Raspunderea Juridica a Magistratului

Răspunderea juridică a magistratului

Introducere

Capitolul 1

Locul și rolul magistratului în activitatea judiciară

1.1. Justiția ca putere în stat

1.2. Calitatea de magistrat și rolul acestuia în activitatea judiciară

Capitolul 2

Principiile independenței și imparțialității în activitatea judiciară

2.1. Independența și imparțialitatea judecătorului

2.2. Independența și imparțialitatea procurorului

Capitolul 3

Formele răspunderii juridice a magistratului

3.1. Răspunderea civilă a magistratului

3.2. Răspunderea disciplinară a magistratului

3.3. Răspunderea penală a magistratului

Concluzii

Bibliografie

Listă de abrevieri

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.

Alte abrevieri

Introducere

Prezenta lucrare își propune să analizeze răspunderea juridică a magistratului, acesta putând răspunde civil, disciplinar și penal.

Astfel, lucrarea este structurată în trei capitole, fiecare abordând subiecte de relevanță pentru titlul temei.

Primul capitol denumit „Locul și rolul magistratului în activitatea judiciară” care ca reflecție justiția ca putere în stat precum și noțiuni privind calitatea de magistrat și rolul acestuia în activitatea judiciară.

Al doilea capitol intitulat „Principiile independenței și imparțialității în activitatea judiciară” analizează independența și imparțialitatea judecătorului dar și independența și imparțialitatea procurorului.

Ultimul capitol așa cum am precizat deja face referire la titlul lucrării și anume „Formele răspunderii juridice a magistratului”. Aceste forme vor fi dezvoltate în cuprinsul lucrării menționânu-se răspunderea civilă a magistratului, răspunderea disciplinară a magistratului și răspunderea penală a magistratului.

Instituția răspunderii magistraților, așa cum este reglementată de lege lata asigură o transpunere adecvată a dispozițiilor din Constituția României în cuprinsul legilor organice și stabilește garanțiile procedurale necesare pentru a evita folosirea acesteia ca un mijloc de presiune.

Răspundere civilă se referă la răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale. Această formă de răspundere operează numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze o acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul nu are obligația să formuleze acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului Public să aprecieze asupra oportunității formulării acțiunii.

În ceea ce privește răspunderea disciplinară a magistratului, în general, răspunderea disciplinară este compusă dintr-un sistem de norme juridice care au drept scop sancționarea acelor fapte, comise cu vinovăție, prin care sunt încălcate sau sunt nesocotite una sau mai multe obligații de serviciu, stabilite în sarcina unei persoane, indiferent de modalitatea de încadrare a acesteia.

Și în cazul magistraților, toate aceste considerente sunt valabile, întrucât legile justiției nu definesc abaterea disciplinară, ci doar arată faptele care constituie abateri disciplinare precum și procedura de cercetare disciplinară și de soluționare a acțiunii disciplinare.

În ceea ce privește răspunderea penală a magistratului, angajarea acesteia presupune stabilirea vinovăției în exercitarea atribuțiilor judiciare, or, în toate aceste situații, instanța supremă a apreciat că, atunci când a aplicat și interpretat norma de drept, magistratul nu a fost interesat să pronunțe o hotărâre legală și temeinică, ci a urmărit, încă de la începutul procesului, să atribuie în mod ilegal în proprietatea părților terenuri care aparțineau statului, în baza înțelegerii prealabile cu acestea.

Întreaga lucrare este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu precum și legislația actualizată la zi.

Capitolul 1

Locul și rolul magistratului în activitatea judiciară

Statutul magistratului în societate, rolul și locul acestuia în activitatea judiciară sunt reglementate prin dispozițiile constituționale și cele cuprinse în legile de organizare judiciară, potrivit cărora magistrații sunt independenți și sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

1.1. Justiția ca putere în stat

O întrebare esențială, la care se încearcă găsirea unui răspuns, se referă la rolul justiției într-un stat de drept și dacă reprezintă justiția o „categorie de putere" astfel cum este ea definită în teoria și practica sistemelor constituționale. Pentru a stabili rolul puterii judecătorești în societate este necesar mai întâi a face unele precizări în legătură cu noțiunile de „stat”, „justiție” și „putere judecătorească” pornind de la definițiile date în dreptul constituțional și în teoria generală a dreptului.

Constituția României, revizuită în anul 2003, prevede expres, în articolul 1 alineatul (4), că: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”.

Noțiunea de „stat" cunoaște două accepțiuni, ambele corecte și larg utilizate. Într-o primă accepțiune (politică, sociologică), prin stat se înțelege suma a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea (în sensul puterii statale). Potrivit acestei aprecieri, statul este sinonim cu țara, include civilizația, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autoritățile etc.

În cea de-a doua accepțiune (juridică), statul reprezintă forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul Itatal. Văzut în acest fel, se poate spune că poporul (națiunea) deține puterea politică iar pentru a exercita această putere creează slutul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecătorești, armată, poliție).

În teoria și practica sistemelor constituționale, „categoria de putere” apare cel mai des sub diferite exprimări: puterea politică, puterea de stat, puteri politice sau putere.

Noțiunea de „putere judecătorească” a fost înscrisă explicit, în urma revizuirii din anul 2003, în articolul 124 din legea fundamentală; anterior acestei date, Constituantul a prevăzut clar numai separația și echilibrul puterilor în stat.

În forma actuală, sub denumirea „autoritate judecătorească" dată Titlului VI, sunt reglementate instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii. Această denumire se regăsește și în constituțiile altor state (Franța, Spania), ea nu este echivalentă cu cea de putere judecătorească (acesteia îi excede ca sferă) dar este utilă din punctul de vedere al tehnicii redactării constituționale.

Cât privește termenul de „Justiție”, într-o interpretare generală, este definit ca „totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat” ori ca „dreptate, echitate”, semnificație însușită și de literatura de specialitate, potrivit căreia, într-o primă accepțiune, termenul este atribuit instanțelor (organelor) judecătorești iar, într-o altă accepțiune, definește activitatea de soluționare a proceselor civile, penale, administrative, de muncă, comerciale etc, de sancționare, reparare a pagubelor pricinuite și restabilire a drepturilor și intereselor legitime încălcate.

În prima interpretare, justiția a fost considerată „monopol de stat”, fiind definită ca serviciu public al statului, la fel ca sănătatea, învățământul, fiind constituită din instanțe, magistrați și auxiliarii justiției.

Alți autori au definit „justiția statală” ca fiind „o instituție conservatoare, o instituție cu un pronunțat grad de imobilism, care, dacă nu reprezintă o virtute a statului, nu trebuie considerată, pentru că nu este, în mod necesar, un viciu”.

În cea de-a doua accepțiune, aceea a justiției echivalent al dreptății, această noțiune extrem de relativă a fost calificată în timp ca „un lucru mai adevărat de toate”.

Justiția, în sens de dreptate, s-a făcut în numele regelui ori poporului, însă ea a fost diferită de la o persoană la alta, de la stat la stat, în funcție de etapa evoluției istorice, valorile promovate ori impuse, tradiții, interese de grup, forma de guvernare. Această formă de justiție nu a fost niciodată unanim acceptată, poate și din cauza subiectivismului ce caracterizează omul ca individ care nu are puterea de a recunoaște atunci când a greșit ori, dacă acceptă că a greșit, are, de cele mai multe ori, tendința de a-și minimaliza propria greșeală.

Oricare dintre aceste interpretări date noțiunii de justiție nu exclude puterea judecătorească din sfera puterilor clasice, care se regăsesc în Constituție: puterea legislativă (art. 58 și următoarele), puterea executivă în normele privind președintele României și Guvernul (art. 80 și următoarele), puterea judecătorească (art. 124 și următoarele). Tot mai mult se vorbește în zilele noastre și de a patra putere în stat, cu referire la presă, însă includerea acesteia este discutabilă dacă ne raportăm la caracterele de legitimare pe care le au celelalte trei puteri și care, în cazul presei, nu există (învestirea celor care exercită cele trei puteri se face ca urmare a implicării directe ori indirecte a populației).

În aceste condiții, răspunsul la întrebarea dacă justiția este putere în stat este unul afirmativ și poate fi completat cu aceea că puterea judecătorească se delimitează strict de toate celelalte puteri, fără ca prin aceasta să fie afectat echilibrul dintre ele. Despre o ierarhie a acestor puteri nu ar putea fi vorba nici din punctul de vedere al importanței lor, teoretic ele sunt separate și în echilibru, ordinea reglementării puterilor în Constituție fiind una clasică și care reflectă o exprimare juridică a relațiilor și activităților politice statale într-o succesiune firească.

1.2. Calitatea de magistrat și rolul acestuia în activitatea judiciară

Învestirea în funcția de judecător și procuror presupune, pe lângă dobândirea calității de magistrat și o anume conduită a celui învestit, care să justifice „încrederea” acordată de societate în dreapta lui judecată. Dacă criteriul rangului social, care în dreptul roman era reprezentativ în alegerea magistraților, a fost considerat ca desuet, irelevant și discriminator în selecția celor care să facă parte din categoria magistraților, criteriile privind buna reputație, pregătirea profesională dar și principiile morale, sociale, și-au păstrat valențele în timp fiind relevante în procedura de învestire a unui magistrat.

Calitatea de magistrat nu este un dat al naturii, un drept pe care îl dobândești odată cu dreptul la viață ori un drept conferit de rangul pe care îl ocupi într-o societate, ea reprezintă un cumul de principii sociale și morale (ce reprezintă de fapt un standard) pe care societatea îl conferă celui învestit, care trebuie respectate și îmbunătățite, astfel încât factorul timp să nu altereze însemnătatea lor.

Pentru a legitima încrederea dată de societate acțiunilor sale de realizare a justului echilibru în aplicarea și interpretarea normelor juridice, magistratul trebuie să respecte principiile sociale, morale și juridice iar în exercitarea atribuțiilor trebuie să dea dovadă de bună credință. Noțiunea de bună credință, chiar dacă nu poate fi definită, reprezintă totuși un standard juridic la care magistratul se raportează în aprecierea faptelor particulare.

Principiul bunei credințe are un rol important și în ordinea juridică, magistratul (în sistemul nostru de drept, judecătorul sau procurorul) dispune interpretarea regulilor juridice care guvernează diferite instituții ale dreptului, tocmai în virtterpretarea normelor juridice, magistratul trebuie să respecte principiile sociale, morale și juridice iar în exercitarea atribuțiilor trebuie să dea dovadă de bună credință. Noțiunea de bună credință, chiar dacă nu poate fi definită, reprezintă totuși un standard juridic la care magistratul se raportează în aprecierea faptelor particulare.

Principiul bunei credințe are un rol important și în ordinea juridică, magistratul (în sistemul nostru de drept, judecătorul sau procurorul) dispune interpretarea regulilor juridice care guvernează diferite instituții ale dreptului, tocmai în virtutea acestui principiu.

Magistratul are sarcina de a stabili, atunci când analizează situația juridică dedusă judecății, dacă părțile au acționat cu bună credință, în sensul că raportul juridic născut între ele este rezultatul unei intenții drepte, liceității și lipsei vătămării celeilalte părți. În interpretarea normei juridice, magistratul pornește întotdeauna de la un element exterior, adică de la elementul material al raportului juridic, din care rezultă și intenția părților dar, atunci când intenția lor nu rezultă, el trebuie să analizeze voința părților, adică să recurgă la factorul intern, volitiv, care trebuie să dea prioritate bunei credințe.

În acest moment al interpretării normei juridice, pe lângă regulile și principiile juridice certe și care nu pot avea alte valențe decât cele stabilite de legiuitor, intervine echitatea ca element în completarea bunei credințe, la care magistratul trebuie să se raporteze pentru a analiza intenția părților. Judecata în baza echității se circumscrie însă limitelor unei competențe excepționale, date magistratului de calitatea sa de cetățean cinstit și onest, adică la principiile morale și sociale acceptate de societatea din care face parte, fără însă ca această interpretare să reprezinte un principiu general al sistemului de drept, ci numai o interpretare dată unui caz particular.

În administrarea justiției, magistratul trebuie să dea dovadă de bună credință iar, în cazul încălcării acestui principiu, prezumat până la proba contrară, este pasibil de o sancțiune penală, disciplinară, materială sau morală.

Ceea ce interesează în abordare temei alese este răspunderea penală a magistratului pentru neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu în raport de conceptele de independență judiciară și inamovibilitate și interpretarea noțiunilor de rea credință sau gravă neglijență în administrarea justiției.

Dacă se acceptă interpretarea că reaua credință presupune intenția de a face ceva, trebuie să se facă raportarea și la un prejudiciu rezultat al acestei intenții. Prin urmare, reaua credință presupune, pe lângă intenția de a manipula legea în mod conștient, ca această manipulare să aibă drept consecință un prejudiciu.

În aceste condiții, grava neglijență se circumscrie situației în care diligenta necesară în desfășurarea unor proceduri este grav încălcată, iar cele mai simple și evidente raționamente nu sunt aplicate și nu sunt luate în considerare, deși sunt evidente pentru oricine.

Pornind de la aceste interpretări date celor două noțiuni, se poate afirma că reaua credință și grava neglijență constituie forme ale vinovăției specifice dreptului penal, care se impun a fi stabilite în vederea antrenării răspunderii penale a judecătorului și procurorului, cu respectarea tuturor drepturilor ce revin fiecărui cetățean în cadrul procesului penal.

Astfel, reaua credință presupune distorsionarea conștientă a dreptului. Ea transpune aplicarea în mod greșit a legii, pronunțarea de către magistrat, conștient că greșește, a unei hotărâri sau a unei soluții nelegale. Nu întotdeauna este suficient ca hotărârea/actul procedural respectiv să fie evident eronat, trebuie să existe și alte indicii, care să conducă la convingerea că magistratul a acționat cu intenție directă, că a încălcat legea în deplină cunoștință de cauză.

Proba relei credințe presupune tocmai dovedirea caracterului evident al distorsionării legii, adică niciun alt magistrat, care ar fi judecat cauza în aceleași condiții, să nu fi aplicat legea altfel. Cu alte cuvinte, raționamentul juridic al magistratului trebuie să fie în contradicție evidentă cu principiile de drept care guvernează instituția respectivă iar o explicație scuzabilă să nu poată fi găsită.

Sub aspect probator, elementele se pot găsi doar în motivarea hotărârii/actului și doar dacă există indicii că argumentele juridice sunt străine cauzei. Precizarea nu este lipsită de sens, întrucât analizarea raționamentului logico-juridic care a stat la baza soluționării unei cauze și interpretarea normelor de către magistrat sunt chestiuni de judecată și reprezintă opinia acestuia în acord cu propriile convingeri într-o cauză dedusă judecății.

Dacă s-ar interpreta altfel, ar exista riscul unui control al legalității hotărârilor/soluțiilor adoptate de magistrați, într-un alt cadrul decât cel al exercitării căilor legale de atac. Totodată, magistratul nu poate fi îngrădit în interpretarea legii ori adoptarea soluției de riscul unei eventuale răspunderi penale, disciplinare sau morale, însă nici nu poate, în virtutea principiului independenței și al inamovibilității, să-și exercite activitatea judiciară cu rea credință ori gravă neglijență.

În consecință, interpretarea normelor juridice de către magistrat este o chestiune de judecată, atunci când motivarea soluției nu este străină dreptului, chiar dacă prin aceasta s-ar ajunge la o hotărâre care nu reflectă realitatea sau voința părților, dar este un abuz de drept, atunci când interpretarea dată nu se regăsește în regulile și principiile de drept ce guvernează o anume instituție și a căror incidență este evidentă pentru oricine iar o explicație scuzabilă nu poate fi primită. Nu trebuie excluse însă din activitatea judiciară erorile pe care magistratul le poate comite, chiar prin interpretarea cu bună credință a normelor, erori care, de cele mai multe ori, sunt îndreptate prin exercitarea căilor legale de atac (în sistemul nostru judiciar, apelul și recursul).

Spectrul erorii judiciare este mult mai mare pentru cel prejudiciat și este perceput ca un sentiment de injustiție, care a dus la condamnarea unui inocent. Totuși, trebuie să se admită faptul că judecată fără eroare nu poate exista, însă ea trebuie să reprezinte o situație de excepție care poate interveni în activitatea magistratului atunci când interpretează și aplică normele legale.

Modalitățile în care magistratul poate să-și exercite atribuțiilor judiciare cu rea credință și gravă neglijență sunt variate. Astfel, îndeplinirea necorespunzătoare a unui act poate consta în: neindicarea cu rea credință a datei și orei la care a fost emisă ordonanța de reținere a unei persoane; întocmirea cu rea credință a unui act procedural fără respectarea condițiilor de formă cerute de lege și care atrage nulitatea actului; efectuarea cu rea credință a unor acte care nu intră în competența sa; reținerea unui dosar spre soluționare, deși natura faptei pentru care se efectuează cercetările nu intră în competența exclusivă a procurorului; emiterea citației, fără a preciza data și locul unde persoana indicată urmează să se prezinte astfel încât la termenul stabilit să nu poate fi efectuate actele procedurale dispuse; prezentarea eronată, cu rea credință, a concluziilor unui raport tehnic de specialitate și folosirea acestora în argumentarea soluției/hotărârii date; neefectuarea cu rea credință a percheziției domiciliare în termenul stabilit de instanță fapt ce a permis mutarea unor bunuri produs al infracțiunii într-o altă locație; audierea persoanei cercetate după întocmirea actului de sesizare a instanței; neaducerea la cunoștința învinuitului/inculpatului a măsurii începerii urmăririi penale sau a punerii în mișcare a acțiunii penale; instituirea în mod voit a sechestrului asigurător după o perioadă mare de timp, fapt ce permite înstrăinarea bunurilor de persoana cercetată; dispunerea în mod voit a unei expertize tehnice de specialitate cu întârziere, astfel că înscrisurile mijloacele materiale de comparare și probele ridicate nu mai pot fi valorificate; prelungirea cu știință a duratei arestării după expirarea termenului de 30 de zile; confirmarea rezoluției de începere a urmăririi penale la 30 de zile după audierea învinuitului fapt care duce la nulitatea actelor întocmite; înregistrarea cu rea credință a unui dosar după 3 luni de la data primirii la grefă sau înregistrarea unei cauze după o perioadă de timp nejustificat de mare în sistemul ECRIS, pentru repartizarea aleatorie etc.

