părintești asupra copilului se exercită de către consiliul județean, respectiv de către consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, prin Comisia pentru protecția copilului, până când această comisie hotărăște încredințarea copilului serviciului public specializat pentru protecția copilului sau unui organism privat autorizat în condițiile legii.

Persoana fizică sau persoanele juridice cărora li s-a încredințat copilul au față de acesta numai drepturile și obligațiile ce revin părinților cu privire la persoana acestuia.

Pe durata încredințării, domiciliul copilului este la persoanele cărora le-a fost încredințat.

Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului ori încuviințarea încheierii acestor acte se face de către Comisia pentru protecția copilului, în condițiile legii.

Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Comisia pentru protecția copilului care îl poate delega serviciului public specializat pentru protecția copilului. Se face inventarierea bunurilor copilului. Serviciul public specializat pentru protecția copilului, cu aprobarea Comisiei pentru protecția copilului, va putea înstrăina bunurile copilului, numai dacă actul răspunde unor necesități sau prezintă un folos neîndoielnic pentru copil.

Amândoi părinții păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisia pentru protecția copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului. Serviciul public specializat pentru protecția copilului după caz, organismul privat autorizat va crea condițiile necesare pentru aceasta, potrivit legii.

De asemenea, Comisia pentru protecția copilului poate hotărî plasamentul copilului la o persoană sau la o familie, dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în familie din motive independente de voința părinților, iar dacă nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să poată fi dat în plasament, Comisia pentru protecția copilului poate hotărî plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protecția copilului sau la un organism privat autorizat.

Pe toată perioada plasamentului, părinții copilului își mențin drepturile și obligațiile față de acesta, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestor măsuri.

Părinții au dreptul să mențină legături permanente și nemijlocite cu copilul, pe toată durata plasamentului. Ei au dreptul să viziteze copilul în condițiile legii, precum și dreptul să corespondeze cu acesta. Părinții pot vizita copilul la domiciliul sau sediul persoanei sau al familiei la care acesta a fost dat în plasament, numai cu acordul acestora și în prezența reprezentanților serviciului public specializat pentru protecția copilului.

În lipsa acordului, legătura personală se realizează în spații special amenajate în cadrul său în afara centrelor de plasament.

Persoanele fizice sau cele juridice care au primit în plasament un copil sunt obligate să îi asigure acestuia îngrijirile și condițiile necesare dezvoltării sale armonioase. Acordul părinților pentru efectuarea actelor obișnuite, necesare îndeplinirii acestei obligații sau înlăturării oricărei situații urgente care ar pune în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, este prezumat. Pe durata plasamentului, domiciliul copilului este la persoana la care a fost dat în plasament.

Secțiunea a VI-a

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești în cazul divorțului

Desfacerea căsătoriei prin divorț modifică modul de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești. Din acest punct de vedere, se deosebesc două situații:

I. Copilul a fost încredințat de instanța de divorț unuia dintre părinți.

Potrivit art. 42 C.fam., instanța judecătorească este obligată să hotărască, o dată cu pronunțarea divorțului, și cu privire la încredințarea copilului minor și la stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestuia, cu respectarea prevederilor acestui text. în primul rând, încredințarea copilului minor se face unuia dintre părinți și numai dacă există motive temeinice, în interesul copilului, acesta poate fi încredințat și unui al treilea sau unei instituții de ocrotire.

Părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părintești și îndeplinește îndatoririle părintești (art. 43 alin. ultim C.fam.).

Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul continuă a avea dreptul și a fi ținut de îndatorirea de a crește copilul. Modul de exercitare al acestora este însă diferit față de cel anterior divorțului. Într-adevăr, măsurile privind copilul se iau de către părintele căruia i-a fost încredințat acesta, deoarece el exercită drepturile părintești cu privire la copil. Nu se cere să existe o înțelegere între părinți, prealabilă măsurii care se ia, așa cum se întâmplă în cazul în care părinții nu sunt divorțați. Măsura se ia de către un singur părinte. Acordul părinților intervine, cum s-a spus, după luarea măsurii. Dar dacă părintele căruia nu i s-a încredințat copilul nu este de acord cu măsura luată de către celălalt părinte? În acest caz, nu este vorba de o neînțelegere între părinți, în sensul art. 99 C. fam., și, în consecință, nu se aplică prevederile acestui text cât privește soluționarea neînțelegerilor dintre părinți.

Părintele divorțat căruia nu i-a fost încredințat copilul nu are exercițiul pazei și supravegherii asupra acestuia.

Acest părinte are dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului. El are dreptul de a avea legături personale cu copilul (art. 43 alin. ultim C.fam.). El are exercițiul dreptului de a consimți la adopția copilului. În consecință, amândoi părinții trebuie să consimtă la adopție (art. 70 alin. 1 C.fam.).

Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul nu are exercițiul dreptului de a lua măsuri disciplinare și al dreptului de a stabili locuința copilului. De asemenea, nu poate cere înapoierea copilului, în condițiile art. 103 C. fam., de la cel care-l ține fără drept.

Acest părinte poate cere modificarea măsurilor luate cu privire la drepturile și îndatoririle dintre părinții divorțați și copii, în condițiile art. 44 C. fam. Astfel, el poate introduce acțiune în justiție prin care să ceară încredințarea copilului aflat la celălalt părinte. Ceva mai mult. Nu se poate renunța la acest drept dedus în judecată. Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul se poate adresa, desigur, autorității tutelare pentru ca aceasta să ia sau că ceară ea măsurile la care este îndreptățită. Astfel, acest părinte poate solicita autorității tutelare ca aceasta să introducă acțiune în justiție pentru decăderea părintelui căruia i s-a încredințat copilul, din drepturile părintești (art. 109 alin. 1 C.fam.).

Părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită și drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile acestuia (art. 43 alin. 1 C. fam.).

Se pune întrebarea dacă în cazul în care, cu ocazia divorțului, instanța judecătorească a dispus încredințarea minorului unuia dintre părinți, iar, ulterior, acest părinte se află în imposibilitate de a exercita drepturile părintești, fiind într-una din situațiile prevăzute de art. 98 alin. 2 C. fam., părintele căruia nu i s-a încredințat copilul dobândește de drept exercițiul drepturilor părintești sau pentru aceasta este nevoie de hotărâre judecătorească?

Ambele soluții se pot susține. Încredințarea copilului unuia dintre părinții divorțați nu înseamnă că celălalt este decăzut din drepturile părintești sau că minorul nu i-a fost încredințat pentru motivul că în acest fel s-ar fi primejduit dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului. încredințarea copilului unuia dintre părinții divorțați s-a dispus în interesul copilului, acest părinte fiind considerat, din acest punct de vedere, mai indicat să exercite drepturile părintești. De aici ar rezulta că încredințarea copilului unuia dintre părinți, prin hotărârea de divorț, nu înlătură aplicarea prevederilor art. 98 alin. 2 C. fam., în sensul că dacă acest părinte moare, este decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție sau, din orice împrejurări, este în neputință de a-și manifesta voința, celălalt părinte va exercita aceste drepturi de îndată ce se ivesc asemenea situații juridice, fără a fi nevoie de vreo încuviințare din partea unui organ de stat. Efectele hotărârii de divorț în privința celor stabilite cu privire la încredințarea copilului ar înceta de drept, celălalt părinte redobândind, în temeiul legii, exercițiul drepturilor părintești. Totuși, ar fi posibile cazuri când redobândirea exercițiului drepturilor părintești de către celălalt părinte să nu fie în concordanță cu interesele copilului. în această situație ar urma să se procedeze potrivit Ordonanței de urgență nr. 26/1997 (de exemplu, să se ia măsura încredințării copilului ori dării lui în plasament.

