Raspunderea Juridica In Domeniul Protectiei Mediului

LUCRARE DE LICENȚĂ

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL PROTECTIEI MEDIULUI

CUPRINS

Introducere

Capitolul I Consideratii generale

Aspecte general-teoretice

Formele răspunderii juridice în dreptul mediului

Capitolul II Raspunderea civila

Notiuni generale

Răspunderea civilă delictuala subiectivă și obiectivă în domeniul protectiei

mediului

Practica judiciara

1.2. Raspunderea rezultata din tulburarii aduse starii de vecinatate

1.2.1. Practica judiciara

1.3. Răspunderea civilă delictuală reglementată de articolul 1349 aliniatul 3 noul Cod

Civil (promulgat prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013)

Răspunderea reglementată de codul aerian și Legea numărul 111/1996

Capitolul III Raspunderea contraventionala

Notiuni generale

Practica judiciara

Capitolul IV Raspunderea penala in domeniul protectiei mediului

Notiuni generale

Capitolul V Raspunderea juridica pe plan international

Notiuni generale

Răspunderea subiectivă pe plan internațional

Răspunderea pentru pagube aduse patrimoniului comun al umanității

4. Răspunderea pentru crime și delicte pe plan internațional

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

In lucrarea de fata am abordat in principal răspunderea juridică în dreptul mediului deoarece problema protecției și conservării calității mediului este tot mai pregnantă în socitatea contemporană.

Ca orice segment din viața oamenilor și aspectul mediului înconjurător este reglementat de norme juridice. Acestea au apărut și s-au dezvoltat din necesitatea de a proteja și gestiona elementele naturale și antropice supuse permanent unei agresiuni din partea omului.

În România Legea Protecție Mediului numărul 137/1995 definea mediul natural ca fiind: “ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice precum și toate ființele vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale.”

Mai târziu Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 , aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007, definește termenul de mediu ca fiind:” ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terei: aerul, apa, solul și subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.”

Ulterior, prin Legea numărul 265/2006 care aprobă și modifică O.U.G. numărul 195/2005, această definiție este eliminată.

Problema protecției mediului înconjurător a fost inițial o problemă de drept intern, dar pe măsură ce aspectele ecologice au devenit factori importanți în negocierile regionale sau mondiale, au apărut și numeroase tratate și convenții care reglementează problemele și politicile de protecție a mediului la nivel regional sau global.

Dreptul mediului este format dintr-un ansamblu de norme juridice și tehnice care reglementează relațiile ce se stabilesc între oameni și colectivități de oameni privind acțiunile acestora față de natură ca element vital și suport al vieții în procesul de dezvoltare și de conservare în scopuri economice, sociale și culturale a componentelor mediului înconjurător, naturale și artificiale, precum și relațiile de conservare care se realizează prin protecție și ameliorare.

Raporturile juridice de drept a mediului sunt raporturi ce iau parte între oameni luați individual sau organizați în colectivități, în legătură cu conservarea, dezvoltarea și protecția mediului înconjurător în ansamblul său.

Raporturile sunt reglementate de norme juridice specifice ce în caz de nerespectare se pot impune prin forța de constrângere a statului.

Obiectul raportului juridic constă în acțiunile și inacțiunile pe care părțile le au față de elementele componente naturale și artificiale ale mediului înconjurător.

Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice și juridice publice și private, statul și unitățile administrativ-teritoriale.

Conținutul raportului juridic este dat de drepturile și obligațiile corelative ce aparțin subiectelor de drept în legatură cu conservarea și dezvoltarea diferitelor elemente componente ale mediului înconjurător.

Datorită strânselor legături ce există între toate elementele mediului biotic și ambiental al omului , este necesar ca și normele dreptului mediului să evolueze simultan cu dezvoltarea umanității din punct de vedere științific, industrial și social.

Acestea trebuie să corespundă nevoilor mediului înconjurător pentru protecția și crearea circumstanțelor favorabile regenerării elementelor biosferei.

Respectarea normelor dreptului mediului este stimulată prin introducerea răspunderii juridice pentru încălcarea acestora.

Sancțiunile răspunderii juridice trebuie să evolueze constant astfel încât să reprezinte un serios factor determinant pentru respectarea legislației.

În lipsa unei conștiințe civile dezvoltate a populației, cred că elaborarea unei legislații oportune și aplicarea fermă și unitară a normelor și sancțiunilor în materie, vor reuși să facă posibilă respectarea principiilor actuale ale dreptului mediului.

CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE

Aspecte general-teoretice

Răspunderea juridică în dreptul mediului are rol: preventiv, sancționator și reparator.

Legislația care reglementează desfășurarea activităților ce prezintă un factor de risc pentru mediu este exigentă. Același lucru îl putem afirma și despre aplicarea sancțiunilor în domeniul dreptului mediului.

Prin cunoașterea normelor dreptului mediului, a faptului că răspunderea juridică intervine și atunci când nu s-a cauzat un prejudiciu mediului dar au fost săvârșite fapte ce contravin normelor de dreptul mediului și al cuantumului mare al sancțiunilor ce intervin in cazul nerespectarii normelor juridice în domeniu, se realizează caracterul preventiv al răspunderii juridice.

Aplicarea promtă a pedepselor și lărgirea sferei subiectelor ce pot avea capacitatea procesuală activă în dreptul mediului, realizează caracterul sancționator în domeniu.

Rolul reparator al răspunderii juridice în dreptul mediului se îndeplinește prin crearea fondurilor bănești constituite anticipat pentru ameliorarea factorilor de mediu, cum ar fi: sistemele de asigurare în domeniul protecției mediului; fondurile ce finanțează împăduririle, fondul național de mediu, fondul de ameliorare a fondului funciar, fondul apelor, fondul de protecție a vânatului.

Reglementarea răspunderii juridice își are sediul materiei în:

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 , aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007, în capitolul XV, completată cu reglementări în domeniu ce determină acțiunile sau inacțiunile a căror săvârșire atrage una sau mai multe din formele răspunderii juridice.

Această Ordonanță de Urgență a Guvernului a fost elaborată datorită necesității de îndeplinire a angajamentelor asumate de țara noastră în procesul de integrare europeană .

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 68/2007, modificată prin Legea nr. 249/2013 privind răspunderea juridica in domeniul protectiei mediului cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului, prin care s-a reglementat cadrul juridic al răspunderii de mediu bazată pe principiul “poluatorul plătește”, elaborată în scopul prevenirii și reparării prejudiciului asupra mediului. Acest principiu este redat în CAPITOLUL III- Suportarea și recuperarea costurilor.

SECȚIUNEA 1- Suportarea costurilor, astfel:

Art. 26. – Operatorul suportă costurile acțiunilor preventive și reparatorii, inclusiv în situația în care aceste costuri au fost efectuate de agenția județeană pentru protecția mediului.

Tot aici sunt redate si exceptii ale principiului „poluatorul plateste”: 

Art. 27. – (1) Operatorul nu este obligat să suporte costul acțiunilor preventive sau reparatorii luate, când poate dovedi că prejudiciul adus mediului sau amenințarea iminentă cu un asemenea prejudiciu:

a) a fost cauzat de o terță parte și s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de siguranță corespunzătoare;

b) s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziție sau instrucțiune obligatorie emisă de o autoritate publică, alta decât un ordin sau instrucțiune eliberate ca urmare a unei emisii sau incident cauzat de activitățile operatorului. 

(2) În cazurile prevăzute la alin.(1) statul, prin reprezentanții săi legali, ia măsurile corespunzătoare pentru a permite operatorului să recupereze costurile suportate. 

Art. 28. – Prin excepție de la prevederile art. 26, operatorul nu suportă costul acțiunilor reparatorii luate, dacă dovedește că nu a acționat cu intenție sau din culpă și că prejudiciul asupra mediului a fost provocat de:

a) o emisie sau un eveniment autorizat în mod special și în deplină concordanță cu condițiile prevăzute de actul de reglementare eliberat conform normelor care implementează măsurile prevăzute în vigoare la data emisiei sau evenimentului;

b) o emisie, o activitate sau orice modalitate de utilizare a unui produs în decursul unei activități, pentru care operatorul demonstrează că nu era posibil, conform stadiului cunoștințelor tehnice și științifice existente la data când emisia a fost eliberată sau când a avut loc activitatea, să producă un prejudiciu asupra mediului. 

Art. 29. – (1) Cu excepția situațiilor prevăzute la art. 27 și 28, agenția județeană pentru protecția mediului recuperează costurile acțiunilor preventive și reparatorii realizate conform prezentei ordonanțe de urgență de la operatorul care a cauzat prejudiciul sau amenințarea iminentă cu prejudiciul. 

(2) În scopul garantării recuperării costurilor suportate, agenția județeană pentru protecția mediului instituie o ipotecă asupra bunurilor imobile ale operatorului și o poprire asiguratorie, conform normelor legale în vigoare. 

(3) Înscrierea în cartea funciară a ipotecii și instituirea popririi asiguratorii se realizează pe baza dispoziției conducătorului agenției județene pentru protecția mediului care a stabilit măsurile preventive sau reparatorii luate. 

(4) Agenția județeană pentru protecția mediului poate decide să nu recupereze în totalitate costurile suportate, în cazul în care cheltuielile necesare în acest scop sunt mai mari decât suma recuperabilă sau când operatorul nu poate fi identificat. 

Art. 31. – (1) În cazul în care prejudiciul asupra mediului sau amenințarea iminentă cu un astfel de prejudiciu a fost cauzată de mai mulți operatori, aceștia sunt obligați să suporte în mod solidar costurile măsurilor preventive sau reparatorii. 

(2) Efectele solidarității pasive, inclusiv alocarea costurilor între codebitori se realizează conform prevederilor legale în vigoare, luându-se în considerare dispozițiile referitoare la divizarea răspunderii între producătorul și utilizatorul unui produs. 

(3) În cazul în care operatorul care a produs un prejudiciu asupra mediului sau o amenințare iminentă cu un astfel de prejudiciu face parte dintr-un consorțiu sau o companie multinaționala, el răspunde în mod solidar și indivizibil cu respectivul consorțiu sau respectiva companie. 

Art. 32. – (1) Agenția județeană pentru protecția mediului are dreptul să inițieze împotriva operatorului sau, după caz, împotriva terței persoane care a cauzat prejudiciul sau amenințarea iminentă cu prejudiciul proceduri de recuperare a costurilor măsurilor preventive sau reparatorii adoptate conform prezentei ordonanțe de urgență. 

(2) Dreptul agenției județene pentru protecția mediului de a acționa împotriva operatorului pentru recuperarea costurilor se prescrie în termen de 5 ani de la data când acele măsuri au fost realizate sau de la data când operatorul responsabil sau terța persoană a fost idenrilor între codebitori se realizează conform prevederilor legale în vigoare, luându-se în considerare dispozițiile referitoare la divizarea răspunderii între producătorul și utilizatorul unui produs. 

(3) În cazul în care operatorul care a produs un prejudiciu asupra mediului sau o amenințare iminentă cu un astfel de prejudiciu face parte dintr-un consorțiu sau o companie multinaționala, el răspunde în mod solidar și indivizibil cu respectivul consorțiu sau respectiva companie. 

Art. 32. – (1) Agenția județeană pentru protecția mediului are dreptul să inițieze împotriva operatorului sau, după caz, împotriva terței persoane care a cauzat prejudiciul sau amenințarea iminentă cu prejudiciul proceduri de recuperare a costurilor măsurilor preventive sau reparatorii adoptate conform prezentei ordonanțe de urgență. 

(2) Dreptul agenției județene pentru protecția mediului de a acționa împotriva operatorului pentru recuperarea costurilor se prescrie în termen de 5 ani de la data când acele măsuri au fost realizate sau de la data când operatorul responsabil sau terța persoană a fost identificată. 

Principala responsabilitate în dreptul mediului revine statului, care îndeplinește această sarcină prin intermediul Ministerului Apelor și Protecției Mediului.

În vederea protejării factorilor de mediu, mai au stabilite atribuții și răspund juridic: Ministerul Sănătății, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Transporturilor, Ministerul de Interne, etc.

Răspund juridic persoanele ce săvârșesc fapte ilicite ce cauzează un prejudiciu mediului, însă și cele ce săvârșesc fapte ce nu cauzează prejudicii dar săvârșirea lor reprezintă o încălcare a normelor în vigoare din domeniu. Tendința în dreptul mediului o reprezintă trecerea de la răspunderea subiectivă la cea obiectivă. Datorită caracterului obiectiv răspunderea juridică în dreptul mediului este independentă de culpă.

La nivel național această formă a răspunderii a fost reglementata in art.81 din Legea nr.137/1995- fosta lege a protectiei mediului, care prevedea „Răspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară. În cazul activităților generatoare de risc major, asigurarea pentru daune este obligatorie”.

Răspunderea juridică în dreptul mediului este guvernată de anumite principii:

• Principiul poluatorul plătește

Acest principiu este consacrat de fosta Lege-cadru pentru protecția mediului (Legea nr.137/1995), în art.3 litera d. Acest principiu urmărește impunerea în sarcina poluatorului a costului cauzat de prejudiciul pe care el îl provoacă, răspunderea trebuie să acopere atât prejudiciul cauzat mediului cât și cel cauzat bunurilor și persoanelor. Acest principiu îi impune poluatorului să își asume toate cheltuielile în materia prevenirii poluării și a ameliorării mediului înconjurător.

În sensul asigurării unei corecte protecții a mediului se instituie un sistem de taxe de poluare și o serie de norme anti-poluare. Aceste taxe sunt destinate restaurării mediului, iar normele în materie impun un prag obligatoriu pe care nimeni nu are dreptul să îl depașească. Nerespectarea acestor norme poate atrage pierderea unor drepturi dobândite, cum ar fi retragerea autorizațiilor. Pentru buna gestionare a activităților ce pot cauza prejudicii mediului legea prevede reautorizarea obligatorie.

• Prejudiciul ecologic

Datorită faptului că mediul nu se încadrează în interiorul dreptului de proprietate sau a altor drepturi ale omului, el face obiectul unei protecții speciale. Orice atingere adusă unui element al mediului înconjurător va avea efect dăunător și asupra celorlalte elemente, având în vedere interdependența fenomenelor ecologice. Astfel, un prejudiciu ecologic reprezintă o daună cauzată întregului sistem al mediului natural. De aici rezultă o serie de controverse privind dreptul la reparație.

Pentru atragerea răspunderii juridice pentru o daună ecologică este necesară existența unui prejudiciu cert, acesta putând fi actual sau de viitor.

Se are în vedere în materia răspunderii civile pentru prejudicii aduse mediului:

– definirea prejudiciului ecologic; – calitatea procesuală a victimelor; – regimul juridic al reparării prejudiciului; – domeniile răspunderii obiective întemeiată pe ideea de risc și garanție.