Grava neglijență în activitatea unui magistrat poate fi realizată prin: confirmarea unui act întocmit de un grefier, fără a verifica din neglijență, în prealabil, conținutul actului, în care s-a consemnat un fapt nereal ce a dus la condamnarea unei persoane nevinovate sau i s-a aplicat o pedeapsă mai mare decât cea prevăzută de lege; omisiunea declarării căilor de atac împotriva unei hotărâri nelegale și netemeinice la judecarea căreia a participat; omisiunea de a verifica legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a unui inculpat, fapt ce conduce la încetarea de drept a măsurii; punerea la dispoziția părților a probelor administrate, fără a exista o numerotare a actelor din dosar, fapt ce permite sustragerea unor acte; atașarea din eroare la dosarul cauzei a unor acte confidențiale, cu regim special de păstrare; nesoluționarea unui dosar uitat într-un fișet; atașarea din eroare a unui document depus de parte într-un alt dosar și imposibilitatea identificării actului etc.

Neîndeplinirea de către magistrat a atribuțiilor judiciare este corelată cu scopul pe care îl urmărește, respectiv, favorizarea uneia dintre părți și are ca rezultat încălcarea principiilor independenței, imparțialității și supunerii numai legii.

Grava neglijență a magistratului în activitatea judiciară se datorează fie unor factori subiectivi – interpretarea eronată a unor norme juridice, fie unor factori obiectivi – necunoașterea unor dispoziții legale (lucru de înțeles în sistemul nostru de drept, unde legislația este într-o continuă schimbare), numărul mare de cauze și termenele procedurale în care trebuie să dispună anumite măsuri sau să adopte o soluție.

De fapt, ceea ce se cere de la un magistrat în întreaga sa activitate, în virtutea încrederii date prin învestirea într-o asemenea funcție, este de a stabili adevărul juridic, fără părtinire și fără prejudecăți, în modul cel mai moral cu putință și numai în temeiul normelor juridice care reglementează o anume instituție. Dar, cel mai adesea, este ignorat un lucru esențial calitatea umană a magistratului, care nu poate fi separat de prejudecăți și sentimente ce caracterizează latura umană și, în consecință, chiar pe magistrat.

Eroarea sau intenția rea a judecătorului se pot regăsi în sentința sa, care este contrară dreptului sau echității. Pasiunile, excesele de orice fel, inerente și persoanei judecătorului, pot naște erori monumentale, inumane, care duc la revolte grave.

Celebra maximă „eroarea este umană" redă toată fragilitatea omenească dar, în cazul magistratului, produce pagube grave și face victime ale propriei fragilități, victime ale unei erori umane. Victor Hugo susținea, referitor la eroarea judiciară, că „un om drept, asasinat în pădurea legilor, este pentru umanitate o nenorocire mai mare decât 100.000 de oameni uciși pe câmpul de bătălie", iar „un nevinovat condamnat este o problemă pentru toți oamenii onești", declara La Bruyere.

Erorile judiciare, în opinia celor mai mulți magistrați, sunt determinate de prezentări lacunare ale împrejurărilor unei fapte de către martori ori de greșeli ale experților. Ele sunt, de asemeni, determinate fie de neglijența celui condamnat care, fără a avea reprezentarea situației lui juridice, recunoaște comiterea faptei, fie de lipsa de diligentă a avocatului fără talent sau chiar de seriozitatea necesară abordării fiecărui caz în parte. Dar toate aceste circumstanțe, în opinia lor, exclud responsabilitatea magistratului, deși, într-o evaluare obiectivă a cazurilor în care s-au comis erori judiciare, magistratul nu a fost victima unor asemenea împrejurări iar recunoașterea răspunderii a fost dificil de acceptat.

În sistemul judiciar francez, de exemplu, într-un caz adus în fața judecătorului, acesta a omis să administreze o probă importantă în proces care dovedea nevinovăția celui cercetat, și în final, a dispus condamnarea unei persoane nevinovate. Ceea ce este remarcabil în acest caz este faptul că cei doi judecători nu au ezitat să-și recunoască vina și, considerând că responsabilitatea morală este insuficientă, atunci când le-au fost oferite funcții modeste de supleant a judecătorului de pace, au avut curajul să renunțe la imunitatea profesională și să accepte responsabilitatea efectivă pentru erorile lor de judecată.

Erorile judiciare, în mare parte, pot fi îndreptate în căile de atac, de instanțele de control judiciar. La început, ideea instituirii unei instituții de control judiciar nu a fost ocolită de critici care veneau chiar din partea magistraților, primul argument fiind acela că nu se pot defini rațiunile după care judecata făcută de un judecător ar putea fi înlăturată de un alt judecător. De exemplu, până în secolul XIX-lea în Anglia nu a existat posibilitatea formulării unui apel asupra unei condamnări pentru crimă, întrucât se considera de către magistrați că solemnitatea unui proces cu juri duce la un verdict care nu poate fi înlocuit pentru niciun motiv iar, în S.U.A., persoanele condamnate de o instanță federală nu aveau posibilitatea formulării unui apel. Consecințele erorilor judiciare au fost un argument suficient de puternic pentru a înlătura această percepție și a admite necesitatea instituirii unei control judiciar a hotărârilor date de magistrat. Un judecător de la Curtea Supremă de Justiție a S.U.A., referindu-se la apel, susținea că „Noi nu suntem ultimii pentru că suntem infailibili, dar suntem infailibili pentru că suntem ultimii.”

Și în sistemele de drept european, exista o opoziție la instituția apelului, de exemplu, în Germania, apelul împotriva unui verdict a fost instituit în 1875 și numai în cauzele cu minori.

Nici sistemul nostru judiciar nu face excepție în ce privește erorile judiciare, cauzele comiterii unor erori de către magistrați fiind de regulă aceleași: prezentarea lacunară a faptelor de către victimă, concluziile experților, atitudinea făptuitorului, care nu are reprezentarea situației juridice în care se află, implicarea formală a apărătorului ales sau desemnat din oficiu și, nu în ultimul rând, lipsa rolului activ al magistratului în aflarea adevărului.

Enumerarea printre cauzele care pot conduce la erori judiciare a lipsei rolului activ al magistratului ar putea fi criticată și considerată de cei vizați ca fiind rezultatul unei interpretări subiective, întemeiată pe cazuri izolate, care nu reprezintă decât excepția de la regulă însă, în realitate, ea este susținută de datele statistice din perioada 2012- 2014 care demonstrează contrariul.

Elocvente în acest sens sunt și cele 132 de hotărâri și decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României (în materie civilă și penală), în anul 2012, din care 44 de hotărâri au constatat nerespectarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenție), în 4 hotărâri s-a reținut nerespectarea dreptului de a nu fi suspus la tortură sau la tratamente inumane, într-o hotărâre nerespectarea dreptului la libertate și siguranță și în 2 hotărâri nerespectarea dreptului la respectarea vieții private și familie, a domiciliului și a corespondenței. În anul 2013, aceeași instanță a pronunțat 207 hotărâri (în materie civilă și penală), din care 82 de hotărâri au constatat nerespectarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului de proprietate.

În anul 2014 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat, 168 de hotărâri, dintre care 6 au privit aplicabilitatea art. 41 din Convenție – satisfacție echitabilă, în cauze în care Curtea a constatat anterior încălcări ale dispozițiilor Convenției, 2 au privit aplicabilitatea art. 37, cauzele fiind radiate de pe rolul Curții, în 6 cauze s-a statuat că nu a existat nici o încălcare a drepturilor omului de către statul român, în restul de 153 de hotărâri, aproximativ 3% din numărul total al plângerilor contra României, constatându-se cel puțin o încălcare a dispozițiilor Convenției, în special în ceea ce privește dispozițiile art. 3, art. 5, art. 6, art. 8, art. 10, art.13, art.14 și art. 1 din Protocolul nr. l.

Datele privind indicatorii de calitate ai activității desfășurate de procurori relevă faptul că, în anul 2014, instanțele au pronunțat hotărâri definitive de achitare față de 814 de inculpați (față de 1.182 în anul 2013), din care 319 în temeiul dispozițiilor 10 lit. b1) Cod penal, față de 499 de inculpați, din care 19 arestați preventiv, în temeiul art. 10 lit. a) – e) din Codul de procedură penală (fapta nu există, fapta nu a fost comisă de persoana cercetată sau există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei). Datele sunt prezentate inaintea intrării în vigoare a noilor coduri.

Motivele de achitare, circumscrise prevederilor din Codul de procedură penală și stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, sunt prezumții de culpă a celui care a dispus trimiterea în judecată (respectiv, a procurorului), astfel că rămâne în sarcina magistratului care a întocmit rechizitoriul și a conducătorului parchetului de a demonstra, prin invocarea unor motive obiective, absența culpei lor în soluțiile dispuse în fiecare caz în parte. În raport de aceste date statistice, aprecierile pe cale ierarhică a soluțiilor de trimitere în judecată au relevat faptul că, din totalul de 337 inculpați arestați și achitați în temeiul Codului de procedură penală, doar 50 de achitări sunt imputabile procurorului.

Fără îndoială toate aceste cifre trebuie privite în contextul în care, în cursul anului 2014, parchetele au avut spre soluționare 1.356.939 cauze, finalizând urmărirea penală în 497.119 cauze, din care în 38.109 dosare au sesizat instanțele de judecată. În aceeași perioadă de referință, instanțele au pronunțat hotărâri definitive față de 47.338 inculpați, dispunând pedepse de condamnare față de 46.127 inculpați, în condițiile unui deficit de resurse umane atât la procurori, cât și la judecători (374 posturi de judecător și 450 posturi de procuror).

Toate aceste împrejurări obiective, care țin de structura și organizarea sistemului judiciar, au consecințe asupra calității actului de justiție și nu permit magistratului să interpreteze realitatea faptelor decât trunchiat, limitat și într-un sens contrar adevărului juridic, adică neintenționat să comită o eroarea judiciară. Nu este însă mai puțin adevărat faptul că magistratul român, încă de la începutul carierei sale, trebuie să se integreze într-un sistem judiciar sufocat de cauze, în care normele penale și procesual penale îl constrâng să judece sau să administreze probatorii în intervale de timp mult prea „rezonabile” (termen agreat de jurisprudența Curții și instituțiile judiciare europene), care restrâng posibilitatea acestuia de a manifesta un rol activ și în consecință de a „produce” calitate în locul cantității.

Pentru a susține această afirmație, se poate invoca termenul de 24 de ore, stabilit pentru reținerea unei persoane, care limitează atât activitatea procurorului în interpretarea și administrarea unor probatorii, cât și activitatea judecătorului delegat să aprecieze asupra măsurilor preventive. În această situație, el trebuie să aibă diligenta și profesionalismul necesar pentru a parcurge materialul probator pe care se întemeiază propunerea de arestarea preventivă, spre a decide și a dispune asupra stării de libertate, în intervalul în care cel cercetat se află sub puterea unui act emis de procuror. Asemeni, termenul de 30 de zile pentru redactarea unei hotărâri, calculat de la data pronunțării, care nu permite judecătorului o argumentare temeinică a deciziei, termenul de 48 de ore în care procurorul trebuie să confirme rezoluția de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală etc.

Antrenarea magistratului român într-un proces de cunoaștere permanentă și necesitatea adaptării lui la reguli noi reprezintă o trăsătură a sistemului judiciar actual, care asistă la o avalanșă de schimbări legislative ce pun la încercare cunoștințele teoretice și practice dobândite de magistrat în timp dar și capacitatea sa de a le cunoaște și aplica, astfel încât să fie respectat principiul aplicării în timp a legilor.

Inflația legislativă nu afectează doar garanțiile pe care principiul legalității le oferă cetățeanului, ea se reflectă și asupra activității specialiștilor, teoreticienilor sau practicienilor care sunt copleșiți de abundența dar și obscuritatea unor texte, astfel că interpretarea și aplicarea legii devine tot mai dificilă.

Despre competență și continuitate în soluționarea cauzelor, am putea spune că sunt principii teoretice care se regăsesc în legile de organizare judiciară dar care, în practică, nu își găsesc o aplicare temeinică decât pentru perioade scurte de timp, până la adoptarea unei ordonanțe, ordonanțe de urgență sau a unei legi ce completează și modifică sau doar completează anumite dispoziții legale. Pentru susținerea realității prezentate, am putea exemplifica modificarea dispozițiilor din Codul penal și Codul de procedură penală, modificarea Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnității publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, modificarea legilor de organizare judiciară.

În exercitarea atribuțiilor judiciare, magistrații comit însă și erori judiciare, care au ca rezultat condamnarea unor persoane nevinovate.

Într-un dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria B, procurorul a întocmit rechizitoriu la data de 7.07.2005 și a dispus trimiterea în judecată a unui inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal.

În perioada iunie-decembrie 2003, o societate pe acțiuni a executat servicii pentru o altă societate cu răspundere limitată, iar administratorul acesteia, inculpat în cauză, a emis pentru plată un bilet la ordin pentru suma de 1,2 miliarde RON, scadent la 08.04.2004. Biletul a fost refuzat la plată din lipsă disponibil în cont.

Judecătoria B prin sentința penală nr. 2262/26.10.2005 a condamnat inculpatul la 6 luni închisoare. Urmare apelului declarat de inculpat, Tribunalul B, prin decizia penală nr. 1125/08.02.2006, a admis apelul inculpatului și a trimis cauza spre rejudecare, deoarece i-a fost încălcat dreptul la apărare și nu i-au fost examinate apărările formulate.

După reluarea ciclului procesual, Judecătoria B, prin sentința penală nr. 1433 din 12.06.2006, 1-a achitat pe inculpat, în temeiul art. 10 lit. b din Codul de procedură penală. Sentința a rămas definitivă prin decizia penală a Curții de Apel B care, la data de 28.11.2007, a luat act de retragerea recursului de procuror și a respins recursul părții civile.

Conducerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B a apreciat că hotărârea instanței de fond și apel în cel de-al doilea ciclu procesual este întemeiată, iar soluția de achitare este imputabilă procurorului care a dispus trimiterea în judecată.

Într-un alt dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria T, prin rechizitoriul din 17.02.2004, procurorul a dispus trimiterea în judecată a unui inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 248 și art. 264 din Codul penal.

La data de 13.01.2004, inculpatul, agent de poliție, nu a întocmit actul de constatare pentru un pescar braconier, conform obligației de serviciu, aducând prejudicii Poliției de frontieră. Totodată, în mod nelegal, a restituit sculele de pescuit inculpatului, deși acesta nu achitase taxa pentru obținerea vizei de pescuit.

Judecătoria S, învestită prin strămutarea cauzei, a dispus prin sentința penală nr.5509/05.06.2006 achitarea inculpatului pentru faptele reținute în sarcina acestuia, motivându-și soluția pe dispozițiile art. 10 lit. a (pentru infracțiunea de favorizare a infractorului) și art. 10 lit. d din Codul de procedură penală.

Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursului procurorului de către Curtea de Apel S (decizia penală nr. 271/28.05.2007).

Achitarea a fost apreciată ca fiind imputabilă procurorului care a dispus trimiterea în judecată întrucât, prin probele administrate, nu s-a demonstrat existența unui tulburări însemnate a bunului mers al activității organelor de poliție.

Într-o altă cauză a Parchetului de pe lângă Tribunalul I, la data de 06 septembrie 2004, procurorul a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a unui inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. c din Codul penal. Față de inculpat, pe parcursul cercetărilor, procurorul a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale iar instanța de judecată a emis pe numele acestuia un mandat de arestare preventivă.

Prin sentința penală nr. 276 din 11 aprilie 2004, Tribunalul I a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 5 ani și 4 luni închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, sentință menținută de Curtea de Apel I prin decizia nr. 288/30 august 2005.

Împotriva sentinței de condamnare, inculpatul a declarat recurs, admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6469 din 16 octombrie 2005, care a desființat sentința tribunalului și a dispus achitarea inculpatului, motivat de faptul că acesta nu este autorul infracțiunii [art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală].

Întemeiat pe decizia instanței supreme, inculpatul a chemat în judecată Statul Român și a solicitat obligarea acestuia la plata daunelor morale pentru veniturile nerealizate în perioada detenției și a cheltuielilor de judecată. Acțiunea fost admisă de Tribunalul I prin sentința civilă nr. 2414/01 noiembrie 2006, rămasă definitivă, prin decizia civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1942/20 martie 2008.

Faptele comise de magistrați în exercitarea atribuțiilor de serviciu nu sunt reglementate distinct ori cu referiri directe la activitatea magistratului, ele se regăsesc în conținutul infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, unde legiuitorul folosește termenul de funcționar public și funcționar sau funcționar cu atribuții de control. Aici sunt incluși, printre subiecții de drept penal, și judecătorii și procurorii. Totuși, în cazul infracțiunilor de represiune nedreaptă (art. 283 din Codul penal), cercetarea abuzivă (art. 280 din Codul penal), legiuitorul face referiri directe la activitatea judecătorului și procurorului.

Potrivit actualei reglementări a abuzului în serviciu (art. 297 din Codul penal), fapta săvârșită cu rea credință de către un magistrat se încadrează în dispozițiile art. 297 Cod penal și a textului prevăzut de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată.

Sintagma folosită în descrierea abaterii disciplinare, prevăzute de art. 99 lit. h) „dacă fapta nu constituie infracțiune", nu clarifică și nu face o distincție clară între răspunderea penală și cea disciplinară a magistratului. Situația este și mai confuză atunci când se declanșează simultan atât procedura răspunderii penale, cât și cea disciplinară, acesta din urmă fiind reglementată de reguli stricte, înscrise în dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, modificată și republicată.

Desigur, modificarea legislativă intervenită în anul 2006 a suscitat discuții chiar în rândul magistraților care, la întâlnirea Asociațiilor Magistraților Europeni din Ungaria (2006), au exprimat opinia că o astfel de prevedere legală constituie o încălcare a principiului independenței, argumentat de faptul că erorile judiciare pot fi îndreptate prin controlul judiciar și nu ar trebui să atragă o sancțiune disciplinară a magistratului, întrucât acesta ar fi îngrădit în activitatea sa, fiind permanent sub presiunea aplicării unei sancțiuni.

Toate aceste aspecte, privind procedura și condițiile răspunderii juridice a magistratului pentru exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea credință sau gravă neglijență, vor fi prezentate în următoarele capitole.

Capitolul 2

Principiile independenței și imparțialității în activitatea judiciară

Analizarea noțiunilor de independență și imparțialitate a magistratului, relevă aspecte care trebuie clarificate, întrucât ele creează premisele realizării unui sistem judiciar independent, imparțial, credibil și eficient. Întărirea încrederii în sistemul judiciar duce la creșterea prestigiului autorității judecătorești, fapt ce contribuie la instaurarea supremației legii și a principiilor statului de drept.

Pentru o înțelegere corectă a modului în care sunt garantate principiile independenței și imparțialității se impune o analiză distinctă a domeniului de aplicare a acestor principii constituționale în activitatea judiciară a judecătorilor și procurorilor, justificată de subordonarea ierarhică specifică funcționării Ministerului Public.

