.raspunderea Materiala, Forma a Raspunderii din Dreptul Muncii

CAPITOLUL I

Răspunderea materială formă a răspunderii din dreptul muncii.

1.1. Răspunderea materială: trăsături specifice, relația cu alte forme ale răspunderii juridice.

Pentru o mai bună analiză a trăsăturilor răspunderii materiale și pentru a diferenția cât mai bine răspunderea materială de alte forme ale răspunderii juridice, este necesar a începe acest capitol introductiv cu o scurtă prezentare a noțiunii răspunderii juridice.

Pornind de la faptul că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este principiul responsabilității, Nicolae Popa nota că responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. S-a susținut mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Astfel, dreptul n-ar putea acționa decât după ce s-a săvârșit fapta periculoasă.

Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparține totdeauna unor instanțe sociale abilitate social (cu competențe legale în acest domeniu).

Răspunderea este totdeauna legală, nimeni nu-și poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză.

Altfel spus, răspunderea este de ordin normativ și derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei „Sensul frecvent al noțiunii de răspundere” – observă M. Costin – indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incubă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”. Au fost aduse însă și observații critice. Astfel, s-a observat faptul că au fost omise laturile psihologice ale răspunderii, deoarece –subliniază autorul – răspunderea și sancțiunea apar ca două fețe ale aceluiași mecanism social.

Nu se confundă însă noțiunea de răspundere juridică cu cea de sancțiune, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua.

Pentru a sublinia trăsăturile specifice răspunderii materiale, consider că e necesar a aduce în discuție alte forme ale răspunderii juridice, cum ar fi de exemplu răspunderea civilă contractuală.

A. Pentru a diferenția cele două forme ale răspunderii juridice este firesc să se plece de la deosebirile ce există între raportul juridic de muncă și raportul juridic civil.

a) O primă observație se referă la principiile care guvernează aceste forme ale răspunderii juridice. Astfel, principiul reparării integrale a pagubei este specific răspunderii civile contractuale, iar limitarea întinderii obligației de desdăunare caracterizează răspunderea materială, de regulă.

Pentru a înțelege cât mai bine această limitare se au în vedere câteva aspecte:

Făcând referire la Codul Muncii, art. 103 alin. 1 prevede „paguba ce trebuie reparată nu cuprinde, de regulă, foloasele nerealizate de unitate”, ca urmare a faptei săvârșite de cel încadrat prin contract individual de muncă.

Spre deosebire de această situație, debitorul, parte în contractul civil, răspunde, conform Codului Civil, nu numai pentru pierderea suferită, dar și pentru beneficiul de care a fost lipsit creditorul obligației de despăgubire.

Un alt aspect în ce privește limitarea întinderii despăgubirii, se referă la faptul că încadratul răspunde numai pentru prejudiciile actuale, nu și pentru cele viitoare, spre deosebire de dreptul civil care instituie răspunderea și pentru consecințele păgubitoare ale faptei ilicite ce se vor produce în viitor în mod necesar.

b) În ce privește dovada vinovăției, regula care stă la baza răspunderii civile contractuale, este culpa prezumată a debitorului, tot acestuia revenindu-i sarcina probei (în materie de vinovăție).

În răspunderea materială, regula este invers. Potrivit Codului Muncii, obligația de a

dovedi temeinicia și legalitatea măsurilor luate revine unității (sarcina de a dovedi că fapta păgubitoare a persoanei încadrate cu contract individual de muncă a fost săvârșită cu vinovăție).

B. Considerând că am atins câteva puncte principale pentru a diferenția răspunderea materială de răspunderea civilă contractuală, mă opresc asupra altei forme a răspunderii juridice și anume răspunderea penală .

Răspunderea penală este definită ca un raport juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor, al cărui conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută în legea penală și de a-l constrânge s-o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii, aplicată în vederea restabilirii ordinii de drept (C. Bulai – “Drept penal”, TUB, 1987, p. 308)

Pentru a fi cât mai clară în ceea ce îmi doresc să prezint, citez: „Atunci când fapta personală ilicită prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, consecințele nu se limitează la antrenarea răspunderii penale, ci ele se extind și asupra altor forme ale răspunderii juridice pe care le-ar putea naște fapta ilicită. Unele dintre aceste forme ale răspunderii juridice sunt absorbite în răspunderea penală, iar altele sunt înlocuite.”

Primul aspect, cel al absorbției, se produce asupra acelor forme ale răspunderii juridice care exercită o funcție sancționatoare și care au luat naștere prin desprinderea lor de răspunderea penală în vederea reprimării unor fapte cu grad de pericol social mai redus.

Al doilea fenomen, al înlocuirii, se produce în legătură cu acele forme ale răspunderii juridice care exercită o funcție reparatorie. Astfel, când pagubele au fost cauzate unității printr-o faptă ce constituie infracțiune, răspunderea se stabilește conform legii penale, în cuantumul pagubelor cuprinzându-se și foloasele nerealizate.

Pentru ca răspunderea civilă să se substituie răspunderii materiale, este necesar ca fapta ilicită să întrunească toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Inexistența vreunui element constitutiv al infracțiunii sau constatarea existenței unei cauze legale care înlătură caracterul penal al faptei, face ca efectul substituirii să nu mai fie valabil, aplicându-se răspunderea materială.

Revenind la subiectul acestui subcapitol, care ar fi trăsăturile specifice răspunderii, așa cum reies din relația (mai bine spus deosebirea) răspunderii materiale cu alte forme ale răspunderii juridice?

Răspunderea materială este condiționată de existența raportului juridic de muncă, fiind o răspundere limitată.

Ca o condiție a răspunderii materiale, nevinovăția trebuie dovedită de către unitate, deci nu operează prezumția de culpă (ca în cazul răspunderii civile contractuale și debictuale).

Răspunderea materială este o răspundere individuală spre deosebire de dreptul civil unde operează solidaritatea.

Un punct de vedere asupra acestei probleme ar fi că solidaritatea în domeniul răspunderii materiale ar fi de neconceput dacă se ține seama că între unitate și fiecare persoană încadrată există un contract distinct (individual).

d) Reglementarea răspunderii materiale se face prin norme legale imperative, fiind inadmisibilă modificarea acesteia prin clauze ale contractului de muncă, derogatorii de la lege (spre deosebire de răspunderea civilă contractuală unde clauzele convenționale de atenuare sau agravare a răspunderii sunt în general acceptate).

e) În privința modalității de reparare a prejudiciului, în cazul răspunderii materiale, se face, de regulă, în echivalent bănesc și nu în natură.

Spre deosebire de aceasta, în cazul răspunderii civile contractuale acoperirea daunei cauzate se face prin echivalent bănesc numai dacă reparația în natură nu este posibilă.

f) Recuperarea prejudiciului în cadrul răspunderii materiale se efectuează după o procedură specială cu termene de prescripție și de decădere, în general mai scurte decât cele prevăzute în legislația civilă.

1.2. Răspunderea materială și răspunderea patrimonială a unității față de angajații săi.

Pentru a înțelege cât mai bine această formă a răspunderii – și anume răspunderea patrimonială a unității față de angajații săi – trebuie mai întâi definită răspunderea materială a salariaților. Aceasta este obligația salariatului de a repara prejudiciul cauzat angajatorului în timpul executării contractului de muncă, prin fapta sa ilicită din vina și în legătură cu munca sa.

În practică s-a stabilit că nu numai salariații răspund material față de unitate dacă aceștia produc o pagubă, ci și unitatea răspunde patrimonial față de angajați. Astfel, unitatea, potrivit art. 111, Codul Muncii, este obligată să despăgubească persoana încadrată în muncă în situația în care aceasta a suferit din culpa unității, un prejudiciu în timpul serviciului sau în legătură cu munca sa.

Astfel, Ion Traian Ștefănescu, este de părere că suntem în prezența unei “răspunderi contractuale subiective de drept a muncii”.

Aceeași opinie o are și Sanda Ghimpu și Alexandru Țiclea. S-a susținut totuși că această formă a răspunderii ar fi o varietate a răspunderii civile contractuale.

Se vorbește aici și despre faptul că unitatea ar putea fi obligată și la plata unor daune morale pentru prejudiciul cauzat angajatului dacă acesta a suferit un accident de muncă și a contactat o boală profesională.

Dacă răspunderea materială a unității a intervenit pentru neplata unor drepturi bănești cuvenite salariatului, devin aplicabile prevederile art. 111 din Codul Muncii.

Astfel, “unitatea este obligată, în condițiile legii să despăgubească persoana încadrată în muncă în situația în care acesta a suferit, din culpa unității, un prejudiciu, în timpul îndeplinirii îndatoririlor de muncă sau în legătură cu serviciul.”

Este vorba despre repararea integrală a prejudiciului, care cuprinde atât despăgubirea datorată, cât și dobânda legală.

Din cele prezentate reies condițiile răspunderii unității față de salariații săi, acestea nefiind altele decât cele ale răspunderii juridice care se referă la salariați și anume:

fapta ilicită a unității

prejudicial produs salariaților în timpul îndeplinirii de către acesta a obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul

raportul de cauzalitate

culpa angajatorului este prezumată

În cazul în care acesta dovedește că nu și-a îndeplinit obligațiile izvorâte din contractul de muncă datorită unei cauze care nu-i poate fi imputate, va fi apărat de orice răspundere.

Atât din lege cât și din practică rezultă că situațiile în care se pune problema răspunderii patrimoniale a unității sunt frecvente:

Astfel, situațiile prevăzute în lege sunt:

în cazul în care desfacerea contractului de muncă a fost anulată, unitatea este obligată să plătească despăgubiri (art. 136, Codul Muncii).

unitatea este obligată să plătească despăgubiri și în cazul în care angajatul a fost suspendat din funcție și ulterior s-a constatat nevinovăția penală a acestuia (art. 17 din L 1/1970).

În practică, problema se pune astfel:

dacă salariatului i s-a desfăcut contractul de muncă și este împiedicat sub orice formă de a muncii.

dacă salariatului nu i se înmânează carnetul de muncă și datorită acestui fapt i se creează un prejudiciu.

dacă în unitate nu a fost asigurată paza iar salariatului i-a fost sustras echipamentul de protecție sau de lucru ș.a.

CAPITOLUL II

Condițiile răspunderii materiale

Interpretarea art. 2 din Codul Muncii ne duce la formularea unor condiții esențiale, condiții de a căror îndeplinire cumulativă depinde răspunderea materială. În măsura în care, într-o anumită situație de fapt nu apar întrunite următoarele condiții, răspunderea materială este exclusă:

Calitatea de salariat a celui ce a produs paguba la unitatea păgubită.

Fapta ilicită și personală a celui încadrat săvârșită în legătură cu munca sa.

Prejudiciul cauzat patrimoniului unității.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Vinovăția (culpa) persoanei încadrată în muncă.

Este subliniat de către unii autori caractbligată să plătească despăgubiri și în cazul în care angajatul a fost suspendat din funcție și ulterior s-a constatat nevinovăția penală a acestuia (art. 17 din L 1/1970).

În practică, problema se pune astfel:

dacă salariatului i s-a desfăcut contractul de muncă și este împiedicat sub orice formă de a muncii.

dacă salariatului nu i se înmânează carnetul de muncă și datorită acestui fapt i se creează un prejudiciu.

dacă în unitate nu a fost asigurată paza iar salariatului i-a fost sustras echipamentul de protecție sau de lucru ș.a.

CAPITOLUL II

Condițiile răspunderii materiale

Interpretarea art. 2 din Codul Muncii ne duce la formularea unor condiții esențiale, condiții de a căror îndeplinire cumulativă depinde răspunderea materială. În măsura în care, într-o anumită situație de fapt nu apar întrunite următoarele condiții, răspunderea materială este exclusă:

Calitatea de salariat a celui ce a produs paguba la unitatea păgubită.

Fapta ilicită și personală a celui încadrat săvârșită în legătură cu munca sa.

Prejudiciul cauzat patrimoniului unității.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Vinovăția (culpa) persoanei încadrată în muncă.

Este subliniat de către unii autori caracterul exclusiv al acestor condiții deoarece, din moment ce s-au întrunit aceste cinci condiții, răspunderea materială operează fără a mai fi necesară îndeplinirea și a altor condiții.

2.1. Calitatea de salariat

Existența raportului de muncă constituie una din condițiile esențiale și prealabile pentru nașterea răspunderii materiale. Subiectul pasiv al răspunderii materiale este întotdeauna o persoană fizică încadrată în muncă. Pentru ca răspunderea materială să fie declanșată este, deci, necesar ca persoana vinovată să se afle într-un raport juridic de muncă chiar în unitatea prejudiciată.

Unitatea păgubită de persoana încadrată la altă unitate, cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, nu poate cere despăgubire decât dacă făptuitorul lucra la unitatea păgubită ca detașat.

Regula este că raportul de muncă trebuie să se prezinte în forma sa completă și tipică, reunind toate elementele caracteristice. În aceste cazuri răspunderea materială operează în mod firesc. Problema se pune, ce se întâmplă în cazul în care răspunderea aparține unor persoane vinovate față de unitatea păgubită care-și desfășoară activitatea în cadrul unor raporturi incomplete, atipice? Din această categorie fac parte:

cei care lucrează pentru o unitate cu o jumătate de normă sau chiar mai puțin.

persoanele încadrate în muncă la alte unități, plătite cu ora din fondul de salarii în sectoarele de muncă unde această formă de activitate este admisă și reglementată.

medicii care lucrează în policlinicile cu plată pentru acordarea de consultații.

ucenicii, pe timpul cât primesc bursă de indemnizație, elevii și studenții în timpul practicii în producție etc.

În toate aceste cazuri, soluția comună ce se recomandă și la care s-a recurs în aproape toate cazurile se referă la faptul că recuperarea pagubelor cauzate unităților în desfășurarea activității ar trebui să se facă ținând seama de regulile răspunderii materiale a persoanelor încadrate în muncă din Codul Muncii, chiar și atunci când legislația specială nu conține această trimitere.

Și, pentru că excepția întărește regula, voi enumera câteva excepții, adică anumite categorii de persoane, care, deși nu au calitatea de salariat, răspund totuși material:

– în cazul în care paguba a fost descoperită după desfacerea contractului individual de muncă, mai exact după încetarea calității de salariat în unitatea păgubită. Astfel, această categorie de persoane răspund material, chiar dacă, aparent, nu este îndeplinită o condiție esențială, și anume calitatea de salariat.

– în cazul militarilor (și a salariaților civili din unitățile militare) răspund material chiar dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar (salariat civil) în acea unitate.

– în cazul persoanelor condamnate care execută pedeapsa prin muncă fără privare de libertate, operează o răspundere materială, și nu una civilă delictuală.

Nu același lucru se poate spune despre răspunderea administratorilor, cenzorilor executivi ai societăților comerciale, care, așa cum rezultă din prevederile art. 42 din Legea 31/1990, este o răspundere civilă.

În legătură cu această condiție a răspunderii materiale – calitatea de salariat – se reține decizia nr. 723/R/2000 a tribunalului București. Astfel, prin sentința civilă nr. 3919/10.03.1999 pronunțată în dosar nr. 18384/1998 Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată contestația formulată de petentul R.D. împotriva deciziei de imputare nr. 24 din 09.09.1998 emisă de S.C. “B.P.” S.R.L.

În motivarea sentinței se reține că, în speță au fost respectate dispozițiile art. 106-109 din Codul Muncii, decizia de imputare fiind legală și temeinică, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 102 Codul Muncii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatorul R.D., criticând sentința civilă pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2158/A/20.09.1999, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de contestatorul R.D., a schimbat în tot sentința civilă atacată în sensul admiterii contestației și constatării nulității absolute a deciziei de imputare.

În motivarea deciziei se reține că, potrivit art. 102 din Codul Muncii, persoanele încadrate în muncă, răspund pentru pagubele aduse unității din vina și în legătură cu munca lor, pentru angajarea răspunderii materiale fiind necesară calitatea de salariat a persoanei respective la unitatea păgubită. Se mai reține că, intimata nu a depus la dosar contractul de muncă al apelantului contestator, în lipsa acestuia neputând fi angajată răspunderea materială a salariatului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata S.C. “A.P.” S.R.L. (fostă “B.P.” S.R.L.), criticând decizia civilă pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că:

1. Instanța de apel a acordat cele ce nu s-a cerut în sensul că a constatat nulitatea absolută a deciziei de imputare, deși, apelantul solicitase trimiterea cauzei spre rejudecare pe motiv că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de tardivitate.

2. Instanța de apel a constatat nulitatea absolută de imputare fără a o pune în discuția părților, reținând în mod greșit că, intimatul contestator nu are calitatea de salariat al recurentei.

Motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 p. 6 și 11 Cod procedură civilă.

Conform art. 305 Cod procedură civilă, tribunalul a încuviințat proba cu înscrisuri, fiind depus contractul de muncă al intimatului contestator.

Recursul este fondat.

Din probele administrate în recurs, tribunalul constată că intimatul contestator are calitatea de salariat al recurentei, așa cum rezultă din contractul de muncă nr. 141.352/29.10.1996, înregistrat la Camera de Muncă.

În atare situație, în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că intimatul contestator nu are calitatea de salariat și că, nu i se poate angaja răspunderea materială, în condițiile art. 102 din Codul Muncii.

2.2. Fapta ilicită

2.2.1. Noțiune, clasificare

A doua condiție necesară pentru ca răspunderea materială să fie declanșată, este fapta ilicită, adică o manifestare de voință exprimată printr-o acțiune sau un comportament care încalcă o sarcină de serviciu, atrăgând după sine consecințele păgubitoare pentru unitatea în care persoana își desfășoară munca.

Ca trăsături ale faptei pot fi enumerate următoarele: fapta să fie ilicită și personală, să fie săvârșită de către salariat și numai în legătură cu munca sa.

Caracterul ilicit al faptei se va determina în raport cu obligațiile de serviciu cuprinse expres în contractul de muncă la care se vor adăuga toate dispozițiile cuprinse în reglementările cu caracter general și obligatoriu în materie de muncă.