În cea de-a doua soluție, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul prin hotărârea de divorț nu redobândește de drept exercițiul drepturilor părintești, dacă părintele căruia i s-a încredințat se află în imposibilitate de a exercita aceste drepturi, ci numai în temeiul unei hotărâri judecătorești prin care se dispune în privința încredințării copilului. În sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:

Art. 44 C.fam., prevede că măsurile privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale dintre părinții divorțați și copii – deci și cele privitoare la încredințarea copiilor luate prin hotărârea de divorț – pot fi modificate, în cazul schimbării împrejurărilor, de către instanța judecătorească, fără a se face vreo distincție în funcție de natura acestor împrejurări. Hotărârea judecătorească este necesară deci,
chiar dacă schimbarea împrejurărilor înseamnă moartea, decăderea, interdicția sau orice alt fapt care pune în neputință pe părintele căruia i-a fost încredințat copilul să exercite mai departe drepturile părintești, iar nu numai în cazurile în care continuarea exercitării drepturilor părintești este posibilă, de către acel părinte, însă nu mai este corespunzătoare intereselor copilului;

Încredințarea copilului părintelui căruia nu i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț nu este întotdeauna sigură, căci, pentru motive temeinice, instanța de divorț este îndreptățită să nu atribuie copiii nici unuia dintre părinți, ci unei a treia persoane sau unei instituții de ocrotire, situație în care, eventual, s-ar fi găsit părintele căruia nu i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț. De aceea, interesul
copilului impune un control preventiv, al instanței judecătorești, pentru a aprecia dacă nu cumva există motive temeinice care să determine încredințarea copilului unei alte persoane decât părintele căruia nu i-a fost încredințat prin hotărârea de divorț.

Deoarece până la pronunțarea instanței judecătorești în privința persoanei care să exercite drepturile părintești trece o anumită vreme, în care nimeni nu ar avea exercițiul drepturilor părintești, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere intereselor copilului, instanța judecătorească poate dispune încuviințarea încredințării copilului pe calea ordonanței președințiale. în acest fel, interesul copilului este apărat, înclinăm către soluția a doua2.

II. Copilul a fost încredințat de instanța de divorț unei a treia persoane.

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, încredințarea copiilor se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane decât părinții (art. 42 alin. 2 C. fam.).

În acest caz, persoana va avea față de copil numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților cu privire la persoana acestuia. Care este situația părinților? Aceștia continuă să aibă dreptul și îndatorirea de a crește copilul. Măsurile cu privire la persoana copilului nu se mai decid, însă, de către părinți, ci de către persoana respectivă. între părinți, pe de o parte, și persoana căreia s-a încredințat copilul, pe de altă parte, nu există o înțelegere prealabilă măsurii ce urmează a se lua. Nu mai puțin, părinții sunt interesați și îndreptățiți a cunoaște aceste măsuri. De aceea, ei au dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului (art. 45 alin. ultim C.fam.). Părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul. Dacă părinții sau unul dintre ei consideră că persoana căreia s-a încredințat copilul nu îl crește așa cum ar trebui, în sensul art. 101 C.fam., ei pot cere instanței judecătorești încredințarea copilului unei alte persoane, în conformitate cu prevederile art. 44 din același Cod.

Mai este de observat că nu se cere nici o înțelegere între părinți – eventual soluționată potrivit prevederilor legale -, prealabilă măsurii ce se ia cu privire la persoana copilului de către persoana căreia a fost încredințat.

Părinții nu mai exercită paza și supravegherea asupra copilului. De asemenea, ei nu mai pot exercita dreptul de a lua măsuri disciplinare, dreptul de a cere înapoierea copilului în condițiile art. 103 C.fam. și nici dreptul de a stabili locuința copilului. Toate aceste drepturi se exercită de către persoana căreia i s-a încredințat copilul.

Dimpotrivă, părinții continuă să aibă exercițiul dreptului de a consimți la adopția copilului, câtă vreme nu se găsesc în vreuna din situațiile în care nu se cere consimțământul lor la adopție.

În ceea ce privește drepturile și îndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului, art. 43 alin. 2 C.fam., dispune că dreptul de administrare, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin părintelui desemnat prin hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul. În consecință, exercițiul acestora aparține unuia dintre părinți, fără a fi nevoie, în această privință, nici de înțelegerea prealabilă cu persoana sau instituția căreia s-a încredințat copilul, nici cu celălalt părinte. Acesta din urmă poate cere, în condițiile art. 44 C.fam., modificarea măsurilor privind drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului, dispuse prin hotărârea de divorț. Desigur, el poate sesiza și autoritatea tutelară când este vorba de măsuri privitor la care aceasta are atribuții (de exemplu, părintele care a fost desemnat prin-hotărârea judecătorească să administreze bunurile copilului, vrând să înstrăineze un asemenea bun, cere autorității tutelare încuviințarea prealabilă, iar celălalt părinte poate încunoștința autoritatea tutelară, arătându-i care este punctul său de vedere).

Secțiunea a VII-a

Soluționarea neînțelegerilor privitoare la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești

1. Generalități.

Conform principiului egalității cât privește drepturile și îndatoririle lor față de copilul minor, măsurile privitoare la persoana și bunurile acesteia se iau de către părinți, de comun acord (art. 98 alin. 1 C.fam.). Neînțelegerile între părinți privind măsurile ce urmează a se lua față de copii se pot soluționa, după I. P. Filipescu, în mai multe moduri:

1) În măsura în care legea nu prevede expres altfel (art. 31 alin. 3 din Legea nr. 272/2004), de către instituțiile abilitate, potrivit cu interesul copilului, după ce ascultă pe părinți (art. 99 C.fam.). Din text rezultă deci că instituția abilitată este competentă să rezolve neînțelegerile ivite între părinți, iar nu să se substituie acestora. Totuși, în anumite situații, expres prevăzute de lege, se poate hotărî și altfel de cum hotărăsc părinții. Astfel, de exemplu, învățătura și pregătirea profesională a minorului se stabilesc de către părinți, în conformitate cu însușirile acestuia (art. 101 C.fam.). Art. 47 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 prevede însă că minorul este îndreptățit ca, după împlinirea vârstei de 14 ani, să ceară instanței judecătorești încuviințarea de a-și schimba felul învățăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinți (art. 102).

Posibilitățile de decizie ale autorităților abilitate sunt însă limitate, căci se pot pronunța numai în sensul admiterii sau neadmiterii schimbării felului învățăturii sau pregătirii profesionale a minorului, ceea ce înseamnă că trebuie să țină seama sau de părerea unuia dintre părinți sau de părerea minorului în vârstă de peste 14 ani, exprimată în cererea adresată autorității abilitate. În interesul minorului, deci, se poate nesocoti părerea părinților, dar numai în măsura în care există în acest sens un text expres; la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul este îndreptățit să ceară autorității tutelare schimbarea locuinței, pentru ca aceasta să corespundă învățăturii sau pregătirii sale profesionale (art. 102 C.fam.). Potrivit art. 42 alin. 2 din C.fam., în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, încredințarea copilului se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane decât părinții sau unei instituții de ocrotire. În această situație, persoana sau instituția de ocrotire va avea față de copil numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților cu privire la persoana acestuia; măsurile cu privire la persoana copilului nu se mai decid însă de către părinți, ci de persoana sau instituția de ocrotire respectivă.

2) În situațiile anume prevăzute de lege, eventualele neînțelegeri dintre părinți în privința măsurilor ce urmează a fi luate în legătură cu copilul se soluționează de către instanța judecătorească și anume:

neînțelegerile cu privire la întinderea obligației de întreținere
datorate copilului minor, la felul și modalitățile executării acesteia, precum și la contribuția fiecăruia din părinți la întreținerea minorului (art. 107 alin. 3 din C. fam.);

neînțelegerile dintre părinți în caz de divorț în privința contribuției
fiecăruia la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului minor (art. 42 alin. 3 C.fam.) cu ascultarea părinților, a Autorității tutelare și a copilului, dacă a împlinit vârsta de zece ani (art. 42 al. 1 și 3 C.fam.);

neînțelegerile dintre părinți în caz de divorț cu privire la
încredințarea copilului minor (art. 42 alin. 1 C.fam.), cu respectarea acelorași condiții ca și în privința contribuției părinților la întreținerea minorului;

neînțelegerile privind modul în care urmează a se păstra legătura
dintre părintele divorțat și copil, în cazul în care părintele căruia i s-a încredințat copilul nu este de acord, în această privință cu celălalt părinte;

neînțelegerile dintre părinți, în cazul în care au locuințe diferite (nu
locuiesc împreună), cu privire la locuința copilului minor (art. 100 C.fam.), cu ascultarea părinților, autorității abilitate și a copilului dacă a împlinit zece ani.

