Raspunderea Juridica Contraventionala
=== 305b9b0702f611220a892852afeaef4350df43a6_556331_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ-APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR
Secțiunea I Răspunderea juridică și răspunderea contravențională
Secțiunea a II-a Reglementarea contravențiilor în Codul penal român din 1865
Secțiunea a III-a Reglementarea contravențiilor în Codul penal de la 1936
Secțiunea a IV-a Dezincriminarea contravențiilor prin Decretul nr. 184/1954
Secțiunea a V-a Semnificația apariției Ordonanței de Guvern nr. 2/2001
CAPITOLUL II RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ – CADRUL JURIDIC ACTUAL
Secțiunea I Noțiunea de contravenție
Secțiunea a II-a Obiectul contravenției
Secțiunea a III-a Subiecții contravenției
Persoana fizică-subiect al contravenției
Persoana juridică-subiect al contravenției
Secțiunea a IV-a Persoanele competente să constate contracvențiile
Secțiunea a Va Procesul verbal de constatare a contravenției
Secțiunea a VI-a Sancțiunile contravenționale
Secțiunea a VII-a Aplicarea art. 6 par. 3 în procedura contravențională
CAPITOLUL III CONTROLUL DE LEGALITATE AL ACTELOR PRIN CARE AU FOST CONSTATATE CONTRAVENȚIILE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
INTRODUCERE
Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este acela la responsabilități.
Cu toate că, în mod tradițional, conceptul de responsabilitate a fost revendicat de morală, știința dreptului a preluat în mod creator trăsăturile acestui concept, adaptându-l la specificul obiectului său de cercetare.
Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele și comportamentele, orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.
Conduita umană poate fi conformă cu cea prescrisă de norma juridică și avem astfel o conduită licită, legală sau poate fi contrară celei instituite de norma juridică, subiectul de drept având, în acest caz, o conduită ilicită.
În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere, de fiecare dată, și posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către cetățeni.
Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbură uneori grav, ordinea și liniștea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societății.
Legea este creată de oameni și principala ei misiune este aceea de a satisface nevoile oamenilor. Conduita fiecăruia dintre noi este raportată la conștiința socială existentă la un moment dat în societate. Fiecare societate are nivelul său de valori, de raportarea a comportamentului membrilor societății. Pascal spunea că „omul este o trestie, dar o trestie care gândește”, iar Kant, referindu-se tot la om, arăta că „este singura ființă capabilă să acționeze cu o forță morală pe deplin responsabilă pentru propriile acțiuni”.
Omul este deci, o ființă responsabilă, care are reprezentarea acțiunilor sale. Responsabilitatea este un fenomen social, fiind strâns legată de libertate, de posibilitatea omului de a decide în orice situație în care se află. Numai un om liber este un om responsabil, numai cel care a avut posibilitatea neîngrădită de a acționa menifestându-și voința sa măsurată și dorită poate fi culpabilizat, sancționat, dacă prin ceea ce a înfăptuit a încălcat regulile moralei societății și a legilor țării.
Din aceste motive, dreptul, ca fenomen social, asociat statului (organizația politică a societății), prin ansamblul normelor juridice pe care le conține, are această menire, de a statornici un anumit comportament, bazat pe o logică, pe o rațiune izvorâtă din interesul general al societății.
Ca ființă socială și parte intrinsecă a societății, omul, trăind în societate nu poate face abstracție de valorile sociale convenite expres sau tacit în cadrul acesteia, de interesele generale și individuale ale celorlalți membrii ai societății. Ori, încălcarea acestor comandamente sau nevoi sociale reprezintă o sfidare a celorlalți membri ai societății și ca atare societatea poate reacționa împotriva celui în cauză.
Această reacție a societății împotriva individului pentru a-l determina să-și conformeze comportamentul cu interesul societății reprezintă răspunderea la care va fi supus cel în cauză. Societatea își vede valorile și interesele sale afectate și în aceste situații va lua măsuri de restabilire a unei normalități prin aplicarea sancțiunilor legale. Această normalitate este egală cu legalitatea instituită prin intermediul normelor juridice.
Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. Deși tradițional, conceptul responsabilității a fost plasat în mod absolut pe terenul moralei, cercetările mai noi scot în evidență necesitatea conturării acestui concept și în planul dreptului. Printr-o gândire reducționistă (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul penal, prin înțelegerea rolului său doar într-un cadru protectiv represiv) s-a considerat mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Dreptul n-ar putea acționa decât după ce s-a săvârșit fapta periculoasă. Abordând acum noțiunea răspunderii, nu putem să nu revenim la ideea potrivit căreia, pentru ca funcționarea răspunderii juridice, ca instituție specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credința că legea -legea dreaptă, legea justă – poate crea, ca stare de spirit, în conștiința destinatarilor săi, sentimentul responsabilității.
Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condițiile în care norma poate și trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaș considerat socialmente util.
În același timp însă legiuitorul are de fiecare dată în atenție și posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegală, desfășurându-se într-un cadru social determinat, cunoaște forme de manifestare multiple și are motivații complexe. Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistența libertăților și echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă. Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparțin, totdeauna, unor instanțe sociale abilitate special (cu competențe legale în acest domeniu). Temeiul acestei declanșări și întinderea răspunderii se află în lege. Răspunderea este totdeauna legală; nimeni nu-și poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ. Agentul percepe și resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor cerințe pe care societatea le impune subiectului. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relații. Răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. Răspunderea și sancțiunea apar ca două fețe ale aceluiași mecanism social. Sancțiunea, ca o condiție vitală a existenței în societate, trebuie să restituie credința zdruncinată de fapta anti-socială.
Răspunderea, ca o componentă esențială a oricărei forme de organizare socială, a existat încă in societatea primitivă. În această societate, individul, absorbit de socialul, încă nediferențiat, suportă din exterior responsabilitatea morală, iar aceasta este eminamente colectivă. Societatea politico-statală inovează noi forme de răspundere. Socialul, diferențiat în grupări și categorii sociale, face ca răspunderea să se individualizeze. Devenind subiectivă, răspunderea nu și-a schimbat natura. Ea și-a schimbat doar caracterul, însușindu-și caracterele noi sociale care sunt ale civilizației moderne întregi. Societatea, printr-o „răspundere dictată”, impune indivizilor statutul ei normativ. Societatea în care trăiește cel care făptuiește o infracțiune, o contravenție, un delict civil etc, socotește – prin normele sale juridice – o atare acțiune drept reprobabilă. Prin efectul săvârșirii unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică sau morală ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată, interesele generale au fost nesocotite.
Aceasta este problema răspunderii. Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă; instituționalizarea acestei reacții, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt necesare, întrucât, răspunderea și sancționarea nu sunt (și nu pot fi) în nici un caz forme de răzbunare oarbă, ci modalități de legală răsplată („după faptă și răsplată”- spune poporul), de reparare a ordinii încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat și de apărare socială.
„Sensul frecvent al noțiunii de răspundere – notează M. Costin -, indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”. Acest sens are darul de a identifica răspunderea cu sancțiunea. Prima obiecție ce se poate aduce unei astfel de viziuni este faptul că se scapă din vedere laturile psihologice ale răspunderii. Așa cum subliniam, răspunderea și sancțiunea sunt două fațete ale aceluiași fenomen social. Sancțiunea nu vizează decât un aspect al răspunderii – reacția societății. Asemenea reacții în societățile moderne nu pot fi doar negative, ci și pozitive. În ambele sale ipostaze, dar mai ales în forma lor pozitivă, sancțiunile constituie un element puternic de control social.
Sistemul sancțiunilor se bazează pe un ansamblu armonizat de valori și criterii de apreciere.
Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimează sancțiunea, precum și dreptul unor oameni de a pedepsi pe alții? Răspunsul ar putea fi: nimic altceva decât interesele societății de a se apăra împotriva acelora care o vatămă.
Pentru acest motiv, săvârșirea unei fapte care încalcă ordinea juridică și pune în pericol chiar conviețuirea umană provoacă reacția societății. În acest sens, accentul ce se pune pe sancțiune ca măsură reparatorie – apare în bună măsură justificat. În același timp însă, răspunderea juridică și sancțiunea sunt noțiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua. „Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.
Ca raport juridic, răspunderea juridică implică drepturi și obligații juridice corelative. Are, în acest sens, dreptate Mircea Costin atunci când definește răspunderea ca un complex de drepturi și obligații conexe care – în conformitate cu legea – se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.
CAPITOLUL I
RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ
APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR
Secțiunea I Răspunderea juridică și răspunderea contravențională
Răspunderea juridică este o instituție a dreptului, alcătuită din ansamblul normelor care vizează exercitarea constrângerii de către stat prin aplicarea sancțiunilor juridice persoanelor care încalcă ordinea de drept.
Prin intermediul răspunderii se urmărește restabilirea ordinii normative, sistându-se pe calea constrângerii acțiunea contrară acestei ordini.
Răspunderea ca fenomen social-juridic, are ca finalitate atât autoreglarea sistemului social, cât și condamnarea, dezaprobarea faptei dereglatoare, în scopul corijării atitudinii viitoare a autorului ei, formării spiritului său de responsabilitate.
Răspunderea juridică, garanție a realizării dreptului, factor de eficiență a acestuia, este, în manifestările ei concrete, o sumă de forme de răspunderi specializate, reglementate de instituții juridice distincte. Într-adevăr, în funcție de felul normei încălcate se face deosebirea între faptele ilicite (penale, administrative, civile etc), care constituie temeiul unui anumit fel de răspundere și de sancțiune juridică. Așa, de pildă, încălcarea unei norme de drept penal va atrage răspunderea penală și aplicarea unei pedepse autorului faptei, iar a unei norme de drept administrativ va determina răspunderea administrativă și aplicarea unei astfel de sancțiuni.
Nu trebuie însă pus semnul egalității între răspunderea administrativă și cea contravențională. Răspunderea contravențională este doar o formă a răspunderii administrative, „contravenția fiind la ora actuală o formă de manifestare a ilicitului administrativ, forma cea mai gravă a acestuia, iar „regimul său juridic este în mod preponderent, un regim al dreptului administrativ”.
Răspunderea pentru contravenții nu reprezintă o formă tipică a răspunderii administrative (represive), ci o formă atipică, imperfectă, cu toate că, în mod greșit, de ani de zile doctrina, și după ea legislația, utilizează termenul de „unică” răspunderea administrativă. Folosirea uneori a atributului administrativ pentru răspunderea contravențională este total neadecvată, deoarece sancțiunile contravenționale nu se aplică numai de către organele administrației de stat, ci și de cele judecătorești și atunci temeiul de sancțiune administrativă nu mai are semnificația corespunzătoare.
Dacă, așadar, din punct de vedere al sinonimiei dintre răspunderea administrativă și cea contravențională părerile sunt diferite, există în schimb unanimitate de opinie în sensul că temeiul răspunderii contravenționale, faptul ilicit care o declanșează, îl constituie contravenția.
Conform unei opinii expresia „răspundere contravențională” nu pare să aibă acuratețea științifică necesară. „înțelesul adjectival al termenului „contravențional” ar putea fi cel de „ilicit”, „nepermis” sau „vinovat”; nici unul dintre aceste înțelesuri neputând fi alăturat noțiunii de răspundere. Folosirea totuși a expresiei se datorează unui interes de ordin științific și faptului că este uzuală în literatura juridică de specialitate.
Răspunderea contravențională (sau pentru contravenții) este individuală și personală, ca și răspunderea penală sau cea disciplinară, de exemplu. Aceasta înseamnă că persoana care este subiect activ al contravenției răspunde în nume propriu – și că această răspundere nu este transmisibilă.
Ca regulă, răspunderea contravențională revine unui subiect nedeterminat persoană fizică, dar acesta poate fi și calificat – un funcționar ori salariat – sau; uneori, un subiect colectiv de drept – o persoană juridică.
În toate cazurile, această răspundere juridică presupune vinovăția (intenția sau culpa) autorului faptei ilicite.
În finalul acestor considerații, definim răspunderea contravențională ca acea formă a răspunderii juridice ce constă în sancționarea persoanelor (fizice sau juridice) vinovate de încălcarea dispozițiilor legale care prevăd și sancționează contravențiile.
