Raspunderea Materiala Forma a Raspunderii Administrative

În domeniul dreptului muncii răspunderea juridică poate fi: materială, cînd angajatul din vina și în legătură cu munca sa produce pagube angajatorului, și disciplinară, cînd angajatul, prin fapta sa ilicită, contravine normelor de disciplină a muncii în unitate, săvîrșind abateri disciplinare [7, p.370].

Răspunderea materială nu are o definire legală în legislația țării noastre, după cum o are de exemplu legislația muncii din România (art. 102 alin. (1) CMR), dar există definiții doctrinare, conform cărora răspunderea materială reprezintă o formă a răspunderii juridice prin care persoanelor încadrate în muncă se impune obligația de a repara, în condițiile legii, prejudiciul provocat unității în cursul executării contractului de muncă printr-o faptă ilicită, în legătură cu munca lor și săvîrșită cu vinovăție [36, p.62].

În conformitate cu Codul muncii al Republicii Moldova (2003), normele ce reglementau relațiile sociale legate de răspunderea materială a salariaților erau plasate în capitolul destinat garanțiilor și compensațiilor (Cap. VIII, art. 125-134).

Codul muncii (2003) prevede o reglementare distinctă a relațiilor de răspundere materială care se referă nu doar la salariați, ci și la angajatori. Astfel, în Titlul XI trei capitole sînt dedicate acestor relații.

Codul muncii prevede că partea contractului individual de muncă (angajatorul sau salariatul) care a cauzat, în legătură cu exercitarea obligațiilor sale de muncă, un prejudiciu material și/sau moral celeilalte părți repară acest prejudiciu conform prevederilor prezentului Cod și altor acte normative (alin.(2) art. 327).

Deci, pentru prima dată în Republica Moldova în Codul muncii se stabilește răspunderea materială nu numai pentru prejudiciul material cauzat, ci și pentru cel moral [31, p.20].

Obligația de reparare a prejudiciului poate să survină în cazurile neexecutării obligației de muncă, a executării defectuoase sau întîrzierii executării ei, dacă în urma acestora uneia dintre părțile contractante i-au fost cauzate prejudiciile respective.

În situația în care răspunderea materială a părților contractante este stabilită în cadrul clauzelor contractului individual de muncă, se va ține cont de regula potrivit căreia răspunderea materială a angajatorului nu poate fi mai mică, iar a salariatului mai mare decît cea stabilită în Codul muncii și în alte acte normative ce conțin norme de drept al muncii (alin. (2) art. 327 din CM al RM). Respectiv, în conținutul contractului colectiv de muncă și în cel individual nu pot fi stabilite limite diminuate ale răspunderii angajatorului fața de salariat sau limite majorate ale răspunderii salariatului față de angajator. În caz de discordanță între clauzele contractului individual și ale celui colectiv de muncă, instanțele de judecată vor aplica în mod direct standardele minime stabilite de Codul muncii sau de actul normativ incident în cauză [4].

Prin urmare, Codul de fapt consfințește principiile care s-au statornicit în jurisprudență, potrivit cărora:

1) angajatorul poartă față de salariat răspundere materială integrală, iar salariatul poartă, de regulă, față de angajator răspundere materială limitată și doar în cazurile prevăzute nemijlocit de lege – răspundere materială integrală;

2) răspunderea persoanei cauzatoare de prejudiciu este inevitabilă [31, p.20].

Partea contractului de muncă repară prejudiciul material pe care l-a cauzat celeilalte părți în urma acțiunii (inacțiunii) ilegale și culpabile dacă legislația nu prevede altfel. Totodată fiecare parte a contractului este obligată să dovedească cuantumul prejudiciului material care i-a fost cauzat (art. 328 din CM al RM). Deci, prin această normă se confirmă regula unanim acceptată în conformitate cu care răspunderea juridică, inclusiv cea materială, potrivit normelor dreptului muncii se aplică doar în cazul existenței celor trei condiții: prejudiciului faptei ilicite, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția [31, p.20].

