.raspunderea Juridica a Individului Pentru Infractiuni Internationale

I N T R O D U C E R E

Noțiuni generale privind răspunderea juridică pentru infracțiuni internaționale

Printre problemele fundamentale ale dreptului internațional se află și răspunderea juridică, ea constituind principalul instrument în prevenirea și sancționarea încălcării normelor de drept internațional privind asigurarea punerii în aplicare a legislației internaționale și a păcii.

Normele dreptului internațional, ca orice norme obligatorii trebuie să fie respectate fără rezerve de către toate statele, de organizațiile internaționale, precum și de persoanele fizice, încălcarea acestor norme atrăgând în mod necesar, dat fiind caracterul lor obligatoriu, răspunderea internațională. Așadar, răspunderea internațională poate să apară în urma unui act antisocial, ilicit, constând în violarea unei norme de conduită în relațiile dintre state, drept pentru care este necesară aplicarea unei sancțiuni și care atrage obligația celor care au nesocotit normele acestui drept de a suporta consecințele acțiunilor lor sub forma pedepselor stabilite prin acordul de voință al statelor.

În cea mai mare parte legislațiile actuale, la care se asociază doctrina și jurisprudența, principiu juridic potrivit căruia infracțiunea este temeiul răspunderii penale. Denumirea de infracțiune include în sfera sa atât delictele săvârșite cu intenție sau din culpă, cât și crimele de drept comun și internațional. Instituția răspunderii internaționale a evoluat în special după cel de-al doilea război mondial câștigând treptat o nouă valoare juridică.

Statutele tribunalelor militare internaționale de la Nurenberg și Tokio, Convențiile încheiate la Geneva în 1948 (asupra genocidului) și în 1949 (protecția persoanelor civile în timp de război) definesc faptele considerate ca infracțiuni grave și consacră angajamentul reciproc al statelor semnatare de a lua toate măsurile legislative pentru fixarea sancțiunilor aplicabile persoanelor care comit asemenea infracțiuni, acestea fiind de competența jurisdicțiilor naționale. Ulterior, numeroasele documente și rezoluții ale Adunării Generale O.N.U., urmate de convenții internaționale au consacrat atât principiul renunțării la forță și la amenințarea cu forța, cât și instituirea răspunderii statelor, a organizațiilor naționale și internaționale, a persoanelor fizice în calitate de organe ale statului și a persoanelor particulare.

C A P I T O L U L I

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PRIVIND INFRACȚIUNILE INTERNAȚIONALE

Clasificarea infracțiunilor internaționale

Ierarhizarea infracțiunilor internaționale de către specialiștii în materie a fost făcută după mai multe criterii

Unul dintre principiile după care pot fi clasificate infracțiunile internaționale îl reprezintă scopul urmărit de autorul acestora, după cum acesta comportă sau nu un element politic sau ideologic.

Astfel, în prima ipostază, când conține deci elementul menționat sunt încadrate crimele contra umanității, crimele contra păcii și securității omenirii, inclusiv genocidul, crimele de război și terorismul internațional, problemă ce face obiectul actualei documentări.

În cea de-a doua categorie intră prin urmare infracțiunile lipsite de elementul politic ori ideologic, cum sunt: traficul de stupefiante, pirateria, traficul de femei și copii, falsificarea de monede, etc.

Un alt criteriu al clasificării infracțiunilor internaționale, este cel după subiectul infracțiunii:

– în acest sens, distingem infracțiuni al căror subiect nu poate fi decât statul, respectiv: infracțiunile comise de organe ale statului în numele și pe seama statului.

Astfel, statul devine subiect al infracțiunii internaționale, ori de câte ori violează un angajament asumat sau nesocotește o normă de drept internațional.

De asemenea, organizațiile internaționale pot deveni și ele subiecte ale infracțiunilor internaționale în măsura în care comit acte ilicite generate de daune produse unui stat, grupuri de state ori alte organizații internaționale.

După cum actul ilicit, în sensul juridic este opera unei persoane fizice, pot deveni subiecte ale infracțiunilor internaționale și persoanele oficiale care comit infracțiuni în calitatea lor de reprezentanți ai statului sau funcționari ai organizațiilor internaționale care se fac vinovați de violarea dreptului internațional.

– cea de-a doua categorie a criteriului menționat o reprezintă infracțiunile al căror subiect este individul ca persoană particulară.

Persoanele particulare pot deveni și ele subiecte ale infracțiunilor internaționale, dacă acțiunile lor ilicite sunt incriminate sau tolerate de statul căruia aparțin, precum și în cazul când săvârșesc crime internaționale.

Tipul lui “delicti commisi”, respectiv după cum infracțiunile au fost comise în timp de pace sau în timp de război, reprezintă un alt criteriu de clasificare al infracțiunilor internaționale.

Clasificând infracțiunile comise de state, penalistul român Vespasian Pella, consideră crime de război următoarele acțiuni:

Fapta de a comite primul:

– declararea de război altui stat;

– invazia cu forțele sale armate, chiar fără declarație de război, a unui teritoriu al altui stat;

– atacul cu forțele terestre, navale sau aeriene, chiar fără declarație de război a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui stat;

– blocarea navală a coastelor sau a porturilor altui stat;

– sprijinirea bandelor înarmate, care, de pe teritoriul său invadează teritoriul altui stat, sau refuzul, fără a ține seama de cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu, măsurile cu putință pentru a lipsi aceste bande de orice ajutor de protecție.

b) Folosirea, comerțul, aprovizionarea, antrenamentul cu mijlocele de război interzise.

c) Recrutarea și instruirea militară a unor contingente superioare celor autorizate.

d) Recurgerea, atât în timp de pace, cât și în timp de război, la metode de exterminare, de înrobire sau persecuție a unor personalități civile și constând în acte îndreptate contra vieții, integrității corporale, sănătății sau libertății (genocidul).

e) Nereprimarea crimelor pregătite pe teritoriul statului și care sunt îndreptate contra independenței sau integrității teritoriale ale altui stat.

f) Fapta unui stat de a tolera pe teritoriul său, sau de a acorda prin orice mijloace ajutor sau asistență indivizilor sau organizațiilor internaționale, care pregătesc infracțiuni contra intereselor unui alt stat cu deosebire:

– atentat la viața sau la libertatea, fie a șefilor de state străine, fie a membrilor guvernului, a adunărilor politice sau administrative, ori a corpurilor judecătorești ale unui stat străin;

asocierea în vederea comiterii acelorași infracțiuni.

g) Amestecul unui stat în luptele politice interne ale unui alt stat.

h) Manevre sau mobilizări efectuate în scopul demonstrațiilor de forță.

i) Amenințarea nejustificată cu recurgerea la violență.

j) Violarea imunității diplomatice a reprezentanților străini.

k) Orice acțiune neloială comisă sau tolerată de un stat în scopul de a compromite creditul unui alt stat.

Profesorul Grigore Geamănu, în lucrarea sa “Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale” clasifică infracțiunile internaționale, după apartenența lor, în 3 grupe:

infracțiuni comise de state;

infracțiuni comise de organe ale statului;

infracțiuni comise de persoane particulare.