2. Autoritățile statului și ocrotirea părintească.

2.1. Atribuțiile organelor tutelare. Organele tutelare, definite în Codul familiei în art. 158, funcționează în prezent conform Hotărârii Guvernului nr. 106 din 26 februarie 1998 privind stabilirea normelor unitare de structură pentru conducerea și aparatul propriu al prefecturilor și primăriilor în cadrul Prefecturilor și Primăriilor municipale și a municipiului București și al Primăriilor orășenești. în ceea ce privește natura juridică a atribuțiilor organelor tutelare, într-o opinie aceste atribuții țin de Dreptul familiei, dar actele prin care se realizează sunt acte administrative, iar într-o altă opinie atribuțiile organelor tutelare sunt atribuții executive și de dispoziție.

Organele tutelare sunt obligate să exercite controlul asupra modului în care părinții își exercită drepturile și execută obligațiile cu privire la persoana și bunurile minorului (art. 108 alin. 1 C.fam.), control ce trebuie să se exercite în mod efectiv și continuu. Controlul se poate înfăptui din oficiu și la plângerea sau sesizarea oricărei persoane care ar socoti că intervenția organele tutelare este necesară.

În situațiile expres prevăzute de lege, organele tutelare sunt chemate să hotărască, pe calea deciziei. Astfel în situația prevăzută de art. 99 C. fam. rezolvă neînțelegerile dintre părinți cu privire la exercițiul drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, după ce ascultă pe aceștia poate da, conform art. 102 C.fam., încuviințarea copilului care a împlinit 14 ani să-și schimbe felul învățăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinți sau tutore, ori să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale, precum și în celelalte cazuri prevăzute de art. 111, 126, 127 alin. 1 și 2, 131, 132, 135, 141 alin. 1 și 149 alin. 2 din Codul familiei.

În cazurile anume prevăzute de lege, organele tutelare pot sesiza instanța judecătorească pentru luarea acelor măsuri cerute de interesul minorului, nefiind vorba de un act administrativ, ci de unul de Drept procesual civil, precum cererea pentru punere sub interdicție a copilului minor (art. 143 C.fam.) ori pentru ridicarea interdicției (art. 151 C.fam.), cazurile prevăzute în art. 44 alin. 1 C.fam. și 109 alin. 1 din același cod.

Legea prevede ascultarea organelor tutelare de către instanța judecătorească în procesele civile privind:

Încredințarea copilului minor unuia dintre părinți, unor rude sau
altor persoane cu consimțământul acestora sau unor instituții de ocrotire,
în cazul divorțului (art. 42 alin. 1 și 2 C.fam.);

Încredințarea copilului minor în cazul căsătoriei putative când se
aplică, prin asemănare, dispozițiile legale din materia divorțului cu privire
la drepturile și obligațiile dintre părinți și copii (aert. 24 alin. 2 C. fam.);modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii lor (art. 44 alin. 2 C.
fam.);

Încredințarea copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost sta
bilită de ambii părinți, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile legale
din materia divorțului (art. 65 C.fam.);

Stabilirea locuinței copilului minor, în cazul în care părinții nu
locuiesc împreună și nu au ajuns la un acord cu privire la locuința copilu
lui (art. 100 alin.3 C.fam.);

Stabilirea obligației de întreținere, a felului și modalității ei de executare, precum și a contribuției datorată de către fiecare părinte copilului
minor, în cazul în care părinții nu se înțeleg în această privință (art. 107
alin. 3 C. fam.);

Decăderea părintelui din drepturile părintești, în cazul în care
sănătatea sau dezvoltarea fizică este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte (art. 109 alin. 2 C.fam.).

Determinarea competenței teritoriale a organelor tutelare se face, potrivit art. 159 C. fam., de regulă, după domiciliul minorului, interzisului sau a minorului, interzisului sau a persoanei ale cărei interese sunt apărate în concordanță cu instituțiile și serviciile prevăzute în cap. VII din Legea nr. 272/2004.

2.2. Atribuțiile instanței judecătorești și cele ale procurorului privind ocrotirea părintească.

I. În cazurile revăzute de legile nr. 272/2004 și 273/2004, instanța judecătorească, la cerere sau din oficiu, este chemată să decidă cu privire la modul cum părinții își exercită drepturile și îndatoririle părintești, precum:

încredințarea copilului în cazul divorțului părinților (art. 42 C.
fam.), în cazul desființării căsătoriei (art. 24 C.fam.) și în cazul copilului din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația față de ambii părinți (art. 65 C.fam.), fiind obligată în acest caz să asculte Autoritatea tutelară, pe părinți și pe copiii respectivi, dacă au împlinit vârsta de zece ani;

stabilirea întinderii, felului și a modalităților de executare a
obligației de întreținere datorate minorului de către părinți, când aceștia nu se înțeleg, fie că nu sunt despărțiți (art. 107 C.fam.), fie că neînțelegerile se ivesc în cazul divorțului părinților (art. 42 C.fam.), ori cel al desființării căsătoriei (art. 24 C.fam.), precum și în cazul copilului din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația față de ambii părinți (art. 65 C.fam.). Instanța judecătorească decide cu ascultarea rapoartelor organelor abilitate;

încuviințarea învoielii părinților, cu privire la contribuția lor la
întreținerea copilului minor, în cazul divorțului acestora (art. 42 C.fam.).

încuviințarea dată copilului din afara căsătoriei de a purta numele
părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația (art. 64 C.fam.);

modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile dintre
părinții divorțați și copiii lor, dacă împrejurările avute în vedere la luarea acestor măsuri s-au schimbat (art. 44 C.fam.), cu ascultarea Autorității tutelare și a copilului dacă a împlinit vârsta de zece ani;

stabilirea locuinței copilului în cazul în care părinții nu locuiesc
împreună și nu se înțeleg cu privire la locuința acestuia (art. 100 C.fam.), cu ascultarea Autorității tutelare și a copilului dacă a împlinit vârsta de zece ani;

decăderea părintelui din drepturile părintești dacă sunt îndeplinite
condițiile art. 109 C.fam., ori cele ale art. 64 lit. d și art. 71 din C. pen.;

redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au impus această măsură (art. 112 C. fam.);

soluționarea neînțelegerilor dintre părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredințat copilul de a avea legături personale cu acesta.

În toate aceste cazuri se are în vedere opiniile organelor abilitate conform prevederilor legilor nr. 272/2004 și nr. 273/2004.

II. Atribuțiile procurorului

În condițiile art. 45 mod. C. proc. civ, procurorul poate interveni în orice fază a procesului. De asemenea, poate introduce cereri de chemare în judecată, care au ca obiect ocrotirea unor interese ale copilului minor.

În cazul în care procurorul, luând unele măsuri privative de libertate, află despre existența unor minori lipsiți de ocrotire părintească, precum și în cazurile prevăzute de art. 113 C.fam. care arată când se dispune punerea sub tutelă, este obligat ca, în termen de cinci zile, să înștiințeze Autoritatea tutelară (art. 115 C.fam.). Procurorul are unele atribuții cu privire la ocrotirea minorului și în cadrul reglementării speciale privind procedura în cauzele cu minori. Ministerul public are, de asemenea, ca atribuție apărarea drepturilor și intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție.

III. Reguli de procedură.

Conform art. 124 din Legea nr. 272/2004, cauzele privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului.

Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul. Cauzele se soluționează în regim de urgență, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a Direcției generale de asistență socială și protecția copilului și cu participarea obligatorie a procurorului. Audierea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, cu excepția cauzelor care privesc stabilirea unei măsuri de protecție specială pentru copilul abuzat sau neglijat; termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile (art. 125).

Hotărârile prin care se soluționează fondul cauzei se pronunță în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile. Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii. Dispozițiile referitoare la procedura de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă (art. 128).