Prejudiciul ecologic reprezintă o daună produsă prin poluare ce vizează toate elementele care contribuie la degradarea factorilor naturali. Sunt autori ce discută despre unele distincții, pentru prejudiciile ce afectează patrimonii individuale determinate și particulare și prejudicii ce afectează mediul natural și echilibrul ecologic în general. Din acest punct de vedere răspunderea juridică intervine pentru prejudicii suferite prin poluarea mediului cât și pentru cele suportate de om și bunuri. Victimele în dreptul mediului sunt: titularul dreptului ce a fost lezat prin fapta poluatoare și mediul cu elementele sale. Consider că mediul înconjurător nu are reprezentanți abilitați ce să îi reprezinte interesele cu prioritate, chiar dacă statul și organismele internaționale reprezintă interesele mediului, trebuie să admitem că tot ele sunt ademenite cu precădere de interese economice. Progrese s-au înregistrat în cazurile în care legiuitorul a recunoscut organizațiilor nonguvernamentale dreptul de a reprezenta interesele mediului.

De cele mai multe ori, în cazul prejudiciilor ecologice, paguba se poate repara prin echivalent și nu în natură. De multe ori sumele acordate cu titlul de daune- interese nu pot readuce în stare anterioară ecosistemul, de aceea preferabilă este prevenția și conservarea elementelor naturale.

Rezumând cele de mai sus, pentru atragerea răspunderii juridice în dreptul mediului sunt necesare: încalcarea unei norme în materie sau pricinuirea unei daune ecologice, o legătură de cauzalitate între fapta ce atrage răspunderea juridică și încalcarea normei sau producerea daunei ecologice.

Formele răspunderii juridice în dreptul mediului

Răspunderea în dreptul mediului îmbracă două forme: răspunderea socială și răspunderea juridică; care, la rândul lor comportă subtipuri.

Astfel, răspunderea socială implică sancționarea socială a atitudinii persoanei neconcordante cu normele sociale instituite. În funcție de contextul în care persoana manifestă o atitudine inacceptabilă social, răspunderea socială îmbracă forme diferite, putându-se vorbi de o răspundere: politică, morală, etică, civilă și juridică.

Răspunderea juridică intervine în cazul încălcării normelor de conduită cuprinse în normele de drept, concret, este vorba despre încălcarea prevederilor legale. În capitolele XIV-XV din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 , aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007, sunt stabilite trei forme ale răspunderii juridice în următoarea formulă: „încălcarea prevederilor  prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz.”. Eliminarea din textul noii legi a răspunderii disciplinare și materiale este pe deplin întemeiată, pentru că material și disciplinar pot fi trași la răspundere angajații de către cei care i-au angajat în cadrul raportului juridic de muncã. Răspunderea pentru încălcarea normelor dreptului mediului, aparține totuși, acestei ramuri de drept, tocmai fiindcă prezintă numeroase trăsături specifice – specificul obiectului reglementării juridice. Întrucât litigiile generate de eliberarea, revizuirea sau suspendarea acordului/ autorizației de mediu se soluționează potrivit legii contenciosului administrativ, conform Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.190/21.11.2005 (prin care se stabilesc noi competențe pentru Garda Financiară, astfel că ea poate, la solicitarea procurorului, să efectueze constatări cu privire la faptele care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează potrivit legii), în cazuri bine justificate și pentru a preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanței să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea cererii.

CAPITOLUL II

RASPUNDEREA CIVILA

Notiuni generale

În situațiile în care se costată producerea unui prejudiciu prin diferitele comportamente care pot fi adoptate în acest domeniu, se impune a se realiza recuperarea acestuia pe calea răspunderii civile. În cadrul răspunderii civile se sancționează, în general, o acțiune reprobabilă, antisocială a subiectelor de drept (fizice și juridice) care prin faptele lor ilicite produc pagube mediului în ansamblul său.

În domeniul protecției mediului se face apel la două instituții clasice de drept civil și anume: la normele referitoare la raporturile de vecinătate, a căror esență privește concilierea intereselor agentului poluant cu cele ale victimei poluării, stabilindu-se atât limitele admisibile ale poluării, cât și obligația corelativă ca daunele să fie suportate de cel ce poluează și norme care reglementează răspunderea civilă reparatorie. S-a apreciat că dreptul civil nu poate servi intereselor de recuperare a prejudiciilor din domeniul mediului pentru că el apără interese private, în timp ce prejudiciul ecologic afectează interesul public. În aceeași ordine de idei se afirmă că recurgerea care se face în prezent la folosirea mijloacelor de drept civil pentru protecția mediului este mai mult o intervenție reparatorie și nu o soluție.

Pentru asigurarea răspunderii civile în domeniul dreptului mediului este necesară îndeplinirea mai multor condiții și anume:

– să fie săvârșită o faptă ilicita (fapta ilicită, în dreptul mediului, constă în conduita unei persoane fizice sau juridice, concretizată într-o acțiune sau inacțiune, prohibita de normele juridice de conservare și dezvoltare a mediului)

– să existe un prejudiciu/daună ecologică

– să existe culpa autorului și dovedită capacitatea delictuală a autorului în momentul săvârșirii faptei.

Și în domeniul dreptului mediului înconjurător, culpa trebuie să fie certă. Dacă nu se cunoaște întreaga întindere a pagubei (ceea ce se întâmplă cel mai des atunci când este vorba de poluarea factorilor de mediu) răspunderea civilă se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat cu certitudine, putând ulterior să se revină pentru a acorda întreaga reparatie și pentru prejudiciile ivite după pronunțarea hotărârii cu singura condiție de a dovedi că ele provin din aceeași faptă.

În dreptul mediului înconjurător, pentru prejudiciu se folosește și termenul de ,,daună ecologică” care include atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât și pe cele suportate de om sau de bunuri. Așa cum se observă, și așa cum este și firesc, există și o serie de particularități ale răspunderii civile pentru fapte ce aduc atingere mediului inconjurator față de răspunderea consacrată în dreptul civil. Astfel, în această materie foarte importantă este definirea noțiunii de daună ecologică. Definirea ei a suscitat o serie de discuții în literatura de specialitate, discuții care nu s-au finalizat cu identificarea unei definiții unanim acceptate, acest insucces datorându-se, se pare, faptului că se pornește de la ideea greșită că dauna ecologică este un prejudiciu civil, când, în fapt, între cele două instituții există diferențe fundamentale. Definiția legală a noțiunii de prejudiciu este stipulată de articolul 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 , aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007 , ca fiind o schimbare adversă cuantificabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare cuantificabilă a funcțiilor îndeplinite de o resursă naturală în beneficiul altei resurse naturale sau al publicului, care poate să survină direct sau indirect. Într-o formulare doctrinară s-a considerat că „dauna ecologică” este orice atingere, cu efecte negative ( patrimoniale sau nepatrimoniale) aduse unui factor de mediu, produsă ca urmare a poluării mediului. Dauna ecologică este acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui ecosistem și care, datorită caracterului său indirect și difuz, nu permite constituirea unui drept la reparație in integrum.

În elucidarea problemei, dacă cel care produce asemenea daune este omul sau mediul său, unii autori consideră că dauna ecologică este cea cauzată persoanelor și bunurilor de către mediul în care acestea se găsesc, mediul fiind deci considerat cauza și nu efectul daunelor. Daunele ecologice sunt ireversibile, sunt prejudicii difuzate în manifestarea lor și în stabilirea legăturii de cauzalitate.

În ceea ce privește stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, aceasta este greu de făcut existând un număr însemnat de necunoscute, deoarece multora din elementele componente ale mediului nu li se poate atribui o valoare economică. Anumite prejudicii aduse mediului sau componenetelor sale pot să nu fie cauzate prin fapta ilicită a unui singur autor/factor, ci să existe un raport de cauzalitate între prejudiciu și comportarea ilicită a mai multor autori. În acest caz, pentru a considera un rezultat ca fiind cauzat în comun, nu este necesar ca persoanele să acționeze prin fapte simultane, de aceeași intensitate sau că faptele să fie legate printr-un scop unic și nici ca persoana care a cauzat rezultatul, să cunoască faptele celorlalți.

Este necesar doar ca faptele ilicite ale persoanelor să constituie, în ansamblul lor, un tot indivizibil, cauza prejudiciului. O particularitate a răspunderii civile pentru daune ecologice este aceea că ea nu se mai ghidează după prevederile articolului 988 din noul Cod civil (“Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe aceia din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara”), în baza cărora nu se poate obține repararea prejudiciului ecologic decât dacă probează culpa făptuitorului. Elementul subiectiv al răspunderii civile este culpa. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 , aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007, consacră în articolul 95 alineat 1 două reguli care guvernează răspunderea civilă pentru fapte de mediu, răspunderea obiectivă ce demonstrează culpa și răspunderea solidară în caz de pluralitate de făptiutori; astfel:

“Art. 95. – (1) Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară.”

O mențiune aparte se cuvine a fi făcută în legătură cu acțiunea civilă în domeniul protecției mediului. Articolul 95 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 , aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007, consacră o regulă deosebită, aceea a acordării dreptului la acțiune în justiție în vederea conservării mediului organizațiilor neguvernamentale. Situația nu este specifică numai dreptului mediului din România. Și alte sisteme juridice recunosc dreptul organizațiilor la acțiune în justiție în materie de protejarea mediului. Dacă în dreptul civil, culpa reprezintă temeiul principal de drept comun, al răspunderii delictuale, el nu este și unicul. Astfel, în domeniul daunelor nucleare, în legătură cu care există o reglementare specială, răspunderea delictuală, nu mai este fundamentată pe stabilirea culpei, ci pe cea de risc.

Răspunderea civilă delictuală subiectivă și obiectivă în dreptul mediului

Caracterul ilicit și cel culpabil al faptei cauzatoare de prejudicii sunt condiții distincte fără de care nu există răspundere civilă. Dacă caracterul ilicit al faptei este o condiție a caracterului culpabil, în schimb nu orice faptă ilicită este în mod necesar si culpabilă. Aceasta se explică în multe situații în dreptul mediului, unde factorii de mediu pot fi prejudiciați prin fapte care să cuprindă în sine atitudinea negativă a autorului lor față de interesele generale ale societății. Așa cum s-a arătat în literatura juridică pentru ca „fapta ilicită să devină culpabilă trebuie să se fi produs un anumit ecou pe plan psihologic (în aspectul intelectiv și, mai ales, volitiv) adică să capete un contur subiectiv”. În cazul răspunderii obiective, interesul de a se stabili elementul subiectiv, culpa autorului, nu mai subzistă, elementul subiectiv fiind indiferent pentru existența răspunderii.

Astfel, formele răspunderii civile delictuale sunt:

– răspunderea civilă delictuala subiectivă

– răspunderea civilă delictuala obiectivă

– răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate

Răspunderea obiectivă

Până la apariția Legii nr. 137/1995- fosta lege-cadru pentru protecția mediului, dat fiind faptul că proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate mai ales prin poluare, datorită naturii diverse a poluanților, a caracterului difuz, a modului lor de răspândire si remanență a naturii contaminării etc. în literatura juridică unii autori s-au pronunțat pentru reglementarea generală a răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, pe baza principiului răspunderii obiective, a unei răspunderi in solidum a coautorilor prejudiciului, legitimitatii procesuală activă a oricărui cetățean, precum și pentru definirea noțiunii de „daună ecologică” astfel încât să cuprindă si daunele indirecte, dat fiind raportul de cauzalitate foarte relaxat în acest domeniu.

Astfel, adoptându-se prevederile noului Cod civil și considerând că o pagubă adusă mediului poate fi produsă și ca urmare a viciului ascuns al lucrului (mijloc de producție, instalație de depoluare sau de reducere a poluării etc.) de care cei ce îl folosesc nu au cunostință, situație care exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei, în practică, problema răspunderii a fost soluționată pe baza dispozițiilor art. 1349 alin. (1) din noul Cod civil, ca răspundere obiectivă, astfel:

“(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.”

Angajarea răspunderii pe acest temei, adică pentru prejudiciul cauzat de un lucru ori de fapta altuia, iar nu în baza art. 1.357 noului Cod civil, prezintă pentru victimă avantajul de a nu trebui să dovedească culpa celui chemat să răspundă pentru consecințele negative ale activității sale, după cum reiese din articolele enunțate:

“Art. 1357 Conditiile raspunderii.

(1)Cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, savarsita cu vinovatie, este obligat sa il repare.

(2) Autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai usoara culpa.

Această soluție garantează într-o măsură mai mare, în condiții de probă mai puțin dificile, dreptul la despăgubire al persoanei prejudiciate. Dovada trebuie făcută în sensul că activitatea celui chemat să răspundă i-a creat reclamantului un prejudiciu. Această probă o dată administrată, caracterul cauzal al participării se presupune cât timp nu se dovedește contrariul, respectiv, că participarea nu a fost cauzală, prejudiciul datorându-se forței majore, faptei terțului sau culpei persoanei păgubite.

În interpretarea art. 1349 alin. (1) din noul Cod civil, în doctrină, s-a reflectat atât concepția subiectivă a răspunderii civile delictuale întemeiată pe culpa prezumată a persoanei chemată să răspundă pentru fapta lucrului (fapta ce reprezinta o activitatea poluantă), cât si pe concepția obiectivă care exclude ideea de culpă dovedită sau nedovedită si situează obligația de reparare a prejudiciului pe tărâmul răspunderii obiective, fundamentată pe riscul activității desfășurate.

Din caracterul obiectiv al raspunderii juridice pentru prejudicii cauzate mediului se desprind urmatoarele principii:

– poluatorul, este responsabil pentru prejudiciul cauzat indiferent daca este sau nu culpabil, acesta poate fi tinut a raspunde pentru prejudiciu in anumite conditii chiar si in caz de forta majora;

– nu raspunde juridic poluatorul in cazul unui cataclism natural si in cazul in care prejudiciul ecologic a fost cauzat prin fapta grav culpabila a unui tert de care el nu este responsabil sau a victimei, daca primul nu a incalcat nici o norma juridical in vigoare;

– victima unui prejudiciu ecologic are dreptul de a fi despagubila pentru prejudiciul cauzat, fara a fi nevoita sa demonstreze existent culpei poluatorului;

– este temei suficient pentru a atrage raspunderea juridica in domeniul protectiei mediului existenta raportului cauzal intre fapta autorului si prejudiciul cauzat de acesta;

– raspundere civila obiectiva in domeniu protectiei mediului reprezinta o exceptie, de regula raspunderea juridica fiind atrenata pe ideia de culpa.

Legea nr. 137/1995- legea-cadru pentru protecția mediului a consacrat principiul răspunderii obiective, principiu menținut și în ulterioarele reglementări privind protecția mediului.

Răspunderea subiectivă

Răspunderea subiectivă pentru pagube produse mediului se aplică rar, aceasta fiind intemeiata pe ideea de culpa si discernamantul autorului faptei. Daca s-ar aplica raspunderea civila subiectiva in domeniu atunci: reclamantul trebuie să dovedească că i s-a cauzat un prejudiciu real, direct și personal, culpa autorului faptei, precum și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare, iar aplicarea acestei forme a raspunderii civil ar ingreuna mult incercarilor de ameliorare a prejudiciilor cauzate mediului. Totusi, prin derogare de la principiul răspunderii obiective Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 , aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007, prevede în alin. (2) al art. 95 că „în mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice”, fiind transpuse astfel, prevederile Directivei 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și remedierea prejudiciului cauzat mediului, în speță a prejudiciilor aduse componentelor diversității biologice și habitatelor natural .

