Raspunderea Materiala Ca Forma a Raspunderii Juridice In Dreptul Muncii

CUPRINS:

Tema: Răspunderea materială ca formă a răspunderii juridice în dreptul muncii

ÎNTRODUCERE

1ANALIZA RĂSPUNDERII MATERIALE CA FORMĂ A RĂSPUNDERII

JURIDICE ÎN DREPTUL MUNCII

1.1Coneptul răspunderii materiale

1.2Răspunderea materială: trăsături specifice, relația cu alte forme ale răspunderii

juridice

2CONDIȚIILE RĂSPUNDERII MATERIALE

2.1Calitatea de salariat și angajator

2.2Fapta ilicită

2.3Existența prejudiciului

2.4Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

2.5Vinovăția (culpa

3RĂSPUNDEREA MATERIALĂ A SALARIATULUI FAȚĂ DE ANGAJATOR

3.1Noțiune de răspundere materială a salariatului față de angajator. Formele răspunderii materiale

3.2Răspunderea materială limitată și deplină

3.3Răspunderea materială deplină în bază de contract a salariaților

3.4Răspunderea materială colectivă (de birigadă

3.5Determinarea mărimii prejudiciului material cauzat de salariați și modul

reparării ei

4RĂSPUNDEREA MATERIALĂ A ANGAJATORULUI FAȚĂ DE SALARIAȚII SĂI

4.1Răspunderea materială a angajatorului pentru încălcarea drepturilor salariatului

4.2Achitarea prejudiciului moral și material pricinuit salariatului de către angajator prin acțiunile sale ilegale

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

ÎNTRODUCERE:

Societatea umană și munca există inseparabil. Nu poți să nu fii de acord cu mai majoritatea economiștilor și filosofilor care menționează că munca este „prima condiție de bază a întregii vieți umane”. Forța de muncă și munca, prin urmare, trebuie să fie considerată ca trăsătură inseparabilă de individ care caracterizează societatea în ansamblu.

Munca reprezintă activitatea umană specifică manuală și/sau intelectuală – prin care oamenii își utilizează aptitudinile fizice și/sau intelectuale în scopul producerii bunurilor cerute de satisfacerea trebiunțelor lor.

Dreptul muncii este inseparabil legat de muncă, aflată, la rândul ei, în osmoză cu existența individuală si socială. Munca reprezintă o necesitate sub aspect social. Însă, indiscutabil, munca are – în afara vocației de a crea noi valori – si un rol formativ important asupra personalității umane.

După cum afirmă Ion Traian Ștefănescu, “numai oamenii, prin forța lor de muncă, sînt în măsură să pună în lucru, să valorifice eficient ceilalți factori de producție (resursele naturale și capitalul).”

Economia de piață, a făcut schimbări semnificative la conținutul raportului de muncă și statutul juridic al subiecților lor, cu întroducerea unor noi forme de proprietate și modul de viață, precum și formarea pieței forței de muncă.

Dreptul muncii – este singura ramură de drept care poate nu doar să influiențeze direct asupra producției primare de către oameni care sunt purtători de forța de muncă, ci, de asemenea, dreptul muncii protejează subiecții dreptului muncii în timpul ocupării forței de muncă și de șomaj.

Sub influența legislației muncii se formează un mecanism juridic de protecție socială a lucrătorilor. Trebuie să constatăm că în conștiința juridică a angajaților se observă unele schimbări în privința muncii. În general, aceste schimbări pot fi caracterizate ca liberale, reflectînd o viziune din partea raportului de muncă ca absolut independente de subiecții dreptului muncii

Adoptarea noului Cod al Muncii a Republicii Moldova și intrarea sa în vigoare la 1 februarie 2002 este unul dintre cei mai importanți pași în formarea, dezvoltarea și îmbunătățirea legislației din Republica Moldova.

Dreptul, chiar în termeni generali poate fi considerat ca unul dintre instrumentele pe care societatea le utilizează pentru a reglementa relațiile umane care apar în procesul muncii, inclusiv relațiile apărute în legătură răspunderea materială în dreptul muncii.

Actualitatea temei se datorează importanței crescîndă a institutului răspunderii materiale în dreptul muncii.

Scopul acestei lucrări este un studiu aprofundat a celor mai importante și urgente problemele de zi cu zi cu privire la conceptul răspunderii materiale ca formă a răspunderii în dreptul muncii.

Principalele sarcini care trebuie rezolvate în conformitate cu acest scop, este în primul rând analizarea dispozițiilor generale privind răspunderea, precum și dispozițiile privind răspunderea salariatului și a angajatorului, condițiile apariției răspunderii materiale, stabilirea cuantumului daunelor și procedura de recuperare a acesteia.

Teză, este împărțită în trei capitole interdependente.

Primul capitol prevede dispozițiile generale ale răspunderii materiale. Acesta definește conceptul de răspundere reflectă condițiile apariției răspunderii mateiale, de asemenea se vor face deosebi și asemenări cu alte forme de raspunderi juridice.

Capitolul doi este dedicat condiților răspunderii materiale.

Capitolul trei și patru prevăd răspunderea materială a salariatului față de angajator și respectiv răspunderea angajatorului. În aceste capitole sînt consfințite aspecte teoretice și problemele asociate cu aplicarea în practică a legislației muncii care reglementează instituția dată din cadrul dreptului munciidreptului muncii.

În timpul cercetării tezei date a fost folosită literatura juridică, procedurală, literatură normativă.

1RĂSPUNDEREA MATERIALĂ FORMĂ A RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL MUNCII.

1.1 Conceptul răspunderii materiale.

În conformitate cu Constituția Republicii Moldova protecția muncii (art. 43) și ocrotirea sănătății cetățenilor (art. 36), recunoaște și protecția în egală măsură a proprietății private, proprietății de stat și altor forme de proprietăți constituie baza sistemului constituțional. Printre cele mai importante drepturi și libertăți ale oamenilor și cetățenilor sînt drepturile fiecărui om de a dispune în mod liber să-și aleagă tipul de ativitate și profesia, precum și dreptul fiecăruia la muncă în condițiile ce corespund normelor de securitate și dreptul împotriva șomajului.

Aceste prevederi constituționale corespund cerințelor Declarației Universale a drepturilor omului (art.23), adoptată și confirmată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, unui șir de acte normative internaționale în sfera muncii, precum și art. 4 despre Drepturile și libertățile omului și cetățeanului al Constituției Republicii Moldova.

Răspunderea materială reprezintă o formă a răspunderii juridice, care este specifică dreptului civil, ca drept comun pentru toate ramurile dreptului privat și implicit și pentru dreptul muncii. Răspunderea materială are un caracter reparatoriu și se întemeiază pe normele și principiile răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.

Așadar, răspunderea materială este o formă a răspunderii civile contractuale, care constă în obligativitatea salariaților de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor . La aceeași concluzie a ajuns și Plenul Curții Supreme de Justiție, care a specificat că răspunderea materială pentru prejudiciul cauzat uneia dintre părți în timpul executării contractului individual de muncă, potrivit legislației muncii, are natura juridică a unei varietăți a răspunderii civile contractuale cu particularitățile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.

Astfel, conform prevederilor art. 327 Codul Mucii al Republicii Moldova, angajatorul sau salariatul ca parte a contractului individual de muncă care a cauzat, în legătură cu exercitarea obligațiilor sale de muncă, un prejudiciu material  și/sau moral celeilalte părți este

obligat repară acest prejudiciu, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, a codului muncii și a altor acte normative.

Alți auitori, de exemplu literatura autorul rus Zaikin consideră că: răspunderea materială constă în obligația uneii părți a contractului de muncă (angajator sau angajat) de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor sale de serviciu.

Din analiza prevederilor art. 327-347 din Codul Muncii al Republicii Moldova rezultă că răspunderea materială în dreptul muncii poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:

a) este o răspundere contractuală;

b) la baza răspunderii materiale stă vinovăția celui în cauză;

c) este reglementată prin normele legale imperative;

d) este o răspundere individuală.

Fiecare parte a contractului este obligată să dovedească cuantumul prejudiciului  material  care i-a fost cauzat

Prin urmare, reglementarea răspunderii materiale în dreptul muncii vizează atât salariații cât și angajatorii, în funcție de situația concretă. Oricare dintre părțile contractului individual de muncă se face vinovată de producerea unei pagube materiale către cealaltă parte trebuie să acope prejudiciul cauzat.

Contractul individual și/sau cel colectiv de muncă pot specifica răspunderea materială a părților. În acest caz, răspunderea materială a angajatorului față de salariat nu poate fi mai mică, iar a salariatului față de angajator – mai mare decît cea  prevăzută codul muncii și de alte acte normative.

Încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material  și/sau a celui  moral nu presupune eliberarea părții contractului individual de muncă de repararea prejudiciului.

Caracteristicile răspunderii materiale:

Răspunderea materiala are la bază contractul individual de muncă fiind condiționată de existența și executarea contractului individual de muncă.

La baza răspunderii materiale stă vinovăția celui în cauză. În general, ca regulă, nu operează prezumția de culpă, existând și excepții- lipsuri cantitative în gestiune operează o prezumție simplă de vinovăție a gestionarului.

Răspunderea materiala este o răspunderea individuală, excluzând solidaritatea. În cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulți salariați, răspunderea se stabilește pentru fiecare angajat în funcție de gradul de vinovăție și proporțional cu salariul său net de la data constatării pagubei.

Din punct de vedere al executării silite răspunderea materială are un caracter limitat, efectuându-se, de regulă, asupra unei părți din salariul ( cel mult o treime de salariul).

Răspunderea materială se bazează pe normele dreptului muncii – adică obligația salariatului de a rambursa prejudiciul cauzat organizației în modul stabilit de legislație.

Răspunderea materială este un fel de răspundere juridică separată. Ea intervine, indiferent de atragerea lucrătorului la un alt tip de răspundere. Răspunderea materială diferă de răspunderea penală, răspunderea administrativă sau disciplinară care pot exista simultan cu acesta. Pentru una și aceiași încălcare, împreună cu răspunderea materială mai pot fi aplicate și răspunderea administrativă sau penală sau disciplinară.

Răspund material pentru daunele cauzate toți angajații organizației, inclusiv salariații care nu sînt în state, angajații setonieri și alții.

Cu toate acestea, acest lucru înseamnă că responsabilitatea materială față de organizație o au doar angajații organizației, deoarece, răspunderea – este o măsură specifică, care este utilizată numai de legislația muncii. În cazul în care prejudiciul este cauzat organizației de către o persoană care nu este cu organizația dată în relații de muncă,atunci prejudiciul se repară în conformitate cu legislația civilă, atunci prejudiciul se repară în legislația civilă.
Persoanele care au adus prejudicii organizației în timpul cînd era angajat, dar după asta a încetat relațiile de muncă cu organizația, de asemenea poate să răspundă material în conformitate cu legislația muncii.

Răspunderea materială este condiționată de existența contractului individual de muncă și de raportul juridic de muncă, fiind limitată din trei puncte de vedere:

– în primul rând salariatul răspunde numai pentru daunele materiale efective (damnum emergens) nu și pentru foloasele nerealizate (lucrum cessans),

– plata unor daune morale se poate face numai cu titlu de excepție, sub rezerva justificării lor, de asemenea, el răsauzate toți angajații organizației, inclusiv salariații care nu sînt în state, angajații setonieri și alții.

Cu toate acestea, acest lucru înseamnă că responsabilitatea materială față de organizație o au doar angajații organizației, deoarece, răspunderea – este o măsură specifică, care este utilizată numai de legislația muncii. În cazul în care prejudiciul este cauzat organizației de către o persoană care nu este cu organizația dată în relații de muncă,atunci prejudiciul se repară în conformitate cu legislația civilă, atunci prejudiciul se repară în legislația civilă.
Persoanele care au adus prejudicii organizației în timpul cînd era angajat, dar după asta a încetat relațiile de muncă cu organizația, de asemenea poate să răspundă material în conformitate cu legislația muncii.

Răspunderea materială este condiționată de existența contractului individual de muncă și de raportul juridic de muncă, fiind limitată din trei puncte de vedere:

– în primul rând salariatul răspunde numai pentru daunele materiale efective (damnum emergens) nu și pentru foloasele nerealizate (lucrum cessans),

– plata unor daune morale se poate face numai cu titlu de excepție, sub rezerva justificării lor, de asemenea, el răspunde numai pentru prejudiciile actuale;

– executarea silită se poate face, de regulă, numai asupra undei cote-părți din salariu.

1.2 Răspunderea materială: trăsături specifice, relația cu alte forme ale răspunderii juridice

Pentru o mai bună analiză a trăsăturilor răspunderii materiale și pentru a diferenția cât mai bine răspunderea materială de alte forme ale răspunderii juridice, este necesar a începe acest punct cu o scurtă prezentare a noțiunii răspunderii juridice.

Pornind de la faptul că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este principiul responsabilității, Nicolae Popa nota că responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. S-a susținut mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Astfel, dreptul n-ar putea acționa decât după ce s-a săvârșit fapta periculoasă.

Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparține totdeauna unor instanțe sociale abilitate social (cu competențe legale în acest domeniu).

Răspunderea este totdeauna legală, nimeni nu-și poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză.

Altfel spus, răspunderea este de ordin normativ și derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei „Sensul frecvent al noțiunii de răspundere” – observă M. Costin – indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incubă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”. Au fost aduse însă și observații critice.

Astfel, s-a observat faptul că au fost omise laturile psihologice ale răspunderii, deoarece –subliniază autorul – răspunderea și sancțiunea apar ca două fețe ale aceluiași mecanism social.

Nu se confundă însă noțiunea de răspundere juridică cu cea de sancțiune, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua.

Pentru a sublinia trăsăturile specifice răspunderii materiale, consider că e necesar a aduce în discuție alte forme ale răspunderii juridice, cum ar fi de exemplu răspunderea civilă contractuală.

Dar în primul rînd ar fi binevenit de menționat că prin comparație cu dreptul civil, dreptul muncii este o ramură distinctă a sistemului de drept, ce reglementează relațiile individuale și colective de muncă dintre patroni și salariați. “este o ramură distinctă a sistemului de drept, ce reglementează relațiile individuale și colective de muncă dintre patroni și salariați”.

Pentru a diferenția cele două forme ale răspunderii juridice este firesc să se plece de la deosebirile ce există între raportul juridic de muncă și raportul juridic civil.

a) O primă observație se referă la principiile care guvernează aceste forme ale răspunderii juridice. Astfel, principiul reparării integrale a pagubei este specific răspunderii civile contractuale, iar limitarea întinderii obligației de desdăunare caracterizează răspunderea materială, de regulă.

Pentru a înțelege cât mai bine această limitare se au în vedere câteva aspecte:

Făcând referire , art. 333 alin. 2 prevede „La stabilirea răspunderii materiale, în prejudiciul ce urmează a fi reparat nu se include venitul ratat de angajator ca urmare a faptei săvîrșite de salariat”.

Astfel, legislația muncii apără interesele salariatului. Astefel, dacă este pierdut un document, răspnderea pentru aceasta suirvine numai atunci cînd restabilirea lui în perioada necesară nu este posibilă și asta ar provoca daune patrimoniale patronului. De asemenea nu poate fi tras la răspundere materială pentru greșelile de calcul sau altele ce a u fost comise în timpul inventarierii.

Spre deosebire de această situație, debitorul, parte în contractul civil, răspunde, conform Codului Civil, nu numai pentru pierderea suferită, dar și pentru beneficiul de care a fost lipsit creditorul obligației de despăgubire.

Un alt aspect în ce privește limitarea întinderii despăgubirii, se referă la faptul că încadratul răspunde numai pentru prejudiciile actuale, nu și pentru cele viitoare, spre deosebire de dreptul civil care instituie răspunderea și pentru consecințele păgubitoare ale faptei ilicite ce se vor produce în viitor în mod necesar.

În contractul de muncă poate fi prevăzută obligația părții ce a adus prejudiciul de a compensa mai mult decît dauna provocată, dacă prin această înțelegere nu poate fi înrăutățită situația salariatului în comparație cu legislația muncii. Normele de drept, care stabilesc răspunderea materială a salariatului și a patronului, urmăresc scopul atît de a compensa prejudiciul ce a fost adus, cît și de a preîntîmpina cauzele ce-l provoacă, astfel, ele impun respectarea întocmai a obligațiilor părților.

b) În ce privește dovada vinovăției, regula care stă la baza răspunderii civile contractuale, este culpa prezumată a debitorului, tot acestuia revenindu-i sarcina probei (în materie de vinovăție).

În răspunderea materială, regula este invers. Potrivit Codului Muncii, obligația de a dovedi temeinicia și legalitatea măsurilor luate revine unității.

De regulă, obligația de a dovedi vinovăția revine administrației. Dar în unele cazuri, de exemplu în cazul încheierii contractului în formă scrisă cu privire la răspunderea materială sau în cazul indicării directe într-un act normativ, această obligație poate reveni nu întodeauna administrației întreprinderii.

Considerând că am atins câteva puncte principale pentru a diferenția răspunderea materială de răspunderea civilă contractuală, mă opresc asupra altei forme a răspunderii juridice și anume răspunderea penală .

Răspunderea penală este definită ca un raport juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor, al cărui conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută în legea penală și de a-l constrânge s-o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii, aplicată în vederea restabilirii ordinii de drept.