S-a precizat că unitatea trebuie să dovedească în instanță ce sarcini de serviciu avea salariatul, sarcini a căror neândeplinire sau îndeplinire a lor necorespunzătoare ar fi adus prejudiciul respectiv. (Tribunalul București, Secția a III-a civilă, decizia nr. 2481/1995). Așadar, în lipsa caracterului ilicit, fapta – chiar cauzatoare de daune – nu atrage nici o răspundere.

Dimpotrivă, în ipoteza în care sunt încălcate atribuțiile înscrise în fișa postului, este vorba despre o fapta ilicită, care, desigur, constituie o condiție a răspunderii materiale. Astfel s-a decis că salariatul (contabil) nu și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile ce-i reveneau conform fișei postului, și anume să verifice îndeplinirea condițiilor legale de înregistrare în contabilitate, să verifice concordanța între actele furnizorului și actele de recepție, dacă sunt documente legale care să justifice diferențele, să sesizeze în scris despre orice nereguli intervenite conducerii societății în vederea prevenirii oricăror prejudicii (Judecătoria Sectorului 2 București, sentina civilă nr. 2564/1995).

În legătură cu lipsa faptei ilicite și a prejudiciului, se reține și decizia Tribunalului București, secția a IV-a, nr. 611/R/2000 și anume: ”Prin cererea înregistrată la 19.08.1999 sub nr. 8.386/1996 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, contestatorul A.C. a formulat contestației împotriva deciziei de imputare nr. 10 emisă la 08.07.1999 de intimata S.C. “S.T.S.C.” S.R.L., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună anularea acestei decizii pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivându-și cererea contestatorul a invederat că prin această decizie i s-a imputat de intimată suma de 2.250 USD cu motivarea că reprezintă despăgubiri conform Regulamentului de Ordine Interioară”.

Decizia este nelegală întrucât în speță nu există o faptă ilicită a contestatorului, săvârșită în legătură cu munca sa care să fi creat intimatei un prejudiciu.

Prin sentința civilă nr. 1.350/10.02.2000, Judecătoria Sectorului 4 București a admis contestația, a anulat decizia de imputare și a obligat pe intimată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că intimata a imputat contestatorului suma respectivă în baza unui regulament de ordine interioară care făcea parte din contractul de muncă din motive imputabile angajatului, acesta se obligă să plătească echivalentul sumei de 1.500 dolari pe an, proporțional cu timpul în care a fost angajat.

S-a precizat de instanța de fond că această mențiune contractuală putea atrage răspunderea civilă contractuală și în nici un caz răspunderea materială reglementată de Codul Muncii.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs intimata, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Se arată în motivele de recurs că soluția instanței de fond se bazează pe o greșită interpretare a legii.

S-a depus la dosar contractul de muncă și Regulamentul de Ordine Interioară pe care contestatorul le-a semnat, ceea ce înseamnă că a fost de acord cu cele cuprinse în aceste acte, inclusiv cu obligația plății sumei de 1.500 dolari pe an, proporțional cu perioada lucrată, în momentul încetării contractului de muncă.

Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 102 din Codul Muncii, persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse avutului obștesc din vina și în legătură cu munca lor.

Din cuprinsul acestui text de lege rezultă clar condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii materiale a salariatului: calitatea de persoană încadrată în muncă cu contract de muncă; fapta ilicită și personală a celui încadrat săvârșită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului unității; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția persoanei încadrată în muncă.

Din probele administrate a rezultat că nu se poate reține în sarcina contestatorului o faptă ilicită și personală a acestuia săvârșită în legătură cu munca sa și nici existența unui prejudiciu cert și efectiv care să fi fost suferit de intimată.

În lipsa acestor elemente, prevăzute în mod obligatoriu de lege pentru angajarea răspunderii materiale a salariatului, decizia de imputare emisă de intimată este nelegală și netemeinică fiind în mod corect anulată de instanța de fond.

Pentru toate aceste considerente reținând că soluția existenței de fond este temeinică și legală, tribunalul va dispune în baza art. 304 Codul de procedură civilă, respingerea recursului ca fiind nefondat.”

Pornind de la faptul că ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă fie anumite dispoziții legale, principii ori reguli, ajungem la fapta ilicită, adică acea faptă care declanșează răspunderea materială.

În caz contrar, adică atunci când fapta nu este declarată de lege ilicită, este de la sine înțeles că răspunderea materială este exclusă.

Varietatea activităților ce pot declanșa răspunderea materială, face ca și faptele ce pot fi săvârșite în procesul muncii să fie infinite, ele manifestându-se în diferite modalități:

Astfel există:

faptă simplă sau complexă (ea încalcă una sau mai multe îndatoriri de serviciu)

faptă singulară sau plurală (se realizează printr-un singur sau mai multe acte de executare)

faptă instantanee sau continuă (după durata în care se consumă)

faptă săvârșită individual sau în comun

fapta poate consta într-o conduită

comisivă (o acțiune ce nu trebuie săvârșită)

omisivă (o inacțiune)

– mixtă (săvârșirea uneia sau mai multor fapte în locul alteia sau altora ce trebuie înfăptuite corect)

2.2.2. Clauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

Regula este că ori de câte ori salariații săvârșesc o faptă ilicită în îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau în legătură cu munca lor, este declanșată răspunderea materială. Dacă, însă, unitatea a fost păgubită printr-o acțiune sau inacțiune ce nu poate fi considerată drept ilicită datorită unor cauze care exclud acest caracter, răspunderea materială este exclusă.

În același sens, se menționează, conform art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, militarii (și salariații civili din unitățile militare) nu răspund material:

a) pentru pierderile inerente produse în executarea misiunilor ori în procesul de pregătire pentru luptă, în activitățile de producție și gospodărești, care se încadrează în limitele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare;

b) pentru pagube produse din cauze care nu puteau fi prevăzute și înlăturate;

c) pentru pagubele generate de riscul normal al serviciului sau de forța majoră;

d) pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau șefului unității, caz în care răspunderea materială revine acestuia.

Cu excepția, la litera d), a militarilor care, având posibilitatea de a înlătura parțial sau total urmările păgubitoare ale ordinului primit, nu au raportat în scris, în termen de 24 de ore sau la înapoierea din misiune și nu au luat din neglijență sau rea-credință, măsuri pentru evitarea pagubei, cazuri în care răspund comandanții sau șefii unităților”.

Astfel, din prevederile Codului Muncii rezultă că sunt cauze care exclud caracterul ilicit al faptei următoarele:

Executarea unei obligații legale sau contractuale;

Starea de necesitate;

Riscul normal al serviciului;

Forța majoră;

Cazul fortuit.

Opiniile sunt împărțite, însă, în ce privește ordinul de serviciu. Unii autori îl enumeră alături de celelalte, considerând că acesta este o obligație pentru angajat, potrivit Codului Muncii, iar aducerea la îndeplinire a unor asemenea ordine nu atrage răspunderea materială a acestuia chiar dacă rezultatele au fost păgubitoare pentru unitate. În cazul în care ordinul de serviciu este ilegal, răspunderea materială este declanșată iar angajatul nu se va putea apăra dacă l-a executat.

Tot așa se întâmplă și în cazul acordului unității cu aceeași condiție, ca acesta să nu fie ilegal.

Alți autori consideră că numai primele cinci cauze enumerate pot înlătura numai în mod individual, distinct, caracterul ilicit al faptei, celelalte două fiind doar forme specifice, dar nu distincte.

În toate aceste cazuri caracterul ilicit al faptei este în înlăturat, deoarece persoana încadrată după caz, a săvârșit fapta fie în executarea unei obligații, fie în îndeplinirea legitimă a unui drept, fie a fost în imposibilitatea să-și execute obligația de serviciu ori să și-o îndeplinească în mod corespunzător sau a fost silită să-și încalce o îndatorire de serviciu, îndeplinind o faptă ce nu trebuia comisă, datorită forței majore ori cazului fortuit.

Este de menționat că aceste situații constituie cauze de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, nu de vinovăție.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt, de regulă, comune cu cele ale altor forme ale răspunderii juridice. Prin excepție, propriu răspunderii materiale este riscul normal al serviciului.

Cât privește alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, după caz, fie nu sunt aplicabile în materia răspunderii materiale, fie în realitate ele înlătură nu aspectul ilicit al faptei, ci nevinovăția. (ca de exemplu legitima apărare care presupune ca cel păgubit să fie agresorul, deoarece numai acesta este subiectul pasiv al faptei).

A. Executarea unei obligații legale sau contractuale

Executarea unei obligații legale sau contractuale, chiar dacă păgubește unitatea nu constituie o faptă ilicită (de exemplu: pompierul aflat în serviciul unității distruge ori degradează anumite bunuri care pot înlesni extinderea incendiului ș.a.).

Pentru ca, în împrejurările menționate, cel în cauză să fie apărat de răspundere, este necesar ca obligația (legală sau contractuală) să existe efectiv, fapta sa să fi corespuns unei necesități reale și, în sfârșit, dauna să nu fi fost consecința executării necorespunzătoare a obligației respective.

O formă specifică a executării unei obligații – ce înlătură caracterul ilicit al faptei – o constituie, în dreptul muncii, executarea ordinului de serviciu nu constituie o cauză distinctă (cum am mai precizat) de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, dat fiind că persoanele încadrate în muncă au obligația de a îndeplini “dispozițiile primite din partea conducătorilor de unități și a șefilor ierarhici” (art. 97/Codul Muncii). Deci, apare evident că executarea ordinului de serviciu nu reprezintă altceva decât îndeplinirea unei obligații legale ce revine, conform dispozițiilor Codului Muncii, persoanei încadrate ca urmare a încheierii contractului de muncă.

Rezultă că nu se pune problema răspunderii materiale în acest caz deoarece executarea ordinului de serviciu ține de disciplina muncii, respectarea lui având în principiu caracter ilicit.

Se pune acum problema executării unui ordin de serviciu nelegal sau neoportun, care, desigur, atrage prejudicierea unității.

Concluzia la care s-a ajuns, cu privire la această situație, este că răspunderea materială a persoanei încadrate există numai în ipoteza în care ea execută un ordin de serviciu vădit (evident) nelegal și dimpotrivă, răspunderea nu este antrenată dacă ordinul primit are o plauzibilă aparență de legalitate. (S-a decis astfel că executarea, de către un funcționar, a unui ordin ilegal al conducerii unității nu apără de răspundere pe executant, dacă acesta a avut posibilitatea aprecierii ilegalității ordinului respectiv). Persoana încadrată răspunde, deci, material numai dacă aspectul neoportun (greșit) este vădit.

O dată stabilit caracterul vădit nelegal sau neoportun al ordinului de serviciu, executantul răspunde material, de regulă, în comun cu autorul ordinului, stabilirea vinovăției fiecăruia făcându-se potrivit art. 105 din Codul Muncii. Se pot ivi însă situații (excepționale) care să atragă numai răspunderea executantului în cazul când, în mod normal, autorul ordinului nu era în măsură să cunoască caracterul vădit nelegal sau neoportun al ordinului respectiv, acesta constituind o chestiune pură de specialitate a executantului, specialitate pe care autorul ordinului nu o avea.

B. Starea de necesitate

În domeniul răspunderii materiale, starea de necesitate se caracterizează prin aceea că persoana încadrată săvârșește o faptă păgubitoare pentru a salva de la un pericol iminent – și care nu putea fi înlăturat altfel – viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia, sau un interes obștesc.

Această cauză exoneratoare de răspundere își găsește aplicarea mai largă în dreptul penal unde este, de altfel, și reglementată în art. 45.

Astfel, este definită ca împrejurarea în care autorul săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori a altuia, sau un interes public. Din moment ce starea de necesitate exonerează de răspundere în forma cea mai gravă a acesteia, este incontestabil că ea își are aplicare și în cadrul răspunderii materiale, ținând seama de caracterul de protecție al normelor de drept al muncii, precum și de conținutul art. 102 alin. 2 din Codul Muncii: Persoanele încadrate în muncă “nu răspund de pierderile inerente procesului de producție care se încadrează în limitele prevăzute de lege, de pagubele provocate datorită unor cauze neprevăzute și care nu puteau fi înlăturate, ori în alte asemenea cazuri în care pagubele au fost provocate în riscul normal al serviciului sau forță majoră”.

În starea de necesitate două interese legitime sunt în conflict și unul dintre ele trebuie cu necesitate sacrificat. Salariatul prejudiciază unitatea dar, acționând sub imperiul unei constrângeri, el nu este în situația de a-și alege liber o altă cale.

Starea de necesitate presupune ca persoana încadrată să fi avut reprezentarea verosimilă, în sensul că prin fapta ei înlătură o pagubă mai mare decât cea pe care o generează, chiar dacă, în final, în realitate, dauna a fost mai mare decât aceea la a cărei evitare s-a tins. Caracterul verosimil (plauzibil) al reprezentării se apreciează în funcție de circumstanțele cauzei, de la caz la caz, ținându-se seama și de postul, de pregătirea profesională, precum și de nivelul cunoștințelor făptuitorului. Un grad mai mare de exigență trebuie acordat persoanelor care, prin natura atribuțiilor de serviciu au îndatorirea înfruntării pericolului fiind, uneori, specializate în această direcție (ca de exemplu personalul de pază și de pompieri, personalul cu atribuții în planul protecției muncii etc.)

Pentru ca starea de necesitate să-și producă efectul exonerator de răspundere, trebuie să întrunească următoarele condiții:

periclitarea unor valori sau interese;

pericolul să fie real, actual (iminent) să nu fie datorat faptei angajatului însuși și să nu poată fi evitat în alt mod decât prin fapta păgubitoare;

prejudiciul produs să fie în reprezentarea plauzibilă a persoanei în cauză mai puțin important decât cel a cărui evitare s-a intenționat.

În acest sens, art. 45 din Codul Penal (alin. 2) prevede că “Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvâșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.”

În concluzie, se apreciează că ori de câte ori persoana încadrată,a putut, în mod verosimil, să creadă că prin fapta sa evită o vătămare mai gravă, ea beneficiează de exonerarea datorită stării de necesitate, chiar dacă, în final s-ar stabili că, de fapt, prejudiciul cauzat prin intervenția sa este mai mare decât cel a cărui evitare a urmărit-o.

C. Starea de necesitate

Riscul normal al serviciului este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, este generat de cauze inerente, previzibile și normale, excluzând și vinovăția persoanei încadrate sau a unui terț.

Noțiunea de risc, nefiind proprie dreptului muncii, ea își găsește o vastă reglementare în dreptul civil și cel economic. Teoria riscului are ca obiect să determine care anume din părțile contractante suportă pierderea rezultată din neexecutarea obligației, în ipoteza în care neexecutarea nu provine din culpa debitorului, ci dintr-o împrejurare mai presus de voința lui.

În dreptul muncii, noțiunea de risc are un sens propriu. Este vorba de efectele păgubitoare ale unor factori inerenți procesului muncii, care, atunci când se înscrie în sfera normalului transferă riscul, de la persoana fizică ce a participat la producerea lor, asupra unității. Ceea ce este specific dreptului muncii, este norma cu valoare de principiu, înscrisă în Codul Muncii în temeiul căreia, fără excepție, consecințele riscului normal al serviciului nu se răsfrânge asupra persoanei încadrate.

Deci, pentru ca această cauză să-și poată produce efectul exonerator de răspundere, s-a apreciat că trebuie să întrunească următoarele condiții:

în primul rând să fie vorba de un risc;

un alt aspect se referă la faptul că producerea prejudiciului în anumite limite trebuie să se prezinte ca un fenomen “normal” în raport cu condițiile date.

S-a apreciat că riscul este normal când rezultă:

din natura anumitor materiale supuse procesului muncii (substanțe perisabile, fragile);

din natura condițiilor existente în anumite locuri de muncă (inexistența unor depozitări adecvate, utilaj necorespunzător);

din natura procedeelor de muncă (manipulare, prelucrare etc.) folosite în mod obișnuit.

Riscul normal al serviciului se prezintă sub două forme: riscul normat și riscul nenormat.

1. Riscul normat. Potrivit art. 102 alin. 2 Codul Muncii, riscul normat poate fi evaluat cu anticipație, stabilindu-se anumite limite, care îmbracă diverse denumiri în funcție de natura materialului, a procesului de producție etc.

Prin risc normat trebuie să se înțeleagă acele “pierderi inerente procesului de producție care se încadrează în limitele prevăzute de lege”, menționate în art. 102 alin. 2 din Codul Muncii și anume: “Ele (persoanele încadrate în muncă) nu răspund de pierderile inerente procesului de producție care se încadrează în limitele prevăzute de lege, de pagubele provocate datorită unor cauze neprevăzute și care nu puteau și înlăturate, ori alte asemenea cazuri în care pagubele au fost provocate de riscul normal al serviciului sau forța majoră”.

Reglementări privind riscul normat sunt cuprinse în:

normele de perisabilitate care stabilesc forma unor procente, pierderi materiale admisibile în operațiunile de transport, manipulare, prelucrare, depozitare

normele și normativele de consum, prin care se determină consumurile specifice de materii prime, combustibil, energie etc.

normele de uzură la mijloacele fixe exprimate prin durata de serviciu normată a acestora

limitele maxime de pierderi tehnologice, adică limitele maxime de rebuturi sau produse declasate care sunt inerente tehnologiei utilizate

S-a susținut, notează Sanda Ghimpu și colaboratorii săi, în legătură cu aceste limite maxime că art. 70 din Legea 7/1977 – a calității produselor și serviciilor nu ar reglementa o situație a riscului normat, pe considerentul că acest risc exclude, prin ipoteză, nevinovăția celui în cauză. Ori, din moment ce, potrivit art. 72 alin. 1 al aceleiași legi, muncitorii care, prin nerespectarea disciplinei de producție sau tehnologiei, au provocat, din vina lor, rebuturi sau produse declasate, nu vor fi reținuți pentru munca prestată la operația care a determinat rebutul sau produsul declasat, chiar dacă acestea se încadrează în limitele maxime admisibile stabilite în conformitate cu art. 70 se conchide în cadrul acestei teze, că noțiunea de pierderi tehnologice, în înțelesul acestui din urmă text, “nu-și menține semnificația juridică de varietate a riscului de serviciu normal prestabilit”.