2.1. Independența și imparțialitatea judecătorului

Activitatea judiciară, desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, este guvernată de principiile independenței și imparțialității. Potrivit principiului independenței judecătorului și procurorului, nimeni nu poate interveni în activitatea de judecată sau în modul de instrumentare a unei cauze. Principiul imparțialității judecătorului și procurorului impune acea atitudine nepărtinitoare, obiectivă, de natură să asigure egalitatea de tratament a părților în conștiința magistratului.

Independența, imparțialitatea și integritatea judecătorilor și procurorilor se prezumă până la proba contrarie, iar, atunci când dovada înlătură prezumția, magistratul răspunde (penal, civil sau disciplinar) pentru faptele sale. Ceea ce trebuie lămurit este însă în ce condiții magistratul răspunde pentru activitatea judiciară și care sunt formele și limitele răspunderii sale în înfăptuirea actului de justiție.

Analizarea conceptului de independență și imparțialitate a magistratului presupune și o abordare a raportului putere judecătorească – putere executivă, prin prisma principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat.

Înțelegerea rolului puterii judecătorești, în special prin conștientizarea faptului că responsabilitatea magistratului este de a aplica legea corect și imparțial, fără a ține seama de presiunile sociale sau politice, variază în diferite state, după cum și încrederea în justiție este diferită. Poate ar fi prea mult să se aprecieze că această înțelegere rezidă în mare parte și din educația primită de-a lungul timpului de cei care trebuie să aprecieze și se are în vedere poziția celorlalte autorități față de actul de justiție.

Din acest motiv, informarea corectă cu privire la funcțiile sistemului judiciar și rolul acestuia ca serviciu public poate influența pozitiv gradul de înțelegere a activității instanțelor și parchetelor și limitele activității lor. Această informare permite celorlalte puteri ale statului, participanților la proces și publicului să înțeleagă natura și specificul puterii judecătorești, standardele de conduită pe care judecătorul și procurorul trebuie să le mențină în cadrul instituțiilor pe care le reprezintă, precum și limitările pe care aceștia le au în exercitarea funcțiilor, în viața socială ori privată.

Apreciată ca valoare etică fundamentală în activitatea desfășurată de magistrat, independența judiciară este o cerință pentru aplicarea legii și o garanție pentru un proces corect. Explicativ, noțiunea de independența este definită ca „situația unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții".

Independența, astfel cum este consacrată ca principiu al sistemului judiciar, nu constituie doar o garanție a statului pentru înfăptuirea justiției, ci este un drept și, deopotrivă, o obligație a magistratului. Ea este considerată un drept, chiar dacă statul nu ar asigura garanțiile necesare de independență a sistemului judiciar, ca serviciu public, ori s-ar încălca obligația opozabilă tuturor de respectare a independenței sistemului judiciar, incluzând aici și opozabilitatea față de magistrați, deoarece aceștia au la îndemână temeiul legal pentru a revendica dreptul constituțional la independență. Conceptul de independență are și atributul unei obligații care incumbă magistratului, în conținutul căreia distingem între independența funcțională, pe care oricare magistrat trebuie să o aibă în calitate de membru al corpului magistraților, și independența personală, care ține de conștiința fiecăruia în parte.

Pentru consolidarea independenței magistratului, legiuitorul a impus anumite restricții acestei categorii profesionale: de a nu face parte din partide politice, de a nu desfășura activități comerciale ori de altă natură care sunt incompatibile cu funcția de judecător sau procuror, de a se abține de la judecarea ori soluționarea cauzelor, atunci când se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. Acestea sunt obligații pe care magistratul trebuie să le respecte, orice încălcare atrăgând una dintre sancțiunile instituite de legiuitor (răspundere morală, disciplinară sau chiar penală).

Independența magistratului nu poate fi privită în afara sferei independenței sistemului judiciar, cele două noțiuni fiind inseparabile, chiar dacă fiecare dintre ele reprezintă părți intrinseci ale sistemului.

Nevoia unei justiții reale și nu aparente a făcut ca, în toate statele democratice, să fie inclus în legile fundamentale principiul separației și echilibrului puterilor în stat. Motivația principiului separației puterilor în stat a fost exprimată cel mai bine de Montesquieu: „…când puterea legislativă este unită cu puterea executivă în aceeași persoană sau în același corp de funcționari, nu poate exista libertate deoarece poate apare teama ca un monarh sau un parlament ar adopta legi tiranice pe care le-ar aplica în mod tiranic", după cum „….. nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterile legislativă și executivă. Dacă ar fi unită cu legislativul, viața și libertatea cetățeanului ar fi expuse unui control arbitrar, iar atunci, judecătorul ar deveni legiuitor. Dacă puterea judecătorească ar fi unită cu puterea executivă judecătorul s-ar comporta din toată puterea cu violența unui opresor."

Independența sistemului judiciar rezultă indirect din dispozițiile constituționale, care reglementează principiul separației puterilor în stat și care statuează independența puterii judecătorești în raport cu puterea executivă și cea legislativă.

Totodată, independența justiției ca serviciu public este consacrată de dispozițiile legilor organice adoptate după anul 2004 privind reforma sistemului judiciar. Astfel, principiul independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii și al independenței procurorilor este prevăzut în articolul 2 alin. (3) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004; în articolul 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 se prevede că justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți; o garantare a independenței sistemului judiciar se realizează prin intermediul Consiliul Superior al Magistraturii, care are rolul de garant al independenței justiției potrivit art. 1 alin.(l) din Legea nr. 317/2004, republicată.

Consacrarea principiului independenței justiției reprezintă unul dintre obiectivele propuse și de organizațiile internaționale, care au elaborat principii directoare pentru Statele Membre, astfel încât acestea să asigure și să promoveze independența magistraturii.

În acest sens, la Congresul al VII-lea al Națiunilor Unite privind prevenirea criminalității și tratamentul infractorilor, desfășurat la Milano în perioada 26 august – 6 septembrie 1985, au fost stabilite principiile fundamentale privind independența judecătorilor, aprobate prin rezoluțiile Adunării generale nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/146 din 13 decembrie 1985, precizându-se la punctul 1 că: „Independența justiției va fi garantată de stat și consfințită prin Constituție sau prin legislația țării respective. Toate instituțiile guvernamentale și de altă natură au obligația de a respecta independența justiției".

Luând în considerare art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, principiile fundamentale ale Organizației Națiunilor Unite referitoare la independența magistraților, aprobate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în noiembrie 1985, Consiliul Europei în Recomandarea nr. R(94)12 arată că: „… guvernele statelor membre trebuie să adopte sau să consolideze toate măsurile necesare pentru promovarea rolului judecătorilor, în mod individual, ca și al magistraturii în ansamblul său, și să amelioreze independența și eficacitatea acestora …".

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, în exercitarea rolului său, justiția trebuie să fie independentă iar o justiție independentă trebuie să-și definească activitatea în afara oricărei imixtiuni din partea celorlalte puteri ale statului.

Independența puterii judecătorești, astfel cum este consacrată prin principiul separației puterilor în stat, nu trebuie absolutizată, astfel încât să se considere că tot ce face o putere este ostil celeilalte și de aici împotrivirea la deciziile luate de executiv ori legislativ.

Raporturile constituționale dintre legislativ și puterea judecătorească trebuie aplicate cu luarea în considerare a principiului enunțat în articolul 124 din Constituția României, revizuită, respectiv al independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii. Orice intervenție în sfera justiției contravine principiului constituțional menționat mai sus, însă aceasta nu exclude anumite raporturi constituționale între cele două autorități. Exemplul elocvent ce ar putea fi menționat aici este cel al organizării și funcționării instanțelor judecătorești potrivi legii, Parlamentul fiind cel abilitat să stabilească, prin lege, competențele și procedurile pentru instanțele judecătorești.

Colaborarea dintre cele trei puteri presupune însă competențe clar delimitate prin Constituție, autonomie funcțională și organizatorică, control reciproc, cu respectarea limitelor competențelor, garanții constituționale ale îndeplinirii mandatului și ale respectării drepturilor cetățenilor.

Stabilirea unor norme generale care să guverneze activitatea judiciară și să sporească independența judecătorului a constituit o preocupare permanentă a tuturor statelor și a fost finalizată prin adoptarea la 17 noiembrie 1999 la Taipei (Taiwan) a Cartei Universale a Judecătorului care în articolul 1 prevede că „independența judecătorilor este indispensabilă unei justiții imparțiale, în conformitate cu legea…", iar articolul 4 din același document statuează că „nimeni nu are dreptul de a da sau a încerca să dea judecătorului ordine sau instrucțiuni de orice fel, care ar putea influența hotărârile sale, cu excepția opiniilor pronunțate în apel de instanțele ierarhic superioare".

Interpretarea sistematică a textelor legale enunțate conturează două aspecte, din perspectiva cărora ar trebui analizat conceptul de independență a judecătorului, independența funcțională și independența personală.

În sistemul de drept românesc, încă din secolul al XVII-lea, legiuitorul a consfințit, în termenii specifici vremii, independența judecătorului „când judecă judecătorul, cum zic pravilele, atunci dă niminea să nu-i fie frică".

Noțiunea de independență a judecătorului a fost prevăzută expres, pentru prima dată, într-un text constituțional în anul 1952, în articolul 70, care prevedea că: „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", prevedere care a fost reluată ulterior și de Constituțiile din 1965 și 1991.

În prezent, independența judecătorului este consacrată ca principiu constituțional, în articolul 124 alin. (3) din Constituția revizuită, și ca principiu care guvernează activitatea judiciară în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și în art. 36 alin. (2) teza 1 din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ultima referire vizându-i pe judecătorii instanței supreme.

Toate aceste prevederi normative reglementează principiul independenței judecătorului, însă simpla lor existență nu conferă independență acestuia. El trebuie garantat de stat și de celelalte autorități publice care, în exercitarea prerogativelor conferite de lege, trebuie să se abțină de la orice încercare de a interveni în activitatea judiciară ori de a impune condiții care ar putea limita activitatea judecătorului.

Nu trebuie neglijat faptul că aplicarea acestui principiu depinde, în egală măsură, și de atitudinea judecătorului față de eventualele tendințe ale celorlalte puteri de a interveni în actul de justiție. Trebuie să recunoaștem faptul că, pentru unele autorități publice, un control al puterii judecătorești este tentant și chiar dorit pentru rezolvarea unor interese economice sau de altă natură.

În esență, independența judecătorului trebuie privită ca o condiție esențială și necesară a sistemului judiciar într-un stat de drept, dar și ca o stare de spirit la care nu se poate renunța, iar tendințele de limitare a acestei stări trebuie stopate de stat prin garanțiile pe care le conferă celor care aplică legea.

Astfel, într-un stat de drept, o hotărâre judecătorească, chiar dacă, teoretic, poate să fie greșită, nelegală și netemeinică, atâta timp cât a devenit irevocabilă, ea trebuie respectată și executată. Nu trebuie să se înțeleagă prin acesta că nicio persoană nu poate exprima opinii în legătură cu activitatea unui magistrat sau că presa nu are dreptul de a informa cetățenii cu privire la activitatea desfășurată de cei care înfăptuiesc justiția. Opiniile pe care un autor le-ar putea exprima, în materialul difuzat/publicat, nu trebuie însă să reprezinte aprecieri personale, nefundamentate și incorecte cu privire la probitatea morală sau profesională a magistratului care a emis hotărârea, de natură a afecta reputația acestuia și credibilitatea sistemului de justiției, în general, motivat de împrejurarea că actul respectiv nu este favorabil uneia dintre părți care, în opinia jurnalistului, ar avea dreptate.

Acesta a fost și punctul de vedere al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care, în calitatea sa de garant al independenței magistraților, a apreciat că opiniile exprimate în presă cu privire la imparțialitate unui judecător sunt de natură a afecta reputația profesională a celui care judecă, dar și încrederea cetățenilor în modul în care acesta își exercită profesia. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 1, art. 2 și art. 5 din Codul deontologic al ziaristului, acesta are îndatorirea de a relata adevărul și să dea publicității informațiile de a căror veridicitate este sigur, fără a prezenta opiniile sale drept fapte.

Atunci când face referiri la cauze aflate pe rolul instanțelor de judecată, ziaristul are obligația de a reda obiectiv faptele în evoluția lor, fără a se substitui instituțiilor și puterilor publice. Prin afirmații privind incompetența judecătorului și faptul că ar aparține unui sistem al injustiției, autorul aduce atingere prestigiului justiție în general, ca serviciu public, dar și reputației profesionale a judecătorului. Tot o garanție a respectării independenței judecătorului sau procurorului (magistratului) este și cea înscrisă în articolul 31 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prin care legea organică instituie posibilitatea (disponibilitatea) pentru magistrat a apărării reputației profesionale, la cerere sau prin sesizarea din oficiu a Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenței magistraților. Această garanție conferită de lege dă numai o satisfacție morală magistratului cu privire la apărarea reputației sale profesionale și are consecințe mai reduse asupra percepției cetățenilor despre justiție și chiar asupra moralității magistratului. Afirmația are la bază modul în care sunt aduse la cunoștința cetățenilor rezultatul verificărilor și hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a decis asupra cererii de apărare a reputației, respectiv publicarea acestora pe site-ul Consiliului, fără repercusiuni asupra activității celui care a scris și publicat articolul respectiv.

Dacă pentru magistrat normele Codului deontologic impun o anumită conduită și au consecințe, atunci când sunt încălcate, asupra evaluării profesionale a judecătorului sau procurorului, în cazul ziaristului, acesta nu este obligat nici măcar la a publica rezultatul verificărilor.

Opiniile exprimate de reprezentanții presei, în absența oricăror indicii care să justifice lipsa de independență și imparțialitate a magistratului în luarea deciziei, ar putea fi argumentate de practica anterioară a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a admis că parțialitatea judecătorului este rareori o realitate palpabilă astfel că, simpla aparență a unei lipse de neutralitate este suficientă pentru a înlătura prezumția de imparțialitate a acestuia.

Teoria aparenței, creată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia luată în cazul Piersack din 1 octombrie 1982, a stabilit, inițial, că nu este necesar ca cel care invocă lipsa de neutralitatea a instanței să probeze că, în realitate, aceasta nu a fost neutră față de părți, ci este suficient să probeze doar faptul că, pentru un observator exterior cauzei, există aparența unei lipse de neutralitate. Teoria a fost aspru criticată de doctrină și catalogată ca teoria „tiraniei aparenței”.

De altfel, în jurisprudența ulterioară, Curtea a cedat și a mai atenuat această teorie, în sensul că simpla aparență în ochii justițiabilului nu mai este suficientă pentru a concluziona lipsa de neutralitate a judecătorului, însă o aparență justificată de elemente obiective poate conduce la concluzia lipsei de neutralitate din partea instanței.

Această teorie a aparenței este periculoasă pentru sistemul judiciar, întrucât riscă să diminueze încrederea pe care justiția trebuie să o inspire într-un stat democratic. Pe de altă parte, ar fi inechitabil dacă, fără a efectua un minimum de verificări, s-ar aprecia că membrii organului jurisdicțional au primit unele recomandări de la una dintre părți, îndoiala justițiabililor nefiind de fiecare dată legitimă.

Atunci când se vorbește de independența personală a judecătorului, trebuie să se pornească de la realitatea că și judecătorul este un individ care aparține societății, cu toate imperfecțiunile acesteia; el este influențat, într-o măsură mai mică sau mai mare, de mediul social în care trăiește.

Ca orice om, are speranțe, ambiții, limite fizice și psihice, orgolii profesionale și personale, pentru realizarea cărora caută mijloacele prin care și le poate satisface. Toate aceste stări care definesc personalitatea individului le regăsim și la cel care a dobândit calitatea de judecător, cu mențiunea că, spre deosebire de ceilalți indivizi, el trebuie să controleze toate aceste stări și nu poate greși atunci când reprezintă instituția.

Societatea, prin factorii de decizie, trebuie să creeze judecătorului condiții care să îi permită să fie imparțial, fără să se aprecieze ca fiind un favor anumite decizii luate tocmai de către cei care ar trebui să-i garanteze independența și imparțialitatea.

Unii autori au apreciat că modalitățile în care se face numirea judecătorilor în funcție și promovarea acestora la instanța supremă sunt de natură a crea impresia judecătorului că a fost favorizat prin decizia luată de Consiliul Superior al Magistraturii. Autorul are în vedere numirea în funcția de judecător în mod direct, fără concurs, numai în baza unei cereri, și modul în care se face selecția judecătorilor care urmează a fi promovați la înalta Curte de Casație și Justiție.

Fără a combate argumentele autorului cu privire la numirea fără concurs a judecătorilor și procurorilor, apreciem că această procedură, deși nu reprezintă regula, presupune o selecție a magistraților care trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și în cazul numirii prin concurs și este necesară în contextul actual al lipsei resurselor umane la nivelul instanțelor și al sistemului judiciar, în general. în ceea ce privește numirea judecătorilor la înalta Curte de Casație și Justiție se face după o procedură mai complexă, care permite totuși o evaluare a pregătirii profesionale a candidaților.

Crearea pentru judecător a unui statut aparte, care să-i asigure garanția independenței sale, se impune cu prioritate și nu trebuie să depindă de bunăvoința unor autorități ori de măsurarea eficienței unui sistem, prin raportare la o unitate de măsură (cantitativă, de regulă) acceptată și considerată etalon tocmai de către cei care încearcă subordonarea lui.

Tocmai de aceea, poziția puterii judecătorești, în raport cu puterea legislativă și puterea executivă, trebuie analizată tot din perspectiva principiului independenței judecătorilor și a supunerii lor numai legii; intervenția în sfera justiției a altor „puteri" contravine principiului constituțional.

Parlamentul, ca exponent al puterii legislative, nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției, imixtiunea legislativului ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcționa, singura modalitate în care acesta interferează cu justiția este asigurarea cadrului legislativ prin adoptarea legilor privind organizarea, funcționarea și competența instanțelor. Instabilitatea și incoerența cadrului legislativ din ultima perioadă pot afecta independența judecătorului care, obligat fiind să aplice legea, adoptă soluții care nu reflectă o practică consecventă și unitară cu repercusiuni negative atât asupra beneficiarului actului de justiție cât și asupra percepției sistemului judiciar, ca serviciu public.

La rândul ei, puterea judecătorească își exercită atribuțiile asupra puterii legislative prin competențele pe care le are în soluționarea contestațiilor în cadrul alegerilor legislative iar înalta

Un sprijin dat puterii judecătorești în realizarea acestor atribuții îl reprezintă și rolul Curții Constituționale care, deși nu este parte a sistemului judiciar, potrivit dispozițiilor art. 143-144 din Constituția României, are o componență asemănătoarea instanțelor judecătorești iar cei care aplică legea sunt independenți, obiectul judecății fiind tocmai excepțiile de neconstituționalitate, adică realizează un control al constituționalității legilor emise de puterea legislativă.