Deci, atunci când fapta personală ilicită prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, consecințele nu se limitează la antrenarea răspunderii penale, ci ele se extind și asupra altor forme ale răspunderii juridice pe care le-ar putea naște fapta ilicită. Unele dintre aceste forme ale răspunderii juridice sunt absorbite în răspunderea penală, iar altele sunt înlocuite.

Primul aspect, cel al absorbției, se produce asupra acelor forme ale răspunderii juridice care exercită o funcție sancționatoare și care au luat naștere prin desprinderea lor de răspunderea penală în vederea reprimării unor fapte cu grad de pericol social mai redus.

Al doilea fenomen, al înlocuirii, se produce în legătură cu acele forme ale răspunderii juridice care exercită o funcție reparatorie. Astfel, când pagubele au fost cauzate unității printr-o faptă ce constituie infracțiune, răspunderea se stabilește conform codului penal, în cuantumul pagubelor cuprinzându-se și foloasele nerealizate.

Pentru ca răspunderea civilă să se substituie răspunderii materiale, este necesar ca fapta ilicită să întrunească toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Inexistența vreunui element constitutiv al infracțiunii sau constatarea existenței unei cauze legale care înlătură caracterul penal al faptei, face ca efectul substituirii să nu mai fie valabil, aplicându-se răspunderea materială.

Revenind la subiectul acestui subcapitol, care ar fi trăsăturile specifice răspunderii, așa cum reies din relația (mai bine spus deosebirea) răspunderii materiale cu alte forme ale răspunderii juridice?

Răspunderea materială este condiționată de existența raportului juridic de muncă, fiind o răspundere limitată.

Ca o condiție a răspunderii materiale, nevinovăția trebuie dovedită de către unitate, deci nu operează prezumția de culpă (ca în cazul răspunderii civile contractuale și debictuale).

Răspunderea materială este o răspundere individuală spre deosebire de dreptul civil unde operează solidaritatea.

Un punct de vedere asupra acestei probleme ar fi că solidaritatea în domeniul răspunderii materiale ar fi de neconceput dacă se ține seama că între unitate și fiecare persoană încadrată există un contract distinct (individual).

d) Reglementarea răspunderii materiale se face prin norme legale imperative, fiind inadmisibilă modificarea acesteia prin clauze ale contractului de muncă, derogatorii de la lege (spre deosebire de răspunderea civilă contractuală unde clauzele convenționale de atenuare sau agravare a răspunderii sunt în general acceptate).

e) În privința modalității de reparare a prejudiciului, în cazul răspunderii materiale, se face, de regulă, în echivalent bănesc și nu în natură.

Spre deosebire de aceasta, în cazul răspunderii civile contractuale acoperirea daunei cauzate se face prin echivalent bănesc numai dacă reparația în natură nu este posibilă.

f) Recuperarea prejudiciului în cadrul răspunderii materiale se efectuează după o procedură specială cu termene de prescripție și de decădere, în general mai scurte decât cele prevăzute în legislația civilă.

g)Ca și în cazul răspunderii civile, răspunderea materială presupune un prejudiciu de natură materială, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăție. Dar, spre deosebire de răspunderea civilă,penală,administrativă,care poate reveni oricărei persoane, ce a încălcat o normă de felul celor arătate mai sus, răspunderea materială putea fi reținută numai în sarcina unei persoane încadrate în muncă și numai dacă fapta ilicită avea legătură cu munca ei.

i) contractul de muncă nu poate avea decât două părți: salariatul (angajatul) și patronul (angajatorul). Această trăsătură deosebește contractul individual de muncă de contractele civile și comerciale care pot avea o pluralitate de creditori și debitori, precum și de contractul colectiv de muncă în care una din părți este o colectivitate de salariați, iar cealaltă uneori, este o colectivitate de patroni.

În occident, răspunderea materială a părților contractului de muncă așa și nu s-a desprins într-un capitol aparte a legislației muncii sau într-o subramură a dreptului muncii. Această problemă de obicei se realizează și se rezolvă în dreptul civil, dar cu o anumită specificației care este întărită în legislația muncii.

Izvoarele, rădăcinele acestui institut- răspunderea materială a salariatului în dreptul muncii, trebuie de căutat în dreptul salariaului la primirea salariului pentru munca sa, trebuie de menționat că în dreptul și legislația occidentală și în practica judecătorească occidentală, intens bîntuie ideia, potrivit căreia trebuie de limitat dreptul angajatorului de a reține salariul salariatului pentru satisfacerea pretențiilor sale.

În practică deseri apar greutăți sau probleme în deosebirea dintre contractele de muncă de contractele civile, deoarece aceste înțelesuri sînt foarte asemănătoare, și despre aceasta se vorbește și se vede într-un șir de țări europene (Italia, Germania), contractul de muncă etste reglementat de legislația civilă. De exemplu în Codul Muncii al Franței este spus că contractul de muncă se subordonează regulilor dreptului civil.

#Din prezentarea comparativă a celor două ramuri de drept rezultă cu claritate

interacțiunea normelor dreptului civil cu cele ale dreptului muncii. În raport cu dreptul muncii, dreptul civil apare ca drept comun care împrumută din normele sale ori de cate ori reglementările din legislația muncii sunt insuficiente sau lacunare.

Codul muncii stipulează expres că dreptul muncii se completează, atunci cand este cazul, cu dispozițiile legislației civile.

Dreptul civil se aplică, așadar, ca drept comun dacă sunt îndeplinite două condiții:

• să nu existe în legislația muncii dispoziții speciale, derogatorii;

• chiar dacă nu există dispoziții derogatorii, reglementările de drept civil trebuie să nu fie incompatibile cu specificul raporturilor de muncă.

2CONDIȚIILE RĂSPUNDERII MATERIALE

2.1 Calitatea de salariat și angajator.

Interpretarea art. 2 din Codul Muncii ne duce la formularea unor condiții esențiale, condiții de a căror îndeplinire cumulativă depinde răspunderea materială. În măsura în care, într-o anumită situație de fapt nu apar întrunite următoarele condiții, răspunderea materială este exclusă:

Calitatea de salariat a celui ce a produs paguba la unitatea păgubită.

Fapta ilicită și personală a celui încadrat săvârșită în legătură cu munca sa.

Prejudiciul cauzat patrimoniului unității.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Vinovăția (culpa) persoanei încadrată în muncă.

Este subliniat de către unii autori caracterul exclusiv al acestor condiții deoarece, din moment ce s-au întrunit aceste cinci condiții, răspunderea materială operează fără a mai fi necesară îndeplinirea și a altor condiții.

Din analiza prevederilor art. 329-332 din CM al RM, rezultă că, pentru tragerea la răspundere materială a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului trebuie să fie îtrunite următoarele elemente:

cel care a produs prejudiciul trebuie să aibă calitatea de salariat al unității păgubite;

fapta ilicită și personală a salariatului trebuie să fie săvîrșită în legătură cu munca sa. Dacă fapta este săvîrșită în timpul programului de muncă, dar nu este în legătură cu munca, salariatul va răspunde conform normelor de drept civil (răspundere delictuală);

prejudiciul reprezintă o modificare a patrimoniului angajatorului și constă în diminuarea activului sau în creșterea pasivului patrimonial;

prejudiciul trebuie să fie un rezultat al faptei ilicite săvîrșite de salariat;

existența vinovăției salariatului în cauzarea prejudiciului.

Există situații în care persoanele, deși nu au calitatea de salariat, suportă răspunderea materială conform prevederilor Codului Muncii, de exemplu, cînd prejudiciul cauzat angajatorului a fost descoperit după încetarea contractului individual de muncă, încheiat cu salariatul vinovat în producerea acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 327 alin. (3) din CM al RM, încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material și/sau a celui moral nu presupune eliberarea părții contractului individual de muncă de repararea prejudiciului prevăzută de CM și de alte acte normative.

Calitatea de salariat

Existența raportului de muncă constituie una din condițiile esențiale și prealabile pentru nașterea răspunderii materiale. Subiectul pasiv al răspunderii materiale este întotdeauna o persoană fizică încadrată în muncă. Pentru ca răspunderea materială să fie declanșată este, deci, necesar ca persoana vinovată să se afle într-un raport juridic de muncă chiar în unitatea prejudiciată.

Unitatea păgubită de persoana încadrată la altă unitate, cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, nu poate cere despăgubire decât dacă făptuitorul lucra la unitatea păgubită ca detașat.

Regula este că raportul de muncă trebuie să se prezinte în forma sa completă și tipică, reunind toate elementele caracteristice. În aceste cazuri răspunderea materială operează în mod firesc. Problema se pune, ce se întâmplă în cazul în care răspunderea aparține unor persoane vinovate față de unitatea păgubită care-și desfășoară activitatea în cadrul unor raporturi incomplete, atipice? Din această categorie fac parte:

cei care lucrează pentru o unitate cu o jumătate de normă sau chiar mai puțin.

persoanele încadrate în muncă la alte unități, plătite cu ora din fondul de salarii în sectoarele de muncă unde această formă de activitate este admisă și reglementată.

medicii care lucrează în policlinicile cu plată pentru acordarea de consultații.

ucenicii, pe timpul cât primesc bursă de indemnizație, elevii și studenții în timpul practicii în producție etc.

În toate aceste cazuri, soluția comună ce se recomandă și la care s-a recurs în aproape toate cazurile se referă la faptul că recuperarea pagubelor cauzate unităților în desfășurarea activității ar trebui să se facă ținând seama de regulile răspunderii materiale a persoanelor încadrate în muncă din Codul Muncii, chiar și atunci când legislația specială nu conține această trimitere.

Și, pentru că excepția întărește regula, voi enumera câteva excepții, adică anumite categorii de persoane, care, deși nu au calitatea de salariat, răspund totuși material:

– în cazul în care paguba a fost descoperită după desfacerea contractului individual de muncă, mai exact după încetarea calității de salariat în unitatea păgubită. Astfel, această categorie de persoane răspund material, chiar dacă, aparent, nu este îndeplinită o condiție esențială, și anume calitatea de salariat.

– în cazul militarilor (și a salariaților civili din unitățile militare) răspund material chiar dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar (salariat civil) în acea unitate.

– în cazul persoanelor condamnate care execută pedeapsa prin muncă fără privare de libertate, operează o răspundere materială, și nu una civilă delictuală.

Salariații poartă răspundere dpoar pentru dauna provocată de ei însuși. În acest scop, trebuie cercetate minuțios toate circumstanțele pentru a evedenția cauzele ce au produs prejudiciul. Salariații poartă răspundere pentru paguba adusă nemijlocit patronului.

În situația în care o persoană prestează o muncă pentru o unitate fără a avea calitate de salariat al unității, chiar dacă produce un prejudiciu în dauna unității pentru săvîrșirea unei fapte ilicite în legătura cu munca sa, va răspunde civil și nu material.

Calitatea de angajator

Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială a angajatorului, trebuie îndeplinite cumulativ și simultan următoaele condiții:

a. fapta ilicită a angajatorului, adică încălcarea obligațiilor ce-i revin față de salariat în temeiul contractului de muncă încheiat cu acesta.

b. existența unui prejudiciu material cauzat salariatului, cu condiția ca prejudiciul suferit să fi avut loc în timpul îndeplinirii de muncă

c. raportul cauzal între fapta ilicită și prejudiciu

d. vinovăția angajatorului, adică atitudinea psihică a organului de conducere.

2.2 Fapta ilicită

A doua condiție necesară pentru ca răspunderea materială să fie declanșată, este fapta ilicită, adică o manifestare de voință exprimată printr-o acțiune sau un comportament care încalcă o sarcină de serviciu, atrăgând după sine consecințele păgubitoare pentru unitatea în care persoana își desfășoară munca.

Fapta ilicită, indiferent de sfera relațiilor sociale, se manifestă printr- o acțiune (fapt comis) sau printr- o inacțiune (fapt omisiv) sau printr-un comportament care îmbină ambele aspecte. Fapta ilicită a părții contractului individual de muncă (a angajatorului sau a salariatului) care a cauzat un prejudiciu celeilalte părți se exprimă prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor de muncă, prevăzute de legislația muncii.

Răspunderea materială a salariatului conform normelor dreptului muncii parvine numai atunci cînd există o faptă ilicită directă, deoarece numai fapta ilicită se ia în considerație la evaluarea mărimei pagubei. Existența faptei ilicite directe – este elementul care carecterizează latura obiectivă a încălcării înfăptuită de salariat.

De exemplu o faptă ilicită poate să fie atunci cînd se folosește automobilul instituției în scopuri personale, concedierea ilegală, atragerea minorilor la lucrări interzise pentru ei, neachitarea salariului la timp sau neeliberearea la timp a carnetului de muncă în cazul eliberării de la lucru.

Ca trăsături ale faptei pot fi enumerate următoarele: fapta să fie ilicită și personală, să fie săvârșită de către salariat și numai în legătură cu munca sa.

Caracterul ilicit al faptei se va determina în raport cu obligațiile de serviciu cuprinse expres în contractul de muncă la care se vor adăuga toate dispozițiile cuprinse în reglementările cu caracter general și obligatoriu în materie de muncă.

S-a precizat că unitatea trebuie să dovedească în instanță ce sarcini de serviciu avea salariatul, sarcini a căror neândeplinire sau îndeplinire a lor necorespunzătoare ar fi adus prejudiciul respectiv. Așadar, în lipsa caracterului ilicit, fapta – chiar cauzatoare de daune – nu atrage nici o răspundere.

Dimpotrivă, în ipoteza în care sunt încălcate atribuțiile înscrise în fișa postului, este vorba despre o fapta ilicită, care, desigur, constituie o condiție a răspunderii materiale. Astfel s-a decis că salariatul (contabil) nu și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile ce-i reveneau conform fișei postului, și anume să verifice îndeplinirea condițiilor legale de înregistrare în contabilitate, să verifice concordanța între actele furnizorului și actele de recepție, dacă sunt documente legale care să justifice diferențele, să sesizeze în scris despre orice nereguli intervenite conducerii societății în vederea prevenirii oricăror prejudicii

Pornind de la faptul că ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă fie anumite dispoziții legale, principii ori reguli, ajungem la fapta ilicită, adică acea faptă care declanșează răspunderea materială.

În caz contrar, adică atunci când fapta nu este declarată de lege ilicită, este de la sine înțeles că răspunderea materială este exclusă.

Varietatea activităților ce pot declanșa răspunderea materială, face ca și faptele ce pot fi săvârșite în procesul muncii să fie infinite, ele manifestându-se în diferite modalități:

Astfel există:

faptă simplă sau complexă (ea încalcă una sau mai multe îndatoriri de serviciu)

faptă singulară sau plurală (se realizează printr-un singur sau mai multe acte de executare)

faptă instantanee sau continuă (după durata în care se consumă)

faptă săvârșită individual sau în comun

fapta poate consta într-o conduită comisivă (o acțiune ce nu trebuie săvârșită)

omisivă (o inacțiune) sau mixtă (săvârșirea uneia sau mai multor fapte în locul alteia sau altora ce trebuie înfăptuite corect).

Clauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

Regula este că ori de câte ori salariații săvârșesc o faptă ilicită în îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau în legătură cu munca lor, este declanșată răspunderea materială. Dacă, însă, unitatea a fost păgubită printr-o acțiune sau inacțiune ce nu poate fi considerată drept ilicită datorită unor cauze care exclud acest caracter, răspunderea materială este exclusă.

Astfel, din prevederile Codului Muncii art. 334 rezultă că sunt cauze care exclud caracterul ilicit al faptei următoarele:

Forță majoră

Extrema necesitate

Legitimă apărare

Executarea unei obligații legale sau contractuale;

Riscul normal de producție

Opiniile sunt împărțite, însă, în ce privește ordinul de serviciu. Unii autori îl enumeră alături de celelalte, considerând că acesta este o obligație pentru angajat, potrivit Codului Muncii, iar aducerea la îndeplinire a unor asemenea ordine nu atrage răspunderea materială a acestuia chiar dacă rezultatele au fost păgubitoare pentru unitate. În cazul în care ordinul de serviciu este ilegal, răspunderea materială este declanșată iar angajatul nu se va putea apăra dacă l-a executat.

Tot așa se întâmplă și în cazul acordului unității cu aceeași condiție, ca acesta să nu fie ilegal.

În toate aceste cazuri caracterul ilicit al faptei este în înlăturat, deoarece persoana încadrată după caz, a săvârșit fapta fie în executarea unei obligații, fie în îndeplinirea legitimă a unui drept, fie a fost în imposibilitatea să-și execute obligația de serviciu ori să și-o îndeplinească în mod corespunzător sau a fost silită să-și încalce o îndatorire de serviciu, îndeplinind o faptă ce nu trebuia comisă, datorită forței majore ori cazului fortuit.

Este de menționat că aceste situații constituie cauze de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, nu de vinovăție.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt, de regulă, comune cu cele ale altor forme ale răspunderii juridice. Prin excepție, propriu răspunderii materiale este riscul normal al serviciului.

Cât privește alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, după caz, fie nu sunt aplicabile în materia răspunderii materiale, fie în realitate ele înlătură nu aspectul ilicit al faptei, ci nevinovăția. (ca de exemplu legitima apărare care presupune ca cel păgubit să fie agresorul, deoarece numai acesta este subiectul pasiv al faptei).

A. Forța majoră

În literatura de specialitate, forța majoră este examinată în cadrul clauzelor exoneratoare de răspundere, apreciindu-se că sînt cauze de frță majoră evenimentele imprevizibile și insurmontabile, independente de culpa celui care le invocă.