În opinia autoarei și a colaboratorilor săi sus-amintiți, acest punct de vedere nu ar putea fi acceptat deoarece, din moment ce limitele maxime de pierderi tehnologice pentru produsele specifice ramurii, privesc produsele ale căror efecte de calitate sunt “inerente tehnologiei utilizate”, este evident că art. 70 al Legii nr. 7/1977 reglementează un caz tipic de risc normal al serviciului – sub forma sa normată – în înțelesul art. 2 alin 2 din Codul muncii care prevede că persoanele încadrate în muncă ”nu răspund de pierderile inerente procesului de producție care se încadrează în limitele prevăzute de lege”.

Dispozițiile art. 72 alin. 1 din Legea 7/1977 au în vedere nu riscul normal al serviciului, ci acele rebuturi și produse declasate (prejudicii).

Ținându-se seama de caracterul aleatoriu al oricărui fenomen care se subsemnează noțiunii de risc, și în cazul limitelor de pierderi admisibile, acestea nu se aplică în mod automat, întrucât producerea lor este numai posibilă, nu necesară. Prin urmare, pierderile se iau în considerare numai dacă sunt reale – dacă s-au produs efectiv și nu sunt determinate de vinovăția salariatului. În ipoteza în care ele ar fi cauzate prin încălcarea cu vinovăție a disciplinei de producție sau tehnologie, ele vor fi imputabile.

2. Riscul nenormat. Unii autori enumeră cu exactiate numărul situațiilor în care are loc această utlimă formă a riscului normal al serviciului, alții însă apreciează că acesta ar cuprinde o serie de eventualități ce nu pot fi date cu anticipație.

Astfel, în primul caz sunt amintite 3 situații:

a) Atunci când, datorită specificului lor, pierderile nu au putut face obiectul unei “normări” prestabilite legal, cel puțin până în momentul săvârșirii faptei păgubitoare.

În astfel de situații, după caz, în funcție de împrejurările concrete, de condițiile proprii ale procesului de producție și ale altor factori, se apreciează de organul de drept a stabili răspunderile materiale și, în final, de organul de jurisdicție, în ce măsură există, pentru unitate un risc nenormat – și deci paguba nu este imputabilă – ori, dimpotrivă, există o faptă ilicită și astfel se procedează la imputarea pagubei în sarcina celor considerați vinovați.

Sunt considerați a face parte din această categorie, muncitorii care lucrează cu materii prime sau materiale pentru care nu există reglementate norme de perisabilitate, lucrătorii operativi din comerț, care desfac un volum foarte mare de mărfuri de mică valoare cu sorturi și prețuri foarte variate, care se vând clienților în cantități diferite, etc.

Deci, prin însăși natura serviciului lor, aceste persoane pot săvârși uneori în procesul muncii la un interval oarecare de timp și în mod inerent (normal) – ținându-se cont mai ales de condițiile în care-și desfășoară activitatea – unele greșeli neînsemnate, care produc pagube relativ minore.

În toate aceste cazuri rămâne a se aprecia dacă suntem în prezența unui risc normal de serviciu – exonerator de răspundere – sau dacă cel în cauză răspunde totuși material, deoarece vinovăția, oricât de redus ar fi gradul ei, atrage răspunderea materială fiind vorba de o faptă cu caracter ilicit.

b) În cazul obligațiilor de diligență (nu de rezultat) cum ar fi de exemplu situația în care se află medicii, consilierii juridici, jurisconsulții care nu răspund decât dacă soluțiile adoptate sau avizele date de către aceștia, care au atras pagube unității, au fost vădit contrare legii.

În cazul în care aceste persoane, în urmărirea scopului profesional propus, optează pentru o soluție sau pentru un mod de procedare care în final se dovedește mai puțin avantajos pentru unitate decât celelalte posibile, răspunderea lor materială va putea fi stabilită, de asemenea, numai dacă se dovedește că opțiunea lor a implicat o gravă culpă de ordin profesional. În toate celelalte cazuri riscul rezultat din aceste situații se consideră a fi normal și trece asupra unității.

c) Ultima situație se referă la lipsurile ce au depășit limita normelor legale de scăzăminte, fără ca totuși să existe o vinovăție în producerea prejudiciului respectiv.

Astfel, lipsurile peste limita normelor legale de scăzăminte, în măsura în care nu se datoresc vinei cuiva, se trec pe seama cheltuielilor de producție sau de circulație, după caz, pe baza aprobării organelor prevăzute.

În al doilea caz, alți autori nu precizează cu exactitate numărul situațiilor în care există un risc nenormat, însă sunt amintite următoarele:

pierderi naturale peste norme

pierderi din alterarea unor mărfuri sau uzura unor bunuri

și alte situații diverse, nespecificate, netipice, proprii diferitelor locuri de muncă sau activități.

D. Forța majoră

Forța majoră este menționată expres în art. 102 alin. 2 Codul Muncii. Ea reprezintă în cadrul răspunderii materiale, imposibilitatea pentru angajat de a executa obligațiile sale, păgubind în acest mod unitatea din cauza survenirii unui fenomen extraordinar, de neînvins, imprevizibil.

Pentru ca această cauză să-și producă efectul exonerator de răspundere trebuie să îndeplinească anumite condiții:

evenimentul să fie extraordinar

să fie imposibil de învins

să fie imprevizibil

angajatul însuși să nu fi contribuit la producerea fenomenului (evenimentul trebuie să survină independent de voința omului).

Invincibilitatea evenimentului, adică imposibilitatea de a-i rezista, este de esența forței majore. Prin această trăsătură esențială, forța majoră se deosebește de cazul fortuit și de starea de necesitate.

Cazul fortuit

Cazul fortuit poate fi definit ca împrejurarea în care angajatul cauzează un prejudiciu unității pentru că, necunoscând unele situații sau anumite însușiri ale unor obiecte, nu a putut prevedea urmările păgubitoare ale conduitei sale, fără ca imposibilitatea previziunii să se datoreze propriei sale culpe.

Ca o trăsătură definitorie a acestei cauze ar fi imprevizibilitatea evenimentului respectiv.

Codul actual (art. 102 alin. 2), spre deosebire de cel anterior (1967), menționează expres și distinct ambele cauze – forța majoră și cazul fortuit. De aceea, consider că se impune a face deosebire între aceste două cauze.

În literatura juridică s-a considerat că distincția dintre cazul fortuit și cel de forță majoră rezidă caracterul imprevizibil al primului și cel invincibil al celui de-al doilea.

Într-o altă opinie, ceea ce constituie elementul distinctiv al celor două noțiunii este caracterul exterior al forței majore, deci o cauză exterioară, extrinsecă domeniului de activitate sau persoanei care o invocă, adică acțiunii sau inacțiunii celui chemat a răspunde, în timp ce cazul fortuit presupune o cauză intrinsecă, deopotrivă invincibilă și imprevizibilă, ca și în cazul forței majore.

Un alt aspect, ce determină deosebirea dintre cele două cauze, este caracterul imprevizibil. Ceea ce apare necesar de subliniat este în funcție de care factori se apreciază caracterul invincibil și imprevizibil al fenomenului sau evenimentului considerat a constitui un caz fortuit ori de forță majoră.

Este de precizat că această apreciere nu se poate face in abstracto, ci in concreto. Astfel fiind, caracterul invincibil și imprevizibil al fenomenului (evenimentului) cauzator al prejudiciului trebuie să fie apreciat, pe de-o parte, în funcție de posibilitățile și mijloacele pe care persoana încadrată le avea efectiv și pe care putea și trebuia să le utilizeze ori pe care cel în cauză trebuie să le aibă potrivit îndatoririlor sale contractuale, iar pe de altă parte, în raport cu nivelul cunoștințelor pe care făptuitorul trebuie să le dețină pentru a-și desfășura activitatea în postul în care era încadrat.

În acest sens, se reține, cu titlu de exemplu sentința civilă nr. 1187/1996. Astfel, s-a decis că producerea unui îngheț neprevăzut care a făcut să înghețe apa într-un motor de autoturism (ARO), determinând spargerea acestuia, constituie caz fortuit exonerator de răspundere.

Tot astfel, într-o altă speță, s-a hotărât că “nu se poate reține culpa gestionarului dacă paguba s-a produs într-o zi de duminică, în timp ce contestatorii nu aveau acces în unitate. Defectarea agregatului, în aceste condiții, constituie un caz fortuit” (Curtea de Apel Iași, decizia civilă nr. 216/1997). O altă cauză exoneratoare de răspundere, menționată de unii autori, pe lângă cele cinci mai sus-amintite, ar fi acordul unității. Acesta intervine atunci când unitatea, prin organele sale, autorizează o persoană încadrată în muncă să procedeze la acțiuni care au ca efect eliminarea patrimoniului unității.

Pentru a exista exonerare de răspundere, este necesar ca acest acord să fie dat de organul persoanei juridice, în cadrul unor atribuții de serviciu, cu formele prescrise de lege și să nu fi fost provocat prin comportarea culpabilă a însăși persoanei încadrate care are calitate de organ.

De asemenea, este necesar, așa cum am mai menționat, ca acordul să nu fie vădit ilegal.

Consider că e necesar a face o scurtă analiză a asemănării acestei cauze de exonerare a răspunderii cu ordinul de serviciu. Principala asemănare constă în posibilitatea strămutării răspunderii de la persoana executantă la persoana care a dat ordinul sau consimțământul.

Literatura juridică de specialitate a făcut o analiză mai amplă a acestei probleme și astfel au fost subliniate principalele deosebiri care există între aceste cauze:

– în cazul acordului unității, consimțământul poate fi dat numai de persoana care are calitatea de organ al persoanei juridice, spre deosebire de ordinul de serviciu care poate să emane de la oricare superior ierarhic al persoanei care execută.

– în vreme ce acordul unității reprezintă o încuviințare, ordinul de serviciu obligă la executarea lui.

2.3.Fapta să fie în legătură cu munca sa și să fie faptă proprie

Răspunderea materială se aplică salariaților numai dacă faptele sunt în legătură cu munca lor. Pentru a ști dacă o faptă este sau nu în legătură cu munca angajatului, va trebui să fie raportată la obligațiile de serviciu ce-i revin prin contractul său de muncă. Conduita comisivă sau omisivă a salariatului trebuie să facă parte din sfera sa de atribuții. Numai în acest caz pentru paguba produsă va răspunde conform codului muncii și nu potrivit normelor de drept civil.

Principiul răspunderii pentru fapta ilicită, deopotrivă directă și proprie, fără a fi prevăzut expres de cod, se degajă din norma generală a art. 102 alin. 1, potrivit căruia “persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse avutului obștesc din vina și în legătură cu munca lor”.

Potrivit art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, răspunderea materială a militarilor (și a salariaților civili din unitățile militare) „ este angajată în cadrul producerii unor pagube astfel:

A. În sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse de aceștia în propria gestiune sau:

a) când, potrivit dispozițiilor legale, atribuțiile au fost executate de un delegat al lor sau de o comisie și se constată o pagubă, dacă nu se face dovada că aceasta s-a produs în absența gestionarului;

b) când au primit bunurile în cantități mai mici decât cele înscrise în documentele însoțitoare sau cu mici aparente, fără să fi întocmit proces verbal de constatare;

c) când nu au solicitat, în scris, asistență tehnică de specialitate la primirea bunurilor, deși aceasta era necesară.

B. În sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc, transportă, păstrează și eliberează bunuri materiale și valori, fără a avea calitatea de gestionar în înțelesul legii.

C. În sarcina comandanților sau șefilor unităților, când:

a) nu au asigurat gestionarilor, la solicitarea în scris a acestora, în cazurile prevăzute de lege, asistență tehnică de specialitate la primirea, transportul, depozitarea, inventarierea și distribuirea bunurilor materiale și a altor valori;

b) nu au luat măsurile necesare pentru remedierea deficiențelor sesizate în scris de către gestionari;

s-au substituit gestionarilor în exercitarea atribuțiunilor acestora;

au dat gestionarilor sau altor militari care răspund de bunuri materiale, ordine ilegale sau greșite care au condus la producerea de pagube.

au rezultat pagube, ca urmare a nevalorificării drepturilor la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii;

pagubele au rezultat din neurmărirea unor semne survenite din orice cauze și pentru care există titlu executoriu;

nu au luat măsuri de siguranță necesare pentru păstrarea în bune condiții a bunurilor materiale și altor valori…″

Răspunderea pentru pagubele cauzate de către salariat printr-o faptă penală în legătură cu munca sa.

Prin derogare de la principiul examinat (săvârșirea faptei ilicite de către persoana încadrată, în legătură cu munca ei), dacă fapta ilicită păgubitoare, în legătură cu munca persoanei încadrate, constituie o infracțiune, în temeiul art. 103 alin. 2 Codul Muncii, “răspunderea se stabilește potrivit legii penale, care la rândul ei, statornicește că repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile după distincțiile cuprinse în art. 14 alin. 3 Codul de procedură penală”.

Deci, se pot ivi situații în care, deși paguba este cauzată unității de către salariatul său și, deși fapta dăunătoare este în legătură cu munca, nu sunt aplicabile regulile specifice

răspunderii materiale, ci normele răspunderii civile, de drept comun, pentru că fapta întrunește elementele unei interacțiuni.

Se notează, de asemenea, că, spre deosebire de răspunderea civilă, în cadrul căreia în principiu, creditorul obligației contractuale, vătămat prin infracțiune, are opțiunea între răspunderea delictuală și cea contractuală, în materia răspunderii materiale, o asemenea opțiune este exclusă, avându-se în vedere caracterului imperativ al art. 103 alin. 2 din Codul Muncii.

Deci, în cazul faptei penale săvârșite de persoana încadrată în legătură cu munca ei, se are în vedere, la stabilirea întinderii pagubei, atât dauna efectivă cât și beneficiul nerealizat; de asemenea, răspund solidar față de unitate (art. 1003 Codul civil) toți infractorii participanți la comiterea infracțiunii în calitate de coautor, instigator sau complice.

Recuperarea pagubei se face, însă, în conformitate cu normele specifice răspunderii materiale în cazurile în care a intervenit, potrivit legii, clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal, deoarece fapta nu mai poate fi considerată infracțiune și nu poate fi sancționată ca atare.

În legătură cu acest aspect (răspunderea pentru pagubele cauzate de către salariat printr-o faptă penală în legătură cu munca sa) se reține decizia secției civile nr. 1868 din 17.09.1979, și anume:

“Prin acțiunea introdusă la data de 15.12.1977, Baza de aprovizionare din cadrul Ministerului Transportului și Telecomunicațiilor, a chemat în judecată pe A.S. și pe S.N., solicitând obligarea lor în solidar la plata sumei de 23.357 lei, cu titlu de despăgubiri. În motivarea acțiunii, s-a arătat că în ziua de 29.05.1976 s-a produs, din culpa pârâților, un accident de circulație pe linia industrială de garaj a unității, în urma căruia s-a avariat grav un autolift din import ce se afla într-un vagon și pentru a cărui reparare s-a cheltuit suma solicitată prin acțiune. S-a mai arătat că împotriva pârâților s-a făcut plângere la organele de urmărire penală, însă procesul penal a încetat datorită amnistiei. În drept, acțiunea este motivată pe dispozițiile cuprinse în art. 998-999 Codul civil.

Judecătoria Sectorului 8 București, prin sentința civilă nr. 2300 din 16. 06.1978, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

În motivarea soluției s-a reținut că, mai înainte de introducerea acțiunii de față, unitatea a emis o decizie, prin care a imputat celor doi pârâți din cauză suma ce reprezintă prejudiciul cauzat, situație în care, alegând calea civilă de recuperare a pagubei, nu putea recurge la recuperarea prejudiciului pe cale penală, conform prevederilor art. 19 alin. 4 Codul de procedură penală, decât dacă ar fi renunțat la calea civilă, respectiv la recuperarea prin decizia de imputare, ceea ce însă nu a făcut; că, într-o atare situație – a conchis instanța – acțiunea de față este inadmisibilă și urmează a fi respinsă.

Soluția judecătoriei a fost menținută de Tribunalul Municipiului București, Secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 2175 din 09.08.1978, a respins ca nefondat recursul unității.

Prin recursul extraordinar declarat în cauză, procurorul general critică hotărârile menționate, susținând că, în mod greșit, instanțele au respins acțiunea ca inadmisibilă deoarece, în urma încetării procesului penal, unitatea avea deschisă calea unei acțiuni la instanța de drept comun pentru recuperarea prejudiciului chiar dacă emisese anterior decizia de imputare.

Critica este întemeiată.

În conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 102 din Codul muncii, persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse avutului obștesc din vina și în legătură cu munca lor.

Potrivit art. 103 alin. 1din același cod, paguba ce trebuie recuperată, în cadrul răspunderii materiale, nu cuprinde foloasele nerealizate ca urmare a faptei săvârșite de cel încadrat în muncă.

În alineatul al doilea al art. 103 din codul menționat, se arată că atunci când paguba a fost cauzată unității printr-o faptă ce constituie infracțiune, răspunderea se stabilește potrivit legii penale; în acest caz în cuantumul pagubei se cuprinde și folosul nerealizat.

Recuperarea pagubei în cadrul răspunderii materiale se face prin decizia de imputare emisă de conducătorul unității, astfel cum se arată în art. 107 din codul muncii, decizie ce se emite în termen de 60 de zile de la data când cel în drept să o emită a luat cunoștință de producerea pagubei.

În cazul în care unitatea, constatând paguba ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, a sesizat organul de urmărire penală, termenul de 60 de zile pentru emiterea deciziei de imputare se suspendă pe toată durata urmăririi penale.

Dacă organul de urmărire penală dispune încetarea procesului penal, termenul de 60 de zile își reia cursul începând din ziua când s-a înregistrat la unitate încunoștințarea făcută conform art. 246 alin. 1 Cod procedură penală.

Ca atare, în situația în care s-a încetat procesul penal în faza de urmărire penală și deci acțiunea civilă pentru recuperarea pagubei nu mai poate fi soluționată în cadrul procesului penal, conducătorul unității este în drept să emită decizie de imputare.

Atunci când paguba este urmarea săvârșirii unei infracțiuni, unitatea, așa cum s-a arătat, are posibilitatea să recupereze atât paguba cât și folosul nerealizat.

