Raspunderea Magistratului
CUPRINS
ABREVIERI……………………………………………………………………..2
INTRODUCERE…………………………………………………………………3
Capitolul I. Valori etice fundamentale…………………………………………5
1.1. Etică, morală, deontologie – delimitări conceptuale………………………..5
1.2. Necesitatea integrării valorilor etice în activitatea
profesională a magistratului………………………………………………………9
Capitolul II. Deontologia magistratului……………………………………….15
2.1.Valori deontologice specifice magistraților…………………………………17
2.2.Cei trei I (independență, imparțialitate, integritate)……………………….27
2.3.Alte valori etice fundamentale………………………………………………40
Capitolul III. Codul deontologic al magistraților………………………………45
3.1.Considerații generale………………………………………………………….45
Capitolul IV. Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor……49
4.1.Sediul materiei ………………………………………………………………55
4.2.Abaterile disciplinare…………………………………………………………56
4.3.Sancțiunile disciplinare…………………………………………………………………..58
4.4.Fapte care aduc atingere demnității profesiei…………………………………62
4.5.Fapte care aduc atingere principiilor independenței și imparțialității procurorilor………………………………………………………………………………………64
CONCLUZII…………………………………………………………………….65
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………71
b#%l!^+a?
ABREVIERI
alin.= alineat (ul)
art.= articol (ul)
C.A.= Curtea de Apel
C.pen.= vechiul Cod penal
C.proc.pen.= vechiul Cod de procedură penală
C.S.J.= Curtea Supremă de Justiție
dec.= decizia
dec. pen.= decizia penală
DIICOT= Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
DNA= Direcția Națională Anticorupție
dos.inst.= dosar instanță
d.u.p.= dosar de urmărire penală
Ed.= Editura
I.C.C.J.= înalta Curte de Casație și Justiție
JDL= judecătorul de drepturi și libertăți
JCP= judecătorul de cameră preliminară
lit.= litera
MAP= mandat de arestare preventivă
NCP= noul Cod penal (Legea nr. 286/2009)
NCPP= noul Cod de procedură penală (Legea nr.
nr.= număr(ul)
O.U.G.= Ordonanța de urgență a Guvernului
P-= pagina
pct.= punct(ul)
RIL= recurs în interesul legii
s.= secția
s. pen.= secția penală
S.U.= Secțiiile Unite ale I.C.C.J.
Trib.= Tribunalul
T.M.B.= Tribunalul municipiului București
T.S.= Tribunalul Suprem
b#%l!^+a?
INTRODUCERE
Într-un stat democratic trebuie să funcționeze separația puterilor în stat. Aceste lucru însemnând că exista trei mai puteri care trebuie să acționeze independent una de alta.
Cele trei mai puteri sunt puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.
Puterea judecătoreasca este esențială într-o societatea democratică , este puterea care aplică legea. Fără lege nu ar exista societate, societatea ar fi fragmentată în grupuri care și-ar apăra membri în funcție de interesele economice pe care le-ar avea.
Eficiența sistemul judiciar este garantat într-o societatea democratică de conduita judecătorilor în activitatea pe care o desfășoară.
Magistrați în desfășurarea activități lor trebuie să sprijine legea, trebuie să acționeze ca și cum ar fi primul stâlp etic al societății.
Normele de conduită menite să le respecte magistrații, consacră o serie de obligații strâns legate de libertate , adevăr sau justiție ,valori morale esențiale în realizarea actului justiție.
Deontologia profesiei de magistrat se bazează pe independența, imparțialitate și responsabilitatea de a fi magistrat. Aceste principii se regăsesc în legile privind organizarea și funcționarea justiție dar și în normele și codurile de conduită ale magistraților .
Dar ce se întâmpla când tocmai un magistrat încalcă legea?
Cum răspunde un magistrat care a încălcat legea?
Aceste sunt întrebările la care își propune să răspundă lucrarea de față.
Prezenta lucrare analizează răspunderea magistratului în fața societății.
Mecanismele de tragere la răspunderea ale persoanei care exercită funcția de magistrat în societate. Structurată în mai multe capitole prezenta lucrare debutează cu o secțiune de introducere care ne va prezenta obiectul principal al lucrării ,
Următoarele capitole vor analiza pe lângă sediul materiei instituției de răspundere a magistratului ca apoi să se termine cu o secțiune de concluzii unde ne vor fii prezentat principalele concluzii care se desprind din demersul nostru b#%l!^+a?științific.
Vom defini termeni de deontologie sau etică juridică. Vom analiza apoi instituția răspunderi penale, administrative sau civile.
Vom face o scurtă incluziune și în codul deontologic al magistratului. Vom vedea ce sunt obligați magistrați să respecte , ce se consideră abatere și cum se sancționează.
Există anumite norme de conduită pe care îi obligă pe magistrați să își păstreze imparțialitatea ca să nu fie afectați de posibilele interese care apar de-a lungul activității pe care o desfășoară.
Vom vedea că funcția de magistrat este o funcție onorantă și ca persoana care o deține trebuie să aibă standarde înalte de moralitate, trebuie să fie imparțial să știe să își păstreze imparțialitatea pentru a putea soluționa în mod legal și just o cauză.
Lucrarea în principal vizează doua aspecte ale răspunderi magistratului , în raport cu atributele ce îi revin acestuia în soluționarea cauzelor. Se urmărește un vizibil echilibru intre răspunderea necesara și respectarea independentei în exercitarea funcției.
Capitolul I. Valori etice fundamentale
b#%l!^+a?
Etică, morală, deontologie – delimitări conceptuale
Orice profesie trebuie să aibă un cod de conduită, mai ales o profesie cum este profesia de magistrat. Profesia de magistrat este una dintre cele mai nobile profesii dintr-o societate ,dar pe de alta parte persoana care o exercită trebuie să aibă o conduită și o morală și mai ridicată deoarece nu poți să faci dreptate când tu însuți încalci legea. Înainte de a intrat în analiza acestei lucrări, înainte de a vorbi despre conduita magistratului și despre cum răspunde el în fata justiție în momentul în care a încălca legea se impune a analiza câteva noțiuni cu care vom opera.
”Originar în grecescul ηθoς / ethos: cutumă, obicei, morav, caracter,comportament habitual, termenul etică desemnează știința ethos-ului. Consacrată, în urmă cu circa 2500 de ani în spațiul european de către Aristotel, ca unul dintre domeniile cunoașterii practice, etica reprezintă o filosofie și o știință care studiază morala. Efectiv, ca știință, etica s-a impus prin contribuțiile gânditorilor stoici (sec. III î.Hr. – sec. III d.Hr.),care i-au atribuit un sens categorial”.
Aristotel vorbea în urma cu 2500 de ani despre știința care studiază morala,după cum vedem mai târziu știința care studiază morala s-a transformat în etică fiind o necesitate în viața și în activitatea socio-umană. Sociologii au ajuns la concluzia ca etica are un rol important în viața socio-profesională și că fiecare profesie are un cod de conduită fie oficial fie neoficial.
Se impune a se face diferența între noțiunea de etică și noțiunea de morală. Cuvântul morala vine de latinescul mos /moris care înseamnă morav obicei ,regulă. Conceptul de morală pe de alta parte are însă sensul de cod social, un ansamblu de reguli cărora trebuie să ne supunem pentru a fi admiși în societate.
Vorbind despre etica Mona Maria Pivniceru în cartea Deontologia profesiei de magistrat Repere contemporane spune ca ”Dezvoltându-se continuu, ca o necesitate în viața și în activitatea socio-profesională a omului, cu aplicabilitate atât la nivel individual, cât și comunitar, etica se înfățișează în prezent ca o știință „care vorbește despre valori, despre bine și rău. Nu putem evita implicarea în etică,întrucât ceea ce facem – și ceea ce nu facem – poate fi oricând subiectul unei evaluări de natură etică” b#%l!^+a?
Suntem de acord cu autoare, nu putem să nu ne implicăm în etica , trăim intr-o societate în care valorile sociale sunt pe cale de disparatei , se impune mai mult ca oricând un cod de valori morale pe care să îl respectăm. Magistrați trebuie prin conduita lor profesionala cât și prin buna reputație să dea un exemplu pozitiv în societate și să respecte legea pe care o apără și o impun.
Revenind la morală același autor ne subliniază faptul că ”Morala este obiectul de studiu al eticii. Etimologic, categoria de morală vine din latinescul mos, moris, care se traduce, îndeobște, prin: morală, moralitate, etică. Morala reprezintă teoria etică, integrând valori și prescripții admise într-un cadru social-istoric determinat. Până la cristalizarea în teorie etică, până la morală, schimbarea la nivel de individ și societate poartă însemnele modei, dreptului și ale moravurilor, suportând sancționarea prin ridicol, coerciția prin instituționalizare și, respectiv, controlul opiniei publice.”
O altă definiție a moralei ar fi ” În genere, noțiunea de morală se referă la întreg ansamblul de valori și reguli, de principii de judecată și de conduită care se impun conștiinței individuale și de grup ca fondate pe imperativul binelui”.
Morala și moralitatea sunt doua noțiuni care în sens larg reprezintă întreg ansamblul de reglementări etice ,de valori și reguli anti-valori. Putem remarca că această accepțiune trimite către tot ceea ce este pozitiv ,tot cea ce are conotație benefică ,corecta ,justă, un tip de ghid al alegerilor și al deciziilor pe care să le urmeze comportamentul uman fiind orientat exclusiv către latura afirmativă a vieții.
După ce am definit noțiunea de etic și moral se impune a vorbi și despre noțiune de deontologie ce este deontologia? Pentru a defini deontologie trebuie mai întâi să deslușim noțiunea de normă deoarece termenul de deontologie este strâns legat de termenul de normă.
Norma este definită ca fiind o regulă de comportament , având o valabilitate individuală , explicit nuanțată la nivelul conștiinței colective ca standard de conduită , deliberat acceptat și respectat de către indivizi.
O condiție importantă de funcționare a normei este aceea a sensului. Norma trebuie să aibă un anumit sens trebuie b#%l!^+a?să nu fie lipsită de sens pentru a-și atinge scopul ei .O normă lipsită de sens ar solicita un comportament imposibil . Pe lângă sens o normă trebuie să fie și rațională pentru ca ea are scopul de a determina individul să se supună unui anumit model de acțiune, acest model fiind modelul dezirabil în societate.
S-a demonstrat că nevoia de moralitate este din ce în ce mai acută deoarece la baza relațiilor profesionale stă așezat respectul , onestitatea și nu în ultimul rând încrederea în colegul de serviciu. O atitudine profesională neetică față de colegii de birou sau față de persoanele cu care intrăm în contact prin prisma serviciului poate duce la scăderea performantelor profesionale. Pentru un corp profesional ca cel al magistraților cel mai dăunător factor îl constituie știrbirea imagini publice ca urmare a unui comportament amoral, neetic. Știrbirea profesională în ceea ce privește profesia de magistrat se traduce prin pierderea încrederi a justițiabilului. Dacă cetățeanul își pierde încrederea în justiție , creste infracționalitatea și societatea numai funcționează corect.
Din acest punct de vedere se impune un cont deontologic al magistraților, necesitatea acestui cod vine tocmai din pierderea încrederi justițiabilului.
Revenind la conceptul de deontologie în literatura de specialitate avem următoare viziune asupra definiției deontologiei” În ceea ce privește conceptul deontologie, acesta își are rădăcina în grecescul δέoν / déon, care înseamnă: ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine; pe scurt, datorie. În conjuncție cu λoyoς / logos – studiu, teorie,- disciplină de studiu -, deontologia desemnează teoria datoriei; mai exact, teoria îndatoririlor, deci a obligațiilor conștientizate, interiorizate, asumate, în baza cărora omul are a se manifesta. Deontologia reprezintă „teoria datoriilor morale; morala profesională; teoria datoriilor și drepturilor în exercitarea unei profesiuni”
Deci putem trarin prisma serviciului poate duce la scăderea performantelor profesionale. Pentru un corp profesional ca cel al magistraților cel mai dăunător factor îl constituie știrbirea imagini publice ca urmare a unui comportament amoral, neetic. Știrbirea profesională în ceea ce privește profesia de magistrat se traduce prin pierderea încrederi a justițiabilului. Dacă cetățeanul își pierde încrederea în justiție , creste infracționalitatea și societatea numai funcționează corect.
Din acest punct de vedere se impune un cont deontologic al magistraților, necesitatea acestui cod vine tocmai din pierderea încrederi justițiabilului.
Revenind la conceptul de deontologie în literatura de specialitate avem următoare viziune asupra definiției deontologiei” În ceea ce privește conceptul deontologie, acesta își are rădăcina în grecescul δέoν / déon, care înseamnă: ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine; pe scurt, datorie. În conjuncție cu λoyoς / logos – studiu, teorie,- disciplină de studiu -, deontologia desemnează teoria datoriei; mai exact, teoria îndatoririlor, deci a obligațiilor conștientizate, interiorizate, asumate, în baza cărora omul are a se manifesta. Deontologia reprezintă „teoria datoriilor morale; morala profesională; teoria datoriilor și drepturilor în exercitarea unei profesiuni”
Deci putem trage concluzia că deontologia este o știință particulară, desprinsă din etică, axată pe morală și moralitate, antrenând și elemente de legalitate. În sens restrâns, ea acoperă cadrul de investigare și interpretare a drepturilor, îndatoririlor și etaloanelor de acțiune, de apreciere și comportare într-un domeniu al vieții social-utile.
Acestea fiind spuse trebuie să subliniem că în ultimii ani s-a resimțit din ce în ce b#%l!^+a?mai puternic nevoia de a reglementa norme care să jongleze cu modul de acțiune ale funcționarilor publici în vederea sporiri responsabilității acestora față de justițiabili de natură de a răspunde standardelor impuse de aceștia de a avea un comportament onest. Se manifestă din ce în ce mai mult interes în ceea ce privește etica profesiilor, astfel încât tot mai mulți angajați caută definirea regulilor de bază ale activității lor de zi cu zi.
Nevoia acută de reglementarea a unor norme etice este impusă de următoarele :
posibilitatea definirii modelelor comportamentale acceptate/ acceptabile;
susținerea unor standarde înalte ale activității profesionale;
posibilitatea instituirii și reglementării unor indicatori în procesul de autoevaluare și evaluare a magistraților;
stabilirea unui tipar comportamental profesional și pentru responsabilitățile sociale pentru care le incumbă exercitarea profesiunii respective;
nevoia cronica de a defini identitatea și maturitatea profesională;
și nu în ultimul rând promovarea unei noi culturi organizaționale;
Normele etice se marginalizează în limitele unor reguli care sunt susținute cu convingere de întregul corp profesional în privința rigorii profesiei respective.
Normele etice produc un sentiment de apartenență la un grup de valori și impun totodată o misiune comună ,contribuie la coeziunea grupului profesional.
Introducerea unui cod de etică profesională are o importanță deosebită deoarece obligă un număr mare de profesioniști să gândească scopul meseriei lor într-un mod original și obligațiile care le au ca grup sau ca indivizi fața de meseria pe care o profesează dar și fața de societate ca un întreg.
În dobândirea profesionalismului se impun acceptarea și însușirea unor valori etice fundamentale.
Noțiunea de profesie se delimitează de noțiunea de profesionalism , profesionalismul cunoaște un sens dublu pe de o parte are sensul de cunoaștere de stăpânire și practicare a unui complex tehnico-științific de idei, viziuni, tehnici, procedee, metode într-un domeniu particular de activitate.
Al doilea sens al noțiuni de profesionalism este acela de morală de formare continuă și manifestare ca agenți morali, ca oameni de caracter, cu rezultate benefice, valori și principii etice.
În cazul magistraților principalele valori morale și etice de respectat și promovat b#%l!^+a?printr-un cod deontologic sunt :obiectivitatea, decența, imparțialitatea, respectul
pentru adevăr și față de lege, buna intenție, dreptatea, integritatea, responsabilitatea, cumpătarea.
Toate aceste valori au drept scop realizarea cu succes a actului de justiție.
Nevoia moralei și eticii într-un domeniu profesional nu trebuie demonstrată pentru ca fără anumite reguli , principii morale sau modele de codită nu s-ar putea atinge scopul sau binele comun.
1.2 Necesitatea integrării valorilor etice în activitatea
profesională a magistratului
”Valorile etice constituie o parte majoră a ceea ce generic numim „cultura morală”. Aceasta vine în sprijinul omului în lămurirea să asupra gravelor probleme existențiale:
Încotro să se îndrepte?
Care să-i fie ținta / idealul în viață?
Cum să se îndrepte către idealul de viață și cel profesional pentru care a optat?
Cum să echilibreze raportul dintre ceea ce trebuie, vrea și poate, ca individ, funcție și de exigențele și oportunitățile mediului social?
Cum să se comporte în domeniul profesional?
Căror imperative (și) de ordin moral se cade a se supune, tocmai pentru a avea șansa reușitei și a satisfacției profesionale? ș.a. Unor astfel de întrebări, o minimă cultură etico-deontologică le vine în întâmpinare, oferind o adecvată orientare fiecăruia dintre noi, înlesnind înscrierea noastră conștientă într-o ordine la care participăm ca ființe responsabile, în cunoștință de cauză, bine intenționate, creatoare. Accesarea și însușirea valorilor etice fundamentale se impun în dobândirea profesionalismului; ele constituindu-se, împreună cu ansamblul normelor și principiilor morale, într-o veritabilă propedeutică, într-un organon pentru buna desfășurare a mecanismelor implicate de exercitarea profesiei; cazul de față, a aceleia de magistrat.”