Secțiunea a II-a Reglementarea contravențiilor în Codul penal român din 1865
Calificarea faptelor penale drept contravenții, delicte și crime este realizată într-o manieră foarte simplă de către articolul 1 al Codului penal român din 1865, reglementarea noastră reproducând articolul 1 din Codul penal francez din 1810, elementul de distincție constituindu-l sancțiunea. Pentru edificare, reproducem, după Postion și Papadopolu, cele două texte: „Infracțiunea ce se pedepsește de lege cu pedepsele: muncă silnică, recluziunea, detențiunea și degradațiunea civică se numește crimă. Infracțiunea ce se pedepsește de lege cu: închisoare corecțională, interdicțiunea unora din drepturile politice, civile ori de familie și amenda de la 26 lei în sus se numește delict. Infracțiunea pe care legea o pedepsește cu: închisoare polițienească și cu amendă se numește contravențiune". Textele corespunzătoare din legislația franceză sunt următoarele: „L'infraction que les lois punissent des peines de police est une contravention; l'infraction que les lois punissent des peines correctionelles est du delit; l'infraction que les lois punissent d'une peine afflictive ou infamante est un crime".
Este de reținut că această clasificare a infracțiunilor după pedeapsa ce li se aplică -distinctio delectorum ex poena – a ridicat în practica judiciară o serie de probleme, în situațiile în care se punea problema micșorării pedepsei prin aplicarea diferitelor circumstanțe atenuante. De pildă, teoreticienii și practicienii dreptului penal s-au întrebat dacă pentru un delict, prin jocul circumstanțelor, se impune aplicarea unei amenzi sub limita minimă delictuală, deci din sfera cuantumului contravențional și dacă acesta devine contravenție sau rămâne tot delict? În mod similar, s-au pus asemenea întrebări în cazul crimei pentru care se aplică o pedeapsă corecțională. Prin soluțiile date, Înalta Curte de Casație din România a statuat că în urma aplicării circumstanțelor atenuante, crima, deși pedepsită cu pedepse corecționale, rămâne tot crimă, căci în acest caz este Judecătorul care dă pedeapsa corecțională, iar nu legea".
La această soluție a casației a achiesat și marele penalist I. Tanoviceanu, ceea ce nu l-a împiedicat să critice pe legiuitor pentru includerea în lege a unei dispoziții neraționale." De fapt, unii autori au afirmat că întreaga operă legislativă penală de la 1865 „prezintă multe puncte obscure, pe de o parte, din cauza grabei cu care a fost alcătuită, iar pe de altă parte, din cauza felului defectuos cum a fost tradusă".
Din economia dispozițiilor acestui cod se pot reține următoarele aspecte legate de regimul juridic al răspunderii pentru contravenții:
contravențiile, în principiu, erau fapte neintenționate, fie că ar rezulta dintr-o
lege specială, fie din Codul penal;
persoanele morale nu puteau constitui subiecte cărora să li se aplice amenda, deoarece aceasta este o pedeapsă; persoanelor morale nu li se puteau aplica decât despăgubiri civile;
tentativa la contravențiuni nu se pedepsea, fiindcă la aceasta, în general, nu exista intenție, care era un element esențial al tentativei (articolul 39);
– contravențiilor li se aplicau circumstanțele atenuate și cauzele de exonerare, un loc deosebit în cadrul acestora ocupându-l forța majoră." Nu se pedepsea complicitatea pentru că „legiuitorul nu a prevăzut nici o pedeapsă pentru complicitate în materie de contravențiuni";
– pedepsele pentru contravenții erau: 1) închisoarea de la 1 la 15 zile și 2) amenda de la 5 la 25 lei (articolul 9).
Amenda se pronunță singură sau însoțită cu închisoarea polițienească, iar în caz de nesolvabilitate a condamnatului, amenda se putea înlocui cu închisoare, a cărei durată se determina de judecătorie, socotindu-se zece lei pentru o zi de închisoare (articolul 30). Amenda, după cum rezulta din articolul 383 al Codului penal român din anul 1965, se „lua în folosul comunei unde s-a comis contravențiunea".
Închisoarea polițienească consta în închiderea celor „osândiți" în „vreuna din casele de arest ce vor fi întocmite într-adins pentru asta" (articolul 29).
La aceste pedepse polițienești, care se aplicau în cazul săvârșirii contravențiilor, reiterate și de articolul 381 din Cod, se mai adăuga și „confiscațiunea de oarecari lucruri ce se vor fi prins", făcându-se trimitere pentru detalii la articolele 37 și 384 Cod penal, respectiv la articolul 139 Cod procedură penală.
Trebuie subliniat că pe lângă aceste sancțiuni, care au fost prevăzute în această formă în Codul penal, prin legi speciale s-au stabilit și altele, ca de exemplu dărâmarea clădirilor.
Recidiva la contravenții a fost reglementată prin articolele: 388, 392, 395, 397, câte un articol pentru fiecare din primele trei clase de contravenții prevăzute, în secțiuni distincte, în ordinea crescândă a gravității sancțiunii și un articol consacrat dispozițiilor comune și cu referiri speciale numai la clasa a patra.
Termenul de „pedeapsă de simplă poliție" a fost folosit în mod frecvent, de doctrină și jurisprudență, chiar și în unele legi speciale, deși, cum s-a arătat, Codul penal nu-l reține. În acest sens, pentru delimitarea contravențiilor la care ne-am referit mai sus se utiliza fie expresia „simple contravenții la un regulament făcute după lege de către puterea administrativă", fie expresia "pedepse de simplă poliție stabilite de puterea (autoritatea) administrativă". Desigur că se foloseau și alte nuanțe, cu certitudine din punct de vedere al regimului juridic de constatare, sancționare și executare, implicarea autorităților administrative era preponderentă. În majoritatea cazurilor, competența organelor administrative era excesivă, fiind stabilită mai ales prin legile de organizare a administrației locale, dar și prin alte acte juridice -izvoare ale dreptului administrativ.
Secțiunea a III-a Reglementarea contravențiilor în Codul penal de la 1936
Codul penal român din 1936, în linii generale, menține regimul Codului penal anterior cu privire la contravenții, aducând, însă, un plus de precizări pe linia definirii unor aspecte ale acestuia. Este și cazul definirii contravenției prin articolul 579 și 580.
Pentru a se concilia dispozițiile articolului 1 din Codul penal, care precizează că „nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă care, în timpul când a fost săvârșită, nu era prevăzută de lege ca infracțiune…" – principiul legalității incriminării -, cu dispozițiile articolului 579 punctele 2 și 3, în doctrină s-a susținut că acestea din urmă ar intra în așa numita categorie a legilor improprii.
Un aspect interesant cu privire la regimul sancționării contravenționale sub imperiul legislației penale din țara noastră l-a reprezentat aplicarea principiului personalității pedepsei. De vreme ce s-a admis în sistemul francez, și prin adopțiune și în sistemul Codului penal din 1865 de la noi, că în materie de contravenții nu există complicitate, în practică s-a ridicat problema subiectului răspunderii atunci când contravenția a fost săvârșită de o persoană în baza raportului de prepușenie (subordonare), ori care se găsea sub îngrijirea altei persoane. Întrucât nu a existat un text expres în primul Cod penal, soluția s-a impus pe cale doctrinară și jurisprudențială, statuându-se regula că „în asemenea caz responsabilitatea îi incumbă aceluia căruia îi este impusă obligațiunea și de aici urmează ca el să fie pedepsit dacă din neglijență lasă pe un terțiu, pus sub ordinele sale, să facă ceea ce legea oprește sau să nu facă ceea ce ea ordonă".
Codul penal din 1936 oferă o soluție mai clară și de altă natură acestei probleme, prin dispozițiile exprese ale articolului 581.
Secțiunea a IV-a Dezincriminarea contravențiilor prin Decretul nr. 184/1954
Din cercetarea legislației și a teoriei credem că se poate formula regula conform căreia în fostele state socialiste contravențiile au fost scoase din sfera faptelor penale, fiind calificate abateri de natură administrativă. Natura administrativă a contravenției, implicit a răspunderii pe care o presupune săvârșirea acesteia, rezultă fie din calificările exprese ale actelor normative de bază, fie din analiza întregului regim juridic contravențional.
De asemenea, a existat preocuparea de a se adopta în fiecare țară fostă socialistă un act normativ de bază, care a format dreptul comun în materia contravențiilor. Cât privește structura acestuia, s-au conturat două sisteme: sistemul legii cadru, care prevedea regulile principale de stabilire și sancționare a contravențiilor (constatarea faptei, aplicarea sancțiunii, executarea sancțiunii, căile de atac) și sistemul codurilor contravenționale. Legea cadru nu stabilește faptele care constituie contravenții, acestea sunt reglementate prin legi speciale, pe când în codurile contravenționale sunt cuprinse și principalele contravenții. Primul sistem a fost instituit în Bulgaria, în fosta R.D. Germană, în țara noastră etc, iar cel de-al doilea în Polonia și Ungaria.
Astfel, în România sistemul instituit prin Codul penal din 1936, cu modificările ulterioare, a fost dezincriminat prin Decretul nr. 184/1954, republicat la 28 mai 1955, decret care a abrogat dispozițiile din Codul penal și din legile speciale privind sancționarea faptelor ce constituie contravenții. Cu alte cuvinte, cum rezultă și din unele dispoziții exprese ale sale, dar mai ales din calificările date de doctrină, prin acest act normativ contravențiile sunt scoase din câmpul faptelor penale și trecute în cel al abaterilor cu caracter administrativ. Din acest moment știința dreptului administrativ „preia" sarcina științei dreptului penal, pentru a defini elementele esențiale ale răspunderii ce are ca temei obiectiv aceste fapte. Totodată, legat de apariția acestui act normativ, literatura juridică penală a fundamentat instituția „înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea administrativă sau de altă natură", ca una din instituțiile „specifice dreptului penal socialist".
Referitor la conținutul acestei reglementări, s-a pus problema de a ști dacă prin Decretul nr. 184/1954 s-a urmărit aplicarea constrângerii administrative în toate cazurile de abateri administrative ori s-a urmărit doar recunoașterea existenței unei categorii deosebite de abateri administrative – contravențiile (care numai în principal au provenit din infracțiunile ce au devenit mai puțin periculoase pentru societate).
După părerea noastră, răspunsul la această întrebare oferă, în esență, și informațiile necesare definirii raportului dintre contravenție și abaterea administrativă, pe de o parte, dintre răspunderea pentru contravenții și răspunderea administrativă, pe de altă parte. Potrivit dispozițiilor acestui decret, stabilirea și sancționarea contravențiilor se putea face atât prin lege, cât și prin actele normative ale organelor centrale ori locale ale administrației de stat, precum și prin hotărâri ale organelor locale ale puterii de stat. Termenul de valabilitate al actelor organelor administrative de specialitate centrale, precum și ale organelor locale ale puterii și administrației de stat erau, conform articolului 13 din Decret, valabile numai pe o perioadă de 1 an, după care ele încetau să mai producă efecte juridice, în afară de cazurile în care erau reînnoite.
Spre deosebire de sistemul anterior, Decretul nr. 184/1954 a introdus posibilitatea sancționării și a organizațiilor socialiste, deci a persoanelor juridice, în cazurile anume prevăzute de lege sau alt act normativ. S-a stabilit că sancțiunea amenzii are un caracter administrativ (articolul 6) și că nu mai poate fi transformată în pedeapsă privativă de libertate. Alături de amendă, tot ca sancțiune principală, s-a instituit avertismentul, menținându-se și măsura confiscării, ce a fost calificată fie ca o sancțiune complementară, fie ca o măsură de siguranță.
Totodată, acest act normativ, având valoare de lege cadru în materia contravențiilor, a statornicit regulile esențiale ale regimului constatării faptei, aplicării sancțiunii, exercitării căilor de atac și executării sancțiunii, care, în linii mari, au fost preluate de Legea nr. 32/1968, motiv pentru care învederarea lor, oricât de succintă, nu ni se mai pare justificată. Este de reținut că regimul stabilit prin Decretul nr. 184/1954 nu se aplica contravențiilor din domeniul vamal și nici celor din domeniul fiscal.
Secțiunea a V-a Semnificația apariției Ordonanței de Guvern nr. 2/2001
Legea nr. 32/1968, în pofida criticilor care i s-au adus de-a lungul anilor, continua să fie actul normativ de bază în materia contravențiilor până în anul 2001. Nu se poate spune că ideea unui Cod al contravențiilor, după Revoluție, a fost complet abandonată, dar sigur nu a reprezentat un obiectiv legislativ prioritar al tranziției. Unele acte normative speciale, adoptate după Decembrie 1989, au prevăzut derogări de la dispozițiile Legii nr. 32/1968, iar altele au stabilit rezerve la anumite dispoziții ale acesteia. De asemenea, este de reținut că unele dispoziții ale Legii nr. 32/1968, lege anterioară Constituției, au intrat sub incidența art. 150 alin. (1) din Constituția din 1991, fiind, după caz, abrogate sau implicit modificate, așa cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 35/1993, Decizia nr. 482/1997 sau Decizia nr. 90/1999, iar altele au făcut obiectul unui recurs în interesul legii, admis de Curtea Supremă de Justiție – Secțiile Unite, prin Decizia nr. 4/2000.