1.1.1. Practica judiciara

Prezenta speta vine sa exemplifice cum se concretizeaza in practica caracterul obictiv a raspunderii juridice in domeniul protectiei mediului si caracterul solidat al acesteia.

Decizia civilă nr. 245/3.04.2012 a Tribunalului Constanța prin care s-a dmis apelul reclamantului H.G. împotriva sentinței civile nr. 627/12.10.2011 a Judecătoriei Hârșova

În situația inundațiilor generate de creșterea pulsurilor hidrologice extreme, asociate unei avarii la construcțiile hidrotehnice, legiuitorul a abordat teza forței majore, anume a acelei împrejurari externe și invincibile, fără relație cu lucrul care a provocat dauna sau însușirile sale, care exclude premisa culpei și consecința răspunderii civile delictuale.

Art. 1000 alin. 1 Cod Civil (art. 1349 în noul Cod Civil)

Prin decizia civilă nr. 245/3.04.2012 a Tribunalului Constanța a fost admis apelul reclamantului H.G. împotriva sentinței civile nr. 627/12.10.2011 a Judecătoriei Hârșova, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâților ANIF, MADR și MFP, în solidar, la plata în favoarea reclamantului a 118.181 lei reprezentând despăgubiri civile pentru pierderile provocate prin inundarea culturilor agricole.

Ceea ce a generat litigiul a fost ruperea, la data de 10 iulie 2010, a digului de apărare împotriva inundațiilor Dunării, situat în dreptul localității C., jud. Constanța, ca urmare a creșterii nivelului fluviului, cu consecința inundării culturilor.

Tribunalul a înlaturat premisa intervenției forței majore, drept cauză exoneratoare de răspundere – reținută de prima instanță – aratând ca în interpretarea jurisprudențilă dată de fostul Tribunal Suprem prin decizia civilă nr. 358 din 19 aprilie 1965 ,,forța majoră constă într-o împrejurare externă și invincibilă, fără relație cu lucrul care a provocat dauna sau însușirile sale naturale’’. Aceasta presupune așadar că împrejurarea externă trebuie să fie invincibilă în mod absolut, ca forță de nebiruit pentru oricine la nivelul actual al științei. Tribunalul Suprem a arătat că ,,în cazul unor alunecări de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevăzute, urmările lor păgubitoare pot fi prevenite și evitate. Astfel, puternica probabilitate a producerii unei atare alunecări de teren înlătura caracterul imprevizibil al fenomenului.”

Instanța de apel a apreciat că, din moment ce în anul 2006 precipitațiile au generat un debit al Dunării superior celui înregistrat în 2010, s-a născut puternica probabilitate a producerii unui fenomen asemănător, așa încât caracterul imprevizibil al ruperii digului din iulie 2010 era înlaturat; că expertiza efectuată de experții în construcții hidrotehnice a conchis, pe baza observațiilor efectuate pe teren (la 18 aprilie 2011), că lucrarea hidrotehnică avea o durată foarte mare de exploatare, de peste 50 ani, față de durata normală de 36 ani, iar cauza producerii breșei o putea constitui neîntreținerea corespunzătoare (aspect dedus din numărul mare de cavități de rozătoare din coronamentul digului și de lipsa unor lucrări de mentenanță pe acel segment al lucrării) – aspecte care nu pot înlătura răspunderea juridică a entităților chemate în judecată, pentru prejudiciul produs prin cedarea digului.

Analizând recursurile pârâților, care au vizat în esență greșita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 cod proc. civilă), Curtea a constatat că ele sunt întemeiate.

Demersul intimatului reclamant s-a fundamentat pe dispozițiile art. 1000 alin. 1 cod civil 1864, care reglementau – la data sesizării instanței de fond – răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de ,,lucrurile de sub paza noastră’’, dezvoltându-se teoria prezumției de responsabilitate și ideea de raport cauzal dintre fapta culpabilă a paznicului juridic al digului de apărare distrus de inundație și prejudiciul constând în pierderea culturilor agricole.

Speța de față pune în discuție modul cum operează raportul de cauzalitate menționat, atunci când efectul (prejudiciul invocat) a fost precedat nu doar de o faptă a omului (privită ca acțiune sau inacțiune asupra bunului aflat în paza juridică), ci și de producerea unui fenomen natural (în cauză, creșterea debitelor Dunării).

Detalii:

http://legeaz.net/spete-civil-2/raspundere-civila-pentru-prejudiciile-cauzate-694-2012

Raspunderea rezultata din tulburarii aduse starii de vecinatate

In societatea contemporana este imposibil de evitat anumite inconveniente ce decurg din starea de vecinatate, fapt ce face acceptabila existenta anumitor poluari si daune, pentru ca raporturile de vecinate sa nu fie prejudiciabile pentru nici o parte s-a impus stabilirea anumitor limite, incalcarea acestor limite da nastere dreptului la reparatii prin institutia raspunderii civile delictuale.

Dreptul la despagubire se fundamenteaza din punct de vedere juridic pe dreptul fiecaruia de a nu fi privat, in tot sau in parte, de un bun, sau de o situatie si de a profita nestingerit de avantajele ce ar putea decurge de aici, si nu pe ideia de culpa a autorului. Asadar vorbim tot despre o raspundere obiectiva.

In dreptul nostru regasim reguli ce reglementeaza starea de vecinatate in noul Cod Civil, Cartea a III-a, Capitolul III Limitele juridice ale dreptului de proprietate si Capitolul IV Servitutile, prima obligatie concretă în materie o regasim in noul Cod Civil Art.603. Reguli privin protectia mediului si buna vecinatate, ce stipuleaza ca “dreptul de proprietate oblige la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.” . Normele special ce reglementeaza raporturile de vecinătate au ca scop, mai intai de a evita consecintele daunatoare ce decur din aceste raporturi, in acest sens putem exemplifica articolul 604 din noul Cod Civil ce impune obligatii privin folosirea apelor:

“(1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior.

(2) Dacă această curgere cauzează prejudicii fondului inferior, proprietarul acestuia poate cere autorizarea justiției spre a face pe fondul său lucrările necesare schimbării direcției apelor, suportând toate cheltuielile ocazionate.

(3) La rândul său, proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio lucrare de natură să agraveze situația fondului inferior.”

Natura juridica a raporturilor de vecinatatea este cea a serviturilor natural si legale. Ele sunt in relitate marginiri ale dreptului de proprietate, ce decurg in mod firesc din raporturile de vecinatate si se aplica tuturor drepturilor de proprietate. Normele juridice ce reglementeaza buna vecinatate sunt menite sa asigure cooperarea subiectelor raporturilor juridice de protectie a mediului, în scopul unei dezvoltari durabile si a ameliorarii exploatarii nerationale a resurselor neregenerabile.

Pentru utilizarea rationala a surselor de apa, in acord cu nevoile comunitatii noul Cod Civil eunuta:

“Art.607. (1) Proprietarului caruia ii prisoseste apa pentru necesitatile curente este obligat ca, in schimbul unei juste si prealabile compensatii, sa ofere acest surplus pentru proprietarul care nu si-ar putea procura apa necesara pentru fondul sau decat cu o celtuiala excesiva.”

“Art.608. (1) Proprietarul poate acorda orice intrebuintare izvorului ce ar exist ape fondul sau, sub rezerva de a nu adduce atingere drepturilor dobandite de proprietarul fondului inferior.

(2) Proprietarul fondului pe care se afla izvorul nu poate sa ii schimbe cursul daca prin acesta schimbare ar lipsi locuitorii unei localitati de apa necesara pentru satisfacerea nevoilor curente.”

Reglementand folosirea, administrarea si gospodarirea rezervelor natural ce se gasesc in interiorul comunitatilor prin intermediul normelor juridice, se ofera un raspuns nevoii de conservare a resurselor naturale, si de educare a membrilor comunitatii in acest sens.

1.2.1. Practica judiciara

Acesta speta vine sa exemplifice principiul bunei vecinatati si dreptului fiecarei persoane (consacrat in normele legislative ale Uniunii Europene dar si la nivel national) de a nu i se aduce daune peste limita legal acceptata, daune ce decurg din starea de vecinatate.

Cauza Branduse versus România, din 2009, CEDO

Alături de dreptul la viață prevăzut de art.2 (1) al Convenției , dreptul la viața private și de familie consacrat de art.8 (1), afost folosit cel mai frecvent în cauzele ce implicau daunele aduse mediului prin poluare. Interpretarea evolutivă a Curții privind aceste concepte, a permis astfel ca multe daune produse mediului să cadă sub înțelesul noțiunilor de : dreptul la viață, viață private sau viață de familie.

Astfel, jurisprudența CEDO, oferă modalități noi de a îmbunătăți protecția mediului prin extinderea conceptului de drepturi ale omului și prin crearea unei legături între aceste două noțiuni care au fost tratate separate.

În cauza Branduse versus România, din 2009, reclamantul execută o pedeapsă cu închisoarea în Penitenciarul Arad, invocând poluarea olfactivă foarte puternică provocată de groapa de gunoi a orașului aflată lângă penitenciar, a cărei organizare și utilizare contraveneau legislației de mediu. Prin Hotărârea din 7 martie 2009, Curtea a considerat că art.8 este aplicabil, chiar dacă sănătatea reclamantului nu a fost afectată, luînd în considerare durata în care a suportat poluarea respectivă, calitatea vieții i-a fost afectată de o manieră ce a adus atingere vieții sale private. Curtea a constatat că sunt responsabile autoritățile pentru nerespectarea obligațiilor privind procesul decisional, studiile de impact, lipsa de informare a publicului.

Art.8 din Convenție a fost legat de problema mediului în multe cause ce au implicat poluarea fonică. Curtea a interpretat conceptual de domiciliu în sensul că acesta include dreptul de a se bucura de pașnică folosință a locuinței, iar art.8 oferă această protecție împotriva afectării vieții private și a domiciliului de zgomote sau tulburări. Cauze identice: Arrondelle versus Regatul Unit, Cauza Powel & Rayner versus Regatul Unit din 1990 etc.

6 Ruxandra-Mălina Petrescu-Mag, Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile. Legislație și instituții, Universitatea Babeș-Bolyai-Facultatea de Știința și Ingineria Mediului, editura Bioflux, Cluj-Napoca, 2011

Răspunderea civilă delictuală reglementată de articolul nr.1349 aliniatul 3 noul Cod Civil (promulgat prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013)

Spre a putea fi antrenată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în baza art. 1349 aliniatul 3 noul Cod Civil (promulgat prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013) ce prevede: „In cazuri anume prevazute de lege, o persoana este obligata sa repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucruri ori de animale aflate sub paza sa, precum si se ruina edificiului.” Raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor isi are originea in, faptul ca operatorul (comitentul) ce desfasoara anumite activitati cu ajutorul unor persone interpuse ce se numesc prepusi, ori folosindu-se de lucruri sau animale, culege foloasele acestor activitati, deci riscurile activitatilor desfasurate trebuie suportate tot de aceastia. Prin operator se intelege “orice persoana fizica sau juridical de drept privat ce desfasoara activitati sau detine controlul unei activitati profesionale.” Se impune ca în persoana prepusului să se constate ca sunt întrunite unele cerințe rezultate din prevederile art. 998 și 999 din noul Cod Civil, referitoare la răspunderea pentru fapta proprie. În cursul procesului pe care-l va porni, cu scopul angajării răspunderii reglementate de art. 1349 aliniatul 3 noul Cod Civil din noul Cod Civil, victima pagubită va trebui să probeze că sunt întrunite următoarele condiții generale:

– existența prejudiciului;

– existența faptei ilicite a prepusului;

– existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu;

– existența vinei (culpei) prepusului în comiterea faptei ilicite.

Cu excepția ultimului element – vina, culpa prepusului – în literatura de specialitate există unanimitate de păreri referitoare la necesitatea întrunirii acestor elemente, ca premise pentru angajarea răspunderii comitentului, bineințeles, dacă vor fi prezente și condițiile speciale ale răspunderii. În literatura de specialitate a fost exprimată opinia, neîmpărtasita de practica judiciara și de marea majoritate a autorilor, că pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesar ca victima să facă dovada vinei, a culpei prepusului, fiind suficient să se dovedească numai prejudiciul, fapta ilicită și raportul de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciu. Astfel unii autori consideră că răspunderea comitentului nu este condiționată de culpa prepusului. Astfel, ipoteza în care prepusul nu ar avea discernământ în momentul săvârșirii faptei, problema culpei nici nu se poate pune. Totuși, nu ar fi just ca în astfel de cazuri comitentul să fie exonerat de răspundere (de exemplu, daca conducatorul unui autovehicol ce transporta substante toxice, intr un moment de tulburare a mintii, cauzat de factori externi vointei sale, ar pierde controlul autovehicolului, acesta s-ar rasturna iar incarcatura cu substante toxice ar ajunge in apa unui rau ). Se consideră că acesta este și motivul pentru care legiuirile mai moderne decât Codul Civil francez (care cuprind reglementări cu privire la răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor, cum sunt art. 830 din Codul Civil german) nu condiționează această raspundere de dovada culpei prepusului, ci se mulțumesc cu condiția obiectivă ca fapta lui să fie ilicită.

1.4.Răspunderea reglementată de codul aerian și Legea numărul 111/1996 Răspunderea civilă pentru pagube nucleare

Prin Legea nr.106/1992 România a aderat la Convenția privind răspunderea civilă în materie de daune nucleare – Viena 1963 (“recunoscând necesitatea instituirii unor standarde minime, de natură să asigure protecția financiară împotriva daunelor rezultând din anumite utilizări ale energiei nucleare în scopuri pașnice, convinse ca o convenție privind răspunderea civilă pentru daune nucleare va contribui, de asemenea, la dezvoltarea de relații amicale între natiuni, indiferent de sistemele lor constituționale și sociale,au hotărît sa încheie o convenție în acest scop”) .

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 111/1996 republicată în anul 2006, privind desfășurarea în siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activităților nucleare a adus unele modificări: s-au instituit noi reglementări privind regimul de autorizare, obligațiile titularului de autorizație și regimul de control a activităților nucleare, conform prevederilor Capitolului II – Regimul de autorizare, Secțiunea 1 – Autorizații și permise de exercitare a activităților nucleare în scopuri exclusiv pașnice.

Răspunderea pentru daunele nucleare, care în realitate sunt o categorie specială de daune ecologice, constituie o preocupare atât în spațiul dreptului internațional, cât și a dreptului nostru național.

Reglementările internaționale în acest domeniu sunt cuprinse în: Convenția de la Viena privind răspunderea civilă pentru daune nucleare (1963); Convenția de la Paris ratificată prin Legea nr.5 din 8 ianuarie 1999 privind compensațiile suplimentare pentru daune nucleare, adoptată la Viena la 12 septembrie 1997 și Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Paris, încheiat la Viena, în 21 septembrie 1988 asumat de către România prin art. 1 și 2 din Decretul-lege nr. 92/1990:

“Art. 1

Se aprobă aderarea României la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Viena și a Convenției de la Paris, încheiat la Viena la 21 septembrie 1988.

