Raspunderea Medicilor. Malpraxis

RĂSPUNDEREA MEDICILOR

RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ

RĂSPUNDEREA PENALĂ

MALPRAXIS

CUPRINS

Cap. I Considerații generale

Cap II Condițiile generale ale angajării răspunderii medicului

2.1. Existența unei fapte ilicite

2.2. Existența unui prejudiciu

2.2.1. Obligațiile medicului față de pacient

2.2.2. Obligațiile medicilor față de terți

2.3. Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

2.4. Culpa

2.4.1. Forme de culpă profesională

2.4.1.1. Culpe de tehnică medicală

2.4.1.2. Culpa din omisiune

Cap III. Răspunderea civilă

3.1. Răspunderea medicilor-delictuală sau contractuală ?

3.2. Răspunderea civilă delictuală

3.3. Tratamentul privat

3.4. Asigurarea de răspundere civilă

3.5. Alte elemente ale răspunderii civile a medicului

3.5.1. Eroarea în medicină

3.5.2. Riscul medical

Cap IV Răspunderea penală

4.1. Răspunderea penală a medicului în România

4.1.1. Uciderea din culpă

4.1.2. Vătămarea corporală din culpă

4.1.3. Provocarea ilegală a avortului

4.1.4. Divulgarea secretului profesional

4.1.5. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanei

4.1.6. Luarea de mită

4.1.7. Primirea de foloase necuvenite

4.1.8. Falsul intelectual

4.2. Răspunderea penală a medicului în Marea Britanie

Cap V. Spețe

5.1. Spețe România

Aproape 500 de oameni au acuzat cadrele medicale din Capitală că le-au ucis rudele cu neglijența lor

Medicul Naum Ciomu a fost condamnat la un an de inchisoare cu suspendare –

Ianuarie 2007

Instanța a admis două expertize în dosarul medicului Ciomu

Penisul taiat de Ciomu putea fi salvat daca era pastrat corect

5.2. Articole din ziare referitoare răspunderea medicilor-malpraxis

5.3. Spețe Italia

5.4. Spețe Spania

Cap. I Considerații generale

Funcția cardinală și unică a medicului a fost și a rămas vindecarea omului de suferințele provocate de boli. De sute și mii de ani se așteaptă mai mult de la această profesie și tot de atunci practica medicală și medicul sunt permanent în atenția bolnavilor și a celor din jur.

Profesorul I. Moraru definește deontologia ca fiind ansamblul normelor referitoare la conduită, drepturile și obligațiile medicului în aporturile sale cu medicii, cu personalul medical și cu bolnavii.

Impresionantul monument legislativ numit « Codul lui Hamurabi» conține unele prevederi legate de exercitarea practicii medicale, precum și în privința responsabilității civile și penale decurgând din eventualele vătămări pricinuite de medic. Responsabilitatea penală este deosebit de sever legiferată « Dacă medicul a tratat cu sula de bronz un om liber pentru o rană grea și i-a pricinuit acestui om moartea sau i-a scos omului albeața cu sula de bronz și i-a vătămat ochiul omului, i se vor tăia mâinile». Dacă victima era un sclav cele expuse mai sus stabileau doar o obligație civilă de despăgubire : pentru moartea sclavului, predarea altuia în loc, iar pentru orbire plata a jumătate din prețul acelui sclav.

Textele talmudice arată că medicul nu putea executa o operație fără consimțământul bolnavului, fiind responsabil față de acesta și de familia sa. Dacă printr-un tratament imprudent se producea moartea unui bolnav, medicul era condamnat la recluziune intr-o localitate periferică.

In India antică, conform Legilor lui Manu medicul era supus unei amenzi pentru tratamentul nereușit, cuantumul amenzii de casta din care făcea parte bolnavul.

In lumea romană, cadrul normativ nu a exclus responsabilitatea medicală, Lex Aquillia adoptată în secolul al III-lea I.Hr prevăzând pedeapsa capitală pentru provocarea morții unui om liber, din culpă prin nepricepere, și doar angajarea răspunderii civile cu despăgubiri pentru moartea unui sclav. Există formulări care sugerează efectul exonerator de răspundere al forței majore.

Lex Cornelia aduce precizări în ceea ce privește responsabilitatea medicului în caz de părăsire a bolnavului, de tratament neglijent urmat de moartea bolnavului și în caz de provocare a avortului.

Lex Pompeia de parricidiis prevedea o sancțiune specială pentru medic, in caz de complicitate la paricid, complicitatea considerându-se demonstrată prin simplul fapt că medicul a luat cunoștință de întâmplare și nu a denunțat-o.

Un document cuprinzând elemente deontologice și prevederi referitoare la responsabilitatea medicală este și cel datat din 1760 intitulat « Responsabilitatea medicală prin intervenția greșită». Din anu 1803 se păstrează o poruncă a lui Alexandru Ipsilanti adresată medicului șef de a ancheta cazul unor medici care, fiind înțeleși cu anumiți farmaciști, nu prescriau decât rețete neinteligibile, astfel ca să nu le poată descifra decât farmaciștii cu care se stabilise înțelegerea. Asemenea fapte erau sever sancționate penal.

Epoca legilor sanitare organice începe în țara noastră cu Legea de organizare sanitară din anul 1874 și este continuată cu legile din 1898 și Legea din 1910. Se conturează astfel din ce în ce mai complet nucleul de obligații profesionale cu caracter juridic, desprinse și preluate din sfera eticii medicale tradiționale, care vor constitui temeiul responsabilității juridice a medicului.

In contextul creșterii motivelor de incriminare a activității medicale au apărut noi sisteme de reparație a prejudiciului prin asigurări, rezolvarea litigiilor medic-bolnav prin societăți de asigurare, independent de stabilirea judiciară a culpei. Reparațiile sunt stabilite fie prin indemnizarea bolnavului, cu stabilire forfetară, fie pe cale contencioasă. Dacă bolnavul a fost indemnizat ca victimă a unui prejudiciu, nu mai este important a se stabili dacă autorul lui este sau nu este vinovat.

Responsabilitatea medicală decurge din particularitățile profesiunii medicale, din încrederea pe care omul bolnav o are în deciziile, deseori suverane ale medicului, ca și în posibilitatea actului medical de a se desfășura uneori imprevizibil sau chiar ireversibil precum și în scopul medicinii de a influența capacitatea de producție și dinamica populației.

Responsabilitatea medicală bazată pe culpă asigură astfel progresul științei medicale, ca și efortul său de a face riscurile la care expune bolnavul cât mai rare și minore, tocmai prin evitarea obsesiei răspunderii care duce la inhibiție profesională. Progresul medical se asigură prin acceptarea oricăror riscuri utile bolnavului și prin neacceptarea celor insuficient evaluabile și previzibile, a celor ce rezultă din încrederea orgolioasă în forțele proprii sau din necunoașterea tehnicii și aparaturii, ce rezultă din încălcarea conștiintei medicului asupra propriilor sale limite.

Cap II Condițiile generale ale angajării răspunderii medicului

Pentru angajarea răspunderii civile a medicului (art 998-999 C.civ) este necesară întrunirea cumulativă a patru conditii: fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate între fapta medicului și prejuduciul produs și vinovăția medicului

2.1. Existența unei fapte ilicite

Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice impotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii. Prin fapta ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Textele Codului civil nu prevăd expres ca fapta păgubitoare să fie ilicită ; art 998-999 C.civ fac referiri numai la culpă, neglijență și imprudență ; art 998 dispune : « Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara», iar art 999 prevede « Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa». Obligația de reparare există atât în cazul culpei sau greșelii intenționate, cât și a culpei neintenționate.

Neglijența reprezintă omisiunea de a face ceva ce un om cu o imprudență modestă, ghidat după aspectele specifice conduitei omului grijuliu, ar face sau a face ceva ce un om prudent și diligent nu ar face.

Grija rezonabilă poate fi apreciată doar prin referire la comportamentul medicului în circumstanțele în care a acționat. Spre exemplu medicul care în fața unei urgențe acționează după intuiția de moment nu va fi judecat prea aspru doar pentru că un alt mod de acțiune ar fi evitat răul.

Obligația este aceea de a exercita o îngrijire normală, chibzuită, rezonabilă, doctorul nu trebuie să garanteze un rezultat favorabil al eforturilor sale. Medicii nu sunt judecați după standardele celui mai experimentat, celui mai îndemânatic sau după cel mai pregătit membru al profesiunii, ci prin raportare la standardele unui practician cu o competență obișnuită într-un anumit domeniu medical.

Buna credință nu poate fi invocată drept cauză exoneratoare de răspundere, dacă în activitatea pe care o desfășoară, medicul nu reușește să atingă standardele obiective ale unui doctor obișnuit și prudent, deci cu o diligență medie.

O problemă legată de relația medic-pacient este cea a consimțământului pacientului după o prealabilă informare.

Celebrul Habeas Corpus ne vorbește despre dreptul suveran, absolut al omului-pacient asupra corpului său, dreptul opozabil tuturor, inclusiv medicului curent. Toate statutele deontologice medicale prevăd că actele de îngrijire, de tratare sau de explorare medicală se fac numai cu consimțământul bolnavului sau al reprezentanților săi legali. Obligativitatea consimțământului pentru orice act este corelativă dreptului decizie care aparține bolnavului.

Consimțământul este prezumat uneori prin însăși prezentarea pacientului la o consultație medicală. Consimțământul pacientului nu este obligatoriu în ipoteza bolilor infecto-contagioase sau în cazul bolnavilor psihici, întrucât în aceste cazuri interesul general prevalează asupra interesului individual, iar medicul are obligația de a salvgarda interesul colectivității prin instituționalizarea bolnavului. Dacă bolnavul se află în imposibilitate de a-și manifesta liber voința, se poate obține consimțământul chiar de la familie.

Pentru intervențiile laborioase, cum este cazul tratamentelor chirurgicale estetice există formulare tip de consimțământ în scris.

In chirurgia de necesitate, cu riscuri vitale pentru bolnav, consimțământul este prezumat. Nu se vor efectua decât operații paliative, amânându-se amputațiile largi dacă riscurile nu sunt iminente. Aceste operații se vor face numai după ce bolnavul a redevenit conștient, când se va putea face prealabila informare cu scopul de a obține consimțământul în continuare.

Consimțământul trebuie să fie rezultatul unei deliberări lucide și trebuie exprimat în cunoștință de cauză. El trebuie dat de pacient, iar pentru minori sau incapabili de către părinți sau de persoanele în grija cărora se află.

Majoritatea litigiilor în care sunt implicați medicii privesc acțiuni pentru neglijență medicală, eroarea medicală (medical malpractice).

Neglijență medicală nu este decât o aplicație a delictului neglijenței în activitatea prestată de profesioniști precum doctori, sore medicale și alte persoane implicate în oferirea serviciilor de îngrijire a sănătății. Legea neglijenței este aplicată la contextul medical și neglijența medicală este o formă specifică a răspunderii pentru neglijență în context profesional.

2.2. Existența unui prejudiciu

O condiție sine qua non a angajării răspunderii civile o reprezintă existența unui prejudiciu.

Prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.

In conformitate cu prevederile art 998-999 C.civ răspunderea civilă intervine numai în cazul în care există un prejudiciu ce trebuie reparat.

Oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită și oricât de gravă ar fi culpa autorului, răspunderea civilă delictuală nu poate interveni decât dacă, prin fapta ilicită și culpabilă s-a cauzat vor efectua decât operații paliative, amânându-se amputațiile largi dacă riscurile nu sunt iminente. Aceste operații se vor face numai după ce bolnavul a redevenit conștient, când se va putea face prealabila informare cu scopul de a obține consimțământul în continuare.

Consimțământul trebuie să fie rezultatul unei deliberări lucide și trebuie exprimat în cunoștință de cauză. El trebuie dat de pacient, iar pentru minori sau incapabili de către părinți sau de persoanele în grija cărora se află.

Majoritatea litigiilor în care sunt implicați medicii privesc acțiuni pentru neglijență medicală, eroarea medicală (medical malpractice).

Neglijență medicală nu este decât o aplicație a delictului neglijenței în activitatea prestată de profesioniști precum doctori, sore medicale și alte persoane implicate în oferirea serviciilor de îngrijire a sănătății. Legea neglijenței este aplicată la contextul medical și neglijența medicală este o formă specifică a răspunderii pentru neglijență în context profesional.

2.2. Existența unui prejudiciu

O condiție sine qua non a angajării răspunderii civile o reprezintă existența unui prejudiciu.

Prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.

In conformitate cu prevederile art 998-999 C.civ răspunderea civilă intervine numai în cazul în care există un prejudiciu ce trebuie reparat.

Oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită și oricât de gravă ar fi culpa autorului, răspunderea civilă delictuală nu poate interveni decât dacă, prin fapta ilicită și culpabilă s-a cauzat un prejudiciu cuiva. Răspunderea civilă delictuală se reduce conform art 998-1003 C.civ la repararea pagubelor cauzate. Prejudiciul este nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat.

În lipsa unui prejudiciu nu suntem în prezența răspunderii civile. Atâta vreme cât o persoană nu a fost păgubită, ea nu are dreptul de a pretinde nici o reparație deoarece nu poate face dovada unui interes.

În activitatea medicală prejudiciile întâlnite sunt cele cauzate direct persoanei fizice; aceste prejudicii pot fi clasificate în funcție de domeniul personalității umane încălcate în:

Prejudiciile cauzate persoanei fizice sau prejudiciile corporale, care rezultă din atingerile aduse sănătății și integrității corporale a omului și constau în: dureri fizice și psihice, a căror reparare bănească este numită și pretium doloris; prejudicial de agreement, constând în pierderea sau restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de satisfacțiile și plăcerile normale ale vieții; prejudicial estetic prin care se înțeleg atingerile aduse armoniei fizice și înfățișării unei personae;

Prejudiciile cauzate personalității affective, categorie în care sunt incluse durerile psihice determinate spre exemplu de moartea unei rude.