În conformitate cu Regulamentul privind eliberarea certificatului ce atestă evenimentul de forță majoră din 21.12.2004, elaborat de către Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova, prin forță majoră se înțelege evenimentele imprevizibile care sînt provocate de fenomene ale naturii: incendii, ploi torențiale, sau de circumstanțe sociale: revoluții, blocade, interdicții de nivel statal a importurilor sau exporturilor. Lista acestor circumstanțe nu poate fi exhaustivă.

Forța majoră este menționată expres în art. 334 alin. 1 Codul Muncii. Ea reprezintă în cadrul răspunderii materiale, imposibilitatea pentru angajat de a executa obligațiile sale, păgubind în acest mod unitatea din cauza survenirii unui fenomen extraordinar, de neînvins, imprevizibil.

Pentru ca această cauză să-și producă efectul exonerator de răspundere trebuie să îndeplinească anumite condiții:

evenimentul să fie extraordinar

să fie imposibil de învins

să fie imprevizibil

angajatul însuși să nu fi contribuit la producerea fenomenului (evenimentul trebuie să survină independent de voința omului).

Invincibilitatea evenimentului, adică imposibilitatea de a-i rezista, este de esența forței majore. Prin această trăsătură esențială, forța majoră se deosebește de cazul fortuit și de starea de necesitate.

B. Extrema necesitate

În domeniul răspunderii materiale, starea de necesitate se caracterizează prin aceea că persoana încadrată săvârșește o faptă păgubitoare pentru a salva de la un pericol iminent – și care nu putea fi înlăturat altfel – viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia, sau un interes obștesc.

Această cauză exoneratoare de răspundere își găsește aplicarea mai largă în dreptul penal unde este, de altfel, și reglementată.

Astfel, este definită ca împrejurarea în care autorul săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori a altuia, sau un interes public. Din moment ce starea de necesitate exonerează de răspundere în forma cea mai gravă a acesteia, este incontestabil că ea își are aplicare și în cadrul răspunderii materiale, ținând seama de caracterul de protecție al normelor de drept al muncii, precum și de conținutul art. 334 alin. 1 din Codul Muncii:” Salariatul este absolvit de răspundere materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forță majoră, confirmate în modul stabilit, de extremă necesitate, de legitimă apărare, de executare a unei obligații legale sau contractuale, precum și în limitele riscului normal de producție”.

În starea de necesitate două interese legitime sunt în conflict și unul dintre ele trebuie cu necesitate sacrificat. Salariatul prejudiciază unitatea dar, acționând sub imperiul unei constrângeri, el nu este în situația de a-și alege liber o altă cale.

Starea de necesitate presupune ca persoana încadrată să fi avut reprezentarea verosimilă, în sensul că prin fapta ei înlătură o pagubă mai mare decât cea pe care o generează, chiar dacă, în final, în realitate, dauna a fost mai mare decât aceea la a cărei evitare s-a tins. Caracterul verosimil (plauzibil) al reprezentării se apreciează în funcție de circumstanțele cauzei, de la caz la caz, ținându-se seama și de postul, de pregătirea profesională, precum și de nivelul cunoștințelor făptuitorului. Un grad mai mare de exigență trebuie acordat persoanelor care, prin natura atribuțiilor de serviciu au îndatorirea înfruntării pericolului fiind, uneori, specializate în această direcție (ca de exemplu personalul de pază și de pompieri, personalul cu atribuții în planul protecției muncii etc.)

Pentru ca starea de necesitate să-și producă efectul exonerator de răspundere, trebuie să întrunească următoarele condiții:

periclitarea unor valori sau interese;

pericolul să fie real, actual (iminent) să nu fie datorat faptei angajatului însuși și să nu poată fi evitat în alt mod decât prin fapta păgubitoare;

prejudiciul produs să fie în reprezentarea plauzibilă a persoanei în cauză mai puțin important decât cel a cărui evitare s-a intenționat.

În acest sens, art. 38 din Codul Penal (alin. 3) prevede că “Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrșirii faptei, își dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.”

În concluzie, se apreciează că ori de câte ori persoana încadrată,a putut, în mod verosimil, să creadă că prin fapta sa evită o vătămare mai gravă, ea beneficiează de exonerarea datorită stării de necesitate, chiar dacă, în final s-ar stabili că, de fapt, prejudiciul cauzat prin intervenția sa este mai mare decât cel a cărui evitare a urmărit-o.

D. Executarea unei obligații legale sau contractuale

Executarea unei obligații legale sau contractuale, chiar dacă păgubește unitatea nu constituie o faptă ilicită (de exemplu: pompierul aflat în serviciul unității distruge ori degradează anumite bunuri care pot înlesni extinderea incendiului ș.a.).

Pentru ca, în împrejurările menționate, cel în cauză să fie apărat de răspundere, este necesar ca obligația (legală sau contractuală) să existe efectiv, fapta sa să fi corespuns unei necesități reale și, în sfârșit, dauna să nu fi fost consecința executării necorespunzătoare a obligației respective.

O formă specifică a executării unei obligații – ce înlătură caracterul ilicit al faptei – o constituie, în dreptul muncii, executarea ordinului de serviciu nu constituie o cauză distinctă (cum am mai precizat) de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, dat fiind că persoanele încadrate în muncă au obligația de a îndeplini “dispozițiile primite din partea conducătorilor de unități și a șefilor ierarhici”. Deci, apare evident că executarea ordinului de serviciu nu reprezintă altceva decât îndeplinirea unei obligații legale ce revine, conform dispozițiilor Codului Muncii, persoanei încadrate ca urmare a încheierii contractului de muncă.

Rezultă că nu se pune problema răspunderii materiale în acest caz deoarece executarea ordinului de serviciu ține de disciplina muncii, respectarea lui având în principiu caracter ilicit.

Se pune acum problema executării unui ordin de serviciu nelegal sau neoportun, care, desigur, atrage prejudicierea unității.

Concluzia la care s-a ajuns, cu privire la această situație, este că răspunderea materială a persoanei încadrate există numai în ipoteza în care ea execută un ordin de serviciu vădit (evident) nelegal și dimpotrivă, răspunderea nu este antrenată dacă ordinul primit are o plauzibilă aparență de legalitate. (S-a decis astfel că executarea, de către un funcționar, a unui ordin ilegal al conducerii unității nu apără de răspundere pe executant, dacă acesta a avut posibilitatea aprecierii ilegalității ordinului respectiv). Persoana încadrată răspunde, deci, material numai dacă aspectul neoportun (greșit) este vădit.

O dată stabilit caracterul vădit nelegal sau neoportun al ordinului de serviciu, executantul răspunde material, de regulă, în comun cu autorul ordinului. Se pot ivi însă situații (excepționale) care să atragă numai răspunderea executantului în cazul când, în mod normal, autorul ordinului nu era în măsură să cunoască caracterul vădit nelegal sau neoportun al ordinului respectiv, acesta constituind o chestiune pură de specialitate a executantului, specialitate pe care autorul ordinului nu o avea.

E. Riscul normal de producție

Riscul normal al serviciului este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, este generat de cauze inerente, previzibile și normale, excluzând și vinovăția persoanei încadrate sau a unui terț.

Noțiunea de risc, nefiind proprie dreptului muncii, ea își găsește o vastă reglementare în dreptul civil și cel economic. Teoria riscului are ca obiect să determine care anume din părțile contractante suportă pierderea rezultată din neexecutarea obligației, în ipoteza în care neexecutarea nu provine din culpa debitorului, ci dintr-o împrejurare mai presus de voința lui.

În dreptul muncii, noțiunea de risc are un sens propriu. Este vorba de efectele păgubitoare ale unor factori inerenți procesului muncii, care, atunci când se înscrie în sfera normalului transferă riscul, de la persoana fizică ce a participat la producerea lor, asupra unității. Ceea ce este specific dreptului muncii, este norma cu valoare de principiu, înscrisă în Codul Muncii în temeiul căreia, fără excepție, consecințele riscului normal al serviciului nu se răsfrânge asupra persoanei încadrate.

Printre cauzele de excludere a răspunderii materiale a salariatului, art. 334 alin. (1) din CM al RM prevede riscul normal al producției. Potrivit conținutului pct. 15 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 11 din 3 octombrie 2005, trebuie să se facă distincție între riscul normal, care cuprinde pierderi inerente procesului de producție și se încadrează în limitele legale, și riscul nenormal, care intervine cînd pierderile sînt minime, acceptabile pentru genul respectiv de activitate.

Deci, pentru ca această cauză să-și poată produce efectul exonerator de răspundere, s-a apreciat că trebuie să întrunească următoarele condiții:

în primul rând să fie vorba de un risc;

un alt aspect se referă la faptul că producerea prejudiciului în anumite limite trebuie să se prezinte ca un fenomen “normal” în raport cu condițiile date.

S-a apreciat că riscul este normal când rezultă:

din natura anumitor materiale supuse procesului muncii (substanțe perisabile, fragile);

din natura condițiilor existente în anumite locuri de muncă (inexistența unor depozitări adecvate, utilaj necorespunzător);

din natura procedeelor de muncă (manipulare, prelucrare etc.) folosite în mod obișnuit.

Riscul normal al serviciului se prezintă sub două forme: riscul normat și riscul nenormat.

1. Riscul normat. Riscul normat poate fi evaluat cu anticipație, stabilindu-se anumite limite, care îmbracă diverse denumiri în funcție de natura materialului, a procesului de producție etc.

Prin risc normat trebuie să se înțeleagă acele “pierderi inerente procesului de producție care se încadrează în limitele prevăzute de lege”, persoanele încadrate în muncă nu răspund de pierderile inerente procesului de producție care se încadrează în limitele prevăzute de lege, de pagubele provocate datorită unor cauze neprevăzute și care nu puteau și înlăturate, ori alte asemenea cazuri în care pagubele au fost provocate de riscul normal al serviciului sau forța majoră”.

Reglementări privind riscul normat sunt cuprinse în:

normele de perisabilitate care stabilesc forma unor procente, pierderi materiale admisibile în operațiunile de transport, manipulare, prelucrare, depozitare

normele și normativele de consum, prin care se determină consumurile specifice de materii prime, combustibil, energie etc.

normele de uzură la mijloacele fixe exprimate prin durata de serviciu normată a acestora.

limitele maxime de pierderi tehnologice, adică limitele maxime de rebuturi sau produse declasate care sunt inerente tehnologiei utilizate.

Ținându-se seama de caracterul aleatoriu al oricărui fenomen care se subsemnează noțiunii de risc, și în cazul limitelor de pierderi admisibile, acestea nu se aplică în mod automat, întrucât producerea lor este numai posibilă, nu necesară. Prin urmare, pierderile se iau în considerare numai dacă sunt reale – dacă s-au produs efectiv și nu sunt determinate de vinovăția salariatului. În ipoteza în care ele ar fi cauzate prin încălcarea cu vinovăție a disciplinei de producție sau tehnologie, ele vor fi imputabile.

2. Riscul nenormat. Riscul nenormat este rezultatul așa zisei păstrări necorespunzătoare.

Unii autori enumeră cu exactiate numărul situațiilor în care are loc această utlimă formă a riscului normal al serviciului, alții însă apreciează că acesta ar cuprinde o serie de eventualități ce nu pot fi date cu anticipație.

Astfel, în primul caz sunt amintite 3 situații:

a) Atunci când, datorită specificului lor, pierderile nu au putut face obiectul unei “normări” prestabilite legal, cel puțin până în momentul săvârșirii faptei păgubitoare.

În astfel de situații, după caz, în funcție de împrejurările concrete, de condițiile proprii ale procesului de producție și ale altor factori, se apreciează de organul de drept a stabili răspunderile materiale și, în final, de organul de jurisdicție, în ce măsură există, pentru unitate un risc nenormat – și deci paguba nu este imputabilă – ori, dimpotrivă, există o faptă ilicită și astfel se procedează la imputarea pagubei în sarcina celor considerați vinovați.

Sunt considerați a face parte din această categorie, muncitorii care lucrează cu materii prime sau materiale pentru care nu există reglementate norme de perisabilitate, lucrătorii operativi din comerț, care desfac un volum foarte mare de mărfuri de mică valoare cu sorturi și prețuri foarte variate, care se vând clienților în cantități diferite, etc.

Deci, prin însăși natura serviciului lor, aceste persoane pot săvârși uneori în procesul muncii la un interval oarecare de timp și în mod inerent (normal) – ținându-se cont mai ales de condițiile în care-și desfășoară activitatea – unele greșeli neînsemnate, care produc pagube relativ minore.

În toate aceste cazuri rămâne a se aprecia dacă suntem în prezența unui risc normal de serviciu – exonerator de răspundere – sau dacă cel în cauză răspunde totuși material, deoarece vinovăția, oricât de redus ar fi gradul ei, atrage răspunderea materială fiind vorba de o faptă cu caracter ilicit.

b) În cazul obligațiilor de diligență (nu de rezultat) cum ar fi de exemplu situația în care se află medicii, consilierii juridici, jurisconsulții care nu răspund decât dacă soluțiile adoptate sau avizele date de către aceștia, care au atras pagube unității, au fost vădit contrare legii.

În cazul în care aceste persoane, în urmărirea scopului profesional propus, optează pentru o soluție sau pentru un mod de procedare care în final se dovedește mai puțin avantajos pentru unitate decât celelalte posibile, răspunderea lor materială va putea fi stabilită, de asemenea, numai dacă se dovedește că opțiunea lor a implicat o gravă culpă de ordin profesional. În toate celelalte cazuri riscul rezultat din aceste situații se consideră a fi normal și trece asupra unității.

c) Ultima situație se referă la lipsurile ce au depășit limita normelor legale de scăzăminte, fără ca totuși să existe o vinovăție în producerea prejudiciului respectiv.

Astfel, lipsurile peste limita normelor legale de scăzăminte, în măsura în care nu se datoresc vinei cuiva, se trec pe seama cheltuielilor de producție sau de circulație, după caz, pe baza aprobării organelor prevăzute.

În al doilea caz, alți autori nu precizează cu exactitate numărul situațiilor în care există un risc nenormat, însă sunt amintite următoarele:

pierderi naturale peste norme

pierderi din alterarea unor mărfuri sau uzura unor bunuri

și alte situații diverse, nespecificate, netipice, proprii diferitelor locuri de muncă sau activități.

Fapta să fie în legătură cu munca sa și să fie faptă proprie

Răspunderea materială se aplică salariaților numai dacă faptele sunt în legătură cu munca lor. Pentru a ști dacă o faptă este sau nu în legătură cu munca angajatului, va trebui să fie raportată la obligațiile de serviciu ce-i revin prin contractul său de muncă. Conduita comisivă sau omisivă a salariatului trebuie să facă parte din sfera sa de atribuții. Numai în acest caz pentru paguba produsă va răspunde conform codului muncii și nu potrivit normelor de drept civil.

Răspunderea pentru pagubele cauzate de către salariat printr-o faptă penală în legătură cu munca sa.

Prin derogare de la principiul examinat (săvârșirea faptei ilicite de către persoana încadrată, în legătură cu munca ei), dacă fapta ilicită păgubitoare, în legătură cu munca persoanei încadrate, constituie o infracțiune, în temeiul art. 333 alin. 3 Codul Muncii, “ Dacă prejudiciul material a fost cauzat angajatorului printr-o faptă ce întrunește semnele componenței de infracțiune, răspunderea se stabilește potrivit Codului penal, care la rândul ei, statornicește că repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile.

Deci, se pot ivi situații în care, deși paguba este cauzată unității de către salariatul său și, deși fapta dăunătoare este în legătură cu munca, nu sunt aplicabile regulile specifice răspunderii materiale, ci normele răspunderii civile, de drept comun, pentru că fapta întrunește elementele unei interacțiuni.

Se notează, de asemenea, că, spre deosebire de răspunderea civilă, în cadrul căreia în principiu, creditorul obligației contractuale, vătămat prin infracțiune, are opțiunea între răspunderea delictuală și cea contractuală, în materia răspunderii materiale, o asemenea opțiune este exclusă, avându-se în vedere caracterului imperativ al art. 333 alin. 2 din Codul Muncii.

Deci, în cazul faptei penale săvârșite de persoana încadrată în legătură cu munca ei, se are în vedere, la stabilirea întinderii pagubei, atât dauna efectivă cât și beneficiul nerealizat; de asemenea, răspund solidar față de unitate, toți infractorii participanți la comiterea infracțiunii în calitate de coautor, instigator sau complice.

Recuperarea pagubei se face, însă, în conformitate cu normele specifice răspunderii materiale în cazurile în care a intervenit, potrivit legii, clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal, deoarece fapta nu mai poate fi considerată infracțiune și nu poate fi sancționată ca atare.

2.3 Existența prejudiciului.

Ca noțiune, în cadrul răspunderii materiale prin prejudiciu se înțelege o modificare negativă a patrimoniului unității. Această modificare negativă poate fi analizată sub două aspecte:

– În primul rând prin micșorarea activului ca urmare a unor fapte ilicite (sustrageri, degradări, pierderi a unor bunuri ce constituie activul său patrimonial).

– În al doilea rând prin creșterea pasivului (totalitatea obligațiilor evaluabile în bani, de exemplu penalități, amenzi generate de fapta ilicită a angajatului).

În literatura de specialitate se vorbește mai pe larg despre principiul potrivit căruia răspunderea materială privește numai dauna cauzată unității cu care autorul faptei are încheiat contractul de muncă la data săvârșirii acesteia. Astfel, Sanda Ghimpu, I.T.Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Gh. Mohanu au adus în tratatul lor precizări suplimentare cu privire al această problemă.