Necesitat instituirii unui cod deontologic în ceea ce privește profesia de magistrat transpare din paragraful de mai sus.
Valorile necesare unui magistrat sunt numeroase și le vom studia în secțiunile ce b#%l!^+a?urmează. Codul deontologic al magistraților le include pe toate și este expresia supremă a etici și moralei.
Pe lângă magistrați și ceilalți profesioniști ai legii sunt obligați să respecte și să susțină acelei principii moralei și etice ca și magistrați din cauza specificului profesie.
Următoarele principii etice fundamentale ale profesiei de magistrați sunt valabile și pentru celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar ai anume:
1. respectarea confidențialității informațiilor: de către salariat față de organizație și față de partenerii externi;
2. sensibilitate față de conflictele de interese: detectarea și evitarea acestora, transparență de acțiune;
3. respect față de regulile de drept;
4. conștiință profesională/ profesionalism: exercitarea profesiunii cu conștiință și onestitate, cultivarea standardelor de performanță;
5. loialitate și bună credință: a nu înșela, a fi echitabil și echidistant;
6. simțul responsabilității: a avea în vedere consecințele practice ale deciziilor și asumarea propriei responsabilități;
7. respectarea drepturilor și libertăților celorlalți: libertatea de opinie și evitarea discriminărilor de ori ce fel;
”Comportamentul etic, presupunând tocmai interiorizarea „datoriei noastre de a integra dimensiunea umană în fiecare dintre deciziile sau acțiunile noastre și de a lucra în această direcție”, face ca oamenii să-și valorifice cât mai just nivelurile de comunicare principale; în cazul magistraților, obiectivitatea, decența, imparțialitatea, respectul față de adevăr și față de lege, buna intenție, dreptatea și egalitatea, rezonabilitatea, integritatea, responsabilitatea, cumpătarea, utilitatea fiind câteva dintre acestea, în scopul împlinirii cât mai optime a menirii pentru care ei s-au pregătit și al realizării cu succes a actului de justiție.
Ceea ce, într-un studiu, Piero Amerio pune sub semnul întrebării, referitor la câteva categorii de valoare care se răsfrâng hotărâtor și în plan profesional – indiferent de domeniu -1, apreciem a fi, cu necesitate, adus în termenii moralizării – adică, a actului de a căuta a face mai bună o stare de lucruri, o situație, un cadru de muncă, rezultatele efortului b#%l!^+a?etc.
Respectiv, cele trei categorii de valoare enunțate: „dreptate”, „libertate”, „demnitate” necesită a fi bine înțelese de către fiecare dintre noi; interiorizate, asumate cu deplina convingere; și, în consecință, puse în practică, demonstrate continuu, atât în câmp profesional, cât și în întregul vieții noastre cotidiene.
Căci, dacă le tratăm cu atenția cuvenită, observăm exact că este vorba despre valori fundamentale, definitorii umanului, fără de care nu putem decât rata o ființare măsura posibilităților și exigențelor de care este în stare omul, în orizontul a ceea ce în filosofie se desemnează prin „Condiția Umană”.
Acestea fiind spuse trebuie să ne oprim asupra relațiilor magistratului în colectivul de muncă, analiza subiectului prezentei lucrări implica tratarea relațiilor pe care le dezvolta în relațiile de munca magistratul.
În primul rând relațiile magistratului cu colectivul de muncă trebuie să aibă la bază bunăcuviinta , colegialitatea și respectul.
Din cele expuse mai sus de catre judecătorul Mona-Maria Pivniceru putem aprecia că magistratul este obligat să nu bârfească, să nu aprecieze modul în care coelgii lui vor solutiona cauzele sau să denigreze reputatia vrunui coleg magistrat sau sistemul judecătoresc.
Acest tip de comportament fiind un comportament menit să stirbeasca profesia de magistart și să aducă atingere prestigiului justitiei.
Am descris mai sus un model de comportament care ar veni în contradictie cu valorile pe care codul deonotlogic al profesiei de magistrat le promovează tocmai pentru a vedea în antiteza cele doua comportamente și a putea sublinia modul ce ar aduce atingere prestigiului justitie.
Onoarea și demnitatea profesiei de magistrat incumbă faptul ca orice magistrat prin comportamentul sau, va promova imaginea și buna reputatie a profesiei și va evita orice actiune sau inactiune care ar aduce atingere imagini și reputatie.
Valorile ca onoarea și demnitatea sunt strâns legate de principiile integrității, decenței și corectitudinii.
Aceste valori trebuie să fie promovate și cultivate în randul tuturor practitienilor din sistemul judiciar nu numai în randul magistraților. b#%l!^+a?
Necesitatea instituiri și promovării unui cod deontologic care să formeze modele de conduită care să impună limite și să numească valorile ce trebuie promovate de un magistrat transpare cel mai bine din următorul citat.
”Pentru magistrat, în respectul pentru profesia pe care o face, pentru instituția pe care o reprezintă, întru onorarea funcției socio-profesionale sub semnul „justiției”, al „dreptății juridice și morale”, recursul la un ansamblu de valori etice – în care să se statornicească și în care să poată edifica durabil, în sensul „metaforei ancorei”; după care să se orienteze corect și nu să bâjbâie, consumându-se aiurea în derută, în acord cu „metafora busolei”; și care să îi lumineze calea, la distanță (nu doar în spațiu, ci și la „distanță în timp”, având cât de cât idee despre consecințele deciziilor și actelor sale în viitor), așa cum sugerează „metafora farului” – ar trebui să fie indiscutabil. (Firește, dacă actorii implicați au și conștiința că ar trebui să lucreze întru un ideal, astfel contribuind la însănătoșirea și progresul societății).”
Magistratul are obligația morală de a promova onoarea și demnitatea profesiei nu doar prin comportamentul propriu este obligat să incurajeze și colegii din cadrul profesiilor judiciare să facă același lucru.
Astfel, magistratii vor recomanda colegilor, care prin comportamentul lor știrbesc onoarea și demnitatea profesiei, să-și corecteze comportamentul și să-l conformeze după modelul descris în codul de conduită.
Magistrati sunt datori societatii să își asume responsabilitatea și să “cenzureze ” colegii care se abat , având grija ca și comportamentul acestora să fie demn pentru a păstra un grad cât mai înalt al onoarei se demnitatii de magsitrat.
”Două criterii de ordin moral vin în prim plan: „utilitatea” (sau„folosul”) și „plăcerea” (sau „satisfacția”, „bucuria”) dusă chiar până la nivelul „fericirii”.,…. Utilitatea și plăcerea sunt două noțiuni care, nu întâmplător, au obsedat gânditorii, din antichitate până în prezent, fiind deopotrivă scopuri și mijloace în două mari doctrine etice: utilitarismul și hedonismul. Cele două noțiuni–criterii de evaluare morală sunt, în fapt, ipostaze ale àreté-ei, ale virtuții – categorie-nucleu în etică (inclusiv, în etica profesională), înregistrând o serioasă revigorare în ultimele decenii, sub forma „eticii virtuții” / a „aretelogiei”1. Cu virtutea – iată, și în ipostazele: „utilitate” și „plăcere” – ne asigurăm șansa alegerii morale – probabil, singura alegere care stă cu adevărat în puterea noastră, de b#%l!^+a?ființe raționale și volitive, libere și responsabile. Și, nu oricum, ci: alegerea de partea a ceea ce este bine, drept, corect, just, adevărat; angajându-ne, astfel, într-un traiect existențial cât se poate în sănătate, echilibru, putere, lumină, creștere. Altfel spus, înscriindu-ne într-un curs evolutiv anabasic (ascendent; și, nicidecum, catabasic – de cădere, de corupere, de distrugere). Și, în consecință, împlinind, iar nu ratând o viață de Om.”
După cum vedem în paragraful de mai sus sistemul de valori pe care un magistrat trebuie să le cunoască și să le promoveze este destul de complex ,în consecință profesia de magistrat depășește barierele instanței și ajunge și în viața persoană a omului din spatele robei, până la urmă putem conchide că nu oricine poate ajunge magistrat pentru a exercita aceasta funcție este necesar ca sistemul de valori promovat de codul deontologic să fie adânc înscris în conștiința persoanei și sa-l respecte și în viața de zi cu zi nu numai în cadrul instanței unde activează .
În concluzie ” Dreptatea și datoria, libertatea și responsabilitatea, integritatea – alături de independență și imparțialitate (clasicul trinom axiologic din câmpul judiciar) – devin viabile nu prin șchiopătare, nu stând doar pe un picior: acela al juridicului, ci și pe celălalt, împreună cu (și, am accentua: mai ales, „împreună cu”) înrădăcinarea în morală. Între norma de drept și norma morală există o intimă legătură; iar efectele pozitive ale celei dintâi, funcția lor de îndreptare / corectare / optimizare a unei stări de lucruri constatate ca fiind nesatisfăcătoare, se petrec și rezistă nu exclusiv din teama de sancționare juridică, ci și prin antrenarea interiorizării, înțelegerii și convingerii cu privire la binele-bine, la pozitivul moral care ține de întreagă conotația semantică a legii drepte.”
”În Romania e o problema majora cu distincția disciplinar-etica. Am să fac câteva referiri cu privire la magistrați. Pe scurt, noi trebuie să avem o anumita conduita în exercitarea funcției și chiar privata. Aceasta e prescrisa prin diverse norme legate de atribuții, incompatibilități și interdicții. Ele sunt edictate de sus în jos, de la autoritate către destinatari. Cele mai grave încălcări sunt sancționate disciplinar tot de către o autoritate superioara. Organul disciplinar este în Romania CSM.Restul conduitei trebuie reglata intern, de jos în sus: însuși corpul magistraților trebuie să edicteze norme de conduita (reguli etice) căreia i se supune. Aceste reguli trebuie să fie scrise în majoritate și publice. b#%l!^+a?
Desigur, nimic nu împiedică legiuitorul să transforme încălcarea unei conduite foarte grave intr-o abatere disciplinara (de ex, și în prezent în codul actual deontologic se interzice comportamentul nedemn al magistraților fata de colegi, ceea ce constituie și abatere disciplinara în lege; la fel reglementarea cu interdicția de a participa la jocurile piramidale, folosirea informațiilor confidențiale etc).”
Capitolul II. Deontologia magistratului
b#%l!^+a?
Teoria separației puterilor în stat din secolul XVIII, a înlesnit apariția magistratului ca profesie.
În secolul XVIII s-a dezvoltat teoria separației puterilor în stat teorie care a promovat ipoteza conform căreia activitatea jurisdicțională trebuie să fie independența de executiv și legislativ. Acest lucru înseamnă ca activitatea jurisdicțională era o funcție fundamentală cu rolul absolut de a impune supremația legii în soluționarea litigiilor deduse judecații.
Deontologia magistraților, sau deontologia judiciară poate fi definită ca ansamblu de reguli care reglementează conduita magistraților în calitatea lor de exponenți ai puterii judecătorești.
Deontologia judiciară se referă la conduita magistraților în relațiile în care aceștia se angajează în virtutea funcției lor și anume: în relațiile dintre magistrați, în relațiile dintre magistrați și justițiabili, în relațiile dintre magistrați și ceilalți participanți la procesul judiciar (martori, avocați, experți etc.) în relațiile dintre magistrați și funcționarii din celelalte instituții ale statului, în relațiile dintre magistrați și societatea civila.
Codul deontologic al magistraților trebuie să fie construit urmând anumite principii ,anumite reguli pe lângă valorile sociale ,etice și morale pe care le impune el trebuie să impună și anumite principii .Enumerăm mai jos câteva din principale principii deontologice ale profesiei de magistrat.
Primul principiu pe care îl abordăm este principiul conform căruia magistratul trebuie să apere supremația legii.
Principiul fundamental al statului de drept cât și al funcție de magistrat, supremația legii se refera la statutul fără echivoc de cel mai înalt reper valoric într-un stat democrat.
Magistrați în calitatea lor sunt însărcinații cu atribuții menite să asigure respectarea legii, procurori pe de o parte au obligația de a acționa în limitele competentei stabilite de normele juridice ce reglementează profesia de magistrat și să vegheze ca în cazurile pe care le instrumentează să fie respectată și aplicată legea.
Acest principiu se aplică în egală măsura și judecătorilor în ceea ce privește soluționarea cauzelor . b#%l!^+a?
În același scop de apărarea și promovarea a supremației legii procurori au următoarele obligații:
Procurorul trebuie să identifice legile aplicabile cauzelor care intra sub incidenta acțiunii Ministerului Public.
Procurorul este obligat să soluționeze cauzele care intra în competenta sau să supravegheze când este cazul ancheta organelor de cercetare penală.
Procurorul trebuie să cunoască și să o aplice conform rigorilor pe baza cărora se desfășoară procesele penale – urmărirea penala, punerea în executare a hotărârilor penale.
Procurorului îi este interzis să aplice sau să încuviințeze aplicarea altor proceduri decât cele prescrise de lege.
Procurorului îi este interzis la fel ca și judecătorului să se comporte de o așa manieră încât să nu promoveze încrederea cetățenilor în lege.
Procurorii trebuie să evite orice conflict cu legea.
Procurorul îi este interzis să facă, în cursul soluționării unei cauze, comentarii publice negative cu privire la conținutul legii pe care o aplică.
Magistratul are sarcina nobilă de a apăra independența puterii judecătorești.
Judecătorul are următoarele obligații:
Judecătorul trebuie să nu se lase influențat de opiniile, de cererile ori de interesele celor din jur ;
În soluționarea spețelor ,atât judecătorii cât și procurorii, trebuie să ignore atât protestele virulente, cât și de laudele sau încurajările exprimate în mass-media ori prin mijloacele de comunicare directa;
Atât judecătorii cât și procurori trebuie să nu permită nimănui să îi influențeze activitatea și nici să lase cineva să creadă că se află într-o situație privilegiata și ca îl poate influenta;
Magistrații sunt obligați să nu facă parte din partide politice sau din organizații care desfășoară activități politice.
Ce prevede literatura de specialitate în cazul în care judecătorul sau procurorul nu își asuma obligațiile codului deontologic și le încălca, vedem în următorul paragraf.
”În cazul în care judecătorul nu-și îndeplinește corespunzător funcțiunile, stabilirea b#%l!^+a?responsabilității trebuie să se facă de către organe competente special însărcinate cu aplicarea sancțiunilor și măsurilor disciplinare, judecătorul în cauză trebuind a beneficia de toate garanțiile unei proceduri echitabile stabilite în acest sens. (Principiul VI – Neîndeplinirea responsabilităților și abaterile disciplinare). Corelativ obligației judecătorului de a-și complini pregătirea profesională la cele mai înalte standarde de pregătire și competență, statul are obligația să asigure dreptul judecătorului la pregătire continuă. Astfel, statul trebuie să garanteze judecătorului păstrarea și aprofundarea cunoștințelor tehnice, sociale și culturale necesare exercitării funcțiunilor prin accesul la stagiile de formare gratuită.”
2.1 Valori deontologice specifice magistraților
Principalele valori deontologice specifice magistraților sunt independenta, imparțialitatea și integritatea.
Aceste valori le vom analiza în următorul capitol fiind stâlpul principal al acestei instituții.
Există o anume interdependență între independeța magistratului ,imparțialitatea și integritatea.
Independeță este de doua tipuri personală și funcționala și intereacționează direct proporțional cu imparțialitatea magistratului.
Un magistrat poate să fie imparțial numai dacă este independet. Independența magistratului dictează impartialitatea. Un mgistrat care nu este independent nu poate să fie imparțial pe de altă parte un magistrat imparțial este tot timpul și independent.
Independența
Independența se definește ca fiind “situația unei persoane care judeca lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții.” Independența este privită ca “atribut al funcției care îi permite judecătorului să acționeze în realitatea actului juridic si, mai ales, să decidă, doar în baza legii și a propriei conștiințe, fără nici o subordonare sau influenta.”
Legislația internațională în materie și declarațiile de principii în materie stipulează un grad de independență în ceea ce privește instituția magistratului.
Dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că „orice persoana are dreptul la judecata în mod echitabil, în mod public, intr-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanța independenta și imparțiala, instituita prin lege.” De altfel și Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciara (Haga 25-26 noiembrie 2002) acordă aceeași importanta deosebita independentei justiției ca premisă a b#%l!^+a?statului de drept și garanție fundamentală a judecații drepte.
Independența judecătorească trebuie să fie asigurată la nivel constituțional sau legislativ precum și în practica de fiecare zi în fiecare stat.