Un exemplu poate fi expus de jurisprudența franceză “Pacienta a fost operată de doctoral Y, iar anestezia a fost efectuată de medical Z. Diagnosticul stabilit a determinat necesitatea unei intervenții chirurgicale ce a fost efectuată dar s-a soldat cu paralizie. Pacienta i-a acționat în judecată pe cei doi medici, considerându-i direct răspunzători de accidentul suferit. Expertiza efectuată în cauză a evidențiat legătura de cauzalitate incontestabilă între operație și paralizie. In condițiile în care anestezia a fost corect efectuată, iar starea anterioară de sănătate a pacientei nu a influențat în nici un fel rezultatul prejudiciabil, singura cauză a acestuia rămâne intervenția chirurgicală”.

Natura și intensitatea durerilor sunt diferit trăite de fiecare victimă, în funcție de vârstă, starea de sănătate, la care s-ar putea adăuga alți factori : echilibrul psihic, circumstanțele existențiale cum ar fi izolarea, natura activității profesionale, chiar apartenența etnică.

Lămurirea noțiunii de prejudiciu de agrement a generat vii discuții în literatura de specialitate. Intr-o concepție restrictivă, prejudiciul de agrement este limitat la pierderea plăcerilor legate de desfășurarea unor activități determinate, pe care victima anterior producerii accidentului le practica. Curtea de Casație franceză după anul 1973 privește prejudiciul de agrement ca pe o privare de toate plăcerile unei vieți normale.

Accidentele medicale pot fi cauza și a unui prejudiciu special- prejudiciul estetic. Acesta include vătămările și leziunile prin care se adduce atingere armoniei fizice sau înfățisării persoanei. Aici sunt incluse mutilările, cicatricile și desfigurările care diminuează posibilitățile de afirmare deplină în viață sau răpesc această posibilitate. Despăgubirea acordată în repararea prejudiciului estetic este denumită și preț al frumuseții.

Prejudiciile pot fi patrimoniale și nepatrimoniale. Prejudiciile patrimoniale sunt acelea care au un conținut economic, putând fi evaluate pecunuiar, cum ar fi vătămarea sănătății unei persoane. Prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecințele dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale, fără conținut economic. Astfel de consecințe dăunătoare sunt moartea, durerile fizice și psihice, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de satisfacțiile vieții.

In situația în care medicul este asigurat de răspundere civilă, pacientul poate primi despăgubirea direct de la societatea de asigurare. Pacientul nu poate cere despăgubiri de la medic- autor al faptei prejudiciabile. Dacă suma plătită de societatea de asigurare nu acoperă integral prejudiciul, pacientul are dreptul să pretindă diferența de despăgubire de la medicul vinovat. După ce a plătit pacientului despăgubirea, societății de asigurare nu îi este recunoscut, un drept de regres împotriva autorului prejudiciului, deoarece el este asigurat de răspundere civilă delictuală și în acest scop a plătit primele de asigurare.

Când se pretinde neglijența medicului, reclamantul (pacientul) trebuie să dovedească :

că obligația de îngrijire îi era datorată de pârât (cadru medical sau spital) ;

că medicul și-a încălcat această obligație, neexercitând grijă și îndemânare rezonabilă ;

că încălcarea obligației a cauzat daune, concretizate în prejudiciile suferite de pacient.

2.2.1. Obligațiile medicului față de pacient

In 1957 Nathan afirmă că « Obligația de îngrijire a cadrelor medicale apare independent de orice contract cu pacientul lor. Ea se bazează doar pe faptul că respectivul cadru medical preia îngrijirea și tratamentul pacientului».

In general obligația se naște din acordul voluntar al doctorilor de a îngriji sau de a trata o persoană. Existența acestei obligații nu este condiționată de reciprocitatea acordului din partea pacientului. Doctorul va datora în mod egal o obligație de îngrijire unui adult incompetent, de exemplu unui pacient inconștient în secția de urgențe și accidente sau unui copil adus în cabinetul său care este prea tânăr pentru a consimți și pe care-l examinează. Aceeași obligație incumbă și altor cadre medicale, cum sunt asistentele, care intră în contact cu pacienții, instanțele urmând a stabili, în caz de litigiu, dacă acel profesionist și-a asumat responsabilitatea prin preluarea îngrijirii persoanei.

Reglementările din 1992 au stabilit situațiile prin care este creată relația formală pacient-medic. Un generalist datorează pacientului său în mod formal doar o obligație de îngrijire când cunoaște efectiv circumstanțele care declanșează obligația sa conform prevederilor Reglementărilor. In lipsa unei cereri directe sau indirecte de îngrijire, generalistul nu datorează o atare obligație. Dacă obligația prevăzută de Reglementările din 1992 este una continuă care impune generalistului de a-l consulta pe pacient. Spre exemplu pacienții cu vârsta peste 75 de ani, cărora trebuie să li se ofere o consultație anuală, fiind irelevant dacă pacientul a solicitat sau nu consultația.

Uneori pacienții unui generalist pot fi tratați de un alt medic (înlocuitorul acestuia) cât timp generalistul lipsește. Un generalist nu este răspunzător pentru un delegat care este înscris pe Lista Medicală a Direcției Sanitare, răspunderea revenind în întregime delegatului. In cazul în care delegatul nu este înscris pe Listă răspunderea aparține medicului generalist.

Doctorii de spital care lucrează în cadrul unei instituții NHS sau în unități conduse de Direcția Sănătății dobândesc o poziție diferită de cea a generaliștilor.

Orice medic angajat într-o astfel de instituție datorează îngrijiri pacientului pe care l-a “preluat”, această obligație privește toată echipa coordonată de acel medic.

O problemă privește momentul de care ia naștere obligația de îngrijire pe care medical de spital o datorează pacientului. Este posibil ca un pacient care și-a pierdut cunoștința în secția de urgență și accidente a unui spital să facă o plângere împotriva medicului de serviciu invocând ca temei neglijența acestuia? Diferă de la caz la caz în funcție dacă medical a preluat expres au implicit îngrijirea. Relevantă în acest caz este soluția adoptată în cauza Barnett v Chelsea and Kensington HMC. In speță, după ce a băut un ceai împreună cu colegii de serviciu, reclamantului i s-a făcut rău, motiv pentru care s-a prezentat de urgență la scpital. Unul dintre colegii lui i-a adus la cunoștință unei asistente cele întâmplate iar aceasta i-a telefonat medicului de serviciu care, întrucât nu se simțea bine, nu l-a consultat pe pacient și i-a spus pacientei să-l trimită acasă și să-l contacteze pe medicul curant al reclamantului. Câteva ore mai târziu acesta a decedat ca urmare a otrăvirii cu arsenic. Judecătorul Neil a respins acțiunea, motivând că, chiard acă doctorul l-ar fi consultat pe pacient decesul era iminent întrucât nu exista posibilitatea administrării la timp a unui antidot eficient. In concluzie, nu a fost reținută vreo legătură de cauzalitate între deces și conduita neglijentă a medicului de serviciu. In ceea ce privește existența unei obligații de îngrijire în sarcina medicului și asistentei, judecătorul Neil a concluzionat că a existat « o relație directa și apropiată» între ei. Cu toate acestea, în cauză este de necontestat că atât asistenta, cât și medicul și-au asumat o responsabilitate față de decedat prin ajutarea și sfătuirea lui, însă numai cel din urmă, nu și prima, a fost neglijent în mod evident prin a nu-l examina și admite pe pacient în spital.

2.2.2. Obligațiile medicilor față de terți

Vorbind în numele Curții de Apel judecătorul Stuart Smith a mers atât de departe încât a afirmat că doctorul are o obligație de îngrijire numai față de pacienții săi și niciodată față de altcineva, inclusiv în cazul parinților pacientului decedat. Poziția Curții de apel trebuie interpretată ca fiind o limită a principiului în sensul că medicul are doar obligația ca, în această calitate, să-și trateze pacienții, fără a nega însă în modalitate existența unei obligații de îngrijire, căci conținutul acesteia poate să cuprindă exclusiv atenționarea sau sfătuirea terțelor persoane, iar nu neaparat o acțiune desfășurată în calitate de medic. Există situații în care un medic poate avea obligația de îngrijire față de o persoană care nu este pacientul său.

Ca rezultat al tratamentului aplicat și al responsabilității pentru îngrijirea pacientului, un doctor poate ști că acest pacient reprezintă un potențial pericol pentru alte persoane. Spre exemplu :

un doctor care știe că pacientul său suferă de o boală infecțioasă pe care este probabil ca acesta să o transmită altora prin contact sexual sau printr-un alt mod ;

un generalist al cărui pacient epileptic șofează și rănește sau ucide pe cineva în timpul unei crize ;

un psihiatru al cărui pacient, bolnav mintal, amenință că va răni sau va ucide o altă persoană ;

un pacient bărbat care este sfătuit greșit că o vasectomie a reușit și că nu trebuie să ia măsuri contraceptive, și ca rezultat partenera sa rămâne însărcinată.

In ceea ce privește pacienții internați în secțiile de psihiatrie, unele instanțe din SUA au recunoscut că un psihiatru are o obligație de îngrijire față de victimele potențiale ale unui pacient periculos.

In cauza Tarasoff v Regents of University of California, Curtea Supremă a Californiei a reținut că un psihoterapeut are o obligație de îngrijire față de victimele pacientului său pe care le cunoștea ca ținte întenționate ale pacientului. Judecătorul Trobiner a statuat : « Deși, potrivit dreptului comun, ca regulă generală, o persoană nu are obligația de a controla conduita altuia, nici să-i avertizeze pe cei primejduiți de o asemenea conduită, instanțele au stabilit o excepție de la această regulă în cazurile în care pârâtul se afla într-o relație specială fie cu persoana a cărei conduită trebuia controlată, fie cu victima previzibilă a acestei conduite».

Curtea de Apel a concluzionat că pârâtul avea obligația legală de a lua măsuri rezonabile pentru a preîntâmpina pericolul prin avertizarea victimei, a poliției sau a altor persoane expuse acestui pericol. Același judecător aprecia că « Intr-o societate amenințată de un asemenea risc nu putem tolera în continuare expunerea la un pericol ce ar rezulta din faptul că medicul a cunoscut caracterul periculos al pacientului său».

Soluția instanței a fost favorizată de faptul că victima a fost cunoscută și indicată de către pacient medicului.

Un medic care este solicitat de pacientul său pentru a furniza un raport medical unei terțe părți, de exemplu unei companii de asigurări sau unui potențial angajator, poate avea o obligație de îngrijire a terței părți, obligație a cărei conținut constă în îndatorirea medicului de a proceda cu maximă diligență pentru ca terțul să nu sufere nici o pierdere economică.

2.3. Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

Raportul de cauzalitate este o condiție esențială, generală, a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală sau cea contractuală.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu greșeala sau culpa. Culpa este o condiție subiectivă. Poate exista raport de cauzalitate dar să lipsească culpa, cum de asemenea poate exista culpa autorului faptei ilicite și să nu existe raport de cauzalitate. Fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă.

In multe situații legătura de cauzalitate este greu de stabilit, ea nu este liniară sau este frântă de intervenția altor factori.

Dacă starea sănătății bolnavului este agravată de aflarea unei vești proaste privind familia, chiard acă stadiul vindecării a fost întârziat de o eroare medicală, nu se va răspunde pentru efectul provocat de această veste. Când un medic prescrie greșit o rețetă, iar farmacistul neatent o execută, pentru prejudiciul cauzat vor răspunde amândoi. Un medic care explică bolnavului că nu are nici o șansă de vindecare rămâne răspunzător pentru această imprudență, mai ales dacă, practic, s-a dovedit că această veste a precipitat evoluția nefavorabilă a bolii.

Forța majoră și cazul fortuit au jucat întotdeauna un rol determinant în exonerarea de răspundere a medicului. Forța majoră poate fi reținută ori de câte ori stabilirea greșită a unui diagnostic sau nefinalizarea unei terapii sunt cauzate de împrejurări externe, iar cazul fortuit apare atunci când această cauză este de natură internă.

In angajarea răspunderii medicului pentru neglijențele comise în actul medical trebuie probată existența raportului de cauzalitate, probă ce incumbă pacientului. Există situații în care existența legăturii de cauzalitate, între fapta medicului și prejudiciul produs este atât de evidentă încât este suficientă aplicarea principiului res ipsa loquitur (lucrul vorbește de la sine).

In literatura de specialitate anglo-saxonă aplicarea acestui principiu este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții :

accidentul trebuie să fie de așa natură încât să nu se poată petrece decât dacă cineva a fost neglijent ;

acuzatul trebuie să fi avut controlul absolut asupra cauzei aparente a accidentului ;

reclamantul nu trebuie să fi contribuit în vreun fel la producerea accidentului.

Acest principiu nu se aplică în situația în care vătămarea invocată de pacient este urmarea recunoscută a unui risc inerent al tratamentului, atâta vreme cât asemenea accidente pot apărea fără neglijență. Dacă riscul, deși recunoscut nu apare în mod normal, în lipsa neglijenței, res ipsa loquitur va fi aplicabil.

2.4. Culpa

Spre deosebire de neglijență sau imprudență, când actul cauzator de prejudiciu este comis pentru că făptuitorul nu reușește să facă ceea ce o persoană prudentă si rezonabilă ar face, culpa intenționată implică intenția de a face rău.

Responsabilitatea medicală fiind o responsabilitate bazată pe greșeală, problema principală este aceea a definirii greșelii medicale, a conturării conținutului său, pentru a fi reținută ca o culpă judiciară.

Ioan Fruma definește culpa ca fiind o eroare de conduită, pe care un medic prudent și diligent, aflat pe același plan profesional și în aceleași circumstanțe extreme, nu ar fi comis-o.

2.4.1. Forme de culpă profesională

2.4.1.1. Culpe de tehnică medicală

Culpa profesională medicală constă în nerespectarea regulilor privind exercitiul profesiei medicale, prin nepricepere sau abatreri de la reguli îndeobște recomandate și recunoscute în practica acestei profesii, provenite din neglijență, nepăsare sau nerespectarea unor metode și procedee specifice. Se mai numește și imprundență.

Aceste culpe sunt :

A. Culpa profesională prin nepregătire (nepricepere, ignoranță, neștiință, impariție, incompetență).

Aceste cazuri apar în stabilirea diagnosticului apar în aplicarea tratamentului, ori de câte ori activitatea medicului este desfășurată fără ca el să aibă cunoștiențele necesare sau prin utilizarea unor cunoștințe necorespunzătoare.