Raportul putere executivă – putere judecătorească se rezumă la faptul că numirea judecătorilor se face de Președintele României, prin decret, însă la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

O garanție a respectării independenței judecătorului este modalitatea de numire și durata mandatului acestuia, iar împrejurarea că numirea magistratului se face de către un reprezentant al puterii executive nu constituie neapărat un indiciu de dependență, întrucât mandatul lui nu poate fi retras de Președintele României, în calitatea sa de șef al puterii executive.

În ceea ce privește puterea judecătorească, ea exercită un control judiciar asupra actelor care emană de la autoritatea executivă atunci când soluționează cererile părților, vătămate în drepturile lor de o autoritate publică, în cadrul procedurii contenciosului administrativ, iar înalta Curte de Casație și Justiție judecă acele cauze penale privind membrii Guvernului.

O altă garanție oferită magistratului, care să îi asigure independența funcțională și personală, este dată de inamovibilitate.

În literatura juridică s-au dat mai multe definiții inamovibilității, cum ar fi: „acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcție”, „una dintre puternicele garanții ale principiului independenței judecătorului și supunerii lui numai legii”. Potrivit acestor autori, inamovibilitatea constituie, în principal, o garanție pe care statul, în calitatea sa de responsabil al organizării sistemului judiciar, o acordă cetățeanului, dar și un drept al judecătorilor, cu o anume particularitate.

Principiul inamovibilității pentru judecător reprezintă garanția că este protejat împotriva unei eventuale destituiri ori suspendări arbitrare, dar și a unui transfer de la locul unde își exercită funcția.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că inamovibilitatea judecătorului nu se suprapune, ca instituție, cu independența sa și nu apără judecătorul de incompetență prin aceea că, fiind inamovibil, este numit pe viață, indiferent de capacitățile sale profesionale ori modul în care înțelege să înfăptuiască justiția.

Pentru justițiabil, inamovibilitatea reprezintă garanția că nu se poate constitui o instanță specială, alcătuită din judecători anume aleși, în scopul soluționării procesului său.

În concluzie, judecătorul trebuie să-și exercite funcția judiciară în mod independent, pe baza evaluării faptelor și în conformitate cu înțelegerea legii, liber de orice influențe străine, tentații, presiuni, amenințări sau intervenții directe sau indirecte, din orice parte sau din orice motiv. Totodată, judecătorul trebuie să demonstreze și să promoveze standarde ridicate de conduită judiciară pentru a spori încrederea publicului în justiție, aspect esențial pentru menținerea independenței sistemului.

2.2. Independența și imparțialitatea procurorului

Independența autorității judecătorești nu poate fi separată de cea a Ministerului Public, însă dispozițiile referitoare la independența sistemului judiciar nu sunt aplicabile în totalitate și procurorilor, aceștia, spre deosebire de judecători, își desfășoară activitatea potrivit principiului controlului ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției.

Dispozițiile din legile organice (cele trei legi privind sistemul judiciar) și cele din legea fundamentală situează Ministerul Public în cadrul autorităților statului care ajută instanțele judecătorești la înfăptuirea actului de justiție prin activități specifice, fapt ce îi conferă autonomie funcțională, iar cu privire la activitatea desfășurată de procurori, instituie autoritatea ministrului justiției, aspect care a suscitat discuții contradictorii privind independența procurorilor în raport de puterea executivă.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile articolului 131 alin. (1) din Constituția României, revizuită, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

O reglementare expresă a activității judiciare a procurorului se regăsește în cuprinsul articolului 132 alin. (1) din legea fundamentală, care prevede că „procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității și controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției".

Atunci când discutăm despre problematica independenței procurorului, trebuie avute în vedere două aspecte, procurorul ca parte a unei structuri ierarhice și autoritatea ministrului justiției asupra activității procurorului.

Spre deosebire de judecători, care sunt independenți și se supun numai legii, procurorii din cadrul fiecărui parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet, potrivit principiului controlului ierarhic, iar, la rândul său, conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior.

Acest principiu al subordonării ierarhice dă o altă conotație și noțiunii de independență a procurorului, care, așa cum este reglementată în articolul 64 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, dă întâietate principiului controlului ierarhic, deși statuează și principiul independenței procurorului în efectuarea urmăririi penale și în soluțiile dispuse.

O particularitate a independenței procurorului este dată și de dispoziția înscrisă în articolul 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care prevede independența procurorului în concluziile pe care le prezintă în instanță și pe care le consideră întemeiate, potrivit legii și ținând seama de probatoriul administrat.

Urmare Deciziei Curții Constituționale nr. 345 din 18 aprilie 2006, conceptul de independență a procurorului a fost limitat, prin admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției înscrise în articolul 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 ce instituia controlul judecătoresc asupra măsurii de infirmare a soluției de către procurorul ierarhic, la cererea procurorului care a adoptat soluția.

În esență, în motivarea soluției Curtea a reținut că instituirea controlului judecătoresc, astfel cum este prevăzut de art. 64 alin. (3), contravine dispozițiilor articolului 132 din Constituția României întrucât desființează, în fapt, controlul ierarhic prin transferarea acestei atribuții în sarcina instanțelor, în afara competenței firești a acestora, așa cum este reglementată de legislația internă și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Garanția pe care legiuitorul a prevăzut-o pentru respectarea independenței procurorului constă în posibilitatea acestuia de a contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior în orice formă în efectuarea urmăririi penale, adoptarea soluției și prezentarea concluziilor în instanță.

O lacună a legii, în acest sens, este lipsa unei proceduri după care se desfășoară aceste verificări, fiind necesar ca în modificările legislative cart se preconizează să fie reglementată explicit o procedură pentru a da eficiență deplină acestei garanții; precedentul practic s-a dovedit uneori insuficient.

Un exemplu al respectării principiului independenței procurorului este și Hotărârea din 16 noiembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, care a decis că sesizarea făcută de un reprezentant al puterii executive la adresa activității desfășurate de procurori reprezintă, pe de o parte, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – cadrul democrației constituționale, iar pe de altă parte, o încălcare a independenței procurorului, care afectează prestigiul justiției.

În concret, s-a reținut că ministrul administrației și internelor și-a exprimat nemulțumirea față de unele soluții de scoatere de sub urmărire penală și faptul că o parte dintre inculpați au fost cercetați în stare de libertate.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că nicio persoană, indiferent de calitatea sa, nu poate solicita procurorului să pronunțe o soluție în raport de alte criterii decât cele prevăzute de lege, pentru că altfel s-ar aduce atingere principiului independenței ce guvernează activitatea procurorilor și prestigiului autorității judecătorești.

În mod similar, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis și în cauzele în care reprezentanți ai puterii executive sau legislative vizau modul de instrumentare a unor dosare penale sau soluții adoptate de procurori.

Prin Hotărârea din 9 martie 2006, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că s-a încălcat principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale, iar declarația publică a unui reprezentant al puterii executive a fost inoportună.

Luarea deciziei a fost determinată de faptul că, la un post de radio, primul ministru a susținut că în timpul mandatului său s-ar fi opus arestării președintelui țării și arestării oricărui om politic, în general.

Raportat la dispozițiile constituționale, declarațiile premierului în legătură cu justiția nu trebuie să depășească limitele fixate pentru buna administrare a acesteia.

În calitate de șef al executivului, acesta trebuie să fie mai rezervat decât orice alt om politic pentru că, în caz contrar, o asemenea declarație nu poate fi percepută decât ca o imixtiune a politicului în problemele justiției, fapt ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept.

Așa cum am precizat la început, independența procurorului trebuie analizată și în raport de faptul că își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, care este membru al Guvernului, adică reprezentant al executivului.

Această autoritate a fost instituită de legiuitor în virtutea unei relații administrative cu anumite particularități, care nu echivalează cu subordonarea și supravegherea judiciară ierarhică, însă apare ca o limitare a independenței procurorului, raportat la independența stabilită de lege pentru judecător.

În conformitate cu prevederile art. 69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, relația de autoritate dă dreptul ministrului justiției de a exercita un control asupra procurorilor, de a cere procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, informări asupra activității parchetelor și de a da îndrumări scrise cu privire la masurile ce trebuie luate pentru prevenirea și combaterea eficientă a criminalității.

În alineatul (2) al articolului 69 din legea sus-menționată, este precizat explicit ce vizează acest control, respectiv, eficiența managerială, modul în care își îndeplinesc atribuțiile, raporturile de serviciu cu justițiabilii și celelalte persoane implicate în cauzele aflate pe rolul parchetelor.

Chiar dacă, din interpretarea textului de lege privind prerogativele ministrului justiției nu rezultă o subordonare față de acesta a procurorilor în exercitarea atribuțiilor ce le revin ca reprezentanți ai puterii judecătorești, conform normelor constituționale, autoritatea ministrului înseamnă dreptul acestuia de a da dispoziții obligatorii, ceea ce poate fi o limitare a independenței procurorilor.

În realitate, dispozițiile date de ministrul justiției nu sunt măsuri decizionale, de rezultat. Chiar dacă acționează din dispoziția ministrului, procurorul nu este obligat să ajungă la rezultatul cerut ori dorit de acesta, el își păstrează independența de a da soluția pe care o consideră temeinică și legală. Totodată, legea prevede expres faptul că, prin controlul exercitat, ministrul justiției nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile adoptate.

În ierarhia Ministerului Public nu este implicat și ministrul justiției, astfel că acesta nu poate suspenda, infirma sau modifica actele și dispozițiile procurorului, el se rezumă la administrarea sistemului iar procurorul își poate exercita atribuțiile sub protecția principiilor legalității și imparțialității.

De asemenea, numirea în funcție a procurorilor, la fel ca și în cazul judecătorilor, se face de președintele țării, prin decret, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii și nu reprezintă, așa cum am mai precizat, un indiciu de dependență, întrucât mandatul lui nu poate fi retras de cel care a făcut numirea.

Ceea ce trebuie subliniat aici este faptul că numirea procurorilor în funcțiile de conducere la nivelul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție (inclusiv Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism) se face de Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Aceste prevederi conferă cadrul legal în care executivul poate interveni în activitatea procurorului, chiar dacă aceeași lege instituie garanția independenței procurorului în cursul procesului penal, a soluțiilor și măsurilor dispuse ori a concluziilor prezentate în fața instanței. Trebuie observat că, după modificarea Constituției în anul 2003, singura prevedere, care instituie principiul independenței procurorului în cursul procesului penal, este Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

De fapt, aceste reglementări, introduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul justiției, reprezintă o involuție legislativă, o revenire la dispozițiile Legii nr. 92/1992, care nu au avut un argument legal solid, ci s-au bazat doar pe rațiuni administrative. Toate aceste modificări au fost contrare măsurilor înscrise în Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007, unde, la pct. 1.1.3, s-au stabilit măsuri „pentru asigurarea independenței procurorilor", aspecte reluate și la pct. 11.1. din Capitolul „Prevenirea și combaterea corupției din sistemul judiciar".

Relația Ministerului Public cu executivul ar putea fi explicată pornind tocmai de la tendința puterii politice, în general, de a-și subordona acțiunea publică ce conferă siguranță pentru organele puterii de stat, atunci când pot dispune de această prerogativă.

Faptul că Ministerul Public este titular al acțiunii publice, un instrument prin care statul își exercită acțiunea penală este de necontestat însă, pentru a proteja autoritatea judecătorească de ingerința executivului, trebuie ca acestei instituții (a Ministerului Public) să-i fie asigurată o protecție legală, adică să-i fie asigurată independența față de executiv sau orice altă putere.

Ideea unei independențe a procurorului, care să nu fie limitată de autoritatea ministrului justiției, a fost exprimată încă din 1924, în vechea doctrină: „este mai mult decât un deziderat ca organele de urmărire penală să fie independente; necesar ar fi ca parchetul să aibă completa libertate de acțiune, nemaifiind subordonat Ministrului Justiției", soluția propusă de autor fiind subordonarea față de Curtea de Casație.

Chiar și cei care susțin ideea subordonării Ministerului Public față de ministrul justiției ori trecerii definitive a acestuia sub autoritatea executivă trebuie să aibă în vedere că instanțele penale judecă acele cauze deduse judecății în urma învestirii lor de către procuror, iar judecata se mărginește la faptele și persoanele indicate în actul de sesizare ori, în caz de extindere a procesului, la faptele și persoanele față de care s-a extins cercetarea.

Procurorul este cel care, în calitatea sa de titular al acțiunii penale, sesizează instanța și poate cere extinderea cercetărilor cu privire la alte fapte ori persoane. Dacă acesta ar reprezenta interesele puterii executive ori ale altei puteri, instanțele vor judeca și pronunța soluții în acele cauze în care este exprimată voința executivului ori a puterii pe care procurorul o reprezintă, în virtutea principiului subordonării. Este adevărat că adoptarea unei soluții de către instanță se face în baza probatoriului administrat și a dispozițiilor legale, însă este greu de presupus că, atunci când va considera că interesele politicului prevalează, va pronunța numai soluții de achitare ori restituire, aceasta în condițiile în care reprezentantul executivului va urmări realizarea scopului celui pe care îl reprezintă.

Se poate spune că, toate soluțiile legislative propuse și adoptate până în prezent pentru garantarea independenței procurorului s-au făcut cu reținere și au creat procurorului o independență particulară, diferită de cea a judecătorului.

Soluția care se impune este adoptarea unor prevederi legale exprese și neechivoce, prin care să fie consacrat principiul independenței procurorului și judecătorului, fără deosebiri în ceea ce privește limitele acestui principiu, în condițiile în care împreună fac parte din sfera autorității judecătorești și contribuie la înfăptuire actului de justiție, potrivit competențelor date prin lege. În ceea ce privește procurorii, aceștia trebuie să fie independenți și să se supună numai legii, un exemplu în acest sens fiind sistemul italian, unde procurorul este independent și inamovibil, fiind eliminat principiul subordonării ierarhice din interiorul Ministerului Public.

Poziția Ministerului Public și a membrilor acestuia față de puterea executivă și ministrul justiției diferă de la o țară la alta și variază de la o independență totală la subordonarea totală, în unele sisteme cuprinzând forme intermediare de independență.

Teoriile care susțin independența Ministerului Public față de ministrul justiției sunt bazate pe principiul separației puterilor în stat. Potrivit acestor teorii, dacă Ministerul Public exercită atribuții care țin de sfera justiției iar puterea judecătorească cuprinde toate activitățile care sunt relevante pentru împărțirea dreptății și nu doar actul de judecată, orice subordonare a Ministerului Public și a membrilor acestuia față de executiv reprezintă o încălcare a principiului separației puterilor în stat.

Unul dintre susținătorii acestei teorii, G. Keller arată că: „Dacă independența justiției în fața administrației rămâne o exigență imperioasă a doctrinei dreptului, rezultă că Ministerul Public, în calitatea sa de autoritate ce ține de justiție, trebuie să fie independent față de administrație, ceea ce înseamnă că el nu trebuie să fie subordonat ministrului justiției”.

Această teorie este supusă criticilor de susținătorii opiniei contrare, cea a subordonării Ministerului Public puterii executive. În argumentarea acestei opinii, se arată că statul și, în numele ;icestuia, executivul trebuie să construiască și să pună în aplicare o politică penală la nivel național.

Argumentul poate fi combătut prin aceea că, deși guvernul determină politica penală, nu are nicio legătură cu faptul că el Irebuie să o și aplice, astfel după cum parlamentul adoptă legile dar nu le și aplică, chiar îi este interzis să o facă.

Un alt argument al acestei teorii este bazat pe egalitatea cetățenilor în fața legii, fapt ce ar justifica un Minister Public subordonat unui organ politic care participă la formularea politicii penale, pentru că altfel procurori independenți ar aplica legea diferențiat și ar crea inegalități între cetățeni, în raport de situarea lor în teritoriu.

Argumentul ar putea fi justificat, consideră autorii, numai cu privire la ierarhizarea în interiorul Ministerului Public, nu și cu privire la subordonarea față de executiv.

Majoritatea statelor din Europa occidentală au subordonat Ministerul Public puterii executive, însă în mod variat, de la o independență totală a procurorilor față de ministrul justiției și fără o subordonare ierarhică, cum este sistemul italian, până la subordonarea totală a Ministerului Public față de ministrul justiției, cum este cazul sistemului german.

În sistemul instituțional și juridic european, Ministerul Public italian este un model care ar trebui luat în seamă, în ciuda criticilor aduse, care consideră că: „autonomia magistraților parchetului conduce în fapt la o parcelare a acțiunii publice, la o ruptură a egalității cetățenilor în fața legii și la o pierdere de credibilitate pentru sistemul judiciar". Modelul impus de sistemul italian a rezistat acestor critici datorită eficienței în lupta împotriva criminalității organizate.

La polul opus este sistemul german, în cadrul acestui sistem procurorii sunt funcționari și sunt subordonați ministrului justiției. Chiar dacă aparent această subordonare este absolută față de ministrul justiției, în realitate ea este limitată de principiul legalității urmăririi penale și de obligația de a respecta principiul constituțional al statului de drept, chiar și în sfera oportunității, limitând joncțiunea ministrului în această sferă.

Unii teoreticieni consideră că limitele subordonării procurorilor germani față de ministrul justiției sunt superioare celor din sistemul francez, deși acesta apare mult mai liberal.

Pentru a consolida independența procurorului în activitatea judiciară s-a instituit o altă garanție dată de stabilitate care echivalează cu noțiunea de inamovibilitate pentru judecători, diferențierea dintre cele două noțiuni fiind „artificială". Pentru a ajunge la această concluzie, s-au avut în vedere procedurile de numire în funcție, de evaluare a activității profesionale, de promovare, sancționare și eliberare din funcție, care sunt identice pentru magistrații judecători și procurori, precum și faptul că statutul lor este reglementat prin aceeași lege.

Faptul că judecătorii se supun numai legii în activitatea lor iar procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției nu are relevanță sub acest aspect, întrucât aici este vizată activitatea profesională a magistratului și nu „aptitudinea de a judeca".

În acest context legislativ, corelat și cu principiul subordonării ierarhice care guvernează funcționarea Ministerului Public, procurorului îi revine un rol important în consolidarea independenței sale prin soluțiile adoptate și atitudinea pe care trebuie să o manifeste față de ingerințele politicului, astfel încât, fără a depăși limitele legale, să nu permită nicio intervenție care să-i afecteze independența în activitatea judiciară pe care o desfășoară.