De asemenea, au fost adoptate câteva acte normative în mod special pentru modificarea, completarea sau abrogarea expresă a unor texte din Legea nr. 32/1968 (de exemplu O.G. nr. 12/1994 și Legea nr. 97/1998), ca să nu mai vorbim de sumedenia de modificări implicite, încât „dreptul comun" în materia contravențiilor devine doar o chestiune pur formală, fără relevanță în practica legislativă în materia contravențiilor și cu efecte negative în practica aplicării normelor contravenționale ori a soluționării căilor de atac.
În sfârșit, Legea nr. 32/1968 este înlocuita prin O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, adoptată în temeiul articolului. I punctul IV.9 din Legea nr. 324/2001 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Este în afară de orice îndoială că „noua lege cadru" reprezintă o reglementare superioară, dar cu toate acestea, au mai fost necesare unele corecții prin legea de aprobare a O.G. nr. 2/2001, lege adoptată de Senat, în primă lectură, în ședința din 1 noiembrie 2001.
Ordonanța reglementează regula generală potrivit căreia agentul constatator are competența de a stabili contravenții și de a aplica sancțiuni, fiind introduse elemente suplimentare de circumstanțiere și de garanții procesuale, inclusiv pentru persoana vătămată sau, după caz, pentru persoana căreia îi aparțin bunurile supuse confiscării.
Se prevede regula atacului în justiție împotriva soluției date în procedura prealabilă la organul din care face parte agentul constatator, instanța fiind obligată să motiveze soluția, iar motivele de recurs pot fi susținute și oral.
De asemenea, sunt precizate organele competente să ceară punerea în executare a sancțiunilor contravenționale și modalitățile de executare a acestora.
CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ-CADRUL JURIDIC ACTUAL
Secțiunea I Noțiunea de contravenției
Definiția și trăsăturile contravenției
Art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, cum modificările și completările ulterioare prevede:
„Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre, a Guvernului sau, după caz, „prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București”.
Din acest text rezultă trăsăturile contravenției și anume:
este o faptă săvârșită cu vinovăție;
această faptă lezează valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală;
este o faptă stabilită prin actele normative emise de organele competente.
Prima trăsătură – fapta săvârșită cu vinovăție
Ca orice altă faptă ilicită, și contravenția există ca atare, deci are relevanță juridică, numai dacă este săvârșită cu vinovăție.
Deoarece legislația contravențională nu definește vinovăția, aceasta nu poate avea alte forme și modalități decât cele stabilite de legea penală. Contravenția este săvârșită din culpă, atunci când făptuitorul:
– prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (ușurință, sau culpă cu previziune) – culpa în comitendo;
– nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să-l prevadă (neglijență sau culpă fără previziune) – culpa în omitendo.
În oricare din formele sale, vinovăția exprimă o anumită atitudine psihică a făptuitorului față de faptă și urmările sale. Contravenientul își dă seama ori și-ar putea da seama că fapta sa este contrară legii, că produce urmări socialmente periculoase și cu toate acestea el o comite.
Și în materie contravențională, prin vinovăție se înțelege starea de conștiință a făptuitorului în momentul încălcării unei dispoziții legale, a cărei nesocotire este considerată contravenție. Ca și în dreptul penal, vinovăția constituie latura subiectivă a contravenției; „ea este un act de conștiință care implică în primul rând un factor intelectiv și apoi unul volitiv, deci un proces de conștiință și apoi unul de voință, conștiința fiind premisa voinței”.
Spre deosebire de infracțiune, contravenția se sancționează indiferent de forma vinovăției, excepția de nesancționare a faptelor săvârșite din culpă trebuind să fie prevăzută expres de actul normativ care stabilește și sancționează fapta respectivă. Așa fiind, trebuie admis că în situația în care actele normative prevăd intenția ca element constitutiv al contravenției, săvârșirea faptei din culpă nu poate fi calificată contravenție.
Rezultă că răspunderea contravențională este o răspundere bazată pe culpă (pe vinovăție), nefiind vorba de o „răspundere obiectivă”. Contravenția, așadar, ca orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei umane, adică un act al omului aflat sub controlul voinței și rațiunii sale. Pentru stabilirea vinovăției unei persoane juridice trebuie să privim lucrurile diferit, după cum este vorba de o persoană juridică de drept privat (societate comercială, fundație etc.) sau de o persoană juridică de drept public. Astfel, pentru persoana juridică de drept privat vinovăția se stabilește prin raportare la acțiunea sau inacțiunea administratorului, față de sarcinile ce revin acestuia prin actul de constituire, pe când, în cazul persoanei de drept public, vinovăția se determină prin raportare la atribuțiile autorității (competență), adică la drepturile și obligațiile stabilite de lege.
Deși Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 – care reprezintă dreptul comun în materie – nu prevede „recidiva contravențională”, mai multe acte normative speciale reglementează această instituție, care are implicații pe planul vinovăției, repetarea săvârșirii unor contravenții putând fi asimilată intenției (directe). Consecința, pe planul răspunderii, este aplicarea unor sancțiuni mai severe.
Desigur că instituirea „recidivei contravenționale” prin acte normative speciale având forța legii este pe deplin posibilă, însă prin reglementarea ei prin acte normative inferioare (hotărârile Guvernului sau regulamente) apare nelegală.
O faptă săvârșită fără vinovăție (spre exemplu, în legitimă apărare sau când urmările faptei nu puteau fi prevăzute) nu va fi considerată contravenție, iar făptuitorul nu va fi tras la răspundere juridică.
În practica judecătorească s-a precizat că în situația în care se invocă lipsa discernământului, instanța este obligată să verifice aceasta pe calea expertizei de specialitate; dacă se face dovada celor susținute, persoana în cauză este apărată de răspundere, lipsind, se înțelege, vinovăția.
B. A doua trăsătură – fapta lezează valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală.
Dacă anterior, Legea nr. 32/1968 definea contravenția ca o faptă care prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracțiunea, actuala reglementare nu mai face o astfel de raportare.
Prin conținutul ei, contravenția exprimă un pericol social propriu, consecință a încălcării unei norme obligatorii de comportament și anterior instituită.
Ca urmare, ea nu are nici o legătură cu infracțiunea sau cu vreo altă faptă antisocială, de orice natură ar fi aceasta. Având autonomie legală, inclusiv de tratament sancționator, contravenția ea în nu poate fi transformată, indiferent în ce condiții ar fi săvârșită, într-o altă faptă antisocială cu o altă caracterizare juridică.
De altfel, actele normative care le reglementează cuprind elemente de la descrierea contravențiilor proprii și suficiente, care să le asigure autonomia legislativă. Așadar, stabilirea unei contravenții nu poate conduce la dezincriminarea implicită sau explicită a unei infracțiuni, dacă aceasta nu a fost voința legiuitorului. Pe cale de consecință, descrierea faptei contravenționale prin elementele ei esențiale nu o poate suprapune unei infracțiuni, decât prin abrogarea concomitentă a acesteia din urmă. Corelativ, o infracțiune ar putea prelua conținutul normativ al unei contravenții numai prin abrogarea concomitentă și expresă a acesteia.
Totuși, având în vedere că fapta contravențională „lezează valorile sociale care nu sunt ocrotite de legea penală” este imposibil să nu se facă legătura între penal și contravențional, în ceea ce privește pericolul social al faptei ilicite.
Așadar, altele decât aceste valori sociale sunt avute în vedere de legea contravențională, precum și alte fapte ilicite decât infracțiunile și anume contravențiile.
Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, „eliminarea referirii la pericolul social al contravenției din definirea acesteia, prin noua reglementare, nu înseamnă negarea sau necunoașterea acestei situații caracteristice oricărei abateri de pericol pentru ordinea de drept, inclusiv cea publică și care implică sancțiuni represive sau de natură coercitivă (penale, contravenționale, disciplinare) comparativ cu cele reparatorii – mai ales că art. 5 alin. 5 și art. 21
alin. 3 din Ordonanță prevede pentru individualizarea sancțiunii contravenționale, printre altele, că ea trebuie să fie proporțională și cu gradul de pericol social al faptei săvârșite.
Pericolul social reprezintă acea trăsătură esențială care indică măsura în care fapta contravențională aduce atingere uneia dintre valorile sau relațiile sociale ocrotite printr-un act normativ și pentru respectarea căruia legea prevede necesitatea aplicării unei forme de constrângere, respectiv cea a sancțiunii contravenționale. Spre deosebire de infracțiune, totuși, contravenția prezintă un grad de pericol social mai redus. Acest grad de pericol se stabilește de legiuitor, atunci când reglementează unele fapte ca fiind infracțiuni, iar altele ca fiind contravenții.
El are în vedere, deci, acel pericol social abstract sau generic al faptei, în funcție de obiectul ocrotirii, persoana făptuitorului, împrejurările săvârșirii faptei, urmările produse etc.
În literatura juridică de specialitate se arată că dacă „pericolul social” este un criteriu calitativ, „gradul de pericol social” apare ca o apreciere cantitativă. Pericolul social este luat în considerare la elaborarea și adoptarea actului normativ prin care se stabilesc contravențiile respective, prevăzându-se ca atare numai faptele considerate în abstracto că prezintă o asemenea însușire, dar într-un grad mai redus decât infracțiunea. O dată stabilita contravenția, existența pericolului social nu trebuie dovedită.
C. A treia trăsătură – contravenția este prevăzută si sancționată prin acte normative emise de organele competente.
O persoană poate fi trasă la răspundere pentru o anumită faptă, numai dacă această faptă este prevăzută și sancționată ca atare în mod expres, într-un act normativ emis de un organ al statului competent în acest sens. Cu alte cuvinte, existența unei contravenții și a răspunderii contravenționale sunt excluse dacă fapta nu este calificată astfel și nu este stabilită sancțiunea în ipoteza săvârșirii ei. Este ceea ce a fost denumită legalitatea stabilirii și sancționării contravențiilor. Ca urmare, cele două adagii nullum crimen sine lege (nici o infracțiune nu există în afară de lege) și nulla poena sine lege (nici o pedeapsă nu există în afară de lege), caracteristice dreptului penal, sunt pe deplin aplicabile și în ceea ce privește răspunderea contravențională.
Principiul legalității contravenției și sancțiunilor contravenționale este consacrat în art. 1 și art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. Acesta trebuie privit în termeni stricți, clari și preciși, nesocotirea lui însemnând fie retroactivitatea legii, fie extinderea aplicării sale prin analogie.
Potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, contravenția este stabilită și sancționată ca atare prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a Consiliului Județean ori a Consiliului General al Municipiului București.
Domeniile de activitate în care se pot stabili și sancționa contravenții sunt diferite în funcție de organul emitent al actelor normative respective.
În acest sens, art. 2 din Ordonanță prevede că prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate.
Autoritățile administrației publice locale sau județene pot stabili și sancționa contravenții numai în domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuții prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului.
Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București pot stabili și sancționa contravenții în următoarele domenii: salubritate; activitatea din piețe, curățenia și igienizarea acestora; întreținerea parcurilor și spațiilor verzi, a spațiilor și locurilor dejoacă pentru copii; amenajarea și curățenia spațiilor din jurul blocurilor de locuințe, precum și a terenurilor virane; întreținerea bazelor și obiectivelor sportive aflate în administrarea lor; întreținerea străzilor și trotuarelor, a școlilor și altor instituții de educație și cultură, întreținerea clădirilor, împrejmuirilor și a altor construcții; depozitarea și colectarea gunoaielor și a resturilor menajere.
Consiliul General al Municipiului București poate stabili și alte domenii de activitate din competența consiliilor locale ale sectoarelor, în care acestea pot stabili și sancționa contravenții.
Hotărârile consiliilor locale sau județene ori, după caz, ale sectoarelor municipiului București, prin care s-au stabilit contravenții cu nesocotirea regulilor de mai sus, sunt nule de drept. Nulitatea se constată de instanța de contencios administrativ competentă, la cererea oricărei persoane interesate.