Prin urmare, conducătorul unității sau celelalte cadre de conducere încadrate în muncă de organul ierarhic superior, răspund material față de unitate, deși încadrarea și emiterea deciziei de imputare sunt de competența organului menționat.

În cazul în care paguba este provocată unității de către personalul organului ierarhic superior care dispune luarea unor măsuri ilegale și păgubitoare pentru unitatea subordonată ori de personalul altor unități, toți aceștia răspund civil față de unitatea păgubită.

Angajații delegați răspund material față de unitatea delegantă și civil față de unitatea în care își desfășoară activitatea.

Persoanele detașate răspund material față de ambele unități (cea care a dispus măsura și cea la care s-a efectuat detașarea) pentru prejudiciile cauzate fiecăreia dintre ele, deoarece în intervalul respectiv, făptuitorul se află în raport de muncă cu fiecare dintre cele două unități.

Se consideră că prejudiciul, pentru a declanșa răspunderea materială, trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:

– să fie efectiv

– să fie cert și real

– să fie actual

– să fie cauzat în mod direct.

a)În primul rând trebuie să fie material. Deci, aducând atingere unității, el trebuie să aibă un conținut economic (pentru a putea fi evaluat în bani).

Totodată trebuie să fie efectiv.

b)Spre deosebire de răspunderea civilă, unde salariatul răspunde atât pentru paguba efectivă, cât și pentru foloasele nerealizate, în cadrul răspunderii materiale, salariatul răspunde material numai pentru diminuarea efectivă a patrimoniului unității. Astfel, acest caracter este specific răspunderii materiale.

c) Prejudiciul trebuie să fie real și cert.

Caracterul real se referă la existența sa neîndoielnică, evaluarea acestuia stabilindu-se pe baza unor date economice concrete, persoana încadrată neputând fi ținută să răspundă decât pentru înlocuirea valorilor efectiv pierdute din patrimoniul unității, nu și pentru valori stabilite nominal spre evidențiere.

Caracterul cert presupune ca întinderea prejudiciului să fie bine determinată și evaluabilă la o sumă de bani determinată. Cât timp nu s-a stabilit în mod cert valoarea pagubei cauzate, nu poate fi emisă o decizie de imputare împotriva celui ce urmează să răspundă material de producerea ei. Această măsură nu poate fi luată pentru a se conserva termenul legal de emitere, iar valoarea pagubei nu poate fi precizată ulterior, după cercetările ce se vor face de organele competente pentru stabilirea cuantumului și a vinovăției.

În cazul plăților nelegale, așa cum s-a arătat în literatura juridică, trebuie să se facă distincție între situațiile în care plățile sunt permise, în principiu, dar sunt condiționate de deținerea aprobării unor anumite organe, pe de o parte, și ipotezele în care părțile sunt necondiționat interzis de lege, pe de altă parte. Dacă în primul caz imputarea plăților nu ar fi justificată ori de câte ori suma plătită ar corespunde unei prestații efective în favoarea unității, în cel de-al doilea caz dauna are un caracter cert, neputându-se concepe ca o plată dispusă împotriva prevederilor legale imperative să nu constituie un prejudiciu pentru unitate. Astfel, nu s-ar putea susține că este neimputabilă salarizarea personalului încadrat în posturi neprevăzute în statul de funcții, sub cuvânt că munca a fost prestată efectiv – deci s-a creat o anumită valoare – deoarece unitățile trebuie să-și îndeplinească sarcinile cu mijloacele ce le stau la dispoziție, neputând face cheltuieli decât cele pentru care li s-au afecta fondurile necesare.

Prejudiciul este cert și în cazurile în care plata, deși nu contravine unor dispoziții legale, este neeconomicoască.

Deci, prejudiciul este real și cert, atunci când existența și întinderea lui sunt neîndoielnice.

d) De asemenea, prejudiciul trebuie să fie actual, adică deja produs, răspunderea materială stabilindu-se în principiu numai pentru prejudiciile deja constatate, nu și pentru cele ce se vor produce în viitor.

e) În sfârșit, o ultimă caracteristică este aceea că trebuie să fie cauzat direct unității, adică printr-o faptă ilicită săvârșită în legătură cu executarea contractului de muncă și care aduce atingere unei valori patrimoniale aparținând unității.

Se face distincția între prejudiciul cauzat direct și cel indirect. Astfel, prejudiciul poate fi produs în patrimoniul unității direct, printr-o faptă ilicită în legătură cu executarea contractului de muncă și indirect, când în calitatea sa de comitent, unitatea este chemată să despăgubească un terț pentru daunele produse acestuia de către salariat printr-o faptă săvârșită cu prilejul executării atribuțiunilor de serviciu.

Numai în primul caz, cel al prejudiciului direct în sensul arătat, poate fi stabilită răspunderea materială. În cel de-al doilea caz, când unitatea răspunde față de terț potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri se efectuează de la cel vinovat după aceleași norme de drept comun.

Dimpotrivă, când unitatea este chemată să răspundă față de un terț pentru neîndeplinirea unei obligații contractuale, răspunderea salariatului față de unitate se stabilește potrivit Codului muncii, cu excepția cazului când fapta care a determinat neexecutarea contractului constituie infracțiune.

În mod similar, dacă unitatea este păgubită de persoana trimisă în delegare de către o altă unitate, ea își poate recupera dauna numai printr-o acțiune împotriva unității respective, exceptând cazul când fapta ar constitui infracțiune. Unitatea care a plătit despăgubirile poate stabili răspunderea materială în sarcina salariatului care a produs paguba în legătură cu munca prestată în delegare.

Pentru pagubele produse de către cei aflați în detașare, unitatea la care aceasta se execută și care este păgubită este în drept să stabilească răspunderea materială.

Evaluarea prejudiciului.

Nefiind expres prevăzută în lege, unii autori susțin că evaluarea prejudiciului se face la data constatării sale, alții sunt de părere că despăgubirea trebuie calculată în raport cu valoarea bunului din momentul producerii prejudiciului, adăugându-se că, în cazul în care paguba s-a produs într-o perioadă de timp și nu printr-o singură faptă instantanee, este indicat să se ia în considerare ultima zi a acelei perioade.

Conform regulii generale, mărimea prejudiciuui se face conform pierderilor de facto, reieșind din prețurile de piață din localitatea respectivă la ziua săvîrșirii prejudiciului, dar nu mai puțin de costul real al bunului conform datelor din contabilitate, dar se ia în vedere uzura normală a lucrului.

Prejudiciul este regementat de art. 341-347 al Codului muncii.

Astfel, în cazul degradărilor de bunuri, există situații diferite:

– Bunul poate fi reparat sau recondiționat – deci se iau în calcul cheltuielile efectuate în acest scop.

– Dacă bunul degradat poate fi valorificat cu preț redus, se iau în calcul diferența dintre prețul bunului respectiv și prețul ce se obține prin valorificarea lui.

– În cazul în care bunul obținut prin reparare sau recondiționare este de calitate inferioară, la cheltuielile efectuate pentru aceste lucrări se adaugă diferența de preț dintre prețul bunului respectiv și prețul bunului reparat sau recondiționat.

– Dacă bunul degradat se utilizează ca materie primă pentru producerea altui bun, se ia în calcul diferența de preț dintre prețul bunului și prețul materiei prime pe care a înlocuit-o.

În toate aceste cazuri prevăzute în această reglementare, se ținea seama de gradul de uzură reală a bunului respectiv.

În ce privește pagubele cauzate de gestionare prin lipsuri în gestiune, la calculul acestora se ține seama de posibilitatea compensării lipsurilor cu plusurile cantitative, precum și de acordarea cotelor de perisabilități, cu condiția ca aceasta să se facă numai pentru aceeași perioadă de gestiune și la același gestionar.

S-a deci că atunci când plusurile apar în altă gestiune și se face dovada că acestea sunt create prin manipulări greșite ale bunurilor, unitatea nu are pagubă. Într-o astfel de situație nu este cazul de a se discuta de compensare, ci de corectarea unor erori, dacă bunurile în cauză există în materialitatea lor în alt depozit al unității datorită unor omisiuni de înlocuire a documentelor. Tot cu privire la lipsurile în gestiune, se face aplicarea normelor legale privind acordarea coeficienților de perisabilitate aminitite la riscul normat al serviciului. În acest caz, nu se acordă perisabilități dacă lipsurile la inventar constatate ar proveni din sustragerea, alterarea sau degradarea mărfii datorită vinei celui în cauză.

4. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

Fiind o condiție necesară a răspunderii materiale, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu este expres prevăzut în Codul muncii astfel „persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse unității din vina și în legătură cu munca lor”.

Raportul de cauzalitate nu este specific răspunderii materiale, ci este comun tuturor formelor răspunderii. Efectul poate fi generat de o singură cauză sau de mai multe cauze.

Deci, uneori, legătura cauzată între fapta ilicită (cauza) și prejudiciu (efectul) nu este numai consecința unei singure cauze ci a unei pluralități de cauze, având un grad de determinare deosebit la producerea prejudiciului.

Există cauze principale și cauze secundare. Deși ambele declanșează răspunderea materială, în cazul celui a cărui faptă ilicită constituie cauza principală, răspunderea materială este mai mare, spre deosebire de cel a cărui faptă ilicită constituie cauza secundară, unde răspunderea materială este mai mică.

Tot astfel se întâmplă și în cazul cauzelor directe sau indirecte și a celor succesive sau concomitente.

Este evident că în cazul celui care a provocat prejudiciul direct răspunderea materială este mai mare decât cel care l-a provocat indirect.

În concluzie, este important să se stabilească atât cauzele care au provocat prejudiciul cât și gradul de determinare al fiecărei cauze asupra prejudiciului.

În literatura de specialitate s-a făcut o analiză mai amplă privind criteriile și aplicațiile practice de stabilire a raportului de cauzalitate în cazul răspunderii materiale a persoanelor încadrate. Astfel, se pune problema stabilirii răspunderii în cazul în care circumstanțele în care s-a produs prejudiciul sunt deosebit de complexe.

Altfel spus, se impune o analiză sistematică în cadrul fiecărui caz de răspundere materială, pentru ca, din ansamblul fenomenelor, elementelor și relațiilor componente, aflate în interacțiune, să se determine raportul de cauzalitate. Dificultatea stabilirii legăturii cauzale este cu atât mai mare în cazurile în care, existând o pluralitate de cauze, trebuie să se examineze și analizeze cu mare atenție care sunt cauzele principale și care sunt cele secundare, cauzele directe și cele indirecte, cele concomitente și cele succesive.

În primul rând, stabilirea faptelor ilicite care constituie cauzele directe ale prejudiciului de cele indirecte este necesară pentru că, potrivit Codului muncii, de regulă, persoana încadrată răspunde material numai pentru daunele provocate – deci cauzate – în mod direct, răspunderea materială pentru dauna cauzată indirect fiind prevăzută numai cu titlu de excepție.

În al doilea rând, stabilirea cauzelor principale și secundare este necesară deoarece, deși ambele antrenează răspunderea materială, această răspundere în caz de faptă comună nu este egală pentru toți vinovații, ci proporțională cu “măsura în care fiecare a contribuit la provocarea ei”. Deci, este clar că răspunderea materială este mai mare pentru cel a cărui faptă ilicită constituie cauza principală a prejudiciului, decât a celui a cărui faptă ilicită constituie cauză secundară a daunei aduse unității, după cum este normal ca cel care a provocat paguba indirect să răspundă într-o proporție mai mică, dacă legea prevede în sarcina sa o răspundere materială.

Stabilirea exactă a cauzelor concomitente și succesive prezintă importanță pentru determinarea tuturor celor ce răspund material pentru prejudiciul provocat printr-o astfel de pluralitate de cauze.

Deci, organele care stabilesc răspunderea materială și organele de jurisdicție au obligația de a stabili concret, pentru fiecare caz în parte, cauzele care au provocat prejudiciul și gradul de determinare al fiecărei cauze asupra producerii prejudiciului, precum și obligația de a face deosebirea între cauzele care au generat prejudiciul și condițiile care doar l-au influențat.

5. Vinovăția (culpa)

Vinovăția este atitudinea psihică a salariatului față de fapta sa ilicită, precum și de prejudiciul produs.

Vinovăția de asemenea este elementul obligatoriu pentru ca să existe o răspundere materială. Răspunderea materială nu se va aplica dacă nu există vinovăția sau culpa salariatului.

Culpa reprezintă o atitudine psihică negativă față de regulile de comportament și presupune atât discernământul autorului cât și voința liberă în desfășurarea conduitei sale.

Deși, de regulă, vinovăția constituie un element comun al tuturor formelor răspunderii juridice, trebuie totuși precizat că răspunderea materială, spre deosebire de răspunderea civilă, presupune vinovăția cu necesitate, drept o condiție “sine qua non” a declanșării ei, în absolut toate cazurile.

Culpa se întemeiază pe discernământul autorului, adică pe capacitatea sa de a decide asupra faptelor sale ținând cont de urmările lor în planul relațiilor sociale. Cunoașterea implică posibilitatea lui de a-și reprezenta anticipat, de a prevedea aceste consecințe. Discernământul fiind presupus, cel ce se apără prin lipsa de discernământ este obligat să facă dovada acestei apărări.

În cadrul raportului juridic de muncă, persoanele minore răspund în aceleași condiții cu cele majore, ținându-se seama de art. 46 din Codul muncii, care permite încadrarea în muncă a minorilor astfel: “Persoana fizică dobîndește capacitate de muncă la împlinirea vîrstei de 16 ani». Deci, minorul răspunde material pentru pagubele produse unității prin faptele sale ilicite, săvârșite cu vinovăție și în legătură cu munca sa, fiind exclusă, astfel, răspunderea civilă a părinților, prevăzută de Codul civil pentru pagubele provocate unității de persoanele minore aflate în serviciul ei.

În ce privește formele culpei, deoarece Codul muncii nu face nici o referire la aceastea, în literature de specialitate s-a recurs la reglementarea Codului civil (dreptul comun). Astfel, răspunderea materială este angajată pentru toate formele nevinovăției și anume:

– pentru faptele comise cu intenție – atunci când salariatul prevede și dorește sau numai acceptă consecințele negative ale faptei sale.

– pentru faptele comise cu imprudență – atunci când acesta prevede posibilitatea producerii acestor consecințe, dar fără teamă, cu ușurință, consideră că ele nu se vor produce.

– pentru faptele săvârșite cu neglijență – atunci când acesta nu a prevăzut urmările faptei sale, deși putea și trebuia să le prevadă.

Capacitatea de prevedere a autorului faptei trebuie apreciată, nu în abstract, ci în concret, ținându-se cont de natura activității depuse de autor, de gradul de pregătire a acestuia, precum și de împrejurările concrete în care s-a produs fapta.

În ce privește gradul culpei – foarte ușoară, ușoară sau gravă – aceasta își are aplicare în dreptul civil, când culpa este comună, întinderea despăgubirii reducându-se cu cota parte aferentă culpei victimei; astfel când paguba a fost cauzată de mai multe persoane, răspunderea fiecăreia se stabilește ținându-se seama de măsura în care a contribuit la producerea ei ei.

În domeniul răspunderii materiale nu se pune problema stabilirii gradului vinovăției deoarece angajatul răspunde pentru prejudiciul cauzat chiar și atunci când culpa sa a fost foarte ușoară.

Cu toate acestea, totuși, în literatura de specialitate s-au stabilit unele criterii după care se poate aprecia gravitatea faptei ilicite, partea de vină și mai ales gradul de contribuire a fiecăruia la acoperirea pagubei dacă fapta ilicită a fost săvârșită în comun de mai multe persoane încadrate. Astfel, se ține cont de:

– postul deținut și gradul de subordonare al unuia dintre făptuitori față de celălalt.

– gradul de participare la cauzarea prejudiciului.

– faptul dacă s-au luat sau nu unele măsuri pentru preîntîmpinarea și evitarea pagubei, deoarece, cei care au luat aceste măsuri au o contribuție mai mică decât cei care nu le-au luat deloc.

Regula este că formele și gradele vinovăției nu reprezintă nici o importanță, dacă autor al pagubei este doar o singură persoană încadrată, deoarece, oricât de ușoară ar fi vinovăția ei și chiar dacă aceasta ar constitui doar o simplă neglijență, cel în cauză răspunde material.

De exemplu, nu se poate reține culpa gestionarilor, dacă paguba s-a datorat fisurii conductei agregatului într-o zi de duminică, în timp ce contestatorii nu aveau acces la agregate.

Sarcina dovedirii culpei revine unității potrivit dispoziției cu caracer general din Codul Muncii.

CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA MATERIALĂ A SALARIATULUI FAȚĂ DE ANGAJATOR

1. Noțiunea de răspundere materială a salariatului față de angajator. Formele răspundeii materiale.

Răspunderea materială a salariatului se reduce la obligația acestuia de a-i recupera patronului prejudiciul adus. Regulile generale sînt stabilite de Codul Muncii al Republicii Moldova. Aici se stipulează obșligația salariatului de a repara prejudiciul adus patronului, dar cu garanțiile de păstrare a salariului, precum și a patronului de a crea toate condițiile necesare pentru păstrarea avutului dat în răspunderea salariatului și se reglementează unele relații organizatorice.