CAPITOLUL IV

RĂSPUNDEREA PENTRU NEÎNDEPLINIREA ÎNDATORIRILOR PĂRINTEȘTI

Secțiunea I

Generalități

Sancțiunile ce se pot aplica părinților se clasifică fie după gravitatea lor adică sancțiuni de natură penală, administrativă (Legea nr. 61/19 mod. art. 2) ori civilă sau de Dreptul familiei prevăzute în Codul familiei și legile nr. 272/2004 și nr. 273/2004, fie după cum ele intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana minorului ori cu privire la bunurile acestuia. Sancțiunile de Dreptul familiei ori civile pot fi:

încredințarea copilului unei persoane, familii sau instituții de ocrotire (art. 42 C.fam.);

decăderea din drepturile părintești, măsură prevăzută de art. 109 C. fam.; răspunderea civilă a părinților pentru faptele cauzatoare de prejudiciu săvârșite de copii (art. 1000 alin. 2 și ultim C.civ.);

răspunderea pentru rea administrație (art. 105, 141 C.fam.).

Secțiunea a II-a

Sancțiunile pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești

1) Încredințarea copilului unei instituții de ocrotire sau unei persoane cu consimțământul acesteia. Această măsură se poate dispune, după caz, de către Comisia pentru ocrotirea minorilor ori de către instanța judecătorească. Instituția sau persoana căreia i se încredințează copilul de către instanța judecătorească are, față de acesta, numai drepturile și îndatoririle ce revin părinților cu privire la persoană (art. 43 alin. 1 C.fam.). Drepturile și îndatoririle cu privire la bunuri rămân asupra părinților. Familia sau persoana căreia i se încredințează minorul în condițiile prevăzute de lege are față de acesta, drepturile și îndatoririle ce revin părinților cu privire la persoana copilului și beneficiază de alocația ce se acordă în cazul plasamentului familial.

2) Decăderea din drepturile părintești, sancțiune civilă (art. 109 C.fam.). Sancțiunea decăderii se pronunță de către instanța judecătorească, la cererea autorităților competente, cu citarea părților, chiar dacă se cere decăderea numai a unuia dintre ei, și a autorității abilitate. în acest caz, copilul, chiar dacă a împlinit vârsta de zece ani, nu trebuie ascultat. Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor părintești cu privire la persoana și bunurile minorului, precum și a îndatoririlor părintești, cu excepția îndatoririi de a da întreținere copilului (art. 110 C.fam.).

3) Răspunderea contravențională. După caz contravențiile se
sancționează cu închisoare contravențională sau amendă. Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 mod. stabilește faptele ce constituie contravenții în materie de ocrotire părintească.

Interzicerea drepturilor părintești, sancțiune penală (art. 64-66 și
71 C.pen.) ce se poate prezenta fie ca o pedeapsă complementară, fie ca o pedeapsă accesorie.

Abandonul de familie, infracțiune care potrivit art. 305 C.pen.
mod., constă în săvârșirea de către cel care are obligația de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia din următoarele fapte:

părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la
suferințe fizice sau morale;

neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzută
de lege;

neplata cu rea-credință, timp de două luni, a pensiei de întreținere
stabilită pe cale judecătorească.

7) Rele tratamente aplicate minorului (art. 306 urm. C.pen., mod.), în care caz – spre deosebire de alte infracțiuni împotriva familiei – acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, deoarece persoana vătămată este minorul, fiind aplicabile dispozițiile art. 131 alin. ultim C. pen., iar fapta prezintă un grad de pericol social mai mare.

8) Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, reținerea în acest caz nu trebuie confundată cu răpirea minorului (art. 189 alin. 2 C.pen. mod.), acțiunea punându-se în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 307 alin. penultim C.pen.).

Punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se apăra, infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Secțiunea a III-a

Răspunderea civilă a părinților pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori

1. Prevederi legale privind răspunderea părinților.

În art. 1000 alin. (2) C.civ. se prevede că „tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii”; în alin. final se prevede, totodată, că „tatăl și mama (…) sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” .

În legătură cu aceste prevederi legale sunt necesare câteva precizări. Mai întâi, cât privește redactarea alineatului al doilea al art. 1000, este de observat că textul se referă la răspunderea mamei numai în cazul în care tatăl a decedat; această redactare – evident depășită de actualele realități -corespundea vechii concepții a Codului civil, întemeiată pe inegalitatea dintre bărbat și femeie, concepție potrivit căreia „puterea părintească” aparținea tatălui, cât timp acesta era în viață. Încă din anul 1948, prin adoptarea Constituției din 13 aprilie 1948, a fost abolită inegalitatea dintre bărbat și femeie; drept consecință, textul menționat a fost implicit modificat, astfel încât de la acea dată, cuprinsul său exprimă regula conform căreia ambii părinți – tatăl și mama deopotrivă – poartă răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor minori.

Ne aflăm în fața unei răspunderi solidare, care concordă pe deplin cu principiul înscris în Codul familiei, conform căruia „ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați” [art. 97 alin. (1)].

Este, de asemenea, de observat că răspunderea părinților este o răspundere pentru fapta altuia, în sensul că va fi pusă în mișcare numai dacă, și în măsura în care, minorul a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

2. Fundamentarea răspunderii părinților în actuala reglementare.

Există unitate de păreri în literatura de specialitate și în practică, în a considera că este pe deplin justificat și conform echității, să se acorde protecție victimei prejudiciului, instituindu-se o răspundere adecvată a părinților pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii comise de copiii lor minori, care, aproape în unanimitatea cazurilor, nu ar avea posibilitatea materială să acopere pagubele pe care le-au cauzat.

În actuala reglementare, răspunderea părinților se fundamentează pe strânsa legătură dintre modul necorespunzător în care ei și-au îndeplinit îndatoririle legale care le revin față de copii și faptele ilicite comise de aceștia din urmă. Din răspunderea față de societate pentru modul în care își îndeplinesc îndatoririle decurge și răspunderea pentru pagubele provocate de copiii lor minori, prin fapte ilicite. Cu alte cuvinte, în fundamentarea, sub acest aspect, a răspunderii părinților, se pornește de la constatarea că există o relație cauzală între felul de îndeplinire a îndatoririlor părintești și faptele copiilor minori, relație care trebuie să fie avută în vedere atunci când se pune problema acoperirii prejudiciilor suferite de o victimă.

Pornind de la aceste fundamentări de fond – necesitatea ocrotirii intereselor victimei prejudiciului, insuficiența măsurilor luate de părinți pentru evitarea cauzării prejudiciilor de către copiii minori – prevederea din Codul civil stabilește un sistem de prezumții referitoare la răspunderea părinților, menite să ușureze situația victimei sub aspect probatoriu.

De obicei, referitor la fundamentarea, sub aspectul tehnicii juridice, a prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ., se afirmă că răspunderea părinților se întemeiază pe o prezumție de culpă în modul în care și-au îndeplinit anumite îndatoriri care le reveneau. Această afirmație nu este pe deplin exactă. În realitate, după ce victima prejudiciului face dovada, care indiscutabil că îi incumbă în mod direct, privind existența prejudiciului, a faptei ilicite a minorului și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciu, o triplă prezumție se declanșează, în virtutea prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ. În privința părinților, și anume:

a) prezumția că în exercitarea îndatoririlor ce le reveneau față de copilul minor au existat abateri care, prin rezultatul lor final – prejudiciul – s-au definit ca fiind adevărate acțiuni ori omisiuni ilicite, de natură să le angajeze răspunderea pentru fapta minorului;

b) prezumția de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor ce le reveneau și comiterea de către minora faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii;

c) prezumția vinei (culpei) părinților, de obicei în forma neglijenței, în îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor pe care le aveau.