Imparțialitatea, alături de independență, reprezintă valori separate și distincte dar care, împreună, sunt atribute ale actului de justiție și se consolidează reciproc. Dacă s-ar stabili un raport între cele două valori, s-ar putea spune că independența este cerința existenței imparțialității; altfel spus, un judecător poate fi independent dar să nu fie imparțial, însă un judecător care nu este independent, nu poate fi imparțial.

Imparțialitatea este o stare de fapt și se prezumă până la proba contrarie iar, atunci când prezumția este înlăturată, în baza unor indicii temeinice, se distruge încrederea în sistemul judiciar. Dacă este numai o problemă de percepție, atunci ea trebuie apreciată și în raport de standardul celui care percepe. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului definește imparțialitatea ca fiind „absența oricărei prejudecăți ori idei preconcepute privitoare la soluția unui proces și ea reflectă un element important al preeminenței dreptului, anume că verdictul instanței are forță obligatorie, exceptând situația în care este infirmată de o jurisdicție superioară".

Referitor la imparțialitate, Curtea a apreciat că instanța trebuie să fie imparțială în mod subiectiv, adică niciunul dintre membrii completului să nu exprime vreo prejudecată ori părtinire, dar și imparțială obiectiv, să ofere garanții suficiente, care să înlăture orice bănuială cu privire la imparțialitatea sa.

Imparțialitatea procurorului este un principiu consacrat atât de dispozițiile constituționale, cât și de legile organice și decurge din principiile legalității și oficialității procesului penal.

Imparțialitatea procurorilor este indispensabilă în realizarea scopului procesului penal – de înfăptuire a justiției, fiind o consecință a poziției procesuale a procurorului, care nu este parte în procesul penal. Procurorul nu trebuie să fie un simplu reprezentant al statului în procesele penale, ci trebuie să fie liber să efectueze urmărirea penală și să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate și care se bazează pe probatoriul administrat, adică să-și îndeplinească fără părtinire atribuțiile.

În esență, acest principiu obligă procurorul să aibă aceeași atitudine față de toți cei care au intrat în conflict cu legea penală și să nu aibă o atitudine părtinitoare, care ar aduce atingere spiritului de obiectivitate și echidistanță.

Prezentarea principiilor care guvernează activitatea judiciară și statutului judecătorului și procurorului în cadrul puterii judecătorești nu poate fi încheiată fără a analiza independența magistraților militari (judecători și procurori).

Ceea ce se dorește în această scurtă prezentare este relevarea particularităților ce caracterizează independența magistraților militari.

În articolul 73 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 se prevede că „judecătorii și procurorii militari sunt militari activi și au drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate".

Această reglementare exprimă subordonarea ierarhică militară a magistratului, care, privită din punctul de vedere al rigurozității și severității regimului militar, este greu de armonizat cu independența, imparțialitatea, inamovibilitatea și chiar stabilitatea magistratului.

Pe de altă parte, imaginea justiției este prejudiciată prin percepția pe care cetățeanul o are în legătură cu independența și imparțialitatea magistratului militar, care trebuie să respecte ordinul superiorului și, deci, este greu de presupus că este independent total față de acesta.

Independența magistratului militar suscită unele discuții prin prisma cauzelor ce ar putea aduce atingere acesteia și care se regăsesc în dispozițiile legale care îi reglementează activitatea.

Coroborând textul articolului 74 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, în care se arată că acordarea gradelor militare și înaintarea în grad a judecătorilor și procurorilor militari se face după normele aplicabile cadrelor militare permanente din Ministerul Apărării Naționale, cu textul articolului 58 alin. (2) din aceeași lege, care stabilește că, în cazul judecării unei cauze în care inculpatul estemilitar activ, președintele completului și procurorul trebuie să facă parte din aceeași categorie, se constată că, în funcție de gradul deținut de cel judecat, se formează și completul de judecată.

Astfel, pentru a putea judeca o cauză la cel mai înalt nivel de jurisdicție militară, magistratul militar trebuie să aibă grad militar superior sau cel puțin egal cu cel pe care îl judecă. Această prevedere limitează și posibilitatea de promovare a magistratului militar care nu poate promova în cariera de magistrat decât dacă promovează în cariera de militar.

Alt aspect vizează salarizarea magistraților militari care, potrivit dispozițiilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, este asigurată de Ministerul Apărării Naționale.

Referitor la statutul și independența magistraților militari, juris-prudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat că „.. .prin prezența unui judecător militar în completul curții… aceasta se va lăsa ghidată de considerente străine de natura cauzei sale”.

Formularea unor propuneri de desființare a instanțelor și parchetelor militare, chiar și în condițiile unei competențe materiale reduse, ar fi prea radicală și poate nejustificată față de magistrații militari, însă o modificare legislativă a normelor privind promovarea profesională, stabilirea unor atribuții în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii privind acordarea gradelor profesionale și eliminarea dependenței financiare de bugetul Ministerul Apărării Naționale ar fi benefică sistemului judiciar, în general. Se arată că specificul activității serviciului militar impune păstrarea magistraților militari pentru cercetarea și judecarea faptelor comise de militari în legătură cu atribuțiile de serviciu, în același sens fiind și decizia Curții Constituționale nr. 610/20 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 1 iulie 2007, potrivit căreia, competența instanțelor militare este restrânsă material numai la faptele comise de către militari.

Capitolul 3

Formele răspunderii juridice a magistratului

3.1. Răspunderea civilă a magistratului

Răspunderea patrimonială a magistratului se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care ea trebuie analizată din perspectiva celor patru condiții clasice ale răspunderii: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția și legăturii de cauzalitate. Prin admiterea diviziunii noțiunii de prejudiciu, în prejudiciu patrimonial și nepatrimonial, de doctrina și practicii judiciară, se admite implicit și faptul că prejudiciul moral constituie o formă distinctă a prejudiciului civil și în consecință, un factor relativ independent care antrenează răspunderea civilă.

Angajarea răspunderii patrimoniale a statului și, în subsidiar, a magistratului pentru erorile judiciare, deși nu este limitată numai la procesele penale, își găsește expresia cea mai clară în cauzele penale, unde se poate face distincție între adevăr și eroare iar consecințele erorii asupra valorilor și drepturilor fundamentale ale persoanei sunt mai mari. Statul răspunde pentru erorile judiciare independent de dovedirea vinovăției magistratului, el fiind obligai să asigure condițiile pentru ca erorile judiciare să nu se comită și tot el este răspunzător pentru alegerea și numirea magistratului.

Prin analiza și interpretarea jurisprudenței naționale în materia răspunderii patrimoniale a statului și a magistratului, în condițiile Codului de procedură penală, voi face evidențierea principiilor pe care se fundamentează răspunderea statului și magistratului pentru erorile judiciare, a situațiilor concrete în care s-a comis o eroare judiciară, limitele răspunderii patrimoniale pentru pagubele produse prin erori judiciare, modalitățile de reparare a acestor prejudicii și criteriile de apreciere în acordarea de daune materiale și morale.

Studiul comparativ al legislațiilor naționale din alte state europene privind răspunderea patrimonială a magistratului pentru erorile judiciare permite o evaluare critică a normelor interne și formularea unor eventuale propuneri de modificări legislative în domeniu.

Daune materiale și daune morale. Noțiunea generală de răspundere civilă a fost analizată în literatura juridică prin raportare la elemente precum: săvârșirea unei fapte ilicite de către o persoană, cauzarea unui prejudiciu prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului, care impune și condiția existenței capaci-lății delictuale a celui care a comis fapta ilicită.

Aceiași autori consideră răspunderea civilă ca o sancțiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, cu funcție educativ preventivă asupra conștiinței oamenilor dar și reparatorie, reliefată în obligația de dezdăunare.

În esență, nu poate exista răspundere civilă dacă nu s-a produs un prejudiciu (pagubă) iar despăgubirea care se acordă în cazul acestei forme de răspundere este întotdeauna patrimonială și constă într-o reparare în natură a pagubei suferite sau obligarea la plata echivalentul bănesc al acestei pagube.

Analizând definiția prejudiciului, se poate aprecia că acesta reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite situații, a unor simple interese. Dacă prejudiciul poate fi apreciat în bani, atunci se vorbește de un prejudiciu patrimonial iar dacă nu este susceptibil de evaluare bănească, acesta este un prejudiciu moral (nepatrimonial). De exemplu, atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane poate să se concretizeze într-un prejudiciu de ordin moral dar, deopotrivă, și într-un prejudiciu patrimonial, rezultat din împrejurarea că printr-un denunț calomnios urmat de declanșarea unui proces penal, unei persoane i s-a modificat contractul de muncă iar retribuția i-a fost redusă corespunzător.

Problema reparării bănești a prejudiciilor morale a constituit una dintre dezbaterile controversate, chiar în sistemele de drept care au admis în mod constant plata de despăgubiri bănești pentru asemenea prejudicii. Obiecțiunile ridicate au avut în vedere faptul că nu se poate stabili o echivalență între suferința morală și o anumită sumă de bani iar caracterul acestei reparații ar fi unul arbitrar. Cu toate aceste controverse, s-a apreciat că principiul reparării prejudiciului moral este dobândit în doctrina de drept privat și în fața instanțelor penale sau civile, chiar dacă este vorba de o răspundere civilă contractuală.

De exemplu, în dreptul francez dauna morală este definită ca fiind rezultatul unei atingeri aduse unui drept extrapatrimonial, părții sociale sau afective a patrimoniului moral. Aprecierea formelor prejudiciului moral se face cu mare indulgență, fiind acordate despăgubiri pentru: atingerea adusă unor sentimente intime, de pudoare, vătămări ale onoarei prin afirmații defăimătoare sau atingeri aduse drepturilor ce decurg din relațiile de familie.

Atunci când prejudiciul moral este legat de cel material, acordarea de despăgubiri bănești este de necontestat, considerându-se totodată că, în situația în care există doar un prejudiciu care rezultă din vătămarea unor sentimente morale, religioase, a unor stări afective, acordarea de despăgubiri constituie obiect de dezbatere.

În dreptul german, acordarea daunelor morale este admisă doar în cazurile limitativ prevăzute de lege. Excepție de la această regulă sunt cazurile în care o persoană a fost lezată corporal, i s-a adus atingere sănătății sau libertății personale ori în cazul delictelor contra bunelor moravuri.

Deosebit de limitele jurisprudenței, în sistemul german s-a recunoscut printr-un text legal separat dreptul la despăgubiri al celui lezat într-un drept al personalității privind protecția vieții private, în cazurile de interceptare telefonică, publicarea corespondenței private sau publicarea unor afirmații defăimătoare. Cerința esențială pentru acordarea despăgubirilor este ca lezarea dreptului să fie de o anume gravitate care nu poate fi remediată în alt mod, considerat suficient pentru a satisface interesul persoanei vătămate.

În dreptul englez, se face distincție între categoriile de prejudicii în raport de tipurile de fapte ilicite pentru care se oferă despăgubiri. Principala clasificare are în vedere distincția între prejudiciul economic și cel neeconomic, ambele fiind susceptibile de a fi compensate în bani. Astfel, despăgubirile pot fi bănești (orice persoană ale cărei drepturi au fost lezate poate solicita instanței acordarea lor), compensatorii sau punitive (care se acordă în cazul unor vătămări, pierderi suferite și au scopul de a restabili situația inițială) și ca pedeapsă pentru un comportament ofensator. Cuantificarea acestor daune morale este lăsată la aprecierea instanței, fără a fi stabilite reguli stricte, însă despăgubirile acordate trebuie să fie juste, rezonabile în raport cu prejudiciul cauzat și să asigure egalitatea între victime.

Legislația italiană, în art. 2059 din Codul civil, stabilește că repararea prejudiciilor extrapatrimoniale este limitată la cazurile stabilite de lege, daunele morale fiind întotdeauna acordate dacă fapta prejudiciabilă constituie infracțiune. în doctrină au fost făcute eforturi de interpretare a noțiunii de prejudiciu extrapatrimonial întrucât, în interpretarea tradițională, conceptul de daună se referea doar la cea patrimonială, astfel că s-a apreciat necesar să se extindă această interpretare și la vătămările cauzate unei persoane prin atingerea integrității fizice, moralei, onoarei, independent de caracterul pecuniar sau nepecuniar al consecinței.

Treptat, distincția dintre prejudiciul patrimonial și nepatrimonial a fost înlocuită de cea între daune obiective (patrimoniale și personal nepatrimoniale) și daune subiective sau afective, care sunt reparate în cazurile excepționale prevăzute de Codul penal și Codul civil italian.

În dreptul nostru, problema admisibilității despăgubirilor materiale pentru acoperirea unui prejudiciu moral a cunoscut o evoluție aparte, determinată de schimbările istorice prin care a trecut societatea românească. Inițial, repararea pecuniară a prejudiciului nepatrimonial a fost admisă fără rezerve de doctrina și jurisprudența de drept civil, argumentat de faptul că textele art. 998 și art. 999 din Codul civil folosesc termenul de prejudiciu fără a face vreo distincție, iar art. 92 alin. (2) din Codul penal de la 1936 dispunea în mod expres cu privire la despăgubirile ce se acordă părții vătămate pentru daunele materiale și morale suferite în urma unei infracțiuni.

Ulterior, printr-o decizie a Tribunalului Suprem din 1952, s-a considerat că nu pot fi acordate despăgubiri (reparații materiale) pentru prejudicii de ordin moral, argumentele deciziei fiind preluate de practica judiciară.

Colegiul civil al Tribunalului Suprem a promovat teoria nere-parării bănești a prejudiciilor nepatrimoniale și prin Decizia nr. 642 din 14 august 1953. În cauză, reclamanta a cerut pârâtului să-i plătească 60.000 lei cu titlu de daune pentru prejudiciul moral care i-a fost cauzat prin aceea că, în urma unei promisiuni repetate de căsătorie, a conviețuit cu el, dând naștere unui copil, după care acesta a părăsit-o. Prin cartea de judecată nr. 108/1951 a judecătoriei, acțiunea reclamantului a fost admisă.

Colegiul Civil al Tribunalului Suprem a reținut, printre altele, că instanțele de fond au acordat despăgubiri „fără a stabili în sarcina pârâtului o culpă de natură să justifice aplicarea art. 998 Cod civil și nici existența unui prejudiciu material, care singur poate să legitimeze plata unei reparații bănești."

Criticile aduse Deciziei de îndrumare nr. VII din 1952 și practica judiciară după anii 1970 au impus o nouă interpretare, în sensul că nu întotdeauna se poate face o distincție clară între prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial, astfel că vătămarea gravă a integrității corporale a unei persoane poate fi concretizată nu numai într-un prejudiciu patrimonial determinat și evaluabil (cheltuieli de spitalizare sau reducerea retribuției), dar și într-un prejudiciu moral rezultat al caracterului ireversibil al vătămării (de exemplu, desfigurarea sau pierderea funcțiilor locomotorii). Despăgubirea acordată în acest caz nu ar reprezenta un preț al durerii (pretium dolores), ci are scopul de a „alina, prin mijloacele reparațiunii bănești, condițiile de viață alterate ale victimei".

Distincția care se impune a fi făcută și care are importanță asupra răspunderii magistratului este între răspunderea civilă și morală, prima fiind condiționată de existența unui contract de muncă și crearea unui prejudiciu angajatorului pentru care făptuitorul răspunde cu patrimoniul său. Precizarea este necesară întrucât magistratul nu încheie un contract de muncă pentru desfășurarea activității judiciare și, în corelație cu această împrejurare, nu are nici calitatea de prepus în raport cu un comitent, deci răspunderea sa este una delictuală de excepție.

Concret, răspunderea civilă a magistraților constă în obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin exercițiul funcției, dar care nu îmbracă forma unei răspunderi directe, ci a uneia mediate de stat pe calea acțiunii în regres, în condițiile stabilite de normele constituționale și legale.

Cerințele internaționale cu privire la independența magistraților au stabilit reguli comune în ceea ce privește răspunderea civilă, în statele unde aceasta este permisă, respectiv inițierea acțiunii civile împotriva magistratului trebuie acceptată doar dacă sunt suficiente garanții că independența sa nu poate fi influențată. În Carta Europeană a Judecătorilor se precizează că despăgubirile pentru prejudiciul suportat injust, ca rezultat al unei decizii sau comportament al judecătorului în exercitarea obligațiilor sale, sunt garantate de stat. La rândul său, statul are posibilitatea de a înainta, în cursul unei perioade limitate și urmând o procedură legală, o acțiune în regres pentru despăgubiri împotriva judecătorului care, în mod grav și nescuzabil, a încălcat regulile în exercitarea prerogativelor judiciare.

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, în Opinia Oficială asupra principiilor și regulilor ce generează conduita profesională a judecătorilor, cu referire specială la etică, comportament incompatibil și imparțialitate, a analizat și aspectele privind răspunderea penală, civilă și disciplinară a magistraților.

Referitor la răspunderea civilă a magistraților, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a apreciat că remediul pentru erorile de judecată (cele care privesc competența, fondul sau normele procedurale) trebuie să se realizeze prin intermediul căilor de atac.

În ce privește erorile în administrarea justiției, se pot remedia numai printr-o acțiune împotriva statului, deoarece nu este potrivit ca un judecător să fie expus la o răspundere penală cu privire la exercitarea funcției judiciare, chiar dacă este vorba de o acțiune în regres a statului, cu excepția cazului în care face o „greșeală intenționată".

Pe plan intern, răspunderea civilă a magistratului este reglementată de:

a) dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, revizuită, care prevede că „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență";

b) art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată, care stabilește

„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale, cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile, date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile este de un an”;

c) art. 539 din Codul de procedură penală, care prevede că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare;

d) art. 541 din Codul de procedură penală stabilește că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice;

e) art. 542 din Codul de procedură penală reglementează acțiunea în regres „în cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, cât și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională, acțiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de adune, este obligatorie”.

Dacă ar fi să sintetizăm modificarea adusă de Legea nr. 356/2006 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală, dispozițiilor art. 539, 541 și art. 542, am putea spune că privește cazurile care dau dreptul la repararea pagubei, stabilește termenul de 18 luni pentru introducerea acțiunii în repararea pagubei și instituie caracterul obligatoriu al acțiunii în regres a statului împotriva celui care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de daune.

Dispoziții referitoare la răspunderea civilă a magistratului se regăsesc și în Ordonanța Guvernului nr. 94/1999, cu modificările și completările ulterioare, care în art. 12 alin. (1) prevede că: „Statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăție, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a curții sau prin convenție de rezolvare pe cale amiabilă". In alineatul (3) al aceluiași articol se precizează că „Răspunderea civilă a magistraților se stabilește în condițiile care vor fi reglementate prin Legea de organizare judecătorească". Trebuie remarcat că aceste condiții nu au fost reglementate de legea de organizare judecătorească, mențiunea făcută de legiuitor nefiind susținută de modificarea ulterioară a prevederilor Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească.