”Independența judecătorească trebuie să fie asigurată la nivel constituțional sau legislativ precum și în practica de fiecare zi în fiecare stat. Aceasta înseamnă că statele sunt obligate să asigure cadrul instituțional general și garanțiile necesare asigurării independenței judecătorilor prin standarde naționale situate la cel mai înalt nivel fără ca dispozițiile Cartei Europene a Statutului Judecătorilor să servească drept fundament de regresie în statele în care garanțiile au ajuns deja la un nivel ridicat de statuare al lor.”,
Independența justiției are o deosebită importantă pentru desfășurarea sistemului judiciar. De fapt cele trei valori independența ,integritatea și imparțialitate se întrepătrund când este vorba de sistemul judiciar și dezvoltă o relație de interdependență în așa fel încât sistemul judiciar nu ar funcționa echilibrat fără existența celor trei valori.
Este imperios necesar în orice stat de drept ca independența justiției să fie garantată de Constituție și de legile naționale ale statului.
Toate instituțiile guvernamentale într-un stat au datoria de a respecta și supraveghea la independența justiției.
”De asemenea, statele au obligația de a prin intermediul celorlalte două puteri (legislativ și executiv) să se asigure cu privire la independența judecătorilor și să nu adopte măsuri de natură a pune în pericol independența judecătorului.”
Imparțialitatea
Imparțialitatea este “calitatea de a fi imparțial, nepărtinire, obiectivitate”. A fi imparțial înseamnă “a fi capabil de a face o apreciere justa și obiectiva.”
În literatura juridică, imparțialitatea în sistemul juridic se refera la starea de spirit sau atitudinea instanței în raport cu problemele și părțile dintr-un anumit caz. b#%l!^+a?
Între imparțialitate și independent, deși sunt valori separate și distincte, exista o strânsa legătura care se consolidează reciproc. Un judecător poate să fie independent și să nu fie imparțial, însa un judecător care este independent nu poate fi și prin definiție imparțială.
Imparțialitate deci devine una dintre valorile principale care trebuie să ne preocupe constant la sistemul judiciar. Trebuie să asigurăm și să perpetuam imparțialitate magistraților dacă vrem ca sistemul să funcționeze.
Imparțialitatea este echivalentă cu lipsa de părtinire sau a prejudecații. Imparțialitate judecătorului nu este încălcată numai prin lipsa independenței, totuși imparțialitatea este numai personală.
Imparțialitatea pentru un judecător sau un procuror este critică, căci cum ar putea un judecător să soluționează o cauza dacă el nu poate să își păstreze imparțialitate , cum s-ar putea face dreptatea dacă cel care hotărăște justețea cauzei pornește spre soluționare cu convingerea ca vinovăției unei părți.
Un judecător trebuie să soluționeze în baza probatoriului iar orice detaliu asupra căruia există o îndoială conform legi se interpretează în favoare inculpatului atunci în aceste circumstanța este necesara imparțialitatea judecătorului, numai din analiza acestor spete putem să evidențiam necesitatea stringenta de imparțialitatea a magistratului.
Integritatea
Integritatea semnifica „însușirea de a fi integru; cinste; probitate, incoruptibilitate.”
Integritatea ca termen are următoarea definiție „calitatea personala care ii permite magistratului să se sustragă oricărui fel de influenta asupra procesului prin care el cauta, admite probe și deliberează”.sau ”INTEGRITÁTE s. f. 1. Însușirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2. Însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg. 3. (În sintagma) Integritate teritorială = principiu de bază al dreptului internațional potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-și exercite deplin și nestingherit suveranitatea asupra teritoriului său. – Din fr. intégrité.”
După cum am mai arătat integritatea e văzuta ca o valoare de bază , o valoare ce presupune un comportament adecvat , o conduită morală și sobră vis a vis de profesia de magistrat care se poate definii și prin intermediul altor valori ca ,cinstea ,probitatea sau incoruptibilitatea.
Obligația de integritate este prevăzuta și în pct.1.2 din Principiile de baza ale independentei justiției (Principiile ONU) art. 3. Din Statutul Universal al judecătorilor, Principiul V pct. 2 din Recomandare R (94) 12 a Consiliului Europei.
Pe lângă obligația de integritate Carta Europeana a Statutului judecătorilor prevede b#%l!^+a?ca ” În cazul în care judecătorul nu-și îndeplinește corespunzător funcțiunile, stabilirea responsabilității trebuie să se facă de către organe competente special însărcinate cu aplicarea sancțiunilor și măsurilor disciplinare, judecătorul în cauză trebuind a beneficia de toate garanțiile unei proceduri echitabile stabilite în acest sens. (Principiul VI – Neîndeplinirea responsabilităților și abaterile disciplinare). Corelativ obligației judecătorului de a-și complini pregătirea profesională la cele mai înalte standarde de pregătire și competență, statul are obligația să asigure dreptul judecătorului la pregătire continuă.
Astfel, statul trebuie să garanteze judecătorului păstrarea și aprofundarea cunoștințelor tehnice, sociale și culturale necesare exercitării funcțiunilor prin accesul la stagiile de formare gratuită.
Din acestea tragem conchidem că s-a ajuns inevitabil și la nevoia de tragere la răspundere a magistraților care nu respectă codul de conduită al profesiei.
”Deontologia constituie, într-un sens larg, o ramură a eticii, care se ocupă cu studiul datoriei morale, iar într-un sens restrâns, o disciplină de interferență între morală și drept, având ca obiect normarea conduitei profesionale, a relațiilor dintre persoanele care exercită o profesie și a raporturilor lor cu destinatarii exercițiului acelei profesii și cu terții „
Conduita și deontologia după cum am văzut mai sus sunt noțiuni strâns legate , amândouă având în comun etica. Deontologia este o disciplina care studiază etica morala fiind o interfața intre morala și drept . Obiectul deontologiei este normarea conduitei, normarea relațiilor profesionale pe care le exercita persoanele care se afla în exercițiul funcțiunii.
”Deontologia se interferează cu dreptul prin regulile de conduită profesională sancționate juridic și cu morala prin regulile circumscrise în perimetrul normelor de conviețuire socială instituite și impuse de opinia publică sau de conștiința morală de sine a grupului care exercită profesia respectivă. Orice morală, în general, și orice deontologie în particular, sunt subordonate sistemului de valori pe care sunt chemate să le apere.” b#%l!^+a?
După cum ne arata autorul în paragraful de mai sus știința deontologiei interferează cu dreptul. Trebuie să reamintim faptul ca ambele sunt științe care studiază omul ,sunt în subsidiar științe sociale.
Deontologia interferează cu dreptul prin faptul ca creează reguli de conduita profesionala,deci norme juridice. La fel ca și dreptul se preocupă de conduita persoanelor diferența intre cele doua este ca una are limitativ sfera de cercetarea sau de normare mai exact.
Deontologia ca știința ce se ocupa cu creează de reguli de conduită se limitează la conduita profesională.
”Nevoia de deontologie este evidentă în toate activitățile omului, izvorând din principiul libertății, conform căruia omul are dreptul să acționeze nestânjenit atâta timp cât nu încalcă libertatea de acțiune a altui om. Regulile deontologice sunt cu atât mai numeroase și mai severe, cu cât activitatea desfășurată de un individ poate fi izvor de suferință, de pagubă, de știrbire a libertății pentru ceilalți2.”
In toate activitățile profesionale ale omului exista o nevoie de reguli de conduită. Fără existenta unui sistem de reguli oficial s-a demonstrat ca omul prin intermediul obiceiului tradiției își formează un sistem de norme de conduita neoficial.
Nevoia de conduită se insinuează numai prin simplu fapt ca se creează în mod automat fără să fie impus sau fără să fie oficial, oamenii prin interacțiunea socio-umană creează un sistem de reguli , din simpla dorința de a acționa conform unui tipar.
S-a demonstrat ca acolo unde nu exista un tipar omul creează unul.
În toate activitățile profesionale s-a creat sau mai bine zis omul si-a creat un tipar după care să interacționeze fie ca e vorba de relațiile pe care le desfășoară în cadrul activități cu celelalte persoane din aceleași domeniu fie ca e vorba de relațiile pe care le desfășoară cu persoanele venite din afara ,omul si-a creat pentru toate activitățile profesionale un cod de conduita. b#%l!^+a?
In ceea ce privește funcționarul public ,codul de conduită are o importanță și mai mare , deoarece funcționarul public reprezintă autoritatea de stat iar statul este creat din cetățeni , drept urmare una dintre consecințele inevitabile este crearea unui cod de conduita datorita specificități profesiei.
Datorită faptului ca funcționarul public în activitatea pe care o desfășoară poate să provoace pagube cetățeanului , (in cazul în care este reprezentat A.N.A.F poate să emită penalități pentru taxe neachitate, sau în cazul în care este polițist poate să emită amenzi dacă cetățeni săvârșesc unele infracțiuni deci pot crea anumite pagube în ceea ce privește activitatea pe care o desfășoară )necesitatea creări unui cod de conduită pentru acest tip de meserii se impune și mai stringent.
Pentru ca codul să poată cuprindă un număr cât mai mare de ipoteze referitoare la situațiile care ar putea să aducă daune și pagube cetățeanului trebuie să aibă un număr cât mai mare de reguli de conduită.
Astfel se impune ca mai întâi să se identifice valorile deontologice pe care trebuie să le promoveze și să le apere de conduitele atipice ce ar genera pagube.
O dată valorile deontologice identificate specialiștii în domeniul nu au nevoie decât de identificarea tipului de norma cel mai bine adaptata pentru a apăra valoarea deontologica specifica profesiei.
După cum am văzut la începutul acestei secțiuni valorile deontologice ale profesiei de magistrat sunt integritatea,independenta și imparțialitatea. Fiecare valoare dintre cele trei are locul și rolul ei pe scara valorica a codului de conduită al magistraților.
”Deontologia magistraților sau, în alți termeni, deontologia judiciară, poate fi definită ca ansamblul de reguli care reglementează conduita magistraților în calitatea lor de exponenți ai puterii judecătorești.
Deontologia judiciară se referă la conduita magistraților în relațiile în care aceștia se angajează în virtutea funcției lor și anume: în relațiile dintre magistrați; în relațiile dintre magistrați și justițiabili; în relațiile dintre magistrați și ceilalți participanți la procesul b#%l!^+a?judiciar (martori,avocați experți etc.); în relațiile dintre magistrați și funcționarii din celelalte instituții ale statului; în relațiile dintre magistrați și societatea civilă”
”Caracteristică pentru deontologia judiciară este frecventa interferență a domeniului juridic cu cel etic, prin consacrarea legislativă a unor reguli de conduită care, raportate la alte profesii, au o semnificație în exclusivitate morală, și prin stabilirea de sancțiuni juridice pentru încălcarea acestor reguli”
”Standardele de conduită care se aplică magistraților sunt corolare ale valorilor de justiție, adevăr și dreptate, o condiție a încrederii publicului în justiție, implicând recunoașterea faptului că aplicarea legii nu este un exercițiu mecanic, ci acordă puteri discreționare reale și pune judecătorii într-o relație de responsabilitate cu ei înșiși și cu cetățenii. Ele exprimă capacitatea profesiei de a-și reflecta funcția în valori care împlinesc așteptările publicului contrabalansând puterile care îi sunt conferite”.
Deontologia magistraților după cum am văzut în paragrafele de mai sus se numește deontologia judiciara.
Unii autori sunt de părere ca deontologia judiciara este un ansamblu de norme juridice care reglementează conduita magistraților în calitatea lor de exponenți ai puterii judecătorești.
În activitatea lor magistrați trebuie să își regleze comportamentul și să își ajusteze orice fel de atitudine neadecvată când este vorba de relațiile cu ceilalți magistrați, relațiile cu justițiabili, cu ceilalți participanți la procesul judiciar (martori,avocați experți etc.), relațiile cu funcționarii din celelalte instituții ale statului sau relațiile cu societatea civilă.
”Dezbaterea aspectelor etice ale conduitei magistraților este deosebit de importantă pentru identificarea metodelor folosite în rezolvarea problemelor de morală cu care se confruntă, obligațiile impuse acestora fiind aplicate pentru a garanta imparțialitatea și eficiența acțiunilor lor.
De aceea, în cele ce urmează vom face o prezentare a celor mai importante valori etice fundamentale ale magistraților, astfel cum acestea sunt reglementate la nivel intern și b#%l!^+a?internațional”
2.2.Cei trei I (independență, imparțialitate, integritate)
Cei trie i sau puterea celor trei valori deontologice ale profesiei de magistrat, independența, imparțialitatea și integritatea.
Pentru a putea analiza aceste valori și importanta lor pentru profesia de magistrat este nevoie mai întâi de a le defini.
O definiție posibilă pentru noțiunea de independenta ar fi stare de fapt a unei persoane care acționează în mod voluntar fără a fi influențat de alte persoane.
O alta definiție o avem din Dicționarul explicativ al limbii române și este ” situația unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții”
Analizând cele doua definiții și raportându-le la sistemul judiciar putem să spune ca independenta unui magistrat nu este numai o valoare a profesiei și este dreptul în sine al persoanei care exercite aceasta profesie.
Pentru ca o persona să fie capabila să soluționeze o speța în baza prezumțiilor ei și în baza înscrisurilor și probelor de la dosar ea are nevoie de independenta ,are dreptul de a nu se interveni nimeni sau de a nu i se impune ce soluții să adopte.
Independența magistratului trebuie neapărat să o raportam la politic. Această teorie emană din ipoteza încercării vehemente a sistemului politici de a subordona sistemul judecătoresc.
Daca politicul subordonează justiția atunci soluțiile pronunțate de instanțe nu vor mai fi egale pentru toți justițiabilii.
Datorită subordonării sistemul politic va genera corupție și o rata a criminalități și mai ridicata în concluzie separația puterilor în stat nu va funcționa.
Sistemul politic poate subordona justiția prin numirea în funcții a președinților de instanțe și prin crearea unor mecanisme de control judiciar menite să fie trase la răspundere de clasa politica care exercita puterea în stat .
În această ipoteză magistrați ar trebuie să răspundă pentru soluțiile pe care le pronunță și ar putea fi puși în situația de a pronunță soluții injuste numai datorită b#%l!^+a?faptului că trebuie să răspundă în fața politicului astfel creând pagube sau daune.
Societatea civilă adesea nu percepe necesitatea independetei magsitraului,independentei functionale , iar această situație se datorează imixtiuni politicului în desfășurarea actului justiției.
”Raportând noțiunea de independență la specificul sistemului judiciar, în literatura juridică se susține că independența magistraților nu constituie doar o garanție a statului pentru înfăptuirea justiției, ci, în egală măsură, un drept și o obligație a magistraților. Independența este privită ca „atribut al funcției care îi permite judecătorului să acționeze în realizarea actului juridic și, mai ales, să decidă, doar în baza legii și a propriei conștiințe, fără nici o subordonare sau influență”.
In altă ipoteza valoarea deontologica a independenței este văzuta ca o obligație a magistratului în timp ce realizează actul juridic , obligația de a nu se lăsa influențat.
Obligația lui primară este de a respecta el însuși această valoare decizând numai în baza legi și a propriei conștiințe ,orice abatere de la aceasta regula e o grava încălcare a obligației de a acționa independent de încercările de influențare exercitate de către alte persoane asupra lui.
”Responsabilitatea magistratului este de a aplica legea așa cum el o înțelege, pe baza evaluării faptelor, fără teamă și fără a ține cont de popularitatea deciziei.
Magistratul nu trebuie să fie afectat de popularitatea legilor ce trebuie aplicate sau a părților, de poziția presei, funcționarilor guvernamentali, prietenilor sau membrilor familiei sale, nelăsându-se influențat de interese partizane sau critici”
După cum vedem în secțiunea de mai sus magistratul trebuie să aplice legea așa cum o înțeleg el ,pe baza evaluărilor lui asupra faptelor, fără să ii fie teama ca ar exista repercusiuni împotriva lui sau fără să tină cont de popularitatea deciziei.
El nu trebuie să se lase influențat nu numai de către politic dar nu trebuie să se lase influențat nici de părțile implicate în proces ,nici de funcționari guvernamentali sau de membri familiilor. b#%l!^+a?
Legiuitorul încerca prin codul deontologic să acopere toate situațiile care ar influenta decizia magistratului și să le elimine.
”Independența magistratului este analizată în doctrina de specialitate sub un dublu aspect, al independenței funcționale (instituționale sau structurale), care definește relația dintre judiciar și alte organisme (legislativ, executiv, părți, organisme sociale, mass-media) și al independenței personale (legată de independența de facto a magistratului).
Deși în demersul nostru asupra evidențierii atributului independenței, ca valoare etică fundamentală a magistratului, relevanță prezintă numai independența personală, prin identificarea sistemului de valori la care se raportează, conștientizarea situațiilor în care aceasta poate fi pusă în discuție precum și modalitățile de reacție, cele două valențe nu pot fi analizate în mod separat, întrucât aceste două aspecte se întrepătrund, în sensul că un judecător poate avea acea stare de spirit specifică independenței, însă dacă instanța din care face parte nu este independentă de alte organisme, în funcțiile sale esențiale, nu se poate vorbi de o reală independență.”
In literatura de specialitatea după cum am observat exista doua mari curente potrivit cărora se analizează valoarea deontologica a independentei.
Independenta deci poate să fie analizat din perspectiva funcțională și din perspectiva personala.
Adică un magistrat poate să fie influențat de considerente personale sau de considerente funcționale relative la profesia pe care o desfășoară.