În ceea ce privește conținutul însuși al prezumțiilor menționate, mai exact, în ceea ce privește însuși obiectul probei la care aceste prezumții se referă, este de observat că în literatura de specialitate și în practica judiciară a fost exprimată o întreagă diversitate de opinii, diversitate ce reflectă concepția adoptată față de temeiurile răspunderii părinților pentru faptele copiilor minori sau, mai exact spus, concepția față de ponderea diferită ce trebuie acordată diferitelor elemente ale fundamentării răspunderii. În funcție de exigența cu care au fost privite îndatoririle față de copiii lor minori, au fost exprimate, astfel, mai multe opinii privitoare la temeiurile răspunderii părinților.

a) O primă opinie pornește de la premisa că răspunderea se întemeiază pe nerespectarea de către părinți a obligației ce le revine, de a exercita supravegherea asupra copiilor lor minori. Această opinie se regăsește atât în literatura de specialitate, cât și în numeroase decizii ale instanțelor judecătorești, inclusiv într-o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem, din anul 1973.

b) Potrivit unei alte concepții, răspunderea părinților trebuie să fie întemeiată nu numai pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de supraveghere, dar, totodată, și a obligației de a asigura educarea copilului minor.

Întemeiată pe o concepție mai exigentă față de îndatoririle ce revin părinților privind pe copiii lor minori și, totodată, pe o atitudine de mai atentă ocrotire a victimei prejudiciilor, această concepție, admisă de mulți autori de specialitate, a început să-și găsească ecou și în unele decizii judecătorești, inclusiv în unele decizii ale Tribunalului Suprem, decizii care marchează, după opinia noastră, tendința unei noi orientări a practicii judiciare. Astfel, de exemplu, într-o decizie din anul 1976 a secției penale a Tribunalului Suprem, examinându-se răspunderea părinților pentru fapta copilului minor, care, reușind să fugă dintr-un centru de reeducare unde era internat, a comis câteva infracțiuni cauzatoare de prejudicii, s-a precizat că „întrucât răspunderea părinților pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori se bazează, pe o prezumție de culpă constând într-o lipsă, nu numai de supraveghere, ci și de educație, instanțele trebuiau să verifice și să examineze răspunderea părinților minorului (…) rezultată din deficiențele în educația copilului lor, care le-ar fi imputabile (…). Desigur, părinții minorului ar putea fi exonerați de răspundere numai dacă ar dovedi în mod convingător că, în concret, în raport de obligațiile ce le reveneau ca părinți (…), s-au preocupat de educarea fiului lor și că, deci, nu s-au dezinteresat de copil și nu au neglijat educarea lui”.

Aceeași concepție a fost reținută și într-o decizie ulterioară a Tribunalului Suprem, pronunțată în completul de șapte judecători, când, de asemenea, s-a menționat că fapta ilicită a copilului minor „demonstrează în mod categoric ineficienta educației date (…), educație care a rămas deficitară și datorită activității necorespunzătoare în acest sens a celor doi părinți”.

Această fundamentare a răspunderii părinților a căpătat o aplicație constantă în practica judiciară, întrunind și aprecierile autorilor care au analizat noua orientare jurisprudențială. Instanțele care au pronunțat asemenea hotărâri au întemeiat obligația de educare care incumbă părinților pe dispozițiile art. 101 C.fam., text legal utilizat, de altfel, și pentru o a treia interpretare a temeiurilor răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori.

c) Potrivit acestei a treia concepții, răspunderea părinților trebuie să fie întemeiată, atât pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere, cât și a „obligației de creștere” a copilului minor, astfel cum această obligație este definită de Codul familiei. Este de reținut că „obligația de creștere” are un conținut mai larg decât „obligația de educare” ; în adevăr, în conformitate cu art. 101 alin. (2) C.fam. părinții „sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia (…)” . Acesta fiind conținutul „obligației de creștere a copilului”, înseamnă că în concepția menționată exigențele față de părinți fiind sporite, în aceeași măsură sporește și răspunderea acestora pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori, diminuându-se în mod corespunzător posibilitatea lor de a înlătura prezumțiile prevăzute de lege privind această răspundere.

Jurisprudența nu a reținut încă, decât în mod izolat, fundamentarea răspunderii părinților având drept premisă îndatorirea ce le revine cu privire la creșterea copiilor.

Fără a intra în detalii este de menționat că, potrivit art. 1000 alin. (2) și (5) C.civ. prezumțiile care stau la baza răspunderii – și aceasta indiferent de concepția pe care o adoptăm – sunt prezumții legale cu caracter relativ, care pot fi deci înlăturate prin proba contrarie. Prin această probă părinții trebuie să dovedească împrejurarea „că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” [art. 1000 alin. (5)]. Este însă evident că, în funcție de concepția adoptată, obiectul probei contrarii va diferi – după cum avem în vedere simpla obligație a părinților de supraveghere ori dubla obligație, de supraveghere și educație, ori supraveghere și creștere.

Între criticile pe care adepții concepției potrivit căreia răspunderea părinților trebuie întemeiată pe „culpa în supraveghere” le aduc concepțiilor potrivit cărora răspunderea trebuie să fie întemeiată pe îndatorirea de „supraveghere și educație” ori de „supraveghere și creștere a copilului”, a fost și aceea că prin extinderea, în acest fel, a obligațiilor părinților, se creează o dificultate reală în posibilitatea administrării probei contrarii cerute pentru răsturnarea prezumțiilor instituite de lege. Pe drept cuvânt însă, în literatura de specialitate s-a arătat că această critică este, în realitate, un argument în sprijinul adoptării unor concepții de răspundere sporită a părinților, deoarece, „cu cât părintele va fi mai expus obligat la repararea civilă a prejudiciilor pricinuite de copilul său, cu atât diligenta pe care o va pune în îndeplinirea celor două îndatoriri la care ne referim va fi mai mare”.

Adăugăm la acest argument și pe acela că exonerarea de răspundere civilă a părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, fără o verificare minuțioasă a modului în care aceștia și-au îndeplinit toate îndatoririle care le reveneau, ar crea o profundă inechitate în dauna victimei prejudiciului, pe seama căreia ar fi pusă sarcina integrală a suportării prejudiciului cauzat, prin fapta ilicită, de copilul minor al altei persoane.

3. Domeniul de aplicație a art. 1000 alin. (2) C. civ.

Prezumțiile privind răspunderea prevăzută în art. 1000 alin. (2) C.civ. se aplică părinților, indiferent dacă filiația este din căsătorie, ori din afara căsătoriei. Ele se aplică, de asemenea, celui care a adoptat copilul minor, de îndată ce, de la data încuviințării adopției, „drepturile și îndatoririle părintești trec asupra celui care adoptă” [art. 76 alin. (1) C.fam.]. Nu se face nici o distincție după cum adopția a fost cu efectele depline ale filiației firești – când relațiile copilului cu părinții și rudele sale firești încetează – ori a fost o adopție fără efecte depline – când copilul își menține relațiile de rudenie cu părinții și celelalte rude firești. Esențialul este că, după cum dispune art. 76 alin. (2) C.fam., fără a face nici o distincție după forma adopției, drepturile și îndatoririle părintești trec asupra adoptatorului. În fapt și în drept, adoptatorii iau integral locul părinților.

În literatura de specialitate a fost exprimată și opinia potrivit căreia art. 1000 alin. (2) C.civ. ar fi aplicabil și altor persoane decât părinții și adoptatorii, și anume persoanelor care, potrivit legii, au fost învestite cu drepturile și îndatoririle părintești. În această situație ar fi, de exemplu, tutorii (art. 123 C.fam.), instituțiile de ocrotire ori persoanele fizice cărora le-au fost încredințați minorii (art. 7 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate).

Alături de alți autori, considerăm că, dat fiind caracterul de excepție pe care îl au în general prezumțiile, ele sunt de strictă interpretare și deci nici cele prevăzute de art. 1000 alin. (2) C.civ. nu pot să fie extinse prin analogie la alte categorii de persoane decât părinții și adoptatorii, aceștia din urmă având o situație absolut identică cu cea a părinților.

Persoanele menționate, altele decât părinții și înfietorii, ar putea fi făcute răspunzătoare din punct de vedere civil pentru faptele ilicite ale copilului minor, nu însă pe temeiul prezumțiilor prevăzute de art. 1000 alin. (2), ci în condițiile răspunderii – inclusiv cele privind proba – prevăzute de art. 998-999 C.civ.