Într-o atare situație, răspunderea se stabilește în temeiul art. 998-999 Codul civil, pe calea unei acțiuni introduse la instanța de drept comun.

Instanța, sesizată cu soluționarea unei asemenea acțiuni, este datoare să stabilească existența infracțiunii, deoarece numai în caz afirmativ poate obliga la plata de despăgubiri; astfel, fiind vorba de o răspundere materială, recuperarea se face pe calea deciziei de imputare.

Rezultă, deci, că natura juridică a celor două categorii de răspunderi (răspunderea materială și răspunderea civilă) este diferită, iar din caracterul diferit al lor decurge consecința inaplicabilității dispozițiilor cuprinse în art. 19 alin. 4 Codul de procedură penală, astfel cum se va arăta în continuare.

Într-adevăr, potrivit acestei dispoziții legale, persoana vătămată, care a introdus în instanța civilă acțiunea pentru recuperarea pagubei pricinuite prin infracțiune, poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată cu cerere de constituire de parte civilă în procesul penal, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior introducerii acțiunii civile.

Or, recuperarea pagubei în cadrul răspunderii materiale, pe calea deciziei de imputare, fiind diferită de calea acțiunii civile la instanța de drept comun, unitatea are posibilitatea să introducă o atare acțiune fără a fi obligată să renunțe la recuperarea pe calea deciziei de imputare.

Desigur, pe parcursul judecării acțiunii la instanța de drept comun, judecarea contestației împotriva deciziei de imputare se suspendă.

În urma soluționării acțiunii civile prin hotărâre definitivă trebuie reluată judecata contestației făcute împotriva deciziei de imputare, iar hotărârea ce urmează a fi dată este în funcție de soluția adoptată în acțiunea civilă.

Dacă această acțiune a fost admisă, se procedează la anularea deciziei de imputare, în caz contrar, se examinează contestația în fond pentru a se verifica temeinicia și legalitatea deciziei de imputare.

Față de cele arătate în speță, se constată că, în mod greșit, instanțele au ajuns la concluzia că acțiunea de față este inadmisibilă pe motiv că unitatea nu a renunțat la recuperarea pe calea deciziei de imputare, hotărârile atacate fiind date cu încălcarea esențială a legii.

Se impune așadar, desființarea acestor hotărâri și rejudecarea cauzei.

În consecință, recursul extraordinar, fiind întemeiat, urmează a se admite a se casa hotărârile atacate și a se trimite dosarul aceleiași judecătorii, pentru o nouă judecată.”

2.3. Prejudiciul cauzat patrimoniului unității.

2.3.1. Noțiune, caracteristici.

Ca noțiune, în cadrul răspunderii materiale prin prejudiciu se înțelege o modificare negativă a patrimoniului unității. Această modificare negativă poate fi analizată sub două aspecte:

– În primul rând prin micșorarea activului ca urmare a unor fapte ilicite (sustrageri, degradări, pierderi a unor bunuri ce constituie activul său patrimonial).

– În al doilea rând prin creșterea pasivului (totalitatea obligațiilor evaluabile în bani, de exemplu penalități, amenzi generate de fapta ilicită a angajatului).

În literatura de specialitate se vorbește mai pe larg despre principiul potrivit căruia răspunderea materială privește numai dauna cauzată unității cu care autorul faptei are încheiat contractul de muncă la data săvârșirii acesteia. Astfel, Sanda Ghimpu, I.T.Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Gh. Mohanu au adus în tratatul lor precizări suplimentare cu privire al această problemă.

Prin urmare, conducătorul unității sau celelalte cadre de conducere încadrate în muncă de organul ierarhic superior, răspund material față de unitate, deși încadrarea și emiterea deciziei de imputare sunt de competența organului menționat.

În cazul în care paguba este provocată unității de către personalul organului ierarhic superior care dispune luarea unor măsuri ilegale și păgubitoare pentru unitatea subordonată ori de personalul altor unități, toți aceștia răspund civil față de unitatea păgubită.

Angajații delegați răspund material față de unitatea delegantă și civil față de unitatea în care își desfășoară activitatea.

Persoanele detașate răspund material față de ambele unități (cea care a dispus măsura și cea la care s-a efectuat detașarea) pentru prejudiciile cauzate fiecăreia dintre ele, deoarece în intervalul respectiv, făptuitorul se află în raport de muncă cu fiecare dintre cele două unități.

Se consideră că prejudiciul, pentru a declanșa răspunderea materială, trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:

În primul rând trebuie să fie material. Deci, aducând atingere unității, el trebuie să aibă un conținut economic (pentru a putea fi evaluat în bani).

Totodată trebuie să fie efectiv.

Spre deosebire de răspunderea civilă, unde salariatul răspunde atât pentru paguba efectivă, cât și pentru foloasele nerealizate, în cadrul răspunderii materiale, salariatul răspunde material numai pentru diminuarea efectivă a patrimoniului unității. Astfel, acest caracter este specific răspunderii materiale.

c) Prejudiciul trebuie să fie real și cert.

Caracterul real se referă la existența sa neîndoielnică, evaluarea acestuia stabilindu-se pe baza unor date economice concrete, persoana încadrată neputând fi ținută să răspundă decât pentru înlocuirea valorilor efectiv pierdute din patrimoniul unității, nu și pentru valori stabilite nominal spre evidențiere.

Caracterul cert presupune ca întinderea prejudiciului să fie bine determinată și evaluabilă la o sumă de bani determinată. Cât timp nu s-a stabilit în mod cert valoarea pagubei cauzate, nu poate fi emisă o decizie de imputare împotriva celui ce urmează să răspundă material de producerea ei. Această măsură nu poate fi luată pentru a se conserva termenul legal de emitere, iar valoarea pagubei nu poate fi precizată ulterior, după cercetările ce se vor face de organele competente pentru stabilirea cuantumului și a vinovăției.

Dovada certitudinii trebuie făcută de unitate, așa cum se precizează în art. 178 din Codul muncii: “În orice litigii de muncă, dovada temeiniciei și legalității dispoziției sau măsurii luate de unitate este în sarcina acesteia”. Este necesar, deci, ca din actele de constatare a pagubei sau din alte probe să rezulte neândoielnic întinderea și cuantumul pagubei.

Astfel, introducerea unei acțiuni sau neexercitarea căilor legale de atac de către jurisconsult nu atrage răspunderea sa materială decât în acele cazuri în care se face dovada că pretențiile unității erau întemeiate și, respectiv, hotărârea dată era nelegală și netemeinică.

În cazul plăților nelegale, așa cum s-a arătat în literatura juridică, trebuie să se facă distincție între situațiile în care plățile sunt permise, în principiu, dar sunt condiționate de deținerea aprobării unor anumite organe, pe de o parte, și ipotezele în care părțile sunt necondiționat interzis de lege, pe de altă parte. Dacă în primul caz imputarea plăților nu ar fi justificată ori de câte ori suma plătită ar corespunde unei prestații efective în favoarea unității, în cel de-al doilea caz dauna are un caracter cert, neputându-se concepe ca o plată dispusă împotriva prevederilor legale imperative să nu constituie un prejudiciu pentru unitate. Astfel, nu s-ar putea susține că este neimputabilă salarizarea personalului încadrat în posturi neprevăzute în statul de funcții, sub cuvânt că munca a fost prestată efectiv – deci s-a creat o anumită valoare – deoarece unitățile trebuie să-și îndeplinească sarcinile cu mijloacele ce le stau la dispoziție, neputând face cheltuieli decât cele pentru care li s-au afecta fondurile necesare .

Prejudiciul este cert și în cazurile în care plata, deși nu contravine unor dispoziții legale, este neeconomicoască.

Deci, prejudiciul este real și cert, atunci când existența și întinderea lui sunt neîndoielnice.

d) De asemenea, prejudiciul trebuie să fie actual, adică deja produs, răspunderea materială stabilindu-se în principiu numai pentru prejudiciile deja constatate, nu și pentru cele ce se vor produce în viitor. (art. 108 alin. 2 Codul muncii).

e) În sfârșit, o ultimă caracteristică este aceea că trebuie să fie cauzat direct unității, adică printr-o faptă ilicită săvârșită în legătură cu executarea contractului de muncă și care aduce atingere unei valori patrimoniale aparținând unității.

Se face distincția între prejudiciul cauzat direct și cel indirect. Astfel, prejudiciul poate fi produs în patrimoniul unității direct, printr-o faptă ilicită în legătură cu executarea contractului de muncă și indirect, când în calitatea sa de comitent, unitatea este chemată să despăgubească un terț pentru daunele produse acestuia de către salariat printr-o faptă săvârșită cu prilejul executării atribuțiunilor de serviciu.

Numai în primul caz, cel al prejudiciului direct în sensul arătat, poate fi stabilită răspunderea materială. În cel de-al doilea caz, când unitatea răspunde față de terț potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri se efectuează de la cel vinovat după aceleași norme de drept comun.

Dimpotrivă, când unitatea este chemată să răspundă față de un terț pentru neîndeplinirea unei obligații contractuale, răspunderea salariatului față de unitate se stabilește potrivit Codului muncii, cu excepția cazului când fapta care a determinat neexecutarea contractului constituie infracțiune.

În mod similar, dacă unitatea este păgubită de persoana trimisă în delegare de către o altă unitate, ea își poate recupera dauna numai printr-o acțiune împotriva unității respective, exceptând cazul când fapta ar constitui infracțiune. Unitatea care a plătit despăgubirile poate stabili răspunderea materială în sarcina salariatului care a produs paguba în legătură cu munca prestată în delegare.

Pentru pagubele produse de către cei aflați în detașare, unitatea la care aceasta se execută și care este păgubită este în drept să stabilească răspunderea materială.

Evaluarea prejudiciului.

Nefiind expres prevăzută în lege, unii autori susțin că evaluarea prejudiciului se face la data constatării sale, alții sunt de părere că despăgubirea trebuie calculată în raport cu valoarea bunului din momentul producerii prejudiciului, adăugându-se că, în cazul în care paguba s-a produs într-o perioadă de timp și nu printr-o singură faptă instantanee, este indicat să se ia în considerare ultima zi a acelei perioade.

Soluția acceptată ar fi că evaluarea se efectuează în raport cu prețul în vigoare (existent) în momentul în care instanța judecătorească pronunță hotărârea de stabilire a despăgubirilor, bazându-se pe principiul reparării integrale a prejudiciului.

Chiar dacă Decretul nr. 208/1976 privind evaluarea pagubelor aduse unității prin lipsuri sau degradări, a fost abrogat, totuși în literatura de specialitate se vorbește despre ipotezele la care s-a făcut referire în această reglementare.

Astfel, în cazul degradărilor de bunuri, există situații diferite:

– Bunul poate fi reparat sau recondiționat – deci se iau în calcul cheltuielile efectuate în acest scop.

– Dacă bunul degradat poate fi valorificat cu preț redus, se iau în calcul diferența dintre prețul bunului respectiv și prețul ce se obține prin valorificarea lui.

– În cazul în care bunul obținut prin reparare sau recondiționare este de calitate inferioară, la cheltuielile efectuate pentru aceste lucrări se adaugă diferența de preț dintre prețul bunului respectiv și prețul bunului reparat sau recondiționat.

– Dacă bunul degradat se utilizează ca materie primă pentru producerea altui bun, se ia în calcul diferența de preț dintre prețul bunului și prețul materiei prime pe care a înlocuit-o.

În toate aceste cazuri prevăzute în această reglementare, se ținea seama de gradul de uzură reală a bunului respectiv.

În ce privește pagubele cauzate de gestionare prin lipsuri în gestiune, la calculul acestora se ține seama de posibilitatea compensării lipsurilor cu plusurile cantitative, precum și de acordarea cotelor de perisabilități, cu condiția ca aceasta să se facă numai pentru aceeași perioadă de gestiune și la același gestionar.

S-a decis că atunci când plusurile apar în altă gestiune și se face dovada că acestea sunt create prin manipulări greșite ale bunurilor, unitatea nu are pagubă. Într-o astfel de situație nu este cazul de a se discuta de compensare, ci de corectarea unor erori, dacă bunurile în cauză există în materialitatea lor în alt depozit al unității datorită unor omisiuni de înlocuire a documentelor. Tot cu privire la lipsurile în gestiune, se face aplicarea normelor legale privind acordarea coeficienților de perisabilitate aminitite la riscul normat al serviciului. În acest caz, nu se acordă perisabilități dacă lipsurile la inventar constatate ar proveni din sustragerea, alterarea sau degradarea mărfii datorită vinei celui în cauză.

2.4. Raportul de cauzalitate

Fiind o condiție necesară a răspunderii materiale, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu este expres prevăzut în Codul muncii astfel „persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse unității din vina și în legătură cu munca lor”. (art. 102 alin. 1 Codul muncii).

Raportul de cauzalitate nu este specific răspunderii materiale, ci este comun tuturor formelor răspunderii. Efectul poate fi generat de o singură cauză sau de mai multe cauze.

Deci, uneori, legătura cauzată între fapta ilicită (cauza) și prejudiciu (efectul) nu este numai consecința unei singure cauze ci a unei pluralități de cauze, având un grad de determinare deosebit la producerea prejudiciului.

Există cauze principale și cauze secundare. Deși ambele declanșează răspunderea materială, în cazul celui a cărui faptă ilicită constituie cauza principală, răspunderea materială este mai mare, spre deosebire de cel a cărui faptă ilicită constituie cauza secundară, unde răspunderea materială este mai mică.

Tot astfel se întâmplă și în cazul cauzelor directe sau indirecte și a celor succesive sau concomitente.

Este evident că în cazul celui care a provocat prejudiciul direct răspunderea materială este mai mare decât cel care l-a provocat indirect.

În concluzie, este important să se stabilească atât cauzele care au provocat prejudiciul cât și gradul de determinare al fiecărei cauze asupra prejudiciului.

În literatura de specialitate s-a făcut o analiză mai amplă privind criteriile și aplicațiile practice de stabilire a raportului de cauzalitate în cazul răspunderii materiale a persoanelor încadrate. Astfel, se pune problema stabilirii răspunderii în cazul în care circumstanțele în care s-a produs prejudiciul sunt deosebit de complexe.

Altfel spus, se impune o analiză sistematică în cadrul fiecărui caz de răspundere materială, pentru ca, din ansamblul fenomenelor, elementelor și relațiilor componente, aflate în interacțiune, să se determine raportul de cauzalitate. Dificultatea stabilirii legăturii cauzale este cu atât mai mare în cazurile în care, existând o pluralitate de cauze, trebuie să se examineze și analizeze cu mare atenție care sunt cauzele principale și care sunt cele secundare, cauzele directe și cele indirecte, cele concomitente și cele succesive.

În primul rând, stabilirea faptelor ilicite care constituie cauzele directe ale prejudiciului de cele indirecte este necesară pentru că, potrivit Codului muncii, de regulă, persoana încadrată răspunde material numai pentru daunele provocate – deci cauzate – în mod direct, răspunderea materială pentru dauna cauzată indirect fiind prevăzută numai cu titlu de excepție.

În al doilea rând, stabilirea cauzelor principale și secundare este necesară deoarece, deși ambele antrenează răspunderea materială, conform art. 105 alin. 1 din Codul muncii, răspunderea materială în caz de faptă comună nu este egală pentru toți vinovații, ci proporțională cu “măsura în care fiecare a contribuit la provocarea ei”. Deci, este clar că răspunderea materială este mai mare pentru cel a cărui faptă ilicită constituie cauza principală a prejudiciului, decât a celui a cărui faptă ilicită constituie cauză secundară a daunei aduse unității, după cum este normal ca cel care a provocat paguba indirect să răspundă într-o proporție mai mică, dacă legea prevede în sarcina sa o răspundere materială.

Stabilirea exactă a cauzelor concomitente și succesive prezintă importanță pentru determinarea tuturor celor ce răspund material pentru prejudiciul provocat printr-o astfel de pluralitate de cauze.

Deci, organele care stabilesc răspunderea materială și organele de jurisdicție au obligația de a stabili concret, pentru fiecare caz în parte, cauzele care au provocat prejudiciul și gradul de determinare al fiecărei cauze asupra producerii prejudiciului, precum și obligația de a face deosebirea între cauzele care au generat prejudiciul și condițiile care doar l-au influențat.

În legătură cu necesitatea existenței unui raport de cauzalitate între fapta imputată contestatorului și pagubă, se reține cu titlu de exemplu decizia civilă nr. 713/R/1994 a Curții de Apel Brașov și anume:

“S-a imputat contestatorului, în calitate de impiegat de mișcare în stația C.F.R. Brașov, o parte din valoarea pagubei cauzate prin scurgerea dintr-un vagon a unei cantități de coloranți, culpa sa constând în neluarea de măsuri pentru oprirea extinderii pagubei.

Imputația a fost confirmată atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, respingându-se contestația.

În recurs, s-a constatat că vagonul sosise în stația Brașov la 19 august 1992, și până când contestatorul a intrat a intrat în serviciu, la 25 august 1992, vagonul respectiv a fost tamponat de două ori, cu ocazia manevrelor la care a fost supus, au fost depistate scurgerile din conținut și nu s-au luat măsurile corespunzătoare de către persoanele obligate la aceasta.

Constatarea situației existente de către contestator, în momentul intrării sale în tură (pe care, de altfel, a raportat-o de îndată operatorului de specialitate) nu justifică reținerea răspunderii materiale în sarcina sa, în condițiile date, neexistând nici o legătură cauzală între omisiunea ce i s-a imputat și paguba suferită de unitate”.

2.5.Vinovăția (culpa) salariatului

2.5.2. Noțiunea, formele și gradele culpei

A. Dacă până acum, am analizat condițiile cu caracter obiectiv, această din urmă condiție – culpa – are un pronunțat caracter subiectiv fiind expres prevăzută în Codul muncii astfel:

“Persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse unității din vina și în legătură cu munca lor”. În legătură cu această prevedere se reține Decizia Tribunalului Municipiului București, secția a II-a civilă nr. 167/1990

“Este de principiu că persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse avutului public, din vina și în legătură cu munca lor (art. 102 alin. 1 Codul muncii).

Aceasta înseamnă că, pentru a se stabili răspunderea lor materială, este necesar a se face dovada vinovăției lor la producerea pagubei.