Se observă din cele de mai sus că nu au dreptul de a emite reglementări contravenționale ministerele și celelalte autorități publice centrale de specialitate, inclusiv serviciile lor descentralizate sau structurile aparținătoare în teritoriu.
Reglementările consiliilor județene sunt incidente, implicit, pentru toate localitățile din raza lor de competență teritorială, fără caprin aceasta să se aducă atingere autonomiei consiliilor locale.
Privind acțiunea în timp a dispozițiilor din actele normative care stabilesc și sancționează contravenții se dispune că acestea intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării cu excepția situațiilor urgente în care se prevăd termene mai scurte, dar nu mai puțin de 10 zile (art. 4).
În domeniul contravențional, ca și în cel penal, se aplică regula legii celei mai favorabile prevăzută atât de Constituție (art. 15 alin. 2) cât și de Codul penal.
Astfel, art. 12 din Ordonanță dispune: „Dacă printr-un act normativ fapta nu mai este socotită contravenție, ea nu se mai sancționează chiar dacă a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a noului act normativ.
Dacă sancțiunea prevăzută în noul act normativ este mai ușoară se va aplica aceasta. În cazul în care noul act normativ prevede o sancțiune mai gravă, contravenția săvârșită anterior va fi sancționată conform dispozițiilor actului normativ în vigoare la data săvârșirii acesteia.
Acest text, care ridică problema retroactivității și ultraactivității, în aplicarea principiului legii celei mai favorabile, în materie de contravenții, a generat discuții în literatura juridică.
Într-o opinie se susține că dispozițiile art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 sunt inaplicabile, ele contravenind dispozițiilor constituționale.
Concluzia, potrivit acestei opinii, este că nereluându-se „o atare prevedere și în art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 s-a creat o inechitate întrucât rațiunea pentru care fapta nou dezincriminată nu mai este sancționată este identică, și aplicabilă, și în situația în care sancțiunea aplicată nu a fost încă executată, o sancțiune în baza unei legi pentru o faptă dezincriminată netrebuind să mai fie executată”.
În altă opinie dimpotrivă se susține, credem pe bună dreptate, că de lege ferenda, prevederile art. 12 din Ordonanță nu sunt neconstituționale, tot așa cum nu au fost neconstituționale nici prevederile art. 12 din Legea nr. 32/1968, contrar celor decise de Curtea Constituțională. S-a decis astfel, datorită unei confuzii „de ordin conceptual derivată din renunțarea nejustificată și greșită, la clasificarea tripartită a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții care este consacrată în toate legislațiile europene și a fost admisă și adoptată în trecut, și în țara noastră”.
În sprijinul opiniei menționate sunt aduse argumente de ordin istoric și evidențiate asemănările cu principiile și instituțiile dreptului penal.
S-a arătat astfel că inițial contravențiile au fost reglementate de Codul penal, fiind considerate infracțiuni care, dat fiind gradul lor de pericol social scăzut, ocupau ultimul loc în ierarhia acestora, după crime și delicte.
Într-un anumit context social-politic, s-a decis reexaminarea legislației penale scoțându-se -formal – din categoria infracțiunilor unele fapte cu grad redus de pericol social, fiind adoptate în acest sens, Decretul nr. 184/1954 prin care contravențiile au căpătat o reglementare specială și apoi Legea nr. 32/1968.
Astfel sunt explicate prevederile art. 7 și 46 din Legea nr. 32/1968 care sunt invocate de Curtea Constituțională pentru a-și argumenta soluția.
Scopul pentru care contravențiile au fost dislocate din corpul infracțiunilor și au căpătat – la un anumit moment – o nouă reglementare nu a fost acela de a schimba natura lor de fapte cu caracter penal, ci acela de „simplificare și eficientizare a modului lor de rezolvare”.
De aceea, în materie de contravenții își găsesc aplicarea unele principii și instituții specifice dreptului penal substanțial cum sunt: legalitatea stabilirii și sancționării contravențiilor; neretroactivitatea (cu excepția aplicării legii mai favorabile) actelor normative care stabilesc și sancționează contravenții; individualizarea sancțiunilor contravenționale; concursul de contravenții; participația; recidiva și reabilitarea.
De asemenea, Legea nr. 32/1968 a preluat, din dreptul penal, cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea (fizică sau morală), cazul fortuit, iresponsabilitatea și eroarea de fapt (art. 10, 11), iar în ceea ce privește cauzele care înlătură răspunderea penală, Legea nr. 32/1968 a preluat prescripția, pe care a reglementat-o prin art. 13 și 14, iar în anumite împrejurări a extins eficiența amnistiei și grațierii și asupra contravențiilor.
Pe baza tuturor acestor argumente s-a subliniat „că faptele caracterizate drept contravenții nu sunt abateri administrative, ci continuă să facă parte din familia faptelor cil caracter pena! care, însă, prezintă un grad de pericol mai redus. Și, ca atare, regimul juridic al/acestor fapte nu poate fi mai sever, sub nici un aspect (inclusiv în ceea ce privește regula aplicării legii mai favorabile) celui rezervat faptelor cu grad de pericol social sporit”.
Un alt autor arată că din perspectivă exclusiv internă, cele două decizii, din anul 1999, de constatare a neconstituționalității textului din Legea nr. 32/1968 privind constatarea și sancționarea contravențiilor, care instituia retroactivitatea legii contravenționale mai favorabile, sunt corecte. În realitate însă, solutiajurisprudențială constituțională este greșită, deoarece ea nu face o interpretare sistematică a Constituției, adică, potrivit art. 20 alin. (1), în lumina normelor internaționale convenționale la care România este parte. Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că materia contravențională din România, chiar dacă nepenală la nivel intern, este „penală” la nivel european în sensul Convenției, ținând seama atât de natura faptei ilicite, cât și de natura și gravitatea sancțiunilor.
Ulterior, Curtea a admis, înainte de revizuirea Constituției, că principiul aplicării legii mai favorabile poate fi extins de la domeniul strict penal și la materia contravențiilor. Dispozițiile art. 12 alin 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002 au format obiect al cenzurii constituționale, pe cale de excepție și prin alte decizii ale Curții Constituționale: Decizia nr. 197/2003, Decizia nr. 318/2003, Decizia nr. 339/2003.
Analizând calificarea reținută de Curtea Constituțională în aceste cazuri, un autor apreciază că soluțiile sunt corecte deoarece a fost reținută, natura „penală” a contravenției în sensul Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, indiferent de caracterul extrapenal din dreptului intern.
Revizuirea art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul înscrierii exprese și a retroactivității legii contravenționale mai favorabile, a făcut ca soluția impusă de jurisdicția constituțională să-și găsească o afirmare expresă în text. Constituționalitatea normelor criticate poate fi decisă cu referire exclusivă la un text constituțional, privit izolat, și nu prin invocarea unor norme internaționale.
În Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 sunt prevăzute regulile care trebuie respectate de organele competente cu ocazia adoptării actelor normative prin care se stabilesc contravenții.
Acestea trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acelea; în cazul sancțiunii cu amendă se vor stabili limita minimă și maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori; se pot stabili și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor, cazurile și condițiile în care răspunderea aparține persoanelor juridice (art. 3).
În legătură cu limitele amenzilor se dispune că limita minimă este de 250.000 lei, iar cea maximă nu poate depăși:
– 1 miliard lei, în cazul contravențiilor stabilite prin lege și ordonanță;
– 500 milioane lei, în cazul contravențiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului;
– 50 milioane lei, în cazul contravențiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor județene ori ale Consiliului General al Municipiului București;
– 25 milioane lei, în cazul contravențiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și ale sectoarelor municipiului București (art. 8 alin. 2).
Actele normative emise de organele locale și județene, necesită, pentru aducerea lor la cunoștință publică, avizul de legalitate al prefectului (art. 4 alin. 3), cu caracter conform, în lipsa căruia sau dacă acesta este nefavorabil reglementării, actul normativ nu mai poate fi publicat, ori, chiar publicat fiind, el va fi lipsit de valabilitate în efectele sale.
Secțiunea a II-a Obiectul contravenției
Contravenția, ca și infracțiunea, are ca element constitutiv, un obiect, constituit din valorile, relațiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin normele de drept contravențional cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol de fapta săvârșită.
Așadar, în cazul contravenției, vătămarea sau periclitarea relațiilor sociale, printr-un act de conduită umană, are loc în mod necesar prin vătămarea sau periclitarea valorilor sociale, bunurilor, intereselor legitime, în jurul și datorită cărora există aceste relații sociale.
De regulă, contravențiile sunt grupate în acte normative în funcție de obiectul lor, aceasta rezultând din chiar titlul actului normativ.
Fiecare contravenție are însă și un obiect specific, subsumat celui generic, ce rezultă din textul actului normativ ce o prevede.
Obiectul contravenției se deosebește de cel al infracțiunii prin aceea că valorile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin normele de drept contravențional au o importanță socială mai redusă, ele fiind legate de activitatea organelor ce realizează administrația publică în anumite domenii de activitate sau privesc unele raporturi sociale de o rezonanță mai redusă, pe când obiectul infracțiunii vizează valorile fundamentale ale statului. Spre exemplu, infracțiunea constând în deținerea ilegală de arme de foc are ca obiect relațiile sociale care apără viața și integritatea persoanelor, ordinea și liniștea publică, deci valori fundamentale ale societății, pe când contravenția constând în neprezentarea permisului de armă de vânătoare pentru a i se aplica viza anuală de către poliție, are ca obiect relațiile sociale privind evidența armelor.
Latura obiectivă a contravenției o formează acțiunea sau inacțiunea producătoare a urmărilor socialmente periculoase sau care amenință, pun în pericol, anumite valori și care este prevăzută ca ilicită în actul normativ de stabilire a contravenției.
Acțiunea ilicită constă în comiterea unei fapte prohibită de norma de drept, de exemplu, organizarea și desfășurarea de adunări publice nedeclarate.
Inacțiunea ilicită constă în neîndeplinirea de către o persoană a obligațiilor ce-i revin din norma de drept, de pildă, nerespectarea orelor de desfășurare a adunărilor publice.
Secțiunea a III-a Subiecții contravenției
Subiecții contravenției sunt subiecții de drept contravențional ce apar în calitate de părți ale raportului juridic contravențional de conflict, adică persoanele implicate în comiterea contravenției, prin săvârșirea acesteia sau prin suportarea consecințelor sale.
Persoana fizică -subiect al contravenției
Subiectul contravenției este, ca regulă, persoana fizică ce comite fapta contravențională. De altfel, răspunderea contravențională este tipică pentru persoana fizică, în calitatea acesteia de simplu particular, de cetățean.
Dacă, în principiu, persoana fizică, subiect al răspunderii contravenționale este necalificat sunt destule situații în care acesta este un funcționar sau alt salariat.
Sunt numeroase acte normative care prevăd și sancționează contravenții susceptibile de a fi săvârșite doar de astfel de personae. Pentru ca o persoană fizică să fie subiect al unei contravenții trebuie să aibă vârsta de cel puțin 14 ani. Răspunderea minorilor în vârstă de 14-16 ani este atenuată.
Astfel, ei nu pot fi sancționați cu prestarea unei activități în folosul comunității, iar minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ se reduce la jumătate.
Stabilirea unei vârste minime este justificată de faptul că această calitate de subiect al contravenției presupune aptitudinea psihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului, precum și capacitatea de a-și stăpâni și dirija în mod conștient actele de conduită în raport cu aceste norme.
Conform unei opinii, „în ceea ce privește răspunderea contravențională, ar trebui examinată posibilitatea reducerii limitei de vârstă, probabil la 12 ani, de la care se prezumă capacitatea psiho-intelectuală și rațională a persoanei de a-și dirija într-un anumit mod, legal sau nelegal, propriile fapte”.
Opinia este justificată prin aceea că frecvența faptelor ilicite juvenile este în creștere.
Desigur – se arată în continuare – că în orice altă problemă a naturii umane, care implică o multitudine de necunoscute, prezența existenței discernământului în cazul minorului în vârstă de 12-14 ani nu ar putea fi decât una juris tantum, cu toate consecințele ce decurg din această determinare.
Chiar dacă prezumția nu ar fi răsturnată, nu înseamnă că minorul contravenient ar urma să execute sancțiunea aplicată. La fel ca până în prezent și chiar într-o măsură mai mare, legea trebuie să rezolve, în mod nuanțat, problema executării sancțiunii contravenționale în funcție de anumite particularități ale cazului, ca de exemplu, dacă se află în îngrijirea și supravegherea părinților sau a altor ocrotitori legali, dacă este elev etc.