Art. 2

Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Viena și a Convenției de la Paris, încheiat la Viena la 21 septembrie 1988 se supune ratificării Parlamentului.”

Aceste reglementări instituie principiul răspunderii civile obiective în sarcina exploatantului instalației nucleare pentru daunele produse de accidentul nuclear survenit în acea instalație ori cauzat de materiale nucleare în timpul transportului, provenind sau având ca destinație propria instalație.

În țara noastră, această răspundere, a fost reglementată pentru prima dată prin Legea nr. 61/1974 cu privire la desfășurarea activităților în domeniul nuclear . După anul 1989, a fost adoptată în materie Legea nr. 111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare, act normativ în care reglementarea răspunderii pentru daunele nucleare este lacunară și insuficient de cuprinzătoare. De aceea, ulterior a apărut Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, care a intrat în vigoare la 12 luni de la data publicării. În materie mai sunt incidente și dispozițiile din cap. VII „Regimul activităților nucleare”, art. 45-48 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 , aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007 privind protecția mediului, după cum urmează:

“Art. 45. – Activitățile în domeniul nuclear se desfășoară în conformitate cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență și a reglementărilor naționale și internaționale specifice la care România este parte.

Art. 46. – (1) Acordul de mediu pentru o practică sau o activitate din domeniul nuclear se eliberează înainte de emiterea autorizației de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul nuclear, conform legislației în vigoare.

(2) Autorizația de mediu se emite după eliberarea autorizației de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul nuclear.

(3) Pentru instalațiile cu risc nuclear major – centrale nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear și depozite finale de combustibil nuclear ars – acordul de mediu sau autorizația de mediu se emit prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității centrale pentru protecția mediului.

Art. 47. – (1) Controlul activităților nucleare se realizează de autoritatea competentă în domeniul activităților nucleare.

(2) Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului are următoarele atribuții:

a) organizează monitorizarea radioactivității mediului pe întregul teritoriu al țării;

b) supraveghează, controlează și dispune luarea măsurilor ce se impun în domeniul activităților nucleare, pentru respectarea prevederilor legale privind protecția mediului;

c) colaborează cu organele competente în apărarea împotriva dezastrelor, protecția sănătății populației și a mediului.

Art. 48. – Persoanele fizice și juridice autorizate, care desfășoară activități în domeniul nuclear, au următoarele obligații:

a) să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potențial, să solicite și să obțină autorizația de mediu;

b) să aplice procedurile și să prevadă echipamentele pentru activitățile noi, care să permită realizarea nivelului rațional cel mai scăzut al dozelor de radioactivitate și al riscurilor asupra populației și mediului, și să solicite și să obțină acordul de mediu sau autorizația de mediu, după caz;

c) să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, care să asigure respectarea condițiilor de eliminare a substanțelor radioactive prevăzute în autorizație și menținerea dozelor de radioactivitate în limitele admise;

d) să mențină în stare de funcționare capacitatea de monitorizare a mediului local, pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanțe radioactive;

e) să raporteze prompt autorității competente orice creștere semnificativă a contaminării mediului și dacă aceasta se datorează sau nu activității desfășurate;

f) să verifice continuu corectitudinea presupunerilor făcute prin evaluările probabilistice privind consecințele radiologice ale eliberărilor radioactive;

g) să asigure depozitarea deșeurilor radioactive, în condiții de siguranță pentru sănătatea populației și a mediului.”

Particularitățile răspunderii civile pentru daunele nucleare

Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată prin Legea nr. 703/2001 are un regim juridic cu importante particularități. Aceste particularități îi conferă statutul unei ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.

Răspunderea se angajează numai pentru daunele nucleare rezultate din activitățile de utilizare a energiei nucleare în scopuri pașnice.

Conform art. 3 lit. d) din Legea nr. 703/2001, prin daună nucleară se înțelege:

„ 1.orice deces sau rănire 2.orice pierdere sau deteriorare a bunurilor 3.orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire la pct. 1 și 2, neinclusă în aceste prevederi, dacă este suferită de o persoană îndreptățită să ceară despăgubiri în ceea ce privește o astfel de pierdere; 4.costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate și dacă nu sunt incluse în pct. 2; 5.orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic față de orice utilizare a mediului înconjurător, datorată deteriorării semnificative a mediului înconjurător și dacă nu este inclusă la pct. 2;
6. costul măsurilor preventive și orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;   7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de legislația privind răspunderea civilă a instanței competente.
    Pierderile sau daunele prevăzute la pct. 1-5 și 7 sunt considerate daune nucleare în măsura în care pierderea sau daună:
    – ia naștere ca rezultat al radiației ionizante emise de orice sursă de radiație care se află într-o instalație nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de produșii radioactivi sau de deșeurile radioactive dintr-o instalație nucleară ori de materialul nuclear provenit din, venind de la sau trimis spre o instalație nucleară;
    – este rezultatul proprietăților radioactive ale unui astfel de material sau al unei combinatii de proprietăți radioactive cu proprietăți toxice, explozive ori cu alte proprietăți periculoase ale unui astfel de material;”

Daunele nucleare a căror reparare este cerută trebuie să se probeze că au fost cauzate de un accident nuclear. Prin accident nuclear, în sensul acestei legi, se înțelege orice fapt sau succesiune de fapte având aceeași origine, care cauzează o daună nucleară sau o amenințare gravă și iminentă de producere a unei astfel de daune [art. 3 lit. a) din Legea nr. 703/2001]

Răspunderea se angajează exclusiv în sarcina operatorului instalației nucleare, dacă se dovedește că accidentul nuclear care este cauza daunelor nucleare s-a produs în acea instalație ori este datorat unui material nuclear care provine de la instalația nucleară respectivă ori trimis acelei instalații nucleare. În sens generic, prin operator al instalației nucleare este desemnat titularul autorizației pentru desfășurarea de activități nucleare emisă potrivit legii [art. 4 alin. (3) din Legea nr. 703/2001].

Răspunderea față de victimă a mai multor titulari de autorizație este divizibilă în măsura în care este posibil să se stabilească cu certitudine partea din daună ce revine fiecăruia; atunci când această determinare nu este posibilă, răspunderea lor este solidară [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 703/2001].

În ceea ce privește fundamentul, potrivit art. 4 alin. (1), răspunderea pentru daunele nucleare este de natură obiectivă, de plin drept, fară vinovăție. Fundamentul său obiectiv este obligația de garanție, având ca suport riscul de activitate creat, obligație care revine operatorului, adică titularului autorizației pentru desfășurarea activității nucleare.

Exonerarea de răspundere a operatorului intervine numai dacă face dovada că dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecție sau ostilitate [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 703/2001]. De asemenea, art. 5 alin. (1), prevede că exonerarea de răspundere, în totul sau în parte, este posibilă dacă se face dovada că dauna nucleară a fost cauzată exclusiv sau și de o culpă gravă ori de acțiunea sau inacțiunea săvârșită cu intenție de victima accidentului nuclear.

În cazul în care două daune, una nucleară și alta nenucleară, sunt cauzate de un accident nuclear sau de un accident nuclear împreună cu unul sau mai multe evenimente diferite, dauna nenucleară este considerată, în măsura în care nu poate fi separată de cea nucleară, ca fiind nucleară, cauzată exclusiv de accidentul nuclear [art. 5 alin. (3) din aceeași lege].

Răspunderea operatorului este limitată la cel mult echivalentul în lei a 300 milioane DST (drepturi speciale de tragere, ce reprezinta moneda virtuala a Fondului Monetar International, o serie de valute naționale sunt fixate la un anumit raport în relație cu DST ) pentru fiecare accident nuclear; atunci când în accident sunt implicate două sau mai multe instalații nucleare ale aceluiași operator, el este răspunzător pentru fiecare instalație în parte, până la concurența sumei de mai sus [art. 8 alin. (1) și art. 4 alin. (5)].

Acțiunea în despăgubiri se prescrie în termen de trei ani, care începe să curgă de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască dauna și identitatea operatorului care răspunde de acea daună (art. 12). Același text prevede și două termene de decădere din dreptul la reparație: unul, de 30 de ani pentru dreptul la repararea daunelor cauzate prin decesul sau rănirea victimei și altul, de 10 ani pentru dreptul la repararea celorlalte daune; ambele termene curg în mod obiectiv de la data accidentului nuclear.

Toți operatorii de instalații nucleare și materiale nucleare sunt obligați de lege să contracteze o asigurare sau o garanție financiară care să acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare, fiind și o condiție pentru obținerea autorizației în scopul desfășurării de activități nucleare.

Sumele pe care le primește victima în cadrul raporturilor de asigurare de persoane, de asigurări sociale, de securitate socială sau pentru accidente de muncă sau boli profesionale nu au funcție de despăgubiri și deci se cumulează cu reparația integrală pe care i-o datorează operatorul răspunzător de dauna nucleară.

Operatorul de activități nucleare răspunzător, după ce a acordat reparația cuvenită victimei sau victimelor, are acțiune în regres împotriva propriilor salariați sau a altor persoane în trei situații: dacă dreptul de regres a fost stipulat într-un contract; dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu intenția de a cauza o daună nucleară. De asemenea, dreptul la acțiunea în regres este recunoscut împotriva Statului în acele ipoteze și în limita sau în măsura în care a alocat sume de bani din fondurile publice în scopul acoperirii daunelor nucleare în condițiile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 703/2001.

În final este necesar să se rețină că nimeni nu are dreptul să fie despăgubit în temeiul acestei legi dacă dauna nucleară i-a fost reparată deja în temeiul unei convenții internaționale privind răspunderea civilă pentru daune nucleare; în caz contrar, s-ar îmbogăți fară justă cauză.

Răspunderea civilă pentru pagube cauzate mediului de aeronave

Pe plan național, reglementări în acest sens se găsesc în Codul aerian civil care a fost promulgat prin Ordonanța de Guvern nr.29/1997. Acesta a fost actualizat prin Legea nr. 399/2005 – pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 29/1997 privind Codul aerian din 27 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial 22/2006 .

Codul aerian reunește toate activitățile ce au ca scop reducerea impactului aviației civile asupra mediului, datorat zgomotului produs de aeronavele civile, emisiilor motoarelor de aviație, substanțelor folosite în cadrul activităților aeronautice civile și reziduurilor rezultate în urma desfășurării acestor activități, protecția mediului constituindu-se în capitolul distinct (Capitolul VIII – Protecția mediului).

Art.97 din Codul aerian prevede reguli generale:

Răspunderea revine exploatantului aeronavei

Prejudiciul trebuie cauzat persoanei sau bunurilor care nu se află la bordul navei

Răspunderea este obiectivă

Răspunderea poate fi înlăturată doar dacă exploatantul dovedește că prejudiciul este cauzat de grava neglijență a victimei

CAPITOLUL III

Raspunderea contraventionala

Notiuni generale

Răspunderea contravențională ocupă un loc important în sistemul reglementărilor privind răspunderea juridică având un rol economic și constituind totodată un serios mijloc de prevenire, datorita acestor considerente putem analiza raspunderea constraventionala ca una dintre formele raspunderii administrative.

“Raspunderea administrativa este definita ca situatia juridical ce “rezulata din normele ce caracterizeaza dreptul administrative in ipostazele lor privind conduit ilicita, conditiile ce trebuie sau nu indeplinite, sanctiunile si procedura ce se aplica si care actioneaza, prin specificul sau, ca o forta de autoreglare a sistemului social-juridic administrative si de corectare a atitudinii fata de lege, iar prin aceasta, determinand manifestarea nivelului de constiinta juridical administrative, reglarea si autoreglarea intregului system social juridic si a nivelului general de constiinta juridical in societate.” Fapta ilicita care sta la baza raspunderii contraventionale este contraventia. Ea este definite ca fiind o fapta ce prezinta pericol social mai redus decat infractiunea, fapta care este prevazuta de actele normative si este savarsita cu vinovatie.”

Atunci cand vorbim despre raspunderea “contraventional –ecologica”, pentru ca o fapta sa poata fi definita ca fiind o contraventie, este necesar ca fapta sa prezinte un pericol social mai redus decat infractiunea si sa fie prevazuta de actele normative, dat fiind caracterul obiectiv al raspunderii juridice in domeniu nu se mai cere decat exceptional ca fapta sa fie savarsita cu vinovatie.

Persoanele fizice și juridice care desfășoară activități potrivnice regulilor cuprinse în normele privind protecția mediului, ori care nu îndeplinesc obligațiile legale ce decurg din rapoturile juridice de drept al mediului sunt pasibile de răspundere contravențională. Forma de baza a raspunderii contraventionale o constitue amenda, limitele minime si maxime pentru persoane fizice si juridice sunt stabilite diferentiat in legislatie.

Faptul că răspund contravențional și persoanele juridice se explică prin aceea că lor le revin o serie de obligații specifice, în vederea asigurării desfășurării normale a relațiilor sociale cu privire la mediu. Amenda contravențională se aplică de către persoanele împuternicite în numele organelor puterii administrative, fără cercetarea vinovăției agentului poluator.

Răspunderea pentru poluare are un caracter obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori mediul a fost poluat peste limitele admise; gradul de poluare, consecințele negative cauzate mediului înconjurător și economiei, periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare numai la stabilirea amenzii contravenționale.

“Prin constraventia ecologica sunt lezate valorile, relatiile de mediu, factorii de mediu natural sau antropic ori interesele legitime care vizeaza un mediu sanatos, medeteriorat prin poluare.”

In cazul raspunderii constraventionale sunt pasibile a raspunde persoanele fizice si juridice, alaturi de acestea contravenienti pot fi statul reprezentat prin autoritatile publice locale, daca nu respecta in cursul desfasurarii activitatilor normele juridice in vigoare sau autoritatile pentru protectia mediului daca acestea nu iau anumite masuri ce se impun pentru protectia unor factori de mediu, in acest fel autoritatile mai sus mentionate devin in cadrul raportului de drept al mediului subiecti pasivi.

Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 195/2005, aprobata si modificata prin Legea nr.265/2006 si actualizata in 2007, prevede o serie de contraventii pentru autoritatile publice locale:

Art. 96.

(2) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 5.000 lei (RON) la 10.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 30.000 lei (RON) la 60.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

…………………………………………………………………………………

4. obligația autorităților administrației publice locale de a informa publicul privind riscurile generate de funcționarea sau existența obiectivelor cu risc pentru mediu și sănătatea populației;

5. obligațiile autorităților administrației publice locale privind adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densității de locuire, concomitent cu menținerea, întreținerea și dezvoltarea spațiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori și a perdelelor de protecție stradală, a amenajamentelor peisagistice cu funcție ecologică, estetică și recreative;

6. obligațiile autorităților administrației publice locale de a reglementa accesul anumitor tipuri de autovehicule sau a desfășurarii unor activități generatoare de disconfort pentru populație în anumite zone ale localităților, cu predominanță în spațiile destinate locuințelor, zonele destinate tratamentului, odihnei, recreerii și agrementului, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă;

7. obligația autorităților administrației publice locale de a supraveghea aplicarea prevederilor din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului, în acord cu planificarea de mediu;

8. obligațiile autorităților administrației publice locale de a supraveghea operatorii economici din subordine pentru prevenirea eliminării accidentale de poluanți sau depozitării necontrolate de deșeuri și de a dezvolta sisteme de colectare a deșeurilor refolosibile;

9. obligațiile autorităților administrației publice locale de a avea personal specializat pentru protecția mediului și de a colabora în acest scop cu autoritățile pentru protecția mediului;

Daca o persoana fizica sau juridical, sau o autoritate legala a fost sanctionata cu amenda contraventionala atunci contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acesteia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul costatator facând mențiune despre această posibilitate în procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției.