Potrivit prevederilor articolului 333 din Codul Muncii al Republicii Moldova salariatul este obligat să repare prejudiciul material cauzat angajatorului, dacă legislația în vigoare nu prevăde altceva. Altfel, la stabilirea răspunderii materiale, în prejudiciul ce urmează a fi reparat nu se include venitul ratat de angajator ca urmare a faptei săvîrșite de salariat.

Răspunderea salariatului este individuală și se aplică indiferent dacă salariatul a fost tras la răspundere administrativă sau penală. Ea nu exclude și stabilirea altor măsuri materiale față de salariat.

Dacă salariatului îi aparțin unele acțiuni ale întreprinderii, unde el își prestează munca, nu înseamnă că el este coproprietar și el nu este eliberat de răspundere materială conform normelor dreptului muncii.

După cum s-a arătat, răspunderea materială în dreptul muncii poartă, de regulă, un caracter intuitu personae (personal), adică este o răspundere personală sau individuală. Așadar, răspunderea materială se stabilește în sarcina unei singure persoane, care este vinovată de producerea pagubei prin fapta sa proprie. În unele cazuri legislația muncii instituie și o răspundere conjunctă. Această formă a răspunderii materiale survine în cazul cauzării prejudiciului angajatorului de către un colectiv (o brigadă) de salariați. Potrivit art. 340 alin. (1) din CM al RM, în cazul în care salariații execută în comun anumite genuri de lucrări legate de păstrarea, prelucrarea, vînzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au fost transmise, fiind imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat și încheierea cu acesta a unui contract cu privire la răspunderea materială individuală deplină, poate fi instituită răspunderea materială colectivă.

Legislația muncii nu prevede răspunderea materială solidară, în legătură cu aceasta, salariații, în caz de cauzare a prejudiciilor materiale în timpul cînd își îndeplinesc îndatoririle de muncă, poartă răspundere materială în cote părți ținîndu-se cont de gradul vinovăției lor, de forma și limitele răspunderii materiale.

Deci în cadrul răspunderii materiale regula o constituie răspunderea unipersonală, adică salariatul vinovat răspunde individual pentru prejudiciul cauzat. Cu excepția răspunderii conjuncte și subsidiară, adică acoperirea pagubelor se poate îndrepta și împotriva unui alt salariat decît cel care a provocat nemijlocit paguba.

Răspunderea personală

O dată cu studierea trăsăturilor caracteristice ale răspunderii materiale, s-a arătat că forma ei cea mai obișnuită, caracteristică și definitorie sub care se prezintă este răspunderea personală sau individuală.

Răspunderea personală este regula în dreptul muncii, ea reprezentând obligația celui încadrat de a repara singur, în întregime, prejudiciul pe care l-a cauzat unității printr-o faptă personală și din culpă proprie.

De cele mai multe ori, răspunderea se stabilește în sarcina unei singure persoane, care este vinovată de producerea pagubei prin fapta sa proprie. Aceasta constituie forma tipică a răspunderii materiale. De aceea a mai fost numită și răspundere unipersonală.

Considerată ca unul din principiile de bază ale dreptului muncii, răspunderea personală reprezintă, în același timp, și unul din factorii reali de cointeresare a persoanelor încadrate în muncă față de rezultatele activității lor.

Se întâlnesc însă și următoarele forme, reprezentând derogări de la principiul răspunderii personale:

răspunderea conjunctă

răspunderea subsidiară

răspunderea solidară

răspunderea comună (colectivă).

Răspunderea conjunctă.

Este o formă derivată a răspunderii personale. Răspunderea conjunctă se întâlnește în toate cazurile când există un singur prejudiciu și mai mulți autori. Ea reprezintă de fapt o multitudine de răspunderi personale a unor salariați cu culpe concurente în producerea prejudiciului.

Codul muncii prevede în art. 340 Când paguba a fost cauzată de mai multe persoane, răspunderea fiecăreia se stabilește ținându-se seama de măsura în care a contribuit la provocarea ei.

Răspunderea conjunctă este, în opini autorului roman Alexandru Țiglea, de asemenea, o răspundere personală, care reprezintă însă, o multitudine de răspunderi individuale ale unor persoane cu vinovății concurente în producerea prejudiciului unic.

Măsura în care fiecare a contribuit la producerea pagubei este determinată atât de fapta ilicită în sine (având în vedere legătura de cauzalitate cu prejudiciul) – cât și de gradul vinovăției. In practică apare deseori evident că la producerea prejudiciului contribuția făptuitorilor nu ar putea fi egală. De exemplu, dacă o echipă produce un prejudiciu prin efectuarea defectuoasă a unor operații, maistrul care a produs lucrarea are o contribuție mai mare la producerea pagubei decât muncitorii din subordinea sa. Totuși, determinarea proporției în care fiecare faptă a contribuit la producerea pagubei, exprimarea ei într-o sumă precisă, întâmpină dificultăți, astfel încât se recurge la procedeul subsidiar.

Răspunderea solidară.

In principiu răspunderea materială nu este solidară. Legislația Muncii nu prevede răspunderea materială solidară.

Fiind de strictă interpretare, aplicarea solidarității cu privire la răspunderea materială (se au în vedere cazurile în care paguba este urmarea unei infracțiuni, când se aplică regulile răspunderii civile de drept comun) nu poate fi extinsă la alte cazuri decât cele prevăzute expres și limitativ de lege.

În legăturăm cu aceasta, salariații, în caz de cauzare a prejudiciilor materiale în timpul cînd îți îndeplinesc îndatoririle de muncă, poartă răspundere materială în cote părți, ținîndu-se cont de gradul vinovăției lor, de forma și limitele răspunderii materiale.

Aplicarea răspunderii materiale solidare este posibilă în cazuri execepționale, doar atunci, cînd există sentința judecătorească, prin care s-a constatat că prejudicial a fost cauzat prin acțiunile premeditate ale mai multor personae, care aveau o intenție comună de a-l pricinui. Astfel, fiecare dintre ele este obligată să repare complet paguba cu drept de a înainta ulterior o acțiune de regres față de ceilalți participanți.

Ne aflăm în fața unei solidarități pasive, în care fiecare debitor trebuie să răspundă integral pentru toată paguba, unitatea având dreptul de a face recuperarea de la orice angajat responsabil solidar. Acesta, la rândul său, are dreptul de a se îndestula de la ceilalți codebitori, pe calea unei acțiuni în regres pentru cotele ce le revin. Și în ipoteza de față ne găsim în prezența a mai multor angajați culpabili, existând două sau mai multe răspunderi materiale față de unitate.

Răspunderea comună (colectivă).

Această răspundere derogă de la principiul răspunderii personale consființit prin Codul muncii și are aplicare numai în cazul expres prevăzut de Lege, neputând fi stipulată în contractele individuale de muncă sau cele colective, și nici prin convenții între persoanele încadrate, orice clauze de acest fel fiind nule de drept în virtutea principiului caracterului imperativ al normelor legale ce reglementează răspunderea materială.

Propriu acestei forme de răspundere este că ea creează o prezumție de participare culpabilă a tuturor membrilor colectivului de gestionari la producerea pagubei, prezumție care, de altfel, poate fi înlăturată prin proba contrară, oricare dintre membrii colectivului fiind în măsură să dovedească lipsa oricărei culpe sau a raportului de cauzalitate.

Ca și în cazul răspunderii conjuncte și în răspunderea comună fiecare dintre gestionari răspunde personal pentru o anumită parte a prejudiciului, ce este prezumat a fi cauzat; răspunderea sa este deci individuală și determinată la o cotă parte din prejudiciu, concurând cu răspunderea celorlalți cogestionari la acoperirea integrală a prejudiciului.

2. Răspunderea materială limitată și deplină.

Răspunderea materială limitată. Răspunderea materială limitată, se aplică în toate cazurile, în afară de cazurile cîn legea prevede altă modalitate de răspundere materială.

Răspunderea materială limitată constă în obligația salariatului de a recupera dauna adusă în limitele stabilite de legislație. Aeasta constituie o parte din cîștigul salariatului. Dacă recuperarea daunei depășește limita stabilită, ea nu poate fi reținută în întregime de salariat.

În cazul răspunderii materiale limitate, dauna se recuperează în întregime, dar în limitele prevăzute anterior.

Răspunderea materială limitată poate să fie clasificată în două subtipuri:

răspundererea în limitele daunei directe dar nu mai mult de un salariu mediu lunar a salariatului care a săvîrșir dauna

răspunderea în limitele daunei directe dar nu mai mult de 3 salarii a persoanei cu funcții de răspundere vinovat de eliberarea sau transferarea la alt lucru cu încălcarea vădită a legii.

Potrivit art. 336 din CM al RM, pentru prejudiciul cauzat angajatorului, salariatul poartă răspundere materială în limitele salariului mediu lunar. Observăm că răspunderea materială deplină a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului poate fi antrenată doar în cazurile prevăzute de art. 338 din CM al RM.

Răspunderea în limitele cîștigului mediu lunar al salariatului survine în orice caz al cauzării prejudiciului, în afară de acelea cînd legislația stabilește altă formă sau limită. Dacă legea stabilește răspunderea materială a salariatului, dar nu indică felul ei sau limita ei specială, atunci acet aariat răspunde pentru dauna adusă în mod direct, dar ca să nu depășească cîștigul mediul lunar. În special această răspundere survine pentru distrugerea prin neglijență a proprietății patronului, materialelor, instrumentelor.

Conducătorii întreprinderilor și locuțiitorii lor, precum și conducătorii unităților strucurale, prevăzute de personalul organizației, recuperează prejudicial adus în limitele cîștigului mediul lunar în cazul păstrării neglijente a bunurilor materiale și bănești, fabricarea producției de proastă caitate, distrugerea materialelor și valorilor bănești.

În toate cazurile cînd legea prevede răspunderea materială în limitele cîștigului mediu lunar, această sumă se calculează pe ultimele 3 luni lucrătoare. Pentru salariații care lucrează mai puțin de 3 luni, suma se calculează pe perioada efectiv lucrată.

Răspunderea materială deplină a salariatului. Răspunderea materială deplină este obligația salariatului de a repara prejudicial cauzat în mărime deplină, fără nici o restricție sau limitare.

În conformitate cu art. 338 din CM al RM, salariatul poartă răspundere materială în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat din vina lui angajatorului în cazurile cînd:

a) între salariat și angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială deplină pentru neasigurarea integrității bunurilor și altor valori care i-au fost transmise pentru păstrare sau în alte scopuri;

b) salariatul a primit bunurile și alte valori spre decontare în baza
unei procuri unice sau în baza altor documente unice;

prejudiciul a fost cauzat în urma acțiunilor sale culpabile intenționate, stabilite prin hotărîre judecătorească;

prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică, stabilită în modul prevăzut la art. 76 lit. k) din Codul Muncii al Republicii Moldova;

prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenționată a materialelor, semifabricatelor, produselor (producției), inclusiv în timpul fabricării lor, precum și a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de protecție și a altor obiecte pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosință;

în conformitate cu legislația în vigoare, salariatului îi revine răspunderea materială deplină pentru prejudiciul cauzat angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de muncă;

  g) prejudiciul a fost cauzat în afara exercițiului funcțiunii.

Potrivit art. 338 alin. (2) din Codul Muncii al Republicii Moldova, conducătorii unităților și adjuncții lor, șefii serviciilor contabile, contabilii-șefi, șefii de subdiviziuni și adjuncții lor poartă răspundere materială în mărimea prejudiciului cauzat din vina lor dacă acesta este rezultatul:

a) consumului ilicit de valori materiale și mijloace bănești;

b) irosirii (folosirii nejustificate) a investițiilor, creditelor, granturilor, împrumuturilor acordate unității;

c) ținerii incorecte a evidenței contabile sau al păstrării incorecte
a valorilor materiale și a mijloacelor bănești;

d) altor circumstanțe, în cazurile prevăzute de legislația în vigoare.

În ceea ce privește salariații în vîrstă de pînă la 18 ani, aceștia suportă răspundere materială deplină doar pentru cauzarea intenționată a prejudiciului material, precum și pentru prejudiciul cauzat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică ori toxică sau în urma comiterii unei infracțiuni.

În cazul răspunderii materiale a minorilor pentru prejudiciul cauzat angajatorului este exclusă atragerea părinților minorilor pentru repararea prejudiciului ce depășește salariul mediu al minorului, deoarece legislația muncii nu conține norme referitoare la răspunderea materială a părinților pentru prejudiciul cauzat de copiii lor în timpul executării de către aceștia a obligațiilor de muncă.

Cauzarea prejudiciului prin acțiuni criminale stabilite de hotărărea instanței judiciare. Răspunderea conform acestui temei survine nnumai atunci cînd faptul despre săvîrșirea delictului este stabilit de judecată în urma unui proces penal. Răspunderea materială în mărime deplină a prejudiciului survine și în cazurile cînd persoana a fost elibirată de răspundere penală ca urmare a expirării timpului de prescripție sau în urma unui act de amnistiere. Pricinuirea în timpul îndeplinirii obligațiunilor de serviciu a unei daune pentru cote, răspunderea materială deplină se prevede în acte normative speciale. În acest caz răspunderea materială survine independent de faptul dacă este tras salariatul la răspunderea penală sau dacă s-a încheiat anterior cu el o înțelegere scrisă. Astfel operatorii poștali răspund pentru pierderea, deteriorarea corespondenței poștale de o importanță considerabilă și pentru lipsa unei părți din corespondența poștală în baza sumei anterior declarate (Legea Republicii Moldova privind mijloacele de comunicație de la 20 aprilie 1996). În acest caz este necesar de astabili pentru care categorie de daună este determinată răspunderea dată și face parte oare salariatul din categoria de persoane menționate în anumite acte normative.

Prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică Dacă un salariat pricinuiește un prejudiciu în stare de ebrietate el poartă răspundere materială deplină. Starea de ebrietate sau de toxicitate trebuie demonstrată de administrație.

3. Răspunderea materială deplină în bază de contract încheiat cu salariatul

Odată cu creșterea independenței economiei și cu independența întreprinderilor, organizarea lucrului cu privire la păstrarea averii capătă o importanță deosebită.

Начало формы

Введите текст или адрес веб-сайта или переведите документ.

În legătură cu aceaste cerințe nouii impuse în primul rând către angajații care lucrează în utilizarea de valori de mărfuri, materiale și bani, efectuarea de contabilitate sau de control al circulației lor. Aici se referă în primul rînd la persoanele respunzătoare material, pentru care legislația muncii prevede obligații de muncă speciale inclusiv și obligații suplimentare.

Conform art. 339 Codul Muncii al Republicii Moldova, contractul scris cu privire la răspunderea materială deplină poate fi încheiat de angajator cu salariatul care a atins vîrsta de 18 ani și care deține o funcție sau execută lucrări legate nemijlocit de păstrarea, prelucrarea, vînzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce i-au fost transmise.

Nomenclatorul funcțiilor și lucrărilor menționate la alin.(1)al art 339 al CM RM de către salariați cu care angajatiorul poate încheia contracte scrise cu privire la răspunderea materială individuială deplină pentru neasigurarea integrității valorilor transmise, precum și contractul-tip cu privire la răspunderea materială individuală deplină, este aprobat prin Hotărîrea de Guvern nr. 44 din 29 aprilie 2004.

În lipsa doar a unei condiții menționate în contract salariatul poartă răspundere limitată cu condiția că el nu poartă răspundere materială deplină în baza altor motive. Neglijarea unor condiții de înțelegerea încheiată, duce la nulitatea ei și nu-l privează de răspunderea materială deplină pe salariat.

Contractul cu privire la răspunderea materială prevede o concretizare a obligațiilor administrației și salariatului pentru asigurarea păstrării patrimoniului întreprinderii ce i-au fost încredințate salariatului, răspunderea materială deplină a salariatului pentru neasigurarea păstrării și pentru deteriorarea bunului ce constituie patrimoniul întreprinderii.

De regulă cu salariatul care mînuiește o sumă mare de bani în baza funcției sale se încheie o înțelegere privind răspunderea individuală a lui.

Tragerea la răspunderea materială deplină inividuală sau colectivă, se permite dacă cu salariatul sa încheiat acest contract în formă scrisă, și dacă administrația avea dreptul să încheie un astfel de contract cu salariatul dat. Dacă administrația nu avea dreptul să încheie un astfel de contract dar totuți l-a încheiat atunci, salariatul va fi tras la răspundere materială limitată.

Contractul cu privire la răspunderea deplină individuală a salariatului, îl obligă pe salariat să recupere în totalitate dauna adusă de el întreprinderii. Un astfel de contract se încheie adăugător la contractul individual de muncă. Salariatul cu care se încheie un astfel de contract se numește persoană responsabilă material.

Начало формы

Введите текст или адрес веб-сайта или переведите документ.

Înainte de a încheia un astfel de contract cu privire la răspunderea materială individuală completă, angajatorul trebuie să stabilească dacă acesta are dreptul de a lua această persoană pentru a lucra cu bunuri materiale. Trebuie să se țină seama de faptul că, în cazurile prevăzute de legea penală, instanța poate interzice persoanei la un termen de unu la cinci ani de a ocupa anumite funcții în serviciul public în administrația locală, sau să se implice în anumite activități profesionale sau de altă natură (Codul penal) . Deci, cine a comis crimă (de exemplu, furt), instanța poate interzice activitatea legată de valori mari. Despre acest lucru ar trebui să fie înscrise în carnetul de muncă.

Начало формы

Введите текст или адрес веб-сайта или переведите документ.

