Răspunderea Juridică ÎN Dreptul Muncii

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MUNCII

CUPRINS:

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE 5

1.1. Conflictele individuale de muncă și litigiile de muncă – obiect al jurisdicției muncii 5

1.2. Părțile în conflictele de muncă 7

1.3. Răspunderea patrimonială și răspunderea disciplinară 11

1.4. Coparticiparea procesuală (litisconsorțiul) 13

CAPITOLUL II. MEDIEREA 15

2.1. Reglementare 15

2.2. Recurgerea la mediere 16

2.3. Mediatorul și obligațiile sale 17

2.4. Contractul de mediere 19

2.5. Desfășurarea medierii 20

2.6. Închiderea procedurii de mediere 21

CAPITOLUL III. COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI 23

3.1. Reglementare 23

3.2. Judecătoria 25

3.3. Tribunalul 31

3.4. Curtea de apel 35

3.5. Înalta Curte de Casație și Justiție 38

3.6. Competența teritorială 47

3.7. Sesizarea instanței de judecată 52

CAPITOLUL IV. REGULI SPECIALE PRIVIND SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR DE MUNCĂ DE CĂTRE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI 53

4.1. Completul pentru soluționarea conflictelor de muncă în prima instanță 53

4.2. Statutul asistenților judiciari 55

4.3. Termenele de sesizare a instanței 56

4.4. Procedura soluționării conflictelor de muncă 63

4.5. Hotărârile (sentințele) 68

4.6. Recursul 69

4.7. Consecințe ale admiterii recursului 71

CONCLUZII 73

BIBLIOGRAFIE 76

INTRODUCERE

Activitatea de jurisdicție sau activitatea de judecată are ca obiect soluționarea de către anumite organe și potrivit procedurii prevăzute de lege a litigiilor (proceselor, cauzelor) care se ivesc între subiecții raporturilor juridice, în legătură cu drepturile și obligațiile ce formează conținutul acestor raporturi de muncă.

În sensul său larg, jurisdicția cuprinde atât această activitate de rezolvare a litigiilor, cât și ansamblul organelor care o înfăptuiesc, competențele acestora și procedura care trebuie urmată în soluționarea cauzelor.

Organele de jurisdicție procedează la soluționarea cauzelor dacă sunt sesizate și, prin hotărârea pe care o pronunță, se desesizează. Ele restabilesc ordinea de drept, pronunțându-se în cazuri determinate. Acestea sunt limitele în care se înfăptuiesc actele jurisdicționale.

Realizarea justiției este atribuția proprie a instanțelor judecătorești, prin excepție, ea este dată în competența altor organe care alcătuiesc jurisdicțiile speciale. Ceea ce justifică funcționarea acestora este natura litigiilor pe care sunt chemate să le rezolve.

Însă, conform art. 21 alin. 4 din Constituție, orice jurisdicții speciale administrative sunt „facultative și gratuite”.

Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale și colective de muncă, și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

Așadar, premisele organizării jurisdicției muncii, ca jurisdicție specială, se află în particularitățile raportului juridic de muncă și în considerarea acestor particularități; ea îndeplinește o funcție de protecție, ca și normele de drept al muncii.

Am ales această lucrare de licență deoarece consider că jurisdicția muncii îndeplinește un rol de protecție a normelor de drept al muncii. Importanța acestei protecții este deosebit de mare în special datorită faptului că, de cele mai multe ori raporturile de muncă sunt dezechilibrate, având o parte puternică – angajatorul și una slabă, fără prea multe pârghii de influență – angajatul.

Materialul l-am structurat pe patru capitole. Primul este unul introductiv în care sunt analizate noțiuni generale de jurisdicție a muncii: noțiunea de jurisdicție, conflictele individuale de muncă și litigiile de muncă, părțile în conflictele de muncă, coparticipația procesuală, etc.

Al doilea capitol analizează noțiunea de mediere în jurisdicția muncii, prezentând aspecte legate de reglementare, recurgerea la mediere, organizarea și exercitarea activității mediatorilor, desfășurarea medierii și închiderea procedurii de mediere.

Al treilea capitol analizează competența instanțelor judecătorești iar ultimul capitol abordează regulile speciale privind soluționarea conflictelor de muncă de către instanțele judecătorești.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. Conflictele individuale de muncă și litigiile de muncă – obiect al jurisdicției muncii

Legislația în vigoare utilizează terminologia de conflicte de muncă (art. 231 din Codul muncii), după caz, colective și individuale [art. 1 lit. o) și p) din Legea dialogului social nr. 62 / 2011 ].

Având în vedere că potrivit art. 208 din acest ultim act normativ „conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal”, aceste conflicte sunt, de fapt, „litigii de muncă”.

În Legea nr. 188 / 1999 este utilizată (art. 116) sintagma „litigii de muncă” pentru a desemna cauzele litigioase dintre funcționarii publici și autoritățile / instituțiile publice în care își desfășoară activitatea.

Termenul „litigiu” provine din cuvântul latin „litigium” care înseamnă „sfadă”, „neînțelegere”. În sens larg, litigiile sunt neînțelegeri ivite între membrii colectivității sau conflicte ce se nasc în decursul raporturilor intersubiective.

Conform art. 1 lit. p din Legea dialogului social nr. 62/2011, conflictele individuale de muncă „au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații ce decurg din contractele individuale și colective de muncă sau din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative”.

Observăm din acest text că drepturile și obligațiile menționate, decurg nu numai din contractele individuale de muncă, sau raporturile de serviciu ci și din contractele (acordurile) colective de muncă, precum și din legi sau alte acte normative. De asemenea, ele vizează nu numai salariații, ci și funcționarii publici.

Totodată, potrivit aceluiași text, sunt considerate conflicte individuale de muncă, cele în legătură cu:

plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă sau raportul de serviciu;

constatarea nulității contractelor individuale de muncă, ori a unor clauze ale acestora;

constatarea încetării raporturilor de serviciu, ori ale unor clauze ale acestora;

Este vorba, așadar, de:

răspunderea patrimonială (a salariaților) sau răspunderea civilă (a funcționarilor publici), precum și a angajatorilor lor, inclusiv a autorităților/instituțiilor publice (lit. a);

constatarea nulității contractelor individuale de muncă, ori a unor clauze a acestora, în situația salariaților;

constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze a acestor raporturi, în situația funcționarilor publici.

Este vorba, așadar, de:

răspunderea patrimonială (a salariaților) sau răspunderea civilă (a funcționarilor publici), precum și a angajatorilor, inclusiv a autorităților / instituțiilor publice [lit. a)], precum și de răspunderea materială a militarilor și a altui personal:

constatarea nulității contractelor individuale de muncă, ori a unor clauze a acestora, în situația salariaților;

contestarea încetării sau modificării raporturilor de serviciu, în situația funcționarilor publici sau a militarilor.

Un conflict individual de muncă specific, este cel reglementat de art. 19 din Codul muncii, conform căruia, „în situația în care angajatorul nu-și respectă obligația de informare prevăzută la art. 17 și 18, persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, are dreptul să sesizeze, în termen de 30 de zile de la data neîndeplinirii acestei obligații, instanța judecătorească competentă și să solicite despăgubiri corespunzătoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării de către angajator a obligației de informare”.

1.2. Părțile în conflictele de muncă

Conform art. 55 din Codul de procedură civilă sunt „părți” în judecată reclamantul și pârâtul, precum și, uneori terțele persoane, care intervin

Voluntar sau forțat în proces. „Partea reclamantă” și partea pârâtă sunt subiectele principale în judecată; ele constituie „componenta subiectivă a acțiunii civile”.

Din dispozițiile Codului muncii (art. 267) și ale Legii nr. 62 / 2011 [art. 1 lit. q)], rezultă că sunt părți principale în conflictele individuale de muncă:

a) angajații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul Codului muncii, al altor legi sau al contractelor (acordurilor) colective de muncă, care, ca regulă, au calitatea de reclamanți;

b) angajatorii – persoane fizice și / sau persoane juridice agenții de muncă temporară, utilizatorii, autoritățile / instituțiile publice, precum și orice altă persoană care beneficiază de muncă salariată, care, ca regulă, au calitatea de părți pârâte;

Angajații (salariații și funcționarii publici) luați individual au calitatea procesuală activă în ceea ce privește conflictele individuale în care sunt implicați. Prin urmare, „salariatul, singur, nu are calitatea procesuală activă în acțiunea având ca obiect constatarea nulității clauzelor contractului (acordului) colectiv de muncă”.

Foștii angajați au calitatea de parte în conflictele individuale de muncă în situația în care sunt deduse judecății drepturi izvorâte din raporturi de muncă (serviciu) existente anterior.

Însă, nu au o astfel de calitate cei ce prestează (sau au prestat) munca într-un alt temei contractual, cum ar fi convențiile civile de prestări servicii sau contractul de muncă voluntară etc.

În ceea ce privește angajatorul, este parte în conflict cel ce are (sau a avut) calitatea de contractant, aflat deci în raport de muncă (serviciu) cu acel lucrător și eventual, obligat față de acesta.

Conform Codului de procedură civilă, „poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile. Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii” [art. 56 alin. (1) și (2)]. „Cel care are calitatea de parte își poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel” [art. 57 alin. (1)].

Dacă se solicită anularea unei clauze din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, calitatea procesuală pasivă o are angajatorul – persoană juridică și nu o sucursală a acestuia. De asemenea, calitatea procesuală pasivă nu o are conducătorul unității și nici comisia de disciplină.

c) Potrivit art. 28 din Legea dialogului social nr. 62 / 2011, organizațiile sindicale au calitatea procesuală activă [alin. (3)] în aceea ce privește apărarea drepturilor membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de munca și contractele individuale de munca, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici [alin. (1)]. Ca urmare, au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Însă, acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres [alin. (2)].

Calitatea procesuală activă a organizațiilor sindicale în acțiunile promovate în numele membrilor lor a fost recunoscută și de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Completul competent să judece recursurile în interesul legii, prin Decizia nr. 1 / 2013)

Se observă că textul actual instituie exigența unui mandat expres din partea membrilor sindicatului pentru ca acesta să poată formula acțiune în justiție (și de a susține această acțiune) în numele membrilor lor. Este înlocuit astfel, mandatul tacit reglementat anterior, înlocuire spre care s-a tins în practica judiciară. Totodată, ulterior, mandanții (lucrătorii) pot reveni (unilateral) la împuternicirea dată, opunândun legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de munca și contractele individuale de munca, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici [alin. (1)]. Ca urmare, au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Însă, acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres [alin. (2)].

Calitatea procesuală activă a organizațiilor sindicale în acțiunile promovate în numele membrilor lor a fost recunoscută și de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Completul competent să judece recursurile în interesul legii, prin Decizia nr. 1 / 2013)

Se observă că textul actual instituie exigența unui mandat expres din partea membrilor sindicatului pentru ca acesta să poată formula acțiune în justiție (și de a susține această acțiune) în numele membrilor lor. Este înlocuit astfel, mandatul tacit reglementat anterior, înlocuire spre care s-a tins în practica judiciară. Totodată, ulterior, mandanții (lucrătorii) pot reveni (unilateral) la împuternicirea dată, opunându-se la introducerea ori continuarea acțiunii sau renunțând la judecată în mod expres.

În legătură cu dispozițiile legale menționate se ridică două principale probleme ce necesită a fi clarificate:

prima, este necesar să se știe dacă și formele asociative superioare – federațiile, confederațiile și uniunile teritoriale – au capacitate procesuală activă în ce privește formularea acțiunilor judecătorești în numele lucrătorilor – membrii ai sindicatelor ce le constituie;

a doua, dacă acțiunea este exercitată în nume propriu de către organizația sindicală sau doar în calitate de reprezentant al lucrătorilor care au calitatea de membrii de sindicat.

În legătură cu prima problemă, în practica judiciară, soluțiile au fost contradictorii. Astfel, în timp ce unele instanțele au decis că sindicatele superioare nu au calitate procesuală activă, respingând acțiunea pentru acest motiv, altele au hotărât în sens contrar.

Având în vedere că legea utilizează sintagma „organizații sindicale”, care include nu numai sindicatele constituite la nivelul angajatorilor [art. 3 alin. (4) din Legea dialogului social], ci și pe cele rezultate din asocierea acestora (art. 41) și că membrii sindicatelor unităților care constituie federațiile, confederațiile sau uniunile teritoriale sindicale sunt, în același timp, membrii ai organizațiilor superioare, înseamnă că și aceste organizații au calitate procesuală activă.

Totodată, ar fi ilogic și nefiresc ca reprezentarea în justiție a unui sindicalist să fie limitată doar la sindicatul din care face efectiv parte, excluzându-se organizația superioară care are în structura sa și sindicatul respectiv.

Privind ce-a de-a doua problemă, răspunsul îl găsim în art. 28 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62 / 2011, conform căruia organizațiile sindicale au dreptul de a formula acțiune în justiție „în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora”.

Ca urmare, potrivit acestui text, sindicatele au calitatea de reprezentant și nu de reclamant propriu-zis întrucât în cauză nu sunt propriile sale drepturi. Cu toate acestea, prin voința legiuitorului ele sunt parte în conflictele (litigiile) de muncă.

Este inadmisibil, de neconceput, ilogic, chiar „contra naturii” ca un sindicat să intervină într-un litigiu (conflict) de muncă pentru a apăra angajatorul și nu salariatul.

d) Inspecția muncii poate avea atât calitate procesuală activă, cât și calitate procesuală pasivă, în unele cauze care privesc raporturile de muncă.

Astfel, în temeiul art. 23 alin. (2) din Codul muncii, inspectoratul teritorial de muncă poate sesiza instanța competentă pentru a diminua efectele clauzei de neconcurență.

Tot astfel, plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenție întocmite de inspectorii de muncă se soluționează cu citarea organului din care face parte agentul constatator [art. 33 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2 / 2001 privind regimul juridic al contravențiilor].

e) Alte persoane au această vocație de parte în conflictele individuale de muncă, în temeiul legilor speciale sau ale Codului de procedură civilă.

Moștenitorii salariatului pot fi parte într-un conflict de muncă în următoarele situații:

angajatorul trebuie să despăgubească salariatul decedat pentru prejudiciile materiale pe i le-a produs din culpa sa, de exemplu neplata salariilor, a indemnizației de concediu etc. [art. 253 alin. (1) din Codul muncii];

în cazul obligației de restituire când salariatul decedat a încasat de la angajator o sumă nedatorată, a primit bunuri care nu i se cuveneau și care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă i s-au prestat acestuia servicii la care nu era îndreptățit este obligat la suportarea contravalorii lor;

angajatorul trebuie să fie despăgubit pentru pagubele pricinuite din vina și în legătură cu activitatea salariatului decedat.

Alte persoane sau autorități publice pot participa într-un conflict de muncă în anumite situații prevăzute de Codul de procedură civilă, prin luarea în considerare a specificului raportului juridic de muncă.

De pildă, poate fi chemat în garanție de către angajator – ordonator terțiar de credite potrivit art. 72 din Codul de procedură civilă, organul său tutelar – ministerul de resort – care, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu a alocat sumele necesare pentru plata integrală a drepturilor salariale.

Desigur că între chematul în garanție și salariații-reclamanți nu există raporturi juridice de muncă, dar între el și angajatorul pârât există un raport juridic de natură financiară care justifică participarea sa la litigiul de muncă respectiv.

Procurorul. În conformitate cu dispozițiile art. 92 din Codul de procedură civilă, „Procurorul poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri prevăzute de lege” [alin. (1)].

Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetătenilor [alin. (3)].

El poate să exercite și căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cauzele care au participat la judecată, precum și potrivit legii, împotriva altor hotărâri [alin. (4)].

Procurorul, la fel ca judecătorul, a statornicit Curtea Constituțională, „este un subiect oficial al procesului civil”. Prin urmare, el „nu este pur si simplu o parte din proces, asemănătoare celorlalte părți, ci are, așadar, un statut profesional distinct”. În conflictele de muncă, însă, participarea procurorului nu este reglementată expres de unde rezultă și lipsa de interes a Ministerului Public în astfel de cauze.