Răspunderea persoanelor fizice pentru infracțiuni internaționale

Instituția răspunderii penale a persoanelor fizice în Dreptul internațional a constituit obiectul preocupărilor teoreticienilor, justiției internaționale încă din sec. XIX. Ea cuprinde atât răspunderea persoanelor fizice care au acționat ca organe de stat, cât și răspunderea persoanelor particulare care au săvârșit infracțiuni internaționale. În literatura juridică internațională sau purtat discuții și teza potrivit căreia răspunderea pentru infracțiunile internaționale revine numai indivizilor, apărată de N. Politis

Doctrina a oscilat între cele teri concepții, manifestând în cele din urmă preferință pentru cea cumulativă. Într-o lucrare a sa intitulată “Crima de stat”, profesorul P. Drost, deși arată că statul este o ficțiune respingând răspunderea penală a acestuia, recunoaște totuși răspunderea pecuniară a statului pentru violarea dreptului internațional, atribuind acestei răspunderi un caracter exclusiv civil. În ceea ce privește răspunderea penală pentru “Crime de stat”, în dreptul internațional aceasta cade asupra persoanelor fizice.

Ideea de bază a instituției răspunderii penale a persoanelor fizice a fost exprimată în ședința Tribunalului Internațional de la Nurenberg, în care se arată că, crimele împotriva dreptului internațional sunt comise de oameni și nu de entități abstracte, fiind astfel necesară pedepsirea persoanelor fizice vinovate.

Persoanele fizice, acționând în calitate de organe ale statului săvârșesc infracțiuni internaționale ori de câte ori decid, ordonă sau execută acte incriminate și pedepsite de Dreptul internațional penal.

Răspunderea penală a acestor persoane are la bază și faptul că asigură represiune reală, eficace, este aceea care lovește pe adversarii vinovați de încălcarea obligațiilor internaționale.

A atribui statului răspunderea pentru încălcarea dreptului internațional înseamnă a absolvi “ipso facto” pe adevărații autori ai crimelor de drept internațional.

De asemenea sancțiunea penală își poate atinge scopul său educativ și preventiv numai aplicată individual, obligând astfel organele și agenții unui stat să respecte legalitatea internațională.

De aceea, dreptul internațional pozitiv a consacrat în majoritatea actelor principiul responsabilității penale individuale pentru crimele comise în numele și pe seama statului de către persoane fizice.

Deci formal acest principiu apare prima dată înscris în Tratatul de la Versailles din 1919, făcându-l răspunzător pe împăratul Wilhelm pentru crimele săvârșite în timpul primului război mondial, în mod solidar cu guvernul german, apoi în Tratatul de la Washington din 1922 (asupra submarinelor) unde s-a recunoscut de asemenea principiul responsabilității individuale.

Ulterior acest principiu este întâlnit în statutele tribunalelor de la Nurenberg și Tokio, ale căror reglementări au fost confirmate în Rezoluția nr.95/I a Adunării Generale a O.N.U. din decembrie 1946, în conferința asupra genocidului și în Proiectul de cod al crimelor împotriva păcii și securității umanității, adoptat de comisia de drept internațional a O.N.U. în anul 1954.

Toate aceste acte internaționale stabilesc răspunderea individuală pentru infracțiunile comise în numele său, sau după instrucțiunile statului.

Așadar, răspunderea penală în dreptul internațional are o dublă implicație: pe de o parte obligația statului agresor de a suporta sub diferite forme urmările acțiunilor sale ilicite, care pot merge de la acoperirea pagubelor materiale, până la sancțiunile cele mai riguroase, admise de dreptul internațional; iar pe de altă parte răspunderea penală a persoanelor fizice, care au acționat în calitate de organ sau agenți ai statului.

Persoanele fizice, organe ale statului, care au ordonat sau tolerat delicte sau crime internaționale, în numele statului vor suporta de asemenea alături de făptași, rigorile legii penale.

Cu ocazia judecării marilor criminali de război de către cele două tribunale internaționale au fost ridicate unele excepții prin care se urmărea absolvirea persoanelor fizice de răspunderea penală.

Astfel, a fost enunțată teoria “actului de stat” conform căreia, persoana fizică care a comis anumite acte, chiar ilicite, pe baza unor instrucțiuni sau cu aprobarea, ori în numele unui stat, n-ar putea fi trasă la răspundere pentru ele.

Această teorie a fost combătută, argumentându-se faptul că, după cum suveranitatea statului nu-l absolvă de răspundere pentru încălcarea dreptului internațional, tot așa nu este absolvită de răspundere nici persoana fizică pentru infracțiunile internaționale, chiar dacă a acționat în numele Generale a O.N.U. din decembrie 1946, în conferința asupra genocidului și în Proiectul de cod al crimelor împotriva păcii și securității umanității, adoptat de comisia de drept internațional a O.N.U. în anul 1954.

Toate aceste acte internaționale stabilesc răspunderea individuală pentru infracțiunile comise în numele său, sau după instrucțiunile statului.

Așadar, răspunderea penală în dreptul internațional are o dublă implicație: pe de o parte obligația statului agresor de a suporta sub diferite forme urmările acțiunilor sale ilicite, care pot merge de la acoperirea pagubelor materiale, până la sancțiunile cele mai riguroase, admise de dreptul internațional; iar pe de altă parte răspunderea penală a persoanelor fizice, care au acționat în calitate de organ sau agenți ai statului.

Persoanele fizice, organe ale statului, care au ordonat sau tolerat delicte sau crime internaționale, în numele statului vor suporta de asemenea alături de făptași, rigorile legii penale.

Cu ocazia judecării marilor criminali de război de către cele două tribunale internaționale au fost ridicate unele excepții prin care se urmărea absolvirea persoanelor fizice de răspunderea penală.

Astfel, a fost enunțată teoria “actului de stat” conform căreia, persoana fizică care a comis anumite acte, chiar ilicite, pe baza unor instrucțiuni sau cu aprobarea, ori în numele unui stat, n-ar putea fi trasă la răspundere pentru ele.

Această teorie a fost combătută, argumentându-se faptul că, după cum suveranitatea statului nu-l absolvă de răspundere pentru încălcarea dreptului internațional, tot așa nu este absolvită de răspundere nici persoana fizică pentru infracțiunile internaționale, chiar dacă a acționat în numele statului său.

A fost combătută de asemenea teza, “ordinul superiorului ierarhic” și a “necesităților militare”, arătându-se că nu se admite violarea dreptului internațional pe baza unor astfel de motive.

3. Necesitatea incriminării terorismului în legislațiile naționale și în dreptul internațional

În condițiile contemporaneității acest lucru apare ca o necesitate imperativă, evidentă, deoarece autorul unui act de terorism nu poate fi și nu trebuie să fie absolvit de urmărire penală, indiferent de statul unde ar comite actul său, sau de statul în care s-ar refugia.

Statele trebuie să ia măsuri energice pentru a putea, în lipsa unei convenții internaționale, să reprime orice act de terorism. Incriminarea expresă se impune și dacă avem în vedere respectarea vechiului adagiu, cu aplicarea în toate sistemele de drept din lume, după care nullum crimen sine lege și a principiului, tot atât de vechi nulla pena sine lege.