4. Condițiile răspunderii părinților pentru fapta copiilor minori.

4.1. Condiții generale. Angajarea răspunderii civile delictuale, în general, presupune întrunirea anumitor condiții, la care ne-am referit, și anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția.

Ca principiu – cu precizările pe care le vom face – aceste condiții generale trebuie să fie prezente și în cazul angajării răspunderii părinților pentru fapta ilicită a copilului lor minor. Cât privește proba existenței condițiilor menționate, pentru unele sarcina dovezii incumbă victimei prejudiciului, iar pentru altele, Codul civil instituie anumite prezumții.

I. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada cu privire la: a) existența prejudiciului; b) existența faptei ilicite a minorului; c) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a minorului și prejudiciu.

O precizare se impune cât privește întrunirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale în persoana minorului: pentru angajarea răspunderii părinților nu se cere condiția ca minorul să fi acționat cu discernământ, deci cu vinovăție. În adevăr, dacă s-ar cere ca minorul să fi acționat cu discernământ, practic s-ar înlătura răspunderea părinților tocmai în acele cazuri în care prezența lor în îndrumarea imediată a copilului ar fi fost mai necesară, adică în ipoteza minorilor nevârstnici. În literatura de specialitate există unanimitate în acest sens, iar practica judecătorească este constantă în a nu condiționa răspunderea părinților de discernământul copilului minor.

II. De îndată ce victima a făcut dovada existenței condițiilor menționate în persoana minorului, următoarele condiții ale răspunderii, care se referă la părinți, sunt prezumate de lege:

a) existența faptei ilicite a acestora constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor care le reveneau privind supravegherea și educația sau creșterea minorului;

b) existența raportului de cauzalitate dintre această faptă ilicită a părinților și comiterea de către minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Rezultă că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a părinților și prejudiciu este un raportoare este mediat de fapta ilicită a copilului minor;

c) existența vinei părinților pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor care le reveneau potrivit legii.

4.2. Condiții speciale. Pe lângă condițiile generale ale răspunderii, și cumulativ cu acestea, pentru angajarea răspunderii părinților în condițiile art. 1000 alin. (2), două condiții speciale trebuie să fie îndeplinite: a) copilul să fie minor, b) copilul să aibă locuința la părinții săi.

a) În ceea ce privește prima condiție, este de observat că prevederile art. 1000 alin. (2) au în vedere pe copiii care, la data săvârșirii faptei, erau minori. Este indiferent dacă aceștia erau total lipsiți de capacitatea de exercițiu, întrucât nu împliniseră vârsta de 14 ani, ori aveau o capacitate de exercițiu restrânsă – între vârsta de 14-18 ani.

Prevederea privind răspunderea părinților nu se aplică dacă, potrivit legii, copilul a devenit major înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, prin efectul căsătoriei [art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954].

De asemenea, ea nu se aplică nici în cazul persoanelor majore lipsite de discernământ ca efect al alienației ori debilității mintale, chiar dacă se află puse sub interdicție judecătorească iar sarcina ocrotirii lor este exercitată de către părinți.

b) În ceea ce privește cea de-a doua condiție, privind comunitatea de locuință a minorului cu cea a părinților, ea decurge din prevederea expresă a art. 1000 alin. (2), conform căreia părinții răspund pentru copiii minori „ce locuiesc cu dânșii” .

În literatura de specialitate s-a atras atenția că ceea ce interesează este locuința minorului, care în covârșitoarea majoritate a cazurilor coincide cu domiciliul lui legal; împrejurarea că, de regulă, există această coincidență între domiciliu și locuință rezultă, printre altele, din prevederea art. 100 alin. (1) C.fam. potrivit cu care „copilul minor locuiește la părinții săi”, corelată cu prevederea art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, conform căreia „domiciliul minorului este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește statornic”.

În unele situații excepționale, este posibil totuși ca minorul să nu aibă locuința la părinții săi, deși domiciliul său legal se află la aceștia. O asemenea ipoteză este cea prevăzută de art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, conform căruia „domiciliul copilului încredințat de instanța judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinții săi (…)”.

Ca regulă, în acele situații excepționale în care nu există coincidență între domiciliu și locuință, pentru determinarea răspunderii părinților în temeiul art. 1000 alin. (2) se va lua în considerare locuința și nu domiciliul.

Ca principiu, cu unele precizări ce vor fi făcute mai jos, în aprecierea îndeplinirii ori neîndeplinirii condiției prevăzute de lege referitoare la comunitatea de locuință dintre părinți și copilul minor, trebuie pornit de la premisa că ceea ce interesează este locuința pe care legea o stabilește pentru minor, chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuință; interesează deci locuința pe care acesta trebuia să o aibă, nu cea pe care o are în fapt. Ori de câte ori, deși potrivit legii minorul trebuia să locuiască cu părinții săi, totuși din vina acestora ori, mai exact, și din vina acestora, minorul nu se află la locuința stabilită potrivit legii, având în fapt o altă locuință, răspunderea părinților întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ. nu poate fi înlăturată, deoarece nimeni nu poate să invoce propria sa vină spre a se exonera de răspundere. În concepția noastră, această vină a părintelui trebuie luată în considerare nu ca o simplă vină în supraveghere, ci ca o vină cu un conținut mai larg, cuprinzând atât insuficiențele manifestate în supravegherea minorului, cât și pe cele în creșterea sau numai în educarea minorului, insuficiențe care au stat la baza părăsirii de către minor a locuinței stabilite conform legii.

În legătură cu condiția comunității de locuință a minorului cu părinții săi, în practica judecătorească au fost deosebite mai multe situații în care locuința de fapt a minorului se afla în altă parte decât la locuința părinților săi, unde ar fi trebuit să se afle, potrivit legii.

a) O primă situație este aceea în care minorul a părăsit locuința părinților, fără voia acestora, și în timp ce era fugit din casa părintească a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Deși au existat unele hotărâri judecătorești în care s-a apreciat că părinții nu pot fi făcuți răspunzători pentru fapta minorului, datorită simplei împrejurări că acesta nu mai locuia la ei, totuși este de observat că orientarea generală a instanțelor este în sensul că răspunderea părinților nu poate fi înlăturată în cazul menționat, fără o cercetare atentă a condițiilor care au determinat părăsirea locuinței de către minor.

După cum s-a arătat în decizia de îndrumare nr. 6 din 17 noiembrie 1973, a Plenului Tribunalului Suprem, simplul fapt că la data săvârșirii faptei ilicite părinții nu mai aveau posibilitatea materială de a exercita supravegherea legală, deoarece minorul părăsise locuința, nu este suficient pentru a înlătura răspunderea părinților prevăzută de art. 1000 alin. (2) C.civ.

Așa cum s-a spus, „săvârșirea unei infracțiuni poate fi împiedicată dacă părinții sau cei în a căror grijă se află minorul exercită cum se cuvine o supraveghere permanentă, preocupându-se în acest scop ca minorul să se afle tot timpul la domiciliul lor. Dar dacă, totuși, minorul a reușit să dispară, săvârșirea infracțiunii poate fi împiedicată dacă, imediat după dispariție, cei cărora le revine supravegherea depun toate diligentele necesare readucerii minorului dispărut, prin cercetări și stăruințe personale sau prin cereri adresate organelor competente, pentru ca minorul, dispărut de la domiciliu, să fie găsit”.

Rezultă că în motivarea deciziei de îndrumare a Tribunalului Suprem se pornește de la concepția potrivit căreia părăsirea locuinței de către minor se datorează culpei în supraveghere a părinților. De aceea, în decizie se conchide că părinții vor fi exonerați de răspundere „dacă, totuși, s-a exercitat o supraveghere corespunzătoare, iar, în caz de dispariție, s-au făcut toate diligentele necesare pentru readucerea sa la domiciliu” ori „dacă se va dovedi că, deși și-au îndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere, totuși nu au putut împiedica săvârșirea infracțiunii”.