În afară de vârstă, o altă condiție referitoare la subiectul contravenției este
responsabilitatea; ea presupune atât un factor intelectiv, care constă în capacitatea persoanei de a înțelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al altora, cât și un factor volitiv care constă în puterea ei de a se conduce și de a fi stăpână pe faptele sale. Persoanele cărora le lipsesc asemenea însușiri nu pot fi considerate ca subiecți ai contravențiilor, deoarece faptele lor nu oglindesc o poziție conștientă, astfel că sancțiunea nu ar fi în măsură să le corijeze. Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor, și din această cauză ea se prezumă că există la orice persoană. Iresponsabilitatea fiind o excepție, trebuie să fie dovedită.
O altă condiție legată de subiectul contravenției este libertatea de hotărâre și acțiune.
O persoană, chiar dacă îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate, pentru a avea calitatea de subiect al unei contravenții trebuie să fi avut libertatea de a acționa în raport de hotărârea luată. În cazul în care ea a fost constrânsă de o forță exterioară, fizic sau psihic, să comită o faptă contravențională, constrângere căreia nu i-a putut rezista, fapta nu va fi caracterizată ca atare, lipsindu-i vinovăția. De altfel, în art. 11 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, se prevede expres că fapta săvârșită din constrângere nu constituie contravenție, ceea ce duce, implicit, la exonerarea de răspundere a persoanelor aflate în atare situație.
În afara condițiilor enumerate mai sus (vârstă, responsabilitate, libertate), pentru unele contravenții, subiectul trebuie să aibă o anumită calitate, de exemplu, conducător auto, posesor de armă, gestionar etc.
O contravenție poate fi comisă nu numai de o singură persoană, ci și de mai multe, în participație.
Având în vedere pericolul special mai redus al contravenției, în comparație cu infracțiunea, legislația noastră nu prevede „sancționarea persoanelor care au participat la săvârșirea contravenției în calitate de instigatori sau complici. În consecință, prin participație, în sensul legii, se înțelege contribuția efectivă, în mod direct și nemijlocit, la săvârșirea contravenției. Conlucrarea participanților poate fi premeditată, spontană, directă, indirectă, manifestă etc. În cazul participației improprii au relevanță juridică numai două modalități: intenția în privința instigatorului sau complicelui și culpa autorului și intenția în privința instigatorului sau complicelui și lipsa vinovăției autorului, deoarece, numai în aceste cazuri nu lipsește cooperarea subiectivă a participanților.
În caz de coautorat, agentul constatator trebuie să aprecieze, să cântărească cât mai obiectiv contribuția fiecărui participant la comiterea faptei, iar în raport cu contribuția concretă, să aplice fiecăruia sancțiunea corespunzătoare.
Consfințindu-se principiul de drept al răspunderii personale, sancțiunea se aplică fiecărui contravenient separat. Așadar, amenda nu se împarte pe contravenienți, cu cât au contribuit la comiterea faptei, ci fiecare, săvârșind contravenția, va fi ținut să răspundă în limitele stabilite de lege.
Persoana juridică -subiect al contravenției
Răspunderea contravențională, spre deosebire de cea penală sau alte forme de răspundere juridică (de pildă, cea disciplinară) prezintă particularitatea că pot fi sancționate nu numai persoanele fizice, ci și cele juridice.
Această particularitate își găsește explicația în faptul că persoanele juridice, ca entități distincte, au obligații specifice în calitatea respectivă.
De aceea art. 3 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 dispune că persoana juridică răspunde contravențional, dar numai în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și sancționează contravenții.
Mai multe acte normative (ca regulă generală legi, dar și ordonanțe ale Guvernului) prevăd răspunderea contravențională a persoanelor juridice.
De altfel, așa cum sunt reglementate, unele contravenții nu pot fi săvârșite decât de agenții economici (societăți comerciale, regii autonome etc.).
Sunt acte normative care prevăd că amenda (ori sancțiunea) contravențională se aplică (ori se poate aplica) și persoanei juridice (Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite – art. 2; Legea nr. 18/1991 a fondului funciar – art. 90 alin. 1; Legea nr. 16/1996 a arhivelor naționale-art. 30 alin. 2; Legea nr. 349/2002 pentru prevenirea și combaterea efectelor consumului produselor din tutun (art. 11); Ordonanța Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și serviciilor în porturi, aprobată prin Legea nr. 528/2002 – art. 45 alin. 2; Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor art. 22 alin. 3;; Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire (art. 17 alin. 4); Legea nr. 297/2004 privind piața de capital (art. 276 lit. a) etc.
Alte acte normative dispun că sancțiunile se aplică atât persoanelor fizice cât și juridice sau angajatorilor, care pot fi persoane fizice sau juridice, reprezentantului persoanei juridice funcționarilor publici.
În sfârșit, unele acte normative fără să precizeze expres sancționarea persoanelor juridice, prevăd sancțiuni distincte pentru acestea ori este stabilite într-un cuantum mai ridicat sau diferențiat în funcție de cifra de afaceri.
Este de remarcat însă faptul că persoanele juridice nu pot ele însele să săvârșească faptele contravenționale. În realitate persoanele fizice în calitate de patroni, administratori, directori, cenzori, funcționari, asociați etc, sunt cei care încalcă sau omit să îndeplinească anumite obligații legale.
De aceea, s-a apreciat că legiuitorul a înțeles să recurgă la sancționarea contravențională a persoanelor juridice pentru anumite fapte ori de câte ori aceasta reprezintă o modalitate mai eficientă de sancționare care nu mai obligă autoritățile competente, o dată cu constatarea abaterii, să recurgă la minuțioase anchete administrative pentru a depista persoana fizică, efectivă, inclusiv recuperarea sumelor plătite cu titlu de amendă de către persoana juridică în cauză, chiar dacă actuala reglementare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001), spre deosebire de cea anterioară nu mai prevede expres că amenzile vor fi imputate persoanelor fizice vinovate.
Agentul constatator este lipsit de posibilitatea de apreciere a subiectului de la care se va recupera suma, trebuind să sancționeze numai subiectul răspunzător indicat de lege, persoană juridică sau fizică, după caz, iar nu cel apreciat de el.
Într-adevăr, relația subsecventă între persoana juridică sancționată și persoana eventual „vinovată” rămâne exterioară raportului juridic de drept contravențional, ea fiind o problemă internă a subiectului colectiv de drept.
În literatura de specialitate s-a susținut că, atunci când contravenția este săvârșită ca urmare a deciziei consiliului de administrație sau comitetului de direcție și contravenția se poate aplica și unei persoane juridice, subiect al răspunderii contravenționale este consiliul de administrație sau comitetul de direcție. Alți autori nu împărtășesc aceeași opinie deoarece aceasta nu ține seama de faptul că voința organelor persoanei juridice sunt reprezentate de actele sale, că există o indivizibilitate între persoana juridică și organele sale, motiv pentru care este posibilă reglementarea răspunderii contravenționale a persoanei juridice ca întreg. Așadar, acțiunea în regres a societății pentru sancționarea sa contravențională va avea ca obiect tragerea la răspundere a administratorilor. S-a mai precizat că în cadrul acestei acțiunii contra administratorilor, urmare a sancționării contravenționale a persoanei juridice (societate comercială), aceștia răspund solidar. Pentru a se exonera de răspundere, administratorii din consiliul de administrație sau comitetul de direcție trebuie să facă dovada că nu au participat la luarea deciziilor acestor organe colegiale.
A fost conturat principiul că persoana fizică angrenată în activitatea unei persoane juridice cu atribuții de conducere a activității curente, executivul acesteia, trebuie să răspundă contravențional numai pentru fapte contravenționale ce iau naștere dintr-o astfel de activitate. În rest, pentru alte fapte contravenționale care exced ariei precizate urmează să fie antrenată răspunderea contravențională a persoanei juridice.
Sancționarea pentru aceeași contravenție a managerului și a persoanei juridice este contrară legi”.
Secțiunea a IV-a Persoanele competente să constate contracvențiile
Constatarea contravențiilor reprezintă prima fașă procedurală privind răspunderea contravențională; ea este dată în competența anumitor persoane prevăzute în chiar actul normativ care reglementează contravențiile într-un anumit domeniu de activitate. Aceste persoane sunt denumite generic agenți constatatori. În literatura juridică s-a propus și denumirea de „agenți administrativi”.
Potrivit art. 15 alin. 2 și 3 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 „pot fi agenți constatatori: primarii, ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitați, persoanele împuternicite în acest scop de miniștri și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene, primari, de primarul general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne constată contravenții privind: apărarea ordinii publice; circulația pe drumurile publice; regulile generale de comerț; vânzarea, circulația și transportul produselor alimentare și nealimentare, țigărilor și băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului”.
Prin acte normative speciale sunt stabiliți diverși agenți constatatori, cum sunt organele de control financiar, sanitar-veterinare, inspectori din cadrul diferitelor ministere, comisari și persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu, alte organe centrale de specialitate etc.
Primarii constată contravențiile stabilite prin actele normative emise de organele locale pentru probleme de interes local, precum și contravențiile la dispozițiile privind:
– apărarea liniștii și ordinii publice;
– regulile generale de comerț, circulația, vânzarea și transportul alimentelor și a produselor alimentare;
– întreținerea drumurilor naționale;
– executarea lucrărilor edilitare;
– regimul construcțiilor;
– regimul lucrărilor de îmbunătățiri funciare;
– folosirea fondului de stat;
– prevenirea și combaterea epidemiilor;
– domeniul silvic;
– domeniul vânătoresc sau cinegetic;
– domeniul piscicol.
Polițiștii au dreptul să constate contravențiile la dispozițiile legale privind apărarea ordinii și liniștii publice, la normele de conviețuire socială, în cazul contravențiilor rutiere, potrivit art. 93 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002., precum și în celelalte domenii de activitate ce intră în atribuțiile poliției.
În plus la fel ca și primarii, ei pot să constate contravențiile din celelalte sectoare de activitate legate de regulile de comerț, circulația mărfurilor, întreținerea drumurilor, regimul construcțiilor, vânătoarea și pescuitul etc. Această enumerare nu este însă limitativă. Prin acte normative emise de organele competente vor putea fi stabilite și alte contravenții, în alte domenii, pe care organele de poliție au dreptul să le constate.
O altă categorie de persoane competente să constate și să sancționeze contravențiile este prevăzută de art. 46 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care dispune: „Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, precum și celelalte autorități ale administrației publice care au structuri militare vor stabili prin regulamentele interne organele competente să constate și să aplice sancțiunile în cazul contravențiilor săvârșite de cadrele militare și de angajații civili în legătură cu serviciul”.
După ce agentul constatator a luat cunoștință despre o încălcare a dispozițiilor legale, el trebuie să procedeze la constatarea acesteia, stabilind în prealabil dacă fapta respectivă constituie contravenție sau infracțiune, pe baza celor observate personal, a relatărilor autorului, victimei, martorilor, precum și a altor probe. Apoi, va proceda la stabilirea identității contravenientului care este obligat să prezinte buletinul de identitate, iar pentru determinarea locului de muncă și legitimația de serviciu, de student sau alte acte.
Trebuie de asemenea, să stabilească împrejurările în care s-a săvârșit contravenția, .actul normativ care o prevede, dacă s-au produs pagube materiale ori sunt lucruri supuse confiscării și dacă nu există vreo cauză care să excludă caracterul contravențional al faptei sau răspunderea făptuitorului.
Secțiunea a Va Procesul verbal de constatare a contravenției
Activitatea de constatare a contravenției se realizează și se materializează, în final, prin încheierea unui proces-verbal, pe care agentul constatator îl poate întocmi, atât în prezența, cât și în lipsa făptuitorului, pe baza constatărilor personale și a probelor administrate de el. Acest proces-verbal, este actul administrativ prin care se individualizează fapta ilicită și contravenientul.
Procesul-verbal de constatare a contravenției marchează existența raportului juridic contravențional, ce se va afla la baza derulării întregii activități procesuale contravenționale până la stingerea acesteia; fiind actul prin care se declanșează și la care se raportează activitatea de tragere la răspundere a celor care au săvârșit contravenții. El reprezintă singurul act probator al contravenției săvârșite în fața organului sancționator, a instanței de judecată ori a organului de executare și, de asemenea, reprezintă actul supus controlului judiciar.
Indiferent prin ce mod sau mijloc agentul constatator a luat cunoștință despre săvârșirea contravenției, el va trebui să întocmească în scris procesul-verbal.
În conformitate cu art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.