Teroriștii comit întotdeauna infracțiuni foarte grave din punct de vedere al moralei și ale normei pozitive în general. Unui singur guvern îi este greu, dacă nu imposibil, de a le înfrunta. O țară în care acest flagel este dezvoltat și care acționează izolat nu poate obține rezultate eficace împotriva organizării și atacurilor teroriștilor, ce se extind peste granițele sale, fără un minim de colaborare cu alte țări. Iar acest lucru se impune fiindcă terorismul, constituie un pericol internațional atât pentru ordinea publică, socială, pentru civilizație, cât și pentru interesele fundamentale ale statelor și pentru pacea între națiuni.

Dacă pentru falsificatorii de monede, traficul de stupefiante, pirateria aeriană, există dispoziții de drept penal internațional, în materie de prevenire și represiune a terorismului nu există decât o singură reglementare de drept internațional penal și anume Convenția Internațională pentru Prevenirea și Reprimarea Terorismului, elaborată sub auspiciile Societății Națiunilor în 1937, care însă nu a fost aplicată.

La aceasta trebuie să adăugăm și pe cea de-a doua convenție, adoptată în același timp, pentru crearea unei Curți penale internaționale, care completează – fără a fi parte integrantă – Acordul General pentru Prevenirea și Reprimarea Terorismului.

Normele care reprimă infracțiunile cu caracter terorist se găsesc însă în legislațiile interne, întrucât terorismul este considerat în multe țări ca infracțiune de drept comun.

Pe de altă parte, dreptul internațional nu conține nici o stipulație prin care un guvern să fie determinat să prevină și să reprime activitatea teroristă desfășurată pe teritoriul său, activitate dirijată împotriva unui stat străin, în mod deosebit a ordinii publice internaționale și indirect, împotriva păcii.

Măsurile luate prin legislațiile naționale nu limitează posibilitățile de urmărire și reprimare a terorismului. Se pot lua în considerare și se recomandă chiar, includerea de convenții bilaterale sau regionale, cum sunt, spre exemplu, cele încheiate între Cuba și S.U.A., și Cuba și Canada, pentru combaterea unor acte de terorism pe plan regional; asemenea mijloace pot da rezultate din cele mai pozitive, mai ales în zonele în care frecvența actelor de terorism este mai accentuată.

Soluția cea mai bună însă, pentru care optăm, o reprezintă totuși încheierea de convenții internaționale care să privească terorismul în ansamblul său, atât sub aspectul faptelor, cât și al autorilor și victimelor, și la care să devină membre un număr cât mai mare de state; combaterea frontală a terorismului se poate înfăptui numai pe această cale. Anumite acte tragice, în care au căzut victime persoane nevinovate, s-ar fi putut evita, dacă unele rezoluții ale O.N.U. ar fi fost aplicate, și ne referim în principal, la cele care privesc înlăturarea efectelor dominației coloniale.

C A P I T O L U L II

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA TERORISMULUI INTERNAȚIONAL

1. Conceptul de terorism internațional în documente cu vocație internațională

Pentru reprimarea terorismului cu mijloace de drept, s-a simțit nevoia definirii acestui fenomen cât mai exact cu putință.

În prezent, sarcina de a da o definiție terorismului internațional, pentru ca astfel să poată fi sancționat prin mijloace adecvate de drept, a revenit Comitetului Special al Națiunilor Unite asupra terorismului internațional, abia în ultimii ani; în perioada interbelică, această sarcină revenise unui comitet instituit în cadrul Ligii Națiunilor ce avea să propună Convenției de la Geneva din 1937.

După cum rezultă din lucrările sale – din păcate fără rezultat concret și cert -, Comitetul Special al Națiunilor Unite asupra terorismului internațional nu a putut să-și onoreze mandatul încredințat de Adunarea Generală a O.N.U. din 1972.

În declarația finală adoptată la sesiunea Comitetului Special din 21 martie 1977, după care lucrările acestui organism au fost suspendate, se arată că: “deși necesitatea condamnării și reprimării actelor de terorism internațional nu poate fi pusă la îndoială, s-a manifestat totuși o divergență de vederi cu privire la actele care țin de terorismul internațional”.

Considerăm că, în perioada studiilor și analizelor întreprinse de Comitetul Special al O.N.U. asupra terorismului internațional s-ar fi putut găsi idei concrete pentru definirea conceptului de terorism atât în Răspunsul Guvernului României în problema terorismului internațional, cât și în alte observații ale statelor supuse examinării, în conformitate cu paragraful 8 al Rezoluției A/31/102 a Adunării Generale.

Documentul la care ne referim precizează actele de natură să trezească teamă, panică și teroare în opinia publică și sunt din acest motiv, inadmisibile și împotriva lor trebuie luate măsurile cele mai hotărâte și eficace.

Aceste acte care se cer a fi avute în vedere, în încercarea de definire a terorismului internațional sunt: deturnările, sechestrările sau doborârea de avioane având la bord persoane inocente, represaliile, răpirile de persoane sau diplomați, luarea de ostatici, asasinatul, folosirea de explozivi și incendierea de edificii, manevrele militare frecventate la granița unor state, amenințarea cu folosirea forței.

După cum observăm, noțiunea de terorism are o accepțiune foarte largă, stricto senso, terorismul poate fi definit drept infracțiunea având scopul răspândirii teroarei în rândul unor persoane sau al populației.

Pe lângă elementul de teroare, în definirea categoriei de terorism trebuie avut în vedere și faptul că prin actele teroriste întreprinse se urmărește un scop: avantaje materiale, eliberarea altor teroriști prinși, crearea unei destabilizări politice sau chiar provocarea de conflicte internaționale.

Este demn de reliefat, așa cum arăta cunoscutul jurist român Vespanian V. Pella, că nu o dată actele de terorism sunt rezultatul unui fanatism orb, al “pervertirii” unui țel politic sau social, care subordonează, unui scop unic, umanitatea și celelalte valori umane.

La edificarea instrumentelor juridice de combatere a terorismului, în perioada interbelică, o contribuție deosebită a adus România, prin reprezentanții săi autorizați în acest domeniu, cum au fost: diplomatul român Nicolae Titulescu, penalistul Vespanian V. Pella, ș. a.

Conform art.1 din Convenția de le Geneva din 1937 se definesc prin acte de terorism “faptele criminale îndreptate împotriva unui stat, al căror scop sau natură este de a provoca teroarea împotriva unor personalități determinate, a unor grupuri de persoane sau în public”.

Definirea terorismului internațional în literatura de specialitate

Doctrina românească de drept reține diferite definiții date terorismului. Astfel, prof. dr. Grigore Geamănu definește terorismul internațional prin: “faptele criminale îndreptate împotriva șefilor de stat sau a altor demnitari, împotriva unor grupuri de persoane sau instituții de stat sau oștești”.

Într-o încercare meritorie care se vrea, așa cum se exprimă autorul, exhaustivă, se arată că “terorismul constituie săvârșirea unei crime sau a unui delict printr-o metodă specifică, caracterizată prin violență și intimidare; aceasta înseamnă îndreptarea atenției asupra modalității de executare a infracțiunii, metoda teroristă constituind o agravantă”.

Pentru eforturile ce se fac în direcția terorismului internațional, trebuie menționat că, după scopurile sale, terorismul poate constitui o infracțiune de drept comun, când are la bază un element material, cum ar fi acțiunea unor indivizi sau grupuri de indivizi contra unor persoane inocente pentru extorcarea de fonduri sau răzbunare.