Fiind de acord cu orientările esențiale cuprinse în decizia de îndrumare menționată, apreciem totuși că, dacă fundamentul răspunderii părinților îl constituie nu numai lipsa de supraveghere, ci și lipsurile în educația ori creșterea minorului, simpla dovadă a „exercitării unei supravegheri corespunzătoare” ori a îndeplinirii de către părinți „în mod corespunzător a obligației de supraveghere” nu este îndestulătoare pentru a-i exonera de răspunderea care le revine cât privește părăsirea de către minor a locuinței și cât privește săvârșirea de către acesta, după părăsirea locuinței, a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

În adevăr, insuficientul interes sau chiar dezinteresul unor părinți față de creșterea și educarea minorului, relele tratamente aplicate acestuia, unite cu lipsa de supraveghere, pot să constituie tot atâtea cauze imputabile părinților, care să fi determinat părăsirea casei părintești. De aceea, opinăm în sensul unei examinări concrete a variatelor cazuri ce pot apărea, spre a se stabili, pornindu-se de la o concepție mai exigentă decât cea întemeiată pe simpla lipsă de supraveghere, măsura în care părăsirea locuinței de către minor poate sau nu să fie imputată părinților înșiși.

b) O altă situație evidențiată de practica judecătorească a fost aceea în care minorul, care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, se afla temporar – pe o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată – în vizită la rude sau la prieteni, în aceeași ori în altă localitate, de exemplu în timpul vacanței.

Ca principiu, opinăm că în aceste cazuri aplicarea art. 1000 alin. (2) C. civ. nu poate fi înlăturată. Locuința temporară la care minorul se află cu voia părinților săi nu poate să ducă la concluzia că a fost înlăturată condiția locuinței comune, la care se referă prevederea menționată a Codului civil; simpla voință a părinților privind locuința temporară a minorului nu ar putea constitui un temei pentru a face inaplicabilă această prevedere, cu atât mai mult cu cât părinții erau datori să se preocupe de asigurarea condițiilor corespunzătoare de îndrumare și supraveghere a copiilor lor minori, chiar dacă aceștia se aflau temporar la altcineva.

c) O situație specială a fost considerată aceea în care în timpul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, minorul era internat în spital. Pornind de la premisa că în această situație minorul nu locuia cu părinții săi și că aceștia nu au fost în măsură să exercite supravegherea, într-o hotărâre judecătorească s-a apreciat că prevederile art. 1000 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile.

Avem rezerve față de această soluție, pentru două motive: mai întâi că locuința de fapt a copilului – la spital – pe perioada bolii, chiar dacă este justificată, nu poate să ducă la concluzia că a dispărut comunitatea de locuință a părinților cu copilul minor; în al doilea rând, așa cum am mai arătat, după opinia noastră, temeiul răspunderii părinților îl constituie nu simpla lipsă de supraveghere, ci, totodată, lipsurile în educația ori creșterea copilului minor, imputabile părinților.

d) Soluții contradictorii au fost date în cazul în care minorul internat într-o școală de muncă și reeducare a fugit din școală și, în timp ce vagabonda, a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Au fost pronunțate decizii în sensul inaplicabilității prevederilor art. 1000 alin. (2), pe motiv că minorul nu locuia la părinții săi și deci, aceștia nu au avut posibilitatea să exercite supravegherea asupra lui.

În ultimii ani au fost însă pronunțate și decizii în sensul aplicării prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ., referitor la răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate, prin faptă ilicită, de un minor, după ce acesta a fugit din școala de muncă și reeducare, școală în care fusese internat pentru comiterea unor fapte cu caracter infracțional. Considerăm întemeiate aceste din urmă decizii. În adevăr, socotim că la baza schimbării locuinței minorului față de cea a părinților – mai întâi prin internarea lui în școala de muncă și reeducare și, apoi, după fuga din școală, la o locuință de fapt – au stat anumite carențe de ordin educativ, ținând de însăși creșterea minorului. Nu se poate face abstracție că aceste carențe sunt imputabile, cel puțin parțial, părinților, că deci însăși schimbarea locuinței le este imputabilă. Așa fiind, neaflarea minorului la locuința lor, în cazul analizat, nu poate fi invocată de ei spre a înlătura răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (2) C.civ.

e) O situație aparte este și aceea în care, la data săvârșirii faptei ilicite de către minor, părinții săi se aflau în executarea unei pedepse privative de libertate ori erau arestați preventiv.

De obicei se consideră că, în acest caz, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ., invocându-se lipsa comunității de locuință și imposibilitatea în care părinții se aflau de a exercita supravegherea asupra minorului. Desigur că argumentele în sprijinul soluției menționate sunt puternice. Ne întrebăm totuși, dacă fapta infracțională săvârșită de părinți – faptă care a determinat arestarea lor – nu constituie, sub aspectul care ne interesează, o faptă imputabilă acestora, care a determinat atât faptul nelocuirii minorului împreună cu părinții, cât și neîndeplinirea de către părinți a obligațiilor care le reveneau privind supravegherea și educația ori creșterea minorului?

f) Cum va fi soluționată problema răspunderii părinților în cazul în care aceștia nu au locuință comună? Este ipoteza care poate să apară cel mai adesea în cazul soților despărțiți în fapt, al soților aflați în cursul procedurii de divorț, al soților divorțați ori al părinților minorului din afara căsătoriei.

Principiul este că pentru fapta minorului va răspunde părintele căruia acesta i-a fost încredințat, fie prin hotărâre judecătorească, fie, după caz, prin simpla învoială a părinților ori prin această învoială încuviințată de instanța judecătorească. Această concluzie are la bază regula conform căreia părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită cu privire la acesta drepturile părintești (art. 43 și 65 C.fam.).

În practica judecătorească, s-a pus întrebarea care dintre părinți va fi răspunzător și pe ce temei juridic, dacă minorul care a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii se afla, în fapt, la locuința părintelui căruia nu-i fusese încredințat potrivit legii.

În literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia, fără nici o distincție, în ipoteza menționată răspunderea potrivit art. 1000 alin. (2) C.civ. trebuie să revină nu părintelui la care copilul locuia în fapt, ci părintelui căruia copilul i-a fost încredințat. S-a arătat, totodată, că părintele la care copilul se afla în fapt „ar putea fi răspunzător pentru fapta copilului, în condițiile art. 998-999, dacă o greșeală îi poate fi imputată”.

O altă opinie a fost exprimată în practica judiciară. Potrivit acestei opinii, în ipoteza în care părinții sunt divorțați și minorul a fost încredințat unuia dintre ei, dar a fost luat pentru creștere și îngrijire de celălalt părinte, părintele căruia i-a fost încredințat minorul nu răspunde de daunele cauzate de acesta în timp ce se afla la celălalt soț; în această ipoteză, s-a arătat, va răspunde părintele la care copilul se afla în fapt, temeiul răspunderii fiind art. 1000 alin. (2) C.civ.. Înclinăm spre soluția adoptată în practica judecătorească, soluție pe care o considerăm aplicabilă ori de câte ori exercitarea în fapt a drepturilor părintești, de către părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul, și locuința minorului la acesta au un caracter de durată și nu se rezumă ia o simplă vizită în cadrul relațiilor personale dintre acest părinte și copil, relații la care se referă Codul familiei în art. 43 alin. (3).

Opinia exprimată în literatură, potrivit căreia, invariabil, răspunderea trebuie să revină părintelui căruia i-a fost încredințat copilul ni se pare excesivă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în practică, de multe ori, neexercitarea drepturilor părintești de către părintele căruia copilul i-a fost încredințat se datorează nu atât neglijenței acestui părinte, cât opunerii celuilalt, care continuă a exercita în fapt aceste drepturi.

Considerăm, totodată, că în cazul în care copilul se afla numai într-o simplă vizită la părintele căruia nu i-a fost încredințat și, în acest timp, a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea acestui părinte ar putea fi angajată pe temeiul art. 998-999, împreună cu răspunderea celuilalt părinte, căruia copilul îi fusese încredințat și căruia ar urma să i se aplice prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ.

5. Înlăturarea prezumțiilor stabilite privind răspunderea părinților.