Analizând cele doua tipuri de independența conchidem ca asupra independenței funcționale nu poate să ia magistratul nici o măsura, această independență trebuie să fie asigurată de sistem în sine de stat , statul este organismul care trebuie să creeze procedura de așa natura încât să nu fie afectata independența magistratului.
Independenta personală însă prezintă o altă importanță asupra demersului nostru b#%l!^+a?deoarece asupra independentei personale poate acționa magistratul. Independenta personala este acea valoare pe care magistratul trebuie să o apere și care trebuie protejata de imixiunile din afara.
Aceasta independenta are valente uriașe în puterea de soluționare a cauzelor în momentul în care magistratul trebuie să decidă asupra justeței rezolvării spetei.
Totodată, în jurisprudența sa1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat necesitatea lipsei oricărei ingerințe sau aparențe de ingerință din partea altor puteri ale statelor sau ale părților în procesul judiciar, precum și existența unor garanții reale contra oricăror eventuale presiuni exterioare. Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, alături de jurisprudența Curții, are rolul de a compatibiliza normele europene cu cele naționale și, totodată, îndeplinește o funcție proprie de legitimare, pornind de a ansamblul valorilor ce se impun atât judecătorului, cât și legiuitorului.
Independența sistemului judiciar este prevăzută în Constituția României indirect, prin instituirea principiului separației puterilor în stat, care consacră independența puterii judecătorești față de cea executivă și față de cea legislativă (art. 1 par. 4).
De asemenea, în cap. VI, art. 124-134, este reglementată Autoritatea judecătorească, care include atât dispoziții privind organizarea instanțelor judecătorești, a Ministerului Public, cât și prevederi referitoare la organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, ca instituție ce garantează independența justiției și deține exclusivitatea gestionării carierei magistraților.
În ceea ce privește independenta funcțională trebuie să menționăm ca nici un stat democratic nu poate să ignore aceasta independență a magistraților deoarece ea ar contraveni teoriei separației puterilor în stat . În sistemul nostru independenta funcționala a b#%l!^+a?magistraților este reglementata prin legea organica adică este reglementată prin Constituție. Legiuitorul din momentul în care a hotărât trecerea la un sistem democratic a gândit sistemul și mecanismele lui de reglementare în așa fel încât independenta funcțională să fie asigurata.
”Independența funcțională este analizată ca independență a justiției, a sistemului, față de diverși factori exteriori cu care acesta interacționează: ea poate fi analizată în raport de legislativ, executiv, de părți, de alte organisme sociale, mijloace de informare în masă ori de alte persoane.”
Independența funcțională după cum am văzut este în primul rând analizat ca fiind independenta fără de alte instituții ale statului. Independența magistratului fata de executiv. Este vorba de cum este construit sistemul politic și cât de mult respecta separația puterilor în stat .
Daca aceasta independența funcțională există atunci înseamnă ca separația puterilor în stat este respectat iar magistratul poate să soluționeze cauzele independența de alte imixtiuni organizaționale.
Am văzut diferențele dintre independenta funcțională și independenta personala și totodată am văzut și consecințele pe care le determina ambele tipuri de independența. Este imperios necesar să vorbim despre ce se întâmpla când independența nu b#%l!^+a?existat.
Într-un sistem politic când nu este respectata separația puterilor în stat iar justiția este subordonata politicului.
Sau când politicul pentru a subordona justiția inventează mecanisme și proceduri prin care magistrați să răspundă pentru soluțiile care le dau în instanța apare corupția.
Singurul scop pentru care se dorește subordonarea justiție este pentru a avea un folos din partea judecătorilor.
Dorința de a putea influenta deciziile magistraților sau de a impune procurorilor ce să judece și ce nu duce spre o decredibilizare a justiției în fata justițiabililor și implicit la creșterea vertiginoasa a corupției și a criminalități.
O alta valoare deontologica la fel de importanta ca independența este imparțialitatea. Imparțialitatea magistratului este la fel de importanta ca valoare deontologica în codul de conduita a magistratului la fel ca și independenta.
La un moment dat cele doua valori creează în ceea ce privește activitatea magistratului o interdependența valorica ,astfel ac magistratul fără imparțialitate și fără independența nu poate să emită soluții juste menite să apere justițiabili și să le promoveze interesele.
”Interferența independenței cu imparțialitatea. Deși valori separate și distincte, imparțialitatea și independența sunt strâns legate între ele ca atribute ale actului de justiție, care se consolidează reciproc.
Astfel, independența este pre-condiția pentru imparțialitate, esențială pentru credibilitatea sistemului juridic, o cerință pentru atingerea obiectivului imparțialității, în timp ce aceasta din urmă valorifică independența, exprimându-i plenar consistența.
Un judecător poate să fie independent și să nu fie imparțial, însă un judecător care nu este independent nu poate fi prin definiție imparțial” b#%l!^+a?
După cum vedem în paragraful de mai sus autorul explica relația celor două valori deontologice. Independenta este deci o precondiție pentru imparțialitatea. Ca magistratul să soluționeze cauza în mod legal conform rigorilor legi și în baza probelor existe la dosar trebuie mai întâi să ii se asigura independenta deoarece independenta duce la imparțialitate
Magistratul nu își poate păstra obiectivitatea și imparțialitatea în judecarea cauzelor dacă nu i se asigura independența.
De remarcat este ca aceasta relație dintre independenta și imparțialitate nu merge în sens invers. În sensul ca imparțialitatea nu influențează independenta magistratului cum influență independenta imparțialitatea. Cum a conchis și autorul un magistrat poate să fie independenta și să nu fie imparțial dar nu poate să fie imparțial fără a fi independent.
Imparțialitatea magistratului are în acest sens dubla valoare deoarece ea se încarcă și cu valoarea independentei. Deci când vorbim de imparțialitatea magistratului ca valoare deontologica trebuie să luam în calcul și faptul ca aceasta valoare are cumulata și valoarea independentei se încarcă și cu valoarea acesteia .
Un ultim aspect se impune a se remarca ,indiferent de încărcătura valorica pe care o au și indiferent de greutatea cu care atârnă când este vorba de cuantificarea valorilor deontologice ale codului de conduita a magistraților ,cele doua valori sunt fundamentale în ceea ce privește executarea actului justiției.
Am putea să emitem ideea conform căreia cele doua valori se impune a fi respectate și promovate nu numai de magistrați ci și de personalul auxiliar de specialitate în efectuare actului justiție.
”Imparțialitatea este calitatea fundamentală cerută unui judecător și atributul esențial al sistemului judiciar. Imparțialitatea poate exista ca stare de fapt și ca problemă de percepție rezonabilă. Imparțialitatea nu este legată astfel doar de percepție, ci în mod fundamental de absența părtinirii și a prejudecății.
Acest aspect dual este redat în sintagma folosită și de către Curte, „justiția nu b#%l!^+a?trebuie doar să fie făcută, ci și să fie văzută efectiv ca fiind făcută”. Impresia de imparțialitate este măsurată de standardul observatorului rezonabil, care, analizând problema în mod realist și practic, poate sau ar putea percepe lipsa imparțialității judecătorului”.
În urma acestui paragraf putem conchide că în activitatea lor magistrați trebuie să își regleze comportamentul și să își ajusteze orice fel de atitudine neadecvată când este vorba de relațiile cu ceilalți magistrați, relațiile cu justițiabili, cu ceilalți participanți la procesul judiciar (martori,avocați experți etc.), relațiile cu funcționarii din celelalte instituții ale statului sau relațiile cu societatea civilă.
Imparțialitatea pentru un judecător sau un procuror este critică, căci cum ar putea un judecător să soluționează o cauza dacă el nu poate să își păstreze imparțialitate , cum s-ar putea face dreptatea dacă cel care hotărăște justețea cauzei pornește spre soluționare cu convingerea ca vinovăției unei părți.
Un judecător trebuie să soluționeze în baza probatoriului iar orice detaliu asupra căruia există o îndoială conform legi se interpretează în favoare inculpatului atunci în aceste circumstanța este necesara imparțialitatea judecătorului, numai din analiza acestor spete putem să evidențiam necesitatea stringenta de imparțialitatea a magistratului.
Analizând imparțialitate ca valoare observam ca este valoare fundamentala a întreg sistemului de justiție, imparțialitatea trebuie să fie baza de temelie a oricărui proces.
Remarcăm că și autorul paragrafului de mai sus ca imparțialitatea poate să fie o problema de percepție. Lipsa încrederi în sistemul judiciar a justițiabilului duce către o rata de criminalitate ridicata.
În momentul în care autoritatea justiției este știrbită ,justițiabilul își pierde încrederea în proces , numai face plângere penala sau denunț actul în sine devenind inutil în concepția justițiabilului.
Fără existența proceduri prealabile justiția nu are cum să se realizeze.
Imparțialitate deci devine una dintre valorile principale care trebuie să ne preocupe constant la sistemul judiciar. Trebuie să asigurăm și să perpetuăm imparțialitate magistraților dacă vrem ca sistemul să funcționeze.
Imparțialitatea este echivalentă cu lipsa de părtinire sau a prejudecații. Imparțialitate judecătorului nu este încălcată numai prin lipsa independentei, totuși imparțialitatea este numai personală.
Și imparțilitatea la rândul ei poate să fie analizat din perspectiva funcțională și din perspectiva personala.
Acestea însemnând că un magistrat poate să fie influențat de considerente personale sau de considerente funcționale relative la profesia pe care o desfășoară si acest lucru sa îi afecteze integritatea.Integritatea sub acest aspect devine si ea de doua feluri functionala si personală.
Integritatea personală prezintă o importanță diferită asupra demersului nostru b#%l!^+a?deoarece asupra integrității poate acționa magistratul asupra independenta functinale insa nu poate sa acționeze .Integritatea personala și functională este acea valoare pe care magistratul trebuie să o apere și care trebuie protejata de imixiunile din afara.
Aceasta integritate are valente uriașe în puterea de soluționare a cauzelor în momentul în care magistratul trebuie să decidă asupra justeței rezolvării spetei.
Magistratul este singurul în măsură să își păstreze imparțialitatea sau să se abțină în cazul în care știe ca acea imparțialitate ii este știrbită.
Mecanismul prin care magistratul care nu își poate păstra imparțialitate pentru că datorită specificului cauzei respective este părtinitor(părțile sunt rude,vezi cazurile de incompatibilitate Cod Procedura Civilă )sa nu ia parte la judecarea cauzei și să respecte prevederile legale neștirbind autoritatea justiție este instituția abțineri.
Un alt mecanism prin care justițiabilul se poate apăra de imparțialitate magistratului sau de magistratul care încalcă prevederile codului de conduita și deși este incompatibil nu se abține , este instituția recuzării. b#%l!^+a?
”Principiile de la Bangalore au făcut referire la o persoană rezonabilă și informată, care ar putea crede că magistratul nu este capabil să soluționeze cazul în mod imparțial. Termenul definește o persoană onestă, diligentă și informată. Opinia că un judecător nu este imparțial poate apărea în mai multe moduri, de exemplu prin impresia generată de un conflict de interese, de comportamentul acestuia în cadrul instanței sau de activitățile și asocierile lui în afara instanței.
Ceea ce prezintă relevanță este dacă această temere poate fi susținută ca justificată în mod obiectiv în fața observatorului rezonabil care este opinia publică.”
După cum afirmăm mai sus imparțialitatea este o chestiune de percepție a opiniei publice. Aceasta percepție ca judecătorul nu este imparțial duce către concluzia rezonabilă că dacă nu este imparțial este incapabil să soluționeze cauza. Concluzie pertinenta deoarece imparțialitatea magistratului este garanția îndeplinirii actului justiției ,iar dacă imparțialitatea lipsește însemna ca actul juridic își pierde garanția.
Opinia că un judecător nu este capabil să judece cauza poate apărea în mai multe moduri . Un conflict de interese poate să fie un exemplu pertinent, ori de cate ori un judecător se află în conflict de interese și nu se abține , imparțialitatea justiție este știrbită.
Instituția abțineri și instituția recuzării sunt cele două instituții create pentru a ne demonstra ca sistemul apăra imparțialitatea magistraților o promovează și o susține.
Daca un justițiabil este parte intr-un proces al cărui complet de judecata are în componenta un judecător care este incompatibil ,justițiabilul are dreptul de a face cerere de recuzare , prin acest drept de a recuza magistratul imparțial sistemul ne garantează imparțialitatea magistraților.
La rândul sau magistratul onest care știe ca este incompatibil în anumite situație se poate abține de la judecarea cauzei printr-o declarație de abținere, declarație în care va arata cazurile de incompatibilitate și va motive de ce nu poate să soluționeze speța.
Cele doua instituții sunt menite a garanta și apăra imparțialitatea magistratului. b#%l!^+a?
Instituția abținerii are în primul rând sarcina de a apăra magistratul dându-i posibilitatea să se abțină în momentul în care știe ca se afla într-o poziție de incompatibilitate.
”Cerințele imparțialității. Cea mai scrupuloasă analiză a imparțialității este făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Consacrând, în art. 6, dreptul la un proces echitabil ca drept fundamental ce reprezintă idealul de înfăptuire al unei adevărate justiții, de respectarea a drepturilor omului, Convenția stipulează „Orice persoană are dreptul la judecarea (…) cauzei sale, de către o instanță (…) imparțială (…).” Din perspectiva art. 6 par. 1 al Convenției, Curtea apreciază că imparțialitatea unei instanțe trebuie determinată atât sub aspect subiectiv cât și sub aspect obiectiv”
Curtea Europeana a drepturilor omului a fost primul organizam care a analizat imparțialitatea magistraților. A fost prima instituție europeana care a făcut o analiza dura a imparțialitatea și a emis teoria conform căreia dreptul la un proces echitabil nu se poate realiza fără imparțialitate . Procesul echitabil reprezintă idealul de înfăptuire a justiției.
Dreptul la un proces echitabil este enunțata în orice cod de procedură comună dar nu este singurul drept. Este o cerința este un drept fundamental alături de dreptul al apărare sau de dreptul de a fi citata. Procedura comună are o serie de principii în baza cărora trebuie să funcționeze procesul de efectuare a justiției.
Principiul conform căruia oricare cetățean are dreptul la un proces echitabil care să se soluționeze în termen optim și previzibil este reglementat în Codul de Procedură Civilă prin art. 6. Procesul echitabil este tipul de proces ideal în care justiția este înfăptuită de un complet competent și compus conform legii.
Revenind la imparțialitatea reluam ideea conform căreia imparțialitatea unei instanțe trebuie să fie determinata atât obiectiv cât și subiectiv.
”Imparțialitatea personală se apreciază pe baza „opiniei exprimate” a magistratului, ceea ce înseamnă că în esență, acestuia i se impune păstrarea unei rezerve în opiniile pe care le exprimă înainte de finalizarea unui litigiu1. b#%l!^+a?
Totodată, comportamentul care favorizează sau defavorizează o anumită parte și care poate consta, de exemplu, în exprimarea unor remarci din care rezultă că judecătorul este convins de vinovăția acuzatului sau în legătura de rudenie a lui cu una dintre părți, este de natură să conducă la ideea lipsei de imparțialitate.
Astfel, Curtea a decis că nu îndeplinea condiția de imparțialitate un jurat al unei curți cu jurați care s-a declarat rasist și niciun judecător al secției penale care și-a făcut publică opinia în sensul constatării vinovăției acuzatului.”
Revenind la imparțialitatea magistratului după cum am apreciat ea nu poate fi decât de ordin personal spre deosebire de independenta care era analizata sub doua aspecte respectiv funcțională și personală.
Imparțialitatea nu este decât de ordin personal. Singurul în măsura să își altereze imparțialitatea fiind numai magistratul prin autoexpunere la situații menite a fi periculoase în ceea ce privește pierderea imparțialității.
Imparțialitatea personala se poate alterna prin autoexpunere la situații periculoase care ii pot atribui magistratului calitatea de incompatibil.
Aceste situații sunt descrise în codurile de procedura. Situațiile descrise pot fii create de magistrat pe de o parte poate să își exprimă anumite opinii înainte de a fi repartizat să judece cauza și atunci se numește ante pronunțare sau poate să nu se abțină în spetele în care știe ca imparțialitatea ii este afectată de situația pe care o are vis a vis de părți.
Ipoteza în care magistratul trebuie să se abțină am analizat-o în paragrafele de mai sus , ipoteza în care magistratul se antepronunță reprezintă o noutate în ceea ce privește demersul nostru științific.
Ipoteza antepronunțări se bazează pe teoria conforma căreia magistratul care si-a format o părere despre speța în cauza fără să vadă probele de la dosar nu poate să judece b#%l!^+a?cauza imparțial deoarece formându-si o părere fără să fie în cauză deja a judecata speța.
”S-a apreciat de către magistrați că poate fi afectată imparțialitatea de o serie de factori precum: prejudecățile, propriile porniri, opinii, pasiuni, afinități ideologice; nivelul emoțional al magistratului; relația magistratului cu una din părți sau cu apărătorul acestuia. Cu toate acestea, s-a apreciat că nu pot constitui părtinire valorile personale, filosofia sau convingerile privind legea ale unui judecător. Faptul că acesta are o opinie generală despre o problemă legală sau socială, legată direct de un caz, nu îl face recuzabil. Deciziile judiciare luate în alte pricini sau comentariile legale asupra probelor, făcute în cursul procedurilor, nu pot fi considerate ca dovezi de părtinire.”