Terorismul devine politic, atunci când urmărește să complice sau să determine ruperea relațiilor pașnice dintre state, să înlăture anumiți oameni politici indezirabili pentru unele cercuri străine, sau să influențeze prin intimidare politică internă sau externă a unui anumit stat. Lupta armată a mișcărilor de eliberare națională nu constituie act de terorism, ci formă licită de luptă.

Definirea terorismului internațional, trebuie să se facă evaluând formele actuale de manifestare a acestui fenomen, pirateria aeriană, luarea de ostatici, răpirea de diplomați și demnitari, pentru eliberarea cărora se pun condiții grele de ordin politic sau material.

Întrucât terorismul presupune totdeauna încălcarea deliberată a limitelor general acceptate pentru violența individuală sau colectivă, este greu să nu fie definit în termeni care să nu exprime o anumită atitudine față de acest fenomen.

Subiectivismul în aprecieri este determinat și prin faptul că una și aceeași persoană este în ochii cuiva un terorist, iar în ochii altcuiva, un luptător pentru o anumită cauză.

Terorismul internațional: O astfel de acțiune, în cazul în care este realizată de persoane individuale sau grupuri controlate de către un stat suveran.

Terorismul transnațional: O astfel de acțiune, dacă autorii ei sunt în fond autonomi față de orice stat, chiar când se bucură într-o anumită măsură de sprijinul unor state simpatizante.

Din această definiție observăm că linia de hotar dintre terorismul internațional și transnațional este dificil de trasat. În măsura în care această linie poate fi remarcată, diferența principală este determinată de responsabilitatea pentru o anumită acțiune sau campanie. Aceasta înseamnă că grupurile teroriste pot traversa, într-un sens sau în celălalt, linia menționată.

Apoi, profesioniștii acestui gen de terorism par a fi ceva mai puțini, sau, cu unele excepții mai însemnate, par a avea o activitate mai restrânsă decât în anumite momente ale trecutului apropiat.

În privința terorismului transnațional, fenomenul a crescut atât ca arie geografică, cât și ca intensitate. Comunitatea internațională întâmpină dificultăți în reprimarea activității teroriste a unor autori independenți față de orice stat.

Caracterul internațional și elementele infracțiunii de terorism

Pentru a ne da seama că infracțiunile de terorism se pot încadra în categoria infracțiunilor de drept internațional se dispune examinarea însăși a esenței noțiunii de delict de drept internațional.

Într-o încercare de analiză efectuată pe această cale este necesar să avem în vedere aspectul formal și aspectul material al infracțiunii de drept internațional.

Primul aspect constă în posibilitatea de a urmări și judeca pe autorul infracțiunii, independent de locul unde infracțiunea a fost comisă. Pentru aceste infracțiuni există “forum loci deprehensionis”. Cât privește criteriul material pentru a considera un act ilicit drept infracțiune a dreptului națiunilor trebuie constatată – potrivit savantului profesor Donnedieu de Vabres – existența următoarelor premise:

1) Dacă săvârșirea actului criminal se prelungește pe teritoriul mai multor state (vânzarea sclavilor, traficul de stupefiante, etc.).

2) Dacă bunul căruia i s-a adus atingere prezintă pentru comunitatea internațională o importanță materială (căi de comunicație, circulație monetară, etc.) sau o importanță morală (spre exemplu, pacea internațională).

3) Dacă actul criminal ofensează grav sentimentul de justiție și de respect datorat demnității umane, sentiment propriu tuturor oamenilor, dacă actul respectiv tulbură ordinea conștiinței umanității.

Elementele infracțiunii de terorism internațional:

Cu prilejul discuțiilor Comitetului Special al Organizației Națiunilor Unite asupra problemei terorismului internațional (16.07 – 10.08.1973) s-au evidențiat elementele de care ar trebui să se țină seama pentru precizarea noțiunii de terorism internațional. S-au reținut astfel patru elemente, și anume: caracterul internațional al actelor în cauză, mobilurile lor, autorii și victimele.

a) Caracterul internațional al actelor de terorism – condiție necesară pentru încadrarea lor în categoria actelor de terorism internațional – a fost analizat la pct.3 al acestui capitol.

b) Mobilurile actelor de terorism internațional

Problema principală care a reținut atenția în abordarea mobilurilor actelor de terorism internațional a fost aceea a mobilului politic. Formularea însă a unei definiții adecvate din care să se desprindă limpede dacă țelul și mobilul actului de teroare este sau nu politic – constituie o chestiune deosebit de dificilă. Astfel, un guvern va putea considera actele îndreptate împotriva lui sau a regimului politic al țării pe care o cârmuiește drept acte de terorism; dar același act poate fi privit de importante sectoare din țară sau străinătate din cu totul alt punct de vedere.

c) Calitatea autorilor actelor de terorism

Comportamentele în săvârșirea actului de teroare se diferențiază în raport de calitatea autorilor. Este adevărat că în majoritatea cazurilor se are în vedere terorismul practicat de indivizi, mai exact de persoane fizice. Dar nu trebuie neglijat faptul că ne putem afla în fața unor acte de violență ilicită comise de către state, deci în fața unor violări directe a normelor dreptului internațional.

Terorismul de stat poate îmbrăca forma de violență cea mai periculoasă, practicată la scara cea mai vastă. Aceasta este o formă de terorism care se prezintă cu investitura oficială, constituind un pericol grav al securității popoarelor.

d) Victimele actelor de terorism, ceea ce diferențiază terorismul în sine, față de alte forme de violență, este faptul că actul de terorism este dirijat, direct sau indirect, împotriva unui stat, a conducătorilor acestuia, a unei organizații internaționale, a cetățenilor unui stat, a intereselor sau bunurilor lor, sau ale unor entități cărora dreptul internațional le recunoaște un statut.

Ca o altă caracteristică, deși actele de terorism sunt dirijate, așa cum am arătat, în realitate victimele acestor acte sunt persoane nevinovate, în sensul că nici prin faptele, nici prin manifestările lor anterioare nu sunt în nici un fel în contingență cu actul respectiv. Sunt persoane fără apărare – bărbați, femei, copii – aflate uneori în alte țări și fără nici o legătură cu conflictul în cauză; actul de terorism se extinde astfel în mod intenționat și deliberat în țări ce nu sunt implicate direct în diferendul în cauză sau este îndreptat împotriva cetățenilor nevinovați din acele țări.

4. Manifestări ale terorismului internațional

4.1. Sfera de acțiune a terorismului

Într-o definiție completă a terorismului trebuie să cuprindem actele de violență premeditate – ca omuciderea, rănirea corporală gravă și răpirea – ca și tentativa de comitere a unor asemenea acte; într-un sens mai restrâns am putea vorbi de actele îndreptate direct împotriva persoanelor (crimele, răpirile, sechestrările și atentatele la integritatea fizică și morală a indivizilor).

Există însă și altă categorie de acte care se integrează în noțiunea de terorism, și anume: distrugerea de bunuri publice sau particulare, acte care stau la originea incendiilor, exploziilor, inundațiilor, accidentelor de cale ferată și în general deteriorarea mijloacelor de transport, etc.