1.3. Răspunderea patrimonială și răspunderea disciplinară

Răspunderea patrimonială în dreptul muncii este reglementată în Capitolul III din Titlul al Xl-lea „Răspunderea juridică” din Codul muncii, republicat (art. 253-259).

Codul muncii nu definește explicit răspunderea patrimonială, dar din contextul prevederilor cuprinse în acest capitol se poate aprecia ca fiind o formă a răspunderii juridice prin care părțile (angajator și salariat) își asumă o răspundere reparatorie reciprocă pentru pagubele cauzate de către o parte celeilalte, în sfera raportului contractual de muncă născut din contractul individual de muncă.

În literatura de specialitate, răspunderea patrimonială a salariaților a fost definită ca fiind o formă a răspunderii juridice care „constă în obligarea acestora de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor”.

Într-o altă opinie, se susține că răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii constituie, ca natură juridică, „o varietate a răspunderii civile delictuale, având anumite particularități determinate de specificul raporturilor juridice de muncă”.

Angajatorul răspunde pentru prejudicial material și moral cauzat salariaților potrivit prevederilor cuprinse în art. 253 C. muncii, republicat.

În acest sens, în art. 253 alin. (1) și (2) se dispune: „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanțelor judecătorești competente”.

Caracteristicile răspunderii patrimoniale ale angajatorului sunt:

este o răspundere contractuală, avându-și izvorul în contractul individual de muncă;

este o răspundere reparatorie;

prejudiciul este cauzat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul;

se aplică aceleași reguli ale răspunderii civile contractuale (existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate și culpa angajatorului).

De menționat că angajatorul va răspunde și pentru prejudiciile de ordin moral cauzate angajatului prin fapta sa culpabilă (de exemplu, cele prin care i-a fost afectată onoarea, demnitatea, sensibilitatea, sentimentele, personalitatea salariatului etc.).

Răspunderea disciplinară este singura formă de răspundere reglementată de codul muncii specifică pentru acestă ramură de drept. Celelte forme ale răspunderii de dreptul muncii (răspunderea patrimonială, răspunderea contravențională și cea penală) caracterizează alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul adminsitrativ și dreptul penal).

Așa cum prevede art. 264, alin. 1 din cod, sancțiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârșește o abatere disciplinară sunt:

a) avertismentul scris;

b) retrogradarea din funcție, cu acordarea salariului corespunzător funcției în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăși 60 de zile;

c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;

d) reducerea salariului de bază și/sau, după caz, și a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%;

e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Codul muncii prevede expres că sunt interzise amenzile disciplinare și reafirmă principiul general de drept non bis in idem. Prin urmare, pentru aceeași abatere disciplinară se poate aplica numai o singură sancțiune.

1.4. Coparticiparea procesuală (litisconsorțiul)

În mod normal, un conflict (individual) de muncă dă expresie unei realități bilaterale, între două „părți” cu interese opuse: un reclamant și un pârât, unul are calitatea de angajat, iar celalalt de angajator. Totuși, pot exista situații, în care, numeric, să existe mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți. În această ipoteză este vorba de coparticipare procesuală, denumită și litisconsorțiu (din lat.: litis consortes sau consortium litis)

Art. 59 din Codul de procedură civilă – Legea nr. 134 / 2010 prevede că „mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”. De asemenea, art. 139 alin. (1) din același Cod permite „conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură”.

La coparticiparea procesuală activă face referire și art. 269 alin. (3) din Codul muncii, modificat prin Legea nr. 76 / 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134 / 2010 privind Codul de procedură civilă care prevede: „dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă, pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți”.

Este posibilă, așadar, atât coparticiparea procesuală activă, cât și cea pasivă.

De pildă, mai mulți salariați pot solicita instanței judecătorești competente, în calitate de reclamanți, obligarea angajatorului lor la plata unui spor la salariu (de exemplu, pentru vechime în muncă, sau pentru condiții grele de muncă), a indemnizației de concediu sau a primei de vacanță etc. Desigur că această coparticipare procesuală este facultativă; nimic nu împiedică salariații să formuleze acțiuni distincte împotriva angajatorului lor. Dacă, însă, reclamanții s-au înțeles pentru coparticiparea procesuală activă, atunci operează prorogarea de competență; domiciliul unuia dintre ei va atrage competența teritorială a tribunalului respectiv.

În situația în care sunt mai mulți reclamanți titulari ai dreptului subiectiv dedus judecății, disjungerea unei singure acțiuni în raport de domiciliul reclamanților apare ca o măsură excesivă ce contravine scopului urmărit de legiuitor în edictarea acestui principiu de drept procesual.

Tot astfel, mai mulți salariați, pot fi pârâți într-un conflict de muncă, de exemplu, fiind chemați de angajatorul lor să răspundă patrimonial pentru paguba pe care i-ai produs-o [art. 254 alin. (1) și art. 255 din Codul muncii].

Potrivit art. 202 din Codul de procedură civilă, în procesele în care „sunt mai mulți reclamanți sau pârâți, judecătorul, ținând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a se asigura desfășurarea normală a activității de judecată…; va putea dispune, prin rezoluție, reprezentarea lor prin mandatar și îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor de procedură numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia” [alin. (1)].

„Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulți mandatari, persoane fizice ori persoane juridice, cu respectarea dispozițiilor privind reprezentarea judiciară” [alin. (2)].

Dacă părțile nu își aleg un mandatar, sau nu se înțeleg asupra persoanei mandatarului, judecătorul va numi, prin încheiere, un curator special…” [alin. (3) fraza II].

CAPITOLUL II. MEDIEREA

2.1. Reglementare

Începând cu data de 1 august 2013, constituie o procedură prealabilă obligatorie în ce privește soluționarea conflictelor individuale (litigiilor) de muncă de către instanțele judecătorești.

Într-adevăr, se prevede că sunt supuse medierii și „litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de muncă”, iar dispozițiile Legii nr. 192 / 2006 „se aplică și în medierea conflictelor de drepturi de care părțile pot dispune în cadrul conflictelor de muncă” .

Obligația de mediere vizează nu numai persoanele fizice, ci și persoanele juridice, așadar și angajatorii.

„Instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanșarea procesului până la primul termen dat de instanță în acest scop…” [art. 2 alin. (12)]. Din acest text rezultă neîndoielnic: nu medierea în sine este obligatorie, ci încercarea de mediere aflată în sarcina reclamantului. Acesta trebuie să sesizeze mediatorul și să participe la ședința de informare, indiferent dacă partea potrivnică se prezintă sau nu, este interesat ori nu în mediere .

Respingerea acțiunii ca inadmisibilă este considerată „excesivă și dăunătoare, fiind de natură să afecteze exercițiul liber al dreptului la acțiune” . Astfel, se „obstaculează, simțitor, liberul acces la justiție al salariatului (partea slabă în contractul individual de muncă)” .

Potrivit art. 1 din Legea nr. 192 / 2006, „Medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților”.

Ea „se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.”

Conform legii, „părțile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la ședința de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanșarea unui proces în fața instanțelor competente, în vederea soluționării pe această cale a conflictelor…” [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192 /2006],

Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată nu numai de către mediatorul propriu-zis, ci și „de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se adresează în scris”. Serviciile, „sunt gratuite, neputându-se percepe onorarii, taxe sau orice alte sume, indiferent de titlul cu care s-ar putea solicita” [art. 2 alin. (13) și (14) din Legea nr. 192 / 2006] .

Dovada participării la ședința de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Dacă una dintre părți refuză în scris participarea la ședința de informare, nu răspunde invitației mediatorului ori nu se prezintă la data fixată pentru ședința de informare, se întocmește un proces-verbal, care se depune la dosarul instanței (art. 11).

De precizat este că „pe calea medierii nu se înfăptuiește justiția, în sensul propriu și restrictiv al acestui termen, nu se tranșează un diferend juridic, în sensul rostirii dreptului, ci se încearcă tocmai evitarea justiției, prin soluționarea diferendului pe cale amiabilă, prin voința exclusivă și suverană a părților aflate în conflict, dar cu sprijinul de intensitate diferită., al mediatorului” .

2.2. Recurgerea la mediere

În conformitate cu dispozițiile Legii 192/2006, salariații și angajatorii pot recurge la mediere:

anterior sesizării instanței de judecată (art. 43 alin. 21);

după declanșarea procesului în fața acestei instanțe (art. 2).

De altfel, se prevede că organul judiciar, după sesizarea sa, „informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictelor dintre ele” (art. 6).

Se mai prevede că persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-și soluționa disputele prin mediere atât în afara, cât și în cadrul procedurilor obligatorii de soluționare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege (2 alin. 3).

2.3. Mediatorul și obligațiile sale

Activitatea de mediere poate fi realizată de către unul sau mai mulți mediatori [art. 5 alin. (3)].

Poate deveni mediator persoana care îndeplinește următoarele condiții:

are capacitate deplină de exercițiu;

are studii superioare;

are o vechime în muncă de cel puțin 3 ani;

este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activități;

se bucură de o bună reputație și nu a fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;

a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, sau un program postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditate și avizate de Consiliul de mediere;

a fost autorizată ca mediator.

Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spațiului Economic European sau ai Confederației Elvețiene, posesori ai unui document de calificare în profesia de mediator, obținut în unul dintre aceste state, dobândesc, în contextul dreptului de stabilire, accesul la profesie în România, după recunoașterea acestor documente de către Consiliul de mediere, conform Legii nr. 200 / 2004 privind recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România [art. 8 alin. (2)].

Profesia de mediator se exercită numai de către persoanele care au dobândit această calitate [art. 12 alin. (4)].

Mediatorii autorizați sunt înscriși în Tabloul mediatorilor, întocmit de consiliul de mediere și publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I [art. 12 alin. (1)]. Ei își pot desfășura activitatea în cadrul unei societăți civile profesionale, al unui birou în care pot funcționa unul sau mai mulți mediatori asociați, cu personalul auxiliar corespunzător, sau în cadrul unei organizații neguvernamentale.

Mediatorul sau mediatorii asociați, titulari ai unui birou, pot angaja traducători, juriști, alt personal de specialitate, precum și personal administrativ și de serviciu necesar activității de mediere (art. 22).

Avocații, notarii publici, precum și membrii altor profesii liberale care dobândesc calitatea de mediator în baza Legii nr. 192 / 2006 pot desfășura activitatea de mediere, la sediul unde își exercită activitatea de bază (art. 75).

Mediatorul are obligația să dea orice explicații părților cu privire la activitatea de mediere, pentru ca acestea să înțeleagă scopul, limitele și efectele medierii, în special asupra raporturilor ce constituie obiectul conflictului. El trebuie să asigure ca medierea să se realizeze cu respectarea libertății, demnității și a vieții private a părților (art. 29). Are, totodată, îndatorirea să depună toate diligențele pentru ca părțile să ajungă la un acord reciproc convenabil, într-un termen rezonabil și să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor și să asigure un permanent echilibru între părți (art. 30).

Mediatorul are obligația să refuze preluarea unui caz, dacă are cunoștință despre orice împrejurare ce l-ar împiedica să fie neutru și imparțial, precum și în cazul în care constată că drepturile în discuție nu pot face obiectul medierii (art. 31).

El este obligat să păstreze confidențialitatea informațiilor de care ia cunoștință în cursul activității sale de mediere, precum și cu privire la documentele întocmite sau care i-au fost predate de către părți pe parcursul medierii, chiar și după încetarea funcției sale (art. 32).

Mediatorul nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părți într-o procedură judiciară ori arbitrală având ca obiect conflictul supus medierii (art. 36).

Părțile aflate în conflict se pot prezenta împreună la mediator. În cazul în care se prezintă numai una dintre ele, mediatorul, la cererea acesteia, va adresa celeilalte părți invitația scrisă, în vederea informării și acceptării medierii, stabilind un termen de cel mult 15 zile. Invitația se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea primirii textului. Partea solicitantă va furniza mediatorului datele necesare contactării celeilalte părți.

În cazul imposibilității de prezentare a vreuneia dintre părțile convocate, mediatorul poate stabili, la cererea acesteia, o nouă dată în vederea informării și acceptării medierii. În cazul acceptării medierii, părțile în dispută și mediatorul vor semna contractul de mediere.

Dacă una dintre părți refuză, în scris, în mod explicit, medierea ori nu răspunde invitației sau nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, medierea se consideră neacceptată (art. 43).

2.4. Contractul de mediere

Ședințele de mediere nu se pot desfășura înainte de încheierea contractului de mediere. Acesta se încheie între mediator, pe de o parte, și părțile aflate în conflict, pe de altă parte (art. 44).

Contractul de mediere trebuie să cuprindă, sub sancțiunea anulării, următoarele clauze (minime):

identitatea părților aflate în conflict sau, după caz, a reprezentanților lor;

menționarea tipului sau a obiectului conflictului;

declarația părților că au fost informate de către mediator cu privire la mediere, efectele acesteia și regulile aplicabile;

obligația mediatorului de a păstra confidențialitatea și decizia părților privind păstrarea confidențialității, după caz;

angajamentul părților aflate în conflict de a respecta regulile aplicabile medierii;

obligația părților aflate în conflict de a achita onorariul cuvenit mediatorului și cheltuielile efectuate de acesta pe parcursul medierii in interesul părților, precum și modalitățile de avansare și de plată a acestor sume, inclusiv în caz de renunțare la mediere sau de eșuare a procedurii, precum și proporția care va fi suportată de către părți, ținându-se cont, dacă este cazul, de situația lor socială. Dacă nu s-a convenit altfel, aceste sume vor fi suportate de către părți în mod egal;

înțelegerea părților privind limba în care urmează să se desfășoare medierea;

numărul de exemplare în care va fi redactat acordul în cazul în care acesta va fi în forma scrisă, corespunzător numărului părților semnatare ale contractului de mediere;

obligația părților de a semna procesul-verbal întocmit de către mediator, indiferent de modul în care se va încheia medierea (art. 45).

Contractul de mediere se încheie în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute. El se semnează de către părțile aflate în conflict și de mediator și se întocmește în atâtea exemplare originale câți semnatari sunt. Părțile pot da procură specială unei alte persoane (avocați etc.), pentru a încheia contractul de mediere (art. 47). Acesta constituie titlu executoriu cu privire la obligația părților de a achita onorariul scadent cuvenit mediatorului (art. 48).

De precizat este că termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de lege (art. 49).

2.5. Desfășurarea medierii

Este posibilă numai bazată pe cooperarea părților.

Metodele și tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească exclusiv intereselor legitime și obiectivelor urmărite de părțile aflate în conflict. El nu poate impune părților o soluție cu privire la conflictul supus medierii (art. 50).

Medierea are loc, de regulă, la sediul mediatorului. Dacă este cazul, medierea se poate desfășura și în alte locuri convenite de mediator și de părțile aflate în conflict (art. 51).

Părțile au dreptul să fie asistate de avocat sau de alte persoane, în condițiile stabilite de comun acord. De asemenea, pot fi reprezentate de alte persoane, care pot face acte de dispoziție (art. 52).

Susținerile făcute pe parcursul medierii de către părțile aflate în conflict, de persoanele care asigură reprezentarea, precum și de către mediator au caracter confidențial față de terți și nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, cu excepția cazului în care părțile convin altfel ori legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage atenția persoanelor care participă la mediere în asupra obligației de păstrare a confidențialității și le va putea solicita semnarea unui acord de confidențialitate (art. 53).

Dacă, pe parcursul medierii, apare o situație de natură să afecteze scopul acesteia, neutralitatea sau imparțialitatea mediatorului, acesta este obligat să o aducă la cunoștința părților, care vor decide asupra menținerii sau denunțării contractului de mediere (art. 54).

În cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau controversate de natură juridică ori din orice alt domeniu specializat, mediatorul, cu acordul părților, poate să solicite punctul de vedere al unui specialist din domeniul respectiv. Într-un atare caz, mediatorul va evidenția doar problemele controversate, fără a dezvălui identitatea părților (art. 55).

2.6. Închiderea procedurii de mediere

Are loc, după caz:

prin încheierea unei înțelegeri între părți în urma soluționării conflictului;

prin constatarea de către mediator a eșuării medierii;

prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părți.