În conformitate cu Codul muncii, angajatorul este obligat să repare integral prejudiciul material și cel moral cauzat salariatului în legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligațiilor de muncă sau ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci, prejudiciul moral se repară în formă bănească sau într-o altă formă determinată de părți. Dacă apar oarecare litigii sau conflicte în legătură cu repararea prejudiciului moral, indiferent de mărimea prejudiciului material ce urmează a fi reparat, ele se soluționează de instanța de judecată (art. 329).

Obligarea angajatorului de a repara prejudiciul cauzat persoanei ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci prin compensarea salariului pe care persoana nu l-a primit se face în următoarele cazuri: refuz neîntemeiat de angajare; eliberarea ilegală din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă; staționarea unității din vina angajatorului; reținerea eliberării carnetului de muncă; reținerea plății salariului; reținerea tuturor plăților sau a unora dintre ele în caz de eliberare din serviciu; răspîndirea, prin orice mijloace, a informațiilor calomnioase despre salariat; neîndeplinirea în termen a hotărîrii organului competent de jurisdicție a muncii care a soluționat un litigiu (conflict) avînd ca obiect privarea de posibilitatea de a munci [7, p.370-371].

Obligația angajatorului de a compensa persoanei salariul neachitat survine în cazul dacă cel eliberat din serviciu s-a lovit de dificultăți la reangajare și numai după rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești prin care au fost stabilite existența dificultăților respective și vinovăția angajatorului.

În caz de reținere, din vina angajatorului, a salariului, a indemnizației de concediu, a plăților la eliberarea din serviciu sau a altor plăți cuvenite salariatului, acestuia i se plătesc suplimentar, pentru fiecare zi de întîrziere, 5 la sută din suma neplătită în termen (alin. (3) art. 330 din CM al RM) [3].

Prejudiciul material sau moral se repară în formă bănească, prin acordul părților; prejudiciul material mai poate fi reparat în natură.

Pentru repararea prejudiciului material sau moral cauzat salariatului, legislatorul a fixat și modul de examinare a litigiilor: el se adresează angajatorului cu o cerere pe care acesta este obligat să o înregistreze, s-o examineze și să emită, în termen de 10 zile calendaristice din ziua înregistrării, un ordin, aducîndu-l la cunoștință salariatului sub semnătură (alin. (1) art. 331 din CM al RM) [3].

Dacă salariatul nu este de acord cu ordinul sau dacă ordinul nu a fost emis în termenul menționat, salariatul este în drept să se adreseze cu o cerere în instanța de judecată pentru soluționarea litigiului apărut (alin. (2) art. 332 din CM al RM).

Răspunderea materială prezintă unele trăsături proprii în concordanță cu funcțiile și caracterul ei. Dintre acestea se cuvine a fi pusă în evidență trăsătura „caracterului limitat” al răspunderii [63, p.46-48].

Într-adevăr, în conformitate cu alin. (2) art. 333 din CM al RM, „La stabilirea răspunderii materiale, în prejudiciul ce urmează a fi reparat nu se include venitul ratat de angajator ca urmare a faptei săvîrșite de salariat”, spre deosebire de răspunderea civilă, care include și beneficiul ratat [3].

Legiuitorul a concretizat și reglementarea relațiilor de răspundere materială a salariatului. Păstrînd toate garanțiile prevăzute din Codul muncii din 1973, Codul muncii din 2003 stabilește o serie de concretizări. Astfel, dacă prejudiciul material a fost cauzat angajatorului printr-o faptă ce întrunește semnele componenței de infracțiune, răspunderea se stabilește potrivit Codului penal (alin. (3) art. 333 din CP al RM).

Afară de aceste concretizări, legislatorul stabilește într-o modalitate nouă și mult mai completă circumstanțele care exclud răspunderea materială a salariatului. În conformitate cu prevederile alin (1) art. 334 din CM al RM, salariatul este absolvit de răspundere materială dacă prejudiciul a fost pricinuit în cazuri de forță majoră, confirmate în modul stabilit, de extremă necesitate, de legitimă apărare, de executare a unei obligații legale sau contractuale, precum și în limitele riscului normal de producție. Codul muncii (1973) prevedea doar ultima circumstanță [31, p.20].