Prin intermediul Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 195/2005, aprobata si modificata prin Legea nr.265/2006 si actualizata in 2007, sunt reglementate contraventii privind: protectia apelor, protectia atmosferei, protectia solului, a fondului forestier, a fondului cinegetic, in domeniul protectiei fondului piscicol, pentru incalcarea normelor de protectie a plantelor cultivate, pentru protectia animalelor domestic, privind regimul desfasurarii activitatilor nucleare si al substantelor, preparatelor si deseurilor periculoase.

Raspunderea contraventionala privind protectia apelor

Prin intermediul reglementarilor juridice pentru protectia si conservarea calitatii apei se urmareste: protejarea impotriva poluarii si a modificarii caracteristicilor resurselor de apa, conservarea si refacerea calitatilor apelor de suprafata si subterane, protejarea ecosistemelor acvatice si asigurarea alimentarii cu apa a populatiei.

Totodata, prin sanctionarea contraventionala a faptelor ce pun in pericol calitatea apei se urmareste educarea membrilor societatii, in scopul utilizarii corecte a acestei resurse naturala limitata si indispensabila pentru viata.

Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 195/2005, aprobata si modificata prin Legea nr.265/2006 si actualizata in 2007, prevede o serie de contraventii in domeniul protectiei apelor, din care enumeram:

Art. 96. – (1) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 3.000 lei (RON) la 6.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 25.000 lei (RON) la 50.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale: ……………………………………………………………………………………………

26. obligația persoanelor fizice de a nu deversa în apele de suprafață sau subterane ape uzate, fecaloid menajere;

(2) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 5.000 lei (RON) la 10.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 30.000 lei (RON) la 60.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

………………………………………………………………………………………….

28. obligațiile persoanelor fizice și juridice de a executa în termen toate lucrările de asigurare a migrării faunei acvatice și de ameliorare a calității apei prevăzute în actele de reglementare;

……………………………………………………………………………………………

30. obligația persoanelor fizice și juridice de a asigura dotarea, în cazul deținerii de nave, platforme plutitoare sau foraje marine, cu instalații de stocare sau de tratare a deșeurilor, instalații de epurare a apelor uzate și racorduri de descărcare a acestora în instalații de mal sau plutitoare;

31. obligațiile persoanelor juridice de a amenaja porturile cu instalații de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deșeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale și maritime, și de a constitui echipe de intervenție în caz de poluare accidentală a apelor și a zonelor de coastă;

32. obligația persoanelor fizice și juridice de a nu produce poluarea apelor de suprafață prin spălarea de obiecte, produse, ambalaje, materiale;

33. obligația persoanelor juridice de a nu deversa în apele de suprafață sau subterane ape uzate, fecaloid menajere;

34. obligațiile persoanelor fizice și juridice de a nu arunca și de a nu depozita pe maluri, în albiile râurilor, apele de suprafață și în zonele umede deșeuri de orice fel;

………………………………………………………………………………………..

(3) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 7.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 50.000 lei (RON) la 100.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

………………………………………………………………………………………….

15. obligația persoanelor fizice și juridice să nu deverseze în apele de suprafață sau subterane ape uzate, substanțe petroliere sau periculoase, ape care conțin substanțe periculoase.

Raspunderea contraventionala in domeniul protectiei atmosferei

Principalele obiective privind protectia atmosferei sunt: mentinerea calitatii aerul in limitele prevazute de normele in vigoare pentru indicatorii de calitate si imbunatatirea caliatatii acestuia acolo unde nu se incadreaza in limitetele normale.

Raspunderea constraventionala in domeniul fondului forestier si al solului

Protectia juridica a fondului forestier si a solului presupune restrictii in exercitarea dreptului de dispozitie impuse detinatorilor cu orice titlu de terenuri si iazuri, restrictii ce presupun: interzicerea defrisarilor, a incedierilor, a schimbarii destinatiei terenurilor, folosirea doar a anumitor tipuri de ingrasaminte in procesul de productie agricola. Persoanelor fizice sau juridice ce detin terenuri, li se impun a isi exercita prerogativele dreptului de proprietate mentinand in conditii optime echilibrul ecologic si conservand elementele mediului natural, ratiunea instituirii unor astfel de norme este data de importanta ecologica deosebita a terenurilor si a factorilor biotici din respectiva zona. Din aceste considerente sunt instituite in Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 195/2005, aprobata si modificata prin Legea nr.265/2006 si actualizata in 2007, o serie se contraventii in sarcina detinatorilor de terenuri, astfel:

Art. 96. – (1) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 3.000 lei (RON) la 6.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 25.000 lei (RON) la 50.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

………………………………………………………………………………………………………………

6. obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a intreține perdelele forestiere și aliniamentele de protecție, spațiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătățirea capacității de regenerare a atmosferei, protecția fonică și eoliană;

7. obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a preveni, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calității mediului geologic;

8. obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a asigura la amplasarea, proiectarea, construirea și punerea în funcțiune a obiectivelor de orice fel, cât și la schimbarea destinației terenurilor, condițiile prevăzute în acordul și în autorizația integrată de mediu;

9. obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a nu arde miriștile, stuful, tufărișurile sau vegetația ierboasă, fără acceptul autorității competente pentru protecția mediului și fără informarea în prealabil a serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență;

10. obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a lua măsuri de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcțional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicație rutiere, feroviare și de navigație;

11. obligațiile deținătorilor cu orice titlu ai suprafețelor de teren de a proteja flora și fauna sălbatica existente pe acestea, în sensul menținerii echilibrului ecologic și conservării biodiversității, precum și exploatării durabile a resurselor în baza prevederilor legale în vigoare, pentru a nu crea prejudicii mediului înconjurător și sănătății umane;

Raspunderea contraventionala in domeniul fondului cinegetic

Fondul cinegetic este constituit din animalele salbatice de interes vanatoresc si biotopurile acestora. Administrarea si gestionarea vanatului se realizeaza in scopul conservarii biodiversitatii faunei salbatice si al mentinerii echilibrului ecologic.

Protectia fondului cinegetic se realizeaza prin impunerea obligațiilor persoanelor fizice și juridice de a asigura condiții optime de viață animalelor sălbatice ținute în captivitate legal, de a nu exercita acțiuni care să ducă la distrugerea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice de pe cuprinsul țării si de a desfasura activitati de pescuit si vanatoare doar in conditiile legii.

Raspunderea contraventionala pentru nerespectarea regimului substantelor preparatelor si deseurilor periculoase

Pentru a asigura protectia mediului si a proteja sanatatea populatiei, anumite substante si preparate chimice periculoase sunt restrictionate la introducerea pe piata si la utilizare.

Agentia Nationala pentru Substante si Preparate Chimice are atributii in urmatoarele domenii: clasificarea, ambalarea si etichetarea substantelor si preparatelor chimice periculoase si notificarea substantelor chimice periculoase si aplicarea principiilor bunei practice de laborator.

Activitatile ce implica folosirea substantelor si preparatelor chimice periculoase se desfasoara dupa anumite principia:

-principiul precautiei in gestionarea substantelor si a preparatelor chimice periculoase, in vederea prevenirii pagubelor fata de sanatatea polulatiei si de mediu;

-principiul transparentei fata de consumatori, principiu ce implica asigurarea accesului la informatii cu privire la efectele negative ale acestor substantelor si preparatelor periculoase a consumatorilor;

-principiul securitatii operatiunilor de gestionare a substantelor si preparatelor chimice periculoase

Prevederile legislatiei de mediu au in vedere controlul riscului pe care aceste substante si preparate in reprezinta pentru populatie si mediu, controlul importurilor si exporturilor acestor substante.

Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 195/2005, aprobata si modificata prin Legea nr.265/2006 si actualizata in 2007, prevede urmatoarele contraventii pentru nerespectarea regimului, preparatelor si substantelor periculoase:

Art. 96. – (1) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 3.000 lei (RON) la 6.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 25.000 lei (RON) la 50.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

……………………………………………………………………………………….

4. obligația persoanelor fizice și juridice autorizate de a aplica, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, care să asigure respectarea condițiilor de eliminare a substanțelor radioactive prevăzute în autorizație și mentinerea dozelor radioactive în limitele admise;

5. obligațiile persoanelor fizice și juridice autorizate de a menține în stare de funcționare capacitatea de monitorizare a mediului local pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanțe radioactive;

………………………………………………………………………………………..

(2) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 5.000 lei (RON) la 10.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 30.000 lei (RON) la 60.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

…………………………………………………………………………………….

15. obligațiile persoanelor fizice și juridice de a livra, manipula, transporta și de a comercializa îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor ambalate cu inscripții de identificare, avertizare, prescripții de siguranță și folosire, în condiții în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport și a mediului;

16. obligațiile persoanelor juridice de a stoca temporar îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor anume ambalate și în locuri unde s-au prevăzut toate măsurile de securitate;

18. obligațiile persoanelor fizice și juridice de a nu folosi îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor în zonele sau pe suprafețele unde sunt instituite măsuri speciale de protecție;

19. obligațiile persoanelor fizice și juridice de a administra produse de protecție a plantelor cu mijloace aviatice numai cu avizul autorităților competente pentru protecția mediului, autorităților competente din domeniu sanitar și al comisiilor județene de baza meliferă și stupărit pastoral, potrivit reglementărilor în vigoare, după o prealabilă inștiințare prin mass-media;

20. obligațiile persoanelor fizice și juridice de a aplica, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte, numai acele tratamente cu produse de protecție a plantelor care sunt selective față de insectele polenizatoare;

…………………………………………………………………………………………..35. obligația persoanelor fizice și juridice de a nu introduce în apele de suprafață și în zonele umede substanțe explozive, tensiune electrică, narcotice sau alte substanțe periculoase.

(3) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 7.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 50.000 lei (RON) la 100.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

…………………………………………………………………………………………..

11. obligațiile persoanelor fizice și juridice de a produce îngrășăminte chimice și produse de protecție a plantelor numai prin tehnologii și biotehnologii autorizate, potrivit prevederilor legale;

Raspunderea contraventionala in domeniul poluarii genetice

Organism Modificat Genetic sau Transgenic este termenul cel mai folosit pentru a defini o planta de cultura sau un animal aparent normale, carora, prin intermediul unor tehnici de inginerie genetica li s-au transferat gene de la alte specii: plante, animale, bacterii, virusuri, pentru a le conferi anumite proprietati noi.

Daca sunt eliberate in mediu, fie ca sunt culturi de testare, plantele modificate genetic nu pot fi controlate pentru ca acestea interactioneaza in mod liber cu intregul

ecosistem. Culturile agricole, sau flora pot fi impurificate prin polenizare, datorita vantului sau insectelor. De asemenea intreaga biodiversitate are de suferit de pe urma eliberarii necontrolate in mediu a culturilor modificate genetic.

Pentru a preveni contaminarea mediului natural, experimentele genetice sunt foarte atent reglementate juridic, chiar Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 195/2005, aprobata si modificata prin Legea nr.265/2006 si actualizata in 2007, reglementeaza la art. 95 o serie de contraventii in domeniu, astfel :

(2) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 5.000 lei (RON) la 10.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 30.000 lei (RON) la 60.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

1. obligația persoanelor fizice și juridice de solicitare și obținere a actelor de reglementare conform prevederilor legale, precum și a acordului de import/export și a autorizațiilor privind organismele modificate genetic, conform prevederilor legale, în termenele stabilite de autoritate microclimatului;

…………………………………………………………………………………….

29. obligația persoanelor juridice de a aplica măsurile de eliminare a deșeurilor rezultate din activitățile care implică organisme modificate genetic;

(3) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 7.500 lei (RON) la 15.000 lei (RON), pentru persoane fizice, și de la 50.000 lei (RON) la 100.000 lei (RON), pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:

…………………………………………………………………………………………..

10. obligațiile persoanelor juridice de a acoperi costurile măsurilor necesare pentru prevenirea și/sau reducerea consecințelor efectelor adverse ale activităților cu organisme modificate genetic;

………………………………………………………………………………………….

12. introducerea pe teritoriul țării, cu excepția cazurilor prevăzute de legislația în vigoare, de culturi de microorganisme, plante și animale vii din flora și fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului cu consultarea Academiei Române și, după caz, a autorității centrale pentru sănătate;

Se acceptă că prin aplicarea sancțiunilor contravenționale în materie de mediu se urmărește realizarea anumitor scopuri: determinarea agentului poluator să promoveze tehnologii și tehnici ce protejează mediul natural și antropic, crearea unui factor de echilibru economic, astfel încât cei care poluează să nu obțină profituri mai mari decât unitățile care se conformează cerințelor legale în materie, obținerea unor fonduri care să fie utilizate pentru finanțarea investițiilor antipoluare.

Sub aspect procesual, articolul 97 alineat 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 , aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007, art.2; privind protecția mediului înconjurător stabilește anumite reguli speciale. Astfel, constatarea contravenților se realizează de comisari și persoane împuterncicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu, Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, cadre de poliție, jandarmi și personalul Ministerului Apărării Naționale, împuternicit în domeniile sale de activitate, conform atribuțiilor stabilite prin lege. Mai mult, constatarea contravențiilor se poate face și de către personalul structurilor de administrare și custozii ariilor naturale protejate, numai pe teritoriul ariei naturale protejate administrate.

Practica judiciara

Prezentul exemplu din practica judiciara, arata cum nerespectarea unor

dispozitii ce reglementeaza exercitarea anumitor activitati profesionale sau prestari servicii, activitati ce pot reprezenta un pericol pentru mediu, atrage incidenta raspunderii contraventionale, raspundere ce se concretizeaza printr-o sanctiune cu amenda.

Sentința civilă nr.2322/19.10.2010, Judecătoria Moinești

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01.07.2010 sub nr. de dosar 3668/260/2010, petenta SC R. A. SRL a solicitat în contradictoriu cu Garda Națională de Mediu Comisariatul Regional S.- Comisariatul Județean B., înlocuirea sancțiunii amenzii aplicată prin procesul verbal nr. 06849/14.06.2010 cu sancțiunea avertisment.

A arătat petenta că prin acest proces verbal a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 20000 lei deoarece societatea desfășoară activitatea de service auto și nu există nici o evidență a deșeurilor formate, evidență care să indice producerea, transportul, valorificarea și modul de eliminare, iar deșeurile nu sunt colectate selectiv în spații corespunzător amenajate.

Cu toate aceste societatea a respectat obligațiile trasate în autorizația de mediu, a avut încheiate contracte cu firme specializate în colectarea deșeurilor, contracte care au încetat în parte deoarece o parte a firmelor și-au schimbat obiectul de activitate, iar altă parte au intrat în procedura falimentului.