Revenind la ipoteza ante-pronunțării în literatura de specialitatea s-a făcut o enumerare a factorilor care afectează imparțialitatea unui magistrat.
Factorii care afectează imparțialitatea unui magistrat sunt numeroși ei fiind în mare măsură principali vinovați de cazurile de incompatibilitatea a magistraților.
Prejudecățile, propriile porniri, opiniile, pasiunile , afinitățile ideologice; nivelul emoțional al magistratului; relația magistratului cu una din părți sau cu apărătorul acestuia sunt principalii factori ce aduc atingere imparțialității judecătorului.
In literatura de specialitate s-a dezbătut mult problema concepției referitor la probleme generale de viață dacă îl face sau nu recuzabil.
Teoriile doctrinare s-au conturat în jurul ideii generale de neafectare a imparțialității în ceea ce privește concepțiile referitoare la problemele generale de viață.
O alta problema referitoare la imparțialitate și la ante-pronunțare a fost dacă punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, este sau nu ante-pronunțare. După numeroase dezbateri în literatura de specialitate s-a cristalizat concluzia ca punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept,nu îl face pe judecător incompatibil.
Imparțialitatea și independența magistratului au drept consecință o lata valoare și anume incoruptibilitatea. b#%l!^+a?
Magistratul independent și imparțial are nevoie și de incoruptibilitate pentru a îndeplini actul justiției. Imparțialitatea poate fi definita și prin prisma incoruptibilității.
”Conceptualizare. Potrivit înțelegerii generale a noțiunii, integritatea semnifică „însușirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate”. Ca noțiune specifică, integritatea a fost definită ca fiind calitatea personală care îi permite magistratului să se sustragă oricărui fel de influență asupra procesului prin care el caută, admite probe și deliberează. A avea integritate înseamnă, în primul rând a avea consistență, înseamnă a avea anumite principii morale și a acționa consecvent în acord cu ele. Comportamentul verbal trebuie să exprime aceste principii, iar conduita în orice situație trebuie să fie în acord cu valorile declarate”.
Integritatea poate fi deci definită și ca o calitatea personală a magistratului, calitatea de a fi imparțial de a fi just, drept sau obiectiv.
Calitatea cei oferă magistratului posibilitatea de a nu fi influențat sau de a nu accepta influenta în efectuarea actului justiției.
Observăm cum se conturează valorile deontologice ale profesiei de magistrat și cum împreuna alcătuiesc un tipar al idealului de magistrat.
”De asemenea, s-a subliniat că efectul conduitei magistratului în percepția comunității depinde, în mare măsură, de standardele acesteia, ce pot varia în spațiu și timp, fiind necesară analiza mediului în care conduita poate fi percepută de către membri rezonabili, imparțiali și informați ai comunității, și dacă există posibilitatea ca impresia creată să afecteze prestigiul și respectul față de magistrat și sistemul judiciar. Integritatea este văzută ca o „valoare fundamentală care presupune un comportament adecvat profesiei, b#%l!^+a?în exercitarea funcției și în afara ei, atât prin prisma standardului intern al demnității profesiei, cât și prin raportare la standardul extern, al încrederii publice în actul de justiție”.
Deci conduita magistratului trebuie să respecte anumite standarde prin care valorile ca integritate , prestigiu, moralitate să fie standarde după care magistratul își ghidează relațiile sociale nu numai cu justițiabili ci și cu persoanele cu care intra în contact în viața de zi cu zi. Prestigiul și respectul fata de ceilalți colegi și fata de persoanele cu care intra în contact se dovedește de a fi un adevărat barometru în ceea ce privește conduita morala a magistratului.
”Integritatea magistratului poate fi pusă în discuție în următoarele situații1: fapta magistratului de a plagia opera unei alte persoane; frecventarea unui club despre care în mass-media să relatat că ar constitui loc pentru consumul de droguri sau pentru prostituție; conflictul verbal sau fizic cu vecinii; participarea la o nuntă sau botez cunoscând că la respectivul eveniment participă și persoane bănuite public de săvârșirea unor infracțiuni grave; participarea la un simpozion în străinătate cu ajutorul unei sponsorizări oferite de un cunoscut om de afaceri din comunitate; prietenia cu o persoană care are mai multe litigii pe rolul instanței sau parchetului unde funcționează magistratul.”
După cum observam viața privata a magistratului poate avea un impact major asupra vieții profesionale . În opina publica faptele descrise mai sus au un impact asupra reputației unui magistrat iar decizia de a participa la evenimente sau situații asemănătoare menționate mai sus pot afecta viziunea opiniei publice asupra imparțialități magistratului.
O viziunea deformată o concepție potrivit căreia magistratul nu își poate îndeplini sarcinile de serviciu deoarece nu este imparțial afectează nu numai persona ci întreg sistemul.
2.3.Alte valori etice fundamentale
Integritatea este definitî ca fiind ”Însușirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2. Însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg. 3. (În sintagma) Integritate teritorială = principiu de bază al dreptului internațional potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-și exercite deplin și nestingherit suveranitatea asupra teritoriului său. – Din fr. intégrité.”
După cum observăm la definirea integirtatii se folosesc de ajutorul unor altor valori cum ar fii incoruptibilitatea , cnistea sau probitatea.
Integritatea este definita prin intermediul unor altor valori deontologice.Pe langă cele trei valori deontologice consacrate independenta ,impartialitatea si integritatea un magistrat trebuie sa fie cinstit si incoruptibil.Considerăm ca incoruptibilitatea unui magistrat trebuie sa fie valoare definitorie deoarece impartialitatea lui depunde si de incoruptibilitatea deoarece aceatsa incoruptibilitatea are o relatie de interdependeta cu imartialitatea la fle ca si independeta.
Un magistrat coruptibil nu poate sa fie un magistrat în primul rând integru apoi onest si nu în ultimul rând impartial.
Probitatea pe de altă parte nu este o valoare ea este mai de grabă insumarea valorilor ca integritatea, cinste, loialitate, corectitudine.
Imparțialitatea, independența sau integritatea nu sunt singurele valori care influențează opinia publică referitor la capacitatea unui magistrat de a înfăptui actul justiției ideal. b#%l!^+a?
Existența celorlalte valori deontologice care pot în aceeași măsura influența opinia publică se impune a fi analizate.
Decența și corectitudinea sunt alte două valori importante al deontologiei profesiei de magistrat.
”Definirea conceptelor. Decența presupune în accepțiunea generală a termenului „respect al bunelor moravuri, bună-cuviință” iar corectitudinea este „calitatea de a fi corect”. A fi corect înseamnă a respecta regulile, normele dintr-un domeniu dat; a avea o ținută, o purtare, o atitudine ireproșabilă; a fi cinstit, leal”.
Încrederea publică în și respectul pentru sistemul juridic sunt garanțiile eficienței sistemului juridic, astfel încât comportamentul judecătorilor în activitățile lor profesionale este în mod justificabil văzut de public ca fiind esențial pentru credibilitatea tribunalelor. Magistrații ar trebui să demonstreze și să promoveze un comportament ireproșabil ca element de asigurare a independenței justiției.”
Pentru asigurarea independentei justiției și pentru a nu aduce daune morale prestigiului justiție după cum vedem în paragraful de mai sus magistratul trebuie să promoveze un comportament ireproșabil.
Aptitudinea de a fi corect este o componenta majoră a comportamentul ireproșabil, această aptitudine îi permite magistratului să fie și imparțial. Aceasta aptitudine îl ajuta să recunoască când imparțialitate ii este alterata și să se abțină.
Întreaga instituție a abțineri se bazează pe această aptitudine a magistratului de a fi corect.
În ceea ce privește decenta magistratului și aceasta este o importanta componența a caracterului ireproșabil al magistratului. b#%l!^+a?
Între decenta și corectitudine exista o relație de dependenta cum cu uriașe valente asupra comportamentului ireproșabil al magistratului.
Principiile de la Bangalore sunt principiile care au consacrat un cond de conduita juridica acceptata de anumite sectoare ale puterii judecatoresti din intreaga lume cat si de catre unele agentii internationale interesate de independeta ,impartialitatea si integritatea procedurilor judiciare.
Acestea fiind spuse trebuie să menționăm faptul că principiile de la Bangalore sunt tot mai des vazute ca un important document care are menirea de a fi acceptat de toti magistrati si de taote sistemele de drept fara rezerve.
Aceste principii pe care le evoca documentul reflecta cele mai inalte traditii legale legate de functia de magistrat asa cum este vazuta in unele civilizatii moderne si cum ar trebui sa fie vazuta in toate societatile din zilele noastre.
Ajungerea la un acord comun in ceea ce priveste conduita magistratului si valorile pe care trebuie sa le respecte si sa le promioveze a fost un real succes pentru Grupul de Intergirtatea Juridică.Principiile de la Bangalore reprezinta rezultatul acceptari de comn acord a unui cod de conduita al magistratuilor ce a spart barierele nationale.
Principiile de la Bangalore au fost un punct zero în ceea ce privește tipurile de comportament ale magistratului și au devenit treptat standard de conduită pentru magistrații din întreaga lume.
”Pentru a exemplifica tipurile de comportament ce reflectă, la acest nivel, standardul impus în respectarea acestor principii, am apreciat utilă redarea modului de aplicare a conceptelor de decență și corectitudine în Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară:
„4.1. În tot ceea ce face, judecătorul va evita orice atitudine necorespunzătoare sau impresia unei atitudini necorespunzătoare.
4.2. Fiind conștient că se află permanent în vizorul ochiului public, judecătorul trebuie să accepte, de bunăvoie și fără constrângeri, anumite renunțări care cetățeanului de rând i-ar părea o povară. Chiar și în viața particulară, judecătorul se va comporta astfel încât să nu impieteze asupra demnității funcției sale.
4.3. Judecătorul, în relațiile sale personale cu alți membri ai profesiei juridice care au o prezență constantă în instanța în care el lucrează, va evita situațiile care ar putea da naștere, pe bună dreptate, suspiciunilor sau ar putea favoriza părtinirea.
4.4. Judecătorul se va abține de la a participa la soluționarea unei cauze în care un membru al familiei sale este parte la proces sau are legătură cu acesta.
4.5. Judecătorul nu va permite nici unui membru al profesiei juridice să îi folosească locuința pentru a primi clienți sau alți membri ai profesiei juridice.
4.6. Judecătorul, ca orice alt cetățean, are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma grupuri, dar își va exercita aceste drepturi în așa fel încât să nu prejudicieze demnitatea funcției judecătorești sau imparțialitatea și independența puterii judecătorești. b#%l!^+a?
4.7. Judecătorul va trebui să se documenteze asupra intereselor personale și financiare ale sale și va face eforturile corespunzătoare pentru a se informa de interesele financiare ale membrilor familiei sale.
4.8. Judecătorul nu va permite membrilor familiei sale, persoanelor din anturajul său sau altor persoane să influențeze negativ conduita și dreapta să judecată.
4.9. Judecătorul nu va avea voie să uzeze de prestigiul funcției judecătorești pentru a rezolva interesele sale personale sau interesele personale ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane, și nici nu va trebui să lase impresia sau să dea voie altora să lase impresia că ar exista persoane într-o poziție privilegiată, capabile să îl influențeze într-un mod necorespunzător în îndeplinirea atribuțiilor sale judecătorești.
4.10. Judecătorul nu va avea voie să se folosească sau să dezvăluie informațiile confidențiale obținute de el în această calitate în scopuri care nu au legătură cu obligațiile sale profesionale.
4.11. În condițiile în care judecătorul își va îndeplini îndatoririle așa cum se cuvine, el va putea:
4.11.1. să scrie, să țină conferințe, să predea și să ia parte la activități legate de lege, organizarea sistemului juridic, înfăptuirea actului de justiție, sau altele conexe;
4.11.2. să apară la o audiere publică în fața unei autorități care are competențe în materia dreptului, a organizării sistemului juridic, a înfăptuirii actului de justiție, sau a altora conexe;
4.11.3. să funcționeze ca membru al unui organ oficial sau al unei comisii de stat, al unui comitet sau organ consultativ, cu condiția ca, funcționând în această calitate, aceasta să nu contravină principiilor de imparțialitate și neutralitate ale unui judecător; sau
4.11.4. să desfășoare orice alte activități care nu impietează asupra demnității sale de organ judecătoresc și nici nu îl împiedică să își îndeplinească obligațiile sale de magistrat.
4.12. Judecătorul nu va avea voie să practice dreptul ca avocat atâta timp cât deține funcția jurisdicțională. b#%l!^+a?
4.13. Judecătorul poate înființa sau se poate afilia la asociații ale judecătorilor sau alte organizații, care reprezintă interesele judecătorilor.
4.14. Judecătorul, ca și membrii familiei sale, nu vor avea voie să pretindă sau să accepte cadouri, donații, împrumuturi sau favoruri în legătură cu acțiunile sau inacțiunile sale legate de activitatea să judecătorească.
4.15. Judecătorul nu va permite, cu bună știință, membrilor instanței sale de judecată sau altor persoane aflate sub influența, autoritatea sau la dispoziția sa, să pretindă sau să accepte cadouri, donații, împrumuturi sau favoruri în legătură cu acțiuni sau inacțiuni legate de activitatea sau atribuțiile sale.
4.16. În măsura permisă de lege și de reglementările privind transparența, judecătorul poate primi un dar simbolic, un premiu sau o recunoaștere, în funcție de împrejurările în care i se oferă acestea, cu condiția ca darul, premiul sau recunoașterea să nu fie percepută ca urmărind să îl influențeze pe judecător în desfășurarea obligațiilor sale judecătorești sau să dea naștere unor suspiciuni de parțialitate.”
Capitolul III. Codul deontologic al magistraților
3.1.Considerații generale b#%l!^+a?
”Realitățile incontestabile în orice sistem de drept modern, în sensul că profesiile de judecător și procuror reprezintă coordonate profesionale ale socialului fundamentate în cel mai înalt grad pe responsabilitate,probitate și credibilitate, au condus la preocupări constante în ultimele decenii, pe plan mondial, vizând elaborarea, perfecționarea și aplicarea unor coduri deontologice pentru magistrați, dar și pentru alți participanți la fenomenul judiciar.
Aceasta pentru că statutul social și moral al magistratului implică și presupune un mare număr de restricții, limitări, constrângeri și riscuri asumate, o conduită generală constantă la standarde etice și profesionale de cea mai înaltă valoare, cu aplicabilitate permanentă, atât în exercitarea propriu-zisă a funcțiilor cât și în comportamentul relațional, social – privat.”
Sancțiunea opiniei publice a comportamentelor neadecvate în viața privată și în viața profesionala a magistraților a impus treptat în rândul practicienilor o preocupare tot mai concreta de regulile de conduită și de elaborarea unui cod deontologic în ceea ce privește profesia de magistrat.
Necesitate redactări unui cod deontologic al magistraților nu a fost o situație izolata numai la o țară ci era o situație generalizată .
„Justiția nu numai că trebuie înfăptuită, dar este necesar să se și pentru societate, sunt esențiale imaginea și credibilitatea, ca și menținerea unui înalt nivel de exemplaritate. În acest scop, colectivitatea profesională însăși trebuie să-și edifice și consolideze standardele morale, iar sancțiunea încălcării lor să se exprime printr-o atitudine tranșantă de blam și dezaprobare din partea celor în mijlocul cărora s-a produs abaterea. perceapă acest lucru”, spune un dicton celebru.
Pentru profesie, dar și pentru societate, sunt esențiale imaginea și credibilitatea, ca și menținerea unui înalt nivel de exemplaritate. În acest scop, colectivitatea profesională însăși trebuie să-și edifice și consolideze standardele morale, iar sancțiunea încălcării lor să b#%l!^+a?se exprime printr-o atitudine tranșantă de blam și dezaprobare din partea celor în mijlocul cărora s-a produs abaterea. ”
Problema se generalizează în interiorul întregi colectivități profesionale, codul deontologic al profesie de magistrat se impune întregi colectivități ci nu izolat numai la câteva persoane.
Conchidem ca a exercita profesia de magistrat se impun anumite restricții ce se răsfrâng și asupra vieții personale, profesia trece pragul în viața privata și își lasă amprenta asupra ei.
Teoreticieni în materie de conduita judiciara au reușit să însumeze nivele specifice de componente ale codului deontologic. Aceste nivele sunt expuse în paragraful de mai jos de către Florin Costiniu.
”Teoreticienii disting, la nivelul eticii judiciare, cinci nivele componente
semnificative:
– principiile fundamentale ale unei etici minime, valabile pentru
orice ființă umană;
– etica aplicată la nivel profesional numită și „etica responsabilității”;
– etica funcției publice, desemnată ca fiind „etica politică”;
– etica dreptului practicat de profesioniști;
– etica judecătorilor, a magistraților în general, în acele sisteme de drept, cum este și cel românesc, în care procurorii sunt considerați magistrați”
După cum observam multe dintre principiile generale sunt de fapt principiile ale eticii. Totuși o data respectate ele pot ajuta la alcătuirea unui cod de conduita valid în ceea ce privește orice meserie.