Privind înțelegerea părților și stingerea astfel a conflictului dintre ele, trebuie observat că medierea, posibilă și în conflictele de muncă, este totuși limitată, sub aspectul rezultatelor, prin dispozițiile imperative ale art. 38 din Codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la aceste drepturi sau limitarea lor este lovită de nulitate. De altfel, art. 73 alin. (2) din Legea nr. 192 / 2006 prevede expres că dispozițiile sale „se aplică în medierea conflictelor de drepturi de care părțile pot dispune din cadrul conflictelor de muncă”.

În situația în care părțile au încheiat numai o înțelegere parțială ori nu s-a ajuns la rezolvarea conflictului, orice parte se poate adresa instanței judecătorești, investind-o cu soluționarea conflictului (litigiului) sau solicitând reluarea judecății în cazul suspendării acesteia (art. 58).

La încheierea procedurii de mediere, mediatorul întocmește un proces-verbal semnat de către părți, personal sau prin reprezentant și de mediator (art. 57).

Când părțile aflate în conflict au ajuns la o înțelegere, se poate redacta un acord scris, care va cuprinde toate clauzele consimțite de acestea și care are valoarea unui înscris sub semnătură privată. De regulă, acordul este redactat de către mediator, cu excepția situațiilor în care părțile și mediatorul convin altfel [art. 58 alin. (1)].

În conformitate cu prevederile art. 59 din Legea nr. 192 / 2006, părțile au două posibilități:

să solicite notarului public autentificarea înțelegerii lor, actul astfel întocmit având „putere de titlu executoriu”;

să se înfățișeze la instanța judecătorească pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfințească înțelegerea lor.

În orice fază a procedurii de mediere, oricare dintre părțile aflate în conflict are dreptul de a denunța contractul de mediere, încunoștințând, în scris, cealaltă parte și mediatorul. Acesta ia act de denunțarea unilaterală a contractului de mediere și, în cel mult 48 de ore de la data primirii încunoștințării, întocmește un proces-verbal de închidere a procedurii de mediere.

Dacă una dintre părțile aflate în conflict nu se mai prezintă la mediere, fără a denunța contractul, mediatorul este obligat să facă toate demersurile necesare pentru a stabili intenția reală a părții respective și, după caz, va continua sau va închide procedura de mediere.

CAPITOLUL III. COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

3.1. Reglementare

Art. 269 alin. 1 din Codul muncii prevede că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă. Aceeași idee rezultă din dispozițiile art. 208 și art. 209 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Referitor la art. 209 din legea menționată, Curtea Constituțională a observat că „noțiunea de lege vizează categoria actelor normative de reglementare primară, categorie generică. O atare concluzie se poate desprinde din faptul că numai Constituția este cea care stabilește, potrivit art. 73 alin. (1), categoriile de legi: legi constituționale, organice și ordinare.

Obiter dictum, competența de judecată a instanțelor este reglementată de art. 126 alin. (2) din Constituție, textul criticat, chiar dacă vizează competența materială în dreptul muncii, nu ține de regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială. Prin urmare, art. 126 alin. (2) din Constituție determină natura de lege ordinară prin care se reglementează competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată”.

Art. 2 pct. 1 lit. c) din acest cod dispune că tribunalele judecă, în primă instanță, conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

În același spirit, art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale.

În temeiul unor dispoziții derogatorii, sunt conflicte (litigii) sau cereri referitoare la relațiile de muncă ce se judecă în primă instanță, nu de tribunale, ci de judecătorii sau curți de apel.

Hotărârile pronunțate în fond de tribunale sunt definitive și executorii de drept (art. 274 din Codul muncii) sau numai definitive (art. 214 din Legea nr. 62/2011); ele pot fi atacate doar cu recurs (art. 215 din Legea nr. 62/2011), o atare competență revenind Curților de apel (art. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă), în cadrul cărora funcționează, de asemenea, complete specializate pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale (art. 35 alin. 2 din Legea nr. 304/2004)

În privința instanței competente în cazul funcționarilor publici trebuie să se țină seama și de dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Conform art. 10 din acest act normativ:

„litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfef” (alin. 1).

„recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel” (alin. 2).

3.2. Judecătoria

Locul preeminent al judecătoriilor în sistemul organelor judecătorești le-a atras acestora calificarea de „jurisdicții de drept comun”, această locuțiune semnificând faptul că, în principiu, dacă legea nu dispune altfel, ele au competența de a rezolva orice cereri și procese. Calitatea conferită judecătoriilor, ca „jurisdicții de drept comun”, exprima principiul proximității justiției.

Din economia dispozițiilor legii de procedură civilă și în considerarea triplei ipostaze în care se înfățișează tribunalele – instanțe de fond, de apel și de recurs – se poate spune că nu judecătoriile, ci ele – tribunalele – sunt „instanțe de drept comun”. Ne întemeiem această posibilă aserțiune și altfel: în cazul unui conflict de competență între o judecătorie și un tribunal, conflict rezultat din reunirea unor cereri indisociabile, dacă una dintre aceste cereri aparține competenței de atribuțiune a tribunalului, conflictul se va rezolva în favoarea acestuia (Firește, nu același va fi rezultatul în cazul unor chestiuni conexe, dar divizibile). Mai evident, rezultă aserțiunea la care ne-am oprit prin compararea textelor având ca obiect distribuirea competenței „materiale” între judecătorii și tribunale: art. 94 pct. 1 noul C. pr. civ. Enumeră, punctual și, în principiu, limitativ, cererile care sunt judecate în primă instanță de judecătorii; art. 95 pct. 1 noul C. pr. civ. Înscrie o dispoziție „generală” sau de „principiu”, deplin relevantă, sub aspectul discutat: tribunalul judecă în primă instanță „toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe”. Distribuirea competenței „materiale” între instanțele judecătorești s-a făcut, așadar, dintr-o perspectivă piramidală (art. 94 și urm. noul C. pr. civ.). Să mai adăugăm că tribunalele și curțile de apel sunt instanțe de recurs numai „în cazurile anume prevăzute de lege”. Altfel zis, dacă am înțeles bine, controlul hotărârilor instanțelor judecătorești nu se realizează, de principiu, în ordinea pe care o implică structurarea lor ierarhică, ci selectiv, în condițiile anume prevăzute de lege. În sens pozitiv vorbind, și astfel s-ar asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, „prezumând” că treptele ierarhice ale instanțelor judecătorești semnifică totodată și totdeauna o calitate în plus sub aspectul „competenței profesionale”, iar hotărârea unei instanțe de recurs, mai înaltă în grad, are rezonanțe mai ample în „mediul” instanțelor judecătorești.

În sensul art. 94 noul C. pr. civ., judecătoriile se înfățișează într-o dublă ipostază: ca prime instanțe și ca instanțe de control judecătoresc. În calitatea lor de prime instanțe, judecătoriile au o competență obișnuită, în cazurile prevăzute de art. 94 pct. 1 noul C. pr. civ., precum și o competență reziduală sau supletivă, în orice alte cazuri prevăzute de lege – art. 94 pct. 3 noul C. pr. civ. În calitatea lor de instanțe de „control judecătoresc”, judecătoriile soluționează căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională sau ale altor organe cu o astfel de activitate.

1. În primă instanță, judecătoriile judecă „următoarele” cereri, al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel; b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii; c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz, exceptând însă orice alte cereri derivate din asemenea raporturi care au o natură contencios-administrativă sau de dreptul muncii; d) cererile de evacuare, formulate ca acțiuni personale imobiliare; e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau îngrădiri ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească; f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire; g) cererile posesorii; h) cererile privind obligațiile de a face, neevaluabile în bani, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe; i) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare; j) orice alte cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

De regulă, competența de atribuțiune a judecătoriei este exclusivă: uneori, ea este însă alternativă, ceea ce creează dificultăți în aprecierea competenței, acestea fiind amplificate și de atitudinea ezitantă în aprecierea obiectului cererii.

Dispoziția supletivă, atributivă de competență pentru judecătorie, poate fi cuprinsă în legea generală de procedură sau într-o lege specială.

2. Soluționarea căilor de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege”. Este consacrat astfel, cum mai spuneam – și prin legea de procedură civilă, pe temeiul dispozițiilor constituționale – „controlul judecătoresc”.

Câteva precizări sunt necesare în marginea prevederilor art. 94 pct. 2 noul C. pr. civ.: a) Sintagma „cale de atac” și termenul „hotărâre” au, aici, un sens generic, semnificând orice cale de atac și față de orice decizie prin care se tranșează un litigiu de către alte organe de jurisdicție decât instanțele judecătorești; b) Hotărârile pronunțate de către judecătorii, în asemenea situații, sunt hotărâri susceptibile numai de recurs; c) în opinia noastră, precizarea făcută in fine – „în cazurile prevăzute de lege” – nu poate avea semnificația – precum odinioară – că exercitarea controlului judecătoresc nu s-ar putea realiza decât sub „condiția restrictivă ca exercitarea unui astfel de control să fie expres prevăzută de lege”. Prin raportare la prevederile art. 21 și ale art. 126 alin. (1) din Constituție, nu poate exista hotărâre a autorităților administrației publice sau a altor organe cu activitate jurisdicțională sustrasă controlului judecătoresc. Sensul actual al precizării făcute la art. 94 pct. 3 noul C. pr. civ. Credem, deci, că este altul: judecătoriile exercită controlul judecătoresc dacă acest control, în condițiile legii, nu revine altor categorii de instanțe.

3. Soluționează „orice alte cereri date prin lege’’ în competența judecătoriei. Această competență este stabilită prin dispoziții ale legii comune de procedură civilă și prin dispoziții din legi speciale.

Resurecția unor acte normative considerate ca fiind căzute în desuetudine, ca și dinamismul legislativ specific actualei ambianțe au îmbogățit competența de atribuțiune a judecătoriilor.

Anterior adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2013, urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 967/2012, art. 94 pct. 2 noul C. pr. civ. Prevedea că judecătoria soluționează „în primă și ultimă instanță” cererile privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv. Textul legal era vădit neconstituțional, cultivând ideea existenței unor hotărâri judecătorești infailibile aprioric, sustrase oricărui control judiciar, și astfel încălcându-se dreptul de acces la justiție în însăși substanța acestuia și în plenitudinea lui. Textul legal acredita și sofismul că, indiferent de părți și de interesul acestora, anumite categorii de litigii sunt modice ori derizorii, așa încât nu are importanță calitatea hotărârilor pronunțate în legătură cu acestea. Pe scurt, textul era cel puțin anacronic, dacă nu chiar inept.

Față de regulile comune în materia competenței de atribuțiune a judecătoriilor, există sau pot exista situații speciale pentru unele judecătorii, fie în sensul atribuirii unei competențe complementare, fie în sensul atribuirii unei competențe exclusive. Potrivit legii speciale, unele judecătorii rezolvă în „exclusivitate” cererile prevăzute de aceste legi.

Până la abrogarea Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, în temeiul art. 296 din Codul muncii, judecătoria a avut competența de a soluționa litigiile referitoare la aceste carnete, la reconstituirea vechimii în muncă, precum și cele privind refuzul angajatorului de a înscrie în carnetul de muncă unele date personale ale salariatului;

Fără să fie vorba de conflicte de muncă, în procedură necontencioasă judecătoria soluționează:

cererile pentru dobândirea personalității juridice de către sindicate (art. 14 alin. 1 din Legea nr. 62/2011), precum și cele privind constatarea îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate (art. 51 alin. 2);

cererile referitoare la dobândirea personalității juridice de către organizațiile patronale (art. 58 alin. 3);

cererile de autorizare a funcționării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc ale salariaților, precum și de înregistrare a acestora în registrul de persoane juridice.

Judecătoria, ca instanță de drept comun, este competentă să soluționeze și cererea privind cheltuielile de judecată, atunci când acestea sunt solicitate pe cale separată, ulterior, și nu odată cu fondul litigiului de muncă, în cadrul căruia, ar fi avut caracter accesoriu, fiind astfel incidente dispozițiile art. 17 din Codul de procedură civilă, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției (art. 32 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001) în cazul neîncheierii contractului individual de muncă în formă scrisă (art. 16 din Codul muncii), precum și în cazul altor contravenții reglementate de legislația muncii.

De asemenea, judecătoria este competentă să soluționeze litigiile dintre beneficiari și zilieri potrivit art. 14 din Legea nr. 52/2011 privind exercitarea unor activități cu caracter ocazional desfășurate de zilieri.

3.3. Tribunalul

Din cuprinsul art. 95 noul C. pr. civ. Rezultă că tribunalele se pot prezenta, după caz, într-o triplă ipostază: a) Ca primă instanță, în legătură cu cererile date prin lege în competența lor, mai exact, ele judecă în primă instanță „toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe”. Ele au și o competență reziduală sau supletivă, evocată de pct. 4 al articolului menționat, „orice alte cereri date prin lege în competența lor”; b) Ca instanțe de apel, tribunalele soluționează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță; c) Ca instanțe de recurs, tribunalele soluționează recursurile, în cazurile anume prevăzute de lege.

Prevederile art. 95 noul C. pr. civ., cu privire la competența de atribuțiune a tribunalelor, conduc deja spre două concluzii: a) Tribunalele sunt „instanțe de drept comun”. Ele sunt asemenea instanțe în legătură cu cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe; b) în unele materii, competența de atribuțiune a tribunalelor este exclusivă, în altele ea este alternativă, fie în raport cu valoarea obiectului cererii sau a procesului, fie în raport cu calitatea părților din proces. Sunt de competența exclusivă a tribunalelor, De exemplu, cererile în materie de proprietate intelectuală, cererile în materie de expropriere, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite a hotărârilor date în țări străine. Sunt repartizate alternativ, între tribunale și judecătorii, în raport cu „valoarea” obiectului cererile evaluabile în bani, având ca plafon valoric suma de 200.000 lei, precum și, între tribunale și curțile de apel, cererile în materie de contencios administrativ.

Sistematizând materiile litigioase date în competența de atribuțiune a tribunalelor, distingem între: A. Cereri aparținând competenței materiale, obișnuite sau speciale a tribunalelor ca prime instanțe; B. Apeluri; C. Recursuri. Tribunalele se înfățișează așadar într-o triplă ipostază: prime instanțe, instanțe de apel și instanțe de recurs. Potrivit cu sistematizarea convenită:

A. Tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Prin această nouă formulare, atât de „generoasă”, implicând numai restricții exprese, punctuale, se reafirmă cât se poate de clar ideea că tribunalele sunt instanțe de drept comun. Noul text legal, un calc al altor reglementări, promovat prin legea de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, a fost cu siguranță cel mai „comod” pentru legiuitor, lăsând pe seama interpretului să verifice de fiecare dată dacă respectiva materie litigioasă nu a fost rezervată competenței unei alte instante.

In raport cu aceste prevederi, a devenit într-adevăr superfluă enumerarea inițială și oricum doar exemplificativă a diferitelor categorii de cereri aflate în competența de atribuțiune, „materială” a tribunalelor, ca prime instanțe.

De asemenea, în raport cu acest mod de a reglementa pot avea sens și prevederile art. 131 noul C. pr. civ., nou introdus în cod, potrivit căruia: „(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) în mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.”

B. Ca instanță de apel, tribunalele soluționează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță (art. 95 pct. 2 noul C. pr. civ.). Obiectul apelului, susceptibil de soluționare de către tribunale, îl constituie așadar hotărârile pronunțate de judecătorii în „primă instanță”, indiferent dacă s-au pronunțat sau nu în fond. Articolul 466 noul C. pr. civ. Face câteva precizări de „preîntâmpinare” a unor posibile erori: hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel; sunt supuse apelului și hotărârile date în ultimă instanță dacă, potrivit legii, instanța nu putea să judece decât în primă instanță; hotărârile date în ultimă instanță rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunțate în primă instanță; împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.

Hotărârile nesusceptibile de apel pot fi identificate fie considerând că legea le declară fără drept de apel [De exemplu, în caz de renunțare la judecată – art. 406 alin. (6) noul C. pr. civ., în caz de renunțare la însuși dreptul dedus judecății – art. 410 noul C. pr. civ., în caz de învoială a părților – art. 440 alin. (1) noul C. pr. civ.], fie constatând că legea deschide direct împotriva lor calea de atac a recursului [De exemplu, în cazul perimării – art. 421 alin. (2) noul C. pr. civ.].