În acest sens, personalul de serviciu ar trebui să revizuiască cu atenție dosarele de angajare a persoanelor angajate în cîmpul muncii.

Se încheie contracte de răspundere materială deplină individuală cu următoarele categorii de salaraiți:

șefii caselor, casierii

managerii de bănci de economii de primă clasă și șefii de unități de funcționare a băncilor centrale de economii

șefii de magazine și adjuncții lor,

capete de mărfuri și a zonelor de mărfuri-scenă, un bun specialist senior și de

manageri agro-alimentare și adjuncții lor, șefii de producție, șefii de departamente (secțiuni) și adjuncții lor,

șefii de centre de achiziții,

managerii instituțiilor de farmacie și adjuncții lor, șefii de departamente ale instituțiilor farmaceutice și adjuncții lor, directorii de farmacie din primul grup:

Agenți aprovizionare, expeditorii de marfă.

Mai întâi de toate, trebuie de clarificat anumite prevederi ale acestui contract de răspundere individuală completă. În mod clar, că prin întreprinderea, instituția, organizația se înțelege angajatorul, adică parte o a contractului de muncă. Administrația este singurul reprezentant al angajatorului. În conformitate cu acordul de răspundere personală deplină a drepturilor reciproce și obligațiile care decurg din părțile contractului de muncă, adică, angajat și angajator, regulamentului prevede că angajatorul acționează în numele directorului sau directorului adjunct al organizației. Amintiți-vă că acesta din urmă poate acționa ca atare, în cazul în care acest lucru este stipulată în statutul său sau în cazul în care este autorizată în scris de către șeful lui. În caz contrar, contractul semnat de către administrație în persoana de șef adjunct al organizației, poate fi nevalabil.

În conformitate cu acest contract salariatul î-și asumă toata responsabilitatea numai pentru daune care rezultă ca urmare a nerespectării obligațiilor contractualecare îi este încredințată de către angajator.

Lipsa sau deteriorarea bunurilor trebuie să apară ca un rezultat direct a unui comportament culpabil a persoanei materiale responsabile

În același în conținutul contractului trebuie să fie prevăzut sarcinile administrației pentru stabilirea condițiile necesare pentru funcționarea normală și pentru a asigura siguranța deplină a proprietății care ia fost încredințată angajatului.

Într-un contract încheiat cu angajatul, este recomandabil să se precizeze obligațiile angajatorului de a asigura facilități corespunzătoare de, echipamente, etc

Salariatul este pe deplin responsabil numai pentru prejudiciile cauzate din vina lui, indiferent că este, în mod intenționat sau din neglijență.

4. Răspunderea materială colectivă (de brigadă)

În conformitate cu prevederile art. 340 alin. (1) din CM al RM, în cazul în care salariații execută în comun anumite genuri de lucrări legate de păstrarea, prelucrarea, vînzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au fost transmise, fiind imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat și încheierea cu acesta a unui contract cu privire la răspunderea materială individuală deplină, poate fi instituită răspunderea materială colectivă (de brigadă).

Răspunderea materială colectivă (de brigadă) se instituie de către angajator de comun acord cu reprezentanții salariaților. Contractul scris cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă) se încheie între angajator și toți membrii colectivului (brigăzii).

Dacă pe parcursul valabilității contractului intervin remanieri în cadrul componenței colectivului de muncă, prin angajarea de noi salariați, contractul cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă) va trebui să fie semnat și de către noii salariați pentru a fi considerat valabil.

În cazul în care a fost schimbat șeful colectivului sau cel puțin 50 la sută din componența semnatarilor inițiali ai contractului cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă), este necesar a purcede la revizuirea acestuia.

În conformitate cu prevederile pct.22 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 11 din 03.10.2005, dacă membrii colectivului au căzut de acord asupra gradului de vinovăție și, respectiv, al cuantumului prejudiciului aferent fiecărui salariat pentru reparație, se va încheia un acord între colectiv și angajator. în caz contrar, gradul de vinovăție al fiecărui salariat se va stabili de către instanța de judecată (art. 340 alin. (4) din CM al RM) prin administrarea minuțioasă a probelor și cu atragerea în proces a tuturor membrilor colectivului care au semnat contractul respectiv.

Prin Hotărîrea Guvernului RM nr. 449 despre aprobarea Nomenclatoarelor funcțiilor deținute și lucrărilor executate de către salariații cu care angajatorul poate încheia contracte scrise cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă) deplină, precum și a contractelor –tip cu privire la răspunderea materială deplină din 29.04.2004.

Formarea unui obiectiv cu răspundere materială colectivă se stabilește în baza necesității de producție, această răspundere se stabilește de către administrația întreprinderii cu consultarea comitetului sindical. Hotărîrea privind stabilirea unui astfel de răspunderi se confirmă print-un ordin (instrucțiune) al administrației întreprinderii și se aduce la cunoștința colectivului generală. Completarea unei astfel de brigăzi va purta răspundere materială colectivă în baza liberului acord.

Tragerea brigăzii la răspundere materială se face de către administrație, cu efectuarea unui control anterior și constatarea cauzelor ce au favorizat pricinuirea daunei. Membrii brigăzii sînt obligați să dea explicații în scris referitor la dauna pricinuit, uneori fiind necesară și declarația specialistului.

Membrii brigăzii sînt lipsiți de răspundere materială dacă se va constata că dauna a fost pricinuită fără vina lor sau dacă au fost depistate persoanele din vina cărora s-a pricinuit dauna.

Salariații pot pricinui un prejudiciu atît în timpul de muncă, cît și în timpul liber, cînd nu se află în relații de producție cu organizația (bunăoară folosirea automobilului de serviciu în scopuri personale fără permisiunea administrației). Practica judiciară reiese din faptul că pentru exploatarea mijloacelor tehnice (autmobilului, combinei) în scopuri personale, pricinuirea daunei în afara exercitării obligațiilor de serviciu, salariatul poartă răspundere materială în baza legislației civile, incluzînd astfel și veniturile dobîndite de la folosirea mijloacelor tehnice.

5. Determinarea mărimii prejudiciului material cauzat de salariat și modul reparării lui.

Potrivit art. 334 alin. (1) din CM al RM, salariatul este absolvit de răspundere materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forță majoră, confirmate în modul stabilit, de extremă necesitate, de legitimă apărare, precum și în limitele riscului normal de producție.

Mărimea prejudiciului material cauzat angajatorului se determină conform pierderilor reale, calculate în baza datelor de evidență contabilă.

În ceea ce privește modul de reparare a prejudiciului material cauzat de către salariat, se cere a fi reținut faptul că, pînă la emiterea ordinului privind repararea prejudiciului material de către salariatul în cauză, angajatorul este obligat să efectueze o anchetă de serviciu pentru stabilirea mărimii prejudiciului material pricinuit și a cauzelor apariției lui (art. 342 alin. (1) CM al RM).

Pentru efectuarea anchetei de serviciu, angajatorul este în drept să creeze, prin ordin (dispoziție, decizie, hotărîre), o comisie cu participarea specialiștilor în materie.

În cadrul anchetei de serviciu, salariatul are dreptul să ia cunoștință de toate materialele acumulate în procesul efectuării acesteia.

Pentru stabilirea cauzei apariției prejudiciului material este obligatorie solicitarea unei explicații în scris de la salariat. Refuzul de a o prezenta se consemnează într-un proces-verbal semnat de cîte un reprezentant al angajatorului și, respectiv, al salariaților.

Din analiza prevederilor art. 341 din CM al RM, care se pronunță asupra modului de determinare a mărimii prejudiciului material cauzat angajatorului, se desprinde următoarea concluzie – mărimea prejudiciului se stabilește în baza datelor existente în registrele de evidență contabilă ale unității, iar în cazul în care prejudiciul se referă la mijloace fixe, mărimea acestuia se calculează conform prețului care figurează ca preț de înregistrare în registrul obiectelor de inventar, din care se scade valoarea uzurii, potrivit normelor de amortizare referitoare la obiectul respectiv. Prin excepție, în caz de sustragere, lipsă, distrugere sau deteriorare intenționată a valorilor materiale, ce nu fac parte din categoria mijloacelor fixe, prejudiciul se stabilește pornindu-se de la prețurile din localitatea respectivă la data cauzării prejudiciului, conform datelor statistice.

În conformitate cu prevederile art. 343 alin. (1) din CM al RM, salariatul vinovat de cauzare angajatorului a unui prejudiciu material îl poate repara benevol, integral sau parțial, prin depunerea sumei bănești necesare în casa întreprinderii.

Se permite repararea prejudiciului material cu achitarea în rate dacă salariatul și angajatorul au ajuns la un acord în acest sens.

Cu acordul scris al angajatorului, salariatul poate repara prejudiciul material cauzat substituindu-l printr-un echivalent sau îndreptînd ceea ce a deteriorat

Angajamentul scris privind repararea binevolă a prejudiciului reprezintă un act unilateral al salariatului, în baza căruia acesta se obligă să achite suma pe care o datorează angajatorului. În acelaș timp, acest angajament poate fi privit și ca o recunoaștere extrajudiciară a prejudiciului cauzat angajatorului și are valoare executorie din momentul în care a fost semnat. Acest act poate fi contestat în instanță de judecată, dacă a fost exprimat cu vicierea consemnțămîntului prin: eroare, dol sau violență, circumstanțe care vor fi dovedite în ordine generală, pe temeiurile prevăzute de legislația civilă.

În conformitate cu prevederile art. 344 alin. (1) din CM al RM, reținerea de la salariatul vinovat a sumei prejudiciului material care nu depășește salariul mediu lunar se efectuează prin ordinul (dispoziția, decizia, hotărîrea) angajatorului, care trebuie să fie emis în termen de cel mult o lună din ziua stabilirii mărimii prejudiciului. În această situație, angajatorul urmează să respecte prevederile art. 149 din Codul Muncii al Republicii Moldova, care stabilește limitele reținerilor din salariu. Potrivit prevederilor pct. 26 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 11 din 03.10.2005, data de stabilire a mărimii prejudiciului se va considera cea indicată în procesul-verbal de finalizare a anchetei de serviciu, iar în cazul în care prejudiciul a fost descoperit ca urmare a unei revizii sau inventarieri, data stabilirii mărimii prejudiciului va fi considerată ziua indicată în actul de invantariere sau revizie.

Instanța de judecată este în drept să aprobe tranzacția dintre salariat și angajator privind micșorarea mărimii prejudiciului material ce urmează a fi reparat.

Nu poate fi micșorat cuantumul prejudiciului ce urmează a fi reparat dacă paguba a fost cauzată intenționat, s-a produs ca urmare a săvîrșirii unei infracțiuni sau a unei fapte ilicite.

În cazul în care angajatorul nu respectă modul stabilit pentru repararea prejudiciului material, salariatul este în drept să se adreseze în instanța de judecată.
    În caz de apariție a divergențelor privind modul de reparare a prejudiciului material, părțile sînt în drept să se adreseze în instanța de judecată în termen de un an din ziua constatării mărimii prejudiciului

Procedura judiciară de reparare a prejudiciului cauzat se aplică dacă suma care urmează să fie plătită de salariat depășește salariul mediu al angajarului sau dacă administrația nu a reținut suma necesară din salariul angajatului timp de două săptămîni din ziua descoperirii prejudiciului.

Judecata în baza unor condiții obiective (starea materială a salariatului), poate micșora suma de reparare a prejudiciului, dar numai cu condiția ca dauna sa fi fost săvîrșită neintenționat. art. 346 alin. (1) din CM al RM. Pentru a micșora despăgubirea trebuie prezentate probe despre situația materiala a salariatului, componența familiei, venitul ce revine persoanelor întreținute, date despre rețineri din salariu în baza altor documente executorii etc.

Ca circumsatanță atenuantă de micșorare a sumei de reparare a prejudiciului poate servi lipsa de condiții normale pentru ca salariatul să-și exercite funcțiunile astfel încît să evite provocarea unui prejudiciu. Bunăoară, cu toată străduința de a păstra valorile materiale încredințate, din cauza unor circumstanțe obiective (surplus de umeditate)ele au degradat.

Salariatul, care i se reține din salariul suma pentru prejudiciu, are dreptul conform normelor generale ale dreptului muncii să demisioneze de la muncă din propria inițiativă, dar trebuie să anunțe administrația cu 2 săptămîni înainte în scris. Dacă salariatul demisionează înaine de achita toata suma pentru prejudiciul cauzat administrației întreprinderii, atunci suma care a rămas, și care trebuie să o întoarcă întreprinderii poate să fie cerută de la el numai în instanța de judecată, altă modalitate nu este.

Așadar, procedura judiciară de încasare a prejudiciului material cauzat de către salariat poate fi declanșată de către angajator în prezența uneia din următoarele condiții:

– a fost omis termenul de o lună din ziua stabilirii mărimii prejudiciului pentru emiterea ordinului de imputare a sumei iar salariatul răspunde în mod limitat în mărimea unui salariu mediu

– salariatul răspunde material deplin conform legii sau contractului.

Din conținutul art. 344 alin. (4) din CM al RM stabilim că acțiunea de reparare a prejudiciului material suferit de angajator poate fi înaintată în instanța de judecată în termen de un an din ziua constatării mărimii prejudiciului.

CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA MATERIALĂA ANGAJATORULUI FAȚĂ DE ANGAJAȚII SĂI.

1. Răspunderea materială a angajatorului pentru încălcarea drepturilor salariatului

Pentru a înțelege cât mai bine această formă a răspunderii – și anume răspunderea patrimonială a unității față de angajații săi – trebuie mai întâi definită încă o dată răspunderea materială a salariaților. Aceasta este obligația salariatului de a repara prejudiciul cauzat angajatorului în timpul executării contractului de muncă, prin fapta sa ilicită din vina și în legătură cu munca sa.

În practică s-a stabilit că nu numai salariații răspund material față de unitate dacă aceștia produc o pagubă, ci și unitatea răspunde patrimonial față de angajați. Astfel, unitatea, potrivit art. 329 Codul Muncii a Republicii Moldova, „Angajatorul este obligat să repare integral prejudiciul material și cel moral ńauzat salariatului în legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligațiilor de muncă sau ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci, dacă prezentul cod sau alte acte normative nu prevăd altfel.”

Astfel, Ion Traian Ștefănescu, este de părere că suntem în prezența unei “răspunderi contractuale subiective de drept a muncii”.

Aceeași opinie o are și Sanda Ghimpu și Alexandru Țiclea. S-a susținut totuși că această formă a răspunderii ar fi o varietate a răspunderii civile contractuale.

Dacă răspunderea materială a unității a intervenit pentru neplata unor drepturi bănești cuvenite salariatului, devin aplicabile prevederile art.329 din Codul Muncii.

Astfel, unitatea este obligată, în condițiile legii să despăgubească persoana încadrată în muncă în situația în care acesta a suferit, din culpa unității, un prejudiciu, în timpul îndeplinirii îndatoririlor de muncă sau în legătură cu serviciul.

Este vorba despre repararea integrală a prejudiciului, care cuprinde atât despăgubirea datorată, cât și dobânda legală.

Din cele prezentate reies condițiile răspunderii unității față de salariații săi, acestea nefiind altele decât cele ale răspunderii juridice care se referă la salariați și anume:

fapta ilicită a unității

prejudicial produs salariaților în timpul îndeplinirii de către acesta a obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul

raportul de cauzalitate

culpa angajatorului este prezumată

În cazul în care acesta dovedește că nu și-a îndeplinit obligațiile izvorâte din contractul de muncă datorită unei cauze care nu-i poate fi imputate, va fi apărat de orice răspundere.

Atât din lege cât și din practică rezultă că situațiile în care se pune problema răspunderii patrimoniale a unității sunt frecvente

În literatura de specialitate se evidențiază 3 grupe de răspundere materială a angajatorului față de angajat, în mod general, obligația de reparare atît a prejudiciului material, cît și a celui moral, cauzat salariatului de către angajator apare în cazurile:

neîndeplinirii de către angajator a obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă;

b) privării ilegale a salariatului de posibilitatea de a munci și compensarea prejudiciului care au apărut în legătura cu încălcarea drepturilor salariaților la ocrotirea sănătății, în conformitate cu prevederile art. 330 alin. (1) din CM al RM, angajatorul este obligat să compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu l-a primit, fiind lipsită de posibilitatea de a munci.

c)refuzului neîntemeiat de angajare a persoanei și alte încălcări ale angajatorului cu privire la drepturile salariaților săi.

Răspunderea în legătură cu cauzarea prejudiciului cu privire la sănătatea salariatului, întodeauna se repară fără nici o ezitare și anume se repară prin acordarea suplimentară de ajutor medical.

În particular, legiuitorul a atribuit la cazurile de privare ilegală de a munci, cu compensarea obligatorie a salariului ratat, situațiile de:

a) refuz neîntemeiat de angajare. Potrivit art. 47 alin, (1) din CM al RM, refuzul neîntemeiat de angajare este interzis. Legislația muncii interzice, în acest sens, orice limitare, directă sau indirectă, în drepturi ori stabilirea unor avantaje, directe sau indirecte, la încheierea contractului individual de muncă în funcție de sex, rasă, etnie, religie, domiciliu, opțiune politică sau origine socială. Orice refuz neîntemeiat de angajare poate fi contestat în instanța de judecată. În toate cazurile de refuz neîntemeiat de angajare în muncă, persoanei neangajate și căreia i s-a cauzat un prejudiciu, i se compensează paguba cauzată egală cu mărimea salariului la funcția care i s-a refuzat angajarea. Însă în cazul refuzului neîntemeiat de angajare a persoanei, care continuă să activeze la locul precedent de muncă(de, exemplu a fost anunțat un concurs), repararea prejudiciului va avea loc doar în situația existenței diferenței de salarii de la locul precedent de muncă și la locul unde i-a fost refuzată angajarea neîntemeiată.

eliberare ilegală din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă. Persoanelor eliberate ilegal li se compensează salariul pentru toată perioada lipsei forțate de la serviciu pînă la data restabilirii în funcție. Salariaților transferați ilegal la o altă muncă li se compensează diferența de salariu de la funcția transferată (în caz de transfer real la o altă funcție) sau salariul deplin (în situația neacceptării transferului de către salariat) pentru toată perioada transferului ilegal.