Uneori terorismul poate îmbrăca forma unor atacuri armate, executate de bande care pornesc de la o bază situată într-un anumit stat, traversează frontiera acestuia sau o linie de demarcație ori de încetare a focului sau de armistițiu și ajung pe teritoriul altui stat, unde se dedau la tot felul de crime. În cursul operațiilor de acest gen persoanele și bunurile sunt atacate fără alegere, prin rafale de armă automată, mine, bombe, prin organizarea de ambuscade, luarea de ostatici, etc.

Aceste acte pot fi considerate și ca acte de agresiune indirectă, condamnate de Adunarea Generală a O.N.U., încă din anul 1947 (Rezoluția nr.110 – III).

4.2. Provocarea de catastrofe în comunicațiile internaționale

Printre bunurile de o deosebită valoare în comunitatea internațională trebuie înscrise, fără nici o îndoială, securitatea comunicațiilor internaționale, terestre, aeriene, maritime și fluviale.

Provocarea unei catastrofe feroviare într-un stat poate aduce, în același timp, un prejudiciu și comunicațiilor internaționale, chiar fără a lua în considerare cazurile când, cu ocazia catastrofei, cetățeni ai mai multor state au căzut victime; uneori însă ne putem afla în fața unor planuri care provoacă dezorganizarea în serviciile publice legate de întreținerea traficului internațional.

Se dovedește chiar, în practică, o anumită predilecție pentru asemenea gen de acte împotriva bunurilor, datorită faptului că atacurile împotriva căilor ferate, spre exemplu, sunt relativ ușor de realizat, iar autorii au posibilități să se strecoare fără prea mare greutate spre asemenea obiective fără a fi văzuți. Deși asemenea acte se pot solda cu numeroase victime, ușurința în comiterea lor este evidentă, iar șansele de a descoperi pe vinovați sunt minime. De aici rezultă și necesitatea de a se institui pedepse cât mai severe pentru vinovații catastrofelor provocate în căile de transport terestre, aeriene, maritime și fluviale.

Deși în prezent atenția statelor este concentrată asupra transporturilor aeriene, protecția internațională nu trebuie să se limiteze numai la acestea; ea trebuie să se extindă deopotrivă și la celelalte categorii de transporturi – maritime, fluviale, terestre – chiar dacă, prin natura lor, aceste categorii de transport sunt mai puțin expuse actelor de terorism.

4.3. Acte de barbarie

Actele de violență exercitate asupra unei populații fără apărare sunt caracterizate drept acte de barbarie. În ele se cuprind: masacrele, pogromurile, cruzimile colective asupra femeilor și copiilor, tratamentul semenilor într-un fel care le umilește demnitatea. În componența acestor crime intră următoarele elemente:

– folosirea violenței, care dovedește din partea autorilor ei mobiluri antisociale și pornirea spre cruzime;

– o acțiune sistematică și organizată;

– o acțiune îndreptată nu împotriva unor persoane determinate, ci împotriva populației, luate în general, sau a unui grup de cetățeni, cu alte cuvinte, o acțiune nu numai colectivă, dar și dirijată împotriva unei colectivități;

– colectivitatea atacată este fără apărare și în neputință să se apere;

– scopul actului, care poate fi intimidarea populației.

“Actele de barbarie au fost prezentate ca delicte de drept al națiunilor, în remarcabilul raport al eminentului profesor V.V. Pella, rostit la Congresul internațional de drept penal de la Palermo (1933)”.

“Într-ajutorarea internațională nu trebuie limitată exclusiv la crimele care amenință direct ordinea internațională. Actul îndreptat împotriva unui șef de stat sau contra membrilor unui guvern, catastrofa provocată într-un serviciu public sau otrăvirea cu intenție a apelor potabile, ori a produselor alimentare, sunt mijloace violente și periculoase ce trebuie excluse din orice luptă politică.

Chiar dacă sunt îndreptate împotriva unui guvern sau contra unei autorități, aceste acte amenință întreaga civilizație. Trebuie urmărite fără milă și reprimate, oriunde s-ar afla locul în care autorii vinovați vor fi prinși. Imunitatea trebuie înlăturată, căci acela care face caz de asemenea mijloace, chiar pentru realizarea unui țel politic, este un bandit vulgar și nu un om politic”.

4.4. Pirateria aeriană – formă actuală a terorismului internațional

Problematica securității transporturilor aeriene internaționale a căpătat o nouă dimensiune în ultimă perioadă, în special în deceniile VI și VII ale secolului XX, când omenirea – așa cum se cunoaște – a fost zguduită și continuă să fie amenințată de flagelul terorismului. Nu de puține ori ținta atacurilor teroriste au constituit-o aeronavele, pasagerii acestora sau instalațiile aeroporturilor, declanșând mari pierderi umane și distrugeri materiale.

În literatura de specialitate, “pirateria aeriană” este definită generic ca “acțiune de capturare și deturnare ilicită de avioane, în cursul zborului”.

În aceeași opinie deturnarea de avioane, ca fenomen apărut recent, are ca obiect acțiunile criminale ale unor indivizi, care, în cursul zborului, obligă prin violență și amenințări, echipajul aeronavei să schimbe traiectul zborului și să se îndrepte spre o destinație neprevăzută, expunând astfel viața echipajului și a pasagerilor la pericole grave.

Astfel, în perioada 1 ianuarie 1961 – 1 decembrie 1968, au fost deturnate 66 de avioane aparținând în principal Statelor Unite, precum și unor companii străine. De la 1 ianuarie 1969 și până la sfârșitul anului 1972, au fost deturnate 277 avioane, iar în primele 8 luni ale anului 1973 s-au mai deturnat alte 8 avioane ale unor companii străine. Numai în anul 1972, 30 de avioane din 14 țări au fost deturnate cu succes, în timp ce alte 29 de încercări de deturnare au eșuat, 140 de pasageri ai avioanelor și echipajele lor au fost omorâți, iar 99 de persoane au fost rănite.

În total informațiile controlate arată că în lume, s-au produs numai de la 1 ianuarie 1961, până la sfârșitul lui august 1973, peste 350 de deturnări internaționale și interne, reușite sau nereușite, din care, circa 150 în Statele Unite, iar restul în diferite țări.

După anul 1973, numărul atacurilor de acest gen a scăzut, înregistrându-se însă o recrudescență a fenomenului în anul 1977, fapt ce a atras din nou atenția omenirii, a organelor și organizațiilor specializate.

În conferința internațională de securitate a aviației civile care s-a desfășurat în S.U.A., în perioada 23 – 27 aprilie 1979 s-a menționat că numărul actelor teroriste în sfera aviației civile internaționale se menține ridicat. Astfel, în anul 1978 au avut loc 71 de acțiuni criminale împotriva aviației civile (soldându-se cu 81 de morți și 147 răniți), din care 31 deturnări, 16 explozii în aeroporturi, 9 încercări de a se introduce obiecte explozive în aerogări și aeronave, 3 atacuri armate, 12 alte acțiuni, inclusiv sabotaje.

În ceea ce privește mobilul, pirateria aeriană poate avea un mobil politic, dar putem s-o întâlnim și sub alte forme, precum aceea a unui interes pur personal.

Din practica pirateriei aeriene se poate desprinde o varietate de aspecte în mobilul indicat de autori. Actele de terorism aerian au fost săvârșite de indivizi certați cu justiția și care voiau să scape de urmărire, de tineri protestatari ce acuzau starea de apăsare a societății în care trăiesc sau chiar de dezechilibrați mintal, în afara acelora care mărturiseau un mobil politic.