În aceste condiții, a fost încheiat contractul nr. 20/03.03.2010 cu Unitatea Administrativ Teritorială M., dar s-a pus în vedere societății să achiziționeze containerul în care să fie depozitate deșeurile, iar la data controlului containerul fusese comandat dar încă nu fusese livrat.

De asemenea, la data de 09.06.2010 a încheiat și un contract cu o firmă specializată în colectarea, transportarea și eliminarea deșeurilor industriale, contract ce se afla la sediul societății și nu a putut fi prezentat organelor de control.

Ulterior controlului societatea a îndeplinit toate obligațiile impuse prin nota de constatare din 14.06.2010, nu a mai fost sancționată pentru astfel de fapte, situație în care se impune aplicarea unei sancțiuni mai ușoare, respectiv avertisment.

În susținere petenta a depus înscrisuri ce se află atașate la dosar și a solicitat administrarea probei testimoniale, declarațiile celor doi martori fiind consemnate și atașate la dosar.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca nefondată deoarece la data efectuării controlului s-a constatat că societatea, deși desfășoară activitatea de service auto, activitate datorită căreia generează deșeuri specifice, acestea nu sunt colectate selectiv și nu sunt depozitate în spații special amenajate, drept pentru care s-a dispus sancționarea societății cu amendă în cuantum de 20000 lei conform art. 51 alin. A prf. A lit. G din OUG nr. 78/2000.

A mai precizat intimata că procesul verbal a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale în materie, că din probe rezultă că aceasta a se face vinovată de fapta reținută în sarcina sa și că se impune respingerea plângerii ca nefondată.

În susținere intimata a depus înscrisuri, respectiv nota de constatare din data de 14.06.2010 și procesul verbal din aceiași dată. Din actele și lucrările dosarului, prin prisma probatoriului administrat în cauză, instanța reține următoarele:

Prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 06849/14.06.2010 încheiat la punctul de lucru al SC R. A. SRL din M. s-a constatat că societatea desfășoară activitate de service auto din care se formează deșeuri specifice: uleiuri uzate, filtre de ulei, motorină, plăcuțe frână, ferodouri uzate, filtre de vopsit, și alte tipuri de deșeuri, ce nu sunt colectate selectiv și nu sunt depozitate în spații special amenajate în vederea eliminării și valorificării.

În aceste condiții societatea a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 20000 lei în baza art. 51 alin. A prf. A lit. G din OUG nr. 78/2000.

Conform art. 51 alin. A prf. A lit. G din OUG nr. 78/ 2000 constituie contravenție „lipsa unei evidențe stricte a producerii, transportului, valorificării și eliminării deșeurilor".

Instanța constată că petenta nu a negat săvârșirea faptei și de altfel, analizând procesul verbal de control precum și nota de constatare rezultă că acestea au fost încheiate în prezența administratorului societății, a cărui singură mențiune la rubrica „obiecțiuni" a fost aceea că sancțiunea aplicată depășește posibilități financiare ale societății.

Astfel, reprezentantul legal al societății nu a specificat organelor de control că ar avea încheiate contracte cu firme specializate în domeniu sau că ar fi efectuat diferite comenzi care nu fuseseră onorate la momentul controlului.

Pe de altă parte, societatea avea încheiat un contract cu UAT Moinești de colectare a resturilor menajere, iar din procesul verbal contestat, cât și din nota de constatare, acte al căror conținut nu a fost negat de petentă, se reține că deșeurile formate în urma desfășurării activităților de service auto erau amestecate cu deșeurile menajere, deșeuri colectate prin serviciul Primăriei.

În aceste condiții, societatea nu numai că nu deținea containere speciale în care să depoziteze deșeurile provenite din activitatea sa dar le și amesteca cu deșeurile menajere, producând astfel un grav prejudiciu mediului înconjurător, pagubă ce nu poate fi controlată sau reparată.

Faptul că ulterior efectuării controlului societatea a depus eforturi pentru intrarea în legalitate are importanță în soluționarea prezentei cauze, demonstrând că scopul aplicării legii a fost atins, dar nu determină instanța să modifice în tot sancțiunea aplicată, deoarece fapta societății este o faptă gravă ce prezintă un grad de pericol ridicat, mai ales că nu există nici o certitudine că în absența controlului organelor abilitate ca societatea ar fi început să respecte prevederile legale.

Deoarece, astfel cum am arătat, societatea a dat curs obligațiilor impuse prin nota de constatare, instanța apreciază că se poate aplica și o sancțiune mai ușoară, ținând cont și de faptul că a fost sancționată cu amendă în cuantumul maxim prevăzut de lege, drept pentru care instanța va admite în parte plângerea și va reduce cuantumul amenzii de la 20.000 lei la 10.000 lei, menținând celelalte dispoziții ale procesului verbal.

4 Detalii: http://legeaz.net/spete-civil/amenzi-amenzi-17-2011

CAPITOLUL IV

Raspunderea penala in domeniul protectiei mediului

Notiuni generale

Este recunoscut faptul că în domeniul protecției mediului și al conservării naturii, rolul cel mai important le revine mijloacelor preventive de tip civil sau administrativ care sunt guvernate de principiul intervenției minime, în timp ce cele de drept penal au un rol subsidiar. Evoluția spectaculoasă a dreptului mediului înconjurător sub presiunea crizei ecologice generalizate, pe de o parte, și preocupările statelor puternic industrializate de a proteja mediul, pe de altă parte, au pus în evidență insuficiența și ineficacitatea normelor de recomandare pentru protecția mediului, precum și a formelor de răspundere civilă și contravențională.

Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecția mediului înconjurător se înscrie în principiile răspunderii infracționale, specificul angajării ei cu privire la protecția mediului fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege și a cărui atingere este adusă prin abaterea săvârșită cu vinovăție.

Potrivit noul Cod penal, art.15, “infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.

Infracțiunile de mediul pot fi privite, ca fiind acele fapte periculoase, cu consecinte negative, ce aduc atingeri unor valori sociale specifice ocrotite de legea penala, a căror ocrotire este condiționată de apărarea factorilor naturali și artificiali ai mediului, atingeri care se concretizează din punct de vedere a consecințelor, într-o pagubă adusă persoanelor fizice și juridice care le administrează, punerea în pericol a sănătății oamenilor, animalelor și plantelor sau producerea de pagube economiei naționale.

Infractiunea de mediu constituie manifestarea exterioara obiectiva, de natura a aduce atingere mediului. Pericolul social al infractiunii de mediu are o natura diferita deoarece numai in cazuri isolate se reflecta direct si imediat consecintele negative ale faptei. Fapta ce constituie o infractiune de mediu are drept consecinta creare unei stari de pericol pentru viata si sanatatea fiintelor vii.

In legatura cu trasaturilor esentiale ale infractiunii, pentru a putea fi clasificata drept o infractiune de mediu se cere ca fapta sa fie tipica (prevazuta de legea penala), insa antijuridicitatea( fapta nu este justificata), imputabilitatea si a vinovatia, se regasesc intr-un context mult mai exigent, datorita riscului ridicat al activitatii ce caracterizeaza elemental material al infractiunii de mediu.

O clasificare a infractiunilor prevazute de legislatia ce reglementeaza protectia mediului poate fi facuta dupa obiectul protejat, astfel exista infractiuni referitoare la desfasurarea activitatilor cu risc pentru mediu si infractiuni referitoare la protectia resurselor natural. Infractiunile referitoare la desfasurarea unor activitati cu risc pentru mediu se pot subclasifica in: infractiuni ce tin de respectarea unui regim legal impus cu privire la desfasurarea activitatii (infractiuni de neconformare) si infractiuni de depasire a normelor de emisie (infractiuni de poluare).

Elementul material al infractiunilor de neconformare il constituie nerespectarea regimului de desfasurare anumitor activitati, iar in cazul infractiunilor de poluare elemental material se realizeaza printr-o fapta ce contravine legii si prin savarsirea careia se realizeaza poluarea sau contaminarea mediului, daca rezultatul pagubitor pentru mediu nu se produce atunci nici elemenul material al infractiunii nu poate fi considerat realizat.

Pentru existenta unei infractiuni de mediu este necesar indeplinirea cumulative a urmatoarelor conditii:

o actiuni sau inactiune prin care se realizeaza incalcarea dispozitiilor legale

in cazul infractiunilor pentru care producerea rezultatului periculor este elemen constitutiv al infractiunii se cere existenta unei urmari sau a unui rezultat periculor

existenta raportului de cauzalitate intre fapta savarsita si a rezultatului periculor produs prin savarsirea faptei ( exista raport de cauzalitate si atunci cand rezultatul periculor s-a produs pe fondul unor conditii preexistente sau favorizante)

In fractiunile formale (neconforme) pot fi comisive ( implica savarsirea unei actiuni) sau omisive (implica o inactiune).

Raspunderea pentru infractiuni de mediu are caracter personal, in raportul juridic penal numai autorul infractiunii poate figura ca subiect pasiv, conform Codului Penal, autorul infractiunii este cel ce savarseste nemijlocit fapta, raspunderea pentru infractiuni de mediu poate fi angajata in baza participatiei.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, aprobată și modificată prin Legea nr. 265/2006 și actualizată în 2007, prevede și sancționează o serie de fapte considerate infracțiuni la art, 98, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală pentru care pedeapsa este amenda sau închisoarea, astfel:

“(1) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă penală de la 30.000 lei (RON) la 60.000 lei (RON) următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. arderea miriștilor, stufului, tufărișurilor și vegetației ierboase din ariile protejate și de pe terenurile supuse refacerii ecologice;

2. poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcționării instalațiilor, echipamentelor tehnologice și de tratare și neutralizare, menționate în prevederile acordului de mediu și/sau autorizației/autorizației integrate de mediu.

(2) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală de la 50.000 lei (RON) la 100.000 lei (RON) următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. poluarea prin evacuarea, cu știință, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau substanțe periculoase;

2. nerespectarea restricțiilor sau interdicțiilor stabilite pentru protecția apei și a atmosferei, prevăzute de actele normative în vigoare;

3. folosirea de momeli periculoase și de mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice și a peștilor, în scopul consumului sau al comercializării;

………………………………………………………………………………….

10. importul și exportul unor substanțe și preparate periculoase interzise sau restricționate;

11. transportul și tranzitul de substanțe și preparate periculoase, cu încălcarea prevederilor legale în vigoare;

12. omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major;

……………………………………………………………………………..

(3) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani, următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecție a plantelor sau îngrășăminte chimice;

.……………………………………………………………………………

3. descărcarea apelor uzate și a deșeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea, cu știință, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase.

(4) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, următoarele fapte:

1. continuarea activității după dispunerea încetării acesteia;

2. neluarea măsurilor de eliminare totală a substanțelor și preparatelor periculoase care au devenit deșeuri;

3. refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor de coastă;

………………………………………………………………………..

(6) Tentativa se pedepsește.

Sub aspect procesual art. 99. al aceluias act normativ prevede autoritatile cu responsabilitati in constatarea si cercetarea infractiunilor “Constatarea și cercetarea infracțiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform competențelor legale.”

Cu toate acestea, în contextul profundei crize ecologice care se manifestă la nivel mondial, s-a considerat că există o insuficiență și o ineficacitate a normelor de recomandare pentru protecția mediului și a celorlalte forme de răspundere juridică. În aceste condiții, răspunderea penală, ca cea mai severă dintre formele răspunderii juridice, este și ea chemată să contribuie la respectarea normelor dictate în domeniul protecțieie mediului. Pentru a contribui efectiv la protecția mediului, dreptul penal trebuie nu numai să se adapteze și să proporționalizeze pedepsele cu prejudiciile ecologice, dar și să instituie o represiune a poluării care să nu poată fi confundată cu represiunea contravențiilor, caz în care se sancționează o simplă încălcare a unor prescripții administrative.

CAPITOLUL V

Raspunderea juridica pe plan international

Notiuni generale

Pentru ca nici un stat să nu poată acționa discreționar, și dacă totuși a făcut-o, să răspundă pentru faptele sale, fiind sancționat pentru încălcarea acestor norme, răspunderea se corelează cu sancțiunile, cu obligațiile, temeiul juridic. Astfel, există trei teorii: Opinii Hugo Grotius, Teoria culpei Anzilotti ,Teoria răspunderii obiective bazată pe risc.

Teoria lui Hugo Grotius, în care elementul volitiv internațional e temeiul răspunderii juridice international, e deficitară pentru că nu rezolvă situația răspunderii statelor pentru anumite activități ilicite, cauzatoare de prejudicii și, pe de altă parte, acest element psihologic e foarte greu de dovedit și s-ar ajunge în foarte multe situații la încălcări de norme de drept internațional privat care n-ar putea fi sancționate pentru că nu s-ar putea dovedi culpa, reaua credință.
Teoria lui Anzilotti, trecând în extrema celei dintâi, acreditează ideea că răspunderea ar interveni de plano, fără nici un fel de contraargument, ori de cate ori riscul asumat s-ar produce, indiferent de domeniul de activitate. Răspunderea intervine în dreptul internațional privat ori de câte ori se încalca o normă a respectivului drept chiar și atunci când e vorba de o acțiune licită. Poate fi antrenată răspunderea dacă se referă la domenii anume reglementate în cadrul dreptului internațional privat (răspunderea statelor pentru activitate, pentru poluare, pentru activități licite în zonele nesupuse nici unei suveranități, spațiul extraatmosferic, marea liberă, fundul mărilor și al oceanelor). Originea răspunderii în dreptul internațional privat e cutumiară, deși în cadrul O.N.U. se lucrează la codificarea normelor de drept vizând răspunderea internațională. Codificarea e în curs și e axată pe trei planuri:

Un cod al crimelor impotriva păcii și securității umanității

Codificarea privind răspunderea statelor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii

Răspunderea statelor pentru acțiuni licite cauzatoare de prejudicii

Definitia răspunderii

Pentru a exista răspundere trebuie să fim în prezența unei fapte imputabile statului, fapta să aibă un caracter ilicit și să constituie o încălcare a normelor de drept internațional privat, să aibă ca efect producerea unui prejudiciu și să existe un raport de cauzalitate.

Elementele răspunderii, pentru a exista raspunderea pe plan international trebuiesc indeplinite cumulativ o serie de conditii: să fim în prezența unei încălcări a unei norme de drept internațional privat; această încălcare să fi fost săvârșită de către un stat; fapta să fie imputabilă statului; trebuie să existe un prejudiciu si intre faptă și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate.

Răspunderea poate fi multiplă: Politică, Civică, Juridică .

Cea mai importantă formă a răspunderii sociale având ca consecință deopotrivă tragerea la răspundere a subiectelor vinovate și despăgubirea statului lezat sub forma unor despăgubiri sau prin restabilirea situației inițiale – restitutio in integrum.

Statul răspunde pentru reprezentanții săi, pentru organele sale, dar și de faptele agenților săi care lucrează în numele statului. Există situații când statele răspund și pentru fapte săvârșite de persoane particulare, atunci când acest fapte se datorează acțiunii sau omisiunii statului. Statul trebuie să desfășoare o activitate preventivă pe de-o parte și de reprimare a oricăror fapte care încalcă ordinea de drept. Caracterul ilicit al faptei e un element esențial al răspunderii, care constă în încălcarea unei norme de drept internațional privat. Caracterul ilicit trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei – legea nu retroactivează.