Și invers, în majoritatea țărilor cu economia dezvoltată, antreprenorul ale cărui drepturi patrimoniale au fost încălcate în legătură cu desfacerea din inițiativa salariatului a contractului individual de muncă pe termen (fără invocarea unor motive întemeiate), are dreptul să se adreseze în instanța de judecată cu cererea despre recuperearea prejudiciului cauzat.

staționare a unității din vina angajatorului, cu excepția perioadei șomajului tehnic (art. 80 din CM);

reținere a eliberării carnetului de muncă. Potrivit art. 66 alin. (5) din CM al RM, la încetarea contractului individual de muncă, carnetul de muncă se restituie salariatului în ziua eliberării din serviciu. Așadar, reținerea eliberării carnetului de muncă peste termenul prevăzut de lege constituie o privare ilegală de posibilitatea de a munci din partea angajatorului, de aceea acesta din urmă este obligat să compenseze persoanei respective salariul mediu ratat pentru toatăperioada reținerii carnetului de muncă, la un alt serviciu fără carnetul de muncă, compensația pentru reținerea carnetului de muncă se efectuiază doar în mărimea diferenței de salarii de la locul precedent (dacă era mai mare) și ce actual.

Potrivit pct. 44 din Regulamentul provizoriu cu privire la completarea, păstrarea și evidența carnetelor de muncă, aprobat de Ministerul Muncii, Protecției Sociale și a Familiei din 16.10.1998, angajatorul este obligat să remită salariatului eliberat carnetul de muncă contra semnătură în fița personală, precum și în registrul evidenței carnetelor de muncă. Angajatorul va purta răspunderea pentru reținerea carnetului de muncă, cu excepția situației în care face dovadă că carnetul de muncă a fost reținut din cauza refuzului salariatului de a-l ridica.

Conform prevederilor Regulamentului menționat, nu este admisibilă dovada primirii carnetului de muncă prin proba de martori, fiind necesară semnătura salariatului. În cazul refuzului salariatului de a semna, angajatorul nu va elibera carnetul de muncă, dar va întocmi un act în formă scrisă, semnat de cel puțin doi martori, prin care se va constata refuzul de semnare și, implicit, de ridicare a carnetului. După aceasta angajatorul va expedia imediat salariatului eliberat o scrisoare recomandată cu propunerea de a-și ridica carnetul, acțiuni care vor putea fi considerate de instanța de judecată ca o dovadă a degrevării de răspundere materială pentru reținerea carnetului de muncă.

reținere a plății salariului. Pierderile cauzate de neachitarea la timp a salariului se compensează prin indexarea obligatorie a salariului neachitat și se referă la sumele datorate, fie pentru munca efectiv prestată în favoarea unității în cazul cînd salariatul continuă să muncească, fie pentru privarea ilegală de dreptul de a munci în cazul constatării acestei încălcări prin legătură cauzală cu situația cînd unitatea nu a achitat salariul persoanei eliberate.

În cazul răspunderii materiale a angajatorului pentru reținerea salariului, patronul este obligat să-i achite și procente(compensație bănească).

reținere a tuturor plăților sau a unora din ele în caz de eliberare din serviciu. Concomitent cu eventuala indexare a salariului neachitat de către angajator persoanei eliberate, în caz de reținere, din vina angajatorului, a salariului (art.142), a indemnizației de concediu (art.117), a plăților în caz de eliberare (art.143) sau a altor plăți (art.123, 124, 127, 139, 186, 227 lit.j), 228 alin.(8) etc.) cuvenite salariatului, acestuia i se plătesc suplimentar, pentru fiecare zi de întîrziere, 0,1 la sută din suma neplătită în termen.

g) răspîndire, prin orice mijloace (de informare în masă, referințe scrise etc), a informațiilor calomnioase despre salariat. Răspîndirea de informații calomnioase despre salariat atît în timpul activității, cît și după eliberarea lui poate genera repararea prejudiciului material și moral de către angajator, a cărui mărime
este determinată de instanța de judecată, reieșind din circumstanțele
cauzei, din cheltuielile suportate și suferințele aduse salariatului;

h) neîndeplire în termen a hotărîhi organului competent de jurisdicție a muncii care a soluționat un litigiu (conflict) avînd ca obiect privarea de posibilitatea de a munci. În acest sens, menționăm că, potrivit art. 256 din CPC al RM, hotărîrea judecătorească, prin care angajatorul este obligat la plata salariului și a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, urmează a fi executată imediat.

Conform legislației muncii fiecare salariat are dreptul la condiții de lucru care corespund cerințelor tehnicii securității și igienă, și la recuperarea prejudiciului de către administrația întreprinderii, cauzat sănătății în legăturpă cu serviciul.

2. Achitarea prejudiciului moral și material pricinuit salariatului de către angajator prin acțiunile sale ilegale.

Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea litigiilor de muncă, adică a acelor litigii “care sunt legate de modul în care se desfășoară activitatea în unitate, inclusiv cele referitoare la răspunderea pentru fapte ilicite săvârșite în procesul de producție sau cu ocazia lui” cu excepția acelor fapte care sunt calificate infracțiuni.

Potrivir art. 90 (2) al RM, repararea de către angajator a prejudiciului cauzat salariatului în urma unui transfer sau a unei eliberări nelegitime din serviciu constă în:

1. plata obligatorie a unei despăgubiri pentru întreaga perioadă de absență forțată de la muncă într-o mărime nu mai mică decît salariul mediu lunar al salariatului pentru această perioadă

2. compensarea cheltuielilor suplimentare legate de contestarea transferului sau a eliberării din serviciu (consultarea specialiștilor, cheltuieli de judecată)

3. compensarea prejudiciului moral cauzat salariatului.

Se vorbește aici și despre faptul că unitatea ar putea fi obligată și la plata unor daune morale pentru prejudiciul cauzat angajatului dacă acesta a suferit un accident de muncă și a contactat o boală profesională. Art. 329 al.2 al Codului Muncii prevede că „Prejudiciul moral se repară în formă bănească sau într-o altă formă materială determinată de părți. Litigiile și conflictele apărute în legătură cu repararea prejudiciului moral se soluționează de instanța de judecată, indiferent de mărimea prejudiciului material ce urmează a fi reparat”, dar nu poate fi mai mică decît un salariu mediu lunar al salariatului.

În opinia autorilor români G. Vintilă și C Furtună, conținutul propriu-zis al noțiunii de daune morale este format din următoarele elemente:

prejudiciul nepatrimonial, care constă într-o atingere adusă acelor valori ale individului care îi definesc personalitatea

aceste valori sînt: sensibilitatea fizică și psihică, cinstea, demnitatea, onoarea, reputația profesională și alte valori similare

prejudiciul nepatrimonial nu poate fi evaluat în bani, el neavînd conținut economic.

La determinarea cuantumului despăgubirii pentru perioada de absență forțată de la muncă a salariatului eliberat nelegitim din serviciu apare necesitatea calculării salariului mediu al acestuia. Modul de calculare a salariului mediu este reglementat prin Hotărîrea Guvernului RM nr. 426 din 26 aprile 2004 privind aprobarea modului de calculare a salariului mediu.

Potrivit art. 90 (4) în locul restabilirii la locul de muncă, părțile pot încheia o tranzacție de împăcare , iar în caz de litigiu – instanța de judecată poate încasa de la angajator, cu acordul salariatului, în benificiul acestuia, o compensație suplimentară în mărime de cel puțin 3 salarii medii lunare ale salariatului. Aceste reglementări, conduc la diminuarea unui asemenea fenomen cum este mobbing-ul, prin care se subînțelege teroarea psihologică exercitată în privința unor salariați atît din partea conducerii unității, cît și din partea colegilor de lucru.

Trebuie de menționat că legislația muncii a Statelor Unite (precum și a Franței, Canadei, Belgiei) stabilește obligativitatea reintegrării în serviciu a lucrătorului concediat nelegitim numai în privința unor categorii de angajați. În majoritatea țărilor occidentale, regula generală constă în aceea că antreprenorul poate să nu execute hotărîrea instanței de judecată cu privire la reintegrarea salariatului achitînd, în acest caz, compensația suplimentară pentru lucrătorul concediat nelegitim.

În jurisprudența Română, urmărind asigurarea condițiilor pentru realizarea deplină a drepturilor persoanei reintegrate în funcție, se cere ca, în dispozitivul hotărîrii judecătorești de reintegrare, să se prevadă în mod expres obligarea unității angajate la plata despăgubirilor și pentru intervalul de timp cuprins ître pronunțarea hotărîrii judecătorești și data reintegrării efective a salariatului.

Înainte de depunerea cererii de chemare în judecată pentru soluționarea litigiului individual de muncă cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat de angajator, salariatul va trebui să respecte procedura de soluționare prealabilă a litigiului, instituită conform dispozițiilor art. 332 din Codul Muncii al Republicii Moldova.

Așadar, cererea scrisă a salariatului privind repararea prejudiciului material și celui moral se prezintă angajatorului. Angajatorul este obligat să înregistreze cererea respectivă, s-o examineze și să emită ordinul corespunzător în termen de 10 zile calendaristice din ziua înregistrării acesteia, aducîndu-l la cunoștință salariatului sub semnătură.

Dacă salariatul nu este de acord cu ordinul angajatorului sau daca ordinul nu a fost emis în termen de 10 zile calendaristice din ziua înregistrării cererii scrise a salariatului, acesta din urmă este în drept sa se adreseze cu o cerere în instanța de judecată pentru soluționarea litigiului individual de muncă apărut.

Dacă însă obiectul acțiunii este complex, adică constituit din mai multe capete de cerere, printre ele fiind și repararea prejudiciului ca un capăt de cerere subsecvent (de exemplu: cerințele de restabilire în funcție și repararea prejudiciului moral), acțiunea se va soluționa direct m instanță, nefiind necesară respectarea procedurii prealabile de soluționare a litigiului (pct. 11 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți).

Repararea prejudiciului material cauzat unității  din vina conducătorului ei

Prejudiciul material cauzat unității din vina conducătorului ei se repară în condițiile prevăzute de Codul Muncii și ale altor acte normative în vigoare.

Proprietarul unității decide dacă conducătorul acesteia va repara prejudiciul material cauzat. Proprietarul unității este în drept să rețină suma prejudiciului material de la conducătorul unității numai în baza hotărîrii (deciziei) instanței de judecată.

Procedura judiciară de restituire a daunei de către persoanele sus menționate se efectuiază în baza cererii depuse de către organul ierarhic superior sau de către procuror, dacă adresarea către administrație a decurs în timp de 1 an de zile din momentul descoperirii prejudiciului. Acest termen este stabilit și pentru organul ierarhic superior sau procuror. În cazul cînd termenul nu a fost respectat din motive întemeiate el poate fi restabilit. Dacă prejudiciul provocat a fost descoperit în urma reviziei sau inventarierii, data descoperirii prejudiciului se consideră ziua indicată în actul de revizie și inventariere.

Ținînd cont de gradul și forma vinovăției, de circumstanțele concrete și situația materială a salariatului, instanța de judecată poate să micșoreze mărimea prejudiciului ce urmează a fi reparat de acesta.

Instanța de judecată este în drept să aprobe tranzacția dintre salariat și angajator privind micșorarea mărimii prejudiciului material ce urmează a fi reparat.
    Micșorarea mărimii prejudiciului material ce urmează a fi reparat de salariat sau de conducătorul unității nu se admite dacă acesta a fost cauzat intenționat, fapt confirmat în modul stabilit.

Dauna cauzată din vina conducătorilor administrației, întreprinderii de stat sau adjucților săi se restituie în baza unei instrucțiuni (ordin)a organului ierarhic superior în ordinea stabilită.

Cererile de reparare a pagubei se înaintează patronului (administrației) care poartă răspundere pentru dauna pricinuită în cadrul muncii efectuate de salariat. În caz de reorganizare a întreprinderii, instituției , organizației (contopire), atunci cererea va fi adresată succesorului, cererea despre repararea pagubei va fi depusă în formă scrisă. La ea se anexează documentele necesare. Patronul este obligat să examineze cererea dată și să emită o decizie în termen de 10 zile. Această decizie va fi sub formă de ordin al administrației. Acest ordin trebuie să fie motivat în el urmează să fie indicate persoanele care trebuie să suporte nemijlocit cheltuielile pentru provocarea daunei, mărimea care îi revine pătimașului și partea de care va beneficia fiecare membru al familiei și condițiile de plată. Copia acestui ordin, despre repararea pagubei sau refuzul motivat, seva înmîna persoanelor cointeresate în timp de 10 zile din momentul înaintării cererii cu toate documentele necesare. Dacă cererea nu a fost prezentată în termenul stabili, patronul poate să refuze restituirea pagubei. În aceste cazuri cerera poate fi prezentată în judecată. Hotărîrea acestui organ este obligatorie pentru patron. Refuzul executării ei permite părți să se adreseze în instanța de judecată. Neacordul administrației cu decizia organelor competente nu justifică neexecutarea obligațiilor sale. Dreptul salariatului părimit de a se adresa în justiție nu are termen de prescripție. Dar dacă persoana se va adresa după expirarea termenului de 3 ani din momentul pierderii capacității de muncă, atunci această restituire va fi plătită din ziua adresării în judecată. Aceste plăți se efectuiază lunar. În cazuri excepționale, prin decizia de judecată, luîndu-se în considerație starea pătimitului, lui poate să i se plătească o remunerație pentru 3 ani și nu mai mult.

Instanța de judecată prezintă din oficiu, titlul executoriu în pricinele ce țin de repunerea în funcție și de încasarea salariului pentru absența forțată de la serviciu.

Titlul executoriu fiind primit, executorul judecătoresc imediat înaintează angajatorului propunerea de executare binevolă a hotărîrii, stabilindu-i în acest scop un termen de pînă la 15 zile prevăzut în art. 56 al. (2) din Codul de executare al Republicii Moldova.

În cazul în care dispozitivul documentului executoriu prevede concret măsurile care urmează a fi efectuate în momentul restabilirii (de exemplu, persoana se restabilește în funcția de șofer al automobilului GAZ – 52 , sau persoana este restabilită în funcția de șef de secție cu transmiterea ștampilei secției respective), se verifică corespunderea datelor din ordinul de restabilire a persoanei în funcție cu cele din dispozitivul documentului executoriu și faptul realizării efective a acțiunilor prevăzute în titlul executoriu.

ÎNCHEIERE

Munca este legea existenței noastre, principiul

viu care face să progreseze indivizii și națiunile,

una din condițiile fericirii în care leneșul poate

să nu vadă decît o pedeapsă, dar omul înțelept

o binecuvîntare.

(S. Smiles)

Munca reprezintă condiția naturală permanentă a vieții omenești, nimic nu este posibil fără muncă și toate bunurile folositoare omului sînt produsul muncii sale. Munca manuală sau intelectuală este o necesitate, un comandament moral al umanității, ea constituie sursa conțtiinței de sine, de mulțumire, de inspirație intelectuală și de contacte sociale, un mijloc pentru afirmarea individului în societate.

Fără muncă dezvoltarea individului și a societății în ansamblul este de neconceput.

Avînd în vedere importanța și valoarea muncii în societate, puterea statală a fost și este preocupată să adopte decizii legale adecvate pentru reglementarea acesteia, astfel încît ea să capete maximă eficiență, să fie armonizate în moduo cel mai optim interesele capitalului cu cele ale forței de muncă, să fie asigurată protecția necesară celor care o prestează.

Oamenii pot încalca diferite reguli de conduită, fie că aceste reguli rezultă din norme juridice, morale, religioase, politice etc.

Încalcarea unei reguli de comportament prescrisă printr-o norma juridică de muncă va duce la angajarea raspunderii juridice materiale, sub diferitele ei forme de manifestare.

Scopul răspunderii nu este acel de a descuraja dorința de a face ceva rău, ci mai ales, de a stimula dorința de a face bine.

Un lucru este limpede, și anume că raspunderea în dreptul muncii se materializează într-o sancțiune, că ea își are rădăcina într-o faptă ilicită, că aplicarea răspunderii juridice duce la consolidarea fenomenului de legalitate și de justitie. Deci, răspunderea juridică în dreptu muncii este rezultatul la care ajunge o persoană care, prin fapte anterioare, a încalcat normele juridice statornicite de stat, rezultat ce se materializează într-o sancțiune prevazută de lege.

Răspunderea materială în dreptul muncii este o instituție funcțională, de neînlocuit, în sistemul de reglementare și ocrotire a dreptului muncii. De efeciența funcționării mecanismului de reglementare a răspunderii materiale în mare parte depinde starea legalității și ordinii de drept în societate.