Din economia textelor constituționale și legale enunțate rezultă că magistratul nu beneficiază de imunități totale, în plan civil, răspunderea sa fiind doar mediată prin stat și sub condiția stabilirii gravei neglijențe sau relei credințe a acestuia în exercitarea funcției. Pentru a-1 proteja de eventualele abuzuri ale justițiabililor, legiuitorul, în art. 96 alin. (7) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, a statuat că magistratul va fi obligat la despăgubiri, dacă a săvârșit o eroare judiciară, care a cauzat prejudicii, cu rea credință ori gravă neglijență.

Eroarea judiciară în procesul penală. Înfăptuirea actului de justiție presupune un complex de activități umane care, uneori, pot duce la erori judiciare. Garanțiile procesuale de îndreptare a erorilor judiciare, reprezentate în legislația noastră de căile ordinare și extraordinare de atac, nu sunt suficiente pentru a înlătura toate consecințele unui act de injustiție.

Astfel, pentru a restabili ordinea de drept și cu privire la latura materială și morală a consecințelor unui act de justiție, declarat nedrept, s-a simțit nevoia unei reglementări care să permită repararea pagubei produsă prin erori judiciare. Prin reglementarea în dispozițiile articolului 539 și următoarele din Codul de procedură penală a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare legiuitorul a avut în vedere, pe de o parte, stabilirea unui cadru legal care să garanteze dreptul la despăgubiri celor prejudiciați prin eroare judiciară iar, pe de altă parte, instituirea unei garanții procesuale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a magistratului, indiferent de natura erorii judiciare.

Răspunderea patrimonială pentru erorile judiciare își găsește aplicarea cu deosebire în materia penală, unde se poate face distincția clară dintre adevăr și eroare, iar valorile atinse prin erori judiciare sunt cele mai importante pentru individ (victimă a erorii), respectiv: libertatea individului, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de mișcare iar, în unele sisteme judiciare, chiar dreptul la viață.

Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează numai răspunderea patrimonială pentru erori judiciare în materie penală. Astfel, în art. 3 din Protocolul 7 la Convenție, se prevede dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o pedeapsă din cauza unei condamnări penale definitive, anulată ulterior, sau care a fost grațiată pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, cu excepția cazului când se demonstrează că nedescoperirea în timp a faptului necunoscut îi este imputabilă, parțial sau în totalitate.

În doctrina românească, s-a încercat o definire a erorii judiciare pornind de la condițiile cumulative necesar a fi îndeplinite pentru a beneficia de despăgubiri, respectiv hotărârea de condamnare să fie definitivă sau să se fi luat o măsură preventivă împotriva unei persoane, față de care, ulterior, s-a dispus o soluție de scoatere de sub urmărire penală sau care a fost achitată, iar victima greșelii judiciare să nu fi contribuit la producerea ei.

Alți autori au încercat o definire a noțiunii de eroare judiciară din perspectiva dispozițiilor art. 94 alin. (4) și (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată, considerând eroarea ca fiind „antonimul noțiunii de adevăr". Pornind de la această interpretare, s-a apreciat că există eroare judiciară ori de câte ori instanța pronunță o hotărâre greșită în fond, cele stabilite de instanță fiind contrare realității, cu condiția ca acea hotărâre să fie desființată urmare a exercitării căilor de atac.

Angajarea răspunderii patrimoniale a statului are loc numai atunci când persoana condamnată penal este nevinovată, deci nu a săvârșit o faptă care să îi atragă răspunderea penală. Prin instituirea răspunderii patrimoniale a statului, se asigură în primul rând o protecție a victimei, dar și a magistratului, care nu răspunde direct față de victimă. Răspunderea magistratului pentru erorile judiciare este o răspundere civilă subiectivă, cu caracter subsidiar; astfel, victimele erorii pot chema în judecată doar statul și nu se pot îndrepta direct împotriva celui care a comis eroarea.

În practică, s-a ridicat problema calității de prepus a procurorului raportat la parchetul unde își desfășoară activitatea și angajarea răspunderii acestuia într-o asemenea situație. Cu privire la acest aspect, o instanță din București a apreciat într-o speță că instituția parchetului, chemată în judecată pentru fapta unui procuror, nu are calitatea procesuală pasivă și deci nu are calitatea de comitent față de procuror, în consecință nu poate răspunde civil.

Procurorul desfășoară activitatea judiciară în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, dar nu poate fi un prepus al parchetului. Însă, într-o interpretare teoretică, ar putea fi considerat un prepus al statului, dar numai dacă pornim de la dreptul statului de a se îndrepta împotriva magistratului (procuror sau judecător) în cazul producerii unor daune, cu rea credință ori gravă neglijență, în condițiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară, modificată și republicată.

Răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe ideea de risc și garanție a activității magistratului. „Statul răspunde pentru erorile judiciare ale magistratului, indiferent de forma de vinovăție stabilită în sarcina acestuia, de la intenție până la culpa simplă sau chiar fără vinovăție."

În același sens a fost și practica Curții Constituționale care, într-o decizie din 2005 în legătură cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, a considerat că nu se împiedică liberul acces la justiție, câtă vreme se recunoaște dreptul persoanei vătămate de a se adresa numai împotriva statului și nu direct împotriva magistratului, obiectul acțiunii fiind de reparare a prejudiciului cauzat prin eroare și nu de tragere la răspundere a magistratului iar, prin acțiunea în regres, statul se îndreaptă împotriva magistratului care a comis eroarea, în limitele despăgubirii la care a fost obligat față de victimă.

Jurisprudența Curții Constituționale a fost constantă cu privire la răspunderea statului și nu direct a magistratului față de partea vătămată prejudiciată prin eroarea judiciară, relevante fiind Deciziile nr. 619/2006, nr. 277 din 22 martie 2007, nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007 și nr. 182 din 26 februarie 2008.

Potrivit dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată, în ipoteza altor procese decât cele penale, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare și acțiunea în regres a statului sunt condiționate de existența, în prealabil, a unei hotărâri definitive prin care trebuie să se stabilească, în condițiile legii, răspunderea penală sau disciplinară a magistratului. În ce privește erorile judiciare săvârșite în procesele penale, legea nu condiționează expres dreptul persoanei vătămate la acțiunea în repararea pagubei și acțiunea în regres a statului de existența, în prealabil, a unei hotărâri judecătorești definitive, prin care a fost stabilită răspunderea penală sau disciplinară a magistratului.

Situația discriminatorie creată printr-o asemenea prevedere legală s-a încercat a fi oarecum compensată de practica instituită la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii care, sesizat fiind de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice pentru a aprecia în legătură cu existența relei credințe ori gravei neglijențe a magistratului ce a comis eroarea judiciară, pentru care statul român a fost obligat la despăgubiri față de partea vătămată, a considerat necesar să sesizeze Comisiile de disciplină pentru judecători și procurori, pentru a se stabili dacă eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii este determinată de o abatere disciplinară.

Apreciem că, deși nu poate fi exclusă posibilitatea ca o eroare judiciară, cauzatoare de prejudicii, să poată fi determinată și de o abatere disciplinară săvârșită de magistrat într-o cauză penală, pentru exercitarea acțiunii în regres este necesar să se stabilească, în principal, dacă fapta care a dus la eroarea în activitatea judiciară și care a cauzat prejudicii părții, atrage răspunderea penală a magistratului. În argumentarea opiniei, se au în vedere consecințele unei asemenea răspunderi dar și cadrul procesual penal în care se efectuează cercetările și de aici consecințele în plan probator (în cadrul procedurii disciplinare, verificările efectuate sunt de natură administrativă).

În situația în care se stabilește că magistratul nu răspunde penal, în subsidiar, se poate trece la cercetarea sa disciplinară pentru a stabili dacă eroarea judiciară a fost rezultatul unei abateri disciplinare, fiind necesar, pentru exercitarea acțiunii în regres, ca abaterea disciplinară să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Un alt argument, privind ordinea în care ar trebui stabilită răspunderea magistratului pentru erorile judiciare în cazul exercitării acțiunii în regres, se întemeiază pe efectele juridice ale soluției dispusă în cadrul procesului penal, în temeiul dispozițiilor art. 16 fit. a) din Codul de procedură penală (inexistența faptei), care exclude orice formă a răspunderii magistratului.

O precizare care se impune a fi făcută este dificultatea efectuării cercetării disciplinare pentru erorile judiciare ale magistratului, justificată de perioada mare de timp între data comiterii erorii judiciare și data când se naște dreptul acțiunii în despăgubiri a statului pentru a angaja răspunderea civilă a magistratului. În practica celor două Comisii de disciplină pentru judecători și procurori, din anul 2006 până în prezent, în toate sesizările Ministerului Economiei și Finanțelor, s-au invocat, ca temei al soluțiilor de clasare dispuse față de magistrați, dispozițiile art. 46 alin. 8 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, împlinirea termenului de un an de la data săvârșirii abaterii în care acțiunea disciplinară poate fi exercitată.

În consecință, deși se susține pentru reglementarea unitară a răspunderii magistratului pentru erorile judiciare cauzate în procese penale sau civile, nu se apreciază ideea exprimată de unii autori că, odată declanșată răspunderea Statului pentru erorile judiciare ale magistraților de către victima erorii, acesta să poată chema în garanție magistratul, potrivit procedurii dreptului comun (art. 60-63 din Codul de procedură civilă).

3.2. Răspunderea disciplinară a magistratului

În cazul normelor profesionale, aprecierea conduitei magistratului se poate face prin analizarea și interpretarea unui set de norme legale, regulamentare sau administrative general valabile pentru oricare dintre magistrați, iar în cazul normelor morale, conduita magistratului se raportează la un set de principii morale, scrise sau nescrise, care diferă de la o societate la alta. Astfel, ceea ce este moral într-o societate sau chiar într-un grup social poate fi apreciat ca imoral în altă societate sau grup de indivizi.

Răspunderea disciplinară a magistratului este o formă de răspundere independentă în raport cu celelalte forme ale răspunderii juridice. Ea are un caracter personal iar faptele considerate abateri și care atrag sancționarea administrativă a magistratului sunt expres prevăzute de lege în textul articolului 99 din Legea nr. 303/2004, modificată și completată, fiind în strânsă legătură cu activitatea judiciară a magistratului și conduita acestuia la serviciu ori în societate.

Ceea ce este esențial în responsabilizarea disciplinară a magistratului este stabilirea unor reguli stricte și detaliate privind declanșarea procedurii disciplinare, a titularului unei asemenea acțiuni, instanței care să le aplice și a sancțiunilor care se pot aplica pentru un comportament necorespunzător dovedit în cadrul unei asemenea proceduri. Prin prezentarea practicii Comisiilor de disciplină și a Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii – care îndeplinesc rolul de instanțe de judecată în materia răspunderii disciplinare -sunt relevate limitele răspunderii administrative a magistratului, particularitățile exercitării acțiunii disciplinare și consecințele aplicării unei sancțiuni asupra carierei magistratului.

Prezentarea legislației și a practicii statelor europene în materia răspunderii disciplinare a magistratului permite o analiză comparativă a actualului cadru legislativ din România.

Corolarul puterii este responsabilitatea. Creșterea puterii judecătorești, relevată câteodată de acuzațiile guvernanților, dar și de părțile implicate în judecată, reînnoiește întrebarea, rămasă clasică, a responsabilizării serviciului public al justiției și deopotrivă a magistratului.

Ideea responsabilității magistratului ar putea fi privită ca un impediment într-o judecată liberă, ce aduce în discuție interese contradictorii (imparțialitate – independență – responsabilitate pentru actul judiciar), dar, în realitate, ea răspunde principiului independenței magistratului. Controlul activității publice a magistratului prin responsabilizarea sa disciplinară, într-un cadru organizat și în afara oricăror influențe din afara sistemului, include o finalitate esențială și anume realizarea echilibrului, garantat prin Constituție și prin legile de organizare judiciară, între independența și responsabilitatea sa.

Orice sistem judiciar are nevoie de un organism disciplinar, oricare ar fi forma acestuia, însă important pentru responsabilizarea disciplinară a magistratului este stabilirea unor reguli stricte și detaliate privind declanșarea procedurii disciplinare, a titularului unei asemenea acțiuni, instanței care să le aplice și a sancțiunilor care se pot aplica pentru un comportament necorespunzător dovedit în cadrul unei asemenea proceduri.

Potrivit Recomandării nr. R(94) 12 a CCJE, procedurile disciplinare trebuie întotdeauna „să fie definite" în „termeni preciși prin lege", sancțiunile disciplinare să fie aplicate de „un organism competent, special, care are ca sarcină să aplice sancțiuni și măsuri disciplinare, când nu sunt aplicate de un tribunal, și ale cărui decizii vor fi controlate de un organ juridic superior, sau care este un organ juridic superior" astfel că magistrații trebuie să beneficieze de măsuri de protecție cel puțin echivalente celor oferite de art. 6.1 din Convenția europeană pentru drepturile libertățile fundamentale ale omului. Referitor la sancțiunile ce pot fi aplicate magistraților, Carta europeană a judecătorilor, în art. 5.1, statuează că „scara sancțiunilor care pot fi impuse este prevăzută de statut și trebuie să se supună proporționalității".

În ce privește conduita magistratului, CCJE a precizat că este incorect să se facă o legătură între standardele de comportament profesional și comportamentul necorespunzător al magistratului, care poate da naștere la sancțiuni disciplinare. Standardele profesionale reprezintă o bună practică, pe care toți magistrații trebuie să încerce să o dezvolte și spre care trebuie să aspire, fiind greșit a le echivala ca un comportament necorespunzător, care justifică proceduri disciplinare.

Pentru a justifica procedurile disciplinare, comportamentul magistratului trebuie să fie grav și flagrant, într-un mod care nu poate fi interpretat ca o nerespectare a standardelor profesionale.

În sistemul nostru judiciar, un efort considerabil în munca pentru afirmarea responsabilității și sancționarea disciplinară a magistratului, care să garanteze și să păstreze acest echilibru, i-a revenit Consiliului Superior al Magistraturii.

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței autorității judiciare, fapt ce explică dezbaterile ample care au existat în timp pentru a înlătura rolul său în responsabilitatea disciplinară a magistratului.

În evoluția sistemului judiciar din România, Consiliul Superior al Magistraturii a fost înființat pentru prima dată prin Legea din 24 martie 1909 pentru modificarea unor dispoziții din legile relative la organizarea judecătorească, lege care, în Titlul III – „Despre Consiliul Superior al Magistraturii", prevedea că acest organism va funcționa pe lângă Ministerul Justiției și va avea ca atribuțiuni: „a-și da cu părerea, conform legii, asupra confirmării, numirii și înaintării magistraților de orice grad, începând cu judecătorii de ocoale și cei de tribunale de județe; a judeca, conform legii, infracțiunile magistraților inamovibili la datoriile profesionale, și a hotărî pedepsele aplicabile acelora care se abat de la acele datorii; a-și da avizul în toate cazurile în care va fi consultat de ministru; a îndeplini orice altă însărcinare ce i s-ar da prin legi".

În organizarea inițială, Consiliul era compus din: 3 membri și un supleant, aleși de Curtea de Casațiune, 2 membri și un supleant, aleși de Curtea de Apel București; inspectorul curților de apel sau, în lipsa lui, un al patrulea membru, ales de Curtea de Casațiune, ori de câte ori existau chestiuni privitoare la Curtea de Casațiune sau la Curțile de apel; unul dintre inspectorii tribunalelor, desemnat de ministru; un delegat al Ministerului de Justiție sau de ministrul însuși.

Membrii erau aleși de fiecare Curte, în adunarea generală, în prezența procurorului general respectiv, cu scrutin secret și cu majoritate absolută a voturilor. În prerogativele ministrului de justiție era și aceea că putea să convoace Consiliul ori de câte ori aprecia că era nevoie.

Modificări privind componența Consiliului Superior al Magistraturii, cvorumul necesar pentru desfășurarea ședințelor și luarea deciziilor, înlocuirea membrilor consiliului, precum și persoanele care puteau ocupa postul de secretar general, au fost aduse prin Legea privind organizarea judecătorească din anul 1924, modificată în anul 1925.

Dispozițiile privind Consiliul Superior al Magistraturii au fost abrogate prin Legea de organizare judecătorească din anul 1952, fiind reînființat după o perioadă de aproape 40 de ani, ca urmare a schimbării regimului politic din România după decembrie 1989. Astfel, în două articole din Constituția României de la 1991 sunt cuprinse prevederi referitoare la Consiliul Superior al Magistraturii, în art. 132, potrivit căruia „Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistrați aleși, pentru o perioadă de 4 ani, de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună" și în art. 133, în care erau prezentate succint atribuțiile acestui organism al corpului magistraților „(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii. În acest caz, lucrările sunt prezidate, fără drept de vot, de ministrul justiției; (2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. În acest caz, lucrările sunt prezidate de președintele Curții Supreme de Justiție".

Prin adoptarea Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, în Titlul V, articolele 71-73, au fost reglementate componența consiliului, modul de alegere a membrilor, atribuțiile acestuia, condițiile de cvorum pentru desfășurarea ședințelor și adoptarea deciziilor iar pentru buna funcționare a consiliului s-a prevăzut, în art. 74, necesitatea adoptării unui regulament.

În materie de disciplină, Consiliul îndeplinea rolul de instanță disciplinară numai în ceea ce privea judecătorii iar în această situație, ședințele erau prezidate de președintele Curții Supreme de Justiție. Sancțiunile disciplinare puteau fi contestate de magistrat (judecător) la Curtea Supremă de Justiție, Completul de 7 judecători, ulterior, Completul de 9 judecători (prin adoptarea Legii nr.79/1996, care a modificat Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993).

În cazul procurorilor, sancțiunile disciplinare erau aplicate de Comisia de disciplină din cadrul Ministerului Public, în conformitate cu dispozițiile din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească și puteau fi contestate la Curtea Supremă de Justiție, Completul de 7 judecători ulterior, Completul de 9 judecători. Din Comisia de disciplină a Ministerului Public făceau parte 5 procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, aleși pe 4 ani dintre membrii acestui parchet și ședințele erau prezidate de procurorul cu cel mai mare grad, iar la grade profesionale egale, de procurorul cu cea mai mare vechime în grad. O remarcabilă evoluție, în plan legislativ, pentru organizarea și activitatea judiciară dar și pentru statutul magistraților a constituit-o adoptarea Legii nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, privind revizuirea Constituției României.

