Raspunderea Juridica

CUPRINS :

Introducere

Capitolul I Considerații generale privind răspunderea juridică

1.1.Evoluția istorică a răspunderii juridice

1.2.Noțiunea și trăsăturile răspunderii juridice

1.3.Principiile răspunderii juridice

Capitolul II Formele răspunderii juridice

2.1.Forme de răspundere juridică în drept public

2.2.Forme de răspundere juridică în drept privat

2.3.Condițiile generale ale răspunderii juridice

2.4.Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs

Capitolul III Responsabilitatea juridică

3.1.Conceptul,criteriile și cadrul de manifestare a responsabilității juridice

3.2.Principiile,funcțiile și obiectivele responsabilității juridice

Concluzie

Bibliografie

INTRODUCERE:

Actualitatea temei,motivarea alegerii ei:

Problema răspunderii juridice și a responsabilității juridice a fost,este și va fi mereu în atenția tuturor și va constitui obiect de preocupare a minților luminate ale juriștilor,sociologilor dar și a întregii societății.

Tema tezei de licență este o temă actuală,deoarece răspunderea juridică și responsabilitatea juridică,a fost și este o temă cercetată dar în același timp importantă atât pentru doctrină cît și pentru legislație.

Norma juridică obligă subiecții de drept la o anumită conduită,la un anumit comportament,iar cînd subiectul încalcă această obligație,se poate aplica sancțiunea prevăzută de norma respectivă.

Caracterul ilicit al comportamentului este stipulat în norma juridică și nu este lăsat la aprecierea subiectivă a unei persoane sau a alteia.

Normele juridice reglementând anumite relații sociale stabilesc pentru subiecții de drept o anumită comportare ( conduită ) care este obligatorie.

Apariția normelor juridice a reprezentat o etapă de cristalizare și clarificare a modului de organizare și conducere a societății,căci aceste norme au dat naștere răspunderii juridice care reprezintă o treaptă de integrare a subiectului de drept în societate.

Cercetarea formelor de răspundere juridică este necesară dat fiind,și situația actuală în Republica Moldova ,rata criminalității ( săvârșirii infracțiunilor,contravențiilor) este în creștere.

Actualitatea temei se justifică de asemenea prin faptul că schimbările radicale și procesele ce au loc în sfera reglementărilor juridice ne obligă să reevaluăm multe dintre principiile teoretice de bază legate de răspunderea juridică.

În știința dreptului lipsește unitatea de opinii în privința definiției,esenței,conținu-

tului,temeiurilor,principiilor răspunderii și responsabilității juridice.

Examinarea tradițională a răspunderii juridice ca obligație a delincventului de a suporta consecințele cu caracter negativ stabilite de sancțiunea juridică,pînă nu demult,a fost asociată cu o funcție tipică a dreptului,în această concepție,răspunderea juridică era identificată cu pedeapsa.

Răspunderea juridică este reglementată prin normele juridice ale codului penal,

civil,contravențional etc.Aplicarea răspunderii juridice este mai eficientă în practică deoarece rolul ei de a pedepsi pentru atentarea la drepturile și libertățile legitime ale persoanei,proprietății,ordinii publice și a altor valori ocrotite de lege.

De aici rezultă că pentru protejarea acestor valori,trebuie să fie sancționate orice încălcare a legii.Aplicarea răspunderii juridice este un proces real și practic.

Motivul alegerii acestei teme derivă din dorința de documentare cu privire la problematica deosebit de complexă a răspunderii juridice și responsabilității juridice.Alegerea acestei teme este reprezentată de actualitatea subiectului propus spre examinare.De asemenea nu trebuie de trecut cu vederea provocările cu care se confruntă instituția răspunderii juridice.Nu în ultimul rînd multitudinea de opinii privind subiectul dat impune o analiză minuțioasă,și oferirea unor răspunsuri cît mai elocvente care să ducă la propuneri de lege ferenda.

Un alt factor,ce a determinat alegerea temei date,a fost și aspectul practic al răspunderii juridice.Răspunderea juridică își atinge scopul său atunci cînd fapta ilicită va fi cunoscută de stat,mai exact statul va epuiza toate metodele disponibile și va recunoaște sau nu va recunoaște faptul săvârșirii faptei ilicite.

Scopul și obiectivele propuse în lucrare:

Prezenta lucrare are drept scop analiza răspunderii juridice și a responsabilității juridice,condițiilor generale ale răspunderii juridice,analiza multaspectuală a formelor de răspundere juridică în drept public și drept privat.

Am analizat ce ține de responsabilitatea juridică,conceptul,criteriile, cadrul de manifestare a responsabilității juridice,principiile,funcțiile și obiectivele responsabilității juridice.

Pentru realizarea scopului propus au fost trasate următoarele obiective:

de a oferi o definiție a răspunderii juridice și responsabilității juridice;

de a evidenția caracteristicile fundamentale ale răspunderii juridice în general;

de a prezenta modul în care a evoluat de – a lungul epocii ( istoriei )

răspunderea juridică;

de a elucida felul în care condițiile răspunderii juridice determină apariția

acesteia;

de a evidenția modul în care una din condițiile răspunderii juridice și anume

fapta ilicită se manifestă și produce efecte juridice;

de a prezenta prejudiciul ca o condiție de atragere a răspunderii juridice;

de a cerceta vinovăția ca o condiție de atragere a răspunderii juridice;

de a prezenta și cerceta legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și

prejudiciu;

de a cerceta formele de răspundere juridică în drept public și drept privat;

de a identifica cauzele ce exclud și înlătură fapta ilicită și răspunderea

juridică;

de a cerceta noțiunea de principii ale răspunderii juridice și responsabilității

juridice;studierea conținutului lor.

Contribuția personală a studentului în elucidarea problemei abordate, elemente noi la investigarea și tratarea problemei respective:

Din punct de vedere teoretic,am analizat viziunea savanților autohtoni și români în problema răspunderii și responsabilității juridice.

De asemenea,s-a încercat o clasificare a formelor de răspundere juridică în drept public și drept privat.

Prezentarea structurii lucrării și conținutul rezumativ:

Structura lucrării este prezentată în corespundere cu obiectivele preconizate și ordinea realizării cercetărilor științifice.

Lucrarea cuprinde :introducerea,trei capitole,care constituie conținutul de bază al cercetării,concluzii și recomandări,literatura selectivă studiată.

Astfel în introducere,este prezentată actualitatea temei,motivarea alegerii temei,scopul și obiectivele propuse în lucrare ,contribuția personală a studentului în elucidarea problemei abordate,elemente noi la investigarea și tratarea problemei respective,prezentarea structurii lucrării și conținutul rezumativ,analiza succintă a surselor ,literaturii și materialelor folosite în lucrare,reflectarea problemei abordate în literatura de specialitate,metodele și procedeele de pregătire și realizare a lucrării ( efectuarea experimentului,utilizarea metodelor statistice,comparative etc.).

Capitolul I intitulat,, Considerații generale privind răspunderea juridică ’’ avînd ca paragrafe:

În paragraful 1 am analizat evoluția istorică a răspunderii juridice în diverse epoci.

În paragraful 2,am analizat noțiunea de răspundere juridică și trăsăturile caracteristice.

În paragraful 3 ,sunt prezentate principiile răspunderii juridice.

Capitolul al doilea este consacrat formelor răspunderii juridice,

În paragraful 1 și 2 am analizat răspunderea juridică în drept public și drept privat.

În paragraful 3 condițiile generale ale răspunderii juridice,am analizat cauzele care exclud fapta ilicită și răspunderea juridică,circumstanțele atenuante și agravante și în paragraful 4 am analizat,raportul (legătura) de cauzalitate între fapta (conduita) ilicită și rezultatul produs.

Cel de al treilea capitol este dedicat responsabilității juridice.

În paragraful I,am analizat conceptul,criteriile și cadrul de manifestare a responsabilității juridice.

În paragraful II, am elucidat principiile,funcțiile și obiectivele responsabilității juridice

Analiza succintă a surselor,literaturii și materialelor folosite în lucrare:

Sursele de bază folosite în lucrare sunt diverse acte normative : codurile ( codul penal al Republicii Moldova,codul civil al Republicii Moldova,codul contravențional ) legea nr.780 din 27.12.2001 privind actele legislative și constituția Republicii Moldova,cît și literatura de specialitate la temă autohtonă cît și din România.

Reflectarea problemei abordate în literatura de specialitate:

În literatura juridică de specialitate s-a format un număr destul de mare de modalități de interpretare a noțiunii de răspundere juridică și de responsabilitate juridică.

Potrivit opiniei lui Gh.Avornic,răspunderea juridică este o măsură de constrîngere aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite și exprimată prin aplicarea unor sancțiuni cu caracter material,organizațional sau de ordin personal.

Baltag D,definește răspunderea juridică ca o categorie prin care este desemnată obligația subiectului de drept responsabil de a suporta consecințele nerespectării unei norme juridice în vigoare în vederea restabilirii ordinii de drept în societate.

Profesorul V.Guțuleac menționează că răspunderea juridică reprezintă reacția statului ( societății ) la depășirea responsabilității juridice ( transformarea raportului juridic de conformare în cel de conflict ) prin aplicarea față de autor de către organul împuternicit ,în modul stabilit de lege,a uneia dintre formele juridice de constrângere statală ,potrivit faptei ilicite comise cu vinovăție.

După I.Creangă , răspunderea juridică apare ca un complex de drepturi și obligații stabilite de lege,având drept consecință aplicarea sancțiunii de către organele de stat ce veghează la respectarea dreptului,în scopul restabilirii ordinii de drept și prevenirii încălcării normelor juridice în viitor.

Bloșenco M definește răspunderea juridică ca un raport de constrângere,al cărui conținut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept,aplicând sancțiunea prevăzută de norma încălcată și în obligația persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta și de a se supune sancțiunii applicate pe baza normei juridice.

Gh.Boboș,reprezentant al doctrine române,definește răspunderea juridică ca fiind un raport juridic de constrângere ce are ca obiect sancțiunea juridică.

Barac L,definește răspunderea juridică ca fiind instituția ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturile ce apar în sfera activității desfășurate de autoritățile publice,în temeiul legii,împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept,în scopul asigurării respectării și promovării ordinii juridice și a binelui public.

I.Iovănaș înțelege răspunderea juridică ca pe o expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite,care constă într-o obligație de a suporta o privațiune.

Potrivit opiniei lui I.Craiovan răspunderea juridică este un raport juridic între stat

( organele sale reprezentative) și persoana care a săvârșit o încălcare de lege,care este obligată să suporte aplicarea față de ea a măsurilor statale de limitare,prevăzute de sancțiunea normei juridice,în scopul asigurării raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritual respectării ordinii de drept.

Noțiunea de responsabilitate juridică este tratată în literatura juridică în mod diferit.

Astfel,M.Florea menționează că responsabilitatea juridică trebuie definită ca o atitudine conștientă și deliberată de asumare a grijii față de modul de realizare a normelor de drept ,față de integritatea ordinii juridice,ca și față de acțiunile pe care le întreprinde individul în vederea asigurării unui climat de legalitate.

I.Deleanu și I.Mărgineanu definesc responsabilitatea juridicălege,care este obligată să suporte aplicarea față de ea a măsurilor statale de limitare,prevăzute de sancțiunea normei juridice,în scopul asigurării raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritual respectării ordinii de drept.

Noțiunea de responsabilitate juridică este tratată în literatura juridică în mod diferit.

Astfel,M.Florea menționează că responsabilitatea juridică trebuie definită ca o atitudine conștientă și deliberată de asumare a grijii față de modul de realizare a normelor de drept ,față de integritatea ordinii juridice,ca și față de acțiunile pe care le întreprinde individul în vederea asigurării unui climat de legalitate.

I.Deleanu și I.Mărgineanu definesc responsabilitatea juridică ca pe o atitudine conștientă de răspundere față de obligațiile sociale,îndeplinirea conștiincioasă,riguroasă a îndatoririlor ce revin persoanei sau colectivului potrivit statutelor sociale ce le dețin.

Renumitul savant N.Popa consideră că responsabilitatea juridică este de asemenea o atitudine conștientă și deliberată de asumare a grijii față de modul de realizare a normelor de drept privind integritatea ordinii juridice,precum și față de acțiunile pe care le întreprinde individul în vederea asigurării unui climat de legalitate în societate.

Metodele și procedeele de pregătire și realizare a lucrării ( efectuarea experimentului,utilizarea metodelor statistice,comparative ):

La dezvăluirea subiectului propus au fost utilizate un areal complet de metode științifice:metoda analizei istorice pentru cercetarea evoluției istorice a răspunderii juridice în diferite epoci:epoca antică,medievală,evul mediu și modernă.Prin utilizarea metodei comparatiste ne permite relevarea cercetărilor jurisprudențiale naționale și europene,precum și a experienței legislative europene în vederea formulării propunerilor de lege ferenda.De o importanță covârșitoare este utilizarea metodei logice:folosind categoriile,legile și raționamentele logice, se efectuează suprapunerea normelor juridice care reglementează instituția răspunderii juridice,formele de răspundere juridică în drept public și a formelor de răspundere juridică în drept privat.

Metoda bibliografică a fost bazată pe culegerea și studiul documentației existente și disponibile ,care a implicat o atentă informare asupra surselor și studierea acestora,în baza unei bibliografii juridice de specialitate,națională și internațională,lucrări ale autorilor moldoveni și străini,resurse Internet etc.