Astfel cum rezultă prin interpretarea a contrario a prevederilor art. 483 alin. (2) noul C. pr. civ., sunt susceptibile numai de apel hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv; de asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Constituie de asemenea obiect al apelului, potrivit art. 466 alin. (4) noul C. pr. civ., încheierile premergătoare hotărârii, numai că ele nu pot fi atacate decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel; apelul făcut împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare.

Încheierea prin care se încuviințează cererea în procedura necontencioasă este supusă „numai apelului” [art. 534 alin. (2) noul C. pr. civ.]; apelul împotriva încheierii pronunțate în procedura necontencioasă, date de președintele judecătoriei, se judecă de tribunal, dar apelul exercitat împotriva încheierii date de președintele tribunalului în aceeași materie se judecă de un complet al instanței respective – art. 537 alin. (3) noul C. pr. civ.

C. Ca instanțe de recurs, tribunalele judecă recursurile, în cazurile anume prevăzute de lege (art. 95 pct. 3 noul C. pr. civ.). Textul legal este laconic, iar precizarea făcută in fine, logic și în principiu, implică câteva ipoteze: nu sunt susceptibile de recurs hotărârile pentru care legea prevede „numai” calea de atac a apelului; sunt susceptibile de recurs hotărârile pentru care legea prevede „numai” calea de atac a recursului. [De exemplu: hotărârea dată în cazul renunțării la judecată – art. 406 alin. (6) noul C. pr. civ.; hotărârea dată în cazul renunțării la dreptul dedus judecății – art. 410 noul C. pr. civ.; hotărârea prin care se constată perimarea – art. 421 alin. (2) noul C. pr. civ.; hotărârea parțială, pe baza recunoașterii unora dintre pretenții – art. 437 alin. (1) noul C. pr. civ.; hotărârea de expedient – art. 440 noul C. pr. civ.]. Aceste ipoteze rezultă de altfel din prevederile art. 483 alin. (1) și (2) noul C. pr. civ.: „(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului. (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv; de asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.

În principiu, dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs. Așadar, încheierile premergătoare hotărârii atacate cu recurs, devin ele însele obiect al recursului odată cu fondul, exceptând însă încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecății, care pot fi atacate anterior fondului.

De asemenea, tribunalul judecă procesele și cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Este vorba, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, de cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarilor publici, printre care se numără și contestațiile împotriva modului de stabilire a salariilor individuale, a sporurilor, premiilor și a altor drepturi. Totodată, judecă, de exemplu potrivit art. 451 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, acțiunea în anulare formulată de medicul sancționat împotriva deciziei de sancționare a Comisie Superioare de disciplină.

Însă, „funcțiile de director și de director adjunct din cadrul structurilor teritoriale ale Curții de Conturi fiind asimilate funcției de auditor public extern, așa cum această sintagmă este definită prin art. 1 lit. e din Statutul auditorului public extern din cadrul Curții de Conturi a României…, sunt funcții de natură contractuală cărora li se aplică reglementările Legii nr. 53/2003 (Codul muncii) ’”.

Potrivit art. 119 din Legea nr. 76/2002, „competența soluționării pricinilor având drept obiect stabilirea ajutorului de șomaj revine, în primă instanță, tribunalului (secția sau completul socializat pentru soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale) de la domiciliul (reședința) reclamantului”.

În temeiul Legii dialogului social nr. 62/2011, tribunalele sunt competente să soluționeze cererile privind:

dobândirea personalității juridice de către federațiile, confederațiile și uniunile sindicale teritoriale (art. 42 și art. 43), precum și constatarea îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate a acestora (art. 51 alin. 2);

dobândirea personalității juridice de către federațiile, confederațiile și uniunile patronale teritoriale (art. 55 alin. 4), precum și constatarea îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate a acestora (art. 72 alin. 2), inclusiv în ceea ce privește funcționarii publici.

De asemenea, tribunalele judecă cererile privind încetarea grevei (art. 198).

3.4. Curtea de apel

Din cuprinsul art. 96 noul C. pr. civ. Rezultă că și aceste instanțe se înfățișează într-o triplă ipostază: ele judecă în primă instanță, ele judecă ca instanțe de apel; în fine, ele judecă ca instanțe de recurs.

Procedând la aceeași sistematizare, ca și în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor, identificăm materiile litigioase date în competența curților de apel sub următoarele aspecte: materii date în competența acestora ca prime instanțe (1); apelurile (2); recursurile (3).

1. Curțile de apel judecă, în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale. Printr-o formulă expeditivă și de trimitere, legiuitorul, prin legea de punere în aplicare a codului, a „rezolvat” această primă componentă a competenței curților de apel, simplificând reglementarea, nu însă și interpretarea.

Ca instanțe de control judecătoresc, curțile de apel soluționează căile de atac, indiferent de denumirea lor, împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu o astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.

Curtea de apel judecă „orice alte cereri date prin lege în competența” ei. Din economia dispozițiilor legii de procedură civilă ar rezulta că, de asemenea, curtea de apel judecă, de exemplu, conflictul de competență ivit între două judecătorii care nu sunt cuprinse în circumscripția aceluiași tribunal sau dacă conflictul s-a ivit între o judecătorie și un tribunal ori între două tribunale aflate în spațiul de jurisdicție al curții de apel [art. 135 alin. (1) noul C. pr. civ.]; cererile de abținere și cele de recuzare dacă, din cauza abținerii sau a recuzării, la tribunal, nu se poate constitui completul de judecată [art. 50 alin. (2) noul C. pr. civ.]; cererea de strămutare, întemeiată pe motive de bănuială legitimă, dacă instanța de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripția respectivei curți de apel [art. 142 alin. (1) noul C. pr. civ.]; contestația în anulare sau cererea de revizuire introdusă împotriva propriei hotărâri [art. 505 alin. (1) noul C. pr. civ. și art. 510 alin. (1) noul C. pr. civ.].

2. Ca instanțe de apel, curțile de apel judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță”. Referindu-ne în exclusivitate la obiectul apelului, sunt reiterabile, adecvat, câteva precizări: a) în principiu, sunt susceptibile de atac pe calea apelului hotărârile pronunțate de tribunale, indiferent dacă acestea s-au pronunțat sau nu în fond, dacă legea nu prevede altfel; b) Coroborând dispozițiile art. 466 alin. (1) noul C. pr. civ. cu cele ale altor dispoziții din legea de procedură civilă, rezultă că unele hotărâri nu sunt susceptibile de apel, ele putând fi atacate numai cu recurs. [De exemplu, hotărârea prin care tribunalul ar constata perimarea – art. 421 alin. (2) noul C. pr. civ.; hotărârea dată în urma renunțării la judecată – art. 406 alin. (6) noul C. pr. civ.; hotărârea dată în cazul renunțării la însuși dreptul pretins – art. 410 noul C. pr. civ.; hotărârea parțială a tribunalului – art. 440 alin. (1) noul C. pr. civ.]; c) în sensul celor prevăzute de art. 508 alin. (4) noul C. pr. civ. și de art. 513 alin. (5) noul C. pr. civ., hotărârea pronunțată de către tribunal în căile extraordinare de atac de retractare (contestația în anulare și revizuirea) este susceptibilă de apel numai dacă și hotărârea care a făcut obiectul căii extraordinare de atac putea fi atacată cu apel. (Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul); d) își găsește aplicare art. 466 alin. (4) noul C. pr. civ., împotriva încheierilor premergătoare neputându-se face apel decât odată cu fondul [De exemplu, încheierea prin care s-a respins recuzarea – art. 53 alin. (1) noul C. pr. civ.; încheierea prin care instanța hotărăște admiterea în principiu a intervenției unui terț în proces – art. 64 alin. (3) noul C. pr. civ.; încheierea de respingere a excepției de necompetență – art. 132 alin. (2) noul C. pr. civ.]. Totuși, unele încheieri premergătoare nu pot fi niciodată apelate [de exemplu, încheierea prin care s-a încuviințat sau respins abținerea, ca și încheierea prin care s-a încuviințat recuzarea – art. 53 alin. (2) noul C. pr. civ.], iar altele pot fi atacate separat, dar numai cu recurs [de exemplu, încheierea de suspendare a judecării procesului art. 414 alin. (1) noul C. pr. civ.].

3. Ca instanță de recurs, curtea de apel judecă „în cazurile prevăzute de lege”. – Art. 96 pct. 3 noul C. pr. civ. În context trebuie observate și prevederile art. 483 alin. (1) noul C. pr. civ., în sensul cărora: „Hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”. În marginea textelor și prin referire la tema competenței de atribuțiune, precizăm doar următoarele: a) Textul trebuie interpretat în sensul că el vizează nu numai hotărârile pronunțate de tribunale „în apel”, dar și hotărârile pronunțate de tribunale „fără drept de apel” (de exemplu, hotărârea prin care se respinge cererea ca nefondată, în urma renunțării reclamantului la însuși dreptul alegat – art. 410 noul C. pr. civ., hotărârea de expedient – art. 440 noul C. pr. civ.); b) Hotărârile pronunțate de tribunale în apel sunt susceptibile de recurs indiferent dacă prin ele s-a rezolvat fondul litigiului sau apelul a fost respins, anulat ori el a fost considerat perimat; c) Din cuprinsul textului rezultă că, în principiu, recursul nu poate fi exercitat omisso medio. Cu alte cuvinte, nu pot face obiectul recursului hotărârile pronunțate în primă instanță, dar care nu au fost atacate cu apel, deși legea deschidea și această cale de atac; d) Prin raportare la art. 494 noul C. pr. civ. și, pe cale de consecință, la art. 466 alin. (4) noul C. pr. civ., încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu recurs decât odată cu hotărârea pronunțată de tribunal în apel sau fără drept de apel, exceptând cazul când prin lege se dispune altfel.

Evident, ca instanțe de recurs, judecă cererile îndreptate împotriva sentințelor pronunțate de tribunal în conflictele individuale de muncă, precum și cele referitoare la încetarea grevei (art. 201 alin. 1 din Legea dialogului social) în acest sens, art. 35 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 prevede că și în cadrul Curților de apel funcționează secții sau după caz complete specializate pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de apel (secția de contencios administrativ) mai este competentă să soluționeze cererile împotriva refuzului de înregistrare și de anulare a înregistrării contractelor colective de muncă de către Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

3.5. Înalta Curte de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție este continuatoarea Înaltei Curți de Casație care, la rândul ei, a fost o instituție de inspirație franceză, având însă antecedente instituționale în vechiul drept românesc. Articolul 126 din Constituția României, revizuită, a reinstaurat înalta Curte de Casație și Justiție. Articolul 16 și urm. Din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară reglementează organizarea, conducerea și competența înaltei Curți de Casație și Justiție.

Am consemnat între atributele Înaltei Curți de Casație și Justiție, atribute care, prin complementarietatea lor, îi definesc și rolul, următoarele:

a) în condiții specifice, de compatibilitate cu principiul independenței justiției, înalta Curte de Casație și Justiție este factorul structurant al activității instanțelor judecătorești. În acest sens, considerăm că au deplină semnificație cel puțin prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și ale art. 16 alin. (2) din aceeași lege. Justiția – proclamă art. 126 alin. (1) din Constituție – „se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești” stabilite de lege. Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale – art. 126 alin. (3) din Constituție și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004;

b) Înalta Curte de Casație și Justiție asigură – cum deja a putut rezulta prin invocarea art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 – „interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești”. Ea este deci atât „păzitoarea legii”, cât și factorul de promovare a unității de jurisprudență. Între mijloacele procedurale instituționalizate în acest scop, indicăm recursul în interesul legii (art. 514 și urm. noul C. pr. civ.) și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept (art. 519 și urm. noul C. pr. civ.). Menționăm însă, de asemenea, prevederile art. 24 din Legea nr. 304/2004, în sensul cărora, dacă o secție a Curții consideră că este cazul a se reveni asupra propriei jurisprudențe, judecata va fi întreruptă și vor fi sesizate Secțiile Unite ale instanței supreme, judecata reluându-se după pronunțarea acestora asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenței;

c) Înalta Curte de Casație și Justiție nu este un al treilea grad de jurisdicție: instanțele judecătorești au fost grupate câte două, instanța supremă fiind instanță de drept comun în materia recursurilor;

d) De regulă, instanța supremă nu judecă în fond, ea procedează astfel numai cu totul excepțional, pe temeiul unor legi speciale. Altfel, în pofida mamutizării ei, aproape fără egal, în mai noua concepție, mai ales de sorginte parlamentară și din motive discutabile, instanța supremă doar respinge sau casează;

e) în România există o singură instanță supremă – art. 16 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. Unicitatea instanței supreme este nu numai singura compatibilă cu structura unitară a statului român, dar și soluția adecvată pentru a-și putea îndeplini rolul ei – asigurarea „interpretării și aplicării corecte și unitare a legii de către celelalte instanțe”;

f) Înalta Curte de Casație și Justiție este unul dintre „partenerii” Curții Constituționale în procedura controlului constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora. Într-adevăr, potrivit art. 146 alin. (1) lit. a) din Constituție – și art. 23 din Legea nr. 304/2004 – Curtea Constituțională poate fi sesizată și de înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a se pronunța asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora. Precizăm însă, în context, că, asemenea oricărei alte instanțe, ea sesizează, potrivit legii, Curtea Constituțională, și dacă înaintea sa se ridică o excepție de neconstituționalitate;

g) La sfârșitul fiecărui an, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, stabilește cazurile în care este necesară îmbunătățirea legislației și le comunică ministrului Justiției.

Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în 4 secții – Secția I-a civilă, Secția a II-a civilă, Secția penală, Secția de contencios administrativ și fiscal cu competență proprie, 4 „complete” („completuri”) de 5 judecători specializați, în funcție de natura cauzei și Secțiile Unite. Completurile de judecată se constituie cu 3 judecători din aceeași secție. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de către vicepreședintele acesteia.

În cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din cuprinsul art. 97 noul C. pr. civ., ale art. 19 și urm. Din Legea nr. 304/2004 și al art. 493 noul C. pr. civ. Rezultă că instanța supremă judecă:

1. Recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În principiu însă, în situațiile în care, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă sau ale legii speciale, încheierile sau alte hotărâri pronunțate de instanțele judecătorești sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competența instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea în cauză sau, după caz, de competența instanței expres prevăzute de lege;

2. Recursurile în interesul legii, recursurile deci având ca scop „asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii” – art. 514 și urm. noul C. pr. civ. În context, vom face doar câteva observații. Curtea Europeană, chiar prin unele dintre hotărârile ei pronunțate împotriva României, observa că „repetatele casări” ale hotărârilor judecătorești denotă o „deficiență de funcționare a sistemului judiciar”, adăugăm noi, constând și în interpretarea diferită, contradictorie, adeseori la extreme, a unuia și aceluiași text de lege.

Remarcăm, în contextul noilor reglementări, redimensionarea recursului în interesul legii, prin noii subiecți care îl pot exercita, între care însuși Colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație de Casație și Justiție și Avocatul Poporului, considerându-se că exercitarea recursului este chiar o „îndatorire” – cu ce fel de consecințe în cazul neîndeplinirii ei?, prin cerința luării în considerare a jurisprudenței relevante a Curții Constituționale – oricum obligatorie , a Curții Europene și a Curții de Justiție a Uniunii Europene – de asemenea obligatorii, a doctrinei și a opiniei unor specialiști consultați, precum și prin susținerea lui de către autorii recursului ori de către reprezentanții acestora.

Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din președintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinții înaltei Curți de Casație și Justiție, președinții de secții din cadrul acesteia, precum și 20 de judecători, din care 14 judecători din secția/secțiile în a cărei/căror competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești și câte 2 judecători din cadrul celorlalte secții. Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv unul dintre vicepreședinții acesteia este președinte al completului.

În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secții, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție va stabili numărul judecătorilor din secțiile interesate care vor intra în compunerea completului arătat, celelalte secții urmând a fi reprezentate potrivit dispozițiilor aceluiași alineat.