Uneori, deturnările sunt numai aparente, urmărindu-se în realitate o răpire politică. Alteori, deturnările au fost comise, după cum am mai amintit, cu scopul de jefuire a pasagerilor sau a echipajului, sau în scopul de a răpi un anumit pasager pentru care s-a cerut apoi o însemnată sumă de răscumpărare. Nu au lipsit nici cazurile când scopul deturnării l-a constituit furtul unor sume de bani aflate în avion.

O altă formă a actelor de terorism aerian se îndreaptă împotriva aeroporturilor. Menționăm atacul de pe aeroportul Lod din Tel-Aviv, unde trei teroriști japonezi au declanșat un schimb de focuri care s-a soldat cu moartea a 27 de persoane și rănirea altor o sută, aflate în incinta aeroportului.

C A P I T O L U L III

FORME MULTILATERALE DE COOPERARE INTERNAȚIONALĂ PENTRU COMBATEREA TERORISMULUI INTERNAȚIONAL

I. Rolul O.N.U. în elaborarea instrumentelor juridice internaționale pentru reprimarea terorismului. Convenții internaționale

După cel de-al doilea război mondial, odată cu intensificarea și creșterea gradului de periculozitate al acțiunilor de terorism internațional, a sporit și preocuparea statelor pentru combaterea acestui flagel, prin elaborarea unor instrumente juridice care să asigure cooperarea internațională.

În încercarea de a le sistematiza, le vom trata distinct, un prim punct reunind rezoluțiile O.N.U. și alte documente internaționale asemănătoare, iar într-un al doilea punct convențiile internaționale adoptate până la această dată.

Rezoluțiile O.N.U.

A. Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 3034 (XXVII) cu privire la prevenirea terorismului internațional

Adoptată la cea de-a 2114 ședință plenară, din 18 decembrie 1972, a Adunării Generale a O.N.U., rezoluția a fost intitulată: “Măsuri vizând prevenirea terorismului internațional care pune în pericol sau distruge vieți omenești nevinovate sau care, afectează libertățile fundamentale și studierea cauzelor care generează forme de terorism și acte de violență, care își au originea în sărăcie, decepții, nemulțumiri și disperare, inclusiv propria lor viață, pentru a încerca să aducă schimbări radicale”.

Așa cum rezultă și din titlul rezoluției, Adunarea Generală a propus o abordare globală a problematicii terorismului internațional, vizând trei coordonate principale:

– definirea terorismului internațional;

– studierea cauzelor generatoare ale fenomenului terorist;

– găsirea de soluții eficiente pentru prevenirea și combaterea acestui flagel.

La realizarea acestor deziderate, Adunarea Generală a chemat toate statele, invitându-le să examineze urgent acest subiect și să supună observațiile lor Secretariatului general, inclusiv propunerile concrete pentru găsirea unor soluții eficace (art.7). De asemenea, a hotărât înființarea unui Comitet special asupra terorismului internațional (art.9), însărcinat cu studierea problemelor menționate mai sus și a propunerilor statelor.

Comitetul a fost constituit din 35 de membri.

O prevedere importantă a rezoluției (art.3) o constituie reafirmarea dreptului inalienabil la autodeterminare și independență al tuturor popoarelor supuse regimurilor coloniale, rasiste și altor forme de dominație străină, și afirmarea legitimității luptei lor, îndeosebi a celei de eliberare națională, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei și cu rezoluții pertinente ale O.N.U.

Aceeași rezoluție invită statele să devină părți ale convenției internaționale existente care privesc aspecte ale problemei terorismului internațional (art.5) și să ia toate măsurile corespunzătoare la nivel național în vederea eliminării rapide și definitive a fenomenului, ținându-se seama de dreptul la autodeterminare și independență al popoarelor.

Comitetul special și-a prezentat concluziile, rezultate din studiul propunerilor făcute de state, sub forma unei declarații finale, la 25 martie 1977.

Din cele stipulate rezultă că, punctele de vedere ale statelor sunt destul de eterogene, dar se constată dorința generală de a găsi căi și soluții eficiente pentru prevenirea și combaterea terorismului.

B. Rezoluția Adunării Generale O.N.U. nr.34/145 din 17 decembrie 1979, privind raportul celei de-a 6-a comisii

Rezoluția se intitulează “Măsuri care vizează prevenirea terorismului internațional care pune în pericol vieți umane sau compromite libertățile fundamentale și studiul cauzelor formelor terorismului și actelor de violență ce-și au originea în mizerie, decepții, disperare și care împing unele persoane să sacrifice vieți umane inclusiv pe a lor, pentru a încerca să aducă schimbări radicale”.

Având la bază un amplu studiu privind cauzele terorismului internațional, precum și propunerile de măsuri vizând, îndeosebi eliminarea acestor cauze (ambele cuprinse în raportul Comitetului special) rezoluția se constituie într-un veritabil program de acțiune destinat să elimine fenomenul terorist, prin înlăturarea principalelor sale cauze, pe baza acțiunii concertate a statelor.

II. Convenții internaționale adoptate de O.N.U.

1. Convenția referitoare la infracțiuni și alte acte săvârșite la bordul aeronavelor – Tokio – 14.09.1963

Intrată în vigoare la 4 decembrie 1963, convenția constituie cel mai vechi tratat internațional care are drept obiect aviația civilă, sub aspectul încălcărilor săvârșite la bordul aeronavelor în timpul zborului.

Țara noastră a aderat la această convenție prin Decretul nr.62/1973.

Din textul art.1 al convenției, rezultă că sfera de aplicare a acesteia este:

infracțiunile;

b) actele care, constituind sau nu infracțiuni pot compromite sau compromit securitatea aeronavei sau a persoanelor, ori a bunurilor de la bord, sau compromit ordinea și disciplina la bord.

Convenția reglementează de asemenea, capturarea ilicită de aeronave, iar la art.13 stabilește obligațiile părților contractante:

– primirea persoanelor predate de comandanții aeronavelor. Statele vor asigura deținerea sau orice alte măsuri pentru a asigura prezența acestor persoane, conform legislației lor naționale. Acțiunea se face numai pe perioada necesară începerii urmăririi penale (pct.2);

– asigurarea de înlesniri persoanelor deținute pentru a putea comunica cu cel mai apropiat reprezentant al statului ai căror resortisanți sunt (pct.3);

– obligația de a proceda la anchetarea preliminară a persoanelor deținute (pct.4);

– înștiințarea statelor interesate (cel în care este înmatriculată aeronava, statul căruia îi aparține persoana deținută, orice alte state care au vreun interes lezat).

Prevederi însemnate sunt cuprinse și în legătură cu diferendele dintre state. Astfel, în art.24 se arată că diferendele se vor soluționa pe cale de negocieri, arbitraj sau în fața Curții Internaționale de Justiție.

2. Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile – Montreal, 23.09.1971

Se intitulează “Convenția cu privire la actele de intervenție ilicită îndreptate împotriva aviației civile, altele decât cele prevăzute la Haga în 1970”.