1.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1.1.Evoluția istorică a răspunderii juridice

Încă din cele mai vechi timpuri și până în prezent,a existat instituția răspunderii juridice.În societatea primitivă răspunderea juridică era colectivă,iar în zilele noastre,răspunderea este personală,persoana care a săvârșit o faptă ilicită fiind trasă la răspundere pentru fapta ilicită pe care comis-o.

Răspunderea juridică este un fapt social ce a fost și este inerent oricărei forme de organizare socială,având scopul de a conserva societatea și persoana prin consolidarea sistemului de reguli și credințe ce stau la baza solidarității membrilor societății.

Pe parcursul istoriei s-au format și au evoluat atât formele,funcțiile,principiile juridice,cât și condițiile privind răspunderea juridică.

În antichitate,răspunderea juridică s-a autoimpus din momentul în care omul primitiv a înțeles că este vital să trăiască în comunitate,alături de ceilalți semeni ai săi și că existența în comun nu se poate realiza decât în baza unor reguli eficiente,reguli a căror nerespectare atrăgea sancțiuni.

Răspunderea s-a manifestat ca o necesitate naturală a organizării vieții în comun și s-a născut din nevoia de a împiedica dezagregarea grupului social,în interiorul căruia relațiile de cooperare erau umbrite de diverse violențe.

În comuna primitivă nu exista drept și prin urmare în aceea perioadă nu putem vorbi de răspundere juridică;existau însă credințe mistice,rituri magice și obiceiuri ale diverselor ginți,individul fiind supus unor represiuni morale.

Cea mai veche lege a Antichității care a rămas celebră prin complexitatea sa,deși a fost scrisă pe un singur bloc de piatră,Codul lui Hammurabi,face referire la toate aspectele cu care se putea confrunta societatea asiro-babiloniană al cărei lider a fost.

Hammurabi a trait între anii 1728 și 1686 î.e.n.,așadar cu peste patru secole înainte de Moise,al doilea mare legiuitor al lumii și cu aproximativ o mie de ani înainte de celebrii legiuitori Solon și Lycurg,fără a pune în discuție pe legiuitorii romani.

În Codul care îi poartă numele există o conștiință clară și surprinzător de modern a scopului uman al justiției care trebuie să facă să domnească dreptatea pentru ca omul tare să nu îl vătămeze pe cel slab.

Legile lui Manu cuprind 5370 de versuri,structurate în 12 capitole și au fost edictate de către Brahmani printr-o îndelungată contribuție colectivă.

Legile sînt necesare pentru că ele conțin pedepse,acestea fiind instrumentul cel mai important al regelui în îndeplinirea misiunii sale esențiale – stabilirea Dreptății.

,,Pedeapsa cîrmuiește omenirea și o protejează ,’’ ,iar duhul pedepsei este considerat ca fiul lui Dumnezeu ,ca un ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiției.

Răspunderea juridică în forma ordaliilor,adică a judecății lui Dumnezeu,dăinuie la toate societățile primitive,care intervine și îl ocrotește pe cel inocent,pedepsindu-l totodată pe cel vinovat.

Unul din primele exemple rămase în forma scrisă este Codul lui Hammurabi,care face apel ,prin ordalie la judecata zeilor.Ordalia a străbătut timpul evoluând de la legile lui Moise și Hammurabi,pînă la procesele medievale.

În prima parte a existenței umane simpla cauzalitate între faptă și pagubă era suficientă,neexistând preocupare pentru vinovăția făptașului.

Un alt exemplu îl constituie faptul că acuzatul și acuzatorul erau puși să aleagă unul din două blide de mâncare,unul din ele de mâncare,unul dintre ele fiind otrăvit.Se consideră că cel ce a gustat din cel otrăvit nu avea dreptate.Ca urmare a anomaliilor amintite,unele persoane decedau din cauza consumării mâncării otrăvite,altele însă scăpau cu viață.Un alt exemplu,la fel de anormal ,îl constituie așa-zisa probă a vinovăției și a răspunderii și pedepsirii celui vinovat,prin aruncarea cu sulițe asupra acestuia.În ipoteză în care nici una din sulițe asupra acestuia.În ipoteza în care nici una din sulițe nu îl nimerea,el era declarat nevinovat.Dacă însă o singură suliță îl rănea,atunci era declarat și sancționat.Astfel,un bărbat ce era acuzat de vrăjitorie sau o femeie de adulter trebuiau să se salveze,se consideră că este nevinovată,dacă vrăjitorul se îneca,acuzatorul intra în posesia bunurilor sale,în caz contrar,averea acuzatorului revenea vrăjitorului care a reușit să se salveze.

În epoca respectivă,toate regulile de conduită erau respectate în mod firesc,și nu prin constrângere,acestea fiind formulate în versuri,pe care le învățau pe de rost,

cântându-le ,ca semn de atașament,chiar de afecțiune față de ele.

În aceea perioadă societatea primitivă urmărea mai puțin pedepsirea făptașului cât restabilirea a ceea ce fapta antisocială a tulburat,persoana vătămată fiind îndreptățită să se răzbune atât pe făptuitor cât și pe grupul din care acesta făcea parte.

Apariția ideii de răzbunare a reprezentat un pas înainte deosebit de important deoarece odată cu apariția acesteia apare și ideea de justiție întrucât pentru omul primitiv răzbunarea era un drept al său,el înțelegând că are dreptul să facă un rău,oricât de mare,celui care l-a vătămat.

Apare necesitatea de a stabili modalitatea de răzbunare.Ea,ca regulă,se bazează pe conceptul egalității.Acest concept de egalitate se rezumă în așa-zisa lege a talionului,care cere ca reacțiunea împotriva vătămării să se facă cu aceeași armă sau în aceeași parte a corpului, ,, ochi pentru ochi,dinte pentru dinte .’’

Dar regimul răzbunării duce la stabilirea grupurilor din cauza luptei de răzbunare continuă.Din aceste motive apare tendința ca ofensa,în loc să fie răzbunată,să fie despăgubită,fie conform unui sistem de tarife determinate,fie conform judecății unui arbitru,ales de părți dintre cei mai bătrîni.

Cu timpul,odată cu trecerea spre orânduirea sclavagistă ca urmare a unei coeziuni sociale s-a simțit nevoia unor schimbări în materia răspunderii,schimbări prin care să se impună limite răzbunării,depășindu-se stadiul răzbunării sângelui și

intrându-se într-o perioadă de tranziție.

Aceasta s-a întâmplat prin apariția legii talionului,lege despre care se spune că marchează nașterea delictului.

Deși poate la prima vedere nu pare așa,legea talionului reprezintă un real progres,

pentru că ea îngăduiește răzbunarea fără limite practicată anterior,la maniera de a nu depăși măsura pagubei ce a fost suferite,determinând în acest mod cât de dator este un individ față de un altul căruia i-a cauzat un prejudiciu.Potrivit principiului talionului ,victima ori rudele acesteia nu puteau pricinui autorului delictului un rău mai mare,ori o faptă mai gravă,decât fapta pe care acesta a comis-o.

La popoarele primitive se considera că tot ce este însuflețit și posedă un suflet,

spirit,fie că este obiect,plantă,animal,era socotit drept cauză a rezultatului susceptibil de răspundere,deci nu numai omul,dar și animalul,creanga unui copac,o piatră,un cuțit etc.

La unele popoare exista posibilitatea ca până la a 7-a generație să se transmită răspunderea.Bineînțeles,atunci când este vorba de fapte grave,săvârșite de ascendentul acestora.Printre mărturiile vechi,un rol deosebit l-a avut și Codul lui Hammurabi,potrivit căruia,pe lângă faptul că persoana ce comitea o faptă gravă sau orice altă faptă era pedepsită,existau și situații când,persoanele nu erau pedepsite,

ca urmare a unor fapte neprevăzute,imprevizibile.A existat, o lungă perioadă de timp,situația în care animalele erau trase la răspundere.În Grecia Antică întâlnim ideea răspunderii,indiferent dacă persoana săvârșea fapta intenționat sau nu.

Multe pasaje din Iliada,confirmă că o persoană ce suprimă viața altei persoane era obligată automat să plătească o compensație.Cu timpul,așa cum îi stă bine unui popor,mai ales celui grec,unde au existat iluștrii gânditori,oameni de o remarcabilă valoare-poeți,artiști,juriști etc.- au apărut primele semne ale gândirii juridice,ideile lor fiind pozitive,și începând să se distingă între omorul intenționat,cel neintenționat și legitima apărare.

Deși aceste forme incipiente,rudimentare,primitive au dăinuit o lungă perioadă de timp,ele au reprezentat și alcătuit dreptul societăților primitive.Ele au constituit,totuși,normele de început ale dezvoltării dreptului,iar încălcarea lor atrăgea răspunderea juridică.

Deși societatea era primitivă,ea dispunea de metodele și mijloacele necesare pentru apărarea rânduielilor împotriva oricăror încălcări,luând măsuri de pedepsire a celor vinovați.

Regulile ce nu erau respectate se refereau la ajutorul în cadrul tribului respectiv sau la împărțirea egală a produselor.Sancțiunile începeau de la oprobriul și disprețul public,mergând până la izgonirea vinovaților din colectivate,ceea ce practic echivala cu suprimarea lor.,,Dreptul penal se baza – ca maxim de pedeapsă – pe excluderea din comunitate.Dacă la migratori această excludere înseamna,de cele mai multe ori,suprimarea fizică,înlocuită ulterior cu amenda pecuniară,la populațiile autohtone se traduce prin moartea civică a infractorului,răspunderea penală fiind individuală în integritatea ei.’’

În Legea celor XII table găsim un tarif de compensații;astfel,avem reglementată răspunderea și compoziția,fiecare infracțiune comisă având stabilită o anumită sumă cu care trebuia plătită.,,De aceea nu au întârziat să se manifeste tendințe îmblânzitoare,în sensul înlocuirii răzbunării prin compoziție.

Ofensa,în loc de a fi răzbunată,este despăgubită,fie conform judecății unui arbitru ales de părți din cei bătrâni sau a unui tarif determinat.’’

În cadrul societății sclavagiste a apărut posibilitatea răscumpărării,prin plata unei despăgubiri în bani sau prin plecarea în exil.Prin evoluția societății s-a conturat și ideea că acela care și-a încălcat obligațiile elementare poate,în anumite condiții,să suporte o sancțiune ,,care să-i permită să simtă propria lui decădere și să-i dea prilejul să-și corecteze conduita ispășindu-și vinovăția prin executarea unei pedepse care să evite urmărirea sau violența fizică.’’

În societatea primitivă,pedepsele sunt foarte crude,pentru că societatea trăiește într-un permanent sentiment de nesiguranță.Treptat,însă,societatea a început să se dezvolte,având o nouă organizare socială și juridică,iar pedepsele încep să se îmblânzească.

În Egiptul Antic, orice răzvrătire împotriva ordinii sociale era pedepsit nu numai vinovatul,ci și întreaga familie.Drept infracțiuni împotriva statului sunt considerate și cele comise împotriva religiei.Pedepsele sunt numeroase :tăierea mâinii,

mutilările,moartea prin înecare,tragerea în țeapă etc.De pildă,falsificatorului i se tăiau mâinile,celui ce a săvârșit un viol,organul genital,spionului i se tăia limba,părintele ce-și ucidea copilul – era osândit să-i poarte cadavrul atârnat de gât 3 zile și 3 nopți etc.

În India Antică,pedepsele sunt multe și diverse ,variază în raport cu clasa socială a infractorului;astfel,pedeapsa brahmanilor era doar formală ( de pildă raderea capului).Pedepsele cunoscute de dreptul indian sunt:pedeapsa cu moarte (decapitarea,înec,ardere,tăiere în bucăți ),mutilarea ( ochilor,urechilor,membrelor etc.),pedepse morale ( raderea părului ),închisoarea,amenda etc.

Uneori se pedepseau și infracțiunile pur morale:luarea în derâdere a defectelor corporale,simpla intimitate cu o femeie.

Erau sever pedepsite delictele săvârșite împotriva regelui,furtul și celelalte infracțiuni aduse patrimoniului,falsificarea documentelor și monedelor,omorul etc.

Persistă și gesturi gentilice: de exemplu,talionul,în cazul rănilor corporale.

Cu privire la aplicarea pedepselor,dreptul indian a fixat unele reguli de ansamblu:pedeapsa este aplicată numai dacă a intervenit culpa agentului,cu alte cuvinte,nu există responsabilitate penală pentru caz de accident ( afară de domeniul religios ) ; cei inconștienți și nebuni nu răspund din punct de vedere al dreptului penal;după cum și legitima apărare sau starea de necesitate absolvă de culpabilitate;instigatorul este pedepsit ca și făptuitorul,ba uneori mai mult ( ideea de ajutor moral ),iar ajutorul acordat la comiterea infracțiunii este pus pe același plan cu infracțiunea consumată.

În operele lui Ovidiu se menționează că sancționarea faptelor penale la geto-daci inițial urmărea scopul răzbunării sângelui.Cu timpul însă,statul a interzis răzbunarea,tinzând să treacă în competența sa împărțirea justiției.Se cunoaște și pedeapsa cu moartea,căreia erau supuși pentru adulter,omor,acuzații false.