Ignoranța este o greșeală fundamentală a medicului, fiind la fel de gravă ca necinstea : « In situații de urgență, impariția poate deveni fatală pentru bolnav și este deja criminală. In ultimii ani, datorită avalanșei informaționale, competența medicului se obține cu greutate, fiind necesară o dorință permanentă de punere la punct prin documentare, pe lângă cunoștințele elementare acumulate conform unei programe analitice în timpul cursurilor din facultate, al examenelor de calificare și perfecționare și al concursurilor profesionale. Incă din antichitate se pune problema acumulării experienței prin practică alături de studiu permanent, medicului aplicându-i-se pedespse grave dacă pierdea bolnavul din cauza nepregătirii sale profesionale».

Un caz de privare de șansă prin ignoranță combinată cu neglijență ar fi : un bolnav de 58 de ani este internat în secția de boli interne a unui spital orășenesc prezentând un sindrom febril cu un sindrom biologic de inflamație net etichetat cu arterită (inflamația unei artere), reumatism infecțios (boală caracterizată prin inflamția țesutului conjunctiv din întregul organism, dar în special din articulații, inimă și vase) și alergie la antibiotice. Fiind sub tratament bolnavul prezintă diaree și vărsături, care determină scăderea ponderală până la cașexie (slabire progresivă) cu topirea maselor musculare. Transferat la secția de boli interne a spitalului județean, pacientului i se pune diagnosticul de peritonită purulentă de origine apendiculară care evoluează până la deces. La necropsie se constată leziuni produse de un șoc toxico-septic. Comisia de expertiză medico-legală a reținut în speță incidența unor multiple greșeli prin: incompetență-nesesizarea abdomenului acut; neglijență- nesolicitarea consultului interdisciplinar cu un chirurg ; privare de șansă- trimiterea tardivă a bolnavului la un eșalon superior.

B. Culpa profesională prin neprevedere (imprudență)

Pentru ca medicul să se înșele cât mai puțin în practica sa, pentru a putea evita erorile, precum și unele complicații ale bolilor, trebuie să dea dovadă, în mod permanent, de prudență și discernământ.

Imprudența constă în comiterea unei activități pozitive, fără a prevedea că pot apărea consecințe ilicite, deși se putea și trebuia să se prevadă acest lucru.

Constituie imprudență:

aplicarea oricărui tratament chirurgical sau chimioterapic fără cunoașterea contraindicațiilor;

aplicarea de seroterapie și medicație la personae care au prezentat fenomene de intoleranță la aceste substanțe;

expunerea bolnavului la riscuri inutile prin executarea unei intervenții chirurgicale care nu se impunea de urgență, atunci când nu există utilitățile necesare pentru securitatea actului operator, confortul bolnavului și confortul medicului ;

lăsarea în funcțiune a unor sisteme de drenaj și aparate în ciuda schimbării stării fiziologice a bolnavului (în secțiile de anestezie-reanimare).

Culpa prin neprevedere este imputabilă și în situații neobișnuite, când medicul va răspunde fie pentru faptul că nu a prevenit bolnavul despre unele riscuri, fie în cazul în care, informându-l într-un mod necorespunzător acesta suferă un șoc și se sinucide.

B1. Reglementare spaniolă în materie de imprudență

Intervenții imprudente în timpul sarcinii și nașterii. Este analizată problematica care lăsând la o parte problemele comune cu alte sectoare de intervenție sanitară se analizează specificul comportamentelor medicale imprudente de la începutul sarcinii până la naștere. Stabilirea rezultatului cauzat și calificarea sa sunt legate strâns de diferitele valori fundamentale protejate de legea penală, care pot fi afectate.

Efectuarea de tehnici avândca rezultat avortul- se face referire la toate acele cazuri în care se realizează o intervenție medicală pentru a cauza un avort fără a respecta cerințele lex artis. Obiectivul operației este de a realiza o întrerupere voluntară de sarcină, fie că este un caz permis prin lege, fie că nu, dar această intervenție realizată neglijent cauzează pe lângă rezultatul normal al operației și alte consecințe suplimentare cum ar fi prejudiciile sau decesul mamei.

Cu ușurință s-ar putea aprecia că soluția acestor cazuri nu este foarte problematică, întru-căt în cazul tuturor pot fi identificate două rezultate diferite (avort și prejudicii/deces), care deși intervin în corpul unei singure paciente afectează valori fundamentale de natură diferită și cu titularitate diferită și de aceea aceea privesc calificări juridice diferite. In ceea ce privește avortul, dacă acesta nu se încadrează în nicio indicație legală acțiunea medicului vaputea fi cu intenție și la fel și acțiunea mamei. Prejudiciile sau decesul acesteia vor da naștere delictului corespunzător de vătămare corporală din culpă sau ucidere din culpă ce va trebui soluționat conform regulilor generale ale concursului ideal (crimina culposa).

C. Culpa profesională prin neglijență (neatenție)

Neglijența în practica medicală ia forma grabei, superficialității, îndeplinirii neconștiincioase a obligațiilor. Neglijența poate lua forma :

neluării corecte a anamnezei ;

neexecutării unui examen clinic corect ;

neefectuării unor examene paraclinice de rutină;

neluării tuturor măsurilor de asepsie în vederea unei operații.

Sunt considerate neglijențe grave :

neizolarea bolnavilor contagioși și neprevenirea membrilor familiei acestor bolnsvi asupra necesității profilaxiei, eventual prin imunizare ;

neefectuarea terapiei antitetanice la plăgile potențial tetanigene;

in jectarea de medicamente cu perioada de utilizare depășită ;

injectarea unei alte substanțe decât cea dorită, numai pentru că fiolele au fost puse, în mod neglijent, una lângă alta.

Bela Trif exemplifică următorul caz : în cazul secției de obstetrică a unui spital județean, pacienta, o femeie de 52 de ani, este operată de o echipă operatorie condusă de medicul primar. In timpul operației se transfuzează bolnavei sânge grupa AII Rh pozitiv considerându-se că bolnava are grupa AB IV Rh pozitiv conform unui test de laborator anterior, fără a se face proba compatibilității directe pe lamă. Situația pacientei s-a înrăutățit brusc, ducând imediat la deces. Ulterior s-a constatat că o analiză a grupei sanguine a pacientei, netrecută însă pe foaia de observație, arată că bolnava are grupa 01. Comisia de expertiză medico-legală a stabilit drept cauză a morții șocul post transfuzional ireversibil prin transfuzie incompatibilă de sânge AII la 01 și a arătat că responsabilitatea pentru greșeală aparține medicului anestezist care era obligat să facă proba compatibilității directe pe lamă. Echipa de chirurgi a făcut correct intervenția.

D. Culpa profesională prin ușurință (nepăsare)

Ușurința profesională rezidă în:

neexaminarea clinică și completă a bolnavului;

ignorarea riscurilor la care este supus bolnavul;

imobilizarea inadecvată a unor fracturi;

pierderea auzului unui copil prin tratarea mamei cu streptomicină;

efectuarea necorespunzătoare a unor injecții sau puncții ;

apariția de efecte secundare notorii- trecute în prospectul medicamentului- prin nerespectarea dozelor maxime;

ignorarea condițiilor precare de lucru- mizerie, sterilizare necorespunzătoare.

Tratarea unui bolnav în lipsa unui consult prealabil, intervenția chirurhicală efectuată fără avizul necesar al altui specialist constituie exemple greșite soldate cu prejudicii în practica medicală.

2.4.1.2. Culpa din omisiune

Medicul este responsabil atât când acționează cât și când nu acționează; acesta răspunde de tot ceea ce face și de tot ce refuză să facă. Refuzul de a acorda asistență medicală unui bolnav aflat într-o stare disperată sau unei persoane grav accidentate constituie o încălcare evidentă a îndatoririlor profesionale, care atrage responsabilitatea disciplinară, civilă și penală a medicului.

Culpa prin omisiune reprezintă atitudinea unei persoane de a se abține voluntar sau involuntar de la îndeplinirea unei obligații de a acționa pentru a împiedica producerea unui prejudiciu.

Condiții :

omisiunea medicului să constea într-o imprudență, neglijență sau neprevedere, apreciată pe baza criteriului abstract al comparării cu un medic cu diligență și prudență normale ;

omisiunea să se refere la o obligație de a acționa, chiar în afara textelor de lege, pe baza principiilor de drept, a regulilor de conviețuire socială, de bună-credință, a uzanțelor și regulilor profesionale.

Culpa din omisiune medicală se prezintă sub următoarele forme :

Refuzul de a răspunde la solicitare

Bela Trif prezintă caracteristicile care definesc această noțiune :

refuzul medicului de a se deplasa la locul unde se află persoana în suferință (implică uneori caracter intențional, dar cel mai adesea relevă un caracter neglijent) ;

îngrijirile pe care medicul le-ar fi acordat bolnavului erau de natură să îi salveze acestuia viața sau ar fi împiedicat înrăutățirea stării lui ;

dacă nu ar fi promis că se va deplasa la locul unde se află persoana în suferință, bolnavul sau rudele lui ar fi putut chema alt medic, care i-ar fi acordat ajutorul necesar.

Medicul de familie în România este obligat să acorde ajutor medical la domiciliul bolnavului și să răspundă la solicitări, când există urgențe sau pericol imediat.

Refuzul intervenției (neasumarea de riscuri)

In momentul în care medicul se află în fața bolnavului, iar starea acestuia impune o atitudine medicală, o manevră, o intervenție chirurgicală sau simpla administrare de medicamente, neasumarea riscului acestei atitudini de către medic, în mod nejustificat, duce la imputabilitate, dacă abstențiunea generează un prejudiciu.

Bela Trif evidențiază exemplul : pacientul, un bărbat de 83 de ani, victimă a unei tâlhării, este examinat medico-legal la o clinică neurochirurgicală pentru plagă frontală, fără leziuni osoase și confuzie cerebrală minoră, apreciindu-se că necesită 21-23 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Este externat însă a treia zi, iar după 22 de zile de la traumatism, decedează la domiciliu. Necropsia evidențiază existența unei contuzii cerebrale grave, fracturi craniene, iar comisia de expertiză medico-legală concluzionează că a fost vorba de o lipsă de preocupare profesională pentru diagnostic și tratament, în contextul unei omisiuni prin lipsă de intervenție.

Refuzul trimiterii la un eșalon superior (privarea de șansă)

Conform art 36 din Codul deontologic, dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului, medicul consideră că nu are suficiente cunoștințe sau experiență pentru a asigura o asistență corespunzătoare va solicita un consult cu specialiști sau va îndruma bolnavul către aceștia.

Un caz prezentat de B. Trif este cel al medicului care consultă bolnavul pe stradă în postura « samariteanului milostiv» și omite să-l avertizeze asupra necesității urmării unui tratament de specialitate într-o clinică medicală. Imprejurările în care a fost efectual consultul îl exonerează pe medic de responsabilitatea pentru omisiunea trimiterii la un eșalon superior, dacă urgența a fost rezolvată corect și doar neglijența contributivă a bolnavului de a adresa altor medici a condus la evoluția nefastă a bolii cronice, de care nu a fost avizat.

Neacordarea dreptului la a doua opinie în aceeași cauză medicală

Neacordarea dreptului la o a doua opinie reprezintă o culpă prin omisiune ; medicul ignoră în acest caz posibilitatea că diagnosticul și interpretarea pe care a dat-o acestuia ar putea fi greșite, fiind astfel încălcat și dreptul pacientului la informare privind gravitatea afecțiunii sale, șansele de tratare efectivă a bolii de care suferă .

Abandonul bolnavului (refuzul medicului de a continua tratamentul)

Art 37 din Codul deotologic prevede că medicul care a început un tratament are obligația de a-l continua până la completa însănătoșire sau ameliorare a bolnavului sau până când acesta trece în îngrijirea altui medic. Art 38 al aceluiași cod prevede că în caz de pericol de moarte nemijlocit, medicul va rămâne lângă bolnav atât timp cât este nevoie de ajutorul lui personal.

Bolnavii considerați nevindecabili vor fi tratați cu aceeași grijă și atenție ca și bolnavii vindecabili.

Medicul poate renunța în mod licit la tratarea unui anumit bolnav invocând un motiv legitim, forța majoră sau cazul fortuit, în caz contrat fiind ținut să răspundă pentru abandon.

Inlocuirea unui medic trebuie să se facă cu unul prezentând aceeași capacitate profesională și experiență, în caz contrar medicul urmând să răspundă pentru neglijență sau imprudență.

In cazurile de urgență orice medic are datoria de a interveni în folosul bolnavului sau accidentatului chiard acă nu este specialist. Prejudiciul cauzat prin lipsa cunoștințelor de specialitate va fi întotdeauna mai mic decât acela pricinuit prin neasistarea bolnavului.

Cap III. Răspunderea civilă

3.1. Răspunderea medicilor-delictuală sau contractuală ?

Potrivit unei păreri, răspunderea medicului se pune mereu pe tărâm contractual, deoarece prejudicial pe care-l cauzează reprezintă o consecință a exercitării necorespunzătoare a obligației ce-i revenea din contractul încheiat cu clientul său; numai în situația în care prejudicial este cauzat unui terț sau atunci când este rezultatul unei intervenții de urgență s-ar pune problema unei răspunderi delictuale sau cvasidelictuale.

Intr-o altă părere, răspunderea medicului poate fi extracontractuală sau contractuală în funcție de circumsstanțele în care victima a fost prejudiciată. Se consideră că medicii care se află în serviciul statului au o răspundere extracontractuală (delictuală sau cvasidelictuală), deoarece aceștia nu sunt aleși de bolnavi; în schimb medicii care practică profesia în cadrul unei organizații colective, cabinete speciale cu plată sau cooperatiste au în principiu răspundere contractuală chiar atunci când acordă îngrijiri gratuite. Victima ar putea însă opta între cele două răspunderi.

In marea lor majoritate, toți cei care au studiat practica medicală s-au pronunțat pentru responsabilitatea delictuală.