Atunci când problema de drept nu intră în competența nici unei secții a înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții înaltei Curți de Casație și Justiție va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secții. Pentru întocmirea raportului, președintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secții.

După sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secției în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, precum și a judecătorilor din celelalte secții ce intră în alcătuirea completului arătat de art. 516 alin. (1) noul C. pr. civ. După alcătuirea completului, președintele acestuia va desemna dintre membrii acestuia 3 judecători pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. Raportorii nu sunt incompatibili.

Decizia se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul judecătorilor completului, fără a se admite abțineri de la vot – art. 516 alin. (11) noul C. pr. civ.

Articolul 517 alin. (4) noul C. pr. civ., într-o nouă formulare, precizează că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Recursul în interesul legii este admisibil „numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii” – art. 515 noul C. pr. civ.

În sensul art. 518 noul C. pr. civ., nou introdus prin Legea nr. 76/2012, decizia în interesul legii „își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării”. În opinia unor autori, este o prevedere necesară, utilă și de mult scadentă, dar care, din păcate, nu rezolvă și alte ipoteze decât cele arătate, precum încetarea aplicabilității unor decizii eronate, a unor decizii în contradicție cu jurisprudența C.E.D.O și a C.J.U.E., a deciziilor căzute în desuetudine.

3. Soluționarea cererilor în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept – art. 97 pct. 3 noul C. pr. civ. În scopul asigurării unei practici judiciare unitare – unul dintre dezideratele fundamentale, permanente și mereu scadente în interiorul unui sistem judiciar aflat în continue convulsii, unele inerente, altele conjuncturale sau provocate -, condiție indeniabilă a afirmării credibile a preeminenței dreptului și a cultivării credibilității și competenței imparțiale a judecătorilor, alături de recursul în interesul legii s-a introdus și o altă procedură, inspirată, poate, de reglementarea franceză, dar atribuindu-i și unele elemente de „originalitate”, și tocmai acestea cel puțin vulnerabile, dacă nu chiar surprinzătoare și inadmisibile: sesizarea înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei „hotărâri prealabile” pentru dezlegarea unor probleme de drept (art. 519-518 noul C. pr. civ.). Prin elementele ei procedurale, această nouă instituție se deosebește de recursul în interesul legii, dar, prin rezultatul spre care se tinde, pe de o parte, este un fel de „anticameră” a recursului în interesul legii, iar, pe de alta, este mult mai mult decât acesta.

Astfel cum art. 519 noul C. pr. civ. ne avizează: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

4. Soluționează orice alte cereri date prin lege în competența sa – art. 97 pct. 4 noul C. pr. civ.. Aceste „alte cereri” sunt cele prevăzute în legea de procedură sau în legi speciale. De exemplu: soluționarea cererii de recuzare [art. 50 alin. (2) noul C. pr. civ.]; soluționarea conflictului de competență, când cele două instanțe aflate în conflict nu se găsesc în circumscripția aceleiași Curți de apel sau când conflictul există între două Curți de apel [art. 135 alin. (1) și (2) noul C. pr. civ.]; soluționarea conflictului de competență ivit între o Curte de apel și un alt organ cu activitate jurisdicțională [art. 135 alin. (3) noul C. pr. civ.]; cererile de recuzare a judecătorilor de la o Curte de apel, când, din cauza recuzării, în mod excepțional, nu s-ar putea constitui completul [art. 50 alin. (3) noul C. pr. civ.]; cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranță publică [art. 142 alin. (2) noul C. pr. civ.]; cererea părții interesate de a se desemna o altă instanță de același grad care să-i judece pricina, atunci când, din pricina unor împrejurări excepționale, instanța competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcționeze (art. 147 noul C. pr. civ.); contestațiile în anulare [art. 505 alin. (1) noul C. pr. civ.] și revizuirile [art. 510 alin. (1) noul C. pr. civ.] îndreptate împotriva propriilor hotărâri; cererile de îndreptare, de lămurire sau de completare a propriilor hotărâri [art. 442 și urm. noul C. pr. civ.]; contestațiile privind deciziile Biroului Electoral Central de admitere sau de respingere a protocolului de constituire a alianței electorale [art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 35/20081]; contestațiile împotriva hotărârilor consiliului de administrație al Băncii Naționale a României [art. 275 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006]; cauzele privind persoanele prevăzute la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 [art. 24 alin. (1) și (2) din legea menționată]; recursul prevăzut de art. 70 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, precum și în alte situații prevăzute de lege.

Fiecare dintre secțiile acesteia soluționează cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în Codul de procedură civilă, conflictele de competență, în cazurile prevăzute de lege, orice alte cereri prevăzute de lege. Potrivit art. 21 din Legea nr. 304/2004, Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Secția corespunzătoare rezolvă cererea având ca obiect dezlegarea unei probleme de drept, la sesizarea unui complet de judecată, în condițiile prevăzute de art. 519 și urm. noul C. pr. civ.; un alt complet al secției rezolvă plângerea împotriva încheierii de respingere a contestației făcute pentru nerezolvarea cauzei într-un termen optim și previzibil.

Completul de 5 judecători soluționează recursul în situația în care judecata în fața secției instanței supreme a fost întreruptă (de exemplu, prin constatarea perimării acestuia), altfel, în asemenea ipoteze, accesul efectiv la justiție fiind nesocotit.

Secțiile instanței supreme se reunesc pentru soluționarea, în condițiile art. 26 din Legea nr. 304/2004, sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – procedură specifică, alături de altele, pentru asigurarea constantelor jurisprudențiale sau, după caz, a revirimentelor – și pentru a decide sesizarea Curții Constituționale în vederea exercitării controlului constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora.

În materia care ne interesează, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

recursurile împotriva sentințelor pronunțate de curțile de apel în cazurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici din cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale;

recursurile împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară privind judecătorii sau procurorii sancționați;

plângerile împotriva hotărârilor pronunțate în urma contestațiilor formulate de judecători, procurori și alte categorii de personal din sistemul judiciar cu privire la modul de stabilire a drepturilor salariale etc.

Prin recursurile în interesul legii, înalta Curte de Casație și Justiție pronunță decizii având ca scop unificarea practicii judiciare ș/în ceea ce privește aplicarea legislației muncii.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă Decizia nr. 6/2011 prin care s-a stabilit că menționarea în conținutul deciziei de concediere a listei tuturor locurilor disponibile în unitate (prevăzută la art. 76 alin. 1 lit. d după republicarea Codului muncii) nu se aplică în situația în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu țin de persoana salariaților, în temeiul art. 65 din Codul muncii.

3.6. Competența teritorială

Art. 269 alin. 2 din Codul muncii dispune că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz sediul.

Acest text este completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform căruia „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Rezultă din dispozițiile citate că în situația în care lucrătorul are calitatea de reclamant competența teritorială este alternativă, el putând să sesizeze instanța ori de la domiciliul (reședința) sa, ori pe cea de la locul său de muncă (sediul angajatorului, ca regulă).

În cazul funcționarilor publici, există o reglementare specială, dar nediferită esențial de cea prevăzute de textele la care am făcut referire anterior.

Art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 dispune: „reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale”.

În ipoteza în care angajatorul are calitatea de reclamant, competența teritorială este unică: aparține instanței competente de la sediul (domiciliul) său (art. 269 alin. 2 din Codul muncii).

Noțiunea de domiciliu trebuie interpretată într-un sens larg; ea se referă, în cazul în care salariatul este reclamant (ceea ce constituie regula generală), nu doar la locuința statornică și principală a acestuia, ci și la locul unde poate fi găsit pentru comunicarea actelor de procedură. El are un drept de opțiune între instanța competentă material de la domiciliul său și cea competentă de la reședința sa, evident atunci când dispune de ambele locuințe. Mai precis, competența aparține instanței în a cărei circumscripție își are reclamantul locuința efectivă.

Constatăm că legislația muncii derogă de la regula generală prevăzută de Codul de procedură civilă, conform căreia cererea se face la instanța domiciliului pârâtului (art. 5). Derogarea este justificată, fiind mai favorabilă salariaților.

În cazul pluralității de reclamanți (salariați), având domicilii diferite, s-a ridicat întrebarea ce instanță este competentă (sau instanțe competente) teritorial să soluționeze conflictul de muncă. În practică s-a răspuns că în această situație este vorba de o coparticipare procesuală activă, deoarece obiectul pricinii are aceeași cauză care permite, în virtutea unei prorogări legale de competență, alegerea competenței teritoriale la domiciliul unui reclamant, soluția impunându-se și pentru o mai buna administrare a justiției și pronunțarea unei hotărâri unitare.

Soluția de mai sus a fost însă criticată. S-a susținut că „alegerea instanței competente permisă în cadrul pluralității de pârâți nu este posibilă în tăcerea legii pentru pluralitatea de reclamanți, prorogarea de competență operând doar când există o dispoziție expresă a legii care autorizează instanța sesizată cu o cerere de competența sa să rezolve și o altă cerere care nu intră în competența sa, ori în cazul pluralității de reclamanți nu există o asemenea dispoziție…

În consecință, în cazul pluralității de reclamanți în conflictele și litigiile de muncă, acțiunea se introduce totdeauna la instanțele competente teritorial de la domiciliul acestora, nefiind permisă alegerea de domiciliu în vederea stabilirii unei alte instanțe competente teritorial.

Reclamanții nu ar putea să renunțe la competența teritorială absolută, chiar dacă dispozițiile din Codul muncii sunt de favoare pentru ei, deoarece art. 39 din același Cod sancționează cu nulitatea absolută renunțarea la drepturile recunoscute prin lege, salariaților.”

În același sens, s-a apreciat că voința părților nu poate înfrânge normele de competență (în speță teritorială) cu caracter excepțional (exclusiv). În cazul salariaților, temeiul legal al inadmisibilității încălcării normei de competență teritorială exclusiv, instituită prin art. 269 alin. 2 din Codul muncii, rezidă și în art. 38 din același Cod.

Cu toate acestea, s-a propus completarea art. 269 alin. 2 din Codul muncii, în sensul de a se preciza, la finalul său, că se are în vedere instanța competentă „în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul (voluntar sau ales) ori, după caz, sediul”.

În ceea ce ne privește, am fost de părere că în cazul discutat nu este vorba de renunțarea la un drept, fiind în interesul tuturor reclamanților o bună administrare a justiției și pronunțarea unei hotărâri judecătorești unitare, cu satisfacerea drepturilor și intereselor lor. Se poate aprecia că astfel are loc o prorogare voluntară sau convențională de competență, în temeiul art. 126 din Codul de procedură civilă, cererea putând fi introdusă la orice instanță în raza căreia își are domiciliul unul dintre reclamanți. Competența este exclusivă, dar raportată la o instanță situată într-o altă circumscripție teritorială (cel mai adesea, de la domiciliul/sediul etc. Pârâtului) și nu raportată la instanța situată în oricare dintre circumscripțiile unde domiciliază (sau își are reședința) unul dintre salariații reclamanți.

Dacă, în cazul pluralității de pârâți, în temeiul art. 113 din Codul de procedură civilă, reclamantul poate să depună cererea la instanța competentă pentru oricare dintre ei, pe baza principiului simetriei, trebuie să existe o atare posibilitate și în cazul pluralității de reclamanți. Astfel, nu sunt afectate interesele justițiabililor, dimpotrivă, și nici lezată ordinea publică.

În prezent, credem că legiuitorul a tranșat controversa de mai sus, ca urmare a modificării art. 129 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010, potrivit căruia necompetența este de ordine publică sau privată.

Este de ordine publică, printre altele, „în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura” (pct. 3). În toate celelalte cazuri este de ordine privată.

Or, în cazul discutat nu există niciun impediment legal ca părțile să statornicească altfel, în favoarea lor, fără afectarea drepturilor și intereselor proprii sau ale altor justițiabili etc. În prezent au și o posibilitate legală: de a stabili competența instanței de la locul lor de muncă (art. 210 din Legea dialogului social). Totuși, pentru clarificarea deplină a problemei și evitarea unor soluții contrarii în ipoteze de genul celei menționate, s-ar impune, de lege ferenda, completarea art. 269 din Codul muncii cu încă un alineat în care să se prevadă că în situația pluralității de reclamanți, în cauze care au o strânsă legătură între ele, cererile să poată fi adresate oricărei instanțe de la domiciliile sau reședințele unuia dintre reclamanți ori la locul lor de muncă (evident, la alegerea lor).

Se impune a fi discutată și situația acțiunilor introduse de către sindicat în calitate de reprezentant al membrilor săi.

Am menționat deja că o atare atribuție a sindicatelor este reglementată de art. 28 din Legea dialogului social potrivit cărora „organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. În exercitarea atribuțiilor respective, organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora…”.

Prevederile citate își au sorgintea în dispozițiile generale ale Codului de procedură civilă conform cărora: „părțile pot să exercite drepturile procesuale personal sau prin reprezentant” (art. 80 alin. 1).

Rezultă din dispozițiile citate că atât norma specială (Legea dialogului social nr. 62/2011), cât și norma generală (Codul de procedură civilă) au în vedere pe titularul drepturilor procesuale, respectiv pe cel al drepturilor ce decurg din legislația muncii. Acesta este, desigur, cel reprezentat (salariatul) și nu cel ce reprezintă (reprezentantul) adică sindicatul.

Așadar, în realitate, organizația sindicală nu este ea însăși partea reclamantă în cauză, întrucât nu sunt în discuție drepturile sale, ci ale membrilor săi, context în care titularii dreptului subiectiv, cât și ai dreptului la acțiune sunt salariații.

Drept consecință, în aplicarea dispozițiilor referitoare la competența teritorială, determinant nu este sediul sindicatului, ci domiciliul/reședința membrilor, în numele cărora organizația sindicală s-a adresat justiției, aceștia având calitate procesuală activă. Așa fiind, când este vorba de un singur salariat, acțiunea va fi introdusă la instanța de judecată (tribunalul) în circumscripția căreia își are domiciliul/reședința acesta ori se află locul lui de muncă. Când în cauză sunt mai mulți salariați (ceea ce se întâmplă adesea), credem că va putea fi sesizată instanța de la domiciliul/reședința sau locul de muncă al oricăreia dintre aceștia., așa cum am subliniat deja mai sus. De asemenea, suntem de părere că este posibilă și alegerea domiciliului, inclusiv și în special, la sediul sindicatului ceea ce va atrage competența instanței de la acest sediu (care, cel mai adesea este și sediul angajatorului, deci și locul de muncă al salariaților în cauză).

Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii.

Cea materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Excepția de necompetența este mijlocul procedural prin care una din părți poate solicita instanței de judecată investită cu soluționarea cauzei să se desesizeze și să trimită cauza spre soluționare la instanța de judecată sau la organul cu atribuții jurisdicționale competent potrivit legii. Această excepție dacă nu este ridicată de părți, de regulă de către pârât întrucât el este afectat de chemarea în fața altei instanțe decât cea competentă, trebuie ridicată și pusă în discuția părților de către instanța de judecată întrucât nesocotirea normelor de competență absolută atrage nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate. Excepția de necompetență se judecă de către instanța care a fost sesizată cu acțiunea principală și se judecă cu prioritate față de celelalte excepții. Asupra excepției instanța se va pronunța printr-o încheiere în cazul respingerii acesteia atunci când o găsește neîntemeiată și va trece la judecarea pricinii, cel nemulțumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului (art. 132 alin. 2 din Codul de procedură civilă). Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent (art. 132 alin. 3 din Codul de procedură civilă). Împotriva acestei hotărâri se poate exercita recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare. Dosarul va fi trimis instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenței a devenit irevocabilă.

3.7. Sesizarea instanței de judecată

Are loc printr-o cerere (acțiune, contestație) formulată de persoana interesată (de regulă, salariat sau angajat etc.).

Cu caracter general, art. 148 din noul Cod de procedură civilă dispune: „Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie făcută în scris și să cuprindă arătarea instanței, numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă este cazul, obiectul cererii și semnătura. De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, și datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părți, precum numărul de telefon, numărul de fax, adresa de poștă electronică sau altele asemenea.”

În mod detaliat, conținutul cererii de chemare în judecată este statornicit de art. 194 din Codul de procedură civilă.