Statalitatea și dreptul geto-dac erau în etapa când o mare importanță o aveau obiceiurile ( cutuma ),strâns legate de concepțiile religioase și mistice ale geto-dacilor.

Dreptul geto-dac s-a dezvoltat pe parcursul perioadei prin apariția legilor,care permiteau o parte din obiceiuri,iar altă parte le condamnau ( răzbunarea prin sânge).

Procesul de trecere de la societatea gentilică la organizarea politică s-a încheiat în vremea regelui Burebista,prin unificarea triburilor în cadrul statului dac.

Concomitent cu formarea statului geto-dac au apărut și normele juridice,în locul obiceiurilor.Unele dintre vechile obiceiuri,cele ce s-au dovedit a fi convenabile și utile clasei dominante în plin proces de formare,au fost preluate și sancționate de către stat.

Cu toate acestea ele nu ne-au parvenit pe cale directă,vechii autori menționează existența unor legi emise de autoritatea de stat.Atât Strabon,cât și Iordanes afirmă că legile geto-dacilor au fost adoptate în timpul lui Burebista,care pretinde că i-au fost inspirate de zei.Ele au fost transmise din generație în generație,în formă scrisă,și s-au păstrat până în vremea lui Iordanes (secolul VI d.Hr ).

Prin aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a obiceiurilor,ci s-au introdus norme de drept noi și,potrivit istoricilor sus-menționați,ele cuprindeau porunci ale regelui.

Autorii antici spun că regii căutau prin înșelăciune și magie să întrețină în conștiința poporului teama de zei,pentru a asigura respectarea legilor.Deoarece regele,ca și Marele Preot,reprezenta interesele aristocrației,legile erau întărite atât cu autoritatea de stat propriu-zisă,cât și cu autoritatea religiei.

La romani,statul fixează prețul dreptului la răzbunare sub forma unei amenzi:POENA.La început,Poena era reclamată printr-o acțiune având caracter penal deoarece tindea doar la pedepsirea unui delict,cu timpul,însă,juriștii romani au realizat că poena nu reprezinta pentru victimă același lucru în orice situație,începând astfel distincția pe care o întâlnim în epoca lui Justinian,între acțiunile penale,care tind la o pedeapsă,acțiunile civile reparatorii,care urmăresc obținerea unei despăgubiri și acțiunile mixte care le înglobează pe ambele.

Dreptul roman,în forma incipientă,cunoștea instituții care permiteau unei persoane fizice să-și facă dreptate singur,să aplice deci,sancțiunea singur.Manus injectio era o executare facută de un particular,iar pignoris capio permitea particularului să ia singur obiectul de care avea nevoie pentru a se despăgubi.Nu o putea face decât cu respectarea unor forme sacramentale consacrate de normele juridice.

Dar aceasta dovedește că,în ultimă analiză,tot statul este cel care-l autoriza să o facă.La Atena și Roma îngăduită vânzarea debitorilor insolvabili,acești debitori fiind pedepsiți cu multă cruzime.Solomon ,unul din cei șapte înțelepți ai Greciei antice a suprimat acest obicei,dispunând ca ,,nimeni să nu sufere vreo constrângere corporală pentru datoriile dintre particulari.’’

În Evul mediu,sancțiunile erau deosebit de severe,caracterizate prin cruzime pentru a intimida și descuraja comiterea unor încălcări ale normelor existente.Sancțiunea era aplicată pentru săvârșirea faptei,treptat fiind considerată un mijloc de îndreptare a vinovatului. În Evul mediu răspunderea civilă și reparația prejudiciului se desprinde tot mai mult de răspunderea penală și pedeapsă.

Cei vinovați de săvârșirea unor infracțiuni trebuiau să răspundă în fața marilor seniori feudali,care,adesea,aplicau sancțiuni arbitrare în cazurile ce le judecau.

La longobarzi,Edictul lui Rothari din 643 a înlocuit răzbunarea sângelui cu plata unei despăgubiri în bani ce se numea de asemenea wergeld;cuantumul acestuia se stabilea în funcție de poziția socială a persoanei lezate.De exemplu,pentru uciderea unui țăran liber wergeldul era de 200 de solizi de aur,pentru un om semiliber-60,iar pentru un serv de casă,precum și pentru porcar – 50.

În Legea Salică wergheldul – amenda – se plătea pe lângă despăgubire,ceea ce prezintă încă un argument al faptului că francii au receptat parțial conceptul de delict privat din dreptul roman.

Codul sârb de legi al lui Ștefan Dușan de la mijlocul secolului XIV prevedea răspunderea pentru trădare – a fratelui pentru frate,a tatălui pentru fiu,a rudei pentru rudă,iar în cazul răspunderii pentru omucidere răspundeau doar rudele doar rudele cele mai apropriate – părinții,frații,copii.

Imperiul Bizantin,adică Imperiul Roman de răsărit,a continuat,în special în primele secole ale existenței sale,tradițiile clasice,bazate pe dreptul roman și filosofia greacă,la care s-au adăugat apoi elemente orientale și,în totalitate,s-a dezvoltat sub influența noilor concepții ale teologiilor creștine.

Pecetea creștină a epocii se întrezărește în îmblînzirea pedepselor,dreptului imprimându-i-se un caracter mai umanist.Pedeapsa cu moartea se aplica în cazuri limitate – omor,adulter,vrăjitorie,apoi,din secolul al VIII – lea,vrăjitoria nu mai este pedepsită cu moartea; în schimb,trădarea,de rând cu omorul și adulterul,rămân a fi pedepsite cu pedeapsa capitală.

Mult mai frecvente erau pedepsele pecuniare ( confiscarea bunurilor,amenzile),

exilarea la mănăstire sau chiar în afara Imperiului.

Odată cu formarea țărilor au fost preluate normele după care se conduceau obștile,

fiind întărite prin autoritatea aparatului politic al ,,țărilor ’’.Dar s-au adăugat în condiții noi și norme noi,iar totalitatea acestor norme forma ,,Legea țării .’’

La români ,, Legea țării ’’ era un sistem normativ elementar,care reglementa relațiile dintre membrii obștii și dintre obști referitoare la conducere,apărare, muncă,proprietate,familie,asigurarea liniștii publice prin apărarea vieții,credinței și demnității membrilor obștii.

,,Legea țării ’’, numită și ,, jus valachium ’’,reprezenta nu altceva decât un sistem normativ de drept cutumiar al populației vechi românești în perioada de existență a obiștilor teritoriale și de apariție a formațiunilor politice.

În ,,Legea țării ’’ infrațiunea este tratată ca pricinuirea unei daune materiale,morale și fizice,de aceea scopul pedepsei era,în principiu,repararea daunei,răzbunarea sângelui fiind o etapă deja depășită.Este posibil că la pedepsirea infractorului se luau în considerație vârsta și sănătatea psihică a acestuia.

Diferențierea socială nu era prea avansată,astfel încît și scara valorilor apărate prin sancțiuni penale avea în vîrf personalitatea și nu averea.

Infracțiunile contra personalității – omorul,pricinuirea unor răni ( sîngerînde sau cu vînătăi ) – erau sancționate cu o amendă judiciară,care era plătită în vite,fiind socotită cea mai grea pedeapsă,care probabil a luat locul sancțiunii de izgonire din obște.În dependență de circumstanțele comiterii infracțiunii,numărul vitelor se dubla-6,12,24,50 capete de boi.

Infracțiunile contra moralei,familiei,bisericii erau acelea care atentau la normele morale și religioase în domeniul familiei și religiei.Orice încălcări ale principiilor formării familiei,pastrării și desfacerii ei,se socoteau infracțiuni contra familiei și bisericii.Răpirea fecioarelor cu scopul de a se căsători era socotită crimă,deoarece atenta la autoritatea bisericii și la canoanele bisericești.Încheierea căsătoriei între rudele de grade interzise era socotită infracțiuni grave și erau sancționate cu amendă judiciară,plătită în vite ca și omorul,aceste trei infracțiuni fiind socotite cele mai grave.Drept crimă se socotea nu numai adulterul propriu-zis,ci și nașterea copilului de către o femeie necăsătorită,fiind socotită o acțiune contra morale și bisericii.

Infracțiunile contra bisericii ca hulirea lui Dumnezeu,erezia,vrăjitoria ,furtul averii divinizate a bisericii,erau sancționate tot cu o amendă,dar posibil mai mica,deoarece se plătea nu numaidecît în vite,ci prin orice altceva.

Infracțiunile contra averii erau deteriorarea avutului,incendierea și sustragerea lui.

Aceasta din urmă cuprindea de fapt în sine și furtul,tîlhăria și jaful,averea fiind ridicată contra voinței proprietarului.Se sancționau aceste infracțiuni prin amendă și întoarcerea averii sau a altei averi echivalente cu cea răpită,incendiată,deteriorată.

Ca și mai înainte nu se pedepsea furtul de legume,fructe,poame pentru consumul pe loc.Se aplica și pedeapsa defăimătoare – purtarea infractorului cu lucrul furat prin sat.Sistemul de pedepse conform legii țării nu conținea pedeapsa capitală,nici pedepse de mutilare ,ci se foloseau pedepsele pecuniare ( amenzile judiciare și compensația ).Cele mai periculoase infracțiuni se socoteau:omorul,violul și adulterul sancționate cu amendă judiciară ,plătită în vite.

Amenzile judiciare erau repartizate între jude și obște,o treime din ele revenind judelui,iar două treimi în fondul de rezervă și obștii.

În epoca modernă răspunderea este privită inițial,ca o răspundere politică și apoi ca o răspundere juridică.Montesquieu observă necesitatea ca răspunderea să fie conformă cu spiritul general,să izvorască din spiritul general și să se bazeze pe lege.Formularea răspunderii este legată de filosofia politică liberală care s-a dezvoltat sub influența Revoluției Franceze (1789) la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

1.2.Noțiunea și trăsăturile răspunderii juridice

Viața socială nu poate fi concepută fără răspundere,fie ea juridică,fie ea morală sau religioasă.

Răspunderea constituie elementul esențial al oricărei norme de conduită socială;

acțiunea omului are drept consecință un rezultat,iar rostul instituției răspunderii este să ghideze și să determine comportamentul în conformitate cu o regulă de conduită.Instituția răspunderii este indisolubil legată de societatea umană organizată,de conduită pe care trebuie să o aibă cei care o alcătuiesc,constituind-se într-o sancțiune generală a tuturor normelor de conduită,inclusiv a normelor de drept.Existența unor reguli de conduită și asigurarea respectării lor reprezintă o necesitate vitală pentru societate și de aceea,acțiunile și inacțiunile membrilor societății sunt generatoare de răspundere.

Răspunderea este legată de tot ce este organizat,ea este specifică diferitelor domenii ale vieții sociale. Ea presupune,în primul rând,aplicarea conștientă a prevederilor conținute de normele sociale,în al doilea rând,o judecată de valoare asupra comportamentului personal și a urmărilor sociale ce survin,în al treilea rând,posibilitatea aplicării unor viitoare măsuri de către organele competente ale statului,de către organizațiile ( organismele ) obștești sau colectivele de muncă

pentru comportarea ilicită,precum și repararea prejudiciului provocat prin această comportare.

Răspunderea,la rândul său,nu este altceva decât o condamnare din partea statului,a organizației obștești sau a colectivului de față de fapta săvârșită.

Aceasta este o reacție a societății la încălcarea intereselor normelor stabilite și presupune aplicarea de sancțiuni pe care autorul faptei trebuie să le suporte.

Sancțiunile constituie mijloacele de realizare a răspunderii juridice și sunt stabilite în mod exhaustiv de normele ce formează instituția răspunderii juridice sub diversele ei forme:penală,contravențională ,civilă ( materială),disciplinară.

Orice societate evaluează comportamentul membrilor săi din punct de vedere al conformării acestuia față de normele și valorile recunoscute și acceptate de majoritatea indivizilor,nerespectarea acestor norme și valori atrăgând o reacție a mediului social.Această reacție se concretizează într-o serie de sancțiuni pe care societatea le exercită împotriva conduitelor neconformiste sau deviante,obligându-l astfel pe individ să se încadreze în limitele normativității sociale.

Așadar răspunderea apare ca un raport impus din exterior,intemeiat pe autoritatea normelor oficiale și pe subordonarea obligatorie a individului față de comunitatea din care face parte.Din această cauză individul va percepe și resimți normele ca reguli impuse din afară de către o autoritate ce aparține grupului sau societății.

Noțiunea de răspundere este folosită în toate domeniile vieții sociale,nefiind specifică în exclusivitate dreptului,vom întâlni sintagma de răspundere politică,

răspundere morală ,răspundere religioasă (spirituală ),răspundere culturală,

răspunderea juridică.

Toate aceste forme de răspundere fac parte din categoria răspunderii sociale.

Răspunderea socială apare deci ca consecință a neîndeplinirii unei prescripții normative pozitive,a unei obligații sau îndatoriri sociale.Este vorba,așadar,de o relație socială specială care se stabilește între societate și individ,în care fapta sau conduita individului este încadrată de societate în limitele unor drepturi,libertăți,obligații,prerogative consacrate de normele,principiile,regulile sau valorile acelei societăți și a căror nerespectare antrenează una sau alta din formele sancțiunilor sociale.

O parte componentă a răspunderii sociale este și răspunderea juridică,care are drept scop final reglarea sistemului social,condamnarea faptei ilicite prin realizarea constrângerii statale și dezvoltarea atitudinii de responsabilitate juridică a membrilor societății.