Aplicând acest principiu la speță, judecătoria, ca primă instanță, admițând contestația împotriva deciziei de imputare, a dispus anularea ei, soluție confirmată în recurs.

În acest sens s-a reținut pe baza materialului probator administrat, lipsa oricărei culpe în sarcina contestatorului. Susținerea unității că, în calitate de gestionar nu a luat măsurile dispuse de conducere pentru evitarea pagubei, nefiind dovedită.

Dimpotrivă, se constată că, respectându-și îndatoririle de serviciu, contestatorul a luat asemenea măsuri, dar paguba s-a produs din cauze obiective și anume datorită condițiilor deficitare de depozitare a materialelor, într-un spațiu exterior gestiunii, neîngrădit și care servea ca loc de trecere, prea îngust și neacoperit. De asemenea, s-a reținut că, în legătură cu aceste condiții de depozitare, contestatorul a sesizat de mai multe ori conducerea unității și a propus măsurile ce se impuneau pentru protejarea materialelor gestionate, măsuri care s-au luat numai în parte și s-au dovedit a fi insuficiente”.

Vinovăția este atitudinea psihică a salariatului față de fapta sa ilicită, precum și de prejudiciul produs.

Culpa reprezintă o atitudine psihică negativă față de regulile de comportament și presupune atât discernământul autorului cât și voința liberă în desfășurarea conduitei sale.

Deși, de regulă, vinovăția constituie un element comun al tuturor formelor răspunderii juridice, trebuie totuși precizat că răspunderea materială, spre deosebire de răspunderea civilă, presupune vinovăția cu necesitate, drept o condiție “sine qua non” a declanșării ei, în absolut toate cazurile.

Culpa se întemeiază pe discernământul autorului, adică pe capacitatea sa de a decide asupra faptelor sale ținând cont de urmările lor în planul relațiilor sociale. Cunoașterea implică posibilitatea lui de a-și reprezenta anticipat, de a prevedea aceste consecințe. Discernământul fiind presupus, cel ce se apără prin lipsa de discernământ este obligat să facă dovada acestei apărări.

În cadrul raportului juridic de muncă, persoanele minore răspund în aceleași condiții cu cele majore, ținându-se seama de art. 7 din Codul muncii, care permite încadrarea în muncă a minorilor astfel: “Începând de la vârsta de 16 ani fiecare persoană aptă de muncă poate să desfășoare, până la vârsta de pensionare, o muncă utilă societății care să-i asigure mijloacele de existență și de dezvoltare spirituală”, dar și de art. 10 alin 3 al decretului nr. 31/1954 (privind persoanele fizice și persoanele juridice) care stabilește că minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel și obligațiile derivate din contractul de muncă încheiat în condițiile legii.

Deci, minorul răspunde material pentru pagubele produse unității prin faptele sale ilicite, săvârșite cu vinovăție și în legătură cu munca sa, fiind exclusă, astfel, răspunderea civilă a părinților, prevăzută de Codul civil pentru pagubele provocate unității de persoanele minore aflate în serviciul ei.

B. În ce privește formele culpei, deoarece Codul muncii nu face nici o referire la aceastea, în literature de specialitate s-a recurs la reglementarea Codului civil (dreptul comun). Astfel, răspunderea materială este angajată pentru toate formele nevinovăției și anume:

– pentru faptele comise cu intenție – atunci când salariatul prevede și dorește sau numai acceptă consecințele negative ale faptei sale.

– pentru faptele comise cu imprudență – atunci când acesta prevede posibilitatea producerii acestor consecințe, dar fără teamă, cu ușurință, consideră că ele nu se vor produce.

– pentru faptele săvârșite cu neglijență – atunci când acesta nu a prevăzut urmările faptei sale, deși putea și trebuia să le prevadă.

Capacitatea de prevedere a autorului faptei trebuie apreciată, nu în abstract, ci în concret, ținându-se cont de natura activității depuse de autor, de gradul de pregătire a acestuia, precum și de împrejurările concrete în care s-a produs fapta.

În legătură cu acest aspect se reține articolul semnat de Martineanu Vâtcă – “Dreptul” nr. 10-11/1994:

“Este de principiu că, în material răspunderii materiale , răspunderea autorului faptei ilicite, săvârșită în legătură cu munca, este atrasă, în cazul vinovăției sale, indiferent de formele acestuia (intenție directă, indirectă, ușurință și neglijență), ori gradele ei (culpa lata, culpa levis, culpa levisima).

Prin excepție, în ipoteza prevăzută de art. 136 alin. 2, răspunderea celui vinovat există numai în situația în care autorul faptei este de rea-credință, așadar, în cazul dolului direct.

Reglementarea de excepție, statornicită de art. 136 alin. 3 din Codul muncii, nu este însă incidentă în cazul în care fapta este constatată de către organele de control ale Curtei de Conturi (chiar dacă fapta respectivă nu are caracter infracțional) deoarece, în atare împrejurări nu mai suntem în prezența unei răspunderi materiale (reglementată de Codul muncii), ci a unei răspunderi civile, avându-se în vedere art. 45 și art. 77 din Legea 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi.

Cum în domeniul răspunderii civile – fie delictuală, fie contractuală – răspunderea este atrasă în caz de culpă, indiferent de gradele acesteia, deci întocmai precum este și regula în materia răspunderii materiale, rezultă că dispoziția de excepție înscrisă în art. 136 alin. 1 din Codul muncii, nu se mai poate aplica, deoarece acest din urmă text fiind situat în Codul muncii iar nu în Codul civil, reglementează un caz de excepție în domeniul răspunderii materiale, și nu în cel al răspunderii civile.

Or, după cum am stabilit mai sus în situația stabilirii răspunderii reparatorie potrivit art. 45 și art. 77 din Legea 94/1992, răspunderea autorului (autorilor) daunei este civilă, iar nu materială, chiar dacă fapta generatoare de prejudicii nu are – prin ipoteză – caracter penal.

În consecință, în cazul persoanei care a determinat desfacerea netemeinică sau nelegală a contractului de muncă – ceea ce a atras despăgubirea unității prin obligarea ei la despăgubiri conform art. 136 alin. 1 și 2 din Codul muncii – răspunderea reparatorie a celui vinovat există chiar dacă el nu a fost de rea-credință, în ipoteza în care dauna, fiind constatată de organele de control ale Curții de Conturi, ea a fost stabilită de către organele de jurisdicție ale acestei Curți la sesizarea procurorului financiar, potrivit art. 36 alin. 2, art. 42 alin. 1, art. 45 și art. 77 din Legea 94/1992.”

C. În ce privește gradul culpei – foarte ușoară, ușoară sau gravă – aceasta își are aplicare în dreptul civil, când culpa este comună, întinderea despăgubirii reducându-se cu cota parte aferentă culpei victimei; astfel “când paguba a fost cauzată de mai multe persoane, răspunderea fiecăreia se stabilește ținându-se seama de măsura în care a contribuit la provocarea ei” (art. 105 alin. 1 Codul muncii).

În domeniul răspunderii materiale nu se pune problema stabilirii gradului vinovăției deoarece angajatul răspunde pentru prejudiciul cauzat chiar și atunci când culpa sa a fost foarte ușoară.

Cu toate acestea, totuși, în literatura de specialitate s-au stabilit unele criterii după care se poate aprecia gravitatea faptei ilicite, partea de vină și mai ales gradul de contribuire a fiecăruia la acoperirea pagubei dacă fapta ilicită a fost săvârșită în comun de mai multe persoane încadrate. Astfel, se ține cont de:

– postul deținut și gradul de subordonare al unuia dintre făptuitori față de celălalt.

gradul de participare la cauzarea prejudiciului.

faptul dacă s-au luat sau nu unele măsuri pentru preîntîmpinarea și evitarea pagubei, deoarece, cei care au luat aceste măsuri au o contribuție mai mică decât cei care nu le-au luat deloc.

Regula este că formele și gradele vinovăției nu reprezintă nici o importanță, dacă autor al pagubei este doar o singură persoană încadrată, deoarece, oricât de ușoară ar fi vinovăția ei și chiar dacă aceasta ar constitui doar o simplă neglijență, cel în cauză răspunde material. În legătură cu acest aspect se reține decizia civilă nr. 136/R/1996 a Curții de Apel Brașov și anume:

“Contestatorul angajat al pârâtei, ca șofer profesionist, a avut în primire două autoturisme și unuia din acestea i-a fost sustras un motor, a cărui valoare i s-a imputat, reținându-se că nu a luat măsurile necesare de parcare, prin darea autoturismului în paza persoanei responsabilă cu pază.

Decizia de imputare a fost anulată de prima instanță, soluție confirmată și în apel, reținându-se inexistența unei legături de cauzalitate dintre dispariția motorului și îndatoririle de serviciu ale contestatorului, precum și lipsa de culpă, în raport cu faptul că, până la sustragere, motorul a fost depozitat într-un garaj din incinta unității.

Soluția a fost infirmată în recurs.

S-a stabilit că bunul a fost primit de contestator în gestiune, având obligația de a-l păzi și că nepredarea lui șefului de garaj sau de coloană, constituie o nerespectare a obligației sale, generatoare a prejudiciului și, deci, raportul de cauzalitate între îndatorirea de serviciu și prejudiciu este incontestabil.

Pe de altă parte, simpla depunere fizică a bunului într-un garaj, fără luarea măsurilor asigurării pazei reprezintă o faptă culpabilă care declanșează răspunderea materială, Codul muncii nefăcând nici o distincție cu privire la formele culpei, simpla neglijență fiind suficientă.”

Există și o excepție prevăzută de Codul muncii în art. 136 “persoana care cu rea credință a determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă, răspunde material…” în caz de anulare a desfacerii contractului. Este necesară, deci, existența unei forme foarte grave a culpei – reaua-credință – și bineînțeles existența prejudiciului. Se reține în acest sens Decizia Tribunalului Suprem, secția civilă nr. 2116/1989. Astfel, “În conformitate cu dispozițiile art. 134 din Codul muncii, desfacerea contractului de muncă se stabilește prin dispoziție scrisă a conducerii unității, cu arătarea motivelor, a prevederilor legale pe care se întemeiază, a termenelor, precum și a organelor la care măsura luată se poate ataca, iar în cazul în care dispoziția de desfacere a contractului de muncă a fost anulată, potrivit art. 136 din același cod, unitatea este obligată să reîncadreze în muncă persoana căreia i s-a desfăcut contractul de muncă și să o despăgubească pentru timpul cât a fost lipsită de retribuție din această cauză.

Dacă, după anularea desfacerii ilegale a contractului, se constată că o persoană, cu rea-credință, a determinat luarea acestei dispoziții ulterior desființate, suma plătită de unitate drept despăgubiri va fi imputată acelei persoane (art. 136 alin 3 din Codul muncii), care va putea să răspundă, după caz, disciplinar și penal.

Este de reținut că spre deosebire de răspunderea materială reglementată de art. 102 din Codul muncii, care operează în sarcina persoanelor încadrate în muncă pentru pagube cauzate din vina lor, indiferent de gradul de vinovăției, în cazul răspunderii instituite de art. 136 alin. 3 din cod, răspunderea materială operează numai față de persoana care cu rea-credință a determinat aplicarea măsurii de desfacere a contractului de muncă, ulterior desființate, rea-credință care nu se presupune, ci trebuie dovedită, în sensul că a avut reprezentarea că măsura este vădit ilegală și, totuși, cu intenție, a procedat la luarea ei.

În cauză, anularea măsurii desfacerii contractului de muncă, s-a dispus pe considerentul că a fost luată tardiv, peste termenul de 60 de zile de la data când cel în drept să aplice măsura a luat cunoștință de săvârșirea abaterii (art. 13 alin ultim din Legea 1/1970) însă nu s-a dovedit că cel ce a luat măsura a cunoscut această împrejurare și cu rea-credință a procedat, totuși la aplicarea sancțiunii.”

În toate celelalte cazuri în care se va constata o culpă ușoară sau foarte ușoară nu va putea fi atrasă răspunderea materială a persoanei care a detrrminat desfacerea nelegală a contractului de muncă a unui angajat (excepția).

2.5.2. Dovada culpei

Sarcina dovedirii culpei revine unității potrivit dispoziției cu caracer general din Codul muncii: “În orice litigiu de muncă, dovada temeiniciei și legalității dispoziției sau măsurii luate de unitate este în sarcina acesteia.”

Excepții – prezumția de culpă

O primă prezumție în acest sens – cu caracter legal și subsidiar – este cuprinsă în art. 105 alin. 2 din Codul muncii potrivit căruia “dacă măsura în care fiecare a contribuit la provocarea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăreia dintre persoane se stabilește proporțional cu salariul ei net, de la data constatării pagubei și, dacă este cazul, și în funcție de timpul lucrat de la ultima inventariere a bunurilor”.

Această prezumție este legală, fiind reglementată de Codul muncii și este subsidiară, devenind incidentă numai dacă nu poate fi determinată “măsura” în care fiecare dintre persoane a contribuit la cauzarea daunei.

Cea de-a doua prezumție, specifică răspunderii materiale se referă la lipsurile din gestiune. Ea nu este prevăzută expres, fiind astfel o prezumție simplă, creație a practicii supremei instanțe.

În acest sens s-a statuat, cu caracter de îndrumare, că “în cazurile în care se produc lipsuri în gestiune, actul de constatare a lipsei creează o prezumție de culpă în sarcina gestionarului, căruia îi revine obligația de a face dovada contrară”.

Practic, persoana încadrată trebuie să dovedească fie că lipsa nu există, fie că, deși lipsa există, ea provine din alte cauze decât fapta sa ilicită săvârșită cu vinovăție, ca, de exemplu: paguba provine din faptul că nu s-a asigurat gestionarului asistența tehnică de specialitate, deși legal unitatea avea această obligație.

Pentru a răsturna prezumția de vinovăție sau pentru a stabili un alt cuantum al prejudiciului, gestionarul trebuie, în principiu, să administreze dovezi numai cu “acte legale”, adică cu actele de intrare și ieșire a bunurilor. Dovada cu alte acte oficiale, precum și cu alte mijloace de probă admise de lege – martori, prezumții – nefiind admise decât în mod cu totul excepțional (forța majoră, imposibilitatea de a ține evidența, etc.)  

CAPITOLUL III

Formele răspunderii materiale.

3.1.Răspunderea personală

O dată cu studierea trăsăturilor caracteristice ale răspunderii materiale, s-a arătat că forma ei cea mai obișnuită, caracteristică și definitorie sub care se prezintă este răspunderea personală sau individuală.

Răspunderea personală este regula în dreptul muncii, ea reprezentând obligația celui încadrat de a repara singur, în întregime, prejudiciul pe care l-a cauzat unității printr-o faptă personală și din culpă proprie.

De cele mai multe ori, răspunderea se stabilește în sarcina unei singure persoane, care este vinovată de producerea pagubei prin fapta sa proprie. Aceasta constituie forma tipică a răspunderii materiale. De aceea a mai fost numită și răspundere unipersonală.

Considerată ca unul din principiile de bază ale dreptului muncii, răspunderea personală reprezintă, în același timp, și unul din factorii reali de cointeresare a persoanelor încadrate în muncă față de rezultatele activității lor.

În legislația noastră actuală se întâlnesc însă și următoarele forme, reprezentând derogări de la principiul răspunderii personale:

răspunderea conjunctă

răspunderea subsidiară

răspunderea solidară

răspunderea comună (colectivă).

3.2Răspunderea conjunctă.

Este o formă derivată a răspunderii personale. Răspunderea conjunctă se întâlnește în toate cazurile când există un singur prejudiciu și mai mulți autori. Ea reprezintă de fapt o multitudine de răspunderi personale a unor salariați cu culpe concurente în producerea prejudiciului.

Codul muncii prevede în art. 105 “Când paguba a fost cauzată de mai multe persoane, răspunderea fiecăreia se stabilește ținându-se seama de măsura în care a contribuit la provocarea ei.

Dacă măsura în care fiecare a contribuit la provocarea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăreia dintre persoane se stabilește proporțional cu salariul de bază de la data constatării pagubei, și dacă este cazul, și în funcție de timpul lucrat de la ultima inventariere a bunurilor.”

O asemenea dispoziție se regăsește și în art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 care mai conține un alineat (3) conform căruia “gestiunile în care manipularea bunurilor se face colectiv sau în schimburi succesive, fără predarea gestiunii între schimburi, răspunderea materială se stabilește proporțional cu timpul lucrat de fiecare gestionar de la ultima inventariere a bunurilor″

In legătură cu acest aspect al răspunderii materiale conjuncte se poate reține decizia nr. 772/1998 a Curții de Apel, secția civilă, și anume:

“Prin sentința civilă nr. 294 din 21 ianuarie 1997 a Judecătoriei Baia Mare, a fost admisă contestația înaintată de C.A. și în consecință s-a anulat decizia de imputare nr. 1/1994 emisă de S.C. “L” S.R.L. Baia Mare, prin care s-a imputat suma de 780.961 lei. S-a luat act de revocare a cererii privind anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă și reintegrarea în funcția avută anterior.

S-a reținut de instanța de fond că C.A. a îndeplinit funcția de gestionar, calitate ce i-a fost conferită fără respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 22/1969.

Alături de el au mai lucrat 7 angajați cu contract de muncă și 8 persoane cu contract de prestări servicii.

La 9 martie 1994 s-a dispus efectuarea unui inventar și a fost stabilită o lipsă de 8.000.000 lei. La 9 mai 1994 a fost predată gestiunea, ocazie cu care s-a stabilit lipsa de 7.802.961 lei reală și necontestată.

Prima instanță a stabilit că decizia de imputare a fost emisă în termen, dar instanța urma să rețină și contribuția celorlalți angajați care au venit în contact direct cu marfa, întrucât nu se poate reține doar vinovăția contestatorului.

Tribunalul Maramureș, prin decizia civilă nr. 1.176 din 22 octombrie 1997 a respins ca nefondat apelul unității și a obligat-o la plata unor cheltuieli de judecată contestatorului.

Astfel, s-a stabilit că este discutabilă emiterea deciziei în termen. Listele de inventar din 9 martie 1994 nu au fost găsite și incertitudinea cu privire la cuantumul pagubei a impus o nouă inventariere.