Conform art. 270 din Codul muncii, toate actele de procedură potrivit dispozițiilor sale sunt scutite de taxa de timbru.

CAPITOLUL IV. REGULI SPECIALE PRIVIND SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR DE MUNCĂ DE CĂTRE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI

4.1. Completul pentru soluționarea conflictelor de muncă în prima instanță

După modificarea art. 55 din Legea nr. 304/2004, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, „completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și doi asistenți judiciari” (alin. 1). Aceștia din urmă participă la deliberări cu vot consultativ; opinia lor se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează (alin. 2).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat „că participarea unor persoane specializate în diverse domenii de activitate, alături de magistrații de profesie, la soluționarea unor categorii de litigii, nu contravine principiului independenței și imparțialității instanței, prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, în Hotărârea din 23 aprilie 1987, s-a reținut că statele membre ale Consiliului Europei oferă multiple exemple de complete de judecată la care participă, pe lângă magistrați, și persoane specializate în anumite domenii, persoane ale căror cunoștințe sunt necesare pentru soluționarea acelor litigii”.

Cea mai flagrantă și gravă eroare de reglementare a Legii nr. 304/2004 a fost considerată cea care menține ca și vechea reglementare, caracterul consultativ al votului asistenților judiciari. „Există o contradicție in terminis între calitatea de membru al unui complet de judecată… și votul deliberativ pentru unii membri ai completului, iar consultativ pentru alții, pe motivul că unii sunt magistrați (judecători), iar ceilalți nu (fiind asistenți judiciari), de vreme ce hotărârea se pronunță de către toți membrii completului…”.

Așa cum s-a afirmat, cel „care face parte dintr-o structură «deliberativă» – cum este și completul de judecată – nu poate avea doar vot «consultativ».

Dacă anterior revizuirii Constituției, caracterul consultativ al votului foștilor magistrați consultanți era singura soluție legislativă constituțional posibilă, ulterior legea fundamentală prevede posibilitatea participării în cadrul instanțelor specializate și a unor persoane din afara magistraturii. Așa fiind, aceste persoane pot înfăptui și ele, în aceeași măsură, alături de judecători actul de justiție.

Din acest motiv este criticată Decizia Curții Constituționale nr. 723/2006, de vreme ce nu au fost avute în vedere modificările aduse Legii fundamentale în urma revizuirii din anul 2003, considerându-se că nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea practicii anterioare.

Votul deliberativ al asistenților judiciari reprezintă o necesitate, ce ar fi trebuit rezolvată. Altfel aceștia, vor avea pe mai departe, ca și magistrații consultanți, un rol „pur decorativ”, „figuranți” sau de participanți la un «spectacol judiciar».

Mai nou, se propune renunțarea la asistenții judiciari. Menținerea în continuare a lor „apare vădit criticabilă, fiind, deopotrivă, inutilă, nocivă și nefirească”.

În opinia unor autori, nu trebuie să se renunțe la asistenții judiciari, ci instituția lor urmează să fie perfecționată. Principiul tripartismului trebuie să funcționeze și în ceea ce privește soluționarea conflictelor de muncă, așa cum se întâmplă într-o serie de țări europene dezvoltate (Marea Britanie, Germania, Franța, Belgia, Elveția).

Cauzele care au ca obiect raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, fiind de competența instanțelor de contencios administrativ (art. 109 din Legea nr. 188/1999), se judecă la fond de un complet format dintr-un singur judecător (art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004).

Conform art. 54 alin. 2 din această lege, recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, (evident de profesie).

4.2. Statutul asistenților judiciari

Este reglementat de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Hotărârea Guvernului nr. 616/2005 privind condițiile, procedura de selecție și propunere de către Consiliul Economic și Social a candidaților pentru a fi numiți ca asistenți judiciari de către ministrul justiției, de Condițiile de delegare, detașare și transfer ale asistenților judiciari și de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Numărul total al posturilor de asistenți judiciari și repartizarea acestora pe instanțe de stabilesc prin Ordin al ministrului justiției. Consiliul Economic și Social propune candidații în limita numărului de posturi din listele întocmite de confederațiile patronale și cele sindicale.

Numirea în funcție este de competența ministrului justiției, pe o perioadă de 5 ani.

Pot fi numiți asistenți judiciari cei ce îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

au cetățenia română, domiciliul în România și capacitate deplină de exercițiu;

sunt licențiate în drept și dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare;

au o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani;

nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal și se bucură de o bună reputație;

cunosc limba română;

sunt apte, din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea funcției (art. 109 din Legea nr. 304/2004).

Asistenții judiciari se bucură de stabilitate (art. 111 alin. 1), iar statutul lor juridic se aseamănă cu cei al magistraților (art. 111 alin. 2, art. 112, art. 113).

Ar fi fost de dorit însă ca Legea nr. 304/2004 să statornicească în mod expres și categoric, caracterul independent și imparțial al asistenților judiciari, în pofida numirii lor de către ministrul justiției la propunerea Consiliului Economic și Social, pe baza desemnării lor de organizațiile patronale și sindicale.

S-ar fi impus și în cazul asistenților judiciari, la fel ca în cazul judecătorilor și procurorilor (art. 35 și următ. Din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor), să se prevadă formarea lor profesională continuă, având în vedere rolul acesteia de garanție a independenței și imparțialității în exercitarea funcției.

4.3. Termenele de sesizare a instanței

Sunt reglementate oarecum diferit de Codul muncii și Legea nr. 62/2011.

Astfel, art. 268 din Codul muncii dispune că cererile pot fi formulate:

în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;

în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat deciziei de sancționare disciplinară;

în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariați, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;

pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;

în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia (alin. 1).

În alte situații, decât cele enumerate mai sus, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului (alin. 2).

Potrivit art. 211 din Legea dialogului social nr. 62/2011, „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate, după cum urmează:

măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă;

constatarea nulității unui contract individual de muncă poate fi cerută de părți pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică;

plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”

Remarcăm și în privința textelor reproduse anterior, unele diferențieri și necorelări ce vor fi menționate în continuare.

în timp ce art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii privește și conflictele izvorâte din încheierea contractului individual de muncă, art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011 nu enumeră și astfel de conflicte.

Acest din urmă text se referă și la „angajamentele de plată a unor sume de bani, care nu sunt reglementate de Codul muncii. Probabil legiuitorul a avut în vedere „nota de constate și evaluare a pagubei, recuperarea acesteia prin „acordul părților', posibilitate statornicită de art. 254 alin. 3 din Codul muncii.

Probabil că legiuitorul a avut în vedere, astfel, personalul care potrivit unor dispoziții speciale răspunde material (sau civil), fie prin emiterea de decizii de imputare (care și ea poate fi contestată în același termen, apreciem), fie prin asumarea unui angajament de plată în scris ce constituie titlu executoriu.

Dar, credem, totodată, că poate fi atacată și „nota de constatare și evaluare a pagubei”, emisă unilateral de angajator și pusă în executare fără consimțământul salariatului, precum și „acordul părților”, statornicit de art. 254 alin. 3 din Codul muncii, în situația în care, ulterior, cel făcut responsabil, consideră că nu este vinovat de producerea pagubei.

termenele de sesizare a instanței sunt diferite: 30 de zile calendaristice (art. 268 alin. 1 lit. a și b din Codul muncii); 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat la cunoștință de măsura dispusă (art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011). Aplicabilitatea generală va avea acest din urmă termen pentru ipotezele avute în vedere de text. Pentru cele speciale vizate de Codul muncii (contestarea deciziilor de sancționare disciplinară), trebuie respectat termenul de 30 de zile (art. 268 alin. 1 lit. b).

Mai trebuie remarcată diferența în ceea ce privește data de la care curge termenul de 3 ani în cazul răspunderii patrimoniale (contractuale). În timp ce Codul muncii prevede că acest termen curge „de la data nașterii dreptului (art. 268 alin. 1 lit. c și alin. 2), Legea nr. 62/2011 dispune că el curge „de la data producerii pagubei (art. 211 lit. c).

Având în vedere caracterul obiectiv al acestui din urmă moment, precum și împrejurarea că textul respectiv este mai favorabil angajaților, logic și juridic este ca acesta să fie aplicabile.

În cazul contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor etc. Formulate de personalul plătit din fonduri publice, este reglementată procedura prealabilă. Și anume, contestația se adresează mai întâi ordonatorului de credite în termen de 15 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Apoi, cel nemulțumit de răspunsul primit, are la dispoziție termenul legal pentru a sesiza instanța competentă: personalul contractual se va adresa instanței specializate în soluționarea conflictelor de muncă; funcționarii publici vor sesiza instanța de contencios administrativ.

În ipoteza în care părțile au înțeles să încerce soluționarea conflictelor prin mediere, potrivit Legii nr. 192/2006, termenele respective se suspendă, reîncepând să curgă după eșuarea medierii.

Curtea Constituțională a avut prilejul să se pronunțe prin mai multe decizii, constatând conformitatea dispozițiilor din Codul muncii cu Legea fundamentală.

A reținut că „termenele de 30 de zile prevăzute de alin. (1) lit. a) și b) se aplică atunci când obiectul conflictului de muncă este legat de decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă, respectiv de decizia de sancționare disciplinară, aceste situații comportând urgență în soluționarea litigiului.

În schimb, termenul de 3 ani, prevăzut de textul de lege criticat, se aplică în alte situații decât cele reglementate de alin. (1).

Exercitarea dreptului de acces liber la justiție poate fi supusă unor condiționări legale, cum sunt și termenele stabilite pentru introducerea cererilor, menite să asigure restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate, precum și stabilitatea raporturilor juridice. Legiuitorul are dreptul, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, de a opta pentru instituirea unor

Termene diferite în considerarea deosebirilor ce există între natura și obiectul diferitelor litigii. Aceasta nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, întrucât, așa cum a statuat în mod constant Curtea în jurisprudența sa, acest principiu nu presupune uniformitate, astfel că situații obiectiv diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat.”

Conform Codului muncii, salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă, acesta fiind momentul nașterii dreptului salariatului la acțiune pentru plata drepturilor salariale neachitate de către angajator.

Cu ocazia unei alte sesizări, referitor la pretinsa încălcare a unor norme europene, Curtea Constituțională, invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut „că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării. Astfel, rămâne în sarcina judecătorilor ca, în cadrul actului de justiție pe care îl înfăptuiesc, să decidă cu privire la interpretarea și aplicarea unor norme legale”.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în jurisprudența sa (Dumitru Popescu contra României, 2007, Vermeire contra Belgiei, 1991) faptul că „prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a face aplicarea normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională.”

Privind textul de la lit. d a observat: cauzele de nulitate a contractului, dacă nu au fost eliminate conform art. 57 alin. (3) din Codul muncii, persistă pe toată durata existenței acestuia, fapt ce justifică posibilitatea invocării oricând a nulității. Aceste dispoziții legale nu au nicio incidență asupra desfășurării unui proces echitabil sau a soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

Tot astfel, a constatat că dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii „se întemeiază pe principiul potrivit căruia se poate cere constatarea nulității ori anularea unor acte care există. În situația în care un contract individual sau colectiv de muncă nu mai este în ființă, nu există nici clauzele acestuia, iar cererea pentru constatarea nulității lor nu mai are obiect. Este posibil, însă, ca efectele juridice ale unor clauze contractuale să continue ori să se producă după încetarea existenței contractelor. În asemenea situații pot fi contestate în justiție efectele juridice respective, dacă acestea sunt contrare drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale persoanei.

În litigiile în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate se contestă încetarea raporturilor de muncă prin expirarea perioadei determinate pentru care a fost încheiat contractul individual de muncă, susținându-se că angajarea pe durată determinată s-a făcut cu încălcarea legii, iar efectul acestei clauze s-a produs de la data încetării raporturilor juridice de muncă. Este de reținut că această clauză privind durata contractului individual de muncă putea face obiectul cererii de constatare a nulității tot timpul cât contractul a existat. Efectul acestei clauze s-a produs la data la care angajatorul a dispus ori a constatat încetarea raporturilor de muncă, chiar și numai prin consemnarea acestui fapt în carnetul de muncă, măsură ce poate fi contestată în termenul prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii. Astfel, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil nu sunt îngrădite.”

Referitor la termenul de 6 luni (art. 268 alin. 1 lit. e), trebuie observat că acesta privește, după caz, ori neexecutarea contractului colectiv de muncă în totalitatea a, ori doar neexecutarea unor clauze ale acestuia, indiferent de natura lor. O astfel de clauză se poate referi și la stabilirea salariilor sau la criteriile de negociere individuală a acestora. De aceea, trebuie distins:

când este vorba de plata drepturilor salariale, așa cum rezultă din contractul individual de muncă sau din lege, este aplicabil termenul de 3 ani (art. 268 alin. 1 lit. c);

când este vorba de stabilirea sau negocierea drepturilor salariale conform contractului colectiv de muncă aplicabil, este termenul de 6 luni (art. 268 alin. 1 lit. e).

Numai cu totul excepțional, când unele drepturi salariale (de exemplu, sporuri) sunt statornicite, exclusiv, prin contractul colectiv de muncă, se aplică, potrivit textului legal, același termen de 6 luni și nu cel de 3 ani. Situația pare nefirească: cereri având același obiect (drepturi salariale) să fie supuse unor termene diferite. De aceea, credem că se impune corelarea celor două texte (de la lit. c și e), în sensul că în toate cazurile referitoare la drepturile salariale termenul să fie de 3 ani.

Curtea Constituțională a mai reținut că reglementările diferite privind termenele în care pot fi formulate cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă vizează ipoteze diferite. Legiuitorul poate, în considerarea unor situații deosebite să stabilească reguli de procedură diferite, fără ca astfel, să se încalce dispozițiile constituționale.

Deoarece legislația muncii nu conține nicio dispoziție cu privire la repunerea în termen, soluția logică și justă este că se vor aplica prevederile dreptului comun. Așa fiind, când cel în cauză a pierdut termenul de sesizare a organului de jurisdicție a muncii, el poate cere, pentru motive temeinice, repunerea în termen.

Pentru a opera însă repunerea, pierderea termenului trebuie să fie consecința unor împrejurări obiective de natură să înlăture culpa persoanei privind exercițiul tardiv al dreptului la acțiune. În practica judiciară au fost considerate motive temeinice pentru repunerea în termen: incapacitatea temporară de muncă cu consecința imposibilității de deplasare, delegarea și detașarea în altă localitate, starea de detenție etc., adică situații care, fără a constitui cazuri de forță majoră sunt exterioare persoanei în cauză, dar care, prin specificul și intensitatea lor, sunt de natură să o împiedice în exercitarea dreptului la acțiune. Chiar și incapacitatea de muncă dovedită cu certificat medical, nu poate, in sine, justifica repunerea în termen, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea desemnării unei persoane calificate care să-i reprezinte celui în cauză interesele în instanță. Dar, internarea în spital din cauza unor afecțiuni psihice și locomotorii constituie o împrejurare mai presus de voința părții, care a împiedicat-o să formuleze în termen contestația împotriva deciziei angajatorului.

În orice situație, chiar și în cea a termenului de 3 ani, statornicit de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, cererea de repunere în termen, în ipoteza în care din cauze temeinic justificate, termenul de prescripție a fost depășit, poate fi făcută, potrivit dreptului comun, numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului.

Evident că introducerea contestației după expirarea termenului legal, va conduce la respingerea acesteia, operând, în toată plenitudinea ei, excepția tardivității, excepție absolută, iar nu relativă.

Potrivit alin. 2 al art. 268 din Codul muncii, în alte situații decât cele enumerate la alin. 1, „termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului”. O asemenea situație este, de exemplu, cea a răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă.

Este judicioasă „această soluție întrucât în sensul art. 253 alin. 1 din Codul muncii,… răspunderea patrimonială a angajatorului este o răspundere civilă contractuală, supusă termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani (art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958) care începe să curgă de la data când victima accidentului de muncă a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea.”

Referitor la constatarea îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate de către organizațiile sindicale la nivel de unitate, legiuitorul nu a stabilit un termen; reprezentativitatea se constată de instanța de judecată la cererea acestora, hotărârea fiind supusă recursului.