Distincția între cele două instituții are în vedere faptul că răspunderea contractuală apare ca o aplicație, într-un caz particular, a răspunderii delictuale care formează regula în materia răspunderii civile. Dacă admitem că are natură delictuală înseamnă că orice greșeală a medicului va fi apreciată plecând de la regula consacrată de art 998 C.civ, pe când dacă admitem caracterul contractual vom aprecia greșeala medicului prin raportare la clauzele contractuale convenite cu pacientul și o vom asimila neexecutării obligației asumate.

Alți autori au considerat că răspunderea medicului pentru faptele sale culpabile săvârșite în exercițiul profesiunii au un caracter delictual indiferent de felul unității sanitare în care-și desfășoară activitatea. Este mai mult decât normal ca viața, sănătatea fizică sau psihică a persoanei să nu facă obiectul unei convenții. În ceea ce privește ipoteza cum că răspunderea medicului ar putea fi contractuală aceștia autori o consideră fără fundament , argumentând că “Este adevărat că acolo se plătește o taxă. Dar chiar și în această formă de organizare, medical prestează o muncă de asistență medicală a populației, pe care o îndeplinește ca urmare a misiunii încredințate de stat”.

Indiferent dacă asistența medicală se acordă în unități sanitare de stat sau particulare, medical iși asumă obligația de a o acorda în baza consimțământului pacientului. Contractul ia naștere între pacient și unitatea sanitară dacă medical este angajatul unității sanitare.

Furnizorul de service medicale se obligă față de casa de asigurări să acorde îngrijiri asiguraților în caz de boală sau accident, să furnizeze tratamentul adecvat, să-și concilieze pacienții în scopul prevenirii bolilor. Furnizorul de servicii medicale garantează și răspunde de calitatea serviciilor medicale acordate asiguraților. Casa de asigurări este cea care plătește furnizorilor drepturile bănești pentru serviciile prestate.

Raporturile medicale între furnizorul de servicii medicale și Casa de asigurări de sănătate sunt foarte clar și detaliat reglementate. Nu același lucru se poate spune cu privire la relațiile dintre medic și pacient, mai ales că în cadrul acestor raporturi intervin accidente medicale.

Există categorii de asigurați care deși nu contribuie la fond beneficiază de asistență medicală. Aceste categorii de persoane sunt enumerate în art 6 și 9 din lege. Relațiile dintre pacient și furnizorul de servicii medicale se situează în sfera răspunderii civile delictuale, în temeiul art 998-999 C.civ.

In dreptul englez serviciile medicale prin National Health Services (Organizația Națională a Sănătății) sunt furnizate pacienților pe baza unor obligații prestabilite. Această îndatorire de a furniza serviciile medicale se consideră incompatibilă cu orice înțelegere contractuală. Pacientul nu plătește nimic în schimbul promisiunii medicului de a-l trata, promisiune ce constituie un element esențial al oricărui contract.

În Anglia invocarea unui temei contractual în angajarea răspunderii medicilor sau a spitalelor poate privi exclusiv tratamentul privat. Se poate naște și o obligație contractuală între pacient și un doctor sau o unitate sanitară în virtutea unor înțelegeri prealabile; dacă tratamentul este furnizat în afara NHS și sunt îndeplinite condițiile legale pentru existența contractului: intenția de a da naștere unor raporturi legale; capacitatea contractuală a părților; clauzele contractului sunt neîndoielnice și există un preț.

3.2. Răspunderea civilă delictuală

Răspunderea medicului pentru faptele sale culpabile săvârșite în exercițiul profesiei are un caracter delictual. Fiecare are asupra persoanei sale un drept exclusiv, opozabil tuturor, nimeni nu are dreptul de a vătăma o persoană.

Răspunderea civilă delictuală este urmarea prejudiciului creat printr-un fapt illicit în afara existenței oricărei legături juridice preexistente între victimă și autor, în timp ce răspunderea civilă contractuală rezultă din nerespectarea clauzelor unei convenții preexistente, prejudiciul fiind consecința acestei neexecutări. Într-o speță pârâtul în calitatea sa de medic de specialitate aflându-se în serviciul de gardă, în exercitarea funcției încredințate și atribuțiilor sale de serviciu, a acordat o asistență medicală necorespunzătoare fiicei minore a reclamanților, care a determinat invalidarea permanentă a membrului ei superior drept. Prin decizia civilă nr 114/1989, Tribunalul Suprem, secția civilă, se pronunță astfel: “în atare situație, unitatea sanitară căreia i s-a adresat victima, unde i s-a acordat asistență medicală de către pârât în cadrul funcției încredințate, consecință a raportului de subordonare dintre prepus și comitent este răspunzătoate pentru prejudiciul cauzat de medic, fiind greșită motivarea instanțelor, în sensul că independența profesională a medicilor și comiterea de fapte culpabile în cadrul asistenței de urgență nu poate antrena răspunderea spitalului”.

Se face referire la răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor care au cauzat un prejudiciu în cadrul funcției ce le-a fost încredințată în conformitate cu prevederile art 1000 alin 3 C.civ. Pentru angajarea răspunderii comitenților este necesară existența unei legături vădite între funcția încredințată și actiunea păgubitoare a unui raport causal direct sau de o asemenea conexitate încât exercitarea funcției încredințate prepusului să fi influențat în mod hotărâtor comiterea faptei.

Frecvența și volumul acțiunilor în neglijență medicală a crescut considerabil în ultimii ani. Înainte de 1980, aceste acțiuni erau relativ rare în Anglia. În SUA în următorii ani s-a ajuns la a se face afirmații conform cărora litigiile au atins “proporții de criză”.

Neglijența medicală este în realitate doar o aplicație a delictului neglijenței la profesioniști ca de exemplu : doctori, surori și orice alte persoane implicate în oferirea serviciilor de îngrijire a sănătății. Legea neglijenței este aplicabilă la contextul medical și neglijența medicală este o formă specifică a răspunderii pentru neglijență în contextul profesional.

3.3. Tratamentul privat

Când tratamentul sau o altă îngrijire medicală sunt furnizate în cadru privat, între medic și pacient și, de obicei între clinică sau instituție și pacient se naște o relație contractuală. Natura, scopul și condițiile acestor contracte vor depinde de circumstanțe. Deși există o varietate de modalități de manifestare a relațiilor contractuale în materia ingrijirii medicale private pacientul va încheia convenții separate cu medicii și cu clinica pentru furnicarea de utilități și personal. Există situații în care contractul poate fi încheiat de pacient direct cu clinica pentru furnizarea serviciilor încluzând și medicii care vor îndeplini procedura.

Părțile pot stabili în aceste contracte diverse clauze redactarea lor în formă scrisă nefiind obligatorie. Condițiile referitoare la plată, furnizarea de facilități și personal, vor depinde în mod normal de circumstanțe.

Se pune problema garantării de către doctor a rezultatului tratamentului prin cadrul contractului ; se va putea plânge un pacient dacă tratamentul nu are ca efect vindecarea sau nu produce rezultatul urmărit. Angajamentul unui medic va fi asimilat unei garanții contractuale de vindecare ori de câte ori acesta va folosi cuvinte explicite și neechivoce de vindecare precum « eu garantez că vă veți vindeca» ; « garantez că o să vă fac mâna perfectă 100%» sau « vă asigur că nu veți mai avea copii niciodată, sunteți sterilă».

Un exemplu de acest fel a fost înregistrat în Canada, cu privire la chirurgia plastică. In cauza La Fleur v. Cornelius, pârâtul, un chirurg estetician a îndeplinit o procedură pentru a reduce dimensiunile nasului reclamantei. El nu a informat-o că există un risc de 10% de a rămâne cicatrici, ceea ce în fapt s-a și întâmplat. Judecătorul Barry l-a ținut pe pârât să răspundă pentru neglijență și pentru neîndeplinrea contractului. El a făcut diferență între « un medic obișnuit» și un «chirurg estetician». Pârâtul i-a spus reclamantei de ce are nevoie, i-a desenat o diagramă cu privire la ce va face și cum va arăta și i-a spus «Nicio problemă. Vei fi foarte fericită» judecătorul Barry a concluzionat că aceasta, având în vedere eșecul său de a avertiza cu privire la riscul cicatricilor, constituie o garanție a succesului. Deși și alte instanțe au privit in mod similar chirurgia estetică, temdința dreptului englez rămâne incertă.

In lipsa unei obligații de a-l face pe pacient să arate «uimitor de frumos», « chipeș dincolo de cuvinte» chiar în acest context s-a sugerat că tot ceea ce chirurgul își asumă este să exercite grijă și îndemânare rezonabile.

3.4. Asigurarea de răspundere civilă

Asigurarea de răspundere civilă cuprinde :

Plata de daune către pacientul vătămat (o amendă în cazul unei condamnări penale nu este plătită de către asigurător ; aceasta trebuie plătită chiar de către medic) ;

Asistența și apărarea în cazul cererilor neîntemeiate de daune.

De la asigurarea de răspundere sunt exceptate :

daunele pe care le suferă asiguratu ;

daunele cauzate cu intenție sau în mod conștient printr-o activitate care contravine legilor privitoare la profesie, dispozițiilor sau regulamentelor stabilite de autorități ;

pretențiile rudelor apropiate ;

amenzile sau banii solicitați cu titlu de răscumpărare ;

daunele produse bunurilor altei persoane pe care asiguratul le-a împrumutat, le-a închiriat sau le-a primit spre depozitare ;

daunele produse bunurilor în timpul preluării, folosirii sau transportării lor sau în timpul altor activități asemănătoare.

3.5. Alte elemente ale răspunderii civile a medicului

3.5.1. Eroarea în medicină

Este un turism faptul că în medicină adevărul și-a facut loc printre ipoteze și chiar erori, că drumul de la ipotetic la teoretic nu a fost lipsit de sinuotăți și încertitudini, că aplicarea noului în medicină a deschis uneori poarta erorilor care au stat la originea marilor descoperiri, că eroarea a fost o vamă inevitabilă pe care a trebuit să o plătească progresul medical în decursul timpului. Se spune că dacă un șofer face o eroare la 3 km parcurși , un medic face cel putin o eroare pe zi, progresul tehnic multiplicând riscurile erorilor și confirmând faptul că, în medicină, fără acceptarea unor riscuri, deseori nu există succes terapeutic și progres medical.

Eroare de fapt este neimputabilă, ea nu este urmată de reprezentarea subiectivă a consecințelor ei negative, deoarece nu a putut fi prevăzută în ciuda diligențelor atente și minuțioase. Erorile se datoresc unei imperfecțiuni ale științei medicale la un moment dat, unei reactivități particulare ale bolnavului, care duc la cunoașterea falsă a unei situații de fapt. Ele se produc în condițiile unei activități perfect normale.

Eroarea de normă este imputabilă. Aceasta ține de domeniul conștiinței profesionale și se asimilează greșelii, în situația în care nu se respectă normele acceptate în mod unanim. Erorile de normă pot fi atât comisive cât și omisive, pot fi certe și îndoielnice, pot fi ușoare și grave.

Gheorghe Scripcaru prezintă un caz nefericit de eroare neimputabilă : pacienta, o femeie de 30 de ani, este lovită cu o piatră în cap și se adresează pentru o plagă unui medic specialist chirurg în cadrul spitalului județean. Se fac toaleta și sutura plăgii și profilaxie anti-tetanică. După 3 zile bolnava se internează cu o stare generală gravă și, în ciuda terapiei, decedează. Dovedind interes pentru caz, dar și lipsă de cunoștințe medicale, organul de urmărire penală ordonă ca prin expertiza medico-legală să se stabilească în ce măsură este indicat tratamentul anti tetanic și dacă există contraindicații pentru acesta. Comisia de expertiză a răspuns că vaccinarea cu atitetanus este obligatorie pentru profilaxia tetanosului și deci indicată și că reactivitatea victimei a fost particulară, neexistând contraindicații la administrare.

Eroarea este diferită de greșeală. Greșeală o reprezintă situațiile în care în aceleași condiții de lucru, oricare alt medic era în măsură să evite prejuduciul datorat nepriceperii, neglijenței, nerespectării normelor tehnice, necunoașterii, îndoielii omisive, aprecierii superficiale a cazului sau inaptitudinii. Aceste greșeli sunt false erori și ele angajează responsabilitatea.

Dacă medicul a respectat cerințele unei atitudini ideale, neconcordanța diagnosticului cu realitatea va fi doar o eroare, căci orice medic ar fi ajuns la aceleași concluzii, în aceleași condiții.

Potrivit dreptului medical englez erorile de diagnostic se pot datora necunoașterii trecutului medical al pacientului, examinării greșite, interpretării eronate a simptomelor, neefectuării anumitor teste, netrimiterii pacientului către un consult de specialitate sau neschimbării diagnosticului în cazul unui tratament care nu dă rezultate.

Tratamentul medical al pacientului are în vedere cunoașterea de către medic nu numai a semnelor sau simptomelor bolii sau leziunii cu care s-a prezentat, dar și detalii despre tratamente anterioare ale aceleeși boli sau asemănătoare, despre eventualele alergii ale pacientului la anumite substanțe sau medicamente, despre alte boli de care suferă el sau membrii familiei sale. Spre exemplu cazul unui pacient care avea degetul zdrobit într-un accident de muncă, i s-a acordat primul ajutor la un anumit spital fără a i se administra injecția anti-tetanos, fiind totuși sfătuit să consulte pentru tratamente ulterioare alt medic. Pacientul a apelat la medicul său de familie care doar i-a schimbat pansamentul. Pacientul a murit de septicemie. Atât spitalul cât și medicul la care s-a adresat ulterior au fost găsiți vinovați pentru că au omis o măsură elementară de precauție, respectiv injecția, însă medicului personal i se poate imputa și faptul că nu l-a întrebat pe pacient ce pățise și ce tratament i s-a aplicat.

3.5.2. Riscul medical

Cu toate posibilitățile tehnice pe care le înregistrează medicina, practica medicală conține încă laturi neprevăzute, care se pot transforma în riscuri antrenând răspunderea medicului. Cunoașterea ideală medicală nu exclude întâmplarea și riscul, care pot deveni previzibile, cu ajutorul cunoașterii. Există un neprevăzut în cel mai exact diagnostic, ca și în cea mai perfectă interventie chirurgicală, motiv pentru care, pentru a avea cunoștință limpede, medicul trebuie să concilieze permanent tehnica cu etica actului medical, să aibă cunoștința limitelor și puterilor proprii, cunoștința riscurilor greșelilor și erorilor ce pot rezulta din imperfecțiunea pregătirii și a inteligenței sale, din reactivitatea bolnavului sau din particularitățile bolii.