Pe lîngă acestea, salariatul nu răspunde pentru pierderile inerente procesului de producție, care se încadrează în limitele prevăzute de normele tehnologice sau de legislația în vigoare, pentru prejudiciile materiale provocate în circumstanțe neprevăzute care nu puteau fi înlăturate, precum și în alte cazuri similare (alin. (2) art. 334 din CM al RM).

O altă inovație în răspunderea materială, conform noii legislații a muncii, constă în faptul că salariații în vîrstă de pînă la 18 ani poartă răspundere materială doar pentru cauzarea intenționată a prejudiciului material, precum și pentru prejudiciul cauzat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică ori toxică, stabilită prin certificatul eliberat de instituția medicală competentă sau prin actul comisiei formate dintr-un număr egal de reprezentanți ai angajatorului și ai salariaților sau în urma comiterii unei infracțiuni (alin. (3) art. 337 din CM al RM).

Este de asemenea concretizată sau stabilită pentru prima dată răspunderea materială a persoanelor cu funcții de răspundere din cadrul unității. Astfel, conducătorii unităților și adjuncții lor, șefii serviciilor contabile, contabilii-șefi, șefii de subdiviziuni și adjuncții lor poartă răspundere materială în mărimea prejudiciului cauzat din vina lor dacă acesta este rezultatul: a) consumului ilicit de valori materiale și mijloace bănești; b) irosirii (folosirii nejustificate) a investițiilor, creditelor, granturilor, împrumuturilor acordate unității; c) ținerii incorecte a evidenței contabile sau a păstrării incorecte a valorilor materiale și a mijloacelor bănești; d) altor circumstanțe, prevăzute de legislație (alin. (2) art. 338 din CM al RM).

Norma Codului muncii 2003 (alin (4) art. 340), spre deosebire de norma Codului muncii 1973 (alin. (2) art. 128/2) cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă), stabilește prevederi potrivit cărora, la repararea benevolă a prejudiciului material, gradul de vinovăție a fiecărui membru al colectivului (brigăzii) se determină prin acordul dintre toți membrii colectivului (brigăzii) și angajator. La stabilirea prejudiciului material de către instanța de judecată, gradul de vinovăție a fiecărui membru al colectivului (brigăzii) se determină de judecată [31, p.20].

Legea muncii conține de asemenea concretizării importante referitor la determinarea mărimii prejudiciului. Potrivit alin. (1) art. 341 din CM al RM, mărimea prejudiciului material cauzat angajatorului se determină conform pierderilor reale, calculate în baza datelor de evidență contabilă.

În cazul sustragerii, pierderii, distrugerii sau deteriorării bunurilor angajatorului atribuite la mijloacele fixe, mărimea prejudiciului material se calculează pornindu-se de la costul de inventar (prețul de cost) al valorilor materiale, minus uzura, conform normelor stabilite (alin. (2) art. 341 din CM al RM).

În caz de sustragere, lipsă, distrugere sau deteriorare intenționată a valorilor materiale (cu excepția celor menționate la alin. (2)), prejudiciul se stabilește pornindu-se de la prețurile din localitatea respectivă la data cauzării prejudiciului, conform datelor statistice (alin. (3) art. 341 din CM al RM).

O altă noutate din legislația muncii referitor la răspunderea material este și obligația angajatorului de a stabili mărimea prejudiciului material și cauzele apariției lui. Conform alin. (1) art. 342 din CM al RM, pînă la emiterea ordinului de reparare a prejudiciului material de către salariatul în cauză, angajatorul este obligat să efectueze o anchetă de serviciu pentru stabilirea mărimii prejudiciului pricinuit și a cauzelor apariției lui.

Pentru efectuarea anchetei de serviciu, angajatorul este în drept să creeze prin ordin o comisie cu participarea specialiștilor în materie, în acest caz este obligatorie solicitarea unei explicații în scris de la salariat. Refuzul de a o prezenta se notifică într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului și, respectiv, unul al salariatului [31, p.21].

Salariatul are dreptul să ia cunoștință de toate materialele acumulate în procesul anchetei de serviciu.