Potrivit prevederilor art.1 al convenției, infracțiunea este definită astfel: “ comite o infracțiune orice persoană care, în mod ilicit, cu intenție:

a) săvârșește un act de violență împotriva unei persoane aflate la bordul unei aeronave în zbor, dacă acest act este de natură să pună în pericol securitatea aeronavei;

b) distruge o aeronavă în serviciu sau îi cauzează deteriorări care o fac inaptă de zbor, ori care sunt de natură să pună în pericol securitatea în zbor;

c) plasează sau face să se plaseze pe o aeronavă în serviciu prin orice mijloace, un dispozitiv sau substanțe apte să distrugă acea aeronavă sau să-i producă deteriorări care să o facă inaptă de zbor ori, sunt de natură să-i pună în pericol securitatea aeronavelor în zbor”.

3. Convenția privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv a diplomaților

Conferința de la Viena din 1961 a adoptat Convenția asupra relațiilor diplomatice, care cuprinde și garanțiiele pe care statele sunt obligate să le ofere reprezentanților diplomatici străini.

Ca urmare însă, a escaladării atentatelor teroriste împotriva vieții, sănătății, integrității corporale și a bunurilor acestora, s-a accentuat necesitatea adoptării unui instrument juridic internațional mai eficace, pentru prevenirea și reprimarea acestor acte teroriste, calificate drept crime internaționale, datorită pericolului deosebit ce-l reprezintă pentru securitatea relațiilor dintre state și pentru cauza păcii în general.

Potrivit textului convenției, prin expresia “persoană care se bucură de protecție internațională” se înțelege: șef de stat, membru al unui organ de conducere care îndeplinește funcția de șef de stat, șef de guvern, ministru ala afacerilor externe, reprezentant al unei organizații interguvernamentale și membrii acestora care îi însoțește.

Convenția incriminează următoarele fapte:

a) comiterea unui omor, răpire sau orice alt act de atac împotriva integrității corporale sau libertății unei persoane care se bucură de protecție internațională;

b) comiterea cu violență a unui act contra localurilor oficiale, reședinței personale sau mijloacelor de transport aparținând unei persoane care se află sub protecție internațională, atac care este de natură să-i pună în pericol persoana și libertatea;

c) amenințarea cu un astfel de atac;

d) participarea în calitate de complice.

Textul convenției nu prevede sancțiune pentru infracțiunile pe care le incriminează, lăsând statelor semnatare libertatea de a le stabili.

Totodată, părțile se obligă să includă aceste infracțiuni în viitoarele convenții pe care le vor încheia, drept cazuri de extrădare.

Convenția internațională contra luării de ostatici

Pe baza lucrărilor pregătitoare ale Comisiei judiciare a O.N.U., ale cărei concluzii au fost consemnate într-un raport aprobat de Adunarea Generală, prin rezoluția nr.34/819 din 13 decembrie 1970, a fost adoptată convenția mai sus amintită.

Scopul convenției, așa cum arată parțial și titlul, este acela de a preveni și pedepsi sechestrările de persoane, denumite în convenție “ostatici”.

Textul definește această infracțiune, astfel: “comite infracțiunea de luare de ostatici … oricine sechestrează o persoană sau o deține și o amenință că o va omorî, o va răni sau că va continua să o dețină pentru a constrânge o terță parte (un stat, o organizație internațională interguvernamentală, o persoană fizică sau juridică, ori un grup de persoane) să îndeplinească sau să se abțină de la un asemenea act, ca o condiție explicită sau implicită a punerii în libertate a ostaticului”.

Comite, de asemenea, o infracțiune, în sensul prezentei convenții, oricine:

încearcă să comită un act de luare de ostatici;

b) devine complicele unei persoane care comite sau încearcă să comită un act de luare de ostatici.

Convenția prevede obligația statelor semnatare de a reprima infracțiunile cu pedepse adecvate “luându-se în considerare natura gravă a acestor infracțiuni” (art.2), precum și la luarea tuturor măsurilor necesare, așa cum le consideră potrivite pentru ameliorarea situației ostaticilor, vizându-se în principal plecarea acestora, după punerea în libertate.

Prin Decretul Lege nr.111, publicat în Monitorul Oficial nr.48/1990, România aderă la Convenția internațională contra luării de ostatici, adoptată la New York, la 17 decembrie 1979.

III. Organizația internațională de poliție criminală INTERPOL și lupta pentru prevenirea și reprimarea terorismului internațional

Anul 1985 a cunoscut o recrudescență fără precedent în istoria omenirii, caracterizat prin cele mai violente forme de manifestare: distrugeri de aeronave în zbor și la sol, cu pasageri la bord, plasare de bombe într-un tren de persoane, în obiective industriale, economice, comerciale, nucleare, de cercetări științifice, de calcul electronic, etc.

Comunitatea mondială a ripostat prin organizarea și echiparea unor unități speciale de poliție pentru prevenirea și reprimarea actelor teroriste. Începând cu anul 1970, când terorismul a luat forma actuală a caracterului său, O.I.P.C. – INTERPOL a manifestat precauții în a se implica în cazurile de terorism datorită interpretării motivației politice a acțiunilor pe care o afișau toate grupările teroriste. Această poziție s-a părut la vremea aceea firească, întrucât art.3 al Statutului Organizației interzice cu rigurozitate orice intervenție sau activități în probleme sau afaceri cu caracter politic, militar, religios sau rasial.

Organizația a decis să acționeze cu discreție, evitând să folosească cuvântul “terorism”. Câțiva ani a intervenit în unele cazuri de terorism numindu-le “infracțiuni comise cu violență de grupări organizate”. Această situație a evoluat până la un punct când a fost imposibilă folosirea termenului de “terorism”, mai ales după ce unele țări ca S.U.A., Peru, Japonia, India, Argentina, Italia și Germania au considerat majoritatea acțiunilor teroriste drept infracțiuni de drept comun.

În anul 1971 a fost adoptată o rezoluție prin care se recomanda luarea unor măsuri corespunzătoare în vederea prevenirii și reprimării deturnărilor de aeronave și luărilor de ostatici, iar țările afiliate să folosească serviciile și posibilitățile INTERPOL – ului în limitele statului organizației. Odată puse în aplicare aceste rezoluții, a început procesul de delimitare a infractorilor de motivațiile lor politice. Cu ocazia Adunării Generale de la Viena, din anul 1973 (anul afilierii României la Organizație), prin rezoluțiile 6 și 7, deturnarea de aeronave a fost declarată infracțiune de drept comun. Același principiu a fost aplicat și altor acte teroriste ca: expedierea de colete și scrisori capcană, luarea de ostatici, acte teroriste în urma cărora erau ucise persoane nevinovate și plasările de explozivi.

Aceste rezoluții au deschis țărilor membre calea spre schimbul și furnizarea de date privind activitățile teroriste, urmărirea și arestarea infractorilor în vederea extrădării. Situația a fost clarificată cu ocazia celei de-a 53-a sesiuni a Adunării Generale, care a avut loc în anul 1984 la Marele Ducat de Luxemburg, când au fost adoptate două rezoluții.

A N E X A I

Diferite organizații și grupări de terorism internațional

ITALIA

Pe teritoriul acestei țări, există trei mari categorii de organizații subversive sau bande înarmate care, potrivit datelor cunoscute nu acționează în directă colaborare:

a) Organizația “ PRIMA LINIE” ( autointitulată) relativ recentă care cuprinde în interiorul ei toate grupările teroriste ca “Brigăzile Roșii”, “Armata Poporului”, “Forțele armate proletare”, etc.