Cu cât o terapie este mai complexă, mai activă și deci mai utilă, cu atât riscurile sale sunt mai mari, motiv pentru care medicul trebuie să estimeze exact condițiile în care poate accepta asemenea riscuri, cum să le evalueze statistic, pentru a le face utile bolnavului. Progresul medical înseamnă a face riscuri din ce în ce mai reduse pentru bolnav, de a le accepta în interesul bolnavului, deoarece totdeauna medicul care vrea să fie util pe plan profesional și uman trebuie să-și asume un risc și să nu poarte frica responsabilității.

Riscurile pot fi previzibile și imprevizibile și prin aceasta conștiente sau inconștiente, justificate sau nejustificate.

Gheorghe Scripcaru prezintă cazul pacientei în vârstă de 23 de ani care prezentată la un spital pentru întreruperea de sarcină în luna a doua, i se face anestezie locală prin injectarea de xilină. Imediat apare cianoza feței și a mucoaselor, spume peribucal și perinazal și deces în 1-2 minute. Autopsia relevă edem cerebral, edem pulmonar și congestie viscerală generalizată. Concluziile raportului indică faptul că moartea s-a datorat unui accident anafilactic imprevizibil pe fondul unei sensibilități la xilină.

Potrivit dreptului medical anglo-saxon, un doctor nu poate fi acuzat că este neglijent doar pentru că riscul poate fi anticipat. În unele împrejurări ignorarea riscurilor mici este rezonabilă, deoarece șansa de a se materializa este departe, iar costurile de a le lua în calcul sunt mari. Când prețul evitării riscului este minim, doctorul poate fi neglijent ingnorând chiar un risc îndepărtat ca realizare. Conduita medicului trebuie adaptată în funcție de riscuri ; cu cât riscul este mai mare, cu atât precauțiile medicului trebuie să fie mai mari, dacă prejudiciul posibil a se produce este mai grav, trebuie luate precauții mai mari. Riscul ca un pacient să fie accidentat, infectat cu HIV printr-o transfuzie contaminată, va impune un atent standard de atenție pentru furnizorul de sânge, având în vedere gravitatea consecințelor.

Cap IV Răspunderea penală

4.1. Răspunderea penală a medicului în România

Forma cea mai gravă a responsabilității medicale este cea penală.

In favoarea necesității reglementării răspunderii juridice medicale sunt invocate următoarele argumente :

– medicina este o activitate socială ca oricare alta și nu poate fi scutită de o astfel de reglementare;

– statul reglementează prin Constituție dreptul la asigurarea Sănătății și este firesc ca în cazul prejudicierii sale cel care a creat acel prejudiciu să răspundă pentru fapta sa și să repare prejudiciul ;

– datorită specificului său este inevitabilă o evaluare juridică a responsabilității ;

– medicul ca orice profesionist, poate să greșească fie intenționat fie fără intenție.

Medicul va răspunde penal ori de câte ori săvârșește o faptă prevăzută de legea penală română, cu excepția situațiilor în care este incidentă vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

4.1.1. Uciderea din culpă

Uciderea din culpă constă în fapta de a ucide o persoană, fără intenție. Fapta medicului care în exercițiul profesiei sale, din culpă, ucide o persoană, poate fi încadrată în prevederile acestui articol la alin 2, sau la alin 4 dacă se află în stare de ebrietate.

În exercitarea profesiunii sale care are ca obiect corpul omenesc, medical poate fi expus mai mult decât orice profesionist la greșeli imputabile, la infracțiuni de vătămare a integrității corporale, dar legea face discticție clară între rezultatul dorit al tratamentului și rezultatul “culpos”, adică cel nedorit, răspunderea penală este angajată numai în cel din urmă caz ca urmare a existenței unei vinovății a medicului, prezentă sub forma culpei.

Identică prin rezultat cu infracțiunea de omor, uciderea din culpă se deosebește de aceasta prin forma de vinovăție. Deși pericolul social al faptei de ucidere din culpă este evident mai redus decât acela al omorului, care presupune intenția, legea incriminează asemenea fapte pentru că ele constituie o gravă amenințare la adresa vieții oamenilor și pentru că acționând prin constrângere penală asupra conștiinței oamenilor se poate determina formarea unei atitudini de grijă și maximă atenție față de viața celor din jur.

4.1.2. Vătămarea corporală din culpă

O altă infracțiune de care se poate face vinovat medicul prin încălcarea obligației de diligență și prudență, este vătămarea corporală din culpă.

Când în urma intervenției unui medic se produce vătămarea corporală din culpă a unui pacient ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei activități, pedeapsa este închisoarea sau amenda. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Această situație intervine ca urma a nerespectării normelor medicale de tratament, prescrierea de medicamente contraindicate sau aplicarea unor tratamente necorespunzătoare care cauzează vătămarea integrității corporale sau a sănătății, inclusiv vătămarea coporală din culpă, necesitând îngrijiri medicale în raport cu vătămarea produsă. Când nerespectarea acestor norme de tratament are drept urmare moartea bolnavului, fapta constituie infracțiunea de ucidere din culpă.

4.1.3. Provocarea ilegală a avortului

Intreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace, în afara instituțiilor medicale autorizate, de către o persoană care nu este medic de specialitate dacă sarcina a depășit 14 săptămâni se sancționează cu închisoarea. Dacă are loc fără consimțământul femeiii insărcinate se constituie circumstanță agravantă. De asemenea reprezintă circumstanțe agravante dacă se produce o vătămare corporală gravă sau dacă se produce moartea femeii însărcinate.

4.1.4. Divulgarea secretului profesional

Se pedepsește cu închisoarea sau amenda fapta medicului de a divulga fără drept date de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei, dacă prin aceasta a cauzat unei persoane un prejudiciu patrimonial sau moral. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

4.1.5. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanei

Fapta funcționarului public care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu cu știință nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei personae, sancțiunea fiind închisoarea.

În domeniul medical, săvârșirea acestei infracțiuni este de cele mai multe ori legată de recomandarea folosirii de medicamente, produse biologice, dispozitive tehnico-medicale în alte condiții decât cele stabilite de lege.

4.1.6. Luarea de mită

Reprezintă fapta funcționarului care direct sau indirect pretinde sau primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu, sau în scopul de a face un act contrat acestor îndatoriri.

4.1.7. Primirea de foloase necuvenite

Reprezintă primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia.

Condiționarea îngrijirilor medicale cu primirea unor sume de bani sau de obținerea unor avantaje materiale constituie fie infracțiunea de luare de mită, fie primirea de foloase necuvenite.

4.1.8. Falsul intelectual

Falsificarea unui înscris oficial cu prilejiul întocmirii acestuia de către un funcționar sau alt salariat aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

4.2. Răspunderea penală a medicului în Marea Britanie

Această formă de răspundere juridică intervine în situația în care medicul comite o faptă ilicită, declarată prin lege ca infracțiune.

Domeniul de reglementare al infracțiunii aparține dreptului penal. Infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție, sancționată de legea penală.

In domeniul sănătății, următoarele infracțiuni au legătură cu exercitarea profesiei de medic:

infracțiunea de ucidere din culpă; această infracțiune face parte din grupul infracțiunilor contra vieții și constă în săvârșirea oricărei acțiuni sau inacțiuni prevăzute de lege prin care se suprimă din culpă, viața unei persoane;

divulgarea secretului profesional; această infracțiune face parte din grupul infracțiunilor contra libertății persoanei și constă în divulgarea, fără drept, a unor date de către cel căruia i-au fost încredințate sau de către cel care a luat cunoștință în virtutea profesiei sau funcției, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane;

neglijența în serviciu; această infracțiune face parte din grupul infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege, constă în încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare al bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori altei unități publice;

luarea de mită; această infracțiune face parte din grupul de infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege și constă în fapta funcționarului care direct sau indirect pretinde sau primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unei astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri;

primirea de foloase necuvenite; această infracțiune face parte din categoria infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege și constă în primirea de către un funcționar direct sau indirect, de bani sau de alte foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia.

Acestea ar fi infracțiunile săvârșite de medic prin nerespectarea obligației de diligență în exervitarea profesiei sale. Viața umană reprezintă cea mai importantă valoare pe care legea iși propune sa o protejeze. Orice acțiune menită a primejdui viața unei persoane poate constitui temei legal de urmărire în justiție, iar actele care intenționează să distrugă viața umană sunt în mod special aspru pedepsite de lege ca omucidere.

Adoptarea unei dispoziții penale care să sancționeze aspru malpraxis-ul este întâmpinată cu reticență în primul rând de corpul medicilor care refuză încă să conștientizeze importanța responsabilizării actului medical. Viitorul va fi unul în care pacienții vor fi mult mai atenți la serviciile medicale de care vor beneficia, iar corpul medical mult mai consțient și mai precaut în ceea ce privește responsabilitatea față de actul medical.

Cap V. Spețe

5.1. Spețe România

2 MAI 2009

O bătrână din Vâlcea, care a decedat la spital, a ajuns acasă cu un taxi

Caz șocant la Vâlcea. O femeie de 65 de ani care a murit la spitalul județean a ajuns acasă cu taxiul și cu un bilet de externare pe care scria că era vie. Potrivit familiei, femeia a fost tratată cu nepăsare și neglijență în spital. A murit în timp ce aștepta ambulanța care să o ducă la alt spital, la cererea familiei. Cu toate acestea, medicul care a semnat externarea nu a dat familiei un act constatator al decesului. Mai mulți medici și asistente sunt cercetați în acest caz.

Femeia de 65 de ani s-a internat cu dureri de spate în urmă cu câteva zile. După ce a așteptat pe holurile Spitalului Județean Vâlcea mai bine de șapte ore, medicul de la neurologie a acceptat să o interneze.

"Am umblat cu ea pe la toate secțiile, nimeni din acest spital nu a vrut să o interneze, nimeni", a declarat Ana Totliș, fata decedatei.

Pentru că femeia se simțea din ce în ce mai rău, soțul ei a cerut transferul la București. Bătrâna nu a mai apucat însă să ajungă în capitală. A murit în salon, așteptând ambulanța.
Femeia a ajuns acasă cu un taxi, nu cu ambulanța. Fiica femeii a încercat apoi să obțină apoi un certificat de deces. Fără succes însă.

"Am fost la comuna Popești unde trebuia să mi se dea acest certificat și mi s-a spus că nu știu nimic despre acest lucru și m-au trimis la medicul de familie, medicul de familie mi-a spus că trebuie să mă duc la spital", a mai adăugat Ana Totliș.

Familia a sesizat apoi conducerea spitalului care a deschis o anchetă.

"Faptul că reclamanta apreciază negativ serviciile medicale aplicate în spitalul în care pacienta a fost internată a dus la formularea acestei reclamații și acest lucru se va analiza" afirmat dr. Laurențiu Holerga, purtător de cuvânt Spitalul Județean Vâlcea.

Trei medici și mai multe asistente de la Spitalul Județean Vâlcea sunt acuzați de către familie de neglijență și nepăsare. Cazul este în atenția comisiei internă de etică din cadrul spitalului, a Colegiului Medicilor dar și a poliției care a început cercetarea penală împotriva medicului care a semnat biletul de externare.

1 Mai 2009

Un bebeluș a murit la o zi după ce a ieșit din spital

Darius avea numai doua luni cand a fost internat, in luna decembrie a anului trecut, la Spitalul Judetean din Calarasi, deoarece avea simptome de raceala.

Aici, doctorii l-au consultat si au constatat ca micutul sufera de pneumonie acuta interstitiala, afectiune care poate fi tratata cu medicamente. Tatal copilului, Ionut Plaiasu, sustine ca timp de doua saptamani, cat a stat in spital, bebelusul a avut, insa, mai multe reactii adverse la tratamente. Fie se invinetea la fata, fie era foarte palid si facea temperatura. Barbatul spune ca medicii au pus aceste reactii pe seama unor alergii si nu l-au tratat corespunzator. "Sotia mea se ducea plangand la asistente si le ruga sa-i faca ceva copilului, sa-si revina, si ele ii spuneau ca nu pot face nimic si ca trebuie sa astepte sa se schimbe tura", ne-a spus, indurerat, tatal bebelusului. Dupa doua saptamani de spitalizare, Darius a fost externat, pentru ca medicii au spus ca se simte bine. Dar, a doua zi, parintii au constatat cu stupoare ca bebelusul a murit, iar cauza decesului a fost stop cardio-respirator.

29 Aprilie 2009

Un medic de pe ambulanță și-a abandonat pacienta pentru că își terminase tura

A lăsat pacienta să aștepte un alt echipaj de ambulanță pentru că și-a terminat programul. Este vorba despre un medic de pe o ambulanță ieșeană care și-a abandonat bolnava, o femeie în vârstă de 80 de ani, pentru că își terminase tura de zece minute. Medicul, care se afla la domiciliul bătrânei nu a mai avut răbdare să aștepte al doilea echipaj care să ducă bătrână la spital.

Medicul și-a justificat gestul prin faptul că nu era vorba despre un caz grav, ci despre o consultație pentru hipertensiune arterială cu suspiciune de atac vascular cerebral, motiv pentru care a și chemat un alt echipaj pentru transportarea bolnavei la spital.

Însă, nu a mai așteptat încă zece minute până la sosirea celuilat echipaj, fiind convins de faptul că nu mai este necesară prezența sa și în plus terminase și programul de lucru.

Doctorul spune în sprijinul său că pacienta nu a necesitat nici în timpul transportului perfuzii sau tratament, femeia ajungând pe picioarele ei la spitalul de neurochirurgie.

Starea bolnavei este bună, medicii de la Spitalul de Neurochirurgie vorbind despre modificări vasculare caracteristice vârstei.

Reprezentanții familiei nu au de gând să facă reclamație.

Totuși, conducerea serviciului de ambulanță critică felul cum a acționat medicul, spunând că indiferent de starea pacientului, doctorul nu ar fi trebuit să îl lase singur și trebuia să aștepte sosirea echipajului chemat.