În comparație cu formele răspunderii sociale ( morală,politică,religioasă etc.),

specificul răspunderii juridice constă în faptul că ea se referă la obligația de a răspunde pentru încălcarea normei juridice.De aceea,încălcarea normelor juridice

( fapta ilicită ) prevăzute în legislație duce după sine răspunderea juridică stabilită de ele și servește drept temei al acesteia.Totodată,ea este strîns legată de activitatea specifică a unor organe competente ale statului.

Noțiunea de răspundere juridică a fost introdusă în circuitul științific și legislativ de juriști aproximativ la mijlocul secolului al XX-lea.

Această noțiune a generat un interes continuu din partea cercetătorilor din toată lumea,fapt ce s-a soldat cu apariția unui număr impresionat de lucrări atât în domeniul teoriei generale a dreptului,cît și în științele juridice de ramură,care își propun să dezvăluie conținutul răspunderii juridice.

În legislație nu se dă o definiție noțiunii de răspundere juridică care să permită o elaborare a unei teorii generale în această materie.De aceea sarcina constituirii îi revine doctrinei.

Doctrina sovietică privea răspunderea juridică ca o categorie a teoriei generale a dreptului,în cadrul acesteia noțiunea de răspundere juridică fiind legată de idea de stat,anume de aceea de constrângere publică,precum și de aceea de societate,care nu pot fi indiferent la încălcările legii,răspunderea juridică fiind,în fond,modalitate de realizare a constrângerii de stat.

Răspunderea juridică se definește ca fiind forma răspunderii sociale stabilite de stat,ca urmare a încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit,care determină obligația de a suporta consecințe corespunzătoare de către cel vinovat,inclusiv prin utilizarea forței de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept lezate.

Răspunderea juridică este o instituție a dreptului,alcătuită din ansamblul normelor care vizează exercitarea constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice persoanelor care încalcă ordinea de drept.

Pentru că funcționarea răspunderii juridice,ca instituție specifică dreptului,să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic,este nevoie să existe credința că legea poate crea în conștiința destinatarilor săi sentimentul responsabilității.

Reglementând relațiile sociale prin norme de drept,legiuitorul are în vedere capacitatea normei de a determina un anume comportament considerat socialmente util.Însă norma poate fi înfrântă tot de destinatarii săi,printr-o conduită ilicită,prin manifestări multiple și având motivații complexe.Prin fapta sa,cel care încalcă legea aduce atingere ordinii de drept,tulbură normala desfășurare a relațiilor sociale,afectează drepturi și interese legitime,pune în pericol coexistența libertăților și echilibrul social.Pentru aceste motive,el trebuie să răspundă.

Temeiul declanșării răspunderii și stabilirea formei concrete a acesteia se află în lege-răspunderea este totdeauna este legală; nimeni nu-și poate face singur dreptate;nimeni nu poate fi judecător în propria cauză.

Răspunderea juridică implică urmări destul de grave pentru cel sancționat,exprimate în pierderea unor drepturi ,privațiuni de ordin material sau personal sau chiar pierderea temporară a libertății.

Stabilirea concretă a răspunderii juridice are la bază nu numai o apreciere socială din partea unui grup de persoane,colectiv etc.Ea se întemeiază pe o constatare oficială făcută,de regulă,de organele de stat,persoane oficiale special împuternicite.

Iată de ce răspunderea juridică este strîns legată de activitatea unor organe de stat și a unor persoane oficiale.Aceasta însă nicidecum nu înseamnă că răspunderea juridică e izolată absolut de activitatea celorlalte persoane și subiecte de drept,de alte forme de răspundere socială.

Răspunderea juridică,indiferent de ramura de drept,are atât un scop preventiv- educativ,cît și sancționator,înțelegând prin acest ultim aspect și caracterul reparator în cazul în care s-au produs daune materiale și/sau morale.

Prin oricare dintre formele răspunderii juridice se restabilește ordinea încălcată ca urmare a săvârșirii faptei ilicite,iar aplicarea sancțiunii și stabilirea despăgubirii îl face pe autorul faptei să conștientizeze consecințele faptei săvârșite și să nu mai săvârșească astfel de fapte.

Trăsăturile caracteristice ale răspunderii juridice sunt următoarele :

este un raport juridic de constrângere;

obiectul răspunderii juridice este sancțiunea care se aplică de organul

specializat al statului;

este o expresie a responsabilității juridice,potrivit căreia fiecare individ

trebuie să-și asume și să suporte consecințele faptelor sale ;

întotdeauna răspunderea juridică este legală,adică intervine numai în baza

legii;

declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete a

acesteia,reprezintă prerogativa unor organe special abilitate a statului;

are întotdeauna ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept;

este întotdeauna legală de activitatea exclusivă a unor organe de stat care are

competența de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept;de a aprecia gradul de vinovăție și de a stabili și aplica sancțiunea prevăzută de norma juridică;

este o răspundere general – obligatorie,mai promptă și mai eficace decît

celelalte forme ale răspunderii sociale deoarece are la bază imperativitatea dreptului și,respectiv,capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni și aplica,la nevoie,constrângerea juridică;

consecințele răspunderii juridice sunt deosebit de grave în sensul că pot

antrena uneori chiar sancțiuni privative de libertate sau detențiunea pe viață;

reprezintă reacția organizată a autorității statale pe care o declanșează

săvârșirea unei fapte socialmente periculoase;

reprezintă segmentul final,ultimul fragment al actului complex de

înfăptuire a justiției în care regăsim drepturi și obligații ce se nasc în urma săvârșirii unei fapte ilicite prin încălcarea dispozițiilor legii;obiectul răspunderii juridice este sancțiunea negative ce se aplică de organul specializat al statului;

tragerea la răspundere juridică și stabilirea formei concrete a acesteia

reprezintă prerogativa unor organe speciale abilitate ale statului;

scopul răspunderii juridice este de a anula consecințe prejudiciante pentru

patrimoniul persoanei,de a obliga autorul faptei ilicite să suporte consecințele punitive ale conduitei sale generatoare de pericol social;

este o răspundere general – obligatorie,mai promptă și mai eficace decît

celelalte forme ale răspunderii sociale deoarece are la bază imperativitatea dreptului și,respectiv,capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni și aplica,la nevoie,constrângerea juridică;

este stabilită normativ și constă în aplicarea și realizarea normelor de drept;

este aplicată de către autoritatea statului împuternicită în acest sens;

se realizează în anumite forme procedurale – în baza principiilor de drept –

prezumția nevinovăției;

reprezintă acea formă,modalitate prin care societatea înlătură caracterul

social și anti-social al faptelor juridice ( licite și ilicite );

este o modalitate de întărire a legalității;

este un principiu al statului de drept;

este un mijloc de ocrotire a ordinii de drept și un mod de realizare a puterii

de stat;

este obligația de a suporta consecința juridică a faptei ilicite;

această obligație revine unui subiect de drept responsabil;

obligația apare ca urmare a constrângerii statale prin aplicarea sancțiunilor

juridice;

nu poate fi adusă la o simplă obligație;

aplicarea sancțiunilor juridice are drept scop afirmarea ordinii de drept și

resocializarea persoanei față de care ele sînt aplicate ;

aplicarea sancțiunii se face în numele statului și are drept scop atît

restabilirea ordinii legale încălcate prin fapta ilicită,cît și întărirea legalității;

în conținutul raportului juridic de constrângere intră asemenea drepturi și

obligații corelative,cum ar fi:obligația statului de a aplica numai sancțiuni prevăzute de lege pentru fapta comisă și dreptul persoanei responsabile de a i se aplica numai această sancțiune și nu alta etc;

consecințele răspunderii juridice sunt deosebit de grave în sensul că pot

antrena uneori chiar sancțiuni privative de libertate sau detențiunea pe viață.

1.3.Principiile răspunderii juridice

Principiile răspunderii juridice sunt acele idei călăuzitoare care își găsesc expresia în totalitatea normelor de drept ce reglementează diferitele forme sub care se prezintă această instituție juridică.

Răspunderea juridică,are la bază următoarele principii:

principiul legalității răspunderii juridice ( legalitatea răspunderii juridice).

Reprezintă un principiu esențial,pentru că nu poate exista răspunderea juridică fără lege.Legea nu acționează retroactiv,iar orice faptă,indiferent de periculozitatea ei,

nu poate constitui o faptă ilicită și,pe cale de consecință,o persoană nu poate fi judecată,condamnată,dacă fapta respectivă nu era prevăzută de lege.

Legea determină temeiul,nașterea răspunderii juridice,formele și întinderea ei.

Principiul legalității reprezintă principalul mijloc de realizare și promovare a ordinii juridice,de menținere a unor relații bazate pe lege,în general pe normele juridice.

Totodată,principiul legalității răspunderii juridice poartă un caracter complex.

Acest caracter se manifestă prin faptul că:

răspunderea juridică se face numai în baza normei juridice;

aplicarea sancțiunii ține de competența strictă a statului și a reprezentanților

lui oficiali ;

organele statului activează în strictă conformitate cu prevederile normelor

juridice.

În domeniul dreptului penal,principiul legalității se exprimă în regulile deja bine cunoscute de lumea juridică ,, nullum crimen sine lege ’’ ( nici o infracțiune nu există fără lege ).Pentru că aceste reguli să constituie o adevărată garanție a libertății persoanei,ele trebuie să fie însoțite de următoarele reguli: ,,nulla poena sine lege’’ ( nici o pedeapsă nu există fără lege ),adică pedeapsa să fie aplicată numai în urma unei judecăți , să se desfășoare potrivit legii, ,, nullum judicium sine lege ’’ ( nici o judecată în afară de lege ).

Principiul legalității a fost formulat de ideologii Revoluției franceze,fiind înscris în Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789.

În art.3 al Declarației se subliniază că nimeni nu poate fi pedepsit pentru faptele care nu sînt prevăzute de dreptul în vigoare.

Conform art.15,alin.(1) al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice:,,nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau inacțiuni care nu constituie un act delictuos,potrivit dreptului național sau internațional,în momentul în care au fost săvârșite.De asemenea,nu se va aplica nici o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii.Dacă ulterior comiterii infracțiunii,legea prevede aplicarea unei pedepse mai ușoare,delicventul trebuie să beneficieze de aceasta.

(2) Nimic din prezentul articol nu se opune judecării sau condamnării oricărui individ din pricina unor acțiuni sau omisiuni care atunci cînd au fost săvârșite erau considerate ca fapte criminale,potrivit principiilor generale de drept recunoscute de toate națiunile.’’

Acest principiu este valabil pentru toate formele răspunderii juridice deoarece în orice ramură de drept și în cadrul oricăreia dintre formele răspunderii juridice se pot aplica sancțiuni juridice numai pentru fapte ilicite,indiferent dacă este vorba de infracțiune,ilicit civil,contravenție,abatere disciplinară.

În domeniul răspunderii juridice,pe lîngă cerințele generale,acest principiu conține și unele cerințe particulare,proprii categoriilor de norme juridice prin care se reglementează diferitele forme ale răspunderii.Cercetarea acestor particularități implică în mod necesar o distincție între activitatea de reglementare a răspunderii juridice prin acte normative emise de către organele de ocrotire a normelor de drept și activitatea practică de aplicare a acestor norme,adică de tragere la răspundere a subiectelor de drept pentru încălcarea ordinii de drept.

Acțiunea practică de aplicare prezintă numeroase cerințe ale principiului legalității.

Ca formă de manifestare a constrângerii de stat,răspunderea juridică implică aplicarea de sancțiuni juridice față de persoanele care nu au respectat ordinea de drept ,scopul ei principal fiind restabilirea integrității acestei ordini.

De aceea se poate concepe că restabilirea ordinii de drept să aibă loc în afara cerințelor legale,deci cu încălcarea principiilor legalității.

O cerință fundamentală a principiului legalității impune că răspunderea juridică să opereze numai contra celor persoane care au săvârșit fapte ilicite și,totodată,ca natura răspunderii să corespundă naturii faptelor ilicite.

Principiul legalității pretinde,de asemenea,ca tragerea la răspundere să vizeze numai acele persoane care au săvârșit fapte ilicite cu vinovăție.Nu va fi legală tragerea la răspundere a unor persoane cărora nu li s-a dovedit vinovăția sau atunci cînd-în cazul dat operează una dintre cauzele legale ce înlătură fie caracterul ilicit al faptei săvârșite,fie vinovăția autorului faptei.

De asemenea,nu va corespunde principiului legalității nici nesocotirea situațiilor în care operează cauza de acțiune a răspunderii.

O cerință la fel de importantă a principiului legalității se referă la stricta respectare a formelor procesuale după care se desfășoară activitatea tuturor acestor organe.

Normele de procedură sînt de imediată aplicare,fapt ce înseamnă că toate actele procesuale trebuie să fie îndeplinite,potrivit normelor în vigoare,în momentul efectuării lor.Înfăptuirea neabătută a tuturor cerințelor principiului legalității,în materia răspunderii juridice,constituie una dintre condițiile esențiale pentru realizarea scopurilor acestei instituții – restabilirea ordinii de drept încălcate prin fapte ilicite și asigurarea stabilității și securității raporturilor sociale ocrotite prin lege.