Lipsa unor spații de depozitare corespunzătoare, manipularea bunurilor din gestiune de 15 angajați, au facilitat crearea lipsei și au generat confuzii privind gradul de culpă pe care a avut-o contestatorul, considerente pentru care apelul a fost respins.

Impotriva acestei decizii s-a declarat recurs de unitate arătând că la data emiterii deciziei de imputare contestatorul era gestionar de drept și de fapt, și a doua inventariere s-a efectuat la solicitarea contestatorului.

Termenul de 60 de zile se stabilește de la 12 iulie 1994, decizia fiind emisă în termen. Faptul că suma nu a fost impuată și altor persoane nu îl exonerează pe contestator de răspundere.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 102 din Codul muncii, răspunderea materială este personală, dar art. 105 reglementează răspunderea materială conjunctă. Când paguba a fost cauzată de mai multe persoane, răspunderea fiecăreia se stabilește ținându-se seama de măsura în care a contribuit la provocarea ei.

Dacă măsura în care fiecare a contribuit la provocarea pagubei nu a fost determinată, răspunderea fiecăreia dintre persoane se stabilește proporțional cu salariul tarifar de încadrare net de la data constatării pagubei și dacă este cazul și în funcție de timpul lucrat de la ultima inventariere a bunurilor.

In consecință, trebuie să se examineze dacă paguba a fost cauzată din culpa contestatorului, sau și din culpa altor persoane.

Câtă vreme nu s-a dovedit că nu are nici o culpă, exonerarea contestatorului de răspundere nu poate fi menținută.

Neimputarea lipsei în gestiune și a altor persoane nu poate atrage admiterea contestației.

Toate concluziile legate de gradul de culpă trebuie eliminate prin administrarea de probe, iar dacă în măsura în care fiecare a contribuit la provocarea pagubei nu va putea fi determinată, se vor aplica dispozițiile art. 105 din Codul muncii.

Decizia de imputare s-a emis în termenul legal socotit de la data înregistrării referatului ce a stat la baza ei și întrucât primele două instanțe nu s-au pronunțat cu privire la răspunderea materială pe care o poate avea contestatorul, se impune admiterea recursului cu desființarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei judecătoriei spre rejudecare”.

Măsura în care fiecare a contribuit la producerea pagubei este determinată atât de fapta ilicită în sine (având în vedere legătura de cauzalitate cu prejudiciul) – cât și de gradul vinovăției. In practică apare deseori evident că la producerea prejudiciului contribuția făptuitorilor nu ar putea fi egală. De exemplu, dacă o echipă produce un prejudiciu prin efectuarea defectuoasă a unor operații, maistrul care a produs lucrarea are o contribuție mai mare la producerea pagubei decât muncitorii din subordinea sa. Totuși, determinarea proporției în care fiecare faptă a contribuit la producerea pagubei, exprimarea ei într-o sumă precisă, întâmpină dificultăți, astfel încât se recurge la procedeul subsidiar prevăzut în art. 105 alin. 2 din Codul muncii, și anume stabilirea răspunderii proporțional cu salariul.

Cazuri de răspundere conjunctă.

Legea nr. 22/1969, în art. 27 stabilește că, în cazul în care paguba în gestiune a fost cauzată de gestionar împreună cu alt angajat al unității, fiecare răspunde în măsura în care a contribuit la cauzarea pagubei, unitatea urmând a fi despăgubită integral.

Acest criteriu concordă întrutotul cu acela prevăzut în art. 105 alin. 1 din Cod, constituind singurul mod executabil de împărțire a despăgubirii datorate de coautori.

În cazul în care nu este posibilă stabilirea gradului de participare a fiecărui autor la producerea pagubei din gestiunile de bunuri, ambele acte normative citate (Legea nr. 22/1969 în alin. 2 și Codul muncii în art. 105 alin. 2) recurg la același criteriu subsidiar de stabilire a răspunderii materiale, salariul angajatului, însă au în vedere alt mod de calcul. Astfel, Legea nr. 22/1969 prevede că despăgubirea se repartizează proporțional cu câștigul mediu al fiecăruia pe ultimele 3 luni, iar Codul muncii dispune că se va lua în calcul salariul de bază de la data constatării pagubei. Se consideră că prevederea citată din Codul muncii modifică implicit art. 27 alin. 2 din Legea 22/1969.

Răspunderea organelor de conducere colectivă.

În esență, răspunderea colectivă reprezintă o modalitate de angajare a organului colectiv conceput și considerat ca o unitate distinctă indiferent de natura răspunderii (civilă, materială, administrativă).

Se are în vedere responsabilitatea atât a organelor colective de conducere cât și a membrilor ce le compun. Cu privire la acest aspect s-au emis mai multe păreri.

Este admisă opinia că organele colective din cadrul unităților economice pot avea răspundere materială în cazul când, prin activitatea lor culpabilă au produs prejudicii, urmând ca în sânul acestora, răspunderea să aparțină numai acelor membrii prin a căror voință s-a luat hotărârea care a produs consecințe păgubitoare.

Răspunderea materială a membrilor organului colectiv care au provocat unității un prejudiciu prin fapta lor (comisivă sau omisivă), se va stabili în raport cu gradul de participare a fiecăruia la măsura deficitară sau la omisiunea cauzatoare de pagube, pe măsura culpei ce se va stabili în sarcina persoanelor în cauză. Deoarece în cazul hotărârilor luate în comun este destul de dificil a se stabili cota de participare a fiecărui membru, în astfel de împrejurări se va putea utiliza, cu mai multă frecvență, criteriul subsidiar prevăzut de art. 105 (2) din Codul muncii, paguba urmând a se suporta proporțional cu salariul de bază de la data cauzării acesteia.

Trăsătura specifică a răspunderii colective este prezumția de participare culpabilă a tuturor membrilor colectivului de gestionari la producerea pagubei, prezumție ce poate fi răsturnată de oricare dintre ei.

Un exemplu tipic pentru cazurile în care poate interveni această formă de răspundere materială îl constituie gestiunea unităților cu autoservire. S-a decis că o astfel de răspundere nu este aplicabilă persoanelor care nu au dreptul să ia nici o măsură privind gestiunea, ci execută numai operații fizice (sortări, recepționări etc.). În schimb, prezumția de culpă operează și cu privire la cei care lucrează la preambalarea și cântărirea mărfurilor.

Alte cazuri de răspundere conjunctă

În afară de cazul menționat de Legea nr. 22/1969, în legislația noastră nu există prevederi exprese cu privire la răspunderea conjunctă. Deoarece aceasta este o formă derivată a răspunderii personale, care funcționează în cazurile producerii unui prejudiciu de către mai mulți autori, instanțele de judecată, aplicând principiile Codului civil, au considerat că în următoarele situații angajații vor răspunde conjunct:

– șeful contabil și juristconsultul unei unități care nu au executat formele de executare ale unei creanțe, deoarece au îndatorirea să urmărească realizarea creanței;

– pentru depășirea consumului de benzină în interesul unor angajați cu funcții de conducere, răspunderea aparține acestora, dar și angajaților care, având atribuțiile de verificare și control, nu și-au îndeplinit aceste îndatoriri, întrucât nu au luat din timp cuvenitele măsuri.

3.3 Răspunderea subsidiară.

În cadrul unităților, desfășurându-se activități complexe, variate și de natură economică, tehnică, administrativă, se întâmplă uneori ca atribuțiile unor angajați să se coreleze, să se condiționeze reciproc sau să fie interdependente, fapt care uneori ne pune în prezența unor prejudicii provocate de mai multe persoane, fără însă ca gradul lor de participare să fie identic sau similar, sau, chiar mai mult, unele din acțiunile deficitare să nu constituie o cauză nemijlocită a pagubei.

Răspunderea subsidiară a angajaților este acea formă de răspundere materială în care persoana culpabilă a produs paguba în mod indirect, a înlesnit-o prin încălcarea unor obligații de serviciu.

Chiar din definiție rezultă că între răspunderea personală a autorului direct și răspunderea subsidiară a celuilalt angajat există o unitate indisolubilă, în sensul că nu poate exista aceasta din urmă fără a fi precedată și condiționată de forma sa principală: răspunderea personală. În toate cazurile, însă, răspunzătorul în subsidiar răspunde pentru o faptă proprie a sa, iar nu pentru fapta altuia.

Codul muncii în art. 109 alin. 5 prevede că “urmărirea pentru acoperirea pagubelor se poate îndrepta și împotriva altor persoane decât cea care a provocat direct paguba”, dar numai “în cazurile prevăzute de lege”. Deci, răspunderea persoanelor care au înlesnit producerea pagubei este o răspundere subsidiară deoarece intervine numai după epuizarea posibilității de recuperare de la autorul prejudiciului și totodată o răspundere de excepție.

Deși, textul art. 109 alin. 5 Codul muncii se referă la producerea de pagube, regulile răspunderii subsidiare se aplică și în cazul plăților nelegale sau din eroare. Astfel, practica judiciară a considerat cu putere de principiu că salariații pot avea o răspundere subsidiară când, prin fapta lor culpabilă, au creat persoanelor – salariați sau terți – avantaje materiale necuvenite, în dauna unității, aceștia din urmă având obligația principală de restituire în baza art. 992 din Codul civil sau a art. 106 din Codul muncii:

“Persoana care a încasat o sumă nedatorată este obligată să restituie aceea sumă; dacă a primit bunuri ce nu-i datorau și care nu mai pot fi restituite în natură sau i-au fost prestate servicii la care nu era îndreptățit, ea este obligată să plătească contravaloarea lor, calculată în condițiile legii.”

În aceste situații, beneficiarul plății nedatorate se substituie în postura juridică a autorului pagubei, asumând răspunderea principală a acoperirii prejudiciului prin obligația de restituire, întemeiată pe art. 106 din Codul muncii, iar persoanele care au aprobat sau efectuat plata răspund subsidiar.

Atunci când, dintr-o cauză legală, răspunderea principală se desființează, dispare și răspunderea subsidiară corelativă.

Majoritatea cazurilor de răspundere subsidiară a unor persoane încadrate se leagă de pagubele produse în gestiune de gestionari și sunt reglementate de Legea nr. 22/1969. Astfel, art. 30 din lege prevede că orice persoană încadrată în muncă – cu funcție de conducere sau de execuție – răspunde material în limita valorii neacoperite de autorul direct al pagubei din gestiune, din momentul constatării insolvabilității acestuia, atunci când:

– încadrează sau trece o persoană în funcție de gestionar sau în subordinea gestionarului, fără a avea avizul scris al celorlalți gestionari;

– nu ia măsurile necesare, sau le ia cu întârziere, pentru înlocuirea gestionarului sau a celor aflați în subordinea lui, deși a fost avertizată în scris și motivat că aceștia nu-și îndeplinesc atribuțiile în mod corespunzător;

– nu ia măsuri pentru stabilirea și acoperirea pagubelor din gestiune;

– nu efectuează inventarierile la termenele și în condițiile legii, în situația când prin aceasta a contribuit la cauzarea pagubei;

– nu a respectat îndatoririle de serviciu, dacă, fără încălcarea acestora paguba s-ar fi putut evita.

Se reține în acest sens Decizia Tribunalului Suprem, secția civilă, nr. 1207/1989 în “Dreptul” nr. 3/1990 :

“Potrivit art. 30 lit. 2 din Legea nr. 22/1969, răspunde în limita valorii pagubei rămase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatării insolvabilității acestuia, cel vinovat de nerespectarea oricărei îndatoriri de serviciu, dacă fără încălcarea acesteia, paguba nu s-ar fi produs.

In art. 42 alin. 2 lit. c din Legea nr. 5/1978 se prevede de asemenea, că personalul de conducere a unității răspunde material pentru pagubele aduse unității de personalul în subordine ca urmare a neasigurării unui control eficient și la termen, și neurmăririi sistematice a modului de realizare a sarcinilor, însă numai în limita valorii nerecuperate de la persoana care a provocat direct paguba.

Ca atare, în cazul în care despăgubirea pe care reclamanta o solicită derivă din fapta penală comisă de o persoană încadrată în muncă, răspunderea persoanei din neglijența căreia s-a produs infracțiunea este subsidiară, în sensul că este ținută să despăgubească unitatea numai în limita valorii pagubei rămase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatării insolvabilității acestuia.”

Observații și precizări.

Aceste cazuri de răspundere subsidiară a unor alte persoane încadrate decât gestionarii, pentru pagube produse de către gestionari care răspund în principal, nu trebuie confundate cu cazurile de răspundere personală și principală ale acelora care au provocat pagube în gestiune, printr-o faptă culpabilă care are ca efect exonerarea de răspundere a gestionarilor. Aceste cazuri sunt cele prevăzute de art. 29 din Legea 22/1969 și se referă la răspunderea persoanelor încadrate – indiferent de natura funcției deținute – care, nesocotind îndatoririle lor față de serviciu, au adus pagube unității prin aceea că:

– nu au asigurat gestionarului, în cazurile prevăzute de lege, asistența tehnică de specialitate, pentru verificarea calitativă a bunurilor, ori a prestat o asistență tehnică necorespunzătoare;

– nu au luat măsurile necesare pentru păstrarea bunurilor în condiții corespunzătoare;

– au dat gestionarului dispoziții greșite sau contrare legii.

In primele trei cazuri, raportul de cauzalitate dintre fapta persoanei și pagubă este prezumat de lege, în ultimele două, el trebuie dovedit de unitate.

Se recomandă ca răspunderea materială subsidiară să fie stabilită pe cale de decizii de imputare, o dată cu constatarea pagubei de autorul direct (astfel se evită pierderea termenului de stabilire a răspunderii materiale subsidiare). In sprijinul acestei soluții vin indicațiile date în Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 5 din 26 iunie 1974, și anume: “În cadrul răspunderii materiale pentru pagube aduse unităților de către persoanele încadrate în muncă, recuperarea urmează a se face în primul rând de la cei ce le-au provocat prin fapta lor directă.

In litigiul dintre unitate și autorul direct al pagubei pot fi introduși, pentru a le face opozabile probele administrate și constatările rezultate, persoanele care au înlesnit producerea ei.

In cazul în care s-a emis decizie de imputare și împotriva lor, aceste persoane vor avea dreptul să o conteste și să ceară, iar instanța va fi obligată să încuviințeze chiar și din oficiu, suspendarea judecății, precum și a executării deciziei de imputare până la terminarea procedurii de recuperare împotriva autorului direct pagubei.

In același mod se va proceda și în caz de restituire a sumelor încasate fără drept, a contravalorii unor bunuri ori a serviciilor nedatorate.”

In toate cazurile răspunzătorul în subsidiar răspunde (așa cum am mai precizat), pentru o faptă proprie, și nu pentru fapta altuia.

S-a decis că în cazul în care despăgubirea derivă din fapta penală comisă de un salariat, răspunderea altei persoane din neglijența căreia s-a produs infracțiunea, este subsidiară, în sensul că este ținută să despăgubească unitatea numai în limita valorii pagubei rămase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatării insolvabilității acestuia.

Tot o răspundere subsidiară este aceea care se stabilește în sarcina persoanei vinovate de a nu fi luat, în termenele legale, măsuri de imputare pentru recuperarea pagubelor produse unității. Si în acest caz răspunderea se stabilește pentru fapta proprie – constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor privind valorificarea dreptului unității la despăgubiri. Ea are caracter subsidiar, pentru că intervine numai dacă urmărirea autorului direct al pagubei nu mai este posibilă și numai dacă răspunderea acestuia era fundamentată.

Potrivit art. 108 alin. 2 din Codul muncii, termenul de emitere a deciziei de imputare este de cel mult 60 de zile de la data când conducătorul unității a luat cunoștință de producerea pagubei. După expirarea acestui termen, art. 108 alin. 4 Codul muncii prevede că prejudiciul se impută celui vinovat de neluarea măsurii de imputare. Ne aflăm în fața unei răspunderi subsidiare a salariatului, aceasta se naște în momentul expirării termenului de imputare.

3.4.Răspunderea solidară.

In principiu răspunderea materială nu este solidară.

Fiind de strictă interpretare, aplicarea solidarității cu privire la răspunderea materială (se au în vedere cazurile în care paguba este urmarea unei infracțiuni, când se aplică regulile răspunderii civile de drept comun) nu poate fi extinsă la alte cazuri decât cele prevăzute expres și limitativ de lege.

Ne aflăm în fața unei solidarități pasive, în care fiecare debitor trebuie să răspundă integral pentru toată paguba, unitatea având dreptul de a face recuperarea de la orice angajat responsabil solidar. Acesta, la rândul său, are dreptul de a se îndestula de la ceilalți codebitori, pe calea unei acțiuni în regres pentru cotele ce le revin. Și în ipoteza de față ne găsim în prezența a mai multor angajați culpabili, existând două sau mai multe răspunderi materiale față de unitate.

In sistemul nostru legislativ actual se cunosc numai două cazuri de răspundere solidară, dar fiecare având o formă deosebită. Astfel, art. 28 din Legea 22/1969 stabilește o răspundere solidară integrală în alin. 1, atunci când un angajat din conducere sau din compartimentele de execuție angajează, trece sau menține o persoană din funcția de gestionar fără respectarea condițiilor de vârstă, studii șă stagiu prevăzute în art. 3 și 38 din lege precum și a dispozițiilor art. 4 referitoare la antecedentele penale. Art. 28 alin. 2 stabilește o răspundere solidară limitată în sarcina angajatului vinovat de nerespectarea prevederilor referitoare la constituirea garanțiilor. Acesta va răspunde solidar cu gestionarul “în limita garanției neconstituite”.

3.5. Răspunderea comună (colectivă).

Această răspundere derogă de la principiul răspunderii personale consființit prin Codul muncii și are aplicare numai în cazul expres prevăzut de Legea nr. 22/1969, neputând fi stipulată în contractele individuale de muncă sau cele colective, și nici prin convenții între persoanele încadrate, orice clauze de acest fel fiind nule de drept în virtutea principiului caracterului imperativ al normelor legale ce reglementează răspunderea materială.

Este prevăzut un singur caz de răspundere comună în Legea nr. 22/1969 în art. 27 alin. 2 ; este cazul gestiunilor colective sau al celor cu schimburi succesive fără predare între schimburi, când, în mod obișnuit, nu se poate determina vina fiecărei persoane în producerea pagubei.