În ceea ce privește casele de ajutor reciproc ale salariaților, care sunt asociații fără scop patrimonial, Legea nr. 122/1996 nu stabilește un termen înăuntrul căruia se face sesizarea instanței de judecată, salariații hotărând momentul depunerii actelor în vederea dobândirii personalității juridice.

4.4. Procedura soluționării conflictelor de muncă

Desfășurarea judecății, ridicarea și rezolvarea excepțiilor procedurale – printre care și cele referitoare la competență – pronunțarea și cuprinsul hotărârilor, precum și căile de atac sunt supuse normelor de drept comun, cu unele particularități determinate de specificul litigiilor de muncă.

În soluționarea conflictelor de muncă legea reglementează unele reguli procedurale speciale, imperativul fiind acela al urgenței. Cu toate acestea, instituția ordonanței președințiale, reglementată de dreptul comun (art. 996 din noul Cod de procedură civilă) nu-și găsește aplicarea în materia discutată. Într-adevăr, de vreme ce procedura de soluționare a conflictelor de muncă este reglementată de legislația specială (a muncii), care instituie imperativul urgenței, este exclusă într-o atare situație, incidența dreptului comun. Așa fiind, o cerere de ordonanță președințială, având ca obiect suspendarea unei decizii de concediere nu poate fi primită.

Astfel, art. 271 Codul muncii și art. 212 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgență.

Termenele de judecată au fost reduse de la 15 zile (art. 271 alin. 2 din Codul muncii) la cel mult 10 zile (art. 212 alin. 2 din Legea nr. 62/2011). Dar, s-a mărit termenul de înmânare a citațiilor de la 24 de ore înainte de termenul de judecată (art. 271 alin. 3) la 5 zile (art. 213 din Legea nr. 62/2011).

În conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, instanța va informa părțile „asupra posibilității și avantajelor folosirii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictelor dintre ele”.

Dacă părțile acceptă medierea, judecarea cauzei va fi suspendată (art. 62 alin. 1), dar nu mai mult de 3 luni (art. 63).

În art. 272 din Codul muncii este consacrată obligația angajatorului ca până la prima zi de înfățișare să depună dovezile în apărarea sa.

Prin Decizia nr. 494/2004, Curtea Constituțională a statuat că textul respectiv (art. 272 după republicare) este în concordanță cu legea fundamentală. A reținut astfel că „salariatul și angajatorul sunt două părți ale conflictului de muncă, situate pe poziții opuse și cu interese contrare, situația lor diferită justificând, în anumite privințe, și tratamentul juridic diferențiat. Angajatorul este cel care deține documentele și toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului și pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor părților raportului juridic de muncă, fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta aceste probe.”

Aplicarea acestui text, s-a mai decis, nu presupune discriminarea și defavorizarea angajatorului în raport cu salariații.

În același sens s-a pronunțat și cu altă ocazie. „în sensul acestor reglementări, angajatorul este obligat să dovedească legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse unilateral și să prezinte probele până la primul termen de judecată, sub sancțiunea decăderii din acest drept. Aceasta nu înseamnă exclusivitatea dreptului de a administra probe. Astfel, salariatul are dreptul să prezinte, să propună și să solicite instanței administrarea oricăror probe prin mijloace legale, potrivit normelor procedurale reglementate de Codul de procedură civilă. În acest sens sunt și dispozițiile art. 82 din aceeași lege, potrivit cărora „Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor de drepturi se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă”.

Curtea a observat că, prin prevederea unui termen limită în care unitatea poate depune probe în apărare, legea asigură soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Totodată, Curtea Constituțională a constatat că textul în discuție „prevede obligația, iar nu opțiunea angajatorului de a depune înscrisurile necesare pentru aflarea adevărului. În măsura în care se eschivează de la această obligație, instanța, în virtutea rolului său activ, poate obliga angajatorul să prezinte probele cerute”.

Așa fiind, în conflictele de drepturi, sarcina probei este răsturnată, ea nu revine reclamantului (salariat) potrivit cunoscutului adagiu onus probandi incubit actori, ci angajatorului. Este firesc să fie așa, întrucât documentația ce a stat la baza emiterii actelor unilaterale de către angajator (decizia de concediere sau de sancționare disciplinară a salariatului, etc.) se află la acesta. Regula procesuală instituită de legiuitor este rațională și reglementată printr-o normă juridică imperativă a cărei nerespectare conferă instanței de judecată prerogativa de al decădea pe angajator din beneficiul de a propune dovezi, trecând la soluționarea cauzei; angajatorul este astfel sancționat pentru întârzierea nejustificată în administrarea probațiunii. Cu toate acestea, chiar dacă legiuitorul instituie procedura de urgență în soluționarea conflictului de drepturi, dacă se continuă judecata, administrarea probațiunii este supusă acelorași cerințe ale celerității, sub sancțiunea decăderii din beneficiul probei admise de instanță pentru partea care întârzie nejustificat administrarea acesteia.

Referitor la decăderea din probă, instanța o va face de la caz la caz în funcție de modul său de apreciere cu privire la noțiunea de întârziere, raportat la complexitatea litigiului, la posibilitățile de care părțile dispun pentru procurarea și administrarea lor.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 350/2005 a constatat ca prevederile art. 288 (art. 273 după republicare) teza a doua din Codul muncii care prevăd decăderea angajatorului din beneficiul probei admise, ca sancțiune a întârzierii nejustificate a administrării acesteia, sunt conforme cu legea fundamentală.

Într-adevăr, „aceste dispoziții legale sunt menite să asigure soluționarea cu celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, în interesul salariatului, al apărării raporturilor de muncă și al exercitării dreptului la muncă. Angajatorul, în apărarea sa, trebuie să dovedească legalitatea și temeinicia măsurii de concediere, fiind obligat să prezinte probele în acest sens înainte de prima zi de înfățișare. Dacă angajatorul întârzie, în mod nejustificat, administrarea acestor probe, el poate fi decăzut chiar și din probele admise anterior. Decăderea din probă are drept consecință nedovedirea legalității ori a temeiniciei deciziei de concediere, aceasta putând fi anulată.

În urma decăderii angajatorului din proba admisă în apărare, sarcina administrării acesteia nu revine salariatului, aplicându-se în continuare regula generală potrivit căreia sarcina probei revine angajatorului. Și salariatul poate solicita administrarea unor probe prin care tinde să dovedească nelegalitatea ori netemeinicia deciziei de concediere. În situația în care probele solicitate de salariat și admise de instanță sunt deținute de angajator, acesta va fi obligat să le prezinte. În aceste condiții nu sunt lezate garanțiile procedurale care asigură desfășurarea unui proces echitabil și într-un interval de timp rezonabil, în interesul legitim al fiecăreia dintre părțile litigante”.

Referitor la dispozițiile art. 286-288 din Codul muncii (în prezent art. 271-273), Curtea Constituțională a mai reținut că „prevederile respective sunt norme care stabilesc o procedură specială, derogatorie, privind termenele de judecată și modalitatea administrării probelor în cazul judecării cererilor referitoare la conflictele de muncă. Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziții este o opțiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple și urgente, adaptată raporturilor de muncă și exercitării dreptului la muncă. Regulile de procedură prevăzute de aceste dispoziții se aplică în mod echitabil atât angajatorilor, cât și angajaților, fără a fi favorizată o categorie sau alta.”

De remarcat este că și în materia contenciosului administrativ sarcina probei revine tot pârâtei, legiuitorul creând reclamantului o facilitate în administrarea probațiunii pe aceleași considerente pe care le-am prezentat mai sus. Astfel, primind acțiunea instanța dispune, potrivit prevederilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, citarea părților și va putea cere autorității al cărei act este atacat să-i comunice de urgență acel act, împreună cu documentația ce a stat la baza emiterii lui, precum și orice lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.

Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, în același mod se va proceda și în cazul refuzului de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege.

Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanță lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată (alin. 4).

Și în conflictele de muncă, cererea reconvențională reglementată de art. 209 din noul Cod de procedură civilă, dacă, într-adevăr, întrunește condiția legăturii indisolubile cu cererea principală.

Deși legislația muncii nu cuprinde reglementări în materia conexării și disjungerii, totuși instanța de judecată poate dispune în acest sens întemeindu-se pe prevederile dreptului comun. Este vorba, în ambele cazuri de o coparticipare procesuală.

Astfel, privind conexarea, art. 139 din noul Cod de procedură civilă dispune că părțile vor putea cere întrunirea mai multor pricini care se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același grad, în care sunt același părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură. Întrunirea poate fi dispusă chiar din oficiu.

Tot astfel, privind disjungerea, art. 139 din Codul de procedură civilă prevede că „în orice stare a judecății procesele conexate pot fi disjunse și judecate separat dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată”.

4.5. Hotărârile (sentințele)

Încadrându-se în regimul de urgență a soluționării conflictului de drepturi, hotărârea prin care se soluționează conflictul de muncă se pronunță în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile, doar în situații deosebite pronunțarea poate fi amânată cu cel mult 2 zile.

Dispozitivul hotărârii se întocmește de îndată ce s-a întrunit majoritatea completului de judecată și se semnează de judecători. Nesemnarea dispozitivului hotărârii atrage nulitatea acesteia.

Privind caracterul hotărârilor instanței de fond, există deosebiri între dispozițiile Codului muncii și cele ale Legii dialogului social. În timp ce potrivit art. 274 din Codul muncii aceste hotărâri „sunt definitive și executorii de drept”, art. 214 din Legea nr. 62/2011 prevede că „hotărârile instanței de fond sunt definitive”.

În încercarea de a desluși care text este aplicabil, trebuie să apelăm la dispozițiile noului Cod de procedură civilă. Conform art. 634 alin. 1 din acest act normativ, printre hotărârile definitive se află și cele care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel. Cum în conformitate cu dispozițiile Legii dialogului social nr. 62/2011, în materia conflictelor de muncă este reglementată o singură cale de atac – recursul (art. 215), rezultă că toate hotărârile (sentințele) tribunalelor sunt definitive. Așa fiind, exprimarea din art. 214 al Legii nr. 62/2011 pare superfluă. Probabil, legiuitorul a dorit ca aceste hotărâri să nu mai fie și executorii de drept. Numai că astfel, textul respectiv intră, parțial, în conflict cu prevederile art. 448 din noul Cod de procedură civilă, conform cărora „hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect: 1. Plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii șomerilor; 2. Despăgubiri pentru accidentele de muncă.”

Desigur că pentru salariați (reclamanți) este mai favorabilă o hotărâre executorie de drept decât una doar definitivă, deși poate exista riscul întoarcerii executării (în cazul unei soluții nefavorabile în recurs). Oricum, evitarea unor formalități pentru instituirea cu formulă executorie este profitabilă părții interesate, căreia i s-au consfințit drepturi prin acea hotărâre. Dar, mai eficient și rațional este ca să fie executorii de drept numai hotărârile irevocabile în înțelesul art. 634 alin. 2 din Codul de procedură civilă, adică, în materia discutată, sentințele nerecurate (pct. 1) și deciziile pronunțate în recurs (pct. 4).

4.6. Recursul

Sentințele pronunțate în soluționarea conflictelor (litigiilor) de muncă sunt susceptibile de a fi atacate numai cu recurs. Este o concluzie ce rezultă din dispoziția Legii nr. 62/2011 care instituie termenul de recurs (art. 215), precum și din textul art. 634 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă conform căruia sunt definitive „hotărârile date în primă instanță, potrivit legii, fără apel”.

Prin Decizia nr. 53/2001, Curtea Constituțională a stabilit că existența a două grade de jurisdicție (fond și recurs), utilizarea unei singure căi de atac – recursul – și suprimarea căii de atac a apelului în materia conflictelor de muncă (de drepturi), nu constituie dispoziții legale neconstituționale. Ele au ca finalitate doar asigurarea celerității soluționării unor asemenea conflicte de drepturi, fără a se încălca dispoziția constituțională potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție. Într-adevăr, interdicția de a se îngrădi accesul la justiție are ca semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale nicio categorie sau grup social. Dar, legiuitorul este în drept să stabilească-din rațiuni temeinice – cum sunt cele de celeritate – numai două grade de jurisdicție (și să instituie recursul ca singură cale de atac). De altfel, încă prin Decizia nr. 38/1998, Curtea Constituțională stabilise principial că accesul liber la justiție nu presupune în toate cazurile „accesul la toate structurile judecătorești – judecătorii, tribunale, curți de apel, Curtea Supremă de Justiție – și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta asigurând posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești, în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite”.

În același sens, instanța constituțională a reținut: „cu excepția dreptului la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, nici Constituția și nici vreun instrument juridic internațional nu prevăd câte grade de jurisdicție trebuie asigurate pentru soluționarea diferitelor litigii, căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești ori condițiile procedurale de exercitare a acestora.

Cât privește susținerea potrivit căreia reglementarea unei proceduri diferite de cea prevăzută de dreptul comun în materie civilă ar avea semnificația unei încălcări a principiului egalității în drepturi a cetățenilor, se reține că acest principiu reclamă un tratament egal pentru situații egale. În cazul existenței unor situații obiectiv diferite însă instituirea unui tratament diferențiat este justificată și, uneori, chiar necesară.

În situația textelor de lege criticate, Curtea constată că prevederea unei singure căi de atac, cea a recursului, este justificată de necesitatea asigurării celerității în soluționarea conflictelor de muncă”.

În conformitate cu dispozițiile art. 184 din noul Cod de procedură civilă, termenul de recurs începe să curgă de la data comunicării sentinței, moment la care se naște și dreptul celui interesat de a exercita calea de atac.

Calculul termenului de recurs se face pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când a început, nici cea când s-a sfârșit termenul (art. 181 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă).

Atât declararea, cât și motivarea recursului trebuie făcută în același termen de 10 zile (art. 215 din Legea dialogului social)

În caz contrar, precum și atunci când nu sunt motive din care să rezulte că recurentul a fost împiedicat printr-o împrejurare mai presus de voința sa de a declara în termen recursul (art. 306 din Codul de procedură civilă), instanța îl va respinge ca tardiv formulat (sau motivat).

Fiind reglementată o singură cale de atac, (recursul), modificarea sau casarea hotărârii se poate cere nu numai pentru motivele prevăzute de art. 389 din noul Cod de procedură civilă, ci instanța poate să examineze cauza sub toate aspectele, de legalitate și temeinicie.

Justificarea acestei reglementări derogatorii de la regula caracterului nedevolutiv ține de deosebirile esențiale între cele două situații. Atunci când se exercită calea de tac a apelului, cauza este integral și sub toate aspectele legalității și temeiniciei soluționată de prima instanță, examinată de instanța de control judiciar, iar recursul va viza doar legalitatea deciziei pronunțate în apel. „în situația în care s-a putut exercita calea de atac a apelului, cauza a fost, integral și sub toate aspectele legalității și temeiniciei soluției pronunțate de prima instanță, examinată de o instanță de control judiciar, la un grad de jurisdicție superior, iar recursul va putea fi exercitat pentru motive concret și limitativ determinate, care vizează legalitatea deciziei pronunțate în apel. „în situația în care părților nu le este deschisă calea de atac a apelului, apare firesc ca instanța să poată cerceta sub toate aspectele cauza dedusă judecății.

Această posibilitate, coroborată cu principiul rolului activ al judecătorului, conform căruia instanța are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, este menită să asigure părților o judecată echitabilă și să conducă instanța la cercetarea și aprecierea tuturor aspectelor relevante pentru pronunțarea unei soluții.”

În situația în care apelul lipsește este firesc ca funcțiile lui să fie îndeplinite de instanța de recurs.

Instanța competentă judecă recursul conform regulilor statornicite de Codul de procedură civilă (art. 494-499). Astfel, de pildă, îl poate admite, respinge, anula ori poate constata perimarea lui.

4.7. Consecințe ale admiterii recursului

Potrivit art. 496 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, „în caz de admitere a recursului, hotărârea poate fi casată în tot sau în parte”.

Dispozițiile legislației muncii referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă, completându-se corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă (art. 275 din Codul muncii și art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011), înseamnă că în materia discutată sunt posibile căile extraordinare de atac:

contestația în anulare (art. 317-321);

revizuirea hotărârilor (art. 322-328).