O altă cerință a principiului legalității în materie de răspundere impune ca organele ce aplică constrângerea de stat prin sancțiuni juridice să vegheze cu strictețe ca sancțiunea aplicată să fie prevăzută de lege,iar cuantumul ei să se înscrie în limitele legii.Toate aceste cerințe ale principiului legalității au fost prescrise inițial în materia răspunderii penale.

În domeniul răspunderii penale,principiul legalității presupune că apariția,

desfășurarea și soluționarea răspunderii penale are loc pe baza legii și în stricta conformitate cu aceasta.

Legalitatea răspunderii penale este realizată,în primul rând,prin legalitatea incriminării,care presupune prevederea în lege a tuturor condițiilor în care o faptă constituie infracțiune.Nerealizarea acestor condiții duce la inexistența infracțiunii și,prin urmare,la inexistența temeiului real al răspunderii penale.

În al doilea rând,legalitatea răspunderii penale se realizează prin legalitatea sancțiunilor de drept penal,care presupune prevederea în lege a categoriilor și cuantumului pedepsei penale,a măsurilor de siguranță,precum și a condițiilor de stabilire și aplicare a acestora în cadrul fiecărui raport juridic de răspundere penală.

Așadar,realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal are loc pe baza legii și în strictă conformitate cu aceasta,limitând posibilitatea unor abuzuri în activitatea de aplicare a legii penale.

În Republica Moldova,principiul legalității este prevăzut de Codul penal al RM,Codul contravențional al RM.

Art.3 CP al RM prevede : ,, (1) nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrșirea unei infracțiuni nici supus unei pedepse penale,decît în baza unei hotărîri a instanței de judecată și în strictă conformitate cu legea penală.

(2) Interpretarea extensivă defavorabilă și aplicarea prin analogie a legii penale sînt interzise.’’

Art.5 Codul contravențional al RM prevede : ,, (1) nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrșirea unei contravenții,nici supus sancțiunii contravenționale decît în conformitate cu legea contravențională.

(2) Interpretarea extensivă defavorabilă și aplicarea prin analogie a legii contravenționale sînt interzise.

(3) Legea contravențională nu urmărește cauzarea de suferințe fizice sau lezarea demnității omului.Nimeni nu poate fi supus la torturi,nici la pedepse sau tratamente crude,inumane ori degradante.

Principiul răspunderii personale ( orice persoană răspunde pentru fapta

proprie ) presupune răspunderea strictă a persoanei care a săvârșit fapta ilicită.

Este adevărat că există situații în care răspunderea poate fi atrasă și de fapta altuia ori în mod solidar cu altul,în general,răspunderea se stabilește numai pentru fapta săvârșită de autor și în limitele faptei sale,luîndu-se în considerare toate împrejurările obiective și subiective ale autorului faptei ilicite,atît în momentul comiterii faptei,cît și în momentul stabilirii sancțiunii.

În cadrul principiului răspunderii personale întîlnim și regula exprimată prin adagiul non bis in idem,care înseamnă că cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere,deci de a i se aplica sancțiunea juridică numai o singură dată pentru aceeași faptă.Unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură sancțiune juridică.

Desigur,acest lucru nu exclude cumulul a diferite forme de răspundere juridică față de aceeași persoană și cu privire la aceeași faptă atunci cînd printr-o faptă unică se violează simultan norme juridice de natură diferită:civilă,penală etc.

Acest principiu este prevăzut de art.6 Codul penal al RM și art.8 Codul contravențional al RM.

Art.6 CP al RM prevede : ,,(1) Persoana este supusă răspunderii penale și pedepsei penale numai pentru fapte săvîrșite cu vinovăție.

(2) Răspunderii penale și pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvîrșit cu intenție sau din imprudență o faptă prevăzută de legea penală.’’

Principiul caracterului personal al răspunderii penale apare ca o garanție a libertății persoanei și de aceea este considerat un principiu fundamental,constituind ,în același timp ,și un principiu al răspunderii penale.

În dreptul penal răspunderea nu poate fi decât pentru fapta proprie,spre deosebire de alte ramuri de drept,unde o persoană poate purta răspundere și pentru fapta altuia,de exemplu,în dreptul civil există răspunderea părintelui,tutorelui,

curatorului pentru fapta săvîrșită de copilul minor,în dreptul muncii există răspunderea colectivă a unui grup de persoane pentru fapta uneia sau a unor persoane din acel grup ș.a.

Conform art.8 Codul contravențional al RM : ,,(1) persoana este supusă răspunderii contravenționale numai fapte săvîrșite cu vinovăție.

(2) Este supusă răspunderii contravenționale numai persoana care a săvîrșit cu intenție sau din imprudență o faptă prevăzută de legea contravențională.’’

Principiul răspunderii contravenționale personale presupune că,în dreptul contravențional,răspunderea trebuie să fie diferențiată în funcție de gravitatea contravenției,periculozitatea contravenientului și împrejurările în care fapta a fost comisă,pentru a se realiza prevenirea contravențiilor și reeducarea celor care le-au comis.Evaluarea corectă a datelor cauzei va conduce la aplicarea unei sancțiuni corespunzătoare.Și,dimpotrivă,o evaluare incompletă sau incorectă a realității speței va conduce la aplicarea unei sancțiuni corespunzătoare.Și,dimpotrivă,o evaluare incompletă sau incorectă a realității speței va conduce la aplicarea unei sancțiuni neconforme nevoilor apărării sociale,constituind un eșec lamentabil pe planul scopului dreptului contravențional și scopului sancțiunilor contravenționale.

Principiul răspunderii contravenționale personale prevede că atît obligația ce decurge dintr-o normă juridică de a avea o anumită conduită,cît și răspunderea ce decurge din nesocotirea acestei obligații revin numai persoanei care nu și-a respectat obligația și a săvârșit o faptă interzisă de lege.În dreptul contravențional,

ca și în dreptul penal,nu se poate antrena răspunderea juridică pentru fapta săvârșită de altă persoană.

Principiul justei sancțiuni sau al proporționalității răspunderii juridice.

Justețea sancțiunii garantează ordinea normativă a societății.

Elementul definitoriu,caracteristic îl reprezintă acea proporție bine stabilită dintre gravitatea faptei comise și sancțiunea aplicată.Nu are relevanță felul sancțiunii sau a cărui domeniu specific al dreptului îi corespunde.Deci,indiferent de sancțiune,

civilă,penală,administrativă,contravențională,disciplinară etc.,cuvântul de ordine trebuie să îl constituie proporționalitatea,temeiul aplicării sancțiunii,care trebuie să fie individualizată și aplicată corect,în conformitate cu norma legală.Acest principiu se mai numește în dreptul penal ,, principiul individualizării judiciare a răspunderii penale.’’

Răspunderea juridică trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, ,,ea nu poate atinge existența dreptului sau a libertății,justețea sancțiunii juridice satisface,deopotrivă,sentimentul de justiție și de securitate în viața socială.’’

Acest principiu are o largă răspândire în toate formele răspunderii juridice,când o persoană a încălcat norma,indiferent de faptul că persoana va primi o sancțiune penală,ce constă în privarea de libertate,amendă,privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate,retragerea gradului militar sau special,a unui titlu special,a gradului de calificare ( clasificare ) și a distincțiilor de stat,muncă neremunerată în folosul comunității,sau va primi o amendă cu caracter contravențional ori va fi mustrată,conform normelor sancționatorii proprii dreptului muncii.Deci,indiferent de domeniul în care se aplică,trebuie să existe o sancțiune justă,realistă,în concordanță deplină cu fapta comisă.

Între gravitatea faptei și sancțiunea aplicată autorului ei este necesară o proporționare,astfel încît să fie respectate principiile dreptului.Aceasta presupune o corectă alegere și aplicare a normei juridice sub care cade fapta ilicită; legea este unicul temei al tragerii la răspundere și sancționării. Sancțiunea este necesară a fi numai pe măsura faptei:nici mai mare,nici mai mică.Este ceea ce în dreptul penal poartă denumirea de ,,principiul individualizării judiciare a răspunderii penale.’’

O sancțiune bine dozată este de natură să sporească încrederea în lege și justiție,atît a celui sancționat,cît și a victimei.Răspunderea juridică proporțională satisface deopotrivă sentimentul de justiție și securitate a celor implicați în ea.

Principiul justeței sancțiunii presupune, în primul rînd,proporționalitatea sancțiunii în raport cu gravitatea faptei ilicite.Eficiența răspunderii juridice depinde,în mare măsură,de alegerea corectă a sancțiunii,în al doilea rînd- de individualizarea pedepsei.

Principiul răspunderii pentru fapta săvîrșită cu vinovăție,stă la baza

întregii răspunderi juridice ,în toate formele ei.

Conform acestui principiu răspunderea juridică intervine numai pentru faptele materiale de conduită,adică pentru faptele juridice cu caracter ilicit.

Prin urmare: fapta fără caracter ilicit nu angajează răspunderea juridică a făptuitorului;făptuitorul care nu este vinovat pentru fapta ilicită săvîrșită nu răspunde juridic pentru ea.Prin intermediul dreptului societatea îi condamnă pe acei membri ai săi care au o conduită contrară intereselor ei,iar făptuitorii își dau seama că prin comportamentul lor contravin acestor interese.

Pentru ca o persoană să răspundă pentru faptele sale și astfel să îi fie atribuită răspunderea,indiferent de formele sale:penală,civilă,administrativă,contravențională etc.,ea trebuie să aibă capacitatea de a răspunde,care îi dă posibilitatea să prevadă consecințele negative ale conduitei sale periculoase pentru societate,astfel cum se arată în literatura de specialitate. Aplicarea unei sancțiuni atunci cînd subiectul este vinovat va avea asupra acestuia o înrîurire educativă,el evitând pe viitor să mai săvîrșească asemenea fapte.

Răspunderea juridică intervine pentru că un subiect de drept nu a respectat conduita prescrisă de normele de drept și pentru că din mai multe conduite posibile a ales-o tocmai pe aceea care încalcă interesele sociale ocrotite prin normele juridice. Aplicarea principiului răspunderii pentru fapte săvîrșite din culpă (vinovăție) are o mare importanță și pentru realizarea efectului educativ,atît pentru cel tras la răspundere,cît și pentru ceilalți membri ai colectivității.

Pentru stabilirea răspunderii juridice se urmărește îndreptarea în viitor,a autorului faptei ilicite.De aceea,cel care după executarea pedepsei dovedește că s-a îndreptat,în condițiile prevăzute de lege,poate fi reabilitat.

Efectul educativ al răspunderii ar fi de neconceput dacă o persoană ar fi sancționată și atunci cînd nu i s-ar putea imputa nimic.

Principiul obligativității tragerii la răspundere ,orice faptă ilicită trebuie

să fie depistată,să fie stabilite persoanele care au comis-o,ținându-se cont de toate împrejurările care au importanță la stabilirea corectă a răspunderii juridice,aceste persoane să fie sancționate în conformitate cu prevederile sancțiunii normei juridice violate , în virtutea realizării scopului tragerii persoanei la răspundere juridică.

Principiul operativității ( celerității ) răspunderii juridice. Esența acestui

principiu este de asigura realizarea scopurilor răspunderii juridice.Dacă aplicarea sancțiunilor ,realizată prin forța de constrîngere a statului la faptele ilicite nu intervine cu promptitudine ,atunci nu se mai obțin efectele dorite nici în raport cu persoana ce a încălcat legea,nici cu societatea.

Acest principiu cere ca tragerea la răspundere a persoanelor care încalcă normele juridice să se facă la timpul potrivit,cât mai aproape de data săvîrșirii faptei.

Nu este indiferent din punctul de vedere al răspunderii juridice,al eficienței ei cînd are loc tragerea la răspundere a persoanei vinovate de săvîrșirea unor fapte ilicite.

Aplicarea de sancțiuni,reprezentînd reacția societății prin forța coercitivă a statului determinată de faptele ilicite,trebuie să urmeze cît mai rapid săvîrșirii faptelor respective,pentru a putea produce efectele dorite atît față de făptuitor, cît și față de societate.

Aplicarea lor după o lungă perioadă de timp de la comiterea faptei,scade eficiența sancțiunii și poate genera un sentiment de insecuritate și de neîncredere în

activitatea autorităților publice chemate să asigure respectarea ordinii de drept.

Neexercitarea dreptului la acțiune , în termenul stabilit de lege,are ca efect prescripția răspunderii juridice,respectiv pierderea de către titularul dreptului a posibilității de a-l valorifica în justiție și,respectiv,a posibilității aplicării unei sancțiuni autorului unei fapte ilicite.

Principiul non bis in idem ( nu de două ori pentru aceeași faptă ).

Esența acestui principiu care este o expresie a răspunderii personale,constă în aceea că cel care prin conduita sa a nesocotit regula de drept și a comis o încălcare a legii,răspunde o singură dată pentru fapta săvârșită,va suporta o singură sancțiune juridică.Acest principiu nu exclude aplicarea unor sancțiuni cumulative în cadrul aceleiași forme a răspunderii juridice penale se aplică în mod frecvent sancțiuni cumulative constînd din îmbinarea mai multor feluri de pedepse care se aplică pentru aceeași faptă:închisoare și lipsirea de dreptul de a exercita o anumită activitate;amendă și retragerea unui titlu special etc.Acest lucru nu exclude cumulul a diferite forme de răspundere juridică față de aceeași persoană și cu privire la aceeași faptă atunci cînd printr-o faptă unică se violează simultan norme juridice de natură diferită: civilă,penală etc.