Toate aceste grupări au denumiri de stânga, fără a avea, bineînțeles, în componența lor elemente cu orientare politică de stânga.

b) Organizația N.A.P. (Nucleele Armatei Proletare), formată din elemente complet străine de interesele muncitorilor, dar pretinzând a acționa în numele lor.

c) “MAFIA”, organizație teroristă cu caracter istoric în Italia, care acționează de sute de ani, fără scopuri politice, numai pentru bani. Actele sale teroriste, lichidarea fizică a unor persoane, răpirile și luarea de ostatici se fac exclusiv în scopul obținerii unor avantaje materiale, iar în unele cazuri pentru pedepsirea celor care o trădează. Nu există o legătură operațională între “MAFIA” și celelalte organizații teroriste, întrucât scopurile lor diferă. Pentru “MAFIA”, banii sunt scopul, în timp ce pentru teroriști, banii sunt mijlocul.

Grupări cu caracter terorist, sunt cunoscute ca active în acest stat în număr de peste 200. Un bilanț tragic al acțiunilor desfășurate de aceste grupări, relevă că numai în prima jumătate a anului 1979, în urma celor 1599 atentate comise, față de 1381 câte au avut loc în perioada corespunzătoare a anului 1978, și-au pierdut viața 23 de persoane, iar 177 au fost rănite.

SPANIA

Cunoaște o creștere a bandelor organizate, compuse în mare parte, din infractori străini, care însă racolează și infractori autohtoni.

Pericolul cel mai mare îl reprezintă acțiunea grupările extremiste, cum ar fi aripa militară a organizației extremiste basce ETA, care prin provocări repetate asupra armatei, a actelor îndreptate asupra reprezentanților autorității de stat, a instituțiilor și sediilor unor partide, caută să stăvilească procesul de democratizare din această țară.

S.U.A.

Actele de violență se manifestă sub forme variate. De exemplu, guerila urbană, ca în cazul concret al organizației “TUPAC AMARU”. Dar, tot în această țară se mai practică răpirile de diplomați și oameni de afaceri, comiteri de asasinate, crime extremiste, etc.

GUATEMALA

Una dintre cele mai active organizații, este cea de extremă dreaptă din această țară denumiră M.A.N.O., care a pus la cale numeroase asasinate.

Astfel, de pe urma violenței organizației M.A.N.O., numai în anul 1977 și-au pierdut viața 145 de persoane, iar alte câteva au fost rănite.

A N E X A II

Cele mai grave cazuri de deturnări

1978, 8 mai

– avionul BOEING – 707 al companiei “SABENA” a fost deturnat de pe aeroportul din Bruxelles spre Tel Aviv de către 4 atentatori arabi. La aterizare pe aeroportul israelian, au fost uciși 2 pirați și un pasager.

1972, 29 octombrie

– avionul BOEING – 727 al societății “LUFTHANSA” este deturnat de la Beirut spre Ankara. Autorii: doi teroriști arabi. Aterizare la Zagreb și preluarea a trei teroriști arabi care participaseră la atacul împotriva sportivilor israelieni din satul olimpic din Munchen și fuseseră arestați în Germania. Zborul a continuat apoi spre Libia.

1973, 20 iulie

– avionul BOEING – 747 al companiei “JAL” este deturnat de pe aeroportul din Amsterdam de 5 japonezi. După alimentarea cu carburanți, în Damasc, a urmat zborul spre Libia, unde avionul a fost aruncat în aer.

1973, 17 decembrie

– cinci arabi folosesc materiale explozive împotriva unui avion aparținând companiei de zbor “PANAM” aflat pe aeroportul din Roma, după care pun stăpânire pe un BOEING – 737 al societății “LUFTHANSA”, folosind ruta Atena – Damasc – Kuweit. Incidentul s-a încheiat cu 32 de morți.

1974, 3 martie

– avionul DC – 10 al companiei “BOAC” este deturnat de pe linia Beirut – Londra de către 2 japonezi care, după aterizarea pe aeroportul din Amsterdam au aruncat nava în aer. Au fost arestați.

1974, 22 noiembrie

– de asemenea, un avion DC – 10 al companiei BOAC este deturnat între Dubai și Kalcuta de către 4 atentatori. Avionul aterizează la Tunis. Cu acest prilej, prin șantaj, au obținut punerea în libertate a 5 arabi teroriști care fuseseră arestați în Egipt și 2 japonezi care comiseseră atacul din 3 martie 1974.

1976, 27 iunie

– avionul A-300 aparținând companiei AIR FRANCE este deturnat de 4 teroriști, de pe aeroportul din Tel Aviv spre Paris. După alimentare în Libia, aterizează la Entebe. Eliberarea ostaticilor are loc în urma acțiunii unui comando israelian, prilej cu care pirații au fost împușcați.

1977, 13 octombrie

– ultimul caz asupra căruia ne vom opri, semnificativ și din punct de vedere al realizării cooperării multilaterale a statelor în combaterea terorismului, îl constituie deturnarea avionului BOEING – 737 al companiei “LUFTHANSA”. Avionul care purta numele “LANSHUT”, cu 81 de persoane la bord (76 pasageri și 5 membri ai echipajului) este deturnat deasupra rivierei italiene de pe ruta Palma de Majorca (Baleare) – Frankfurt pe Mein și obligat să ia direcția Roma, unde se aprovizionează cu carburanți.

Odiseea de 5 zile a avionului deturnat “LANSHUT” se încheie pe aeroportul din Mogadiscio (Somalia), unde este ucis de teroriști, pilotul comandant de bord al aeronavei. Guvernul Somaliei autorizează ca un grup militar german, din cadrul detașamentului specializat G.S.G. – 9, să ia cu asalt avionul capturat de teroriști, în urma căruia, cei 4 pirați ai aerului sunt uciși, iar pasagerii ostatici, eliberați.

B I B L I O G R A F I E

1. DUMITRA POPESCU – Drept internațional public, Ed. Șansa, București, 1994

2. ADRIAN NĂSTASE, FLORIAN COMAN

3. BODUNESCU ION – Flagelul terorismului internațional, Ed. Militară, București, 1978

– Descifrarea unei istorii necunoscute, vol.III, Ed. Militară, București, 1975

4. GEAMĂNU GRIGORE – Dreptul internațional contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1964

– Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Ed. Academiei române, București, 1977

– Drept internațional public, vol.I, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1981

5. PELLA V. VESPANIAN – La criminalite collective des etats et la droit penal de l’avenir, Biblioteca Facultății de drept

– La Cour penale internationale et la repression du terrorisme. In “Revue du droit penal et de la criminologie”, avil 1938, Biblioteca Facultății de drept

6. TITULESCU NICOLAE – Documente diplomatice, Ed. Politică, București, 1967

7. THOMAS THORTON – Teroarea ca armă de agitație politică. In “International War – Problems and Aproaches”, Londra 1974

8. ION DIACONU – Curs de drept internațional public. Casa de editură și presă “ȘANSA” SRL, București, 1993

9. Culegere de documente și convenții internaționale – Ed. M.I., 1981

Codul de procedură penală

10. ASZOD – Interpolul intră în acțiune, Ed. Politică,1968

11. ION SUCEAVĂ – Miraj și realitate, Ed. Militară, București, 1985

PETRE OLARU