Prejudiciul ca element al răspunderii juridice poate fi moral si material .

Principiul reparării integrale a daunei provocate

Se acordă atât prejudiciile suferite – damnum emergens – cât și beneficiile nerealizate – lucrum cessant

Se acordă și dobandă. Din momentul în care se produc prejudicii și până la repararea lor, partea pagubită are dreptul și la dobandă.

Se pot acorda și daune morale – praetum dolores – care pot fi cuantificate, fiind o despăgubire subiectiv acordată și unică la cererea celui vătămat

Raportul de cauzalitate între faptul ilicit și prejudiciul cauzat

Nu se pot acorda despăgubiri pentru fapte ce nu sunt consecința directă a faptului ilicit. Răspunderea internațională e o răspundere directă pentru fapte imputabile statului.

Doctrinarii susțin că există și o răspundere indirectă cum ar fi: situatia statului federal; situatia protectoratului; situatia mandatarului; titularul acțiunii poate fi doar statul, nu persoana lezată; intre stat și persoana lezată trebuie să existe legături de cetățenie, cetățenia justifică interesul statului în soluționarea problemei; regula mâinilor curate – nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține un profit; persoana a cărui interes e preluat de către stat trebuie să aibă o conduită ireproșabilă;

să fi fost epuizate recursurile interne; să nu se fi prescris răspunderea.

În dreptul internațional privat, în general, nu se lucrează cu termene de prescripție decât atunci când sunt prevăzute expres în tratate, pacte etc. Situațiile de exonerare de răspundere juridică international în anumite situații care exonerează statele de răspundere juridică, în anumite circumstanțe date. Consimțămantul dat de către un stat la săvârșirea unui anumit fapt care a avut ca rezultat acea pagubă.

Condițiile valabilitatii consimtamantului dat de catre un stat la savarsirea unui anumit fapt, pentru ca acest consimtamant sa poata fi exonerator de raspundere juridical, sunt:

consimțământul să fie neviciat, valabil exprimat; consimțămantul să fie dat anterior comiterii faptei. Nu poate fi ratificată o anumită faptă.; consimțământul nu poate viza încălcarea unei norme imperative – de ius cogens

Forța majoră

Pentru ca ea să opereze în așa fel încât să înlăture răspunderea penală trebuie să întrunească trei aspect: forta majora sa fie imprevizibila, irezistibila si exterioară celui care o invocă.

Legitima apărare – starea de primejdie și starea de necesitate

Sunt aspecte fortuite, exterioare celui care le invocă, care pun în pericol iminent bunuri sau persoane, determinând astfel încălcarea unei norme de conduită ca fiind singura alternativă de evitare a răului major și iminent. Dreptul internațional privat distinge încălcările normelor de conduită prescrisă de acest drept între crime internaționale și delicte internaționale.

Crimele

Sunt încălcări majore intervenite în planul relațiilor internaționale, încălcarea unor norme imperative international.

Delictele

Sunt încălcări ale unor norme de mai mică importanță – culpa levissima.

Răspunderea poate fi:

Morală – scuza publică

Politică – bazată / nebazată pe forța armelor acțiuni militare / embargo, acțiuni diplomatice

Politico-juridică – condamnarea vinovaților

Juridică – materială

Răspunderea statelor pentru activități ilicite cauzatoare de prejudicii
E o răspundere obiectivă bazată pe risc. Intervine în anumite domenii de activitate care presupun un grad mare de risc (activitatea nucleară, poluarea și consecințele ei, activitatea spațială) și este reflectată în:

Convenția de la Bruxelles, 1963 – convenție suplimentară convenției din 1962 referitoare la responsabilitatea exploatanților de nave nucleare

Convenția de la Viena, 1963 – referitoare la răspunderea civilă în materie de daune nucleare

Convenția de la Viena, 1997 – compensațiile suplimentare privind daunele nucleare

Charta mondială a naturii, 1982

Convenția din 1971 privind responsabilitatea pentru daunele cauzate de obiectele din spațiu

Răspunderea subiectivă pe plan international

Ca și în cazul dreptului mediului pe plan intern, când problema se pune asupra prevalenței interesului privat sau a celui public, și pe plan internațional se pune aceeași problemă: cât de departe se poate impieta asupra dreptului unei țări de autosugestionare a propriului teritoriu sau a propriilor resurse în numele unui interes universal?

Pentru a se putea invoca o intervenție juridică este necesar să existe un prejudiciu determinat de o faptă ilicită și culpabilă, cu stabilirea unei relații cauzele între faptă și prejudiciu. În general, răspunderea revine celui care a comis culpa (răspundere subiectivă). Există însă cazuri în care răspunderea intervine independent de culpă și este suficient să se stabilească raportul cauzal între fapta produsă și prejudiciul cauzat (răspundere obiectivă).

Răspunderea subiectivă intervine mai ales în litigiul dintre persoane fizice sau juridice, în schimb, răspunderea obiectivă revine statelor, în calitate de subiect de drept internațional în cazul violării unor obligații internaționale precise, fie prin acțiune directă, fie prin interacțiune (omisiune sau abținere).

Există răspundere subiectivă bazată pe culpă și este prevăzută în puține documente internaționale datorită dificultății de dovedire a culpei (este prevazută în puține documente internaționale și documente ce aparțin dreptului spațial), statele evitând să prevadă prin acord această formă de răspundere. Astfel, în Tratatul din 1967 de la Moscova privind principiile care guvernează activitatea statelor în spațiile extra-atmosferice, pe lună sau corpurile cerești, se prevede răspunderea subiectivă pentru daunele produse de un obiect spațial unui alt obiect spațial lansat de un alt stat oriunde în afara de suprafața pământului. Același document prevede și răspunderea obiectivă pentru pagubele produse de obiectul spațial pe suprafața Pământului.

În concluzie, în privința răspunderii subiective, bazate pe culpă, se prevede răspunderea tuturor persoanelor care prin acțiunea sau omisiunea produsă cu intenție, neglijență sau indiferență au cauzat o daună transfrontieră. În acest caz, va fi acționat tot exploatantul instalației, care urmează a avea drept de regres împotriva celui vinovat. Acesta este un pas foarte important în reglementarea raporturilor privind răspunderea, întrucât posibilitatea ca proprietarul instalației să fie insolvabil este destul de redusă, iar în felul acesta, daunele aduse cursurilor de apă sunt efectiv și rapid acoperite.

Răspunderea pentru pagube aduse patrimoniului comun al umanității

Bunurile ce aparțin patrimoniului comun al umanității sunt: spațiul extraatmosferic și corpurile cerești; antarctica si marea liberă (li cel din oceanele aflate dincolo de limitele jurisdicției naționale).

Această răspundere are caracter obiectiv, nu trebuie dovedită culpa și își are izvorul mai întâi în documente cu vocație universală: Tratatul privind Antarctica., Convenția asupra mării libere de la Geneva 1958, Convenția de la Montego Bay și într-o serie de documente bi- și multilaterale, Tratatul de la Moscova din 1967 privind explorarea și exploatarea spațiului atmosferic , Tratatul privind interzicerea experimentelor cu arme nucleare în atmosferă și sub apă și alte asemenea documente cu excepția unor Convenții din domeniul spațiului care consacră răspunderea subiectivă a statelor.

Conceptul de patrimoniu comun al tuturor își are izvoarele în dreptul roman, Gaius clasificând bunurile care nu erau susceptibile de apropriere în res sacrae sau res religiosae, respectiv în res universitatum, res publicae ori res communes, acestea din urmă aparținând tuturor ființelor omenești1. În evul mediu, noțiunea a fost reluată de Thomas d’Aquino, care afirma că, întrucât bunurile comune constituie condiții pentru binele individual, fiecare având dreptul să le folosească în acord cu propriul interes, fiecare persoană este datoare, în consecință, să încerce să le protejeze, având în vedere că este vorba de bunuri ce nu pot fi gestionate și protejate decât de către întreaga comunitate

În aceeași ordine de idei, Grotius enunță apartenența mărilor la categoria resurselor comune ale omenirii, precum și a tuturor lucrurilor care se pot folosi astfel încât vor putea fi ulterior utilizate și de către alte persoane, indiferent de numărul acestora, fără ca prin folosire substanța lor să se altereze ori să se producă vreun prejudiciu sau vreo lezare a intereselor celorlalți. Este, așadar, vorba de un domeniu care, prin însăși esența sa, trebuie să rămână patrimoniul tuturor pentru totdeauna și care trebuie să urmeze legea imprescriptibilă și destinația universală a naturii, după cum conchide același Grotius.

Această observație își păstrează în totalitate valabilitatea și în zilele noastre. Exploatat în interesul tuturor, patrimoniul comun al umanității trebuie de asemenea protejat în aceeași măsură pentru a putea fi în continuare folosit în interesul tuturor. Însăși noțiunea de „umanitate”, desemnând titularul și benficiarul respectivelor resurse, implică această necesitate, deoarece ea comportă implicații cu vocație universală atât din punct de vedere spațial, cât și temporal. Astfel, pe de o parte, umanitatea se referă la toate persoanele contemporane, indiferent de locul sau țara de care aparțin, iar pe de altă parte, în ceea ce privește aspectul temporal, reunește prin înțelesul său oamenii de azi și pe cei ce urmează a se naște, întrucât conceptul în sine este extins dincolo de prezent, către generațiile viitoare. Dacă primul din aceste caractere ilustrează vocația de resursă destinată tuturor , a patrimoniului comun al umanității, cel de-al doilea implică faptul că el trebuie protejat, în scopul de a-și păstra utilitatea și pentru cei ce vor urma, ceea ce însamnă, mai exact, că protecția resurselor este însuși corolarul necesar al caracterului lor comun.

Sacralizând, într-un fel, conceptul de res communis, ideea de patrimoniu comun al umanității subliniază îndatoririle, obligațiile ce se impun utilizatorilor unui astfel de patrimoniu. Deoarece umanitatea este o noțiune prea vagă pentru a putea fonda obligații în temeiul ocrotirii unui interes precis, protecția resurselor apare mai degrabă ca o axiomă juridică, a cărei proiecție în perspectivă temporală este dată de conceptul de generații viitoare, de natură să justifice faptul că necesitățile pe termen scurt sunt mai puțin importante decât protecția pe termen lung a resurselor naturale, a căror distrugere ori alterare iremediabilă a substanței trebuiesc evitate în mod prioritar. Se poate, deci, constata că unele din preceptele de bază ale dreptului natural rezistă în esența dreptului pozitiv în această materie, alimentând și dând sens câtorva instituții ale sale, iar o eventuală încercare de a le determina cu exactitate natura ori proveniența ar apărea, în opinia noastră, ca o tentativă temerară, însă sortită inevitabil unor rezultate neconcludente sau iluzorii.

Patrimoniul comun al umanității, expresie regăsită în epoca modernă începând din anii 1967-1970, când se referea la fundul mărilor și oceanelor, a dobândind ulterior sensul de materializare a interesului comun al umanității pentru anumite spații sau resurse și ar implica, deci, faptul că umanitatea dispune de un patrimoniu. În privința conceptului de „umanitate”, chiar dacă nici acesta nu este scutit de ambiguitate, totuși este unanim recunoscut că nu este sinonim cu noțiunea de „comunitate internațională”. Astfel, comunitatea internațională desemnează, într-un sens oarecum eufemistic, un ansamblu de state care înglobează populația planetei. Umanitatea, însă, desemnează totalitatea populației globului, făcând abstracție de repartizarea acesteia în diferite state precum și populația de mâine, generațiile viitoare. Așadar, noțiunea de umanitate desemnează însăși specia umană în perpetuarea sa.

Termenul „patrimoniu” desemnează o noțiune încadrată cu exactitate de dreptul privat: totalitatea drepturilor și obligațiilor evaluabile în bani ale unei persoane și are o utilitate foarte importantă în multe materii, ca de exemplu în domeniul transmisiunilor succesorale. Patrimoniul este, așadar, un ansamblu de bunuri oarecum separat de persoana titularului care le poate dobândi, administra, dar oricând le poate și înstrăina. Din acest punct de vedere, transpunând noțiunea de patrimoniu la nivelul umanității, mutatis mutandis, considerăm că ea s-ar putea referi la operele de artă, la monumentele care reprezintă mărturia unei civilizații, motiv pentru care interesează umanitatea în integralitatea ei.

Situația este, însă, diferită pentru spațiile naturale, cum ar fi aerul și apa, vitale pentru existența speciei umane înseși, și a fortiori pentru biodiversitate, respectiv pentru conservarea și păstrarea identității speciilor vegetale și animale, a căror varietate și perpetuare sunt amenințate grav de poluare și mutații genetice. În acest caz este evident faptul că analogia cu noțiunea clasică de patrimoniu se estompează, sensul acesteia din dreptul privat nemaifiind întru totul aplicabil și păstrând doar valoarea unei imagini, de natură să sugereze un interes a cărui protecție se impune ca vitală.

Totuși, dacă se continuă analiza termenului din perspectivă privatistă, se poate constata faptul că, în dreptul civil, orice patrimoniu presupune o persoană fizică sau juridică (morală) în calitate de titular. În consecință, este indubitabil faptul că personalitatea titularului este o condiție importantă de care depinde eficacitatea protecției patrimoniului, deoarece, în funcție de această personalitate, respectivul titular poate dispune de capacitatea necesară pentru a lua măsurile cele mai potrivite în vederea unei gestionări care să concorde cu propriile interese. Așadar, n-ar fi, oare, necesar ca umanitatea însăși, de vreme ce are astfel de interese fundamentale care necesită protecție, să dobândească o personalitate juridică? Această problemă se impune ca urmare a analizării eficacității protecției patrimoniului comun al umanității, constatând unele dezavantaje revelate de situația actuală, în care această sarcină revine statelor. Desigur, însă, că rolul statelor este de neînlocuit în rezolvarea problemelor punctuale, bine localizate, ca de exemplu tratarea deșeurilor, deoarece interesele în acest domeniu al protecției mediului coincid cu nevoile populației în materie de salubritate.

Cooperarea internațională are, deci, limite clare, care sunt date de exigențele intereselor naționale. Plecând de la această concluzie destul de pesimistă, s-a pus problema aplicării teoriei dedublării funcționale, după care statele ar fi doar depozitari ai unui mediu natural a cărui proprietate le depășește, motiv pentru care ar trebui să acționeze doar pentru administrarea acestui mediu, oarecum ca mandatari ai umanității. Desigur că acestă aserțiune apare ca interesantă, poate chiar seducătoare din punct de vedere teoretic, dar valoarea sa de utilitate sa practică este îndoielnică. Atunci când interesele naționale ale unui stat sunt în contradicție cu cele ale unei entități superioare din perspectivă logică, fie că este vorba de comunitatea internațională, fie de umanitate, pe care ar trebui să o reprezinte, teoria dedublării funcționale nu va fi niciodată capabilă să-l constrângă la sacrificarea propriilor interese.