În ipoteza când o asemenea determinare este posibilă, va funcționa principiul de bază, atât al Legii 22/1969, cât și al Codului muncii privind răspunderea materială, stabilindu-se răspunderea fiecăruia proporțional cu partea sa de vină. Numai în lipsa acestui criteriu fundamental, legea admite o altă repartizare a prejudiciului, în funcție de salariul de bază de la data constatării pagubei și, dacă este cazul, și în funcție de timpul lucrat de la ultima inventariere a bunurilor. Astfel, art. 105 alin. 2 din Codul muncii, referindu-se în special la gestiuni, modifică, implicit prevederea corespunzătoare din Legea nr. 22/1969.

Propriu acestei forme de răspundere este că ea creează o prezumție de participare culpabilă a tuturor membrilor colectivului de gestionari la producerea pagubei, prezumție care, de altfel, poate fi înlăturată prin proba contrară, oricare dintre membrii colectivului fiind în măsură să dovedească lipsa oricărei culpe sau a raportului de cauzalitate.

Ca și în cazul răspunderii conjuncte și în răspunderea comună fiecare dintre gestionari răspunde personal pentru o anumită parte a prejudiciului, ce este prezumat a fi cauzat; răspunderea sa este deci individuală și determinată la o cotă parte din prejudiciu, concurând cu răspunderea celorlalți cogestionari la acoperirea integrală a prejudiciului.

CAPITOLUL IV

Despre jurisdicția muncii. Decizii de imputare.

4.1. Jurisdicția muncii.

Evidența jurisdiciției muncii în țara noastră însumează aproape un secol. Reflectând asupra condițiilor economice, sociale și politice ale etapelor parcurse, legislația din acest domeniu a suferit numeroase schimbări, menținându-și totuși, unele elemente comune, care au determinat configurația specifică a jurisdicției muncii. Astfel, Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurările sociale muncitorești, apărută în 1902 reglementa modul de stingere a conflictului născut între lucrător și patron prin sesizarea „Comisiei de arbitrii”, urmând ca în anul 1920 să apară Legea pentru reglementarea conflictului de muncă care se ocupa, de asemenea, de reglementarea unei „proceduri de împăciuire” pentru cazurile în care s-ar fi dorit o încetare colectivă a lucrului.

Mai apoi, în 1931, Legea referitoare la muncitorii din porturi a adus reglementări parțiale despre modul în care trebuie soluționat un conflict individual de muncă.

În 1933, Legea privind înființarea și organizarea jurisdicției muncii aduce pentru prima oara o modestă concretizare de idei de jurisdicție a muncii. Această lege avea, însă, aplicabilitate numai la litigiile de muncă născute între lucrători și funcționarii particulari angajați la persoane fizice sau juridice, inclusiv la proprietarii sau armatorii de vase comerciale nefiind aplicabile funcționarilor publici și muncitorilor agricoli, cu excepția celor ce activau în industrii agricole sau exploatări din păduri.

În perioada dictaturii regale, au avut loc modificări în domeniul jurisdicției muncii, între care, desființarea instituției așezărilor, pentru ca în concordanță cu politica stării de asediu, la care s-a adăugat și starea de război, jurisdicția muncii să fie chiar lichidată. Atribuțiile de jurisdicție reveneau organelor militare.

Legea nr. 711 din 1946 a reprezentat o importantă măsură legislativă, ce prevedea reorganizarea jurisdicției muncii. În spiritul reglementărilor acestei legi, aveau competența să judece litigiile individuale de muncă, comisiile sindicale de cercetare și arbitraj, tribunalele și curțile de apel, iar pentru soluționarea conflictelor colective de muncă, erau competente comisiile de arbitraj colectiv.

Legea nr. 30 din 1948 aduce modificări în domeniul jurisdicției muncii, introducând criteriul valorii litigiului în stabilirea competenței organului de judecată.

Legea nr. 3 din 1950 (Codul muncii din 1950) a aprogat Legea nr. 711 din 1946, instituind un sistem de jurisdicție a muncii care să nu mai distingă între categoriile de salariați. Competența generală de soluționare a unui litigiu de muncă revenea de acum unui organ nou: Comisiei pentru soluționarea litigiilor de muncă.

Decretul nr. 266 din 1960 atribuia competență în materie de soluționare a litigiilor de muncă următoarelor organe:

Comisiilor pentru soluționarea litigiilor de muncă.

Comitetului sindicatului din unitate.

Instanțelor judecătorești.

Organelor administrative ierarhic superioare.

Legea nr. 59 din 1968 a adus reglementări privind competența, compunerea și modul de desfășurare a activităților comisiilor de judecată. Această lege a fost abrogată prin Legea nr. 104 din 1992 care prin art. 4 a modificat art. 173 alin. 3 din Codul muncii, astfel:”Litigiile dintre persoanele încadrate în muncă și unități, în legătură cu încheierea, executarea și încetarea contractului de muncă sunt litigii de muncă și se soluționează de către instanțele judecătorești sau alte organe prevăzute de lege.”

Prin adaptarea Legii nr. 168 din 1999, privind soluționarea conflictelor de muncă, au fost stabilite și reguli procedurale în materia jurisdicției muncii, care se completează firește, cu prevederile Codului de procedură civilă și cu cele cuprinse în Legea nr. 92 din 1992 pentru organizarea judecătorească.

Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea litigiilor de muncă, adică a acelor litigii “care sunt legate de modul în care se desfășoară activitatea în unitate, inclusiv cele referitoare la răspunderea pentru fapte ilicite săvârșite în procesul de producție sau cu ocazia lui” cu excepția acelor fapte care sunt calificate infracțiuni.

Așadar, organele de jurisdicție a muncii au în competență soluționarea, în condițiile legii, a unei categorii distincte de litigii, denumite litigii de muncă.

Organele de jurisdicție a muncii

Dacă jurisdicția muncii reprezintă ansamblul normelor legale care au ca obiect organizarea și funcționarea organelor abilitate cu dreptul de a soluționa litigii de muncă, trebuie să cunoaștem care sunt aceste organe.

Prin lege, a fost atribuită competență de a soluționa litigii de muncă, următoarelor organe:

Instanțelor judecătorești.

Comisiile (colegiilor) de disciplină.

Altor organe ce au și atribuții jurisdicționale, complementar cu activitatea lor principală.

Curtea de Conturi.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20 din 2002, privind modificarea și completarea legii nr. 92 din 1992 pentru organizarea judecătorească, a adus rezervări esențiale problemei jurisdicției muncii. Astfel:

– art. 17 din Legea nr. 92 din 1992, va avea următorul cuprins:

“Clauzele privind conflictele de muncă se judecă în primă instanță, cu celeritate, de către complete formate din doi judecători, asistați de doi magistrați consultanți […]. În cazul în care judecătorii, care intră în compunerea completului, nu ajung la un acord asupra hotărârii, procesul se rejudecă în complet de divergență, prevederile alin. 5 fiind aplicabile.”

Este deci modificată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179 din 1999 privind modificarea și completarea legii nr. 92 din 1992 pentru organizarea judecătorească.

Organizarea și funcționarea jurisdicției muncii se întemeiază, desigur, pe principiile general ale activității de judecată menționându-și, însă, anumite particularități:

apropierea judecății de locul de muncă (consiliile de disciplină).

celeritatea rezolvării cauzelor (de exemplu atunci când conducătorul unității apreciează că greva salariaților a fost declanșată fără respectarea legii, se adresează tribunalului, care va fixa termen pentru soluționare, ce nu va fi mai mare de 3 zile de la sesizare; hotărârea judecătorească pronunțată de tribunal este definitivă).

reducerea sau înlăturarea cheltuielilor pe care le implică de obiecei desfășurarea proceselor (spre exemplu, scutirea de taxa judiciară de timbru, potrivit Legii nr. 146 din 1997).

sesizarea unui organ de jurisdicție a muncii se face, de regulă, de partea interesată.

executarea hotărârilor privind soluționarea litigiilor de muncă în modalități cât mai apelative.

Noțiunea de litigiu de muncă

Potrivit prevederilor art. 172 alin. 3 din Codul Muncii, sunt considerate litigii de muncă “Litigiile dintre salariați și unități, în legătură cu încheierea, executarea și încetarea contractului de muncă”.

Pentru o corectă încadrare s-a apreciat că sunt litigii de muncă “toate litigiile legate de modul în care se desfășoară activitatea în unitate, inclusiv cele referitoare la răspunderea pentru fapte ilicite săvârșite în procesul de producție sau cu ocazia lui, exceptând faptele care constituie infracțiuni.”

Legea nr. 168 din 1999 privind soluționarea conflictelor de muncă (care a abrogat Legea nr. 15 din 1991) clarifică multe dintre problemele legate de conflictele sau litigiile de muncă.

Potrivit Legii nr. 168 din 1999 prin art. 3 se precizează că sunt conflicte de muncă “conflictele dintre salariați și unitățile la care sunt încadrați, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic, ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.”

Părțile litigiului de muncă

Raportul juridic de muncă se naște între salariat și persoana juridică sau fizică ce îl angajează în muncă.

Acest raport juridic este bilateral, deoarece poate exista numai între două părți: salariatul și unitatea. Litigiul de muncă generat de raportul juridic individual de muncă, are ca părți principale, chiar părțile între care s-a stabilit acest raport: salariatul și unitatea.

Salariatul poate fi parte în litigiul de muncă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Dreptul comun: calitatea procesuală, capacitatea procesuală, interes și drept. Aceste cerințe se analizează de către: organul jurisdicțional, ținându-se seamă de specificul raportului juridic de muncă.

Potrivit art. 111 alin. 1 din Codul Muncii, unitatea are obligația, în condițiile legii, să despăgubească unitatea încadrată în muncă, dacă a suferit din culpa unității, un prejudiciu, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legtăură cu serviciul. Dacă la plecarea din unitate salariatul nu fusese despăgubit, va putea ulterior (respectând formele legale) să apeleze la asocierea organului jurisdicțional al muncii (instanțele de judecată). Așadar, un fost salariat este parte în litigiu de muncă, numai dacă acest litigiu se referă la drepturi și obligații ce privesc activitatea desfășurată pe timpul cât avea contract de muncă acea unitate.

2. Unitatea (angajatorul) este calculată parte a litigiului de muncă (ordinea putea fi inversată) cu o condiție: să aibă personalitate juridică. Dacă a fost subiect în contractul individual de muncă (angajatorul), condiția este îndeplinită implicit. Dacă unitatea nu are personalitate juridică, atunci:

– parte în litigiul de muncă va fi organul său ierarhic superior sau,

– va fi parte în litigiu chiar această unitate, dacă dispune de reprezentare pentru a încheia contracte individuale de muncă.

Potrivit art. 107 alin. 1 din Codul Muncii, în cazul răspunderii materiale a conducătorului unității sau a altor persoane ncadrate în muncă de organul ierarhic superior, decizia de reprezentare se emite de către acest organ. În acest caz, parte în litigiu de muncă născut ca urmare a introducerii contestației, va fi acest organ ierarhic superior (și nu unitatea angajatoare), care va apăra interesele unității subordonate. Prin deciziile nr. 107/1997 și 662/1997, Curtea Constituțională a statuat că art. 107 alin. 1, Teza a II-a este constituțională.

3. Moștenitorii salariatului pot figura ca parte într-un litigiu de muncă, atât ca reclamanți, cât și ca pârâți.

a) în calitate de reclamanți, atunci când cheamă în judecată unitatea, pentru plata unor drepturi bănești rezultate din executarea contractului de muncă încheiat cu salariatul decedat (art. 73 lit. d) din Legea nr. 168/1999).

b) au calitatea de pârâți într-un litigiu de muncă, moștenitorii salariatului care a produs paguba.

4. Participarea unor terțe persoane în litigiul de muncă sub forma: intervenției accesorii.

O cale precedentă proprie litigiilor de muncă o reprezintă intervenția la cererea unității, a salariatului ce a determinat cu rea credință, desfacerea contractului de muncă, înlesnirea producerii pagubei sau efectuarea plății nelegale. În acest fel, hotărârea îi va fi opozabilă, iar prejudiciul (despăgubirile) va putea fi recuperat pe seama sa.

5. Procurorul este în drept să participe, dacă apreciează necesar, în orice litigiu de muncă.

6. Sindicatele pot fi parte alăturată într-un litigiu de muncă exercitând atribuțiile legale și statutare cu privire la apărarea dreptului membrilor ce decurg din legislația muncii.

În ce privește soluționarea litigiilor de muncă, aceasta se face de către judecătorii și celelalte instanțe de judecată (Tribunale, Curți de Apel, Curtea Supremă de Justiție), de către comisiile sau colegiile de disciplină și Curtea de Conturi.

O situație specială privind răspunderea materială este reglementată de Legea nr. 94 din 1992 (modificată inclusiv prin Legea nr. 77/2002) privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi. Art. 18 din această lege precizează că persoanele juridice suspuse controlului Curții de Conturi sunt:

– Statul și unitățile administrativ teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public;

– Banca Națională a României;

– Regiile Autonome;

– Societățile comerciale la care Statul, unitățile administrativ-teritoriale, instituțiile publice sau regiile autonome dețin singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social;

– Organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură care gestionează bunuri, valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condițiile în care prin lege sau prin statutele lor se prevede acest lucru.

Conform art. 41 în cazul în care administratorii, gestionarii, contabilii au produs o daună unităților indicate în art. 18, singuri sau împreună cu alți salariați, iar despăgubirea prejudiciilor nu s-a facăt de către organele de control ale Curții de Conturi, răspunderea celor în cauză – nefiind vorba prin ipoteză de o faptă penală – este materială (de drept al muncii).

Particularitatea (excepția) constă numai în faptul că plângerea (contestația) împotriva deciziei de imputare sau angajamentului de plată este de competența colegiului jurisdicțional, al Camerei de Conturi județene (a Municipiului București), iar nu a instanței de judecată.

Dimpotrivă, potrivit art. 40 din lege, dacă dauna se datorează acelorași categorii de persoane, dar a fost descoperită de către organele de control ale Curții de Conturi, răspunderea celor vinovați este civilă (nu materială).

Ca urmare, recuperarea prejudiciilor se realizează pe calea unei acțiuni formate de procurorul financiar la Colegiul Jurisdicțional al Camerei de Conturi județene (a Municipiului București). În acest caz este exclusă, deci, recuperarea prejudiciilor prin emiterea deciziei de imputare sau asumare în scris a unui angajament de plată.

Art. 40 și art. 41 din Legea nr. 94 din 1992 ar trebui să se aplice potrivit doctrinei juridice și în cazul obligației de restituire (art. 106 din Codul Muncii) deoarece o astfel de obligație (de restituire) rezultă tot ca urmare a existenței unei daune produse persoanelor juridice indicate de art. 18.

Cu toate că această concluzie decurge din interpretarea rațională a acestor texte legale, Secția Jurisdicțională a Curții de Conturi s-a pronunțat în sensul că ele nu ar fi aplicabile și în ipoteza obligației de restituire.

Aceleași texte din Legea nr. 94/1992, respectiv art. 40 și art. 41 – se aplică și în cazul funcționarilor publici. Și aceasta deoarece normele juridice din Legea nr. 94/1992 cu caracter special față de cele generale (de drept comun) cuprinse în Legea nr. 188 din 1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Se rețin cu titlul de exemplu următoarele decizii:

1. Contestarea deciziei de imputare. Organul jurisdicțional competent. Caracterul de excepție al art. 46 din Legea nr. 94/1992.

Legea nr. 94/1992 prevede în art. 46 că sunt supuse jurisdicției instanțelor Curții de Conturi contestațiile introduse împotriva actelor de imputație de către administratori, gestionari, contabili, precum și de către ceilalți salariați care au participat, împreună cu aceștia, la producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice prevăzute de art. 18 din lege, în legătură cu formarea, administrarea și întrebuințarea resurselor financiare ale statului și ale sctorului public, precum și cu gestionarea patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale.

Rezultă cu evidență că, în ipoteza în care actele de imputație nu privesc persoanele vizate prin art. 46 din Legea nr. 94/1992 sau pagubele nu au fost cauzate persoanelor juridice susceptibile a fi supuse contractului Curții de Conturi potrivit art. 18 din lege, competența de soluționare a contestațiilor revine instanțelor judecătorești, în conformitate cu prevederile art. 174 din Codul Muncii, deoarece dispozițiile de exceptare de la normele dreptului comun îngrădesc competența instanțelor Curții de Conturi de judecare a contestațiilor, împotriva actelor de imputație numai la situațiile arătate de art. 46 din menționata lege.

2. Constetație. Competență generală. Colegiul Jurisdicțional al Curții de Conturi.

Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 9319/01.10.1996 a admis contestația formulată de contestatorul P.D.A. împotriva deciziei de imputare nr. 124/21.04.1995, emisă de S.C. “C” – S.A. ;i a anulat această decizie.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta, cerând schimbarea ei, în sensul admiterii contestației.

Tribunalul constată că rezolvarea contestației intră în competența Colegiului Jurisdicțional al Curții de Conturi și nu în competența instanțelor judecătorești.

Potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 94/1992, Colegiul Jurisdicțional judecă în primă instanță contestațiile introduse împotriva actelor de imputație de către administratori, gestionari, contabili, precum și de ceilalți salariați care au participat împreuncă cu aceștia la producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice prevăzute de art. 18, în legătură cu formarea, administrarea și întrebuințarea resurselor financiare ale statului și al unităților administrativ teritoriale.

Contestatorului i s-a imputat suma de 8.052.262 lei, pentru faptul că în calitate de director tehnic, nu a urmărit executarea unui contract, prejudiciind unitatea la care este încadrat și la care statul deține capitalul majoritar.

Întrucât reclamantul, prin funcția sa, face parte din categoria persoanelor indicate de art. 46 din Legea nr. 94 / 1992, iar unitatea păgubită se află în situația prevederilor art. 18 lit. d) din aceeași lege, prejudiciul cauzat în legătură cu funcția contestatorului și administrarea patrimoniului unității, Tribunalul urmează să constate că soluționarea litigiului intră în competența Colegiului Jurisdicțional al Curții de Conturi.