”În privința „deontologiei profesionale”, aceasta este definită ca o componentă a eticii, care se distinge prin normele morale aplicabile la Or, deosebirile esențiale de statut, drepturile și obligațiile specifice, particularitățile privind exercitarea profesiei, limitările și restricțiile la care sunt supuși, influența specială pe care o exercită judecătorii și procurorii asupra derulării relațiilor sociale, fac din corpul magistraților o entitate guvernată nu numai de b#%l!^+a?norme juridice, ci și de reguli morale unice, deosebite de cele aplicabile oricărei alte b#%l!^+a?categorii profesionale.
Din acest motiv, elaborarea unui cod deontologic cu totul specific este nu numai posibilă, ci și absolut necesară.
S-a mai pus problema, și ea este încă dezbătută, dacă un astfel de set de principii și norme speciale trebuie să fie comun pentru judecători și procurori. În ceea ce ne privește, răspunsul este în mod cert afirmativ.
Asemănările de statut și funcție socială sunt mai mari și mai importante
decât deosebirile, iar noțiunea de „magistrat”, deși uneori pusă în discuție, înglobează, în datele ei esențiale, ambele categorii profesionale. Oricum, de lege lata, față de dispozițiile constituționale în vigoare, distincția, posibilă din punct de vedere doctrinar, nu are temei legislativ.”
După cum observam deontologia profesionala și în opinia autorului este definita ca fiind o componenta a etici . Particularitățile privind exercitarea profesiei și limitele impuse de codul deontologic al profesie de magistrat ajung al un moment dat să fie sacrificii pe care le face persona în favoarea meseriei.
O ipoteza interesantă este ideea de a fi doua coduri deontologie pentru profesia de magistrat cea codul deontologic al judecătorilor și codul deontologic al procurorilor.
”O succintă evaluare a codului deontologic în vigoare al magistraților trebuie, în opinia noastră, să pornească de la sublinierea deosebirii lor esențiale – din păcate uneori ignorate – dintre normele deontologice profesionale și cele care reglementează și sancționează abaterile disciplinare .
Sub un prim aspect, natura juridică a normelor și izvorul acestora sunt diferite: ele provin din morala societății (pentru codul deontologic), respectiv din voința de stat transpusă în lege pentru abaterile disciplinare.
Sub aspectul sancțiunilor posibile, diferențele sunt la fel de pregnante: încălcarea normelor deontologice are ca efect blamul profesional, moral, dezaprobarea colegilor cu privire la conduită, în timp ce abaterea disciplinară poate conduce, în funcție de gravitate, la cu totul alte consecințe, sub forma răspunderii juridice, până la cea mai severă, care este îndepărtarea din profesie.” b#%l!^+a?
Opinia noastră coincide cu opinia autorului actualul cod deontologic al profesie de magistrat ar trebuie să facă o distincție clara intre ceea ce înseamnă obligații și ceea ce înseamnă abateri.
Deși se încearcă o structurare a codului deontologic după aceste criterii autori nu au reușit să delimiteze clar cele doua coordonate.
În literatura de specialitate s-au dezbătut diverse teorii conform cărora un nou cod deontologic este o necesitate majora,.
Teoreticieni se împart în doua tabere unii susțin ca ar trebuie elaborat un nou cod deontologic mult mai riguros structurat iar alții susțin ca o transformare o îmbunătățire a codului deontologic este îndestulătoare pentru a-și îndeplini scopul.
b#%l!^+a?
Capitolul IV. Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor.
Întregul comportament al omului în societatea este din influențat de nevoile care derivă din firea umană și din mediul natural și social în care conviețuim. Derularea normală a vieții sociale intr-o comunitate face sa fie necesar respectarea anumitor norme de conduită care se explică prin simplu fapt că nimeni nu are voie prin conduita pe care o adoptă sa încalce ori sa nesocotească drepturile altei persoane.
Persoana care încalcă aceasta regula trebuie sa fie tras la răspundere pentru faptele comise ,cu alte cuvinte in aceasta ipoteza putem spune că ne aflăm in prezența răspunderi sociale. Într-o societate normele de conduită ale individului impuse de stat sunt de natura diferita drept urmarea ele generează răspundere diferita cum ar fi : răspunderea juridică, răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea religioasă etc.
Răspunderea juridică datorită naturii ei prin intermediul tuturor trăsăturilor si funcțiilor sale este in centrul răspunderi sociale .Aceasta poziție majora pe care o ocupa in ierarhia răspunderii sociale o deține din cele mai vechi timpuri fiind expresia concentrată a dreptului natural prezent in toate aspectele vieții sociale .
Răspunderea juridică poate fi definită ca o specie generală a dreptului fiind consacrată de legile în vigoare și studiată prin intermediul manifestările particulare, în cadrul diferitelor ramuri de drept : dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.
Manifestările răspunderi juridice au trăsături si elemente comune deoarece între ele exista numeroase deosebiri si asemănări care particularizează fiecare tip de răspundere juridica.
Faptele care determina tipul de răspundere juridică determină si tipul de sancțiuni care se impun in ipoteza respectivă
Răspunderea juridică ca noțiune are un conținut complex care este tratat pe larg, din perspective diferite, de către mai multe științe.
Răspunderea juridică reprezintă, alături de răspunderea morală, spre exemplu, unul dintre tipurile de răspundere socială, poate cel mai important. Pentru uzul studenților din anul I, vom încerca să facilităm apropierea de instituția răspunderii juridice, urmând ca, pentru aprofundare, cititorii sa fie îndrumați spre tratele fundamentale în domeniu.
Științele juridice tratează răspundere juridica, în cadrul materiei de Teoria generală a dreptului. Teoria generala a dreptului ca materie își propune să definească cât mai exact termenul de răspundere juridică pentru a putea face o clarificare cat mai complexa..
”De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de buna voie de către cetățeni, din convingerea ca ele exprimă valorile de just si echitabil, sau de teama sancțiunii ce ar trebui suportată. Atunci când, în urma încălcării unei norme juridice, organele de stat intervin prin aplicarea unei sancțiuni, răspunderea juridică se concretizează. Pentru a delimita cele două tipuri de relații ce pot interveni între subiectele de drept și stat, ca unic titular al dreptului de a aplica constrângerea publică, în ramura penală s-au propus noțiunile de raport juridic de conformare – pentru a defini situația înj care persoanele fizice sau juridice își îndeplinesc de bunăvoie obligațiile – și raport juridic de conflict – pentru cazul în care este necesara intervenția coerciției etatice”.
”Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul. Răspunderea civilă delictuală apare ca o sancțiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul decesului acesteia, obligația de reparare a prejudiciului se va transmite moștenitorilor.”
La baza raspunderi civile declictuale doctrinologul Gabirel Boroi considera că se află un raport juridic , noi considerăm ca la baza oricarei tip de răspundere se află un raport juridic obligațional.
Răspunderea juridica a fost definita ca o situație juridică, ca un raport juridic Mi exact sau ca o instituție juridică complexă, ca un sistem complex de norme juridice . Ea reprezintă reacția de reprimare venita din partea societății, fata de o acțiune b#%l!^+a?umana care contravine unei norme, acțiune imputabila, in principal, individului. Doctrina româneasca a îmbrățișat, in mod predominant, opinia ca răspunderea juridica reprezintă un raport juridic de constrângere care are ca obiect sancțiunea juridica, ca un complex de drepturi si obligații conexe care se nasc – potrivit legii – ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.
Fundamentul răspunderii juridice este fapta ilicită care consta in nerespectarea obligației impuse de lege sau încălcarea cu discernământ a normei juridice.
Astfel, răspunderea juridica apare ca obligația subiectului de a îndeplini îndatorirea care înlocuiește o îndatorire anterioara neîndeplinita, deci, asemenea unei novații, cum arăta prof. Djuvara. Încălcarea normelor juridice, reprezintă, singurul temei al răspunderii juridice.
Existenta unui cadru pentru aplicare normei juridice si existența sancțiunilor sunt doua aspecte care determina eficacitatea normelor juridice .
Sistemul instituționalizat de norme juridice este dreptul natural ,el reglementează ordinea juridică prin intermediul unui ansamblul de mecanisme ,de instituții specializate si abilitate de legea sa aplice sancțiunile corespunzătoare.
. Următoarele principii sunt principiile răspunderi juridice.
Principiul legalității
Principiul răspunderii subiective
Principiul răspunderii personale
Principiul prezumției de nevinovăție
Principiul justeței sancțiunii
Principiul celerității tragerii la răspundere
Principiul legalității este un principiu in special al ramuri penale dreptului. b#%l!^+a?Prima oara când a apărut acest principiu a fost sub forma nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Acest principiu este enunțat inclusiv în Constituție si este valabil în toate ramurile de drept.
Principiul răspunderii subiective mai este intitulat si principiul răspunderii pentru faptele săvârșite cu vinovăție si este reprezentat prin faptul că nimeni nu răspunde decât pentru greșeala comisa in limitele vinovatei lui si numai daca este dovedită .
Principiul răspunderii personale constă in faptul că fiecare răspunde doar pentru fapta sa ; (desi exista o excepție in ramura civila aceasta a instituit atât o răspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art. 1000 s.u. Cod civil}.
Principiul prezumției de nevinovăție conform acestui principiu nimeni nu poate fi tras la răspundere juridica, nimănui nu i se poate aplica o sancțiune pana când nu i se dovedește vinovăția. Aceasta prezumția de nevinovăție totuși este o prezumție relativa care poate fi răsturnata prin proba contrarie. Aceasta lucru înseamnă ca sarcina probei revine celui ce acuza, de obicei a reclamantului, procurorului, părții vătămate etc.
Principiul justeței sancțiunii adică sancțiunea trebuie sa fie proporțională cu fapta sau cu paguba produsă.
Principiul celerității tragerii la răspundere consta in conceptia potivit careia momentul aplicării sancțiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii.
Termenul de răspundere juridică este rezultatul sintetizării tuturor tipurilor de răspundere care s-au determinat in fiecare ramură de drept. Conform acestei ipoteze trebuie sa observăm că fiecărei ramuri de drept i se poate atribui o formă proprie de răspundere juridică. Putem conchide că in funcție tipul de normă juridică încălcată se poate determina următoarele tipuri de răspunderi : răspundere civilă, penală, administrativa, de dreptul muncii, comercială etc.
Analizând fiecare răspundere putem afirma că răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală.
Răspunderea civila delictuală este definita prin prisma faptei ilicite b#%l!^+a?cauzatoare de prejudicii,în acest caz autorului faptei ii revine obligația de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa, a celui pentru care răspunde , a animalului sau pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Diferența fata de răspunderea penală care intervine doar în cazul săvârșirii unei infracțiuni,este că răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită(penala sau civilă) ce a cauzat un prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei convenții, prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.
În ceea ce priveste fromele rapsunderi civile autorul Gabriel Boroi consideră următoarele ”Art. 1349 alin. (1) C.civ. prevede că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind
obligat să le repare integral”. De asemenea, art. 1349 alin. (3) C.civ. mai dispune că „în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului”. Așadar, Codul civil reglementează nu numai răspunderea civilă delictuală directă, adică răspunderea pentru fapta proprie (care presupune angajarea răspunderii autorului faptei ilicite și prejudiciabile), ci și forme de răspundere civilă delictuală indirectă, în cazul acesteia din urmă putând fi vorba fie de răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minor sau de cel pus sub interdicție – art. 1372 C.civ., precum și răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepus – art. 1373 C.civ.), fie de răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375 C.civ.), de lucruri (art. 1376 C.civ.), de ruina edificiului (art. 1378 C.civ.) sau prin căderea ori aruncarea din imobil a unui lucru (art. 1379 C.civ.).”
Răspunderea civilă prezintă o deosebită importanță deoarece constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, pentru celelalte tipuri de răspundere juridică de ramură.
Răspunderea penală are ca temei săvârșirea unei infracțiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, care prezintă pericol social și care este săvârșită cu vinovăție. Sancțiunea specifica dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea si se poate aplica doar persoanei fizice.
In cadrul dreptului administrativ s-a întemeiat noțiunea de răspundere administrativă ca formă a răspunderii juridice. Răspunderea administrativă intervine în cazul nerespectării conduitei impuse de norma juridică de drept administrativ. Răspunderea administrativă poate fi o răspundere contravenționala, materială sau disciplinară.
Răspunderea administrativă contravențională intervine în cazul incalcarii unei norme juridice prin care legea reglementează ca fiind contravenții.(de exemplu amenzile).
Pe lângă aceste două forme de răspundere civilă mai cunoaște și o a treia formă – răspunderea materială, aceasta are ca obiect o sancțiune reparatorie .
Răspunderea administrativ-disciplinară este răspunderea care se fundamentează pe nerespectarea unei obligații impuse de o norma de drept badministrativ, pe comiterea unei abateri administrative.
In dreptul muncii se identifica doua tipuri de răspundere si anume răspunderea disciplinară și răspunderea patrimonială (materială). Răspunderea disciplinară este răspunderea care intervine in ipoteza salariatului care săvârșește o abatere disciplinară cu vinovăție. Răspunderea disciplinară poate fi definita ca fiind o răspundere de natură contractuală,deoarece rezulta din nerespectarea contractului de muncă. Sancțiunile disciplinare pentru încălcarea normei juridice sunt de la mustrare până la avertismentul sau chiar până la concediere. Răspunderea disciplinară îsi are geneza în normele Codului Muncii.
Răspunderea patrimonială, ca și cea disciplinară, își are geneza tot în Codul Muncii. Răspunderea patrimonială constă în obligația salariaților de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina lor și în legătură cu munca lor.
In momentul in care se constată comiterea unei fapte ilicite, persoana vinovată trebuie sa suporte sancțiunea corespunzătoare faptei pe care a comis-o.
In această situații sancțiunea instrumentul prin care se realizează răspunderea juridică ,aceasta fiind obiectul acestui raport juridic de constrângere . Scopul sancțiunii poate fi de natura represiva , preventiva, educativă sau reparatorie.
Deși termenii de pedeapsă și sancțiune sunt sinonimi, în drept, sancțiunea este o categorie generală, în timp ce pedeapsa reprezintă o sancțiune tipică a ramurii penale.
Conchidem ca în funcție de tipul de norma juridica încălcată , sancțiunile pot fi sancțiuni de drept civil ,( de exemplu despăgubirea,restituirea bunului sau restabilirea situației anterioare, de drept penal (pedeapsa sau masuri de siguranță), drept administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea etc.).
In ceea ce privește dreptul muncii sancțiunile care se aplică sunt mustrarea, diminuarea salariului sau concedierea.
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei justiției și tot odată veghează la buna desfășurare și îndeplinirea e actului judecătoresc.
Astfel Consiliul Superior al Magistraturii, în îndeplinirea rolului său principal și constituțional de garant al independenței justiției, veghează asupra respectării de către judecători și procurori a principiilor fundamentale și a normelor de conduită stabilite în Statutul și Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.
Răspunderea magistratului nu poate fi decât din punct de vedere disciplinar oricare altă forma ( cu excepția răspunderi penale sau civile dar aceasta se refera numai la persoane magistratului ci nu la abaterile pe care le poate face în timpul exercițiului funcțiunii) de răspundere a magistratului ar înseamnă ca instituția să fie subordonata unui alt organism și să fie încălcată independența și imparțialitate magistratului, valori fără de care magistratul nu poate să îndeplinească actul justiției.
4.1.Sediul materiei
Sediul materiei în ceea ce privește abaterea disciplinara a judecătorilor și procurorilor se afla în mai multe norme juridice pe care le vom enumera în paragraful de mai jos.
În articolul 134 alin. (2) din Constituția României se stipulează că în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată. Hotărârile sale pot fi atacate cu recurs la Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Subliniem ca procedura în această materie este reglementată de legea organică, respectiv Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și de Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii,. Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor este stabilită de dispozițiile înscrise în capitolul II din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Procedura de desfășurare a cercetării disciplinare este reglementată de dispozițiile capitolul V și secțiunea a 4-a din capitolul IV ale Legii nr. 317/2004 privind organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii precum și dispozițiile articolelor 30 și urm. din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al b#%l!^+a?Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326 din 24 august 2005, cu modificările ulterioare.
4.2.Abaterile disciplinare
Abaterea disciplinară este definită ca fiind ” o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.”
Legea nr. 303/2004 prevede în mod limitat fapte care reprezintă abateri disciplinare. Abaterile disciplinare sunt în legătură cu următoarele tipare de abatere : îndeplinirea îndatoririlor de serviciu stabilite prin legi, regulamente și ordine, fapte care aduc atingere demnității profesiei, fapte care aduc atingere imparțialității și independenței,
Îndeplinirea îndatoririlor de serviciu stabilite prin legi, regulamente și ordine sunt reglementate prin intermediul art. 99 lit. e – nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor; art. 99 lit. f – refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces; art. 99 lit. g – refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu; art. 99 lit. h – exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune; art. 99 lit. i – efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile; art. 99 lit. j – absențele nemotivate de la serviciu, în mod repetat; art. 99 lit. m – nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
Fapte care aduc atingere demnității profesiei sunt reglementate prin intermediul art. 99 k – atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, avocați, experți, martori sau justițiabili; art. 99 lit. n – participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor în condițiile legii.