Am reținut că art. 1000 alin. (2) C.civ. Întemeiază răspunderea părinților pe o triplă prezumție, privind: neîndeplinirea îndatoririlor părintești; existența raportului de cauzalitate între această neîndeplinire și săvârșirea de către minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; vinovăția, ca latură subiectivă a neîndeplinirii îndatoririlor părintești.

Am reținut, de asemenea, că declanșarea acestor prezumții decurge automat din dovedirea directă de către victimă a faptei ilicite săvârșite de minor și a raportului de cauzalitate dintre această faptă ilicită și prejudiciu.

Totodată, am reținut că, potrivit art. 1000 alin. (5), părinții sunt apărați de răspundere „dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.

Rezultă, așadar, că prezumțiile instituite prin art. 1000 alin. (2) sunt prezumții legale relative, susceptibile deci de proba contrarie.

Care va fi obiectul probei contrarii? Ce anume trebuie deci să dovedească părinții pentru a înlătura aplicarea răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (2)? Obiectul esențial al acestei probe trebuie să îl constituie faptul că părinții și-au îndeplinit în mod ireproșabil îndatoririle care le reveneau, că deci nu se poate reține un raport de cauzalitate între fapta lor – ca părinți ce nu și-au făcut datoria față de copil – și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de către minor.

Dacă se pornește de la premisa că fapta părinților a constat în exercitarea necorespunzătoare a supravegherii minorului, atunci dovada pozitivă a împrejurării că au exercitat această supraveghere, însă nu au putut împiedica fapta ilicită a minorului, va fi suficientă spre a duce la exonerarea de răspundere a părinților. În numeroase hotărâri judecătorești se regăsește această concepție, cu remarcarea tendinței de a se aprecia cu din ce în ce mai mare exigență îndatorirea de supraveghere ce revine părinților.

Astfel, de exemplu, într-o decizie s-a reținut că simpla dificultate în exercitarea supravegherii sau exercitarea ei în mod insuficient nu înlătură răspunderea părinților. După cum s-a spus, în această ordine de idei, dacă s-ar proceda altfel „ar însemna că faptele prejudiciabile comise de copiii minori în timp ce părinții sunt ocupați și nu îi au efectiv în supraveghere, să nu ducă la nici o consecință sub raportul răspunderii părinților, ceea ce este contrar textului, care cere condiția ca aceștia să probeze că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil”.

Dacă se pornește de la premisa, pe care o considerăm justă, că fapta părinților a constat nu numai în nerespectarea îndatoririlor de supraveghere dar și a acelora de educare ori creștere a minorului, dovada contrară prezumției legale va fi mai complexă și deci mai dificilă, întrucât trebuie să se refere la un dublu obiect: supravegherea și educarea ori creșterea minorului.

Dacă nu au reușit să răstoarne prezumția privind insuficienta îndeplinire a îndatoririlor ce le reveneau, pentru a înlătura totuși prezumția de cauzalitate dintre fapta lor și fapta copilului minor, părinții vor trebui să facă dovada că un fapt exterior copilului, pentru care ei nu sunt ținuți a răspunde, a determinat cauzal săvârșirea de către acesta a faptei – de exemplu, un caz fortuit, de forță majoră, fapta unui terț etc.

Pentru a înlătura prezumția de vinovăție în modul în care și-au îndeplinit îndatoririle, pe lângă faptele exterioare copilului menționate mai sus, care pot fi exoneratoare și de vinovăție, părinții ar mai putea invoca, de exemplu, lipsa lor de discernământ, lipsă cu un anumit caracter de durată, de natură a înlătura vinovăția pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești.

6. Efectele răspunderii părinților.

Dacă toate condițiile prevăzute de art. 1000 alin. (2) sunt îndeplinite, părinții sunt ținuți să răspundă integral față de victima prejudiciului cauzat de minor.

În ipoteza în care minorul era lipsit de discernământ, numai părinții vor răspunde. Dacă minorul a avut discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite, victima are latitudinea de a trage la răspundere fie pe minor – singur -, fie pe părinți – singuri -, fie deopotrivă pe minor și pe părinți. În acest din urmă caz, atât părinții, cât și minorul vor răspunde pentru întregul prejudiciu, răspunderea lor fiind o răspundere solidară sau, după unii autori, in solidum. Desigur că temeiurile răspunderii vor fi diferite: minorul va răspunde pentru fapta proprie, potrivit art. 998 sau 999 C.civ. iar părinții vor răspunde pentru fapta altuia, potrivit art. 1000 alin. (2) C.civ.

În măsura în care părinții au plătit integral despăgubirile datorate pentru fapta săvârșită de minorul cu discernământ, ei au posibilitatea ca, pe calea unei acțiuni în regres îndreptată împotriva acestuia, să recupereze de la acesta ceea ce au plătit pentru el.

Secțiunea a IV-a

Sancțiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la

bunurile copilului

I. Răspunderea civilă pentru rea administrație (art. 105 alin. ultim și
art. 141 C.fam.), în calitatea lor de administratori părinții răspunzând, ca
și tutorele, pentru pagubele pricinuite minorului prin culpa lor; când
părinții administrează împreună și de comun acord bunurile minorului,
răspunderea lor este solidară, cum sunt toate obligațiile născute dintr-un
fapt ilicit săvârșit de mai multe persoane (art. 1003 C.civ.).

II. Răspunderea penală pentru gesiunea frauduloasă, potrivit art. 214 C. pen. mod. Constituie această infracțiune pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării ori conservării acestor bunuri.

Conform art. 68 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, este incriminată la fel, fapta părintelui, a tutorelui sau a ocrotitorului legal al copilului care pretinde sau primește, pentru sine sau pentru altul, bani ori alte foloase materiale în scopul adopției copilului se pedepsește cu închisoare de la unu la cinci ani. Cu aceeași pedeapsă prevăzută de alin. 1 se sancționează și fapta persoanei care, în vederea obținerii unui folos material necuvenit, intermediază sau înlesnește adoptarea unui copil.

Bibliografie

Adrian Pricopi, Căsătoria în Dreptul român, Ed. Lumina Lex, București 1999;

Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, București, 2004;

A. Ionașcu, M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea…, Cluj, Ed. Dacia, 1975;

Andrei Stănoiu, Monica Voinea, Sociologia familiei, Ed. Universității, București 1983;

Corbeanu I., Corbeanu M., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002 ;

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. Academiei, București, 2003;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, Bucrești, 2002;

Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002 ;

E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Științifică, București, 1960;

Fr. Deak, Răspunderea civilă a părinților, institutorilor și artizanilor pentru prejudicii cauzate de copilul minor, elevi sau ucenici, în J.N., nr. 6, 1965;

Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1999 ;

G. Nedelschi, Curs de drept civil, Litografia învățământului, București, 1956;

I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975;

Ioan Chelaru, Căsătoria și divorțul – aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Ed. A 92 Acteon, Iași 2003;

Ion Mihăilescu, Familia în societatea europeană, Ed. Universitatea București 1999;

Ion P. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, București, 1997;

Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VI-a, Ed. All Beck, București, 2001;

L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2001;

M. Costin, Răspunderea juridică in dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974;

Mihai Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Buucrești, 1972;

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002;

Otilia Calmuschi, Aspecte ale răspunderii părinților pentru fapta copilului minor desprinse din practica judiciară, în S.C.J., nr. 4/1978;

P. Fauconnet, La responsabilité, F. Alcan, Paris, 1928 ;

R. Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conținutul prezumției de culpă a părinților pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, în R.R.D., nr. 6/1981;

Sanda Ghimpu, S. Grossu, Capacitatea și reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R.P.R., Ed. Științifică, București, 1960;

T. Ionașcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituțional al egalității sexelor, în J.N., nr. 2/1950;

T. Pop, Evoluția doctrinară și jurisprudențială In domeniul răspunderii civile a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în R.R.D., nr. 10/1987;

T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică , București, 1969;

Traian Rotariu, Petre Iliuț, Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca 1996;

V. Longhin, Responsabilitatea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în L.P., nr. 6/1956;

V. Popenaga, Școala și colectivitatea socială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970;