În consecință, tribunalul, în baza art. 159 pct. 1 și art. 158 alin. 1 Codul de procedură civilă, precum și a art. 150 din Legea nr. 94/1992, va declina competența în favoarea colegiului jurisdicțional al Camerei Municipiului București a Curții de Conturi.

4.2. Decizia de Imputare.

Decizia de imputare este un act unilateral prin care conducătorul unității stabilește pe baza documentației prezentate de compartimentul de resort, identitatea persoanei vinovate de producerea pagubei sau care a beneficiat de sume, bunuri sau servicii necuvenite, cuantumul pagubei și deci al despăgubirilor ori sumelor ce trebuie să fie restituite, obligând persoana în cauză la plata acestora.

Art. 108 alin. 3 din Codul Muncii prevede că „decizia de imputare va fi motivată și va menționa termenul în care poate fi contestată și organul competent să o soluționeze. Ea se comunică în termen de 15 zile de la emitere, celui obligat la plată sau restituire și constituie titlul ei executoriu din momentul comunicării”.

Părerile sunt împărțite în ce privește caracterul deciziei de imputare. Astfel, unii susțin că ar fi un act administrativ, alții că este un act de drept al muncii.

Ținând cont de caracterul său unilateral, precum și de faptul că trebuie să aibă totdeauna la bază o diminuare reală a patrimoniului unității, decizia de imputare este un act revocabil, făcând excepție cazurile când, trecând prin cenzura unui organ de jurisdicție la revocarea ei s-ar putea opune autoritatea lucrului judecat.

Decizia de imputare poate fi emisă de conducătorul unității în termen de cel mult 60 de zile – termen de prescripție extinctivă – de la data când cel în drept a luat cunoștință de producerea pagubei (în cazul obligației de restituire, termenul este de cel mult 1 an).

Potrivit art. 107 alin. 1 Codul Muncii, decizia de imputare se emite de conducătorul unității (cu precizarea că se are în vedere organul de conducere curentă – director, director general, președinte), prin care unitatea investită cu personalitate juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954 dar și conducătorul unității fără personalitate juridică în măsura în care – pe baza împuternicirii de reprezentare – poate încheia contracte cu persoane fizice sau juridice.

Art. 107 alin. 1 Codul Muncii prevede că “ atunci când plata sau restituirea urmează a se face de către conducătorul unității sau de alte persoane încadrate in muncă de organul ierarhic superior, singure sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de către acest organ”.

În ceea ce privește termenele, art. 108 alin. 1 din Codul Muncii prevede că “răspunderea materială epntru paguba cauzată unității poate fi stabilită numai în cazurile în care aceasta a fost constatată în cel mult 3 ani de la data producerii ei, iar în cazul restituirii sumelor sau a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor, ori, de când a beneficiat de serviciul nedatorat”.

Alin. 2 al aceluiași articol, prevede că termenele de emitere a deciziei de imputare este de cel mult 60 de zile de la data când cel în drept să emită decizia a luat cunoștință de producerea pagubei.

Se reține în acest sens următoarea decizie:

Termenul de 3 ani pentru emiterea deciziei de imputare

Prin sentința civilă nr. 2.822/07.12.1994, Judecătoria Turnul Măgurele a admis contestația formulată de contestatorul F.R. împotriva deciziei nr. 7 din 25.02.1994, emisă de intima S.C. „C”-S.A. pentru imputarea sumei 95.183 lei, a anulat decizia sus menționată și a exonerat de plata sumei pe contestator.

În cuprinsul deciziei nu s-a precizat data producerii pagubei, iar din probele administrate rezultă că acesta s-a produs in anul 1989, dată de la care au trecut mai mult de 3 ani, pentru a se mai putea angaja răspunderea materială.

Prin decizia civilă nr. 522/04.04.1995, a tribunalului Teleorman s-a respins apelul intimatei, ca nefundat.

Împotriva deciziei s-a formulat recurs de către intimată, prin care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul este nefundat.

Din chiar motivarea recursului rezultă că bunul a cărei contravaloarea a fost miputată contestatorului a dispărut din luna decembrie 1989.

Potrivit dispozițiilor art. 108 din Codul Muncii, răspunderea materială pentru paguba cauzată unității poat fi stabilită numai in cazurile în care aceasta a fost constatată în cel mult 3 ani de la data producerii ei.

În speță, paguba s-a produs în luna decembrie 1989 și a fost constatată la 25.02.1994, cu mult peste termenul de 3 ani, prevăzut de lege, situație în care, fiind decăzut din termen, unitatea nu mai putea să angajeze răspunderea materială a persoanei vinovate de dispariția bunului.

Față de această situație, cercetarea fondului pretenție devine inutilă.

Conform art. 316 raportat la art. 296 Codul de procedură civilă, recursul va fi respins, ca nefundat.

Termenul subiectiv de 60 de zile este un termen de prescripție extinctivă, ca atare este susceptibilă de suspendare sau întrerupere, în calculul său nu se cuprinde ziua în care a început, dar se include ziua când se îndeplinește.

În practică s-a pus problema modalității sau criteriilor de stabilire a momentului în care cel îndreptățit să emită decizia de imputare a luat la cunoștință de poducerea pagubei. Constatarea prejudiciului nu se confundă cu noțiunea e cunoaștere a acestuia de către organul emitent al deciziei de imputare.

În art. 108 alin. 4 din Codul Muncii, se prevede că, după expirarea termenului de emitere a deciziei de imputare, prejudiciul de impută celui vinovat de neluarea măsurii de imputare. Instanța supremă a statuat că acest text este aplicabil numai celor care au emis în termen decizia de imputare, ci și atunci când, din cauza unor cercetări incomplete, s-a dat o decizie greșită, fie stabilindu-se răspunderea într-un cuantum inferior prejudiciului real, fie în sarcina altor persoane decât cele vinovate.

Cu titlu de exemplu se mai rețin următoarele:

Decizie de imputare. Emitere cu depășirea termenului de 60 de zile.

Prin sentința civilă nr. 3513 din 17.02.2000, Judecătoria Sectorului 5 București a admis contestația formulată de contestatoarea P.L. împotriva intimatei S.C. „B.T.”-S.A., dispunând anularea deciziei de imputare nr. 29 din 01.10.1999.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că decizia de imputare a fost emisă la 01.10.1999 peste termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 108 alin. 2 din Codul Muncii, unitatea intimată luând cunoștință de producerea prejudiciului la data 01.06.1999.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S.C. “B.T.” – S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, recurenta a susținut că instanța de fond în mod greșit a reținut că aceasta a luat la cunoștință de producerea pagubei la data de 01.06.1999, în realitate conducătorul unității a luat cunoștință de producerea și cuantumul prejudiciului prin nota de control financiar nr. 8657 din 17.09.1999.

Recurenta nu și-a motivat în drept recursul.

Tribunalul, din oficiu, conform art. 306 alin. 3 Codul de procedură civilă, constată că dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea acestuia în art. 304 pct. 11 Codul de procedură civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele de recurs invocate, tribunalul a apreciat nefundat recursul de față pentru următoarele considerente:

Prin decizia de imputare nr. 29/01.10.1999, s-a imputat contestatoarei și numitului T.N., câte 4.161.545,5 lei fiecare, în baza art. 102, 105, 107 și 108 din Codul Muncii.

Din cuprinsul deciziei de imputare rezultă că paguba produsă unității în cuantum de 8.323.089 lei a fost constatată prin procesul verbal nr. 1030 din 01.06.1999, întocmit de Garda Financiară.

Acest proces verbal a fost înregistrat la Registratura recurentei intimate S.C. „B.T.” – S.A. la data de 01.06.1999.

Ziua în care s-a înregistrat la Registratura unității procesul verbal întocmit de organul competent, prin care se aduce la cunoștință conducătorului unității producerea prejudiciului, este considerat ca dată de când începe să curgă termenul legal de 60 de zile de la emitere a deciziei de imputare.

În speță, procesul verbal de constatare a pagubei produse unității recurente întocmit de Garda Financiară a fost înregistrat la Registratura S.C. „B.T.” – S.A. la data de 01.06.1999, dată la care se calculează termenul legal de emitere a deciziei de imputare.

În raport de această dată și având în vedere că decizia de imputare constatată a fost emisă la 01.10.1999, în mod corect instanța de fond a admis contestația și a dispus anularea deciziei de imputare ca fiind emisă peste termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 108 alin. 2 din Codul Muncii.

Față de cele de mai sus și în conformitate cu dispozițiile art. 104 pct. 11 Codul de procedură civilă, tribunalul urmează a respinge recursul de față ca nefundat.

Ca orice act juridic, decizia de imputare trebuie să fie primită atât ca manifestare de voință producătoare de efecte juridice, cât și ca înscris probator. Deși legea, nu prevede expres, deoarece decizia trebuie să fie motivată și comunicată, și deoarece ea constituie titlul executoriu (art. 88 alin. 3 din Codul Muncii), rezultă că ea poate fi dată numai în formă scrisă.

Pentru a produce efecte juridice, decizia de imputare trebuie să fie comunicată celui obligat la plată sau la restituire, în termen de 15 zile de la emitere.

Se reține astfel:

Natura termenului de 15 zile prevăzut pentru comunicarea deciziei.

Prin sentința civilă nr. 12825 din 16.12.1996, Judecătoria Sectorului 1 București a admis contestația formulată de contestatorul A.D. și a anulat decizia de imputare emisă de către R.A. „C.R.”, pentru suma de 677.872 lei.

Apelul declarat de intimat a fost respins, ca nefundat. Prin decizia civilă nr. 2015/26.09.1997 a Tribunalului București – secția IV-a civilă. Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanțele au hotărât că în cauză nu s-a făcut dovada vinovăției contestatorului în producerea prejudiciului, iar, pe de altă parte, decizia de imputare a fost comunicată acesteia abia după 2 ani de la emiterea ei. Potrivit art. 108 alin. 3 din Codul Muncii, decizia se comunică în termen de 15 zile de la amitere iar conform art. 108 alin. 4 din același cod, după expirarea acestui termen prejudiciul se impută celui vinovat de neluarea măsurii de imputare.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs unitatea, criticând-o atât netemeinicie, cât și pentru nelegalitate.

Curtea de apel constată întemeiate criticile vizând greșita reținere a situației de fapt, sub aspectul culpei contestatorului, și totodată, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 108 din Codul Muncii.

Termenul de 15 zile prevăzut pentru comunicarea deciziei de imputare nu este un termen imperativ de decădere ci un termen de recomandare, așa încât nerespectarea lui nu atrage ineficiența deciziei. Aceasta deoarece decizia a fost comunicată contestatorului în cadrul termenului de 3 ani (de prescripție a dreptului de a cere executarea silită).

Pe de altă parte, alin. 4 al art. 108 din Codul Muncii se referă la termenul de 60 de zile în care luând cunoștință de producerea pagubei cel în drept trebuie să emită decizia de imputare.

Pentru aceste considerente, curtea va admite recursul, va casa decizia tribunalului și emite apel schimbând în tot sentința Judecătoriei în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată.

Potrivit art. 110 și art. 176 alin. 1 Codul Muncii, de la data comunicării începe să curgă termenul de 30 de zile pentru contestarea deciziei.

Pe lângă faptul că este un act irevocabil, legea reglementează contestația împotriva deciziei care poate fi introdusă de către persoana care consideră că imputația sau reținerea a fost făcută fără temei sau de încălcarea prevederilor legale.

Contestația poate fi introdus în termen de 30 de zile de la comunicare. Contestația împotriva deciziei de imputare nu este propriu-zis o cale de atac, ci are caracterul unei acțiuni în anulare a unui titlu executoriu.

Dovada temeiniciei și legalității deciziei de imputare este în sarcina unității

Astfel:

Contestație. Sarcina proprie.

Prin cererea înregistrată la data de 31.05.1996 sub nr. 2571/1996 pe rolul Judecătoriei Buftea, contestatorul E.M. a formulat contestație împotriva deciziei de imputare nr. 129 din 30.04.1996 emisă de intimata S.C. „G.”-S.A. solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin sentința civilă nr. 3534/17.09.1997, Judecătoria Buftea a dispus respingerea contestației ca fiind neîntemeiată și obligarea contestatorului la plata sumei de 100.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărâ asftel, instanța de fond a reținut că în perioada 01.01.1991 – 30.06.1993 intimata a înregistrat o pagubă 33.871.326 lei reprezentând creanțe prescrise.

O culpă în producerea pagubei s-a reținut că a avut-o contestatorul care și-a îndeplinit defectuos sarcinile de serviciu ce-i reveneau în calitate de contabil șef al unității.

Împotriva acestei hotărâri a făcut apel contestatorul criticând-o pentru următoarele motive:

– contestatorul – apelantul nu are nici o vinovăție în producerea prejudiciului neavând atribuții de serviciu legate de urmărirea creanțelor;

– nu există prejudiciu la nivelul societății intimate deoarece pagubele au fost recuperate de către societate de la debitorii furnizori;

– intimata căreia îi revenea sarcina probațiunii conform dispozițiilor art. 178 din Codul Muncii nu a administrat probe din care să rezulte vinovăția contestatorului defalcarea pagubei pentru fiecare persoană în parte, precum și temeiurile de fapt și de drept care au răspunderea contestatorului.

Examinând actele și lucrările dosarului în lumina criticilor formulate, tribunalul a apreciat că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Răspunderea materială a persoanelor încadrate în muncă operează conform dispozițiilor Codului Muncii numai în cazul în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: cel care provoacă paguba are calitatea de persoană încadrată în muncă; existența unei fapte ilicite, în legătură cu munca; existența unui prejudiciu; un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciul creat; vinovăția persoanei încadrate în muncă.

În cadurl răspunderii materiale nu operează prezumția de culpă, vinovăția persoanei încadrate în muncă trebuie să fie dovedită de unitatea păgubită.

În speță, deși contestatorul era salariat al intimatei, iar aceasta din urmă a suferit un prejudiciu prin nevalorificarea creanțelor restante, nu s-au administrat probe din care să rezulte vinovăția contestatorului în producerea acestei pagube.

Nu s-a depus fișa postului contestatorului pentru a putea verifica dacă printre atribuțiile de serviciu ale acestuia figurau urmărirea și recuperarea creanțelor de la furnizori debitori.

Nu s-au depus nici acte privind modul de calcul al prejudiciului în cea anume constă prejudiciul efectiv cauzat unității de contestator pentru a putea verifica dacă este sau nu vorba despre creanțe valorificate de intimată prin sentințele civile menționate de contestator.

În lipsa administrării acestor probe și față de dispozițiile Codului Muncii potrivit cărora în litigiile de muncă sarcina probațiunii revine unității, Tribunalul a apreciat că soluția instanței de fond, de respingere a contestației și de menținere a deciziei de imputare este netemeinică și nelegală, motiv pentru care a dispus în baza art. 296 Codul de procedură civilă, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii contestației și anulării deciziei de imputare.

Introducerea contestației face ca decizia de imputare să nu fie definitivă, ea păstrându-și, însă caracterul executoriu atribuit de lege; la cererea persoanei în cauză și ținând seama de împrejurări, organul jurisdicțional competent poate dispune suspendarea executării până la soluționarea litigiului.

Salariat sau patron, fiecare persoană implicată în activități lucrative intră zilnic în contact cu normele dreptului muncii. De asemenea, prin natura activităților, avocații, consilierii juridici și magistrații sunt primii care trebuie să cunoască răspunsul la numeroasele probleme legate de jurisdicția muncii.

Răspunderea materială, așa cum este reglementată în prezent constituie o instituție juridică aparte creată în anii socialismului.

În condițiile economiei de atunci, prejudiciile produse de către anumiți salariați sub forma beneficiilor nerealizate, se redistribuiau (și se acopereau) prin bugetele de venituri și cheltuieli aprobate centralizat.

În contextul actual în doctrina juridică se dispută problema constituționalității, instituției răspunderii materiale.

Opiniile sunt diferite. Esențial este că, în perspectivă, prin noul Cod al Muncii, optându-se pentru integrarea actualei răspunderi materiale în cadrul răspunderii patrimoniale (civile) – soluție propriei economiei de piață – să nu se renunțe la anumite reglementări specifice, care și-au vădit pe deplin utilitatea practică cum ar fi: posibilitatea emiterii deciziei de imputare a asumării în scris a angajamentului de plată, limitarea la un anumit plafon a reținerilor din salariu.

Bibliografie

Nicolae Popa – “Teoria generală a dreptului”, Ed. Actami, București, 1998

M. Costin – “Răspunderea juridică în dreptul R.S.R.”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca”, 1974, p. 19

Nicolae Popa – “Teoria generală a dreptului”, Ed. Actami, București, 1998

Ion Turcu, Valentina Deleanu – “Introducere în teoria și practica răspunderii materiale”, Cluj Napoca, 1984

Codul Muncii, art. 103 alin 2, 1994

Sanda Ghimpu, I.T. Ștefănescu, Serban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu – „Dreptul muncii” – tratat – vol. II, București, 1979

Sanda Ghimpu – “Dreptul muncii”, 2000, Alexandru Țiclea

Sanda Ghimpu – “Dreptul muncii” – Răspunderea materială, București 1977

Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea – “Dreptul muncii”, Ed. All Beck, 2000

Gheorghe Țigăeru, C. Jarnescu – “Curtea întreprinderii”, vol. IV, 1974

Sanda Ghimpu, Al. Țiclea, I.T.Ștefănescu, Gheorghe – “Dreptul Muncii”, București 2000

Sanda Ghimpu, I.T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu – “Dreptul Muncii” – vol. II,

București 1979

Sanda Ghimpu – “Dreptul Muncii” – “răspunderea materială” – București, 1977

Gheorghe Țigăeru, C. Jornescu, “Cartea întreprinderii”, vol. IV, 1974

Hotărârea Guvernului nr. 304/1999 a aprobat Normele privind limitele legale de perisabilitate la mărfuri în procesul de comercializare.

Legea 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale.

Art. 70 alin. 2 din Legea nr. 7/1977 a calității produselor și serviciilor modificată prin Legea nr. 4/1989

Gheorghe Țigăeru, C. Jornescu – “Cartea întreprinderii”, vol. IV, 1974