Principiul non bis in idem nu exclude posibilitatea intervenției simultane a mai multor forme de răspundere juridică față de aceeași persoană cînd prin fapta ilicită se încalcă mai multe norme juridice de natură diferită.

Spre exemplu conform art.186 din CP al RM,sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane constituie infracțiunea de furt și este sancționată conform legii,intervenind răspunderea penală,iar pe de altă parte,prin legea civilă,care ocrotește dreptul de proprietate,titularului se dă dreptul la restituirea bunului și la repararea prejudiciului cauzat care constituie o sancțiune civilă.

Deci,încălcîndu-se prin aceeași faptă ilicită și o normă de drept penal,și o normă de drept civil,sancțiunile aferente fiecărei ramuri de drept ale cărei norme s-au nesocotit se cumulează,pe această cale cumulîndu-se și formele răspunderii juridice.

Față de autorul faptei ilicite operează în egală măsură și răspunderea disciplinară,și penală,căci sancționarea lui disciplinară nu este de regulă să excludă aplicarea sancțiunilor penale corespunzătoare faptei respective,după cum nici intervenția răspunderii penale nu anulează incidența răspunderii disciplinare.

Cu toate acestea,principiul non bis in idem nu este înfrînt,deoarece,la fel ca și în ipoteza cumulului răspunderii penale cu răspunderea civilă,și în acest caz se cumulează două răspunderi de natură diferită,ceea ce presupune aplicarea unor sancțiuni de natură diferită.

Acest principiu exclude însă două sau mai multe sancțiuni identice fie penale,fie civile,fie contravenționale,fie administrative etc.pentru una și aceeași faptă ilicită,deoarece restabilirea ordinii de drept încălcate reclamă pentru fiecare violare a unei norme juridice încălcate aplicarea unei singure sancțiuni, a cărei natură depinde în exclusivitate de natura normei de drept încălcate.

Atunci cînd se produce o multiplă încălcare a ordinii de drept,care vizează norme de drept de natură diferită și nu are loc suprapunerea a două sau a mai multe sancțiuni juridice de aceeași natură,care s-ar aplica aceleiași persoane pentru o singură faptă ilicită,nu se încalcă principiul aplicării unei singure sancțiuni pentru o singură faptă ilicită.În cazul în care o persoană săvîrșește o faptă care este calificată drept infracțiune,nu va putea fi trasă la răspundere și pe cale contravențională pentru aceeași faptă,deoarece o faptă nu poate să constituie în același timp și infracțiune,și contravenție; contravenția este definită ca fiind o faptă cu pericol mai redus decît infracțiunea,deci cumulul răspunderii penale cu răspunderea contravențională este exclus.

De asemeni,nu o încalcă nici aplicarea sancțiunilor cumulative în cadrul aceleași forme de răspundere juridică ( de exemplu: închisoarea și amenda,amenda sau închisoarea și confiscarea averii,reprezintă sancțiuni cumulative care se aplică în cadrul răspunderii juridice penale ).

Principiul prezumției nevinovăției în stabilirea răspunderii juridice.

Acest principiu stabilește că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul să fie presupusă nevinovată pînă cînd vinovăția ei va fi stabilită în cursul unui proces public,în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.

Prezumția de nevinovăție ( presupunerea,recunoașterea juridică a unui fapt până la proba contrarie ) este una legală și relativă.

Prezumția nevinovăției cuprinde cîteva reguli respectate de organele de drept în timpul urmăririi penale și examinării cauzei în instanța de judecată,cum ar fi:

vinovatul nu este obligat să dovedească nevinovăția sa;

presupune posesia tuturor drepturilor civile pînă la întrarea în vigoare a

sentinței;

toate dubiile sînt în favoarea bănuitului;

nimeni nu este obligat să facă declarații împotriva sa;

justiția se înfăptuiește numai de către instanța de judecată.

În raport cu aceste reglementări,persoana împotriva căreia s-a declanșat procesul penal este prezumată nevinovată pînă la rămînerea definitivă a hotărîrilor judecătorești,oferindu-i-se,totodată,posibilitatea apărării împotriva învinuirii ce i se aduce.

Acest principiu este prevăzut de actele internaționale: Declarația drepturilor omului și cetățeanului ( art.9 ),Declarația Universală a Drepturilor Omului

( art.11), Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( art.6,alin.2),Pactul international cu privire la drepturile civile și politice (art.14 ,alin.2).

Art.9 al Declarației drepturilor omului și cetățeanului prevede:,,orice om este presupus nevinovat,pînă în momentul în care a fost declarat vinovat;dacă se

consideră necesar să fie arestat,orice act de constrîngere,în afara celor necesare pentru reținerea lui,trebuie să fie aspru pedepsit de lege.’’

Conform art.11 al Declarației Universale a Drepturilor Omului:

(1),,orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul

să fie presupusă nevinovată pînă cînd vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale.

(2) Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu-i constituiau,în momentul cînd au fost comise,un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau national.De asemenea,nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decît aceea care era aplicabilă în momentul cînd au săvîrșit actul cu caracter penal’’.

Potrivit art.6 alin.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului:

,,orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăția sa va fi legal stabilită.’’

Conform,Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice,art.14 alin.2 prevede : ,,orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale este prezumată a fi nevinovată cît timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal.’’

În dreptul Republicii Moldova regula prezumției nevinovăției este o regulă fundamentală de rang constituțional.

Acest principiu este prevăzut de Constituția Republicii Moldova ( art.21), Codul de procedură penală ( art.8 ),Codul contravențional al RM ( art.375 )

În conformitate cu prevederile art.21 CRM : ,,orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăția sa va fi dovedită în mod legal,în cursul unui proces judiciar public,în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.

Potrivit art.8 din CPP al RM : (1) ,, persoana acuzată de săvîrșirea unei infracțiuni este prezumată nevinovată,atîta timp cît vinovăția sa nu-i va fi dovedită ,în modul prevăzut de CPP,într-un proces judiciar public,în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanțiile necesare apărării sale,și nu va fi constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă.

(2) Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăția sa.

(3) Concluziile despre vinovăția persoanei de săvîrșirea infracțiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri.Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate,în condițiile CPP,se interpretează în favoarea bănuitului,învinuitului,

inculpatului.’’

Art.375 din Codul contravențional al RM prevede : ,,(1) persoana acuzată de săvîrșirea unei contravenții se consideră nevinovată atîta timp cît vinovăția sa nu este dovedită în modul prevăzut de Codul contravențional.

(2) Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăția sa.

(3) Concluziile despre vinovăția persoanei în săvîrșirea contravenției nu pot fi întemeiate pe presupuneri.Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate în condițiile Codului contravențional se interpretează în favoarea persoanei în a cărei privință a fost pornit procesul contravențional.’’

O cauză la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Republicii Moldova privind încălcarea art.6 alin.2 a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este a lui Popovici.

Reclamantul a susținut că declarația dlui Gurbulea,pentru că el era conducătorul unei organizații criminale ,făcută înainte că el să fie condamnat ,a constituit o încălcare a dreptului său de a fi prezumat nevinovat.

Potrivit Guvernului,declarația dlui Gurbulea nu putea fi interpretată ca acuzându-l pe reclamant de faptul că el era conducătorul unei organizații criminale,deoarece numele Micu a fost folosit ca nume al organizației criminale și nu ca nume al reclamantului.

Dacă dl.Gurbulea ar fi dorit să facă referire la reclamant,el ar fi folosit numele Petru Popovici.Guvernul a parafrazat dlui Gurbulea în felul următor :

,, reprezentanții celei mai mari organizații criminale – MICU – au întreprins încercări foarte energice de a-l elibera pe Petru Popovici din detenție .’’El a susținut că acesta era sensul corect al declarației contestate.

Curtea reamintește că prezumția nevinovăției garantată de articolul 6 paragraful 2 al Convenției este unul dintre elementele unui proces echitabil prevăzut de articolul 6 paragraful 1.Aceasta a fi încălcată dacă o declarație a unui funcționar public cu privire la o persoană acuzată de o infracțiune ar reflecta opinia că ea este vinovată înainte că acest lucru să fie legal stabilit.Este suficient,chiar și în lipsa unei constatări formale,existența unui context care să sugereze că funcționarul consideră persoana acuzată vinovată.În această privință,Curtea subliniază importanța alegerii cerințelor de către funcționarii publici în declarațiile lor înainte ca o persoană să fie judecată și găsită vinovată de comiterea unei infracțiuni.

Curtea notează că părțile nu contestă faptul că reclamantul era cunoscut de public sub numele de Micu.După examinarea atentă a declarației originale dlui Gurbulea și a traducerii ei în limba engleză.Curtea conchide că ambele sugerează ,în mod clar,că dl Gurbulea îl considera pe reclamant ca fiind vinovat de faptul că el era conducătorul unei organizații criminale.Totuși,chiar presupunând faptul că numele Micu a fost folosit ca denumirea a organizației criminale și nu ca nume al reclamantului ,după cum a sugerat Guvernul,rezultatul rămâne același.

O declarație că o organizație criminală poartă numele cuiva constituie o acuzație implicită că purtătorul inițial al numelui ( persoana ) este într-un fel implicat în organizație.În caz contrar,pentru organizație pur și simplu nu ar exista motive de

a-i purta numele.Prin urmare declarația dlui Gurbulea a fost,în mod clar,o declarație cu privire la vinovăția reclamantului,care mai întâi de toate,a încurajat publicul să-l considere pe acesta vinovat și,în al doilea rînd ,a prejudecat aprecierea faptelor de către autoritatea judiciară competentă.Prin urmare a avut loc o violare a articolului 6 paragraful 2 al Convenției.

Principiul umanismului răspunderii,presupune că sancțiunile aplicate

făptuitorului trebuie să exercite asupra acestuia un rol educativ,preventiv,să contribuie la reintegrarea lui în societate ulterior ispășirii ei și să nu-i provoace acestuia suferințe inutile,sau să-i înjosească personalitatea și demnitatea.

Art.4 CP al RM prevede : ,, (1) întreaga reglementare juridică are menirea să apere,în mod prioritar,persoana ca valoare supremă a societății,drepturilor și libertățile acesteia.

(2) Legea penală nu urmărește scopul de a cauza suferințe fizice sau de a leza demnitatea omului.Nimeni nu poate fi supus la torturi,nici la pedepse sau tratamente crude,inumane sau degradante.

Umanismul este un principiu de drept penal,în a cărui bază sunt apărate interesele și drepturile fundamentale ale omului,demnitatea,onoarea și alte atribute ale personalității umane și dezvoltării sale libere.

Umanismul dreptului penal se exprimă,în primul rînd,prin valorile sociale și morale ocrotite de normele de drept.

În art.2 CP al RM,sunt indicate aceste valori ( persoana,drepturile și libertățile acestuia,proprietatea,mediul înconjurător,orânduirea constituțională,

suveranitatea,independența și integritatea teritorială a RM,pacea și securitatea omenirii ).

Umanismul se manifestă ,prin adoptarea unui sistem de pedepse ( amenda,privare de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate,

retragere a gradului militar sau special,a unui titlu special,a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat,închisoare,detențiune pe viață,muncă neremunerată în folosul comunității ),din care a fost exclusă pedeapsa cu moartea,

care a fost înlocuită cu o nouă pedeapsă privativă de libertate – detenția pe viață.

În actuala reglementare penală sunt cuprinse dispoziții ce reflectă și alte aspecte ale principiului umanismului.Se poate afirma fără exagerare că în orice instituție de drept penal există aspecte ale principiului umanismului,de exemplu,executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice,nici să înjosească demnitatea omului ( alin.(2) al art.61 din CP al RM ) ; existența categoriilor speciale de penitenciare pentru femei și minori ( alin.(5) și (6) ale art.72 din CP al RM ) ; prevederea circumstanțelor agravante în mod exhaustiv ( art.77 din CP al RM ),iar a celor atenuante în mod implicit ( art.76 din CP al RM ); liberarea de răspundere și de pedeapsă penală ș.a.

Principiul umanismului presupune că întreaga reglementare în materie contravențională trebuie să exprime interesele fundamentale ale omului.Acest principiu acționează pe două direcții: este asigurată protecția persoanei care este vătămată,ale cărei drepturi și interese legale sînt lezate prin contravenție,și constrângerea contravențională față de persoana ce a comis fapta,însă aceste măsuri de constrângere trebuie să aibă un caracter uman,respectîndu-se drepturile persoanei la asistență juridică,asistență medicală,demnitatea umană etc.

Art.5,alin.3 prevede : ,,legea contravențională nu urmărește cauzarea de suferințe fizice sau lezarea demnității omului.Nimeni nu poate fi supus la torturi,nici la pedepse sau tratamente crude,inumane ori degradante.’’

Principiul democratismului.În orice societate democratismul trebuie să fie

o însușire organică a oricărei reglementări juridice,în sensul că prin normele de drept se exprimă voința și conștiința întregului popor și servesc interesele acestuia.

Acest principiu este declarat în Constituția RM,art.16 alin.(2):,,Toți cetățenii Republicii Moldova sînt egali în fața legii și a autorităților publice,fără deosebire de rasă,naționalitate,origine etnică,limbă,religie,sex,opinie,apartenență politică,

avere sau de origine socială.’’

Potrivit acestui principiu,toate persoanele sunt egale în calitate de beneficiari ai ocrotirii penale,precum și de destinatari ai legii penale.