Ancheta care a fost demarată va stabili dacă este un caz de etică medicală.

23 iunie 2008

Peste 1000 de reclamații de malpraxis la Colegiul medicilor

Aproape 500 de oameni au acuzat cadrele medicale din Capitală că le-au ucis rudele cu neglijența lor.

Iar după toate anchetele, doar trei doctori și-au pierdut dreptul de a opera. Cei din Colegiu depun însă și ei o plângere: nu e drept să fie socotiți vinovați 11.000 de medici pentru greșelile câtorva colegi de breaslă.

În zece ani, la Colegiul Medicilor din București peste 1.100 de oameni au reclamat modul în care ei sau apropiații lor au fost tratați în spitalele din Capitală. 485 dintre plângeri se referă la pacienți care ar fi murit tocmai din cauza greșelilor cadrelor medicale.

După toate aceste reclamații, numai trei medici și-au pierdut dreptul de a opera. Două cazuri sunt cunoscute: cel al doctorului Răzvan Trancă, bănuit că și-a violat și apoi aruncat de la etaj o pacientă și cel al profesorului Ciomu care a amputat penisul unui bolnav în timpul unei intervenții banale.

Doctorii se plâng că li se face o mare nedreptate: deși numai câțiva greșesc cu toții sunt puși la zid de pacienți și jurnaliști.

Cât privește verdictele date de organizațiile profesionale ale medicilor, în peste 80% dintre cazuri doctorii sunt declarați nevinovați. Plângerile pacienților sunt însă tot mai numeroase.

Cazul Ciomu

Medicul Naum Ciomu a fost condamnat la un an de inchisoare cu suspendare -10 Ianuarie 2007

Judecatoria sectorului 5 l-a condamnat ieri pe doctorul Naum Ciomu la un an de inchisoare cu suspendare pentru mutilarea, in timpul unei interventii chirurgicale, a unui pacient, obligandu-l la plata de daune morale de 125.000 EUR si 9.000 RON daune materiale. Instanta a dispus si si suspendarea dreptului de practica a doctorului Ciomu pentru o perioada de trei ani.

Avocatul Mircea Dutu, aparatorul lui Naum Ciomu:

“Judecatorii trebuiau sa tina cont de nivelul de viata al Romaniei si de posibilitatea clientului meu de a plati acesti bani. Am cerut judecatorilor sa tina cont de jurisprudenta europeana si le-am prezentat un caz asemanator. In octombrie 2006, un tribunal francez a condamnat un medic care, din eroare, a sectionat aorta unei tinere de 32 de ani si i-a provocat decesul. A primit patru luni cu suspendare si a trebuit sa plateasca daune de 75 de mii de euro.”

Avocata Ioana Ionescu, aparatoarea pacientului cu penisul taiat: «800.000 de euro daune morale si 25.000 euro daune materiale ar fi trebuit sa acorde instanța »

Instanța a admis două expertize în dosarul medicului Ciomu

Instanța Tribunalului București a admis, efectuarea unei expertize psihiatrice a medicului Naum Ciomu și a alteia traumatologice pentru evidențierea stării psihice a bărbatului pe care l-a mutilat în timpul unei intervenții chirurgicale.

Avocatul lui Naum Ciomu , Mircea Duțu, a solicitat instanței expertiza traumatologică sau efectuarea unei expertize de acest gen asupra lui Ion Jiga, care să evidențieze starea acestuia după operația reconstructivă efectuată de doctorul Ioan Lascăr.

Apărătorul a mai cerut avizul expertizei psihiatrice a doctorului Ciomu de către Comisia Superioară a Institutului de Medicină Legală "Mina Minovici", din care să facă parte, de această dată, și un specialist neurolog.

Instanța a admis cele două cereri. De asemenea, magistrații au dispus ca, la termenele viitoare, Ciomu și victima sa să fie audiați.

Pe de altă parte, instanța a respins o cerere prin care se solicita expertiza psihologică a părții vătămate, Ion Jiga. Avocatul acestuia, Mihai Olariu, a declarat în fața instanței că expertiza nu-și are rostul deoarece în acest moment clientul său se află în aceeași stare psihică.

Medicul Naum Ciomu a fost deferit justiției, în octombrie 2004, de procurorii bucureșteni, pentru că a lăsat infirm un pacient, doctorul fiind acuzat de vătămare corporală gravă din culpă, după i-a secționat în trei penisul unui pacient.

S-a vehiculat o părere conform căreia :

Penisul taiat de Ciomu putea fi salvat daca era pastrat corect

Penisul sectionat accidental in trei bucati de chirurgul Naum Ciomu ar fi putut fi salvat, daca ar fi fost conservat corect, sunt de parere magistratii Tribunalului Bucuresti. Instanta si-a motivat recent decizia prin care a majorat daunele materiale acordate victimei, Ion Jiga, de la 125.000 de euro la 500.000 de euro. Judecatorii au analizat toate expertizele de la dosar, concluzionand ca bucatile de penis ar fi putut fi reatasate printr-o interventie chirurgicala reparatorie, coordonata de profesorul Ion Lascar, cu conditia sa nu fi fost puse si, respectiv, aduse in apa. Astfel, dupa operatia esuata a doctorului Ciomu, care suferise chiar atunci un accident cerebral, personalul medical a pus bucatile de penis direct în gheață, care s-a topit, iar intervenția reparatorie a fost complet compromisă.

Ulterior în presa scrisă au apărut articole precum :

Doctorul Ciomu poate rămâne în sistemul medical:

Naum Ciomu, medicul care a secționat penisul unui pacient, poate rămâne în sistemul medical. Magistrații Judecătoriei Sectorului 5 au motivat decizia prin care l-au condamnat pe Ciomu la un an cu suspendare și la plata a 125.000 de euro daune morale. Ei spun că lui Ciomu nu i se poate interzice să fie medic în general, ci doar medic chirurg urolog. Victima lui Naum Ciomu a cerut 800.000 de euro pentru repararea daunelor morale. Instanța a decis că este prea mult.

"În primul rând suferința fizică și morală nu poate fi cuantificată. În al doilea rând, acordarea unor despăgubiri morale nu trebuie să constituie mijloc de îmbogățire, ci trebuie să reflecte, atât cât este posibil necesarul atenuării urmărilor generate de infirmitate, prin crearea unei anumite ambianțe care să înlocuiască acele latitudini pe care omul pe deplin sănătos le are." Aceasta a fost concluzia instanței.

În privința interdicției de a mai profesa și aceasta a fost aplicată nuanțat. Pentru că, spun specialiștii, trebuia luată în calcul situația concretă și nu întreaga carieră medicală a lui Ciomu. "Expertiza medico-legală concluzionează, fără putință de tăgadă, că starea de infirmitate s-a constituit ca urmare a unui act chirurgical greșit, determinat de un diagnostic preoperator insuficient argumentat și de o tehnică chirurgicală greșită. Firește că măsura de siguranță nu va privi profesia de medic în sens larg, ci pe cea de chirurg-urolog, în exercitarea acesteia din urmă fiind comisă infracțiunea." A motivat instanța.

De asemenea, instanța a mai motivat și faptul că ținând cont de împrejurările producerii evenimentului se poate trage concluzia că Ciomu a acționat fără intenție și că nu reprezintă un pericol social general. De aceea pedeapsa care trebuie să i se aplice este una cu suspendare. Decizia judecătoriei a fost atacată cu apel la Tribunal, toate părțile fiind nemulțumite – Ciomu de pedeapsa primită, iar victima de valoarea despăgubirilor acordate.

Sub nr de dosar 22255/3/2009 Tribunalul București- Ciomu Naum Nicolae cheamă în judecată Colegiul medicilor pentru îndeplinirea obligației de a face. Reclamantul dorește reprimirea în profesie. Dosarul se afla momentan pe rolul instanței.

23 iunie 2008

Un medic din Brașov a fost acuzat de malpraxis pentru un copil născut fără mâini

Doi tineri părinți din Brașov, Crina și Ovidiu Călbureanu, o acuză pe doctorița Ionela Gambara, obstetricianul care a supravegheat sarcina, că nu a observat în urma analizelor ecografice malfomația cu care s-a născut băiețelul lor. Ei au înaintat deja plângere penală împotriva medicului brașovean, sesizând totodată Colegiul Medicilor. Medicului brașovean i se aduce acuza de vătămare corporală gravă din culpă, legată de exrcitarea profesiei de medic.

Crina Călbureanu a adus pe lume, în data de 6 mai 2007, un băiețel de 2500 de grame. Deși medicul Ionela Gambara o asigurase pe durata sarcinii că fătul este sănătos, la naștere părinții au avut parte de un șoc: micuțul s-a născut cu infirmitate permanentă, la ambele mâini, lipsindu-i o parte din antebraț.

Deși femeia avea 34 de ani, vârstă la care riscul apariției anomaliilor fătului este mult mai mare decât în cazul gravidei tinere, dr. Ionela Gambara nu i-a recomandat decât analize medicale uzuale.

"De la începutul sarcinii am fost pacienta doamnei doctor Gambara Ionela, fiind în evidența medicală a acesteia, prezentându-mă la toate examenele medicale stabilite, efectuând examenele de investigație-ecografie ,analize medicale ,stabilite de aceasta Pe tot parcursul sarcinii, am fost asigurată, cu ocazia fiecărui control efectuat de doamna doctor, că sarcina este în evoluție normală, că fătul se dezvoltă normal, că nu există probleme care să indice vreo anomalie de dezvoltare a acestuia. Singurele recomandări medicale primite pe parcursul sarcinii au fost cele referitoare la efectuarea unor analize medicale, pe care de asemenea le-am anexat plângerii înaintate Colegiului Medicilor. De fiecare dată când mergeam la control, la întrebarea mea dacă este necesar să fac și alte investigații sau analize, mi s-a răspuns că nu este cazul pentru că sarcina decurge în mod normal", susține mama băiețelului născut cu cumplita malformație.

Deși trebuia să o asiste pe femeie la nașterea prin cezariană, medicul Ionela Gambara nici măcar nu a fost alături de pacientă.

"Având în vedere vârsta (34 ani ) i-am solicitat doamnei doctor să mă programeze pentru efectuarea unei operații de cezariană. Doamna doctor a spus că nu a reușit să obțină această programare iar din 14 mai urma să plece ,astfel că am așteptat împlinirea termenului, pentru a naște normal, stabilind ca la debutul travaliului să o anunț pentru a veni la spital să mă asiste la naștere. În data de 6 mai 2007 am sunat-o la telefon de mai multe ori pe doamna doctor pentru a o solicita să vină la spital să mă asiste la naștere astfel cum stabilisem, însă nu a răspuns la telefon, situație în care m-am internat la Maternitatea Brașov, fiind asistată la naștere de domnul doctor C. Anastasiu", a declarat Crina Călbureanu.

Soțul acesteia susține că a sunat-o pe doctoriță pentru a o întreba de ce nu s-a prezentat la naștere.

"Explicația oferită pe un ton iritat de doamna doctor a fost aceea că timpul necesar examinării unui pacient ar fi de minim o oră, ceea ce nu este posibil și « dacă ar fi aflat la 6-7 luni șocul ar fi fost dublu». Soțul meu a înregistrat convorbirea avută cu doamna doctor, aceasta fiind transcrisă pe suport audio și pe hârtie și certificată de un specialist în înregistrări audio-video", adaugă Crina Călbureanu.

Micuțul adus pe lume de Crina Călbureanu va fi marcat toată viața de infirmitatea cu care s-a născut. „Nu își poate folosi mânuțele. Am vorbit cu cei de la Spitalul Budimex din București. Se pot pune niște proteze, permanente abia după ce împlinește 18 ani. Dar procedura e traumatizantă și costisitoare”, sunt de părere părinții micuțului. Aceștia o consideră vinovată de situație pe dr. Ionela Gambara. Împotriva ei au formulat o plângere la Parchet, dar și la Colegiul medicilor. Gambara este acuzată de vătămare corporală gravă din culpă legată de exercitarea profesiei de medic. „Plângerea penală împotriva doamnei Gambara este înregistrată pe rolul Parchetului Judecătoriei Brașov, fiind trimisă în vederea cercetărilor la Inspectoratul de Poliție. Am formulat plângere și la Colegiul Medicilor. Ca urmare a insitențelor depuse de mine mi s-a spus că procedura e greoaie și se reunesc mai greu. Colegiul medicilor s-a întrunit pe 17 iulie și s-a repartizat această plângere pentru analiza profesională. Ceea ce i-a nemulțumit pe clienții mei e lipsa de reacție. Nici nu ne-au adus la cunoștință printr-o adresă că urmează să se întrunească. Referitor la prestația medicului, susțin cu tărie că există două variante: o necompetență profesională dată de lipsa de pergătire în utilizarea aparatului ecograf, în condițiile în care alți medici specialiști au spus că în urma investigațiilor mai amănunțite anomalia ar fi putut fi depistată. Pe de altă parte poate fi vorba și de o lipsă de informare și înclinăm spre această variantă. Dovadă că medicul nu a înmânat pacientei ultimele două planșe ecografice, medicul nu s-a prezentat la naștere, iar după naștere a făcut afirmația că «Dacă ar fi aflat la 6-7 luni șocul ar fi fost dublu». Medicul are obligație de informare a pacientului, această obligație asigurându-I totodată posibilitatea de a se descărca de o anumită vină”, e de părere Camelia Roman, avocata familiei Călbureanu.

Părinții micuțului cred că anomalia ar fi putut fi observată încă din a treia lună de sarcină. Surse medicale susțin însă că și în cazul unor ecografii performante de tip 3D sau 4D, există peste 40% din cazuri în care malformațiile nu pot fi depistate. În plus, dacă se descoperă o anomalie ca cea din cazul micuțului familiei Călbureanu, după luna a treia și jumătate de sarcină nu se face indicație de întrerupere de sarcină, decât dacă s-ar pune viața mamei în pericol.
Potrivit reprezentanților Colegiului medicilor Brașov, pe numele doctoriței Ionela Gambara nu s-au mai formulat până acum plângeri de malpraxis. „ Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor se va întruni în momentul în care o va convoca doctorul Bălescu. Poate fi săptămâna viitoare sau cealaltă”, ne-a declarat Constantin Cârstea, președintele Colegiului Medicilor Brașov.