În cazul contravenienților cetățeni străini, persoane fără cetățenie sau cetățeni români cu domiciliul în străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse și următoarele date: seria și numărul pașaportului ori ale altui document de trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia și statul emitent.
Acest tichet se eliberează la intrarea în România de către organele poliției de la punctele de control pentru trecerea frontierei de stat.
În cazul în care contravenientul este minor procesul-verbal va cuprinde și numele, prenumele și domiciliul părinților sau ale altor reprezentanți ori ocrotitori legali ai acestuia.
În situația în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se vor face mențiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerțului și codul fiscal ale acesteia, precum și datele de identificare a persoanei care o reprezintă.
În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica „Alte mențiuni”, sub sancțiunea nulității procesului-verbal.
Dacă cu ocazia constatării faptei, agentul constatator dispune confiscarea unor lucruri (când are dreptul de aplicare a sancțiunii) ori le ridică în vederea confiscării (când sancțiunea este aplicată de alte persoane) le va descrie în ceea ce privește forma, mărimea, culoarea, greutatea, caracteristicile etc. indicând totodată cui aparțin, ce măsuri s-au luat în privința lor (de valorificare când sunt perisabile sau de conservare în vederea predării lor (persoanelor cărora le aparțin). Când bunurile confiscate sau supuse confiscării aparțin altei persoane decât contravenientului se va specifica în procesul-verbal numele, prenumele și adresa acestei ori denumirea și sediul când este vorba de o unitate, în scopul de a fi restituite.
Procesul-verbal de constatare a contravenției se întocmește, de regulă, în două exemplare, din care originalul rămâne la agentul constatator și copia se înmânează contravenientului. În cazul în care se ia măsura confiscării, iar bunurile nu aparțin contravenientului ori prin fapta comisă s-au produs pagube materiale, procesul-verbal se încheie în trei sau mai multe exemplare pentru a se înmâna câte o copie persoanelor interesate, respectiv părții vătămate ori celei căreia îi aparțin bunurile confiscate.
După ce a fost încheiat, procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină, atât de către agentul constatator, cât și de către contravenient. În situația când făptuitorul nu este de față, ori refuză sau nu poate să semneze (are o infirmitate fizica ori nu știe carte), agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie adeverite de cel puțin un martor.
Procesul-verbal va trebui să cuprindă în acest caz și numele, prenumele și domiciliul martorului, numărul actului său de identitate, precum, și semnătura acestuia. În lipsă de martori, agentul constatator va consemna în procesul-verbal din ce cauza acesta a fost încheiat astfel (art. 19 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001). Instanța supremă a stabilit ca semnarea procesului-verbal de către contravenient fără nicio obiecție nu duce la concluzia recunoașterii săvârșirii contravenției din moment ce el a introdus ulterior plângere împotriva acestuia.
Pentru ca procesul-verbal de constatare al contravenției să fie valabil, legiuitorul cere să fie respectate anumite condiții; nerespectarea uneia dintre acestea, duce la nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.
Nulitatea constituie sancțiunea care lovește, în general, actele de procedură încheiate fără respectarea unor condiții de fond și formă, prevăzute de lege. Art. 17 din Ordonanță, prevede cinci cazuri de nulitate absolută a procesului-verbal de constatare a contravenției. Aceste cazuri se referă la omiterea consemnării mențiunilor privind:
– numele, prenumele și calitatea agentului constatator;
– numele și prenumele contravenientului;
– fapta săvârșită;
– data comiterii contravenției.
– semnătura agentului constatator. Nulitatea se constată și din oficiu.
În afară de aceste nulități exprese, s-a că există și un caz de nulitate virtuală și anume în ipoteza în care procesul-verbal a fost întocmit pe numele unei persoane decedate anterior datei reținute de agentul constatator ca fiind cea a săvârșirii faptei.
Astfel, într-o cauză, instanța a constatat nulitatea absolută a unui proces-verbal întocmit pe numele unei persoane decedate în anul 1989, agentul constatator arătând că fapta sancționată de Legea nr. 50/1991 – a fost săvârșită în aprilie 1996.
Soluția va fi aceeași în situația în care este indicată în procesul-verbal o altă persoană ca fiind contravenient, în locul cele care a săvârșit, în concret, fapta contravențională.
În literatura juridică s-a mers mai departe considerându-se:
„Chiar dacă în mod expres, legiuitorul n-a menționat printre cauzele de nulitate absolută și lipsa mențiunilor cu privire la martor, atunci când procesul-verbal de contravenție este întocmit ulterior pe baza relatării terților, coroborând prevederile art. 19 cu cele ale art. 17 din Legea nr. 32/1968, se impune această sancțiune întrucât împrejurarea că nu este de față contravenientul și care determină obligativitatea consemnării datelor de identificare ale unui martor este de natură a servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite.
De altfel, exprimarea legiuitorului în art. 19 este identică celei din art. 17 din Legea nr. 32/1968, determinând caracterul imperativ al dispoziției normei juridice care ocrotind virtualii contravenienți de eventualele abuzuri ale agenților constatatori, nu face altceva decât să creeze mediul propice de operare a prezumției de nevinovăție ca unul din principiile fundamentale care guvernează un proces penal cu atât mai mult unul contravențional.
În concluzie, se susține că sancțiunea nerespectării normei juridice din art. 17 al Legii nr. 32/1968 este „nulitatea absolută a procesului-verbal de contravenție și în consecință această nulitate poate fi invocată și din oficiu de către instanța de judecată.
Posibilitatea constatării din oficiu a nulității absolute a procesului-verbal de contravenție este o derogare de la principiul disponibilității care guvernează procesul civil, ale cărui reglementări sunt aplicabile în materia contravențiilor. În această situație, instanța ca reprezentantă a intereselor statului și ale cetățenilor lui este chemată să cenzureze faptele consemnate de către agentul constatator, dând expresie principiului legalității și egalității de tratament juridic a părților”.
Celelalte mențiuni din procesul-verbal prevăzute în Ordonanță sunt și ele obligatorii, dar lipsa lor nu atrage nulitatea actului. În practică, se ivesc și situații când lipsa unor mențiuni, deși nu atrage nulitatea, poate duce la anularea procesului-verbal, întrucât creează greutăți organelor competente să-l pună în aplicare, astfel:
– uneori, din grabă sau neatenție, cel care întocmește procesul-verbal nu consemnează mele, organul din care face parte, pentru ca făptuitorul să știe unde adresează plângerea;
– în alte situații, agentul constatator omite să menționeze locul și localitatea unde s-a comis face contravenția, ori să treacă prenumele părinților sau alte date de stare civilă ale contravenientului, codul ceea ce îngreunează identificarea sa atunci când se trece la executarea silită;
– agentul constatator poate consemna fapte necorespunzătoare realității, ori care nu au fost că la comise de persoana căreia i s-a întocmit procesul-verbal;
– de multe ori procesul-verbal este întocmii cu un scris neciteț, ilizibil și nu se înțelege sub numele contravenientului sau fapta comisă;
– în alte cazuri, agentul constatator se rezumă să reproducă în procesul-verbal textul articolului din actul normativ care prevede contravenția, fără a descrie pe scurt în ce a constat ea, în ce împrejurări s-a produs, modul și mijloacele folosite pentru săvârșirea ei, precum și alte date care să redea cu claritate situația, vinovăția și pericolul social al faptei.
După întocmirea procesului-verbal nu se admit corecturi, adăugiri, ștersături sau modificări.
Daca în timpul completării sale, agentul constatator face unele greșeli, înscrisul va fi anulat, întocmindu-se alt proces-verbal. În cazul în care contravenientul este un cetățean străin sau apatrid care nu cunoaște limba română, organul constatator este obligat să asigure un interpret, prin intermediul căruia va fi audiat făptuitorul și se va realiza întreaga procedură de încheiere a procesului-verbal de constatare a contravenției comise. Într-un atare caz, în procesul-verbal se va menționa limba în care a vorbit cel care a fost ascultat și numele interpretului cu toate datele de identificare ale sale. Desigur că atunci când dialogul dintre agentul constatator și contravenient se desfășoară într-o limbă de circulație internațională sau în altă limbă nu mai este necesar translatorul. Făptuitorul, într-un atare caz, nu va putea invoca lipsa interpretului, solicitând organului competent anularea procesului-verbal.
O problemă ridicată în practică se referă la faptul dacă procesul-verbal poate fi încheiat numai pe baza constatărilor făcute de agent, prin propriile simțuri, în momentul comiterii faptei sau, dimpotrivă, este posibilă și constatarea ulterioară a faptei, pe baza probelor administrate.
Deoarece principiul desprins din Ordonanță este acela că procesul-verbal trebuie să cuprindă constatările personale ale agentului cu privire la fapta contravențională comisă s-ar părea că toate contravențiile sunt flagrante.
În realitate, însă, nu în toate cazurile contravențiile pot fi constatate în momentul comiterii lor, ci ulterior, administrându-se în acest sens probele necesare; dar, și într-un atare caz constatarea trebuie făcută personal de către agenții competenți să încheie procesele-verbale respective.
De aceea, trebuie acceptat că o faptă contravențională poate fi constatată oricând, în termenul de 6 luni de la săvârșirea ei, interval în care este posibilă aplicarea sancțiunii contravenționale. O asemenea soluție apare ca logică, deoarece nu s-ar putea susține că trebuie să existe un agent constatator în orice loc în care s-ar săvârși o contravenție și nici că ar fi obligatoriu pentru contravenient să rămână la locul faptei până la sosirea agentului.
A admite concluzia că nu pot fi constatate decât contravențiile comise în prezența agentului competent, înseamnă a accepta ideea sancționării numai a unor fapte ilicite. Pe de altă parte, ar fi nelegal, dar și inechitabil, ca cei care, datorită abilității lor sau altor împrejurări, săvârșind contravenția în lipsa persoanei competente să o constate, să scape de sancțiunea legii, deși fapta s-a comis în mod indubitabil.
De asemenea, ar fi lipsit de logică juridică, ca o infracțiune, faptă cu un pericol social deosebit de grav, să poată fi dovedit prin orice mijloc de probă, iar comiterea unei contravenții să nu poată fi dovedită decât cu procesul-verbal încheiat numai pe baza unor constatări făcute personal de agent.
Cum legea nu cuprinde dispoziții exprese cu privire ia forța probantă a actului de constatare a contravenției, în practica judiciară s-a decis că procesul-verbal de constatare face dovada până la proba contrarie. Ca atare, contravenientului îi revine obligația de a aduce și prezenta probe care să dovedească netemeinicia sau/și nelegalitatea actului.
În literatura juridică se consideră că utilizarea termenului de „contravenient”, chiar înainte de întocmirea procesului-verbal de constatare a săvârșirii contravenției face ca procedura contravențională de drept comun să violeze „dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului”.
Secțiunea a VI-a Sancțiunile contravenționale
Sancțiunile contravenționale sunt prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, cât și în alte acte normative speciale care le reglementează. Potrivit art. 5 din Ordonanță sancțiunile contravenționale principale sunt:
avertisemntul;
amenda contravențională;
Sancțiunile contravenționale complementare sunt:
confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții;
suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități;
închiderea unității;
blocarea contului bancar;
suspendarea activității agentului economic;
retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv;
desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.
Secțiunea a VII-a Aplicarea art. 6 par. 3 în procedura contravențională
În Cauza Neață c. României invocându-se art. 6 din Convenție, reclamantul a susținut încălcarea dreptului său la un proces echitabil din cauza derulării și rezultatului procedurii referitoare la contestația din partea sa a procesului-verbal de contravenție din data de 8 iulie 2002. El consideră că s-a aflat într-o poziție nefavorabilă în timpul procesului față de partea adversă, și anume Poliția din Râmnicu Vâlcea, și reproșează instanțelor sesizate mai ales faptul că au administrat greșit probele și că au avut idei preconcepute asupra vinovăției sale.
Invocând în esență art. 3 din Convenție, el s-a plâns de rele tratamente pe care le-ar fi primit din partea unui polițist din Râmnicu Vâlcea la data de 3 iulie 2002, precum și de imposibilitatea constatării răspunderii penale a autorului acelor rele tratamente.
Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său la un proces echitabil din cauza derulării și rezultatului procedurii referitoare la contestarea procesului-verbal de contravenție și citează art. 6 din Convenție, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod cchitabil (…) de către o instanță independentă și imparțială (…), care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuza|ii în materie penală îndreptată împotriva sa (…).
Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.