După revizuire, legea fundamentală instituie și garantează principiile care definesc un stat democratic și de drept. în articolul 1 alin. (4) este prevăzut, în mod expres și neechivoc, principiul separației și echilibrului celor trei puteri ale statului: „Statul se organizează potrivit principiului separației puterilor legislativă -executivă -judecătorească, în cadrul democrației constituționale", iar alineatul (5) al aceluiași articol consacră principiul legalității, potrivit căruia „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Rolul de garant al independenței justiției a fost stabilit în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii, care, deși nu face parte din instanțele judecătorești ce înfăptuiesc justiția, este cuprins în Titlul III, Capitolul VI, intitulat „Autoritatea judecătorească". Pentru a da eficiență activității și rolului acestui organism judiciar, în articolele 133-134, Constituantul a stabilit structura, organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în articolul 133 alin. (2) din Constituție este stabilit un număr de 19 membri care compun Consiliul Superior al Magistraturii, dintre care 14 membri sunt aleși de adunările generale ale magistraților și validați de Senat (9 judecători și 5 procurori) și formează cele două secții ale consiliului; 2 reprezentanți ai societăților civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de reputație profesională și morală, aleși de Senat și care participă numai la lucrările Plenului; 3 membri de drept, respectiv ministrul justiției, președintele înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Durata mandatului membrilor Consiliului este de 6 ani.

Președintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre cei 14 membri, selectați de adunările generale ale magistraților, pentru un mandat de un an, care nu poate fi reînnoit. Pe perioada mandatului de președinte și vicepreședinte al Consiliului, magistrații nu desfășoară activitatea de judecător și procuror. Ceilalți membri ai Consiliului pot opta pentru suspendarea activității de judecător sau procuror, până la terminarea mandatului.

Conform alineatului (6) al articolului 133, Președintele României prezidează ședințele Consiliului la care participă.

Aplicarea normelor constituționale referitoare la organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului s-a concretizat în adoptarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, fiind astfel reglementată și natura juridică a acestui organism judiciar și Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii.

Fără a face o prezentare detaliată a atribuțiilor Consiliului, ne vom rezuma la cele privind răspunderea disciplinară a magistratului (judecător și procuror).

în Capitolul IV – Secțiunea a 4-a din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt stabilite atribuțiile Consiliului în materia răspunderii disciplinare a magistraților, care, prin secțiile sale, are rol de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată.

Titulari ai acțiunii disciplinare sunt Comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, alcătuite din 3 inspectori din cadrul Inspecției judiciare. Efectuarea cercetării prealabile este obligatorie în vederea exercitării acțiunii disciplinare în fața celor două Secții și ea se dispune de cele două comisii sau de Plen, în cazul membrilor Consiliului.

Împotriva hotărârilor Secțiilor, prin care se soluționează acțiunea disciplinară, se poate formula recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție (urmare adoptării Legii nr. 202/2010) care verifică legalitatea acestor hotărâri.

Reforma instituită prin legea fundamentală a impus, după cum am văzut, o serie de prevederi noi privind statutul și alegerea membrilor Consiliului dar și în planul atribuțiilor ce revin acestui organism, cu privire la cariera, statutul și răspunderea disciplinară și deontologică a magistratului, fiind realizate astfel două deziderate importante pentru sistemul judiciar, independența membrilor aleși față de celelalte puteri ale statului și garanția respectării independenței justiției. Din perspectiva răspunderii disciplinare, modificările constituționale, precedate de modificarea și completarea legilor privind organizarea judiciară, au creat posibilitatea ca un corp de elită al magistraților să poată decide asupra unor fapte comise de magistrat și să aplice sancțiunile administrative corespunzătoare, potrivit regulii proporționalității, fără a aduce atingere echilibrului dintre independența magistratului, statutul acestuia și responsabilitatea pentru faptele/actele din activitatea judiciară.

Răspunderea disciplinară, ca orice formă a răspunderii juridice, are un rol subsidiar motivat de faptul că, în asigurarea ordinii de drept, conștiința răspunderii deține locul primordial, fiind o caracteristică a personalității umane. Ea a fost definită în literatura de specialitate ca fiind acea formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii, ce constă în sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către salariat a normelor legale, regulamentului intern, contractului individual și/sau colectiv de muncă, ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici.

Răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, nefiind posibilă răspunderea pentru fapta altuia sau o transmitere a răspunderii asupra moștenitorilor. Totodată, este o formă de răspundere independentă în raport cu celelalte forme ale răspunderii juridice.

O altă caracteristică dar și o particularitate a răspunderii disciplinare o constituie împrejurarea că faptele/actele considerate abateri și care atrag sancționarea administrativă a magistratului sunt expres prevăzute de lege și în strânsă legătură cu activitatea judiciară, în sens larg, dar privesc și conduita de care acesta trebuie să dea dovadă la serviciu ori în societate, atitudine impusă tocmai de statutul său de magistrat.

Până la modificările legislative din anul 2005, între abaterile disciplinare se regăsea și încălcarea normelor Codului deontologic [art. 99 lit. b) din Legea nr. 304/2004] însă, urmare a presiunilor exercitate de magistrați și Asociația Magistraților din România, această prevedere a fost eliminată, fiind menținute în noua reglementare, drept abateri, unele fapte care privesc conduita magistratului în afara atribuțiilor de serviciu și care au corespondent în normele deontologice.

Este adevărat că standardele de conduită profesională și morală, pe care corpul magistraților și le-a impus, presupun acceptarea și perfecționarea lor ca valori ale profesiei și statutului pe care îl au în virtutea funcției deținute, fără a fi necesară stabilirea unei măsuri coercitive în situația nerealizării acestor obiective. Cu toate acestea, au existat situații în care fapte/acte ale magistraților, deși au adus atingere prestigiului justiției, nu au putut fi sancționate, întrucât nu se încadrau în niciuna dintre abaterile prevăzute de lege și, în consecință, nu exista nicio răspundere a magistratului.

În acest context, prin Hotărârea nr. 564 din 19.06.2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, s-au adus unele modificări privind stabilirea și declanșarea procedurilor administrative față de magistrații care încalcă normele Codului deontologic, consecințele conduitei necorespunzătoare fiind relevante pentru evaluarea profesională a judecătorului și procurorului.

Cadrul general al răspunderii disciplinare a magistratului se regăsește în articolul 94 din Legea nr. 303/2004, modificată și republicată, care prevede că magistrații răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.

În conformitate cu prevederile legii privind statutul judecătorilor și procurorilor, magistratul răspunde disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu și faptele care afectează prestigiul justiției, sediul materiei fiind reglementat de Cap. II, art. 98-100 din Legea nr. 303/2004, modificată și republicată.

În dreptul comun (Codul muncii), abaterea disciplinară este definită ca fiind „fapta în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici”.

În consecință, elementele constitutive ale abaterii disciplinare sunt: obiectul (relațiile sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă), latura obiectivă (fapta – acțiunea sau inacțiunea salariatului), subiectul (întotdeauna o persoană fizică în calitate de subiect calificat-salariatul) și latura subiectivă (vinovăția sub forma intenției directe și indirecte sau culpa cu ușurință sau cu nesocotință a salariatului). Totodată, între abaterea disciplinară săvârșită și rezultatul produs ca urmare a comiterii ei trebuie să existe o legătură de cauzalitate, legătură care se prezumă a exista atunci când sunt probate elementele constitutive și urmarea negativă asupra relațiilor sociale de muncă, ordinea și disciplina muncii.

Necesitatea stabilirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv a laturii obiective și subiective, a fost susținută și de Consiliul Superior al Magistraturii care, într-o hotărâre din anul 2002 a menționat că, pentru a se putea reține în sarcina unui magistrat săvârșirea unei abateri disciplinare, este necesar să se stabilească dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, latura obiectivă și subiectivă. în absența unuia dintre aceste elemente, abaterea disciplinară nu subzistă și nici nu poate fi angajată răspunderea disciplinară a magistratului.

Literatura juridică a definit abaterea judiciară ca fiind „o încălcare cu vinovăție de către salariat, indiferent de funcția sau postul pe care îl ocupă, a obligațiilor sale, inclusiv a normelor de comportare". Spre deosebire de dreptul comun (Codul muncii), unde abaterile disciplinare sunt considerate acele fapte prin care sunt încălcate normele legale, regulamentare, statutare sau contractuale, în cazul magistraților nu există o încălcare a normelor contractuale, întrucât aceștia nu încheie un contract de muncă.

În considerentele celor precizate și a dispozițiilor art. 98 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și republicată, abaterea disciplinară săvârșită de un magistrat poate fi definită ca fiind fapta acestuia de încălcare, cu vinovăție sau din culpă, a normelor legale, regulamentare privind statutul magistratului, care aduce atingere activității și prestigiului justiției.

Dacă, în cazul răspunderii civile, pentru prejudiciile cauzale prin erorile judiciare, Statul răspunde patrimonial și, ulterior, se îndreaptă cu acțiunea în regres împotriva magistratului, în ipoteza răspunderii disciplinare, vorbim de o responsabilitate juridică personală și directă, care derivă din obligația acestuia față de funcția si rolul său în sistemul judiciar, dar și din conduita pe care trebuie sa o dovedească față de justițiabili și stat.

Tot o particularitate a răspunderii disciplinare este și obligativitatea efectuării cercetării prealabile pentru a stabili norma legală, regulamentară sau de conduită încălcată de magistrat, forma de vinovăție a acestuia și împrejurările concrete ale comiterii abaterii, cercetarea fiind dispusă numai de titularul acțiunii (comisiile de disciplină) printr-o rezoluție motivată (cu o singură excepție, în cazul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, când cercetarea prealabilă se dispune de către Plen).

În cadrul cercetării prealabile, trebuie dovedită vinovăția ori culpa judecătorului sau procurorului care a încălcat normele legale sau regulamentare și a adus atingere actului de justiție. Etapa prealabilă exercitării acțiunii disciplinare a existat și în reglementările anterioare, însă elementul de noutate îl reprezintă faptul că ea se dispune de către titularul acțiunii disciplinare, verificările se efectuează de către inspectorii din cadrul Inspecției judiciare care funcționează pe lângă Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel fiind realizată transparența cercetărilor în procedura administrativă și respectarea principiilor independenței și imparțialității care guvernează activitatea magistraților.

În consecință, prin crearea unui organism independent, format din magistrați, numiți de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, cu atribuții în exercitarea acțiunii disciplinare și prin adoptarea unor norme procedurale care să permită transparența cercetării prealabile, s-a instituit o garanție a respectării independenței magistratului în relațiile cu factorii de decizie din cadrul instanței sau parchetului.

Evoluția în plan legislativ a reglementărilor privind răspunderea disciplinară a magistraților nu a fost lipsită de critici. Astfel, adoptarea Legii nr. 356/2006 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și altor legi speciale a adus modificări și în ceea ce privește conținutul unor abateri disciplinare: de exemplu, art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, care reglementează ca abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea credință, gravă neglijență ori nerespectarea normelor procedurale. Acest fapt a generat reacții negative chiar în rândul magistraților care, la întâlnirea Asociațiilor Magistraților Europeni din Ungaria (2006), au exprimat opinia că o astfel de prevedere legală constituie o încălcare a principiului independenței. În susținerea opiniei au invocat faptul că erorile judiciare pot fi îndreptate prin controlul judiciar și nu ar trebui să atragă o sancțiune disciplinară a magistratului, întrucât acesta ar fi îngrădit în activitatea sa, fiind permanent sub presiunea aplicării unei sancțiuni.

Stabilirea limitelor verificărilor administrative, care se efectuează în cadrul procedurii disciplinare, s-a dovedit a fi cea mai dificilă problemă, întrucât ele nu trebuie să afecteze independența și imparțialitatea magistraților.

A aprecia dacă un magistrat a încălcat normele legale, procedurale sau regulamentare presupune o analiză a actelor și măsurilor luate în cadrul activității sale judiciare, fără a aprecia însă asupra fondului (judecății), cu alte cuvinte, fără a analiza chestiunile de judecată. Incidența normelor legale și aplicabilitatea lor la situațiile de fapt deduse judecății sunt chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raționament logic și juridic al magistratului, de interpretare a normelor și dispozițiilor legale incidente în fiecare caz în parte. Opinia magistratului, întemeiată pe normele legale și exprimată prin soluția adoptată, este rezultatul unui proces analitic, de sinteză și interpretare propriu, astfel că, orice verificare a acestui raționament nu poate fi privită decât ca o atingere adusă principiului independenței judecătorului sau procurorului.

Abaterile disciplinare sunt expres prevăzute de art. 99 lit. a)-n) din legea menționată, fiind grupate pe trei mari categorii: interdicții și incompatibilități [lit. a)-c)], exercitarea îndatoririlor profesionale [lit. d)-i) și m)] și acte sau fapte care aduc atingere demnității și onoarei profesiei de procuror/judecător [lit. j)-l) și n)].

Analizând distincțiile dintre etică și deontologie profesională se va constata că etica reprezintă componenta morală în cultura și civilizația unei colectivități, cuprinzând ansamblul normelor de conviețuire a căror încălcare este sancționată de opinia publică iar, deontologia profesională este o componentă a eticii care cuprinde normele morale aplicabile la nivelul unei profesii, inclusiv magistratului, care se distinge prin circumstanțele în care ea se exercită în plan public și privat. Pentru acest motiv elaborarea unui cod deontologic este absolut necesară.

Normele codului deontologic al magistratului trebuie să fie concise, clare, simple și să cuprindă câteva principii de bază pentru a permite o delimitare între răspunderea disciplinară a magistratului și răspunderea morală, între cele două forme de răspundere există, în prezent, o anumită confuzie. Practica în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii oferă numeroase exemple în care magistrații au fost sancționați disciplinar pentru încălcarea unor norme morale ale profesiei.

Particularitățile privind exercitarea profesiei, deosebirile esențiale de statut, drepturile și obligațiile specifice, influența pe care judecătorul și procurorul o au asupra derulării relațiilor sociale, fac din corpul magistraților o entitate guvernată nu doar de norme juridice, ci și de reguli morale, care nu se regăsesc la alte categorii profesionale.

În cadrul societății, conduita fiecărui membru este apreciată de către ceilalți membri ai colectivității și considerată „convenabilă" sau „neconvenabilă" pentru ei sau grupul social, după cum aceasta se armonizează ori vine în conflict cu interesele acestora.

În esență, conviețuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără o ordine, care presupune un complex de reguli cărora să i se conformeze fiecare în parte. La asigurarea ordinii sociale în cadrul fiecărei societăți au concurat, succesiv, obiceiurile (tradiția, cutuma), preceptele religioase (ordinea religioasă, religia), preceptele morale (ordinea etică și morala) și normele juridice (ordinea juridică, dreptul). Obiceiurile și religia au contribuit la spiritualizarea conștiinței umane, astfel că ideea de bine și rău, frumos și urât, nimerit sau nenimerit s-a polarizat în jurul unor concepțiuni morale, fiind creată ordinea morală.

Regula de conduită conține întotdeauna o comandă (un ordin), prin care se cere să facem ceva (jussum), să nu facem ceva (vetitum) sau să facem, în anumite condițiuni (permissum), dar și consecința nerespectării ordinului, respectiv felul în care se va reacționa în vederea stabilirii ordinii tulburate.

Totodată, regula de conduită are un conținut abstract, fiind o creație a minții, o judecată a valorii actelor sociale, care, pentru a ajunge la cunoștința membrilor grupului social, este formulată cu ajutorul cuvintelor și are ca scop practic realizarea ordinii morale.

Dreptul, ca și morala și etica, este o parte componentă a conștiinței sociale care reglementează conduita oamenilor în societate. În timp ce etica desprinde principiile morale din viața societății, fără neapărat a le edicta și a le impune prin mijloace exterioare de constrângere, dreptul este constituit din totalitatea normelor de conduită, stabilite prin texte de lege de către stat și sancționate de organele abilitate în acest sens. Cu toate acestea, nimic nu se opune ca principiile etice să fie cuprinse într-un cod, care să cuprindă norme morale ale raporturilor sociale, fără ca aducerea lor la îndeplinire să se facă prin constrângere, de către organele statului.

Principiile etice și morale se regăsesc, de cele mai multe ori, în normele juridice, astfel că, unele dintre ele capătă consistență juridică, altele rămân sub forma normelor sau valorilor morale, mai puțin conturate și precise decât normele juridice.

Spre deosebire de morală, care impune individului o alegere a actelor pe care le poate îndeplini, confruntând două acte ale aceleiași persoane, raportate la normele morale și principiile etice dominante societății, dreptul confruntă un act cu un alt act, ambele provenind de la persoane diferite. Dreptul, totdeauna, pune față în față două subiecte și le impune o regulă, în sensul că ceea ce este posibil pentru o parte nu poate fi împiedicat de cealaltă.

Ceea ce caracterizează cel mai bine raporturile sociale reglementate de drept, în comparație cu morala, este posibilitatea pe care o oferă norma juridică uneia dintre cele două persoane de a formula pretenții sau exigențe față de cealaltă persoană. În schimb, norma morală indică îndatorirea a cărei aducere la îndeplinire va putea antrena efecte și pentru alte persoane, cărora nu le impune o regulă sau obligație, conduita lor nefiind determinată.

În aprecierea actelor, dreptul pleacă de la aspectul exterior, fizic, iar morala de la considerarea elementului intern sau psihic. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că norma morală, care intră în componența onestității, nu se mărginește a considera numai elementul psihic, cum ar fi intenția, sau alt fapt psihologic, ci se întinde până la cunoașterea actului exterior îndeplinit de persoană, adică actul fizic.

În consecință, ar fi greșit a concepe dreptul ca fiind lipsit de puterea de a investiga sfera psihică, ce aparține moralei, după cum nu poate fi conceput ca morala să facă abstracție de finalitatea actului extern. Cu alte cuvinte, între regula morală și regula juridică nu există nicio diferență de domeniu, de natură și de scop, deoarece dreptul trebuie să realizeze justiția iar ideea de dreptate este o idee morală.

3.3. Răspunderea penală a magistratului

Cel mai frecvent, cumul de răspunderi juridice se produce atunci când, printr-o singură faptă, săvârșită cu vinovăție sau din culpă, se încalcă atât normele penale cât și normele disciplinare și, concomitent, se produce și o încălcare a normelor de conduită impuse de Codul deontologic.

Dată fiind identitatea dintre unele norme penale, abaterile disciplinare descrise în art. 99 din legea privind statutul judecătorului și procurorului și normele deontologice, cu referire la Codul penal, în situația exercitării de către magistrat a funcției cu rea credință, gravă neglijență ori cu nerespectarea normelor procedurale se aduce atingere, deopotrivă, valorilor sociale ocrotite de norma penală dar și principiilor independenței și imparțialității ce guvernează activitatea judiciară, raporturilor de bună credință și respect față de ceilalți participanți la actul de justiție, instituite prin normele statutare și deontologice. Ceea ce trebuie remarcat este că nu orice încălcare a normelor penale constituie și o încălcare a normelor Codului deontologic sau o abatere disciplinară.