23 iunie 2008

Condamnat pentru malpraxis

Un chirurg din Brăila a fost condamnat la doi ani închisoare și și-a prierdut dreptul de a profesa, după ce instanța l-a găsit vinovat pentru uciderea din culpa a unei paciente. Incidentul a avut loc în 1997, la Spitalul Sfântul Spiridon din Brăila iar femeia a murit în urma unei injecții prescrise de medicul Florea Găgeanu. Pacienta a fost internată cu colică biliară, ciroză hepatică, hernie de disc si tulburări neuromotorii. În perioada spitalizării a făcut o infecție din cauza unei injecții cu calmant, prescrisă de medicul Florea Găgeanu.Dosarul a fost judecat mai întâi la Judecătoria Brăila, care l-a găsit nevinovat pe medic. Procurorii au făcut recurs și în cele din urmă Curtea de Apel Galați l-a condamnat pe Florea Găgeanu.Decizia Curtii de Apel Galati este definitiva și irevocabilă și a fost pusă în aplicare imediat. Medicul Florea Găgeanu a fost obligat și la plata unei despăgubiri de 500 de milioane de lei și i-a fost interzis dreptul de practică. Cu toate aceste el nu va face nici o zi de închisoare, deoarece s-a încadrat în prevederile legii 543 din 2002, prin care au fost grațiate toate pedepsele cu închisoarea de până la cinci ani.

Un alt caz de malpraxis ajuns în instanță este a chirurgului spitalului de ortopedie Foișor din București, Traian Ursu. In urma unei operații de hernie de disc acesta a lăsat cu un handicap locomotor un pacient. La începutul lunii octombrie 2009 Tribunal București a decis ca medicul să răspundă în solidar cu spitalul. Li s-a pus în vedere să plătească suma de 50.000 euro reprezentând daune materiale, respectiv suma de 250.000 euro reprezentând daune morale. Decizia nefiind definitivă, aceasta poate fi atacată la Curtea de Appel cu recurs în termenul prevăzut de lege în această materie

5.2. Articole din ziare referitoare răspunderea medicilor-malpraxis

Adevărul 21 octombrie 2009

Conforma acestui articol asiguratorii încasează milioane de euro din polițele de malpraxis fără să le ofere protecție doctorilor și despăgubirii pacienților. Prof dr Monica Pop susține că banii se dau pe nimic, deoarece polița nu acoperă daunele morale, riscurile legale ale operațiilor chirurgicale (avorturile, transplanturile, chirurgia plastică). De asemenea se mai susține că toate contractile “conțin clause gândite astfel încât asigurătorul să nu plătească nimic”. Doctorul Dia Ahmed medic ortoped la policlinica ortopedică Titan București.

Directorul General UNISAR, Florentina Almăjanu a declarat că pentru daunele morale trebuie să se plătească un preț mai mare.

Prof dr Vasile Astărăstoae, președintele Colegiului medicilor din România vede ca o soluție a nemulțumirilor pacienților medierea prin care să se stabilească o sumă de bani la care pacientul are dreptul.

Valoarea primelor de asigurări :

5000 medici chirurgi plătesc 50 euro de persoană valoarea asigurării/an ;

15.000 de medici stomatologi plătesc 30 euro primă de asigurare/persoană/an ;

9000 de medici specialiști plătesc 30 euro primă de asigurare/persoană/an ;

11.000 medici de familie plătesc 12 euro primă de asigurare/persoană/an ;

140.000 asistenți medicali plătesc 12 euro primă de asigurare/persoană/an ; 

Evenimentul zilei- marți 23 iunie 2009, pag 7

‘In ceea ce privește infracțiunile comise asupra fătului noua lege prevede că « femeia însărcinată, care își întrerupe cursul sarcinii, nu va fi pedepsită». «Adică, fapta comisă de femeia însărcinată constituie infracțiune, cu toate consecințele ce decurg de aici în planul participației penale, renunțându-se doar la sancționarea acesteia», au explicat specialiștii care au lucrat la redactarea noului Cod.

Totodată, avortul terapeutic este permis prin lege până la 24 de săptămâni sau până la naștere, dacă întreruperea de sarcină este în interesul mamei ori al fătului. O infracțiune nouă se referă însă la vătămarea fătului în «momentul cuprins între declanșarea procesului nașterii- moment din care nu se mai poate discuta despre o infracțiune de avort-, și momentul încheierii acestui proces», faptă pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani’.

Evenimentul zilei- miercuri 20 mai 2009, pag 1 ;3.

Românul care a ales moartea asistată

Cazul unui emigrant roman de 62 de ani, stabilit în Elveția, eutanasiat într-o clinică de la Zurich, deși nu suferea de nicio boală incurabilă, a ieșit la iveală în presa canadiană la mai bine de un an după ce s-a petrecut. Defunctul suferea de a gravă depresie, după trei căsnicii eșuate și după înstrăinarea de unicul său fiu, născut în urma unei relații neoficializate.

Rezidentul elvețian Andrei Haber era de origine evreiască și își trăise primii 29 de ani în România, țară pe care o părăsise în 1975, stabilindu-se inițial în Israel. Cel care a adus cazul lui Haber în atenția presei nord-americane a fost un evreu născut în Romănia și stabilit în Canada, prieten din tinerețe al defunctului. Acesta a fost destinatarul ultimului e-mal trimis de Haber, scris exact în momentul în care personalul clinicii se pregătea să-i administreze doza letală de otravă «Când vei citi aceste cuvinte eu nu voi mai fi în viață. Uită-mă cât poți de repede și fii fericit pe cât posibil», a fost bunul rămas pe care Andrei Haber i l-a lăsat in căsuța poștei electronice.

Continuare de la pagina 3

Andrei Haber a capitulat în lupta cu viața după 62 de ani, trei căsnicii eșuate în înstrăinarea de unicul său fiu

Ziarul ’National Post’, din Toronto Canada, a dezvăluit la sfârșitul săptămânii trecute, în cazul unui bărbat originar din România care a fost eutanasiat de personalul unei clinici specializate din Elveția, în ciuda faptului că era sănătos și suferea doar de depresie.

Zilele lui Andrei Haber, 62 de ani, au fost curmate în martie 2008, la solicitarea expresă, unitatea medicală care i-a dus la bun sfârșit execuția – Dignitas- fiind cunoscută penstru ușurința cu care face acest serviciu.

Legislația elvețiană permite eutanasia, atâta vreme cât ea nu este facută în mod interesat, a declarat pentru ’National Post’ judecătorul Philippe Barboni, cel care a investigat sinuciderea lui Haber. Barboni a afirmat pentru aceeași sursă că datorită specificului acestui caz (sănătatea clinică a eutanasiatului), speța a fost înaintată și consiliului medical, care mai cercetează și astăzi respectarea codului etic profesional de către clinica privată Dignitas.

Ultimu mesaj

Cel care a prezentat cazul lui Andrei Haber a fost Paul Tauberg, un prieten din Canada cu care cel dispărut purta o strânsă corespondență.

De astfel Tauberg a fost destinatarul ultimului e-mail trimis de Haber. Fusese scris în timp ce personalul de la Dignitas se pregătea să-i administreze doza letală de pentobarbital de sodiu și conținea, alături de motivația gestului, ultimele gânduri pe care Haber vroia să le transmită cunoscuților.

O prietenie care a învins distanțele

De astfel, Tauberg este și el evreu originar din România, cei doi împărtășind o prietenie desfășurată de-a lungul a patru decenii și trei continente. Portivit lui Tauberg, Haber făcuse studiile în România, absolvind facultatea de fizică din cadrul Universității București și emigrase în în 1975. De acolo please în Elveția unde a trăit până la moarte, lucrând ca inginer în automatizări pentru diverse companii. Cei doi prieteni, despărțiți în anii 1980, când Paul Tauberg și-a ales ca țară a exilului Canada, se vedeau periodic, Haber vizitându-și de multe ori amicul stabilit în nordul Americii.

‘La revelionul 2008 pe care l-a petrecut împreună cu familia mea și alți prieteni de-ai noștri, a dispărut brusc dintre noi, căutând singurătate în curtea casei în care ne aflam’, povestește Tauberg unul dintre sentimentele depresiei prin care trecea prietenul său doar cu trei luni înainte de a cere să fie ucis. Acesta îl descrie pe Haber ca pe ‘o persoană voluntară, extrem de inteligentă, în compania căreia oamenii își doreau să se afle’.

Cu toate acestea, rămânea un ins dificil, care acumulase trei divorțuri și mai multe dezamăgiri de la semeni. Se pare că despărțirea de ultima sa soție, ieșirea la pensie, precum și înstrăinarea de unicul său fiu, născut dintr-o relație exttraconjugală, au fost motivațiile care l-au împins pe Haber ‘în brațele’ celor de la Dignitas.

Legislație nouă privind culpa medicală

Reprezentanții Colegiului medicilor din România vor o nouă legislație privind culpa medicală, precum și o comisie de mediere între societatea de asigurări și pacient. Colegiul medicilor nu dorește ca pacienții să fie despăgubiți direct de medicii care le-au creat probleme. De la începutul anului și până în prezent, la nivel național, s-au acordat în lumea medicală o serie de sancțiuni medicilor vinovați de malpraxis : 11 avertismente, 9 voturi de blam, o amendă ; 7 interdicții și 24 de mustrări.

Alte 24 de dosare sunt în curs de soluționare, deși până la 1 septembrie au fost analizate 103 dosare în care au fost implicați 118 medici. In 2007, Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România a analizat 113 dosare în care au fost implicați 135 medici. Reprezentanții Colegiului Medicilor din România vor ca judecarea culpelor medicale să se facă prin conciliere și doctorul vinovat să fie sancționat disciplinar de Colegiu.

O altă măsură, pe care o doresc a fi pusă în practică, este aceea în care comisia de mediatori să hotărească plata prejudiciului direct pacientului.

In prezent, cazurile de culpă medicală sunt analizate de comisiile de disciplină ale Colegiului Medicilor din România, dar și de Comisia de Malpraxis a Ministerului Sănătății.

Medicii doresc ca introducere în Legea malpraxisului a căii extrajudecătorești să fie luată în discuție de viitorul Parlament cât se poate de repede, pentru a putea fi aplicată cât mai repede începând cu primăvara anului viitor. Conform noii legi, pacienții nu vor mai fi plimbați pe drumurile tribunalelor pentru a fi despăgubiți în cazuri de malpraxis.

Suspendarea dreptului la liberă practică a profesiei a fost aplicată în România, în doar două cazuri celebre : cel al doctorului Naum Ciomu și a doctorului Răzvan Tranca de la Spitalul de copii ‘Grigore Alexandrescu’.

Evenimentul zilei- sambătă 4 octombrie 2008, pag 4

Victimele erorilor medicale, despăgubite

Colegiul Medicilor din România (CMR) propune înființarea unor comisii de mediere între medici și pacienți, pentru cazurile de malpraxis. Astfel pacienții ar urma să fie despăgubiți înainte ca medicul inculpat să fie găsit vinovat. In 2008 mai puțin de 20% dintre medicii reclamați au fost găsiți vinovați. Sancțiunile date sunt, de cele mai multe ori, simbolice.

Doar doi bolnavi despăgubiți

Mai putin de 60 de cadre medicale au fost sancționate în urma reclamațiilor pacienților în anul 2008, în condițiile în care 288 de pacienți au depus astfel de plângeri la colegiile medicilor.

Deși reclamațiile sunt justificate, pacienților li se face cu greu dreptate. De exemplu, la Comisia de Malpraxis din cadrul CMR, evaluatorii sunt voluntari, ceea ce încetinește mult analiza dosarelor. Chiar dacă la Comisia Ministerului Sănătății perioada de rezolvare a dosarului este mai mică, trebuie plătită o taxă de 4.000 lei.

In instanță, medicul inculpat poate fi găsit vinovat și în mai mulți ani. « sunt doar două cazuri în care medicul a fost obligat să plătească daune pacientului» subliniază Vasile Astărăstoae, președintele CMR.

Medierea funcționează în Franța și Marea Britanie

CMR propune înființarea unei instituții de mediere pentru o rezolvare mai rapidă a cazurilor de malpraxis, după modelul unor țări precum Franța sau Marea Britanie.

“Pacienții se vor adresa acestei instituții, care va analiza valoarea daunelor și va lua legătura cu asigurătorul spitalului, pentru a-l convinge să-l despăgubească pe bolnav. În tot acest timp, pacientul nu va avea nicio legătură cu medical, care va fi anchetat separat” precizează președintele CMR.

Evenimentul zilei- sambătă 4 octombrie 2008, pag 10

Anchetă în impas la Colegiul Medicilor

La o lună de la moartea micuței Alexandra Oancea, în urma unei operații de polipi, Ancheta Colegiului Medicilor Cluj bate pasul pe loc. Pe de altă parte tatăl micuței, Cătălin Oancea, deși nu-și mai văzuse copilul de doi ani, l-a contactat pe medicul care a efectuat operația, Silviu Albu, și i-a cerut bani.

In schimb bunicii Alexandrei susțin că gestul ginerelui lor este rușinos și că banii nu răscumpără viața nepoatei lor. « Chiar medicul vinovat nu vreau să fie pedepsit. Vreau doar să recunoască că a greșit și ce ni s-a întâmplat nouă să nu se mai întâmple», spune Ileana Părău.

Pe 4 septembrie, Alexandra Oancea a fost operată de polipi la Clinica Maxilofacială Cluj Napoca, de o echipă formată din chirurgul Silviu Albu și medicul anestezist Maria Filip. Fetița a murit, cel mai probabil, în urma unui șoc anafilactic, provocat de medicamentele administrate pentru a-și reveni din anestezia generală

Moartea suspectă a unui baiat de 10 ani

Autoritatea pentru Sănătate Publică Hunedoara și Colegiul Medicilor Hunedoara au demarat o anchetă în cazul unui băiețel de 10 ani, din Călan, care a murit din cauza unui edem cerebral provocat, se pare, de o meningoencefalită depistată tardiv.