Orice acuzat arc, în special, dreptul:
să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupia naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justi(ici o cer;
să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării
Guvernul relevă cu titlu preliminar că art. 6 parag. 1 nu este aplicabil la procedura în cauză din cauza naturii sancțiunii aplicate reclamantului, și anume o amendă administrativă care, în temeiul O.G. nr. 108/2003, nu putea transformată, în caz de neplată, în pedeapsa cu închisoarea. El consideră, asupra fondului, că procedura deschisă în urma plângerii reclamantului împotriva procesului-verbal de contravenție a fost efectuată echitabil de instanțele sesizate, fară ca acestea să fi avut idei preconcepute sau să fi defavorizat o parte față de cealaltă.
Curtea a relevat că de-abia prin O.U.G. nr. 108/2003 Guvernul a eliminat închisoarea contravențională de pe lista sancțiunilor ce ar putea fi aplicate autorilor contravențiilor (supra, § 25).
Or, pe vremea când reclamantului i s-a aplicat amenda care a devenit definitivă prin decizia definitivă din data de 20 iunie 2003, faptele atribuite reclamantului puteau fi pedepsite nu numai cu amendă, ci și cu pedeapsa cu închisoarea cu durata cuprinsă între cincisprezece zile și trei luni.
Or, în lumina criteriilor rezultate din jurisprudența sa constantă în materie era vorba despre o sancțiune care, prin natura și gravitatea sa, ținea de materia penală, art. 6 găsindu-și astfel aplicarea în latura sa penală. Curtea relevă, de asemenea, că în cauza Anghel c. României ea a respins excepția preliminară a Guvernului pârât care privea același argument. În orice caz, Curtea nu se poate concentra mai mult asupra acestei
chestiuni legate de aplicabilitatea art. 6 din Convenție la procedura în litigiu, deoarece, oricum, această plângere este inadmisibilă din motivele care urmează.
Curtea reamintește că în materie penală chestiunea administrării probelor trebuie analizată în lumina parag. 2 și 3 din art. 6. Primul consacră principiul prezumției de nevinovăție. El cere, între altele, ca, îndeplinindu-și funcțiile, membrii completului de judecată să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis acțiunea incriminată; sarcina probei cade asupra acuzării și orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. De asemenea, acesteia îi revine sarcina de a indica interesatului care sunt acuzațiile ce îi sunt aduse, pentru a-i oferi ocazia de a-și pregăti și a-și prezenta apărarea și de a oferi probe suficiente pentru a întemeia o acuzație de vinovăție (Barberă, Messegue și Jabardo c. Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, § 77; Bernard c. Franței, Hotărârea din 23 aprilie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-11, § 37).
Combinat cu parag. 3, parag. 1 al art. 6 obligă, între altele, statele contractante să ia măsuri pozitive. Ele constau în special în informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii și cauzei acuzației ce i se aduce, în acordarea timpului și înlesnirilor necesare pentru a-și pregăti apărarea, în garantarea dreptului la apărare personal sau fiind asistat de un avocat și în a-i permite să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest ultim drept implică nu numai existența, în materie, a unui echilibru între acuzare și apărare (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Bonisch c. Austriei din 6 mai 1985, seria A nr. 92, p. 15, § 32), ci și faptul că audierea martorilor trebuie în general să îmbrace un caracter contradictoriu (Barberă, Messegue și Jabardo c. Spaniei citată anterior, § 78). Curtea va analiza dacă a fost așa în acest caz.
În speță, Curtea constată că nimic nu dovedește, așa cum pretinde reclamantul, că instanțele sesizate asupra temeiniciei contestației ar fi avut idei preconcepute asupra vinovăției sale: instanțele nu par deloc să fi decis asupra verdictului înainte de a fi confirmat prin hotărârile lor temeinicia procesului-verbal întocmit de polițist. în timpul procedurii în cauză, instanțele chemate să examineze contestația reclamantului au admis toate cererile prin care interesatul intenționa să își dovedească nevinovăția și, în special, au admis toate cererile de audiere a martorilor apărării, ale căror mărturii au fost atașate la dosar. Simplul fapt că instanțele au constatat incoerențe și contradicții în depozițiile martorilor respectivi și că au decis, motivat (a contrario, Anghel citată anterior, § 62), să nu le considere credibile și să se încreadă mai degrabă în martorii care au semnat procesul-verbal de contravenție nu poate atinge procedura prin inechitate sau arbitrar.
Curtea reamintește în această privință că, potrivit unei jurispru- dențe constante, instanțelor naționale le revine sarcina de a aprecia probele strânse de ele și relevanța celor a căror prezentare este dorită de părți. Dacă Convenția garantează prin art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie care revine în primul rând dreptului intern. Curtea reamintește că sarcina sa constă în a descoperi dacă procedura în litigiu, analizată în ansamblu, inclusiv modul de administrare a probelor, a dobândit un caracter echitabil (a se vedea, mulatis mutandis, Hotărârea Edwards c. Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 34).
Or, trebuie constatat că reclamantul și avocatul său au fost prezenți la termenele fixate de instanțele sesizate, că au fost audiați, că au putut solicita audierea martorilor acuzării în prezența judecătorilor care urmau să ia, în ultimă instanță, o decizie în privința cauzei (a contrario, Anghel citată anterior, §§ 63 și 64). Instanțele nu au așteptat deloc de la reclamant ca acesta să răstoarne prezumția de legalitate și de temeinicie a procesului-verbal în litigiu, raportând proba contrarie la expunerea faptelor stabilită în procesul-verbal (a contrario, Anghel citată anterior, §§ 58 și 59).
Potrivit acestei proceduri, care respectă principiul contradictorialității, instanțele naționale au confirmat procesul-verbal de contravenție, pe baza probelor considerate de ele ca fiind relevante și suficiente și prin hotărâri amplu motivate în fapt și în drept. Curtea însăși nu constată niciun element de arbitrariu în dosar.
Reiese că această plângerea trebuie respinsă, fiind în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 parag. 3 și 4 din Convenție.
Asupra plângerii întemeiată pe art. 3 din Convenție reclamantul se plânge de rele tratamente pe care i le-ar fi aplicat polițistul din Râmnicu Vâlcea la data de 3 iulie 2002, precum și de imposibilitatea constatării răspunderii penale a autorului respectivelor rele tratamente. El citează art. 3 din Convenție, care prevede următoarele: „Nimeni nu poale li supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Curtea reamintește că art. 35 din Convenție impune persoanelor care doresc să intenteze împotriva unui stat o acțiune în fața Curții obligația de a folosi înainte căile de atac pe care le oferă sistemul juridic al țării lor. Aceste căi de atac trebuie să aibă un grad suficient de certitudine, practic și teoretic, iară dc care le lipsește efectivitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, în special, Dalia c. Franței, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-1, §38).
Or, trebuie constatat că, deși reclamantul ar fi putut să introducă recurs împotriva sentinței din data de 25 februarie 2004, prin care prima instanță a confirmat temeinicia rezoluției de neînce- pere a urmăririi penale, reclamantul a omis să epuizeze o asemenea cale de atac, pe care Curtea a recunoscut-o ca fiind un recurs efectiv în privința plângerilor care, ca în speță, privesc acuzații de rele tratamente pe care le-ar fi comis polițiștii (mutatis mutandis, Stoica c. României, nr. 4277/02,4 martie 2008, §§ 105-109).
Reiese că această plângere a fost respinsă din cauza neepuizării căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 parag. 1 și 4 din Convenție.
Într-o altă speță, în Cauza Anghel c. României reclamantul a invocat încălcarea echității procedurii privitoare la plângerea sa împotriva procesului-verbal de contravenție, procedură încheiată prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmbovița, la data de 26 mai 2003. Acesta a invocat art. 6 din Convenție, ale cărui dispoziții pertinente prevăd astfel:
„ 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (…).
Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția va li legal stabilită.
Orice acuzat are, în special, dreptul:
să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; (…)
să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; (…)”
Reclamantul consideră că, în timpul procedurii încheiate prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmbovița la data de 26 mai 2003, s-a aflat într-o poziție defavorabilă în raport cu partea adversă, adică Poliția Pucioasa, căreia instanțele i-au dat câștig de cauză.
Guvernul arată cu titlu preliminar faptul că doar reclamantul are calitatea de victimă în cadrul procedurii în litigiu. Apoi, a considerat că art. 6 parag. 1 nu este aplicabil procedurii în cauză. Mai întâi, subliniază particularitățile regimului juridic al contravențiilor care, în dreptul român, sunt considerate și tratate ca fiind infracțiuni minore, iar nu infracțiuni pedepsite pe plan penal. Guvernul admite că dispoziția legală încălcată de reclamant, adică art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991, reprezintă o dispoziție de aplicație generală, universal valabilă, și nu doar pentru un anumit grup de persoane.
Totodată, mai evidențiază că, pentru a exista această infracțiune, trebuie întrunite mai multe cerințe legale: faptele care constituie contravenții trebuie să fi fost săvârșite în public și să fi atras o tulburare a ordinii publice sau să fi provocat indignarea cetățenilor.
De altfel, Guvernul subliniază că art. 6 parag. 1 este inaplicabil, dată fiind natura sancțiunii pe care reclamantul trebuie să o suporte, adică amendă administrativă într-un cuantum redus – echivalentul în monedă națională a 59 euro, pe care, de altfel, reclamantul nu a plătit-o și pe care probabil nici nu o va plăti, date fiind regulile prescripției în materia executării silite. în plus, insistă asupra faptului că sancțiunea aplicată nu este susceptibilă să dea naștere unei mențiuni în cazierul judiciar al reclamantului.
Mai arată faptul că în România regimul juridic al contravențiilor nu permite transformarea amenzilor neplătite într-o pedeapsă cu închisoare.
Pe fond, Guvernul consideră că procedura deschisă ca urmare a plângerii reclamantului împotriva procesuiui-verbal de contravenție a fost una echitabilă în fața Judecătoriei Pucioasa, unde reclamantul a fost prezent, a fost audiat, a putut interoga martorii pe care i-a propus și a putut depune la dosar documente relevante, în cadrul unei proceduri în care principiul contradictorialității a fost respectat.
Relativ la nerespectarea dreptului la prezumția de nevinovăție, Guvernul învederează că nimic nu sugerează că instanțele care s-au pronunțat – în primă instanță și în recurs – asupra temeiniciei plângerii au avut opinii preconcepute în privința acesteia.
Guvernul admite că O.G. nr. 2/2001 nu conține reguli specifice în materie de sarcină a probațiunii, dar subliniază totuși că nicio dispoziție aplicabilă nu impune reclamantului să își dovedească nevinovăția. Articolul 34 din O.G. nr. 2/2001 impune instanței obligația de a verifica dacă plângerea a fost depusă în termenul legal, de a audia autorul plângerii și pe celelalte persoane citate care sunt prezente, de a ordona producerea oricărei alte probe prevăzute de lege și care ar putea fi necesară pentru a verifica legalitatea și temeinicia procesuiui- verbal de contravenție și de a decide sancțiunea. Această dispoziție se completează cu regulile Codului de procedură civilă, printre care cea mai importantă în materie de probe este enunțată de adagiul latin onus probandi incumbit actori, în baza căruia sarcina probei unui fapt incumbă celui ce susține acel fapt.
Guvernul arată că principiile aplicabile în materie civilă sunt totuși adaptate în funcție de particularitățile acestor infracțiuni minore. Cu titlu de exemplu, se face trimitere la faptul că principul disponibilității, conform căruia părțile decid asupra derulării procedurii civile, nu este aplicabil stricto sensu în materia contravențiilor, instanța sesizată cu o plângere împotriva procesuiui-verbal de contravenție trebuie să verifice ex officio dacă procesul-verbal în cauză nu este lovit de nulitate absolută, trebuie să citeze martorii asistenți menționați în procesul-verbal pentru a compărea în fața instanței, dar și orice altă persoană care poate contribui la aflarea adevărului.
Referindu-se la cauzele Blum c. Austriei (nr. 31655/02, 3 februarie și, a contrario, Telfner c. Austriei (nr. 33501/96, 20 martie 2001), Guvernul consideră că nerespectarea dreptului la prezumția de nevinovăție nu poate fi reproșată Judecătoriei Pucioasa, care a dat reclamantului posibilitatea de a proba susținerile sale și de a contesta faptele stabilite prima facie de către Poliția Pucioasa în baza mărturiilor lui S. și R, ceea ce nu poate fi interpretat ca o nerespcctare a dreptului garantat de art. 6 parag. 2.
Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta arată că susținerea Guvernului conform căreia nu ar mai fi obligat să plătească amenda este eronată, întrucât numele său figurează în registrele Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița în vederea executării silite a amenzii și a cheltuielilor de judecată aferente procedurii prin care el a contestat temeinicia sancțiunii.
În ceea ce privește adminisbilitatea cererii Curtea relevă, la fel ca și Guvernul, că această plângere îl privește exclusiv pe reclamant, care este direct și personal afectat de procedura încheiată prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmbovița la data de 26 mai 2003.
Referindu-se apoi la aplicabilitatea art. 6 în procedura în litigiu, pe care Guvernul o contestă, trebuie constatat faptul că dreptul intern nu califică drept „penală” contravenția pentru care i s-a aplicat amenda reclamantului, legiuitorul român alegând să dezincrimineze anumite fapte care, deși aduc atingere ordinii publice, au fost comise în împrejurări care permit să se concluzioneze că acestea nu constituie infracțiuni conform legii penale.
În speță, reclamantului i se impută faptul că a proferat injurii la adresa unui funcționar, de natură să îi lezeze demnitatea, faptă sancționată drept contravenție prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991. Această contravenție se deosebește de infracțiunile de insultă și calomnie incriminate la data săvârșiri faptelor de art. 205 și art. 206 C. pen. – atât prin procedura de urmărire și de sancționare a autorilor lor, cât și prin consecințele juridice.
Acest fapt nu este, totuși, decisiv în stabilirea aplicabilității art. 6 parag. 1 din Convenție, indiciile pe care le oferă dreptul intern neavând decât o valoare relativă (cauza Ozltirk c. Germaniei, Hotărârea din 21 februarie 1984, Seria A nr. 73, p. 19, § 52).
În lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa constantă în materie – a se vedea, printre altele, Ezeh și Connors c. Regatului Unit (GC), nr. 39665/98 și 40086/98, § 120, CEDH 2003-X – Curtea consideră că, în pofida naturii pecuniare a sancțiunii efectiv aplicate reclamantului, a cuantumului său redus și a naturii civile a legii care incriminează contravenția în discuție, procedura în cauză poate fi asimilată unei acuzații în materie penală.
Se constată mai întâi că dispoziția a cărei încălcare a fost imputată reclamantului avea un caracter general și nu se adresa unui grup determinat de persoane, ci tuturor cetățenilor; ea prescria un anumit comportament însoțit de o sancțiune menită să prevină și să reprime în același timp (mutatis mutandis, cauza Ozttirk precitată, § 53).
La acestea se adaugă însăși natura sancțiunii aplicate pentru faptele care au atras răspunderea contravențională a reclamantului. Trebuie notat faptul că, prin O.U.G. nr. 108/2003, publicată în M. Of. din 26 decembrie 2003, Guvernul a înlăturat închisoarea contravențională din lista sancțiunilor susceptibile a fi aplicate contravenienților (supra, §§ 39-40).
Faptele imputate reclamantului puteau fi pedepsite, la data săvârșirii lor, nu numai cu amendă, dar și cu pedeapsa închisorii cu o durată cuprinsă între 15 zile și 3 luni (supra, § 29), însă, la acea dată, era vorba de o sancțiune care, prin natura și gravitatea sa, ținea lără niciun dubiu de materia penală, art. 6 aplicându-se, prin urmare, sub aspectul său penal.
De altfel, Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 parag. 3 din Convenție și relevă faptul că nu există niciun motiv de inadmisibilitate.
Cererea a fost declarată, așadar, ca fiind admisibilă.
CAPITOLUL III
CONTROLUL DE LEGALITATE AL ACTELOR PRIN CARE AU FOST CONSTATATE CONTRAVENȚIILE
Plângerea constituie calea specifică de atac în materie contravențională, precizată ca atare de actele normative care prevăd și sancționează contravențiile, începând cu legea generală (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001). Ea este considerată o cale de atac ordinară „aptă de a fi utilizată împotriva tuturor sancțiunilor contravenționale, indiferent de motivele invocate”.
Într-adevăr, atât Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 – în art. 31 alin. 1) – cât și alte acte normative prevăd că împotriva sancțiunii se poate face plângere.
Pot formula plângere nu numai contravenientul, ci și persoana vătămată, dar numai în ceea ce privește despăgubirea, și cel căruia îi aparțin lucrurile confiscate, altul decât contravenientul, doar în ceea ce privește măsura confiscării (art. 31 alin. 2).
De asemenea, au legitimare procesuală activă și alte persoane, de exemplu, moștenitorii persoanei indicate drept contravenient, iar excepția nulității absolute poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes.
De altfel, o soluție contrară, potrivit, căreia numai persoana desemnată drept contravenient poate introduce plângere contravențională, nu rezultă din redactarea art. 31 citat („împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției se poate face plângere în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia”). Dacă legiuitorul ar fi dorit să confere legitimare procesuală numai persoanei pe numele căreia s-a întocmit procesul-verbal, formularea art. 31 ar fi fost de genul: „Contravenientul poate face plângere împotriva procesului-verbal (…)”
Art. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 dispune .că cel interesat depune plângerea, însoțită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenției se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească și să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.
Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.
Conform legii, plângerea suspendă executarea. În cazul plângerii persoanei vătămate sau a celei căreia îi aparțin lucrurile confiscate, suspendarea operează numai în privința despăgubirii sau a confiscării (art. 32). Suspendarea executării are loc de drept, deci în temeiul legii, fără să fie nevoie de o solicitare în acest sens. Simpla înregistrare a plângerii în termenul legal oprește trecerea la executarea silită a amenzii aplicate, sau dacă aceasta a fost declanșată, ea va fi sistată pe calea contestației la executare.
O problemă controversată asupra căreia s-au purtat discuții în literatura juridică, iar practica i-a dat soluții diferite, este dacă în ipoteza în care contravenientul plătește pe loc jumătate din minimul amenzii, aceasta mai poate formula ulterior plângere.
Conform unei opinii, nu există o atare posibilitate, legiuitorul considerând că „plata pe loc a amenzii constituie, din partea contravenientului, o recunoaștere totală a vinovăției sale, un mod de reducere a amenzii plătite, precum și o garanție, în plus, că aplicarea sancțiunii și-a atins scopul ei educativ-preventiv”. După o altă opinie, chiar și într-o asemenea situație, contravenientul poate formula plângere. S-a arătat, pe bună dreptate, că legea „nu prevede în mod explicit, printr-o dispoziție expresă, că raportul de drept contravențional este soluționat definitiv și că împotriva soluției nu se mai poate face plângere” (atunci când contravenientul a plătit pe loc jumătate din minimul amenzii). Legiuitorul nu a urmărit decât simplificarea procedurii de constatare și sancționare a contravențiilor și nicidecum lipsirea contravenientului de dreptul de a uza de calea de atac. Astfel, „raportul de drept contravențional apare soluționat definitiv de agentul constatator, adică de unul din subiecții acelui raport juridic”, ceea ce încalcă principiul bunei administrări a justiției și pe cel al parcurgerii a cel puțin două grade de jurisdicție.
Termenul în care trebuie depusă plângerea este de 15 zile; el începe să curgă de la data comunicării actului de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii (art. 31 alin. 1).
Dispoziția Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 menționată se regăsește în unele acte normative care prevăd contravenții în diferite domenii de activitate, de exemplu, de Legea
nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice (art. 8), de Legea fondului cinegetic și protecției vânatului nr. 103/1996 (art. 42) etc.
Alte acte normative fac trimitere la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 stabilind că faptelor contravenționale pe care le prevăd li se aplică dispozițiile acestei ordonanțe.
Rezultă că, și în aceste cazuri, termenul de depunere al plângerii este tot de 15 zile.
Termenul se calculează pe zilele libere.
Prin urmare nu se iau în calcul nici ziua din care el începe să curgă (dies a qua), nici ziua în care el se sfârșește (dies ad quem). De pildă, în cazul în care procesul-verbal s-a comunicat pe 1 mai, plângerea poate fi depusă până în ziua de 17 mai.
Conform art. 36 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, „plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat plângerea, precum și orice alte cereri incidente sunt scutite de taxa judiciară de timbru”.
Nici legea generală, nici un alt act normativ nu arată în ce constă cuprinsul plângerii.
Așa fiind, plângerea va trebui să cuprindă: a) numele, domiciliul sau reședința petiționarului; b) indicarea procesului-verbal care se atacă și cine l-a emis; c) locul unde s-a reținut că a fost săvârșită contravenția; d) motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază plângerea; e) dovezile invocate în susținerea plângerii; f) semnătura petentului.
CONCLUZII
Ritmul, fără precedent, în care se dezvoltă societatea de azi își pune amprenta în toate sectoarele de activitate, inclusiv în materie de drept indiferent de ramură, deci și în dreptul administrativ.
Cum dreptul administrativ, ca de altfel toate ramurile de drept, are menirea de a realiza anumite funcții în societate, este necesar ca reglementările din materie să fie permanent îmbunătățite în concordanță cu noile nevoi existente. Deoarece un sistem de drept învechit nu mai este în măsură să-și realizeze funcțiile, ci din contră, apare ca o piedică în calea dinamicii relațiilor sociale. .
În acest sens, legiuitorul român a reacționat în mod pozitiv, chiar dacă uneori mai târziu decât trebuia. Astfel, în domeniul dreptului administrativ au apărut numeroase perfecționări în materie de legislație, chiar dacă încă nu există un Cod administrativ.
Mai mult, în cadrul procesului de integrare europeană, România a înregistrat progrese în alinierea legislației la cea comunitară, inclusiv în ceea ce privește dreptul administrativ.
În ce privește răspunderea administrativă, am dezbătut în cadrul lucrării de față toate modificările legislative, făcând o comparație cu vechea legislație dar și o analiză a neajunsurilor ce trebuie complinite. Astfel, deși îndelung criticată, de bază în materie administrativă tot Legea nr. 32/1968 a rămas, chiar dacă ea a fost modificată în mai multe rânduri. În ce privește contravențiile a fost adoptată O.G. nr. 2/2001, normă care, deși lasă unele aspecte descoperite, făcând necesare trimiterile la legislația anterioară, este o lege superioară, fiind în concordanță cu necesitățile existente.
În abordarea problemei ce a făcut obiectul prezentei lucrări s-a încercat o prezentare a instituțiilor din toate aspectele și nu doar din punctul de vedere al dreptului administrativ. Astfel, pentru o mai bună înțelegere, am făcut trimiteri și la alte ramuri de drept ce reglementau anumite chestiuni privitoare la răspunderea administrativă cum ar fi, dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul muncii, dreptul vamal, dreptul fiscal etc.
Fără a avea pretenția de a fi tratat într-un mod complet toate problemele privitoare la răspunderea în dreptul administrativ, considerăm că elaborarea lucrării de față a constituit un prilej de a studia și înțelege diferitele probleme ce se ridică în materie.
În încheiere subliniem faptul că, dată fiind complexitatea situațiilor ce se pot ivi în legătură cu o anumită problemă, pregătirea noastră juridică este abia la început de drum.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru Țiclea, Reglementarea contravențiilor, Ed. Lumina Lex, București 2006;
Ana Luciu, Este aplicabil principiul retroactivității legii mai favorabile și în materie contravențională ?, în „Dreptul” nr. 2/2001;
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. 2, Ed. 4, Editura All Beck, București, 2005 ;
Corneliu Liviu Popescu, Recidiva contravențională, în „Dreptul” nr. 3/1997;
Corneliu-Liviu Popescu, „Neconvenționalitatea” și neconslituționalilatea procedurii contravenționale judiciare de drept comun, în raport cu dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție, în „Pandectele Române”, nr. 6/2002;
C. Sima, C. Brandibur, Unele observații în legătură cu prevederile art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor (I), în „Dreptul”, nr. 3/2002;
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. AII, București, 1992;
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002
Corbeanu I., Corbeanu M., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002 ;
Florin Coman-Kund, Instanța competentă în lumina prevederilor noii legi a contenciosului administrativ, în Curierul Judiciar, nr. 5/2005;
Gheorghe Brândușea, Despre termenele de prescripție prevăzute în art. 13 și 14 din Legea nr. 32/1968. În „Revista română de drept” nr. 2/1984;
Ilie Iovănaș, Considerații teoretice cu privire la răspunderea administrativă, Teza de doctorat, Cluj, 1968;
Agata Mihaela Popescu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Pro Universiataria, București 2012 ;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Juridica Contraventionala (ID: 119616)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.