Deși, normele penale, abaterile disciplinare și normele instituite de Codul deontologic privesc aceleași elemente definitorii pentru activitatea magistratului: independența, imparțialitatea și integritatea, decența, egalitatea de tratament pentru toți cetățenii în fața legii, competența și diligenta, o delimitare între răspunderea penală și cea disciplinară și morală se poate face prin aprecierea, în concret, a comportamentului fiecărui magistrat în parte, în raport de atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală, norma disciplinară sau etică încălcată și prestigiului justiției.

În cazul cumulului răspunderii penale cu răspunderea disciplinară și morală, antrenarea răspunderii disciplinare și morale este condiționată de împrejurarea ca fapta să nu constituie infracțiune, în consecință, dacă magistratul este cercetat pentru săvârșirea unei fapte penale care îl face incompatibil cu exercitarea funcției, cercetarea disciplinară sau pentru nerespectarea normelor Codului deontologic nu poate începe, iar dacă a început, se suspendă până la soluționarea definitivă a procesului penal.

În cadrul răspunderii penale și al răspunderii disciplinare, forma și gradul de vinovăție reprezintă un element esențial, atât pentru caracterizarea ca infracțiune sau abatere disciplinară a faptei magistratului cât și pentru aplicarea pedepsei penale sau sancțiunii disciplinare, pe când în cazul răspunderii morale ceea ce este esențial este conduita magistratului raportat la principiile etice și sociale impuse de corpul magistraților dar și de comunitatea din care face parte.

Cumulul celor trei forme de răspundere a magistratului este justificat și sub aspectul sancțiunilor ce pot fi aplicate. Astfel, comiterea unei fapte de natură penală atrage pentru magistrat aplicarea unei pedepse penale, săvârșirea uneia dintre abaterile disciplinare atrage aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, care poate ajunge până la excluderea din magistratură, iar încălcarea normelor Codului deontologic nu atrage nicio sancțiune.

Atunci când Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii constată încălcarea normelor Codului deontologic de către un magistrat, se dispune menționarea acestei încălcări în baza de date a Inspecției judiciare, urmând a fi avută în vedere la procesul de evaluare a magistratului; sub aspectul evaluării activității profesionale a magistratului consecințele fiind aceleași ca și în cazul aplicării unei sancțiuni disciplinare.

Concluzii

În consecință, statutul magistratului în societate, rolul și locul acestuia în activitatea judiciară sunt reglementate prin dispozițiile constituționale și cele cuprinse în legile de organizare judiciară, potrivit cărora magistrații sunt independenți și sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

În ultima perioadă de timp judecătorii și procurorii sunt tot mai mult în atenția opiniei publice. Din nefericire nu se prezintă aspecte pozitive din activitatea lor, ci cazurile mediatizate nu fac decât să aducă un deserviciu profesiei. Deși, cum se spune într-un vechi proverb românesc „nu există pădure fără uscături”, consider că în magistratură probitatea morală ar trebui să fie la cea mai înaltă cotă. O conduită etică corespunzătoare statutului și rolului acestor profesii în societate trebuie să fie autoasumat.

Magistrații, atât judecătorii cât și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, egalitatea lor în fața legii, să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora și să respecte Codul deontologic.

În lucrarea s-au analizat condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială, disciplinară și morală în legătură cu activitatea judiciară, particularitățile și consecințele lor asupra carierei și reputației profesionale și morale a magistratului și nu în ultimul rând asupra prestigiului justiției; cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă, administrativă și morală.

Angajarea răspunderii patrimoniale a statului și, în subsidiar, a magistratului pentru erorile judiciare, deși nu este limitată numai la procesele penale, își găsește expresia cea mai clară în cauzele penale, unde se poate face distincție între adevăr și eroare iar consecințele erorii asupra valorilor și drepturilor fundamentale ale persoanei sunt mai mari. Statul răspunde pentru erorile judiciare independent de dovedirea vinovăției magistratului, el fiind obligat să asigure condițiile pentru ca erorile judiciare să nu se comită și tot el este răspunzător pentru alegerea și numirea magistratului.

Pentru a interveni răspunderea disciplinară a unei persoane nu este necesară producerea unui prejudiciu material, ca rezultat direct sau indirect al faptei săvârșite, fiind suficient ca abaterea să se fi produs ca o faptă concretă ce a avut drept consecință încălcarea cu vinovăție a obligațiilor de serviciu sau a normelor de conduită. De asemenea, răspunderea disciplinară este independentă de celelalte forme de răspundere și are un caracter personal, astfel că nu poate fi angajată acest tip de răspundere pentru fapta altei persoane.

Pe lângă răspunderea civilă și disciplinară, magistratul mai angajează și răspunderea penală ce presupune stabilirea vinovăției acestuia în exercitarea atribuțiilor judiciare, or, în toate aceste situații, instanța supremă a apreciat că, atunci când a aplicat și interpretat norma de drept, magistratul nu a fost interesat să pronunțe o hotărâre legală și temeinică, ci a urmărit, încă de la începutul procesului, să atribuie în mod ilegal în proprietatea părților terenuri care aparțineau statului, în baza înțelegerii prealabile cu acestea.

Bilbiografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Crîngașu L., Consiliul Superior al Magistraturii, Culegere de hotărâri privind independența, imparțialitatea și reputația profesională a judecătorilor și procurorilor, Universul Juridic, București, 2006.

Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura All Beck, Bucuresti, 2007

Deleanu, Ion, Institutii și proceduri constitutionale, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Derșidan E., Dicționar de termeni juridici, Ediție revizuită și adăugită, Editura Proteus, București, 2005.

Dragomir F., Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H.Beck, București, 2011.

Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Floca I.N., Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, Pravila cea mare a lui Matei Basarab, "Îndreptarea legii" Glava a 2-a.Vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București, 1990.

Gouron A., L. Mayali, AP. Schioppa, D. Simon, Error iudicis – Juristische Wahrheit und justizieller Intum, Vittorror Kloostermann Frankfurt am Main, 1998.

Ioan Alexandru, Otilia Giredariu, Ministerul public între executiv și justiție, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Leș Ioan, Noul Cod de procedura civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013.

Lupașcu Dan, Codul organizării judiciare 2015, Editura Universul Juridic, București, 2015.

Moroianu Gheorghe, Organizarea profesiilor juridice, Editura Fundatiei România de Mâine, București, 2013.

Popa Nicolae, Mihail Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generala a dreptului, Editia a 2 a, Editura All Beck, Bucuresti, 2005.

Popa N., M. C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, Ediția 2, Editura AII Beck, București, 2005.

Popa Ion, Tratat privind profesia de magistrat in Romania, Editura Universul Juridic, București, 2007.

Pop L., I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

Spinei Sebastian, Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Țiclea A., Tratat de Dreptul muncii, EdituraUniversul Juridic, București, 2013.

E. de Valicourt, L'erreur judiciaire, L'Harmattan, Logiques Juridiques, Paris, 2005.

II. Aricole în reviste

Beligrădeanu Ș., I. T. Ștefănescu, Discuții privind încetarea de drept a contractului individual de muncă II, Dreptul nr. 1/2004.

Ciaclei V., „Critica rațiunii penale" Studii de criminologie juridică și de drept penal, în articolul „Despre nevoia de echilibru Injustiția penală", Editura C.H. Beck, București, 2009.

Coțiu A., Considerații referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, Dreptul nr. 1/2003.

Diaconescu H., D.C. Dănișor, Poziția Ministerului Public față de puterea executivă în dreptul unor state vest-europene și în România, Dreptul nr. 5/2006.

Deleanu I., Notă la decizia nr. 331/2001 a Curții Constituționale, Pandectele române nr. 2/2002.

Dicționar explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan", Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Gabriela Cristina Frențiu, Răspunderea civilă delictuală, în calitate de comitent, a tribunalului, respectiv a parchetului de pe lângă tribunal, pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate sub semnătura magistratului, Dreptul nr. 3/2001.

Petre I., Considerații în legătură cu răspunderea patrimonială a statului și a judecătorilor și procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispozițiilor constituționale și legale, Dreptul nr. 9/2005.

Ruja M., Natura juridică a Ministerului Public, în revista „Dreptul”, anul VI, seria a III-a, nr. 4/2008.

Țăndărescu B., Jurisprudență C.E.D.O., Institutul Național al Magistraturii, Problematica reparării daunelor morale din perspectiva art. 10 din CEDO și a jurisprudenței interne și internaționale relevante, București, 2005.

III. Legislație

Constituția României revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr, 758/29 oct. 2003.

Legea nr.255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale publicată în M. Of. Nr. 515/2013 actualizată 07.02.2014. Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013 intrat în vigoare în 2014.

Legea nr. 78/2000, adoptată de legiuitor în scopul prevenirii, descoperirii și sancționării faptelor de corupție publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 219 din 18/05/2000 modificată și actualizată în 2014.

Legea nr. 354/21.07.2006 privind aprobarea O.U.G nr. 31/2006 pentru modificarea art. XVII alin. (3) din Legea nr. 161/2003 (M.Of. nr. 1.036 din 28.12.2006); Legea nr. 158/25.05.2005 pentru aprobarea O.U.G nr. 14/2005 privind modificarea formularelor pentru declarațiile de avere și interese (M.Of. nr. 449/26.05.2005), Legea nr. 171/2004 pentru completarea art. 94 din Legea nr. 161/2003 (M.Of. nr. 456/20.05.2004); O.U.G. nr. 40 din 20.05.2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 161/2003 (M.Of. nr. 378 din 2 iunie 2003) etc ultima modificare este odată cu intrarea în vigoare a Noului cod penal.

Legea nr. 247/2005 (M.Of. nr. 653 din 22.07.2005) modificată prin O.U.G. nr. 62/21.05.2008 pentru modificarea și completarea titlului VII din Legea nr. 247/2005 (M.Of. nr. 392 din 23.05.2008).

Legea nr. 303/2004 privind privind statutul magistraților publicată în M. Of. Nr. 576/2004 modificată prin OUG nr.48 din 21 mai 2013 pentru completarea art. 53 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor publicată în M. Of. Nr. 303/2013.

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii publicată în M. Of. Nr. 599/2004, modificată și republicată în M. Of. Nr. 827/2005 republicată în M. Of. Nr. 628/2012.

Decizia nr. 345/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 415 din 15 mai 2006.

Carta Europeană a Judecătorilor, Strasbourg, 08-10 iunie 1998.

O.G. nr. 94/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 31 august 1999.

Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.

IV. Pagini internet

http://books.google.com accesat la data de 20.05.2015.

www.mae.ro

www.mpublic.ro – Raport privind activitatea desfășurată de Ministerul Public pe anul 2014.

www.csml909.ro – Raport privind starea justiției pe anul 2014.

www.echr.coe.int

www.cambridge.org.

www.coe.int – Recomandarea nr. R(94)12 a CCJE.

www.coe.int – Carta europeană a judecătorilor.

www.coe.int – Comisia de lucru a CCJE-GT nr.l

V. Jurisprudență

Cauza Gavrileanu c. României

Cauza Tănase și alții c. României

Cauza Piersack c. Belgia din 1 octombrie 1982.

Cauza De Cubber contra Belgiei, hotărâri din 26 octombrie 1984 și 14 septembrie 1987.

Jurisprudența CEDO, Hotărârea din 09 iunie 1998 privind cauza Incal contra Turciei, www.echr.coe.int

Sentința civilă nr. 1051/2003 Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 1474/A/2004 a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 254/2006 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă.

Decizia Curții Constituționale nr. 633/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1138 din 15 septembrie 2005.

Decizia nr. 619/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 929 din 16 noiembrie 2006, Decizia nr. 277 din 22 martie 2007 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 308 din 09 mai 2007, Decizia nr. 1.052/2007 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 869 din 19 decembrie 2007, Decizia nr. 182/2008 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 255 din 26 februarie 2008.

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 11.12.2008.

Bilbiografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Crîngașu L., Consiliul Superior al Magistraturii, Culegere de hotărâri privind independența, imparțialitatea și reputația profesională a judecătorilor și procurorilor, Universul Juridic, București, 2006.

Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura All Beck, Bucuresti, 2007

Deleanu, Ion, Institutii și proceduri constitutionale, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006.

Derșidan E., Dicționar de termeni juridici, Ediție revizuită și adăugită, Editura Proteus, București, 2005.

Dragomir F., Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H.Beck, București, 2011.

Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Floca I.N., Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, Pravila cea mare a lui Matei Basarab, "Îndreptarea legii" Glava a 2-a.Vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, București, 1990.

Gouron A., L. Mayali, AP. Schioppa, D. Simon, Error iudicis – Juristische Wahrheit und justizieller Intum, Vittorror Kloostermann Frankfurt am Main, 1998.

Ioan Alexandru, Otilia Giredariu, Ministerul public între executiv și justiție, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Leș Ioan, Noul Cod de procedura civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013.

Lupașcu Dan, Codul organizării judiciare 2015, Editura Universul Juridic, București, 2015.

Moroianu Gheorghe, Organizarea profesiilor juridice, Editura Fundatiei România de Mâine, București, 2013.

Popa Nicolae, Mihail Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generala a dreptului, Editia a 2 a, Editura All Beck, Bucuresti, 2005.

Popa N., M. C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, Ediția 2, Editura AII Beck, București, 2005.

Popa Ion, Tratat privind profesia de magistrat in Romania, Editura Universul Juridic, București, 2007.

Pop L., I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

Spinei Sebastian, Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Țiclea A., Tratat de Dreptul muncii, EdituraUniversul Juridic, București, 2013.

E. de Valicourt, L'erreur judiciaire, L'Harmattan, Logiques Juridiques, Paris, 2005.

II. Aricole în reviste

Beligrădeanu Ș., I. T. Ștefănescu, Discuții privind încetarea de drept a contractului individual de muncă II, Dreptul nr. 1/2004.

Ciaclei V., „Critica rațiunii penale" Studii de criminologie juridică și de drept penal, în articolul „Despre nevoia de echilibru Injustiția penală", Editura C.H. Beck, București, 2009.

Coțiu A., Considerații referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, Dreptul nr. 1/2003.

Diaconescu H., D.C. Dănișor, Poziția Ministerului Public față de puterea executivă în dreptul unor state vest-europene și în România, Dreptul nr. 5/2006.

Deleanu I., Notă la decizia nr. 331/2001 a Curții Constituționale, Pandectele române nr. 2/2002.

Dicționar explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan", Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Gabriela Cristina Frențiu, Răspunderea civilă delictuală, în calitate de comitent, a tribunalului, respectiv a parchetului de pe lângă tribunal, pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate sub semnătura magistratului, Dreptul nr. 3/2001.

Petre I., Considerații în legătură cu răspunderea patrimonială a statului și a judecătorilor și procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispozițiilor constituționale și legale, Dreptul nr. 9/2005.

Ruja M., Natura juridică a Ministerului Public, în revista „Dreptul”, anul VI, seria a III-a, nr. 4/2008.

Țăndărescu B., Jurisprudență C.E.D.O., Institutul Național al Magistraturii, Problematica reparării daunelor morale din perspectiva art. 10 din CEDO și a jurisprudenței interne și internaționale relevante, București, 2005.

III. Legislație

Constituția României revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr, 758/29 oct. 2003.

Legea nr.255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale publicată în M. Of. Nr. 515/2013 actualizată 07.02.2014. Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013 intrat în vigoare în 2014.

Legea nr. 78/2000, adoptată de legiuitor în scopul prevenirii, descoperirii și sancționării faptelor de corupție publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 219 din 18/05/2000 modificată și actualizată în 2014.

Legea nr. 354/21.07.2006 privind aprobarea O.U.G nr. 31/2006 pentru modificarea art. XVII alin. (3) din Legea nr. 161/2003 (M.Of. nr. 1.036 din 28.12.2006); Legea nr. 158/25.05.2005 pentru aprobarea O.U.G nr. 14/2005 privind modificarea formularelor pentru declarațiile de avere și interese (M.Of. nr. 449/26.05.2005), Legea nr. 171/2004 pentru completarea art. 94 din Legea nr. 161/2003 (M.Of. nr. 456/20.05.2004); O.U.G. nr. 40 din 20.05.2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 161/2003 (M.Of. nr. 378 din 2 iunie 2003) etc ultima modificare este odată cu intrarea în vigoare a Noului cod penal.

Legea nr. 247/2005 (M.Of. nr. 653 din 22.07.2005) modificată prin O.U.G. nr. 62/21.05.2008 pentru modificarea și completarea titlului VII din Legea nr. 247/2005 (M.Of. nr. 392 din 23.05.2008).

Legea nr. 303/2004 privind privind statutul magistraților publicată în M. Of. Nr. 576/2004 modificată prin OUG nr.48 din 21 mai 2013 pentru completarea art. 53 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor publicată în M. Of. Nr. 303/2013.

Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii publicată în M. Of. Nr. 599/2004, modificată și republicată în M. Of. Nr. 827/2005 republicată în M. Of. Nr. 628/2012.

Decizia nr. 345/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 415 din 15 mai 2006.

Carta Europeană a Judecătorilor, Strasbourg, 08-10 iunie 1998.

O.G. nr. 94/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 31 august 1999.

Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.

IV. Pagini internet

http://books.google.com accesat la data de 20.05.2015.

www.mae.ro

www.mpublic.ro – Raport privind activitatea desfășurată de Ministerul Public pe anul 2014.

www.csml909.ro – Raport privind starea justiției pe anul 2014.

www.echr.coe.int

www.cambridge.org.

www.coe.int – Recomandarea nr. R(94)12 a CCJE.

www.coe.int – Carta europeană a judecătorilor.

www.coe.int – Comisia de lucru a CCJE-GT nr.l

V. Jurisprudență

Cauza Gavrileanu c. României

Cauza Tănase și alții c. României

Cauza Piersack c. Belgia din 1 octombrie 1982.

Cauza De Cubber contra Belgiei, hotărâri din 26 octombrie 1984 și 14 septembrie 1987.

Jurisprudența CEDO, Hotărârea din 09 iunie 1998 privind cauza Incal contra Turciei, www.echr.coe.int

Sentința civilă nr. 1051/2003 Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 1474/A/2004 a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 254/2006 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă.

Decizia Curții Constituționale nr. 633/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1138 din 15 septembrie 2005.

Decizia nr. 619/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 929 din 16 noiembrie 2006, Decizia nr. 277 din 22 martie 2007 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 308 din 09 mai 2007, Decizia nr. 1.052/2007 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 869 din 19 decembrie 2007, Decizia nr. 182/2008 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 255 din 26 februarie 2008.

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 11.12.2008.