În afara de motivele de revizuire prevăzute de Codul de procedură civilă, Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 a adăugat un nou motiv și anume în cazul hotărârilor rămase definitive și irevocabile pronunțate prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. 2, coroborat cu art. 20 alin. 2 din Constituție (art. 21 alin. 2).2

De reținut este însă că, în practică, admiterea unei cereri privind cele două căi extraordinare de atac, în special a contestației în anulare, este extrem de restrictivă, tributară unor timpuri revolute.

CONCLUZII

Termenul de «jurisdicție» desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor între diferitele subiecte de drept – persoane fizice sau juridice – prin aplicarea legii”.

Activitatea de jurisdicție are ca obiect soluționarea de către anumite organe și potrivit procedurii prevăzute de lege a litigiilor care se ivesc între subiecții raporturilor juridice, în legătură cu drepturile și obligațiile ce formează conținutul acestor raporturi.

În sens larg, jurisdicția cuprinde atât această activitate de rezolvare a litigiilor, cât și ansamblul organelor care o înfăptuiesc, competențele acestora și procedura care trebuie urmată în soluționarea cauzelor.

Organele de jurisdicție procedează la soluționarea cauzelor dacă sunt sesizate și prin hotărârea pe care o pronunță se desesizează. Ele stabilesc ordinea de drept, pronunțându-se în cazuri determinate.

Înfăptuirea justiției este atribuția proprie instanțelor judecătorești. În funcție de natura specifică a unor litigii, această activitate este dată, ca excepție, altor organe care alcătuiesc jurisdicții speciale.

Potrivit art. 266 C. muncii, republicat, „Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.

Prin urmare, jurisdicția muncii este o jurisdicție specială și este determinată de particularitățile raportului juridic de muncă; ea îndeplinește un rol de protecție, ca și normele de drept al muncii.

Principiile jurisdicției muncii sunt:

principiul legalității;

principiul înfăptuirii justiției în mod egal și asigurarea dreptului la apărare;

principiul folosirii limbii materne în justiție (Constituția României);

Principiul adevărului obiectiv, al contradictorialității, publicității, oralității dezbaterilor etc.

Principiile sunt consacrate atât în noul Cod de procedură civilă, cât și în Constituția României.

După cum am precizat pe parcursul lucrării din formularea art. 266 din Legea nr. 53/2003, republicată, jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă, și nu a litigiilor privind încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă sau, după caz, colective de muncă, așa cum era formulată această noțiune în reglementările Codului muncii anterior.

Potrivit prevederilor art. 231 C. muncii, republicat, conflictele dintre salariați și angajatori, privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă sunt conflicte de muncă.

Din conținutul prevederilor legale de mai sus rezultă că se disting două categorii de conflicte de muncă, respectiv:

a) conflictele individuale de muncă, ce sunt conflictele de muncă care au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte normative, precum și din contractele colective de muncă ce privesc desfășurarea raporturilor de muncă ce au la bază contractul individual de muncă. Asemenea conflicte pot fi:

conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractelor individuale de muncă;

conflicte în legătură cu executarea contractelor colective de muncă;

conflicte în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă;

conflicte în legătură cu constatarea nulității contractelor individuale de muncă sau colective de muncă ori a unor clauze ale acestora;

conflicte în legătură cu constatarea încetării aplicării contractelor colective de muncă.

Demn de reținut este faptul că nu sunt considerate conflicte de drepturi conflictele dintre angajatori și persoanele care prestează diferite activități pentru aceștia în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă, precum contracte de comodat, de închiriere, cărăușie, depozit etc.

Desigur, acestor din urmă conflicte (litigii) le vor fi aplicabile prevederile dreptului comun (Codul civil, noul Cod de procedură civilă etc.), și nu regulile stabilite raporturilor juridice de muncă prin Codul muncii și alte legi speciale din domeniul dreptului muncii;

b) conflictele colective de muncă, ce sunt conflictele de muncă care au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă și sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter economic, profesional sau social ale salariaților.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii:

Atasiei D., Tiț H., Mica Reformă în Justiție. Legea nr. 202/2010 comentată, Editura Hamangiu, 2010

Bejan Pavel, Schmutzer Gabriela Giorgiana, Dreptul muncii. 2008-2009. Jurisprudență, Editura Moroșan, București, 2010

Boroi G. și alții, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, ed. Hamangiu, București, 2013

Boroi, G. Spineanu-Matei O., Codul de procedură civilă adnotat, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2007

Belu Constantin, Introducere în jurisdicția muncii, Editura Europa, Craiova, 2006

Ciochină-Barbu Ioan, Dreptul muncii. Curs universitar, ed. Hamangiu, București, 2012

Deleanu I., Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. Universul Juridic, București, 2013

Deleanu I., Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. Universul Juridic, București, 2013

Deleanu I., Tratat de procedură civilă, Volumul I, Editura Wolters Kluwer, România, 2010

Frențiu G.C., Băldean D.-L., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, 2008

Ghimpu Sanda, Athanasiu Alexandru, Brehoi Gheorghe, Mohanu Gheorghe, Andrei Popescu, Dreptul la muncă, Codul muncii comentat și adnotat, Editura Politică, București, 1988

Ghimpu Sanda, Mohanu Gheorghe, Litigiul de muncă, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975

Iorgovan Antonie, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză și explicații. Editura Roata, București, 2004,

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediția 4, Editura All Beck, București, 2005

Legea privind protejarea patrimoniului cultural național mobil a fost republicată în M. Of. nr. 828 din 9 decembrie 2008. În cazul admiterii recursului, instanța supremă va rejudeca ea însăși litigiul în fond [art. 70 alin. (4) din lege]

Leș I., Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 2005

Leș I., Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Editura C.H. Beck, 2011

Piperea Gh., Piperea P., Al. Dimitriu, M. Piperea, Al. Rățoi, A. Anastasiu, Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații, ed. CH Beck, București, 2012

Tăbârcă M., Buta Gh., Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2008

Tăbârcă M., Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, Editura Universul Juridic, 2011

Țiclea Alexandru, Tratat de jurisprudență în materia dreptului muncii, Editura Universul Juridic, București, 2011

Țiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii, ediția a VII-a revăzută și adăugită, ed. Universul Juridic, București, 2013

Uță Lucia, Rotaru Florentina, Simona Cristescu, Contractul individual de muncă. Practică judiciară, ed. Hamaniu, București, 2009

Vechio Giorgio Del. Lecții de filozofie iuridică. Editura EuroDa Nova. București. 1997

Zono Șuștac, Ignat Claudiu, Modalități alternative de soluționare a conflictelor (ADR), ed. Universitară, București

Articole și studii:

Beligrădeanu Șerban, Considerații critice asupra diversității nejustificate a reglementărilor legale privind compentența materială a instanțelor judecătorești în domeniul soluționării conflictelor de muncă, în Revista română de drept privat, nr. 3/2009

Beligrădeanu Șerban, Considerații referitoare la capacitatea procesuală și la conexarea cauzelor în conflictele de muncă, în „Dreptul” nr. 2/2009

Beligrădeanu Șerban, Considerații referitoare la coparticiparea procesuală și la conexarea cauzelor in conflictele individuale de muncă, în Dreptul” nr. 2/2009

Beligrădeanu Șerban, Principalele aspecte teoretice și practice rezultate din cuprinsul Legii nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, în „Dreptul” nr. 7/2011

Ciobanu V.M., Considerații generale cu privire la căile de atac devolutive în legislația procesuală civilă, A.U.B., 1977

Deleanu I., Natura juridică a contractului de locațiune între două societăți comerciale, precum și a acțiunilor care derivă dintr-un asemenea contract, Dreptul nr. 7/1994

Deleanu Ion, notă la Decizia Curții Constituționale nr. 322/2001, în „Pandectele Române”, nr. 2/2002

Frențiu G.C., Instanța competentă să ia măsuri cu privire la relațiile de familie în lumina reglementărilor noului Cod civil și ale noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 12/2012

Frențiu Gabriela Cristina, Discuții privind competența soluționării de către instanțele judecătorești a litigiilor având ca obiect stabilirea și plata indemnizației de șomaj, în „Dreptul” nr. 12/2010

Frențiu Gabriela Cristina, Discuții privind dreptul federațiilor, confederațiilor sau uniunilor sindicale de reprezentare a membrilor de sindicat ce constituie federația, confederația sau uniunea sindicală, în „Dreptul” nr. 4/2011

Frențiu Gabriela Cristina, Salarizarea personalului didactic din învățământul preuniversitar/ superior, în „Revista română de dreptul muncii" nr. 1/2005

Gheorghe Monica, Medierea conflictelor de drepturi, în Revista română de dreptul muncii, nr. 6/2010

Leș Ioan, Asigurarea unei jurisprudențe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă, C.J. nr. 11/2008

Leș Ioan, Implicațiile teoretice și practice determinate de viitoarea organizare a instanței supreme, în „Culegere de studii”, P.R., supliment, Ed. Rosetti, București, 2004

Leș Ioan, Implicațiile reformei constituționale asupra participării persoanelor din afara magistraturii la înfăptuirea actului de justiție, în „Dreptul” nr. 4/2004

Moroianu Gheorghe, Admisibilitatea cererii reconvenționale în conflictele de muncă, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 1/2008

Popescu Corneliu Liviu, Comentariu la Decizia Curții Constituționale nr. 723/2006, în „Curierul Judiciar” nr. 2/2006

Țiclea Alexandru, Competența soluționării litigiilor de muncă în cazul funcționarilor publici, în Revista română de dreptul muncii, nr 1/2006

Țiclea Alexandru, Contestația în anulare – cale de atac iluzorie. Necesitatea reevaluării acesteia, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 8/2010

Țiclea Alexandru, Urgența în soluționarea conflictelor de muncă și consecințele erorilor judiciare asupra acesteia, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 2/2004

Uluitu Aurelian Gabriel, Inexistența dreptului salariatului de a solicita, individual, constatarea nulității clauzelor contractului colectiv de muncă, în „Dreptul” nr. 12/2010

=== BIBLIOGRAFIЕ ===

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii:

Atasiei D., Tiț H., Mica Reformă în Justiție. Legea nr. 202/2010 comentată, Editura Hamangiu, 2010

Bejan Pavel, Schmutzer Gabriela Giorgiana, Dreptul muncii. 2008-2009. Jurisprudență, Editura Moroșan, București, 2010

Boroi G. și alții, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, ed. Hamangiu, București, 2013

Boroi, G. Spineanu-Matei O., Codul de procedură civilă adnotat, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2007

Belu Constantin, Introducere în jurisdicția muncii, Editura Europa, Craiova, 2006

Ciochină-Barbu Ioan, Dreptul muncii. Curs universitar, ed. Hamangiu, București, 2012

Deleanu I., Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. Universul Juridic, București, 2013

Deleanu I., Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. Universul Juridic, București, 2013

Deleanu I., Tratat de procedură civilă, Volumul I, Editura Wolters Kluwer, România, 2010

Frențiu G.C., Băldean D.-L., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, 2008

Ghimpu Sanda, Athanasiu Alexandru, Brehoi Gheorghe, Mohanu Gheorghe, Andrei Popescu, Dreptul la muncă, Codul muncii comentat și adnotat, Editura Politică, București, 1988

Ghimpu Sanda, Mohanu Gheorghe, Litigiul de muncă, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975

Iorgovan Antonie, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză și explicații. Editura Roata, București, 2004,

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediția 4, Editura All Beck, București, 2005

Legea privind protejarea patrimoniului cultural național mobil a fost republicată în M. Of. nr. 828 din 9 decembrie 2008. În cazul admiterii recursului, instanța supremă va rejudeca ea însăși litigiul în fond [art. 70 alin. (4) din lege]

Leș I., Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 2005

Leș I., Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Editura C.H. Beck, 2011

Piperea Gh., Piperea P., Al. Dimitriu, M. Piperea, Al. Rățoi, A. Anastasiu, Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații, ed. CH Beck, București, 2012

Tăbârcă M., Buta Gh., Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2008

Tăbârcă M., Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, Editura Universul Juridic, 2011

Țiclea Alexandru, Tratat de jurisprudență în materia dreptului muncii, Editura Universul Juridic, București, 2011

Țiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii, ediția a VII-a revăzută și adăugită, ed. Universul Juridic, București, 2013

Uță Lucia, Rotaru Florentina, Simona Cristescu, Contractul individual de muncă. Practică judiciară, ed. Hamaniu, București, 2009

Vechio Giorgio Del. Lecții de filozofie iuridică. Editura EuroDa Nova. București. 1997

Zono Șuștac, Ignat Claudiu, Modalități alternative de soluționare a conflictelor (ADR), ed. Universitară, București

Articole și studii:

Beligrădeanu Șerban, Considerații critice asupra diversității nejustificate a reglementărilor legale privind compentența materială a instanțelor judecătorești în domeniul soluționării conflictelor de muncă, în Revista română de drept privat, nr. 3/2009

Beligrădeanu Șerban, Considerații referitoare la capacitatea procesuală și la conexarea cauzelor în conflictele de muncă, în „Dreptul” nr. 2/2009

Beligrădeanu Șerban, Considerații referitoare la coparticiparea procesuală și la conexarea cauzelor in conflictele individuale de muncă, în Dreptul” nr. 2/2009

Beligrădeanu Șerban, Principalele aspecte teoretice și practice rezultate din cuprinsul Legii nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, în „Dreptul” nr. 7/2011

Ciobanu V.M., Considerații generale cu privire la căile de atac devolutive în legislația procesuală civilă, A.U.B., 1977

Deleanu I., Natura juridică a contractului de locațiune între două societăți comerciale, precum și a acțiunilor care derivă dintr-un asemenea contract, Dreptul nr. 7/1994

Deleanu Ion, notă la Decizia Curții Constituționale nr. 322/2001, în „Pandectele Române”, nr. 2/2002

Frențiu G.C., Instanța competentă să ia măsuri cu privire la relațiile de familie în lumina reglementărilor noului Cod civil și ale noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 12/2012

Frențiu Gabriela Cristina, Discuții privind competența soluționării de către instanțele judecătorești a litigiilor având ca obiect stabilirea și plata indemnizației de șomaj, în „Dreptul” nr. 12/2010

Frențiu Gabriela Cristina, Discuții privind dreptul federațiilor, confederațiilor sau uniunilor sindicale de reprezentare a membrilor de sindicat ce constituie federația, confederația sau uniunea sindicală, în „Dreptul” nr. 4/2011

Frențiu Gabriela Cristina, Salarizarea personalului didactic din învățământul preuniversitar/ superior, în „Revista română de dreptul muncii" nr. 1/2005

Gheorghe Monica, Medierea conflictelor de drepturi, în Revista română de dreptul muncii, nr. 6/2010

Leș Ioan, Asigurarea unei jurisprudențe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă, C.J. nr. 11/2008

Leș Ioan, Implicațiile teoretice și practice determinate de viitoarea organizare a instanței supreme, în „Culegere de studii”, P.R., supliment, Ed. Rosetti, București, 2004

Leș Ioan, Implicațiile reformei constituționale asupra participării persoanelor din afara magistraturii la înfăptuirea actului de justiție, în „Dreptul” nr. 4/2004

Moroianu Gheorghe, Admisibilitatea cererii reconvenționale în conflictele de muncă, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 1/2008

Popescu Corneliu Liviu, Comentariu la Decizia Curții Constituționale nr. 723/2006, în „Curierul Judiciar” nr. 2/2006

Țiclea Alexandru, Competența soluționării litigiilor de muncă în cazul funcționarilor publici, în Revista română de dreptul muncii, nr 1/2006

Țiclea Alexandru, Contestația în anulare – cale de atac iluzorie. Necesitatea reevaluării acesteia, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 8/2010

Țiclea Alexandru, Urgența în soluționarea conflictelor de muncă și consecințele erorilor judiciare asupra acesteia, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 2/2004

Uluitu Aurelian Gabriel, Inexistența dreptului salariatului de a solicita, individual, constatarea nulității clauzelor contractului colectiv de muncă, în „Dreptul” nr. 12/2010