Răspunderea materială, spre deosebire de alte forme de răspundere juridică, prezintă o seamă de particularități, are o natură mixtă, normele ce o reglementează aparținînd unele dreptului muncii, altele dreptului civil; din această cauză răspunderea materială a angajaților are note comune cu răspunderea civilă contractuală. Prin intermediul ei se asigură recuperarea pagubelor suferite de angajator din vina angajaților săi, cu prilejul exercitării de către aceștia a contractului de muncă. La stabilirea răspunderii materiale se are în vedere numai paguba efectiv suferită de angajator, dar nu și beneficiul nerealizat, ca urmare a faptei ilicite săvîrșite de angajați; în consecință, cu anumite excepții, răspunderea materială de dreptul muncii are efecte mai restrînse decît răspunderea civilă contractuală.

Lucrarea respectivă reprezintă de fapt o analiză a multitudinii, diversității și complexității pe de o parte a aspectelor teoretice iar pe de altã parte a aspectelor practice care contureazã regimul juridic al acestei instituții fundamentale a dreptului muncii. Cercetarea cadrului normativ și a practicii judiciare în domeniul răspunderii materiale este cu atât mai interesantă cu cât factorii sociali și economici care determină apariția și evoluția acestui fenomen sunt într-o continuã dinamicã.

Prin urmare, lucrarea a încearcat să combine teoria cu practica judiciară prin prisma noului Cod al muncii dar și a mai vechilor acte normative specifice în condițiile în care dreptul moldovenesc cunoaște schimbări fundamentale în domeniul relațiilor de muncă și a răspunderii materiale în dreptul muncii.

Lucrarea este completată cu prezentarea unor situații întâlnite în practica judiciară a instanțelor judecătorești și soluțiilor date de acestea.

Răspunderea materială a persoanelor încadrate în muncă operează conform dispozițiilor Codului Muncii numai în cazul în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: cel care provoacă paguba are calitatea de persoană încadrată în muncă; existența unei fapte ilicite, în legătură cu munca; existența unui prejudiciu; un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciul creat; vinovăția persoanei încadrate în muncă.

În cadurl răspunderii materiale nu operează prezumția de culpă, vinovăția persoanei încadrate în muncă trebuie să fie dovedită de unitatea păgubită.

Salariat sau patron, fiecare persoană implicată în activități lucrative intră zilnic în contact cu normele dreptului muncii. De asemenea, prin natura activităților, avocații, consilierii juridici și magistrații sunt primii care trebuie să cunoască răspunsul la numeroasele probleme legate de jurisdicția muncii.

Deci, răspunderea materială, așa cum este reglementată în prezent constituie o instituție juridică aparte, creată încă pe timpurile URSS.

Este făcută o analiză comparativă a formelor răspunderii juridice materiale, problemelor doctrinare ale identificării formelor răspunderii juridice.

Răspunderea juridică materială în dreptul muncii își atinge scopul său atunci, cînd fapta este recunoscută de stat ca ilicită, în această ipostază sînt expuse etapele normativ-materiale ale evoluției răspunderii juridice materiale și formele procesuale ale răspunderii juridice materiale în dreptul muncii.

BIBLIOGRAFIA

Acte normative

Constituția RM adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27.08.1994, MO nr.1 din 12.08.1994

Codul Muncii al Republicii Moldova adoptat prin Legea RM nr. 154-XV din 28.03.2003, Monitorul Oficial al RM nr. 159-162 din 29.07.2003.

Codul de Procedură Civilă adoptat prin Legea RM nr.225-XV din 30 mai 2003, în vigoare 12.06.2003 publicat în MO nr.111-115 din 12.06.2003

Codul Civil al RM nr.1107-XV adoptat 06.06.2002, în vigoare din 12.06.2003 publicat în Monitorul Oficial nr.082 din 22.06.2002

Codul de executare al Republicii . Adoptat prin Legea RM nr. 443-XV din 24.12.2004// Monitorul Oficial al Republicii nr. 34-35 din 3.03.2005.

Codul penal al Republicii adoptat prin Legea Republiii Nr.985-XV din 18.04.2002 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002

Legea privind modul de recalculare a sumei de compensare a pagubei cauzate angajaților în urma mutilării sau altor vătămări ale sănătății în timpul exercitării obligațiunilor de serviciu, nr.278-XV din 11.02.1999, M.O. nr.24-25/107 din 11.03.1999.

Legea privind securitatea și sănătatea în muncă, nr. 186 din 10.07.2008 Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 143-144 din 05.08.2008, în vigoare din 01.01.2009.

Hot. Guv. nr.513 despre aprobarea Regulamentului cu privire la plata de către întreprinderi, instituții, organizații a îndemnizației unice pentru pierderea capacității de muncă sau decesul angajatului în urma unui accident de muncă sau boli profesionale. 11.08.1993, M.P. nr .8, 1993.

Hot. Plenului Curții Supreme de Justiție a R.M. cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează răspunderea materială a salariaților pentru paguba pricinuită întreprinderii, instituției, organizației. 23.02.1998.

Regulamentul privind eliberarea certificatului ce atestă evenimentul de forță majoră din 21.12.2004, elaborat de către Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii nr. 51-54 din 01.04.2005

Hotărîrea Guvernului RM nr. 449 despre aprobarea Nomenclatoarelor funcțiilor deținute și lucrărilor executate de către salariații cu care angajatorul poate încheia contracte scrise cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă) deplină și răspunderea materială individuală deplină, precum și a contractelor –tip cu privire la răspunderea materială deplină din 29.04.2004. Monitorul Oficial al Republicii nr. 73-76 din 07.05.2004

Hotărîrea Guvernului RM nr. 426 din 26 aprile 2004 privind aprobarea modului de calculare a salariului mediu, Monitorul Oficial al Republicii nr. 73-76 din 7 mai 2004

Hot. Plenului Curții Supreme de Justiție a R.M. cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea daunelor cauzate sănătății. 23.02.1998.

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 11 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte parți din 03.10.2005

Surse doctrinare:

Nicolaie Romandaș, Eduard Boișteanu, Dreptul Muncii, Editura, Reclama, Chișinău 2007

Nicolaie Romandaș, Dreptul Muncii, Curs de prelegeri, Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău 1997

Golubțev Ion, Devderea Valeriu, Cristea Nicolaie, Procedura de executare silită. Ghid Practic, Chișinău, 2004

Teodor Negru, Cătălina Scorțescu , Dreptul Muncii Curs Universitar, Chișinău,LABIRINT 2010.

П.И. Ильинский, «Справочное пособие по трудовому законодательству Республики Молдова», Издательство, Штиинца, Кишинэу 1997

Б.И. Сосна, Н.А. Горелко «Трудовое право Республики Молдова». Научно-практическое пособие (с комментариями отдельных норм КЗоТА РМ) КИШИНЭУ 2001

Dacean C. Dragoș, Remus Chiciudean, Gina Dohotar, „Curs Universitar de Dreptul Muncii”, Edițiea III adăugită și revăzută, Editura, Sfera Juridică, , 2007

Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2001

Vasile Popa, Ondina Pană; Dreptul Muncii Comparat, Editura, Lumina-LEX, București – 2003

Țiclea Alexandru, Popescu Andrei, Țichindelean Mărioara ș.a., Dreptul muncii, București, Rosetti, 2004

Alexandru Țiclea și Constantin Tufan, Dreptul muncii, Edit. Global Lex, București, 2001

Ion Turcu, Valentina Deleanu – “Introducere în teoria și practica răspunderii materiale”, Cluj Napoca, 1984

Gheorghe Vintilă, Constantin Furtună, daune morale. Studiu de doctrină și jurisprudență, București, All BECK, 2002

Marin Voicu, Mihaela Popoacă, „Dreptul Muncii”, Volumul I, Tratat de Jurisprudență Română și Europeană, Editura Lumina-LEX, București 2001

I.T. Ștefănescu – „Tratat elementar de drept al muncii”, Ed. Lumina Lex, București, 1999

Ion Traian Ștefănescu. Dreptul Muncii,, Ediția a III, revăzută și adăugită, Editura Lumina-LEX, București – 2002

Ion Traian Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol.I, Editura Lumina Lex, București, 2003

Gheorghe Țigăeru, C. Jornescu, “Cartea întreprinderii”, vol. IV, 1974

В. С. Бердычевский, Д.Р. Акопов, Г. В. Сулейманова «Трудовое право», Из. Феникс, Ростов-на –Дону, 2004

А. Д. Зайкин, «Российское трудовое право. Учебник для вузов», Москва, 1999

А. М. Куренной «Трудовое право: на пути к рынку», Издательство, Дело, Москва – 1997

И. Я. Киселёв, Зарубежное трудовое право, Москва, Издательство, НОРМА, 2000

М. В. Лушникова, А.М. Лушников «Трудовое право и право социального обеспечения. Очерки теории трудового права», Из. Юридический центр Пресс, Санкт-Петербург, 2006

В. И. Миронов, Трудовое Право России, Издательство, Журнал, Москва, 2005

В.В. Патров, М.Л. Пятов, «Материальная ответственность работников организации», Издательство, Финансы и Статистика, Москва 2001

Ю.Н. Полетаев «Материально ответственные лица: трудовые права, обязанности, ответственность» изд. Юристь, Москва, 1998

А. Б. Панина, «Трудовое право», Издательство, Форум, Москва 2004

А.А.Сыроватская, Ответственность за нарушение трудового законодательства. Москва.: Юрид. лит., 1990

Л. А. Сыроватская, Трудовое право, Издательство, Юристь, Москва, 2001

В.С. Сулейманов, Д. Р. Акопов, Г. В. Сулейманов, op. cit., с. 285-286, В.Н. Толкунова, Трудовое Право, Курс лекции, Москва, 2002

Трудовое право России: Учебник – Москва.: Юр.фирма «КОНТРАКТ», «ИНФРА-М», 2003.

Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991 (note de Ioan Mihuță), Casa de editură și presă Șansa, București, 1992

Adrian Amarița, Forța majoră, frustation, hardship // Legea și viața, nr.5, 2006

Sanda Ghimpu, Mircea D. Ionescu și Mihnea Marmeliuc – R.R.D. nr. 4/1972

Alexandru Țiclea, Răspunderea patrimonială a salariaților, în „Revista de drept comercial” nr.7-8/2003

BIBLIOGRAFIA

Acte normative

Constituția RM adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27.08.1994, MO nr.1 din 12.08.1994

Codul Muncii al Republicii Moldova adoptat prin Legea RM nr. 154-XV din 28.03.2003, Monitorul Oficial al RM nr. 159-162 din 29.07.2003.

Codul de Procedură Civilă adoptat prin Legea RM nr.225-XV din 30 mai 2003, în vigoare 12.06.2003 publicat în MO nr.111-115 din 12.06.2003

Codul Civil al RM nr.1107-XV adoptat 06.06.2002, în vigoare din 12.06.2003 publicat în Monitorul Oficial nr.082 din 22.06.2002

Codul de executare al Republicii . Adoptat prin Legea RM nr. 443-XV din 24.12.2004// Monitorul Oficial al Republicii nr. 34-35 din 3.03.2005.

Codul penal al Republicii adoptat prin Legea Republiii Nr.985-XV din 18.04.2002 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002

Legea privind modul de recalculare a sumei de compensare a pagubei cauzate angajaților în urma mutilării sau altor vătămări ale sănătății în timpul exercitării obligațiunilor de serviciu, nr.278-XV din 11.02.1999, M.O. nr.24-25/107 din 11.03.1999.

Legea privind securitatea și sănătatea în muncă, nr. 186 din 10.07.2008 Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 143-144 din 05.08.2008, în vigoare din 01.01.2009.

Hot. Guv. nr.513 despre aprobarea Regulamentului cu privire la plata de către întreprinderi, instituții, organizații a îndemnizației unice pentru pierderea capacității de muncă sau decesul angajatului în urma unui accident de muncă sau boli profesionale. 11.08.1993, M.P. nr .8, 1993.

Hot. Plenului Curții Supreme de Justiție a R.M. cu privire la aplicarea de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează răspunderea materială a salariaților pentru paguba pricinuită întreprinderii, instituției, organizației. 23.02.1998.

Regulamentul privind eliberarea certificatului ce atestă evenimentul de forță majoră din 21.12.2004, elaborat de către Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii nr. 51-54 din 01.04.2005

Hotărîrea Guvernului RM nr. 449 despre aprobarea Nomenclatoarelor funcțiilor deținute și lucrărilor executate de către salariații cu care angajatorul poate încheia contracte scrise cu privire la răspunderea materială colectivă (de brigadă) deplină și răspunderea materială individuală deplină, precum și a contractelor –tip cu privire la răspunderea materială deplină din 29.04.2004. Monitorul Oficial al Republicii nr. 73-76 din 07.05.2004

Hotărîrea Guvernului RM nr. 426 din 26 aprile 2004 privind aprobarea modului de calculare a salariului mediu, Monitorul Oficial al Republicii nr. 73-76 din 7 mai 2004

Hot. Plenului Curții Supreme de Justiție a R.M. cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a legislației ce reglementează repararea daunelor cauzate sănătății. 23.02.1998.

Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 11 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației ce reglementează obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte parți din 03.10.2005

Surse doctrinare:

Nicolaie Romandaș, Eduard Boișteanu, Dreptul Muncii, Editura, Reclama, Chișinău 2007

Nicolaie Romandaș, Dreptul Muncii, Curs de prelegeri, Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău 1997

Golubțev Ion, Devderea Valeriu, Cristea Nicolaie, Procedura de executare silită. Ghid Practic, Chișinău, 2004

Teodor Negru, Cătălina Scorțescu , Dreptul Muncii Curs Universitar, Chișinău,LABIRINT 2010.

П.И. Ильинский, «Справочное пособие по трудовому законодательству Республики Молдова», Издательство, Штиинца, Кишинэу 1997

Б.И. Сосна, Н.А. Горелко «Трудовое право Республики Молдова». Научно-практическое пособие (с комментариями отдельных норм КЗоТА РМ) КИШИНЭУ 2001

Dacean C. Dragoș, Remus Chiciudean, Gina Dohotar, „Curs Universitar de Dreptul Muncii”, Edițiea III adăugită și revăzută, Editura, Sfera Juridică, , 2007

Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Dreptul muncii, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2001

Vasile Popa, Ondina Pană; Dreptul Muncii Comparat, Editura, Lumina-LEX, București – 2003

Țiclea Alexandru, Popescu Andrei, Țichindelean Mărioara ș.a., Dreptul muncii, București, Rosetti, 2004

Alexandru Țiclea și Constantin Tufan, Dreptul muncii, Edit. Global Lex, București, 2001

Ion Turcu, Valentina Deleanu – “Introducere în teoria și practica răspunderii materiale”, Cluj Napoca, 1984

Gheorghe Vintilă, Constantin Furtună, daune morale. Studiu de doctrină și jurisprudență, București, All BECK, 2002

Marin Voicu, Mihaela Popoacă, „Dreptul Muncii”, Volumul I, Tratat de Jurisprudență Română și Europeană, Editura Lumina-LEX, București 2001

I.T. Ștefănescu – „Tratat elementar de drept al muncii”, Ed. Lumina Lex, București, 1999

Ion Traian Ștefănescu. Dreptul Muncii,, Ediția a III, revăzută și adăugită, Editura Lumina-LEX, București – 2002

Ion Traian Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol.I, Editura Lumina Lex, București, 2003

Gheorghe Țigăeru, C. Jornescu, “Cartea întreprinderii”, vol. IV, 1974

В. С. Бердычевский, Д.Р. Акопов, Г. В. Сулейманова «Трудовое право», Из. Феникс, Ростов-на –Дону, 2004

А. Д. Зайкин, «Российское трудовое право. Учебник для вузов», Москва, 1999

А. М. Куренной «Трудовое право: на пути к рынку», Издательство, Дело, Москва – 1997

И. Я. Киселёв, Зарубежное трудовое право, Москва, Издательство, НОРМА, 2000

М. В. Лушникова, А.М. Лушников «Трудовое право и право социального обеспечения. Очерки теории трудового права», Из. Юридический центр Пресс, Санкт-Петербург, 2006

В. И. Миронов, Трудовое Право России, Издательство, Журнал, Москва, 2005

В.В. Патров, М.Л. Пятов, «Материальная ответственность работников организации», Издательство, Финансы и Статистика, Москва 2001

Ю.Н. Полетаев «Материально ответственные лица: трудовые права, обязанности, ответственность» изд. Юристь, Москва, 1998

А. Б. Панина, «Трудовое право», Издательство, Форум, Москва 2004

А.А.Сыроватская, Ответственность за нарушение трудового законодательства. Москва.: Юрид. лит., 1990

Л. А. Сыроватская, Трудовое право, Издательство, Юристь, Москва, 2001

В.С. Сулейманов, Д. Р. Акопов, Г. В. Сулейманов, op. cit., с. 285-286, В.Н. Толкунова, Трудовое Право, Курс лекции, Москва, 2002

Трудовое право России: Учебник – Москва.: Юр.фирма «КОНТРАКТ», «ИНФРА-М», 2003.

Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991 (note de Ioan Mihuță), Casa de editură și presă Șansa, București, 1992

Adrian Amarița, Forța majoră, frustation, hardship // Legea și viața, nr.5, 2006

Sanda Ghimpu, Mircea D. Ionescu și Mihnea Marmeliuc – R.R.D. nr. 4/1972

Alexandru Țiclea, Răspunderea patrimonială a salariaților, în „Revista de drept comercial” nr.7-8/2003