Pe 24 septembrie, Bogdan Basarab a fost dus de părinți la spitalul din Hunedoara, iar medicii de aici i-au prescris un tratament la domiciliu pentru o formă mai severă de viroză. După câteva zile băiețelul a fost internat la secția de boli infecțioase, unde i s-a descoperit un edem cerebral.

Pacientul a fost tranferat la Spitalul de Boli Infecțioase din Timișoara, unde a intrat în comă și a decedat miercuri. « Atât la Hunedoara, cât și la Timișoara, băiețelul avea o stare clinică bună. Vom ști clar cauza decesului peste două-trei săptămâni, când vom avea rezultatele analizelor de laborator. Nu putem spune dacă a fost sau nu un caz de malpraxis», declară Dan Magheru, directorul executiv ASP Hunedoara.

Transilvania Expres, 13-14 decembrie 2008 pag 8

Vaticanul condamnă noile tehnici medicale

Vaticanul a condamnat, într-un text doctrinar publicat ieri, noile tehnici medicale sau științifice care aduc atingere, « într-un fel sau altul» embrionului uman, considerat o ființă umană.

Instrucțiunea privind anumite chestiuni de bioetică, îndelung așteptată, condamnă clonarea umană, utilizarea terapiei cu celulele susa embrionare, precum și producerea de vaccinuri, pornind de la celulele embrionare.

Textul Vaticanului, intitulat « Dignitas personae» (Demnitatea persoanei), reafirmând interzicerea de către Biserica Catolică a procreației asistate prin fertilizarea in-vitro. Vaticanul se opune, de asemenea, pilulei de a doua zi, steriletului și pilulei abortive (RU486), forme de contracepție condamnate pentru că intră în « categoria păcatului avortului».

Documentul este o aducere la zi a instrucțiunii « Donum vitae» (Darul vieții) din 1987, care chema deja la respectarea în embrionul uman a demnității la care are dreptul orice ființă umană.

Intr-o epocă în care numeroase țări au legalizat tehnicile condamnate de Biserica,  « Dignitas personae» le cere oamenilor de știință catolici « să se disocieze, în exercitarea activității lor de cercetare, de un cadru legislativ de o gravă injustețe, și să afirme cu claritate valoarea vieții umane».

5.3. Spețe Italia

Cazul Eluanei Englaro e binecunoscut în Italia: e vorba despre o fată care a suferit un teribil accident rutier în noaptea de 18 ianuarie 1992, când autoturismul pe care îl conducea s-a izbit violent de un zid în împrejurimile localitatații Lecco. Primele analize au demonstrat condițiile deosebit de grave in care se găsea Eluana – se afla deja în comă -relevând o fractură a osului frontal și o fractură-luxație a celei de-a doua vertebră cervicală; în urma tomografiei se observă o puternică hemoragie în emisfera cerebrală stângă și leziuni în diverse alte zone encefalice, în special în partea fronto-temporală a emisferei stângi și a ambilor nuclei talamici. Accidentul determina starea de comă vegetativă permanentă cu tetraplegie spastică și pierderea facultăților psihice superioare. Fata rămâne în viață și e internată în casa de tratament “Beato Luigi Talamoni” din Lecco. Eluana împlinise de curând 21 de ani.

In 1997 Beppino Englaro obține tutela fiicei sale și în 1999 începe o bătălie judiciară care va dura aproximativ 20 de ani, cu scopul de a obține pentru fiica sa dreptul de a muri cu demnitate. Tatăl a afirmat, susținut și de martori, că Eluana și-a exprimat categoric dorința de a nu fi ținută în mod artificial în viață în cazul ipotetic în care i s-ar întâmpla ceva. Prima cerere de a opri aparatele îi este refuzată atât în prima instanță, cât și în apel. In 2002 prezintă din nou aceeași cerere în fața judecătorului tutelar, iar în 2006 prezintă o nouă cerere care îi va fi refuzată pe motiv că tutorele nu are putere de reprezentare în materia drepturilor strict personale din categoria cărora fac parte și drepturile existențiale în discuție.

Curtea de Casație intervine de două ori de-a lungul parcursului judiciar, și cu a doua hotărâre casează sentința instanței de apel și statuează că autoritatea judiciară are puterea de a autoriza întreruperea alimentării artificiale în condiții de comă vegetativă permanentă dacă reprezentanții legali probează că persoana însăși, în deplinătatea facultăților mentale, ar fi prezentat aceeași cerere. Judecătorii de la Curtea de Apel Milano emit decretul din 25 iunie 2008 prin care pun în aplicare principiile de drept enunțate de Curtea de Casație și ca urmare acordă autorizația cerută de către dl. Englaro. La baza deciziei stă reconstituirea voinței și personalității Eluanei cu ajutorul declarațiilor martorilor și diagnosticarea stării de comă ca fiind vegetativă permanentă. Această hotărâre a fost extrem de controversată deoarece se introduce într-un context legislativ în care lipsesc prevederi normative referitoare la eutanasie și testament biologic și nu există deci parametri legitimi de referință.

Sentința pionieristică a Curții de Apel Milano are ca urmare întroducerea unui recurs la Curtea Constituțională care are ca obiect un așa-zis conflict în legătură cu separarea puterilor în stat. Parlamentul italian impută Tribunalului milanez de a-și fi depășit atribuțiile judecătorești și de a-și fi arogat prerogative specifice puterii legislative. Curtea Constituțională declară contestațiile Camerei Deputaților și ale Senatului ca fiind inadmisibile, deoarece sentințele Curții de Casație si ale Curții de Apel Milano au eficacitate limitată exclusiv la cazul în speță și deci nu pot fi considerate ca fiind expresia asumării unei funcții normative.

Procurorul general de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Milano a atacat și el cu recurs la Curtea de Casație Decretul din 9 iulie 2008, dar Curtea de Casație îl respinge în 11 noiembrie 2008 pentru lipsa de calitate procesuală activă a procurorului.

In 16 decembrie 2008 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat inadmisibilitatea recursurilor inaintate de șase cetățeni și șapte asociații italiene care sesizează Curtea în temeiul art. 2, 3 și 6 (privind dreptul la viață, interzicerea torturii, pedepselor și a tratamentelor inumane și degradante, și dreptul la un proces echitabil) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pe motiv că reclamantele nu au calitatea de victime și nu au suferit niciun fel de prejudiciu.

TAR Lombardia pune punct acestui iter legislativ care a durat aproximativ 20 de ani și cu sentința din 22 ianuarie 2009 impune Autorității Publice să coopereze pentru individualizarea unei structuri sanitare dotate cu tehnologia necesară pentru a acorda asistență sanitară Eluanei după suspendarea aparatelor care o hrănesc artificial.

In 9 februarie 2009 Eluana Englaro încetează din viață, la trei zile după ce i-a fost suspendat tratamentul de hrănire artificială. La acea dată avea 38 de ani.

Iter judiciar:

1992, 18 ianuarie – are loc accidentul Eluanei – avea 21 de ani;

1999, 2 martie – Tribunalul Lecco respinge cererea tutorelui de a obține autorizația de a suspenda tratamentul de alimentare artificială a fiicei Eluana pe motiv că această cerere e incompatibilă cu art. 2 din Constitutie;

1999, 31 decembrie – Curtea de Apel Milano menține dispozițiile Tribunalului Lecco pe motiv că prevederile necongruente ale actualului sistem legislativ nu permit adoptarea unei astfel de decizii cu caracter ireversibil;

2002, 20 iulie – Tribunalul Lecco respinge din nou cererea tutorelui în virtutea principiului de prevalență a vieții umane în ciuda condițiilor patologice ulterior intervenite și a voinței exprimate în precedenta de pacient;

2003, 17 octombrie – Curtea de Apel Milano confirmă decretul Tribunalului Lecco;

2005, 20 aprilie – Curtea de Casație prin ordonanța nr.8291/05 respinge recursul inaintat de tutore pe motiv că nu a fost instaurat contradictoriul și predispune numirea unui curator special ;

2006, 2 februarie – Tribunalul Lecco respinge din nou cererea tutorelui și a curatorului special pe motiv că aceștia nu au drept de reprezentanță în ceea ce privește drepturile strict personle ale interzisei;

2006, 15 noiembrie/16 decembrie – Curtea de Apel Milano, secția "Persoane, minori și familie" recunoaște puterea generală de reprezentanță a tutorelui pentru toate drepturile care privesc ocrotirea persoanei, dar examinând în fond cererea acestuia o respinge pe motiv că activitatea probatorie desfășurată nu permite atribuirea ideilor Eluanei – exprimate în perioada când aceasta era conștientă și se bucura de optime condiții de sănătate – eficiența și eficacitatea necesară pentru a putea fi aplicate situației actuale ;

2007, 16 octombrie – Curtea de Casație, sentința nr.21748 – casează hotărârea Curții de Apel și retrimite cauza spre rejudecare întrucât consideră insuficientă motivarea judecătorilor Curții cu privire la reconstituirea voinței Eluanei ;

2008, 9 iulie – Decretul Curtea de Apel Milano care reanalizează cauza și decide de a acorda tutorelui autorizația de a suspenda alimentarea și hidratarea artificială a Eluanei ;

2008, 8 octombrie – Curtea Constituțională declară inadmisibilitatea recursurilor inaintate de Senat și de Camera Deputaților;

2008, 16 decembrie – CEDO declară inadmisibilitatea recursului prezentat de 6 cetățeni italieni și 7 asociații italiane pe motiv că reclamantele nu au calitatea de victimă;

2009, 26 ianuarie – Tribunalul Administrativ al Regiunii Lombardia impune Autorității Publice să coopereze pentru individualizarea unei structuri sanitare dotate cu tehnologia necesară pentru a acorda asistență sanitară Eluanei după suspendarea aparatelor care o hrănesc artificial;

2009, 9 februarie – Eluana Englaro încetează din viață, la trei zile după ce i-a fost suspendat tratamentul de hrănire artificială – avea 38 de ani.

5.4. Spețe Spania

Coportament imprudent în timpul nașterii:

În jurul orelor 18 din data de 22 septembrie 1994, în clica C asistată de către acuzat, medicul ginecolog E.O., doamna MN a născut un copil care a avut nevoie de asistență medicală imediată pentru a fi reanimat, cu intubare făcută de medicul anestezist, doctorul B- care a făcut-o- și de tratamente ulterioare pe care le a primit după un tranfer corespunzător în ambulanță- la secția de neonatologie din Spitalul G. În ciuda acestor lucruri copilul suferă de o encefalopatie cronică cu întârziere a tuturor modurilor de maturizare psiho-motorie, în urma unor factori de hipoxie ischemică cerebrală în perioada prenatală.

Doamna MN se internase în ziua anterioară în clinica menționată la indicațiile doctorului- care a asistat-o în timpul sarcinii deoarece se plângea de puternice dureri lombare care au fost interpretate cu o colită nefritică, motiv pentru care a fost internată și tratată în clinica unde a fost tratată ca oricare altă pacientă, în ciuda sarcinii care ajunsese la 38 de săptămâni.

Deși, în afara analizelor de urină și sânge, i s-a făcut o radiografie obstetrică, doctorul care a vizitat-o de mai multe ori, ultima oară pe la orele 22 a asistat pe diagnosticul său inițial un consult ginecologic, pe care l-a făcut la cererea doamne M, o moașă din Clinică, la aproximativ o ora după aceea, confirmând că seaflă într-un stadiu avansat de dilatație, motiv pentru care a trimis-o imediat la sala de nașteri a clinicii unde s-a produs- asistată de medic- nașterea respecrivă, în circa jumătate de oră, deși cu ajutorul unui vacuum, fără nicio complicație pe traseul de expulzie și fără dovada că a plâns sau nu copilul, înainte de a fi supus reanimării.

Hotărârea instanței de fond l-a achitat pe acuzat, exclusiv pe baza antipicității din Codul penal in vigoare atunci a prejudiciilor prin imprudență cauzate unei ființe umane înainte de naștere, referitor la acesta, Tribunalul Suprem afirma următoarele:

„cazul pe care-l examinăm în prezentul recurs în casație nu se referă la o viață umană în formare, ci prejudiciile grave manifestate la sfârșitul nașterii au fost cauzate de întârzierea năsterii declanșate, împiedicându-se copilul să iasă când ar fi trebuit.

Începutul nașterii marchează sfârșitul stadiului fetal și acest început apare prin perioada de dilatație și continuă cu perioada de expulzie în ambele momente fiind considerată nașterea ca declanșată. Contracțiile din perioada de dilatație trebuie să mărerască ieșirea din uter până la extensia sa totală și împing copilul afară reprezentând o încercare de expulzie din corpul intern si pe lângă contracții apar durerile proprii expulziei ce constituie faza terminală a nașterii.

Spuneam că începutul nașterii marchează sfârșitul stadiului fetal ș transformă în persoană ceea ce înainte era făt. Nu există în dreptul penal un precept care să semnaleze, cum se întâmplă în Codul civil delimitarea pentru obținerea de efecte, considerației juridice de persoană. Nu este nicio îndoială că se conceptualizează persoana începând cu momentul în care se declanșează nașterea, ceea ce situează pe linia celei mai mari eficiențe a dreptului la viață la integritatea fizică și la sănătate menționate la art 15 și 43 din Constituție.

Ființa umană, a cărei naștere s-a declanșat, reprezintă o valoare fundamentală protejată și în același timp obiectul care se referă la acțiunea sau omisiunea clasificate ca delicte de omor sau vătămare corporală în Codul penal. Nu sunt delicte de avort nici de prejudicii ale fătului de examinat în situația actuală. Nu sănătatea, integritatea sau viața fătului sun puse în pericol, ci sănătatea și integritatea fizică ale unei persoane, menționate în art 420 din Codul penal abrogat și art 147 din Codul penal în vigoare.

Trebuie luat în considerare faptul că agresiunea proprie unui delict împotriva persoanelor nu presupune ca acțiunea sau omisiunea nocivă să se producă printr-o acțiune directă asupra victimei fiind posibil ca acțiunea sau omisiunea care creează sitația de risc sau pericol pentru bunul juridic protejat să se producă prin intermediul altei persoane sau obiect iar alt lucru nu poate fi înțeles din art 147 Cpenal și art 420 din textul abrogat care, cu o mare extindere, se referă la provocarea de prejudicii prin orice mijloc sau procedură”.