Fapte care aduc atingere imparțialității și independenței sunt reglementate prin intermediul următoarelor articole :art. 99 lit. a – încălcarea prevederilor legale referitoare b#%l!^+a?la declarațiile de avere, declarațiile de interese, incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii; art. 99 lit. b – intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, precum și imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror; art. 99 lit. c – desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu; art. 99 lit. d – nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter; art. 99 lit. l – neîndeplinirea obligației privind transferarea normei de bază la instanța sau parchetul la care funcționează).
După studiere legi 303 /2004 putem să subliniem ca am observat ca următoarele actele lipsesc din câmpul dreptului disciplinar și anume actele jurisdicționale și actele care aduc atingere aspectelor vieții private ale judecătorului.
Autoarele Ana Cristina Lăbuș, Tamara Manea vin cu completări referitoare la aceste lipsuri și anume :” Sunt excluse din câmpul dreptului disciplinar:
actele jurisdicționale; Consiliul Superior al Magistraturii nu poate face nici o apreciere cu privire la actele jurisdicționale ale magistratului,acestea neputând fi criticate decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege;
aspectele vieții private ale judecătorului; atunci, însă, când acest comportament devine public, judecătorul poate fi judecat de Consiliul disciplinar.”
4.3.Sancțiunile disciplinare
Sancțiunea discilinară este sancțiunea care se aplică în urma încălcării răspunderii disciplinar-administrative și implică obligativitatea unui raport juridic.Sancțiunile disciplinare se aplică proporțional cu gravitatea faptei și au o anumită ierarhie în functie de această gravitatea faptei.
Potrivit art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată, sancțiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor și procurorilor, proporțional cu gravitatea abaterilor, sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la
15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanță sau la un parchet, situate în circumscripția aceleiași curți de apel ori în circumscripția aceluiași parchet de pe lângă aceasta; b#%l!^+a?
d) excluderea din magistratură.
O primă remarcă se impune a se face în urma expuneri sancțiunilor disciplinare. Nu putem să nu remarcăm similitutindea dintre sancționarea disciplinară a magistraților și sancționarea disciplinara a funcționarului publica.
Mai mult dacă studiem legea 567/2004 care este statutul personalului auxiliar de specialitatea al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea observam ca aceleași tipuri de sancțiuni disciplinare se aplica și grefierilor și funcțiilor conexe.
”Una dintre cele mai grave sancțiuni, respectiv cea prevăzută de dispozițiile înscrise la litera c „mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanță sau la un parchet, situate în circumscripția aceleiași curți de apel ori în circumscripția aceluiași parchet de pe lângă aceasta” are o sferă de aplicabilitate mai redusă decât a celorlalte sancțiuni.
Astfel, această sancțiune nu poate fi aplicată judecătorilor și procurorilor de la nivelul curților de apel și respectiv parchete de pe lângă acestea, precum și judecătorilor de Înalta Curte de Casație și Justiție și procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;
Apreciem că se impune completarea sancțiunilor disciplinare aplicabile, astfel încât să fie permisă efectuarea unei juste individualizări care să răspundă scopului de sancționare a încălcării standardelor de conduită impuse magistraților cât și a celui de prevenție.”
După cum observam nu toate sancțiunile se pot aplica deși sunt menționate în lege și exista au anumite limitări care trebuie corectate. Apreciem și noi ca autoarele paragrafului de mai sus punctează corecta când evidențiază ipotezele conform cărora nu se poate aplică punct c aceasta eroare procedurala trebuie să fie clarificată.
Trebuie să menționăm următoare observație în articolul 134 alin. (2) din Constituția României se stipulează că în ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată. Hotărârile pot fi atacate cu recurs la Completul de 9 judecători al b#%l!^+a?Înaltei Curți de Casație și Justiție.
După cum observăm procedura răspunderii disciplinare este stabilită de legea organică, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și de Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea 326 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Articolul 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prevede următoarele:
„Acțiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate din un membru al Secției pentru judecători și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători și, respectiv, un membru al Secției pentru procurori și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară pentru procurori”. Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, în articolul 29 alin. (2) prevede că „Secțiile Consiliului numesc în fiecare an membrii și membrii supleanți ai comisiilor de disciplină.”
”De observat este faptul că în această materie, regulamentul adaugă la lege prin dispoziția referitoare la instituția membrilor supleanți. O astfel de tehnică legislativă încalcă principiul ierarhiei actelor normative, întrucât regulamentul emis în baza unei legi organice nu poate cuprinde decât măsuri de aplicare a acesteia ce trebuie circumscrise dispozițiilor sale. În atare condiții, de lege ferenda, se impune modificarea legii în sensul reglementării instituției membrilor supleanți ai comisiilor de disciplină.”
Suntem de acord cu autoarele în urma analizei pe care am efectuat-o consideram ca se impune de asemenea o clarificare a reglementarilor ,deoarece actuala reglementare produce confuzii și chiar situații unde nu se poate aplica.
O alta problemă o ridica termenele în materie de acțiune disciplinara.
”Natura juridică a termenului de un an prevăzut de dispozițiile art. 46 alin. (8), potrivit cărora „Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârșirii abaterii.”
Dacă, în cadrul răspunderii materiale a judecătorilor și procurorilor, legiuitorul a înțeles să califice în mod expres termenul în care se poate exercita dreptul la acțiune ca b#%l!^+a?fiind un termen de prescripție (art. 96 alin. 8 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor), în cazul răspunderii disciplinare s-a limitat doar la a preciza că termenul de un an în care se poate exercita acțiunea disciplinară curge de la data comiterii abaterii. În lipsa unei calificări exprese date de legiuitor cu privire la natura juridică a termenului, la nivelul Inspecției judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii s-au conturat două opinii.”
”Într-o primă opinie, s-a apreciat că termenul poate fi calificat ca fiind un termen de decădere care se caracterizează prin faptul că nu este susceptibil de întrerupere, suspendare și repunere în termen. Cea de-a doua opinie a fost în sensul că acest termen se apropie mai mult de natura termenelor de prescripție a răspunderii penale întrucât curge de la data comiterii abaterii disciplinare, sancționează pasivitatea titularului acțiunii disciplinare și, în fine, expirarea lui aduce atingere dreptului la acțiune „sui generis”, care se exercită într-o formă specifică raportului de muncă. Admițând această calificare a termenului de un an se poate lua în discuție întreruperea și suspendarea lui.”
După cum observam neclaritățile în ceea ce privește termenul de sancțiune și posibilitatea calificări lui ca fiind un termen de decădere ridica probleme în ceea ce privește procedura de sancționare a abaterilor disciplinare. Putem conchide ca și în această situație se impune ca norma juridica să suferă anumite modificări menite a o îmbunătăți.
”În lipsa unor prevederi exprese în legea organică referitoare la sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării termenelor menționate, în jurisprudența comisiilor de disciplină s-a conturat opinia potrivit căreia acestea sunt termene peremptorii a căror încălcare are drept consecință decăderea din exercițiul dreptului.”
După cele expuse mai sus conchidem ca se impune o clarificare în ceea ce privește instituția termenelor și mai ales în ceea ce privește instituția repuneri în drept , clarificare trebuie să se impună printr-o intervenție legislativa care să reglementeze în mod expres cele doua instituții.
Exista anumite lipsuri și omisiuni și în ceea ce privește procedura disciplinara desfășurată în fata secțiilor astfel” În Legea nr. 317/2004, modificată și republicată, privind Consiliul Superior al Magistraturii, procedura desfășurată în fața secțiilor este reglementată de articolele 46-49. b#%l!^+a?
În Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii această procedură este completată și cu prevederea potrivit căreia în faza de judecată din fața secțiilor prevederile legii sunt întregite cu dispozițiile Codului de procedură civilă. Publicitatea ședinței de judecată în materie disciplinară a Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 29 alin. (1), „Lucrările plenului și ale secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secțiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situațiile în care ședințele nu sunt publice”.
Aceasta este o dispoziție cu caracter general care vizează în principal activitatea funcțională a Consiliului Superior al Magistraturii. Apreciem că pentru activitatea jurisdicțională este necesar ca legiuitorul să prevadă în mod expres care sunt cauzele în care Secțiile pot dispune ca dezbaterile să se facă în ședință secretă.”
Intervenție legislativa se impune și în cazul executării sancțiunilor deoarece ” Legea nr. 317/2004, în art. 50, face referire doar la punerea în executare a sancțiunii înscrise în dispozițiile art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 prevăzând că „În cazul în care s-a dispus excluderea din magistratură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Președintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcție”. Cu privire la punerea în executare a celorlalte sancțiuni legea nu face nici o referire. Apreciem că se impune o intervenție legislativă și în acest domeniu pentru a se reglementa instituția punerii în executare a sancțiunilor aplicate în temeiul art. 101, cu referire la art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.”
4.4.Fapte care aduc atingere demnității profesiei
Fapte care aduc atingere demnității profesiei le-am menționat în secțiunile de mai sus sunt reglementate prin intermediul art. 99 litera k – atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, avocați, experți, martori sau justițiabili; art. 99 lit. n – participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența b#%l!^+a?fondurilor în condițiile legii.
Vom da câteva exemple din jurisprudența de fapte care au fost încadrate la aceste articole atât pentru judecători cât și pentru procurori.
”Întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. k) din Legea nr. 303/2004, fapta judecătorului de a purta, în ședință publică, discuții contradictorii cu avocatul uneia din părți ce, prin conținut și obiect, depășesc limitele explicațiilor și lămuririlor la care se referă art. 129 C. proc. civ., atunci când reglementează rolul activ al judecătorului1.”
”Comisia de disciplină pentru judecători a exercitat acțiune disciplinară, solicitând sancționarea judecătorului pentru că în cadrul unei ședințe publice a avut o atitudine nedemnă față de avocatul uneia dintre părțile din dosarul pe care îl judeca. S-a reținut că, pe parcursul dezbaterilor, între președintele completului de judecată și avocatul ales al uneia dintre părți a existat o discuție contradictorie ce, prin conținut și obiect, a depășit limitele explicațiilor și lămuririlor la care se referă dispozițiile art. 129 C. proc. civ., atunci când reglementează rolul activ al judecătorului. Discuțiile purtate s-au situat în afara cadrului procesual și a caracterizat un comportament incompatibil cu exercitarea funcției de magistrat.”
”Întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. k) din Legea nr. 303/2004, fapta procurorului care, în cadrul anchetei desfășurate într-o cauză penală a adresat cuvinte insultătoare avocatului uneia dintre părți . Comisia de disciplină pentru procurori a exercitat acțiune disciplinară, solicitând sancționarea procurorului motivat de faptul că, pe parcursul anchetei pe care o efectua într-o cauză penală care îi fusese repartizată, a avut o atitudine nedemnă față de avocatul învinuitului. S-a reținut că, la audierea învinuitului, nu i-a permis avocatului să formuleze întrebări, adresându-i-se acestuia pe un ton violent și injurios.
Discuțiile purtate între procuror și avocat s-au situat în afara cadrului procesual și au caracterizat un comportament incompatibil cu standardele de conduită înscrise în articolul 8 și articolul 14 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor potrivit cărora judecători și procurorii sunt obligați să respecte și să apere demnitatea, integritatea fizică și morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare, precum și să impună ordine și solemnitate în timpul soluționării cauzelor, adoptând o atitudine demnă și civilizată față de părți, avocați martori, experți, interpreți ori alte persoane. Secția pentru procurori a admis acțiunea disciplinară, dispunând sancționarea magistratului. Pentru a decide astfel, Secția a reținut că faptele procurorului se înscriu în sfera manifestărilor contrare onoarei și demnității funcției pe care o deține, fiind de natură să afecteze prestigiul justiției.”
4.5.Fapte care aduc atingere principiilor independenței și
imparțialității procurorilor
Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 „intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, precum și imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror” este o faptă care aduce atingere imparțialității procurorilor.
Vom da câteva exemple din jurisprudența de fapte care au fost încadrate la acest articol.
”Fapta judecătorului, președinte de secție, care în intenția de a schimba completul ce fusese legal învestit cu judecarea unei cauze, i-a solicitat prim grefierului înscrierea pe coperta dosarului a unei mențiuni ce indica un alt complet de judecată, urmată de apoi de soluționarea cauzei de către un alt complet decât cel legal învestit, întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.”
„Comisia de disciplină pentru judecători, în temeiul prevederilor art. 45 alin. (1) și ale art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și modificată, a exercitat acțiune disciplinară, solicitând sancționarea președintelui de secție, care în intenția de schimba completul legal învestit cu judecarea unei cauze, i-a cerut grefierului să efectueze, pe coperta dosarului, o mențiune ce indica un alt complet de judecată. În concret, s-a reținut că judecătorul, care avea calitatea de președinte de secție, i-a solicitat prim-grefierului să efectueze pe coperta unui dosar mențiunea „C2” în scopul schimbării completului de judecată legal învestit. În urma înscrierii acestei mențiuni, cauza a fost judecată de un alt complet, deși nu existau cauze obiective sau incidente procedurale care să justifice această modificare. Comisia a apreciat că intervenția președintelui de secție a reprezentat un act de imixtiune în activitatea completului de judecată legal învestit cu soluționarea cauzei. Secția pentru judecători, pe baza probelor administrate, a admis acțiunea disciplinară și a hotărât sancționarea judecătorului, președinte de secție, pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004.”
Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 „nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter”
”Pe rolul Comisiei de disciplină pentru procurori s-a aflat o cauză ce a avut ca obiect sesizarea formulată de un învinuit prin care se solicita declanșarea acțiunii disciplinare față de procurorul de caz, motivat de faptul că acesta, în cadrul unui interviu acordat unui cotidian central, a prezentat împrejurările în care s-au comis faptele sub aspectul cărora se efectua cercetări Comisia a decis că afirmațiile făcute de către procuror nu întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare în varianta normativă a art. 99 lit. d), teza II, întrucât faptele și împrejurările comentate nu au avut un caracter confidențial, fiind deja bine cunoscute publicului deoarece au fost generate de un eveniment de notorietate. S-a apreciat că aceste comentarii se puteau încadra în limitele unei anumite transparențe ce trebuie să caracterizeze actul de înfăptuire a justiției.”
CONCLUZII
Profesia de magistrat este una dintre cele mai nobile profesia și cele mai vechi pe care le poate avea un jurist.
Instituția magistraturi este o instituție care se regăsește în toate sisteme judiciare din țările cu o civilizație recunoscută.
Profesia de magistrat însă nu este ușoara pe lângă specificul pe care îl are referitor la activitățile pe care trebuie să le desfășoare în sine ,activități care sunt stresante , s-a demonstrat că profesia trece pragul vieții private a persoanei pe care o exercită.
Valorile deontologice pe care un magistrat trebuie să le respecte trebuie să își găsească loc și în viața privată a magistratului.
Instituția magistraturi își are rădăcinile în roma antică și s-a perpetuat până în zilele noastre ,pe întreg parcursul istoriei însa această instituție a deținut un loc de prestigiu.
Am văzut pe parcursul prezentei lucrări că pentru a analiza răspundere unui magistrat mai întâi se impune a identifica valorile deontologice pe care un magistrat b#%l!^+a?trebuie să le apere și să le promoveze nu numai în relațiile pe care le dezvolta în cadrul profesiei ci și în relațiile pe care le dezvoltă în viața particulară.
Am identificat cele trei valori care reprezintă piloni profesiei de magistrat respectiv independența ,integritatea și imparțialitatea.
Am identificat pe parcursul acestei lucrări și alte valori deontologice care au o importanta deosebită în ceea ce privește deontologia profesiei de magistrat.
Am conchis ca nu este suficient în aceasta profesie să respecți codul deontologic și să ti-l însușești trebuie și promovat în rândul practicienilor , un magistrat ideal identifica comportamental atipice ale colegilor și le corectează deoarece numai respectând legea și promovând legea se poate spune ca magistratul înfăptuiește actul de justiție.
Am analizat codul deontologic al magistratului și am subliniat principalele lipsuri pe care le are și am menționat și necesitatea clarități și adnotări anumitor secțiuni .
Conduita magistratului trebuie să respecte anumite standarde prin care valorile ca integritate , prestigiu, moralitate să fie etaloane după care magistratul își ghidează relațiile sociale nu numai cu justițiabili ci și cu persoanele cu care intra în contact în viața de zi cu zi. Prestigiul și respectul fata de ceilalți colegi și fata de persoanele cu care intra în contact se dovedește de a fi un adevărat barometru în ceea ce privește conduita morala a magistratului.
S-a demonstrat că nevoia de moralitate este din ce în ce mai acută deoarece la baza relațiilor profesionale stă așezat respectul , onestitatea și nu în ultimul rând încrederea în colegul de servici.
O atitudine profesională neetică față de colegii de birou sau față de persoanele cu care intrăm în contact prin prisma serviciului poate duce la scăderea performantelor profesionale.
Pentru un corp profesional ca cel al magistraților cel mai dăunător factor îl constituie știrbirea imagini publice ca urmare a unui comportament amoral, neetic. Știrbirea profesională în ceea ce privește profesia de magistrat se traduce prin pierderea încrederi justițiabilului. Dacă cetățeanul își pierde încrederea în justiție , creste infracționalitatea și societatea numai funcționează corect.