În dreptul penal principiul democratismului se exprimă prin faptul că la aplicarea normelor legislației penale,în soluționarea problemelor privind răspunderea penală,executarea pedepsei și a altor măsuri,care în anumite cazuri înlocuiesc pedeapsa,participă nemijlocit cercurile largi ale populației.

Aceasta e în conformitate și cu dezvoltarea principiului democratismului în sistemul politic al societății.Însă trebuie subliniat faptul că populația în acest caz nu este subiectul aplicării nemijlocite a normelor juridico-penale.Aplicarea lor directă se efectuează numai în ordine strict procesuală de către persoanele cu funcție de răspundere și de către organele înzestrate de lege cu anumite împuterniciri,inclusiv cu aplicarea măsurilor de constrângere statală:judecata,procurorul,organele de urmărire penală.

De aceea,participarea cetățenilor la realizarea normelor juridico-penale își găsește exprimare în executarea hotărârilor organelor nominalizate sau ale persoanelor cu funcție de răspundere,aprobate în baza normelor juridico-penale.

Conform art.5 CP al RM : ,, (1) persoanele care au săvârșit infracțiuni sînt egale în fața legii și sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex,rasă,culoare,limbă,

religie,opinii politice sau orice alte opinii,origine națională sau socială,apartenență la o minoritate națională,avere,naștere sau orice altă situație.

(2) Apărarea drepturilor și intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor și intereselor altei persoane sau a unei colectivități.’’

2.Formele răspunderii juridice

2.1.Forme de răspundere juridică în drept public

Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice,specifică

dreptului administrativ,care se declanșează în principal în situația încălcării unei norme de drept administrativ.

În mod tradițional,răspunderea administrativă este identificată cu răspunderea contravențională.Confundarea este determinată de faptul că răspunderea administrativă,având un spațiu larg de aplicare legislativă,nu conține o definiție a ei sau o enumerare a sancțiunilor,evidențiind doar pe cele contravenționale.

Spre deosebire de răspunderea civilă și de cea penală,cunoscute,în anumite forme,încă din antichitate,răspunderea administrativă este relativ recentă.

Ea are aproximativ două secole de cînd a fost instituită,în urma revoluțiilor burgheze franceze,ca răspundere a administrației ( a puterii executive ) pentru daune aduse particularilor prin activitate ilicită.Abateri în procesul de administrație au existat întotdeauna,fiind sancționate ( pînă la acel moment ) de normele dreptului civil sau penal,după caz,dat fiind că dreptul administrativ ca ramură distinctă a apărut ulterior în perioada de democratizare a statelor.

Răspunderea juridică administrativă prin conținutul său impune aceleași condiții de constrângere statală ca și celelalte forme de răspundere juridică (răspunderea penală,răspunderea contravențională,răspunderea civilă etc.):

existența normei juridice de drept administrativ;

fapta juridică administrativă ( acțiune și inacțiune de administrare ale

subiecților dreptului administrativ în procesul de organizare,funcționare a autorităților publice centrale și independente și executarea și asigurarea executării legii );

subiecții dreptului administrativ ( individuali și colectivi );

circumstanțele ce influențează la aplicarea răspunderii administrative

( circumstanțe atenuante,circumstanțe agravante,cauzele care înlătură caracterul ilicit ).

Răspunderea contravențională este o formă a răspunderii juridice,care

prevede aplicarea sancțiunilor contravenționale de către autoritatea competentă,

inclusiv instanța de judecată față de persoana fizică sau juridică care a comis o contravenție.

Această formă de răspundere juridică este reglementată de prevederile Codului contravențional al Republicii Moldova,nr.218 – XVI din 24 octombrie 2008.

Potrivit lui Victor Guțuleac,răspunderea contravențională este reacția statului la comiterea cu vinovăție a unei fapte contravenționale prin aplicarea de către organul împuternicit față de făptuitor a constrângerii statale prevăzute de legea contravențională,în modul și în termenele stabilite de lege,în limitele sancțiunii contravenției comise,precum și obligația contravenientului de a suporta sancțiunea.

Răspunderea contravențională are următoarele trăsături :

instituție fundamentală a dreptului contravențional,adică ansamblul

normelor juridice care reglementează realizarea dreptului contravențional prin constrângere;

raport juridic de constrângere,adică forma răspunderii juridice identificată

cu raportul juridic contravențional de constrângere,stabilit între stat și contravenient,al cărui conținut îl constituie dreptului statului de a aplica măsuri de asigurare și sancțiuni vinovatului de comiterea contravenției și obligația corelativă a acestuia de a suporta măsurile respective;

latura pasivă a raportului contravențional de constrângere,adică acea formă

de răspundere juridică care constă în obligația vinovatului de comiterea contravenției de a suporta măsurile de asigurare a procedurii contravenționale și sancțiunea contravențională;

conținutul raportului de constrângere,adică identificarea drepturilor și

obligațiilor corelative ale subiectelor raportului contravențional de constrângere cu efectele raportului juridic contravențional de conflict ( conținutul raportului contravențional de represiune );

normele răspunderii contravenționale sunt codificate,adică organizate în

sistem;

temeiul răspunderii contravenționale servește contravenția;

pentru comiterea contravenției,sunt prevăzute sancțiuni contravenționale.

Sancțiunile contravenționale sunt aplicate de un cerc de agenți constatatori,

autorități publice împuternicite sau persoane cu funcții de răspundere,inclusiv de către instanțele de judecată;

spre deosebire de alte forme de răspundere juridică,cum ar fi de exemplu

cea disciplinară,răspunderea contravențională se aplică de către autoritățile publice și persoanele cu funcții de răspundere care nu se află în raporturi de subordonare ierarhică cu persoanele care au comis contravenția;

măsurile răspunderii contravenționale se aplică conform normelor ce

reglementează procesul contravențional.

Răspunderea contravențională nu poate fi concepută decît în cadrul unui raport juridic în care se stabilesc fapta ilicită,vinovăția făptuitorului și sancțiunea corespunzătoare.

Răspunderea contravențională exprimă reacția societății ,a statului față de contravenienți,deoarece această reacție este o consecință a comiterii contravenției care,la rîndul său,reprezintă premisa incidenței răspunderii contravenționale.

În sens larg,prin răspunderea contravențională,potrivit lui M.Hotca,se înțelege ,,acea formă a răspunderii juridice identificată cu raportul juridic contravențional de constrângere,stabilit între stat și contravenient,al cărui conținut în constituie dreptul statului de a aplica sancțiunea contravenientului și obligația corelativă a acestuia de a suporta sancțiunea.’’

Răspunderea contravențională va fi considerată legitimă numai atunci cînd vor fi respectate integral următoarele condiții:

existența conținutului constitutiv al contravenției ( obiectul,latura

obiectivă,latura subiectivă,subiectul ) ;

examinarea cazului și emiterea deciziei privind aplicarea sancțiunii

contravenționale numai de către organul ( persoanele cu funcție de răspundere ) împuternicit ( art.393 din CC al RM ) ;

aplicarea doar a sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege ( art.32 din

al RM ) ;

respectarea termenelor de aplicare a sancțiunilor contravenționale ( art.30

din CC al RM );

aplicarea pedepsei numai în limitele sancțiunii prevăzute de norma materială încălcată ( contravenției comise ) ;

respectarea regulilor de aplicare a sancțiunilor contravenționale stabilite de

lege ( art.33 – 46 din CC al RM ).

Răspunderea constituțională este studiată insuficient în literatura juridică

autohtonă și respectiv,poate servi drept obiect de cercetare pentru viitor.

În știința și practica constituțională,răspunderea juridică constituțională reprezintă unul dintre domeniile centrale ,deoarece aceasta este,în esență,o garanție a realizării principiilor de drept,un factor important al transpunerii eficiente a dreptului în societate.Răspunderea în dreptul constituțional este mijlocul principal de influență legală a statului asupra subiecților de drept care nu respectă cerințele legislației în vigoare,atentând astfel la ordinea de drept stabilită în societate.

Specificul răspunderii în dreptul constituțional constă,în primul rînd,în faptul că răspunderea constituțională se referă la obligația de a da socoteală pentru încălcarea normelor Constituției și apoi a celorlalte norme de comportament social.

Răspunderea constituțională are la bază concepția statului constituțional și democratic.Ea se referă la răspunderea șefului statului ( Președintelui Republicii Moldova),răspunderea deținătorilor unui mandat politic ( răspunderea celor aleși în organele reprezentative ale statului,răspunderea membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor etc.

La etapa actuală nu s-a conturat o concepție unică referitoare la noțiunea și esența răspunderii în dreptul constituțional.Această situație este determinată,în primul rând,de faptul că ideea de răspundere în dreptul constituțional se fundamentează pe conceptul general teoretic al răspunderii juridice care suscită controverse între cercetători.

Răspunderea constituțională posedă următoarele particularități specifice:

reprezintă o instituție juridică complexă,care se deosebește de celelalte

forme ale răspunderii juridice prin temeiul apariției și componența delictului constituțional.Recunoașterea constituțională a fenomenului ca ilicit orientează legislația de ramură spre instituirea propriilor mecanisme de răspundere juridică,

care la rândul său,urmează să contribuie la executarea mai eficientă a principiilor constituționale;

are un caracter politic bine conturat.În calitate de formă independentă de

răspundere trebuie să o diferențiem de alte forme de răspundere socială,inclusiv de cea politică,dar și juridică din alte ramuri.

Schimbarea permanentă a persoanelor cu înalte funcții de răspundere ( președintele Parlamentului,președintele țării,șeful guvernului,miniștrii ) poate fi interpretată în sens dublu: fie că plecarea lor reprezintă rezultatul neexecutării intenționate a obligațiilor lor constituționale ( atunci demisia,revocarea reprezintă o răspundere constituțională ) fie că este vorba de o soluție de compromis între subiectele politice în scopul regrupării puterii în urma insatisfacției de reformele făcute ( în acest caz demisia poate fi catalogată drept răspundere politică ).

Delimitarea răspunderii politice de cea juridică în cazul demiterii înalților funcționari reprezintă condiția necesară pentru stabilirea ordinii de drept constituțional în țară;

asemănarea ( dar nu coincidența ) componentelor faptelor ilicite de natură

constituțională cu componentele altor tipuri de ilicități;

izvoarele răspunderii constituționale trebuie să fie reprezentate exclusiv,de

Constituția Republicii Moldova.

Născută ca urmare a producerii unor fapte anticonstituționale a unui comportament nepermis de Constituție în calitate de lege supremă a statului,răspunderea constituțională are și trăsături comune cu celelalte forme de răspundere.

Dacă răspunderea contravențională,civilă,penală etc,intervine atunci cînd a fost săvârșită o faptă ce dăunează unei singure persoane sau unui grup de persoane atunci răspunderea constituțională are o gravitate,pentru că,prin încălcarea prevederilor Constituției ca lege fundamentală a statului,se aduce atingere întregii societăți,și nu doar unei singure persoane.

Faptele anticonstituționale sunt deosebit de grave pentru că afectează în cel mai înalt grad drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor,consființite prin Constituție.

Din aceste considerente stabilirea sancțiunilor pentru faptele anticonstituționale săvârșite de demnitarii de stat,învestiți în funcție de Constituție,se efectuează de către cele mai înalte organe ale constrângerii de stat.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și reprezintă

consecința nesocotirii dispoziției normei juridice penale.De regulă membrii societății,se conformează de bunăvoie conduitei pretinse de normele dreptului penal.

Există însă și un anumit număr de persoane care nu se conformează exigențelor legii penale și săvârșesc infracțiuni.În acest caz,realizarea ordinii de drept este posibilă numai prin constrângere,adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate față de cei care au săvârșit faptele interzise prin normele incriminatoare.

Ca formă a răspunderii juridice,răspunderea penală există din clipa în care a fost săvârșită infracțiunea și constă în obligația infractorului de a suporta consecințele săvârșirii ei.

Tragerea efectivă a persoanei la răspunderea penală se efectuează în cadrul raportului procesual-penal în scopul apărării ordinii de drept împotriva infracțiunilor.

Pentru aceasta,sistemul pedepselor penale din Codul Penal,precum și reglementarea aplicării acestora urmărește combaterea rațională și eficientă a infracțiunilor prin posibilitatea adaptării acestui sistem în funcție de particularitățile fiecărui infractor și de gravitatea fiecărei infracțiuni.

Astfel,răspunderea penală reprezintă o categorie fundamentală și o instituție juridică de importanță primordială a dreptului penal.Pe bună dreptate,se consideră că ea constituie baza întregii ramuri de drept,o axă în jurul căreia se centrează multe dintre noțiunile și instituțiile dreptului penal.

Răspunderea penală este definită ca fiind însuși raportul juridic de constrângere născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii,între stat,pe de o parte,și infractor ,pe de altă parte,raport complex al cărui conținut îl formează statul,ca reprezentant al societății,de a trage la răspundere pe infractor ,de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită prin a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.

Conform art.50 al CP al RM : ,,se consideră răspundere penală condamnarea publică,în numele legii,a faptelor infracționale și a persoanelor care le-au săvârșit,

condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.’’

Răspunderea penală apare din momentul săvârșirii infracțiunii,dar se realizează numai dacă este stabilită vinovăția persoanei,adică din momentul intrării sentinței în vigoare.