Prin prisma unor astfel de argumente s-ar putea naște ideea de a recunoaște umanității o personalitate morală: de vreme ce statele, în a căror sarcină este astăzi asigurarea protecției patrimoniului comun al umanității, nu își îndeplinesc corespunzător această obligație, nu s-ar impune, poate, încredințarea respectivei sarcini umanității înseși, alături de recunoașterea ei ca persoană morală? Realizarea efectivă a unei asfel de idei ar depinde de îndeplinirea cumulativă a cel puțin două condiții, a căror satisfacere apare, în acest moment, ca fiind cel puțin nerealistă. Prima condiție este de natură instituțională, deoarece umanitatea ca persoană morală și-ar putea apăra propriile interese doar prin intermediul unei instituții de natură să o reprezinte. Presupunând, totuși, că o asemenea instituție ar putea fi constituită, într-o atare situație s-ar impune și îndeplinirea unei a doua condiții și anume aceea ca respectiva instituție să dispună de mijloacele necesare pentru apărarea intereselor umanității, pe care ar fi mandatată s-o reprezinte.

Răspunderea pentru crime și delicte pe plan internațional

În dreptul internațional răspunderea privește pe de o parte actele sau faptele ilicite din punct de vedere internațional iar pe de altă parte avem răspunderea statelor pentru consecințele păgubitoare ce rezultă din activități licite (răspunderea pentru risc). Încălcarea de către un stat a unei norme internaționale, în vigoare, oricare ar fi originea acesteia, convențională sau cutumiară, constituie un fapt internațional ilicit.

Crima internațională

Este faptul internațional ilicit care rezultă dintr-o încălcare de către un stat a unei obligații internaționale esențiale pentru ocrotirea intereselor fundamentale ale comunității internaționale astfel încât încălcarea acesteia este recunoscută ca o crimă de către societatea internațională în ansamblul ei.

O crimă internațională poate rezulta din încălcarea gravă în special a unei obligații internaționale de importanță esențială pentru menținerea păcii și securității internaționale precum aceea care interzice agresiunea; a unei obligații internaționale esențiale pentru salvgardarea drepturilor popoarelor la autodeterminare precum stabilirea sau menținerea cu forța a unei dominații coloniale; încălcarea gravă și pe scară largă a obligației internaționale care interzice sclavia și genocidul; încălcări grave a obligațiilor internaționale de importanță esențială pentru protecția și păstrarea mediului (normele care interzic poluarea marină sau a atmosferei).

Delictul internațional

Este definit prin excludere. Astfel, orice fapt internațional ilicit care nu constituie o crimă internațională este un delict internațional. Actele particularilor nu pot fi imputate statului decât în măsura în care, prin omisiune, organele sale nu au luat măsuri obișnuite de diligență pentru identificarea și pedepsirea infractorilor.

În anumite împrejurări caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat, vorbim în speță de : consimțământul victimei expres și valabil exprimat la o încălcare a unei obligații internaționale de către un alt stat face ca această încălcare să nu poată fi imputată autorului; legitima apărare ca răspuns la actele ilicite ale altui stat; contramăsurile sau represaliile sunt acțiuni neconforme cu dreptul internațional dar legitime întrucât sunt luat ca răspuns la conduita ilicită a altui stat împotriva sa; forța majoră și cazul fortuit sunt determinate de intervenția unor evenimente neprevăzute care scapă controlului acestui stat; starea de primejdie situația în care un stat decide în mod deliberat încălcarea unei obligații internaționale în fața unei primejdii care amenință interese majore ale cetățenilor săi; starea de necesitate reprezintă ansamblul de măsuri luate de către un stat atunci când consideră că interesele sale fundamentale sunt în pericol.

Deosebirea dintre cele două categorii de răspundere (pentru crimă și pentru delicte internaționale) constă în: răspunderea pentru crime e penală iar răspunderea pentru delicte se aseamănă cu răspunderea contravenționala din dreptul intern.

În ambele situații însă există și răspunderea materială a statelor atunci când se produce prejudiciul.

CONCLUZII

„Dreptul este, poate, o proastă soluție pentru salvarea mediului, dar alta nu există.” Afirmația filosofului și epistemologului M. Serres, membru al Academiei Franceze, surprinzătoare prin caracterul său tranșant, are multiple explicații și presupune analize și estimări complexe ale capacității și modului în care juridicul își poate asuma și îndeplini o asemenea misiune.

Dreptul trebuie să devină, dintr-un simplu instrument de protecție, un factor creator al unui principiu etic, de solidaritate planetară, ținând cont că o atare „revoluție ecojuridică“ se remarcă prin urgența și radicalitatea sa.

Statele trebuie să înțeleagă cu numai împreună, într-o acțiune conjugată, pot să realizeze acest deziderat al omului de a avea dreptul la mediu si de a oferi și generațiilor viitoare acest drept mai ales în condițiile în care una dintre reminiscențele păguboase ale mentalităților este opinia că măsurile de protecție a mediului ar aduce limitări importante dreptului la muncă, prin interzicerea unor activități economice poluante.

Societatea civilă cere la rândul său să fie consultată de către actorii din domeniul industrial, iar organizațiilor li se solicită din ce în ce mai des să își facă publice standardele de conduită etică, precum și situațiile financiare sau valorile de piață. În prezent, partenerii externi sunt mai interesați ca niciodată de maniera în care managerii își conduc întreprinderile. Anumite sectoare industriale în mod particular sunt foarte sensibile la opinia publică, într-o lume în care comunicarea este globală și instantanee.

Este bine de știut că un mediu sănătos are o mare valoare economică, estetică și etică, or menținerea unui asemenea mediu presupune prezervarea în bune condiții a tuturor componentelor sale: specii, variabilitate genetică și ecosisteme, încât o presiune exercitată în sens negativ poate duce la dezechilibrul întregului mediu, or, 10 „complementaritatea dintre protejarea diversității biologice și îmbunătățirea vieții oamenilor se poate realiza printr-o legislație riguroasă, amenzi și monitoring de mediu. Această complementaritate ar duce la schimbarea valorilor fundamentale ale societății noastre profund materialiste și depersonalizate”.

Analizând diferitele accepțiuni ale terminologiei acestui drept, prezente atât în legislația română, mai veche sau mai nouă, cât și în reglementările țărilor comunitare și internațională, se poate ajunge la concluzia corectă conform căreia folosirea unor calificative precum „mediu sănătos”, „sigur”, „curat”, „de calitate” sau „echilibrat ecologic” pot avea un caracter nerezonabil, neputând fi susținute cu argumente solide și ca urmare, consider mai potrivit, condiționarea acestui drept de sănătatea umană.

După analiza reglementărilor naționale și a principalelor documente internaționale care se referă într-o formă sau alta, la acest drept și, în mod special, a documentelor elaborate în cadrul Uniunii Europene, am ajuns la concluzia că nu se consemnează expres noțiunea de „mediu înconjurător” și de „drept la un mediu sănătos”. Dar, prin contribuția Curții Europene a Drepturilor Omului, care a recurs la tehnica „protecției indirecte” s-a ajuns la extinderea protecției unor drepturi recunoscute de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale și asupra drepturilor care nu sunt prevăzute de aceasta, în speță dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos fiind introdus în câmpul de aplicare al Convenției prin „atracție”, și sub acoperirea prevederilor art.8 alin. 1 care recunosc „dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței”.

Consider că jurisprudența Curții Europene a ajuns la garantarea protecției dreptului la un mediu sănătos ca la un drept individual sub 3 aspecte: apartenența sa la conținutul dreptului garantat de art. 8 alin. 1 din Convenție; existența unui drept la informare privind calitatea mediului și pericolelor pentru mediu; existența unui drept la un proces echitabil în materie.

Totuși, nefiind expres prevăzut în Convenția Europeană, încălcarea dreptului la un mediu sănătos nu poate fi invocată în fața C.E.D.O. decât indirect, prin încălcarea dreptului prevăzut în art. 8 alin. 1 din Convenție.

Propuneri de eficientizare a activității din domeniul dreptului mediului, atât pe plan intern cât și pe plan internațional:

înființarea unor complete specializate în cadrul instanțelor judecătorești pe probleme de mediu,care ar duce la realizarea unei practici judiciare coerente în domeniul mediului

specializarea judecătorilor pe problematica mediului

conferirea de competențe în problematica mediului, instituției avocatului poporului

creșterea capacității instituționale a autorităților pentru protecția mediului

sumele încasate din amenzi pentru infracțiuni din domeniul mediului să fie direcționate către proiecte de mediu

elaborarea unei strategii europene și naționale pe termen mediu și lung în domeniul protecției mediului

Lucarea a fost structurată în cinci capitol care au urmărit să evidențieze interesul pentru mediu reflectat de dreptul mediului în plan național și internațional.

Primul capitol a prezentat rolurile (preventiv, sancționator și reparator) al răspunderii juridice în dreptul mediului. Legislația care reglementează desfășurarea activităților ce prezintă un factor de risc pentru mediu este mai exigentă. Același lucru îl putem afirma și despre aplicarea sancțiunilor în domeniul dreptului mediului. Totodată, rolul reparator al răspunderii juridice în dreptul mediului se îndeplinește prin crearea fondurilor bănești constituite anticipat pentru ameliorarea factorilor de mediu, cum ar fi: sistemele de asigurare în domeniul protecției mediului; fondurile ce finanțează împăduririle, fondul național de mediu, fondul de ameliorare a fondului funciar, fondul apelor, fondul de protecție a vânatului.

Al doilea capitol tratează răspunderea civilă din următoarele perspective: a răspunderii civile delictuale subiective și obiective în dreptul mediului, a răspunderii civile delictuale reglementate de articolul 1349 aliniatul 3 noul Cod Civil (promulgat prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013) și a răspunderii reglementate de Codul aerian și Legea numărul 111/1996. Fiecare perspectivă a fost ilustrată cu spețe din jurispridență. Analizând răspunderea juridică reglementată de Legea protecției mediului – ca lege cadru, răspunderea de mediu reglementată de OUG nr. 68/2007, și diferitele forme ale răspunderii și anume cea civilă delictuală, răspunderea contravențională și cea penală, am evidențiat particularitățile elementelor sale constitutive, precum și formele speciale care se regăsesc în dreptul mediului, dar și criminalitatea de mediu, cu necesitatea incriminării nu numai a unor infracțiuni materiale ci și a unor infracțiunii formale – atunci când calitatea factorilor de mediu este doar periclitată, ocrotirea mediului și asigurarea unui mediu sănătos impun cu necesitate prevenirea producerii unor daune ireversibile.

Capitolul al treilea prezintă răspunderea contravențională cu rol economic, constituind totodată un serios mijloc de prevenire. Persoanele fizice și juridice care desfășoară activități potrivnice regulilor cuprinse în normele privind protecția mediului, ori care nu îndeplinesc obligațiile legale ce decurg din rapoturile juridice de drept al mediului fiind pasibile de răspundere contravențională a cărei întindere este proporțională cu gradul de poluare cauzat, cu consecințele și periculozitatea socială a faptei respective.

Penultimul capitol prezintă răspunderea penală în dreptul mediului argumentată teoretic și ilustrată printr- un caz din jurisprudența din domeniu. Ca cea mai severă dintre formele răspunderii juridice, care este și ea chemată să contribuie la respectarea normelor dictate în domeniul protecțieie mediului. Pentru a contribui efectiv la protecția mediului, dreptul penal trebuie nu numai să se adapteze și să proporționalizeze pedepsele cu prejudiciile ecologice, dar și să instituie o represiune a poluării care să nu poată fi confundată cu represiunea contravențiilor, caz în care se sancționează o simplă încălcare a unor prescripții administrative.

Ultimul capitol, răspunderea juridică în plan international, prin aspectele de ordin teoretic și spețele prezentate, evidențiază răspunderea statelor pentru activități ilicite cauzatoare de prejudicii. E o răspundere obiectivă bazată pe risc. Intervine în anumite domenii de activitate care presupun un grad mare de risc (activitatea nucleară, poluarea și consecințele ei, activitatea spațială) și este reflectată în protocoale și convenții internaționale:

Convenția de la Bruxelles, 1963 – convenție suplimentară convenției din 1962 referitoare la responsabilitatea exploatanților de nave nucleare

Convenția de la Viena, 1963 – referitoare la răspunderea civilă în materie de daune nucleare

Convenția de la Viena, 1997 – compensațiile suplimentare privind daunele nucleare

Charta mondială a naturii, 1982

Convenția din 1971 privind responsabilitatea pentru daunele cauzate de obiectele din spațiu.

BIBLIOGRAFIE

Costel Ene, Dreptul mediului-Noțiuni, Editura C.H.Beck, București, 2011

Daniela Marinescu, Considerații generale privind răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului, Universitatea Crestină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Științe

Juridice si Administrative

Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediția a-III-a, Editura Universul

Juridic, București, 2008

Ernest Lupan, Cu privire la noțiunea juridică a prejudiciului ecologic, în Dreptul, nr.3/2003

Ernest Lupan, Dreptul la indemnizație al victimei poluarii, în Dreptul, nr.9/2002

Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecției mediului, Editura C.H. Beck, 2009

Gheorghe Durac, Dreptul mediului. Răspunderea pentru daune ecologice, Ed.

Junimea, 2004

Ion P. Filipescu, Drept Internațional Privat, vol.II, Editura Proarcadia, București, 1993

Mircea Duțu, Tratat de dreptul mediului ed. 3, Editura C.H. Beck, 2007

Neagu Maria Magdalena, Răspunderea juridică în dreptul mediului

înconjurător, Universitatea Transilvania, Facultatea de Drept și Sociologie, Brașov

Detalii: http://legeaz.net/dictionar-juridic/raspunderea-civila-pentru-daunele-nucleare

Spețe: http://legeaz.net/spete-penal/taiere-fara-drept-de-arbori-5-2013

BIBLIOGRAFIE

Costel Ene, Dreptul mediului-Noțiuni, Editura C.H.Beck, București, 2011

Daniela Marinescu, Considerații generale privind răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului, Universitatea Crestină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Științe

Juridice si Administrative

Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediția a-III-a, Editura Universul

Juridic, București, 2008

Ernest Lupan, Cu privire la noțiunea juridică a prejudiciului ecologic, în Dreptul, nr.3/2003

Ernest Lupan, Dreptul la indemnizație al victimei poluarii, în Dreptul, nr.9/2002

Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecției mediului, Editura C.H. Beck, 2009

Gheorghe Durac, Dreptul mediului. Răspunderea pentru daune ecologice, Ed.

Junimea, 2004

Ion P. Filipescu, Drept Internațional Privat, vol.II, Editura Proarcadia, București, 1993

Mircea Duțu, Tratat de dreptul mediului ed. 3, Editura C.H. Beck, 2007

Neagu Maria Magdalena, Răspunderea juridică în dreptul mediului

înconjurător, Universitatea Transilvania, Facultatea de Drept și Sociologie, Brașov

Detalii: http://legeaz.net/dictionar-juridic/raspunderea-civila-pentru-daunele-nucleare

Spețe: http://legeaz.net/spete-penal/taiere-fara-drept-de-arbori-5-2013