Din acest punct de vedere se impune un cod deontologic al magistraților, necesitatea acestui cod vine tocmai din pierderea încrederi justițiabilului.
Normele etice se marginalizează în limitele unor reguli care sunt susținute cu convingere de întregul corp profesional în privința rigorii profesiei respective.
Normele etice produc un sentiment de apartenență la un grup de valori și impun b#%l!^+a?totodată o misiune comună ,contribuie la coeziunea grupului profesional. b#%l!^+a?
Introducerea unui cod de etică profesională are o importanță deosebită deoarece obligă un număr mare de profesioniști să gândească scopul meseriei lor într-un mod original și obligațiile care le au ca grup sau ca indivizi fața de meseria pe care o profesează dar și fața de societate ca un întreg.
În dobândirea profesionalismului se impun acceptarea și însușirea unor valori etice fundamentale.
Noțiunea de profesie se delimitează de noțiunea de profesionalism , profesionalismul cunoaște un sens dublu pe de o parte are sensul de cunoaștere de stăpânire și practicare a unui complex tehnico-științific de idei, viziuni, tehnici, procedee, metode într-un domeniu particular de activitate
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei justiției și tot odată veghează la buna desfășurare și îndeplinirea e actului judecătoresc.
Astfel Consiliul Superior al Magistraturii, în îndeplinirea rolului său principal și constituțional de garant al independenței justiției, veghează asupra respectării de către judecători și procurori a principiilor fundamentale și a normelor de conduită stabilite în Statutul și Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.
Înainte de a discuta de răspunderea magistraților se impune să discutat de abaterile magistraților. Pentru a putea analiza tipurile de răspundere a magistraților a trebui mai întâi să vorbim despre abaterile pe care le pot face magistrați.
Am analizat sediul materiei în ceea ce privește abaterile magistratului pentru a putea discuta de răspunderea lui.
Magistrați răspund disciplinar totusi din punct de vedere al raspunderi juridice am depistat urmatoarele forme ale raspunderi :
Răspunderea civila delictuală
Răspunderea civilă contractuala
Răspunderea penală
Răspunderea administrativă contravențională
Răspunderea administrativ-disciplinară
Răspunderea disciplinară
Răspunderea patrimonială,
Din analiza noastra am subliniat că magistratul nu raspunde decat administrativ disciplinar cand ne raportam la exercitiu functiei.
Am arătat că răspunderea administrativ-disciplinară este răspunderea care se fundamentează pe nerespectarea unei obligații impuse de o norma de drept b#%l!^+a?administrativ, pe comiterea unei abateri administrative.
In dreptul muncii am identificat doua tipuri de răspundere si anume răspunderea disciplinară și răspunderea patrimonială (materială). Răspunderea disciplinară este răspunderea care intervine in ipoteza salariatului care săvârșește o abatere disciplinară cu vinovăție. Răspunderea disciplinară poate fi definita ca fiind o răspundere de natură contractuală,deoarece rezulta din nerespectarea contractului de muncă. Sancțiunile disciplinare pentru încălcarea normei juridice sunt de la mustrare până la avertismentul sau chiar până la concediere. Răspunderea disciplinară îsi are geneza în normele Codului Muncii.
Răspunderea patrimonială, ca și cea disciplinară, își are geneza tot în Codul Muncii. Răspunderea patrimonială constă în obligația salariaților de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina lor și în legătură cu munca lor.
In momentul in care se constată comiterea unei fapte ilicite, persoana vinovată trebuie sa suporte sancțiunea corespunzătoare faptei pe care a comis-o.
In această situații sancțiunea instrumentul prin care se realizează răspunderea juridică ,aceasta fiind obiectul acestui raport juridic de constrângere . Scopul sancțiunii poate fi de natura represiva , preventiva, educativă sau reparatorie.
Răspunderea disciplinară este singurul tip de răspundere la care ne-am raportat în analiza prezentei lucrări.
Potrivit art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată, sancțiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor și procurorilor, proporțional cu gravitatea abaterilor, sunt: b#%l!^+a?
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la
15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanță sau la un parchet, situate în circumscripția aceleiași curți de apel ori în circumscripția aceluiași parchet de pe lângă aceasta;
d) excluderea din magistratură.
O primă remarcă se impune a se face în urma expuneri sancțiunilor disciplinare. Nu putem să nu remarcam similitutindea dintre sancționarea disciplinară a magistraților și sancționarea disciplinara a funcționarului publica.
Mai mult dacă studiem legea 567/2004 care este statutul personalului auxiliar de specialitatea al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea observam ca aceleași tipuri de sancțiuni disciplinare se aplica și grefierilor și funcțiilor conexe.
În urma analizei efectuate cu ocazia prezentei lucrări putem conchide ca pentru magistrați răspund atât disciplinar . Un alt tip de răspundere al magistraților ar interfera cu independenta funcțională și implicit cu imparțialitatea.
În urma prezentului studiu putem trage următoarele concluzii. O analiza a instituției răspunderi magistratului nu se poate face fără o analiză a codului deontologic a profesiei de magistrat .
Răspunderea magistratului nu poate fi decât din punct de vedere disciplinar oricare altă forma ( cu excepția răspunderi penale sau civile dar aceasta se refera numai la persoane magistratului ci nu la abaterile pe care le poate face în timpul exercițiului funcțiunii) de răspundere a magistratului ar înseamnă ca instituția să fie subordonata unui alt organism și să fie încălcată independența și imparțialitate magistratului, valori fără de care magistratul nu poate să îndeplinească actul justiției.
BIBLIOGRAFIE
Codul deontolologic al magistratilor
Constitutia Romaniei http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=1
C.S.J., decizia nr. 1/1995, în Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, Culegere de practică, București, 2005,
Decizia nr. 3/1996 a Curții Supreme de Justiție b#%l!^+a?
Codul deontologic al magistraților Ghid de aplicare
Prof. univ. dr. Corneliu Bîrsan – Codul deontologic al magistraților Ghid de aplicare
Prof. univ.dr. Iulian Nedelcu – Considerații referitoare la puterile statului prin prisma principiului separației și echilibrului acestora
http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2009/RSJ3/A08IulianNedelcu.pdf
N. Cochinescu, Introducere în deontologia judiciara, Revista Dreptul nr. 4/1995
Academia Romana, Dictionar explicativ al limbii romane, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998,
***Proiect Cod de Etica pentru judecatori, elaborat de CSM în colaborare cu Seminarul Pro Etica al Departamentului de Filosofie al Universitatii Babes Bolyai din Cluj Napoca
Recomandarea R (94)12 a Comitetului Ministrilor, Principiul II, www.coe.int/legalprof
Academia Romana, Dictionar Explicativ al Limbii Romane, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998,
Asociatia Magistraturii din Romania, op. cit.,
Academia Romana, Dictionar Explicativ al Limbii Romane, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998,
Armando Leandro, Ethique et Déontologie Judiciaires. Quelques Aspects
. Asociația Magistraților din România, Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare, Coordonator magistrat Florin Costiniu,Editura Hamangiu, 2007
Asociația Magistraților din România, Codul deontologic al magistraților.
Ghid de aplicare, Coordonator magistrat Florin Costiniu, Editura Hamangiu, 2007
Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu,Institutii de drept civil in reglementarea noului Cod Civil,Ed. Hamangiu, bucuresti,2012
Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea b#%l!^+a?Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 328/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 8 septembrie 2005
Papaux, A. & Wyler, E., L’Ethique du droit, Paris, Edition Dalloz, 2001
Singer (ed), P., Tratat de etică. Blackwell, Polirom, Iași, 2006
Thomas, J.B., Judicial Ethics în Australia, Sydney, Law Book, Company, 1988
Popa, I., Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, București, 2007
Asociația Magistraților din România, Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare. Coordonator magistrat Florin Costiniu, Editura Hamangiu, 2007
Bîrsan, C., în Cuvânt înainte la Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare, Asociația Magistraților din România, Coordonator magistrat Florin Costiniu, Editura Hamangiu, 2007
Cochinescu, N., Introducere în deontologia judiciară, în Revista Dreptul nr. 4/1995
Vedinaș, V., Deontologia vieții publice, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Chiriță, R., Independența și imparțialitatea magistratului sau tipuri de neutralitate a puterii judiciare (I), în Noua Revistă de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, aprilie-iunie 2007
Chiriță, R., Independența și imparțialitatea magistratului sau tipuri de neutralitate a puterii judiciare (II), în Noua Revistă de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, iulie-septembrie 2007
Udroiu, M., & Predescu, O., Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la imparțialitatea judecătorului. Implicațiile ei în procesul penal român, în Revista Dreptul nr. 1/2008
Pătulea, V., Sinteză teoretică și de practică judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul la un tribunal independent și b#%l!^+a?imparțial (III), în Revista Dreptul nr. 12/2006
Vasiescu, M., Incompatibilitatea judecătorului în procesul penal, în Revista Dreptul nr. 1/2004,
Gentimir, A., Imparțialitatea instanțelor judecătorești în lumina Convenției Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, în Revista Dreptul nr. 11/2004
Factorii de presiune și conflictele de interese în justiție – ghid pentru judecători lucrare editată de Societatea pentru Justiție SoJust și
Fundația Konrad Adenauer în cadrul Programului Statul de drept în Europa de Sud-Est în 2007 – disponibilă pe site-ul http://www.sojust.ro
LEGISLATIE
Republicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 826/13.09.2005. În forma republicata nu sunt incorporate unele modificarile aduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii și justitiei, precum și unele masuri adiacente (publicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 653 / 207.2005) și nici modificarile aduse de Legea nr. 29/2006 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor și procurorilor (publicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.198/003.2006) și de Ordonanta de urgenta nr. 50/2006 privind unele masuri pentru asigurarea bunei functionari a instantelor judecatoresti și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (publicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.566/30.06.2006). În lucrarea de fata, avem în vedere textul completarea Legii nr.303/2004, cu modificarile aduse pana la 01.09.2006
Constitutia Romaniei din 1991, revizuita în 2003, republicata în Monitorul Oficial b#%l!^+a?al Romaniei, Partea I, nr. 767/31.10.2003.
Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prinHotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 328/2005 pentruaprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 8 septembrie 2005
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 29 iunie 2004, republicată în Monitorul Oficial nr. 826 din 13 septembrie 2005
Recomandarea R(94)12 a Comitetului Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la independența, eficacitatea și rolul judecătorilor, adoptată la data de 13 octombrie 1994
Buletinul Oficial nr. 27/27 martie 1970
Constituția României publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003
Legea nr. 303/2004 cu modificările ulterioare publicate în Monitorul Oficial nr. 684 din 8 octombrie 2007
Legea nr. 317/2004 cu modificările ulterioare publicate în Monitorul Oficial nr. 314 din 7 aprilie 2006
Monitorul Oficial al României nr. 581 din 30 iunie 2004
Monitorul Oficial al României nr. 600 din 8 decembrie 1999
Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea 326 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 867 din 27 septembrie 2005 cu modificările ulterioare publicate în Monitorul Oficial nr. 510 din 30 iulie 2007
Resurse WEB
http://www.sojust.ro
http://www.echr.coe.int/
http://ec.europa.eu/civiljustice/
http://www.csm1909.ro/
http://www.sojust.ro/
http://www.unjr.ro/ b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE
Codul deontolologic al magistratilor
Constitutia Romaniei http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=1
C.S.J., decizia nr. 1/1995, în Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, Culegere de practică, București, 2005,
Decizia nr. 3/1996 a Curții Supreme de Justiție b#%l!^+a?
Codul deontologic al magistraților Ghid de aplicare
Prof. univ. dr. Corneliu Bîrsan – Codul deontologic al magistraților Ghid de aplicare
Prof. univ.dr. Iulian Nedelcu – Considerații referitoare la puterile statului prin prisma principiului separației și echilibrului acestora
http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2009/RSJ3/A08IulianNedelcu.pdf
N. Cochinescu, Introducere în deontologia judiciara, Revista Dreptul nr. 4/1995
Academia Romana, Dictionar explicativ al limbii romane, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998,
***Proiect Cod de Etica pentru judecatori, elaborat de CSM în colaborare cu Seminarul Pro Etica al Departamentului de Filosofie al Universitatii Babes Bolyai din Cluj Napoca
Recomandarea R (94)12 a Comitetului Ministrilor, Principiul II, www.coe.int/legalprof
Academia Romana, Dictionar Explicativ al Limbii Romane, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998,
Asociatia Magistraturii din Romania, op. cit.,
Academia Romana, Dictionar Explicativ al Limbii Romane, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998,
Armando Leandro, Ethique et Déontologie Judiciaires. Quelques Aspects
. Asociația Magistraților din România, Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare, Coordonator magistrat Florin Costiniu,Editura Hamangiu, 2007
Asociația Magistraților din România, Codul deontologic al magistraților.
Ghid de aplicare, Coordonator magistrat Florin Costiniu, Editura Hamangiu, 2007
Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu,Institutii de drept civil in reglementarea noului Cod Civil,Ed. Hamangiu, bucuresti,2012
Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea b#%l!^+a?Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 328/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 8 septembrie 2005
Papaux, A. & Wyler, E., L’Ethique du droit, Paris, Edition Dalloz, 2001
Singer (ed), P., Tratat de etică. Blackwell, Polirom, Iași, 2006
Thomas, J.B., Judicial Ethics în Australia, Sydney, Law Book, Company, 1988
Popa, I., Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, București, 2007
Asociația Magistraților din România, Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare. Coordonator magistrat Florin Costiniu, Editura Hamangiu, 2007
Bîrsan, C., în Cuvânt înainte la Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare, Asociația Magistraților din România, Coordonator magistrat Florin Costiniu, Editura Hamangiu, 2007
Cochinescu, N., Introducere în deontologia judiciară, în Revista Dreptul nr. 4/1995
Vedinaș, V., Deontologia vieții publice, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Chiriță, R., Independența și imparțialitatea magistratului sau tipuri de neutralitate a puterii judiciare (I), în Noua Revistă de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, aprilie-iunie 2007
Chiriță, R., Independența și imparțialitatea magistratului sau tipuri de neutralitate a puterii judiciare (II), în Noua Revistă de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, iulie-septembrie 2007
Udroiu, M., & Predescu, O., Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la imparțialitatea judecătorului. Implicațiile ei în procesul penal român, în Revista Dreptul nr. 1/2008
Pătulea, V., Sinteză teoretică și de practică judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul la un tribunal independent și b#%l!^+a?imparțial (III), în Revista Dreptul nr. 12/2006
Vasiescu, M., Incompatibilitatea judecătorului în procesul penal, în Revista Dreptul nr. 1/2004,
Gentimir, A., Imparțialitatea instanțelor judecătorești în lumina Convenției Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, în Revista Dreptul nr. 11/2004
Factorii de presiune și conflictele de interese în justiție – ghid pentru judecători lucrare editată de Societatea pentru Justiție SoJust și
Fundația Konrad Adenauer în cadrul Programului Statul de drept în Europa de Sud-Est în 2007 – disponibilă pe site-ul http://www.sojust.ro
LEGISLATIE
Republicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 826/13.09.2005. În forma republicata nu sunt incorporate unele modificarile aduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii și justitiei, precum și unele masuri adiacente (publicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 653 / 207.2005) și nici modificarile aduse de Legea nr. 29/2006 pentru completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor și procurorilor (publicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.198/003.2006) și de Ordonanta de urgenta nr. 50/2006 privind unele masuri pentru asigurarea bunei functionari a instantelor judecatoresti și parchetelor și pentru prorogarea unor termene (publicata în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.566/30.06.2006). În lucrarea de fata, avem în vedere textul completarea Legii nr.303/2004, cu modificarile aduse pana la 01.09.2006
Constitutia Romaniei din 1991, revizuita în 2003, republicata în Monitorul Oficial b#%l!^+a?al Romaniei, Partea I, nr. 767/31.10.2003.
Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prinHotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 328/2005 pentruaprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 8 septembrie 2005
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 29 iunie 2004, republicată în Monitorul Oficial nr. 826 din 13 septembrie 2005
Recomandarea R(94)12 a Comitetului Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la independența, eficacitatea și rolul judecătorilor, adoptată la data de 13 octombrie 1994
Buletinul Oficial nr. 27/27 martie 1970
Constituția României publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003
Legea nr. 303/2004 cu modificările ulterioare publicate în Monitorul Oficial nr. 684 din 8 octombrie 2007
Legea nr. 317/2004 cu modificările ulterioare publicate în Monitorul Oficial nr. 314 din 7 aprilie 2006
Monitorul Oficial al României nr. 581 din 30 iunie 2004
Monitorul Oficial al României nr. 600 din 8 decembrie 1999
Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea 326 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 867 din 27 septembrie 2005 cu modificările ulterioare publicate în Monitorul Oficial nr. 510 din 30 iulie 2007
Resurse WEB
http://www.sojust.ro
http://www.echr.coe.int/
http://ec.europa.eu/civiljustice/
http://www.csm1909.ro/
http://www.sojust.ro/
http://www.unjr.ro/ b#%l!^+a?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Magistratului (ID: 129421)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.