Codul muncii (2003) a concretizat modul de reparare a prejudiciului, care constă în următoarele:

1) procedura de reparare a prejudiciului consfințită în trei articole (343-345), și nu în unul singur (art. 129) ca în Codul din 1973;

2) în noul Cod se dă preferință reparării benevole a prejudiciului care prevede un diapazon larg de colaborare între salariat și angajator (achitarea în rate – conform acordului încheiat între părți; angajamentul scris al salariatului privind repararea benevolă etc.) – art. 343;

3) dispoziția angajatorului de reținere din salariu poate fi emisă în termen de cel mult o lună din ziua stabilirii mărimii pagubei, și nu în termen de 2 săptămîni din ziua constatării ei – alin. (1) art. 344 din CM (2003) și, respectiv, alin. (1) art. 129 din CM (1973);

4) în caz de apariție a divergențelor privind modul de reparare a prejudiciului material, părțile sînt în drept să se adreseze în instanța de judecată în termen de un an din ziua constatării mărimii prejudiciului – alin. (4) art. 344 din CM (2003). În CM (1973) posibilitatea apariției acestui caz nu era reglementat;

5) prejudiciul material cauzat unității din vina conducătorului ei se va repara doar dacă proprietarul va adopta decizia respectivă. Totodată, proprietarul unității este în drept să rețină suma prejudiciului material de la conducătorul unității numai în baza hotărîrii instanței de judecată – alin. (2) art. 345 din CM (2003) [31, p.21].

În Codul muncii (2003) este, de asemenea, stabilit un alt mod de micșorare a mărimii despăgubirilor. Astfel, potrivit alin. (3) art. 346 din CM al RM micșorarea mărimii prejudiciului material ce urmează a fi reparat de salariat sau de conducătorul unității nu se admite dacă acesta a fost cauzat intenționat, fapt confirmat în modul stabilit. În conformitate cu alin. 2 art. 131 din CM (1973), o asemenea micșorare este interzisă, doar dacă paguba a fost pricinuită printr-o infracțiune săvîrșită din interes material [31, p.21].

În concluzie putem menționa că răspunderea materială spre deosebire de alte forme de răspundere juridică prezintă o seamă de particularități:

În primul rînd, are o natură juridică mixtă, normele ce o reglementează aparținînd unele – dreptului muncii, altele – dreptului civil; din această cauză răspunderea materială a angajaților are note comune cu răspunderea civilă contractuală. Prin intermediul ei se asigură recuperarea pagubelor suferite de angajator din vina angajaților săi, cu prilejul exercitării de către aceștia a contractului de muncă. La stabilirea răspunderii materiale se are în vedere numai paguba efectiv suferită de angajator, dar nu și beneficiul nerealizat, ca urmare a faptei ilicite săvîrșite de angajați; în consecință, cu anumite excepții, răspunderea materială de dreptul muncii are efecte mai restrînse decît răspunderea civilă contractuală.

În doctrină există și păreri că răspunderea tuturor trebuie să fie integrală, adică să includă atît paguba efectivă (damnum emergens), cît și foloasele nerealizate (lucrum cessans), așa cum o prevede de altfel și legislația civilă [36, p.65].

În al doilea rînd, în materia probării asistăm la o „răsturnare a sarcinii probei, întrucît răspunderea materială a angajaților nu comportă o prezumție de vinovăție în sarcina lor, dovada vinovăției revenind angajatului (alin. (2) art. 328 din CM al RM).

În al treilea rînd, cauzele care exonerează de răspundere materială de dreptului muncii sînt, pe lîngă forța majoră și cazul fortuit, riscul normal al serviciului, pierderile inerente procesului de producție (art. 334 din CM al RM).

În al patrulea rînd, răspunderea materială a angajaților are caracter personal, este o răspundere individuală, răspunderea solidară putînd interveni doar prin excepție.

Totodată trebuie să menționăm că CM al RM (2003) în vigoare instituie, în art. 340, noțiunea de răspundere materială colectivă, care se aplică atunci cînd, din cauza caracterului serviciilor prestate, este imposibilă delimitarea responsabilităților.

În al cincilea rînd, răspunderea materială este reglementată prin norme imperative, modificarea ei prin voința părților este inadmisibilă și impune o procedură specifică de recuperare a prejudiciului [22, p.84].