Definiția legală a infracțiunii este acea stabilită de art.14 alin.(1) CP al RM: ,,infracțiunea este o faptă ( acțiune sau inacțiune ) prejudiciabilă ,prevăzută de legea penală,săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală.’’

În dreptul nostru penal se cunosc,de pildă:infracțiuni contra păcii și securității omenirii;infracțiuni de război,infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei;

infracțiuni contra libertății,cinstei și demnității persoanei;infracțiunile privind viața sexuală;infracțiuni contra drepturilor politice,de muncă și altor drepturi

constituționale ale cetățenilor;infracțiuni contra patrimoniului;infracțiuni contra familiei și minorilor;infracțiuni contra sănătății publice și conviețuirii sociale;

infracțiuni ecologice;infracțiuni economice;infracțiuni informatice și infracțiuni în domeniul telecomunicațiilor;infracțiuni în domeniul transporturilor;infracțiuni contra securității publice și a ordinii publice;infracțiuni contra justiției;infracțiuni contra bunei desfășurări a activității în sfera publică;infracțiuni de corupție în sectorul privat;infracțiuni contra autorităților publice și a securității de stat;

infracțiuni militare.

Măsura prevăzută de normele juridice,în cazul încălcărilor penale,este pedeapsa.

Ea este aplicată de către instanțele de judecată.

Răspunderea penală reprezintă chiar consecința nerespectării dispoziției normei juridice penale,respectiv raportul penal de constrângere născut între stat și făptuitor,raport complex al cărui conținut e format din dreptul și obligația statului de a trage la răspundere pe făptuitor,respectiv obligația făptuitorului de a răspunde pentru faptele sale.De regulă,realizarea ordinii de drept penal are loc prin conformare,adică membrii societății adoptă de bunăvoie conduita prescrisă de normele dreptului penal.Există însă întotdeauna un anumit număr de persoane care nu se conformează prevederilor legii penale și săvârșesc infracțiuni.În această situație,realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere,adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate față de cei care au săvârșit faptele interzise de legea penală.

Realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal are loc în cadrul raportului juridic penal de conflict,născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii.În cadrul acestui raport juridic au loc tragerea la răspundere penală a făptuitorului,judecata și,în cazul în care este dovedit vinovat de săvârșirea infracțiunii,sancționarea lui potrivit legii și executarea pedepsei aplicate.

Particularitățile răspunderii penale :

răspunderea penală poate fi angajată doar prin fapte ilicite declarate prin

lege infracțiuni,adică fapte care prezintă o anumită doză de pericol social;

temeiul obiectiv al răspunderii juridice penale este conduita ilicită definită

prin lege ca infracțiune;

acțiunea penală se promovează din oficiu și nu poate fi stinsă,de regulă,prin

convenția părților,ceea ce înseamnă că sustragerea de la răspunderea penală se realizează nu din inițiativa părților,ci din inițiativa autorităților publice,astfel că satisfacerea intereselor victimei prejudiciate nu-l absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută de lege;

sancțiunea penală are ca obiectiv fundamental prevenția-arest-generală și

specială,asigurată prin lege care reglementează cazurile și condițiile de aplicare a pedepsei și stabilește modalitățile și posibilitățile de individualizare a pedepsei;

pentru a interveni răspunderea penală este suficientă încălcarea normelor

de drept obiectiv în condițiile în care legea stabilește consecințele,nefiind necesar ca prin fapta infracțională să se violeze concomitent și un drept subiectiv al unei persoane ( de exemplu,conducerea în starea de ebrietate,portul ilegal de arme de foc etc.);

răspunderea penală se întemeiază totdeauna pe vinovăția autorului faptei

ilicite,ceea ce înseamnă că are un caracter subiectiv ,în consecință,nu este suficient să se fi produs o faptă în mod obiectiv,ci fapta trebuie să fi fost săvârșită cu vinovăție,iar vinovăția constituie criteriul principal de stabilire și individualizare a pedepsei;

răspunderea penală este personală și limitată în sensul că vizează numai

persoana autorului infracțiunii și se referă în exclusivitate la fapta comisă,numai autorul infracțiunii va putea fi obligat să suporte pedeapsa și să o execute,legea neadmițând substituirea celui condamnat în executarea pedepsei cu o altă persoană ( de aceea moartea inculpatului împiedică continuarea procesului penal și moartea condamnatului întrerupe executarea pedepsei );

obiectivul fundamental al sancțiunii penale este prevenția generală și

specială;

în ceea ce privește dovada vinovăției,în domeniul răspunderii penale

operează prezumția relativă a vinovăției,prezumția legală care nu poate fi răsturnată decât pe baza probelor contrarii ce cad în sarcina acuzării.

Răspunderea penală duce la aplicarea unei sancțiuni cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 3 luni la 20 ani sau la detenția pe viață.În cazul înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu o pedeapsă mai blândă cu titlu de grațiere ,se aplică închisoarea pe un termen de 30 de ani.

Răspunderea juridică pentru încălcarea legislației fiscale reprezintă

raportul juridic de constrângere care are ca obiect sancțiunea juridică,ca un complex de drepturi și obligații conexe care se nasc,potrivit legii,ca urmare a săvârșirii unei încălcări fiscale și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat,prin aplicarea sancțiunilor juridice.

Răspunderea juridică în domeniul fiscal este aplicarea de către organele abilitate ale statului asupra contribuabilului de rea-credință a forței de constrângere a statului,având ca scop reeducarea acestuia,educarea la el a spiritului respectării legislației fiscale și,ca scop final,achitarea la timp și completă a obligației fiscale.

Conform art.129 punctul ( 12) din Codul fiscal al RM:,,încălcarea fiscală reprezintă acțiunea sau inacțiunea,exprimată prin îndeplinirea sau îndeplinirea neadecvată a prevederilor legislației fiscale,prin încălcarea drepturilor și intereselor legale ale participanților la raporturile fiscale,pentru care este prevăzută răspunderea în conformitate cu Codul fiscal.’’

Încălcarea fiscală se caracterizează prin următoarele:

caracterul ilegal,acesta fiind stabilit de legislația fiscală;

întrunește un caracter imperativ față de săvârșirea acțiunii sau inacțiunii

ilicite;

poartă un caracter de învinuire a subiectului implicat;

are un caracter cert al prejudiciului produs;

implică un caracter de reeducare pentru subiectul vinovat;

are un caracter de asigurare a ordinii publice.

Art.232 Codul fiscal al RM,este tras la răspundere pentru încălcare fiscală:

contribuabilul persoană juridică a cărui persoană cu funcție de răspundere

a săvârșit o încălcare fiscală;

contribuabilul persoană fizică,care nu practică activitatea de

întreprinzător,ce a săvârșit o încălcare fiscală.

În cazul în care acesta este lipsit de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restînsă,pentru încălcarea fiscală săvârșită de el reprezentantul său legal ( părinții,înfietorii,tutorele,curatorul) poartă răspundere în funcție de obiectul impozabil,de obligația fiscală și bunurile contribuabilului.

contribuabilul o persoană fizică care practică activitate de întreprinzător,a

cărui persoană cu funcție de răspundere a săvârșit o încălcare fiscală.

Conform art.233 Codul fiscal al RM : ,, (1) tragerea la răspundere pentru încălcare fiscală se face în temeiul legislației fiscale în vigoare în timpul și la locul săvârșirii încălcării,cu excepția situațiilor cînd legea nouă prevede sancțiuni mai blînde,cu condiția că încălcarea fiscală,prin caracterul ei,nu atrage după sine,în condițiile legii,răspunderea penală.

(2) Procedura de tragere la răspundere pentru încălcarea fiscală se aplică în conformitate cu legislația în vigoare în timpul și în locul examinării cazului de încălcare fiscală.

(3) Tragerea la răspundere pentru încălcări fiscale conform titlului V sau la o altă răspundere juridică pentru încălcarea legislației fiscale nu exonerează persoana sancționată de obligația plății impozitului,taxei și/sau majorării de întîrziere (penalității ) ,stabilite de legislație.

Tragerea la răspundere pentru încălcarea fiscală a contribuabililor specificați la art.232 nu eliberează persoanele cu funcție de răspundere ale acestora,dacă există temeiurile respective,de răspundere administrativă,penală sau de altă răspundere

prevăzută de legislație.’’

2.2.Forme de răspundere juridică în drept privat

Răspunderea disciplinară se definește ca ,, o instituție specifică dreptului

muncii și constă într-un ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice persoană încadrată,indiferent de funcție sau de postul pe care îl ocupă,a obligațiilor asumate prin contractul de muncă.

În literatura de specialitate,răspunderea disciplinară a fost definită în felul următor:

,, acea formă a răspunderii juridice,specifică dreptului muncii,ce constă în

sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către salariat a normelor legale,

regulamentului intern,contractului individual și/sau colectiv de muncă,ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici ’’;

,, ansamblul normelor legale care definesc abaterile disciplinare,stabilesc

sancțiunile disciplinare și reglementează condițiile de fond și procedurale pentru aplicarea lor.’’

Răspunderea disciplinară are următoare elemente:

calitatea de salariat;

existența unei fapte ilicite ( adică a unei abateri disciplinare );

săvârșirea faptei cu vinovăție ;

un rezultat dăunător și legătura de cauzalitate între faptă și rezultat.

Trăsăturile răspunderii disciplinare sunt următoarele:

este o situație juridică,un complex de drepturi și obligații corelative,care

formează conținutul unui raport juridic sancționator fără caracter contravențional;

subiectul activ al răspunderii disciplinare este o persoană juridică ce trebuie

să sancționeze fapta ilicită săvârșită de o persoană fizică;

sancțiunile disciplinare nu sunt privative de libertate spre deosebire ,de

exemplu,de sancțiunile contravenționale ,penale care pot avea și caracter privativ de libertate;

are o natură contractuală.Această concluzie se întemeiază pe faptul că,după

încheierea contractului individual de muncă,între părțile contractante ( salariat și angajator ) se formează o relație de subordonare ierarhică ( o relație de autoritate).

Anume acest tip de relație și constituie un temei juridic suficient pentru abilitarea organelor de conducere ale unității cu dreptul de aplicare a sancțiunilor disciplinare.

Mai mult,legătura directă și strînsă dintre contractul individual de muncă și răspunderea disciplinară a salariatului determină și limitele aplicării acesteia: răspunderea disciplinară nu mai poate surveni după încetarea contractului individual de muncă al salariatului nedisciplinat.De aici rezultă și pericolul social redus al abaterii disciplinare în comparație cu alte fapte culpabile ce prejudiciază valorile sociale mai importante,cum sunt contravențiile și infracțiunile;

are un caracter personal,nefiind de conceput o răspundere pentru fapta

altuia sau o transmitere a ei asupra succesorilor;

se transpune într-o constrângere de ordin moral,legislația muncii

interzicînd expres aplicarea sancțiunilor pecuniare pentru abaterile disciplinare comise;

exercită nu numai o funcție de sancționare,ci și una de prevenție și

educativă,întrucît apară și restabilește ordinea interioară din unitate atunci cînd aceasta a fost încălcată.Mai mult,existența acestei forme a răspunderii juridice îl determină pe salariat de a nu mai comite vreo abatere disciplinară.

Abaterea disciplinară este încălcarea cu vinovăție de către salariat a obligațiilor sale de muncă.

Abaterea disciplinară este așadar,condiția necesară și suficientă,unicul temei pentru declanșarea răspunderii disciplinare,care se exprimă prin aplicarea sancțiunilor disciplinare.

Abaterea disciplinară are următoarele elemente constitutive:

obiectul (specific ),adică relațiile sociale de muncă,ordinea și disciplina la

locul de muncă );

latura obiectivă ( respectiv – fapta – acțiunea sau inacțiunea salariatului ) ;

latura subiectivă ( vinovăția – intenția directă și indirectă ori culpa cu

ușurință sau nesocotința salariatului.;

subiectul ( întotdeauna o persoană fizică în calitate de subiect

calificat,respectiv salariatul ).

Sancțiunile disciplinare constituie mijloace de constrîngere,prevăzute de lege și aplicate de către organele împuternicite față de salariați care au comis abateri disciplinare.

Sancțiunile disciplinare se prezintă sub formă de sancțiuni specifice dreptului muncii,rezultate din puterea disciplinară a angajatorului.

Spre deosebire de sancțiunile de drept penal sau contravenționale,sancțiunile disciplinare ( avertismentul,mustrarea,mustrarea aspră ș.a.) nu sunt determinate,

într-un mod centralizat,avînd ca bază tipul abaterii disciplinare comise,ci,ținîndu-se seama că sancțiunile sunt enumerate de CM al RM în mod gradat,de la cea mai blândă la cea mai severă,urmează ca la alegerea uneia dintre ele,pentru a corespunde abaterii săvârșite,trebuie să recurgă la criteriile de individualizare a răspunderii disciplinare ,și anume : angajatorul trebuie să țină cont de gravitatea abaterii disciplinare comise,împrejurările în care a fost săvârșită,urmările abaterii și de alte circumstanțe obiective.

Drept criteriu de bază pentru clasificarea sancțiunilor disciplinare îi servește categoria de salariați cărora li se aplică.Așadar,sancțiunile disciplinare pot fi grupate în : a) sancțiuni generale,care sunt prevăzute în CM al RM și în regulamentele interne ale unităților;b) sancțiuni speciale,care sunt prevăzute în statutele și regulamentele disciplinare aplicabile unor ramuri ale economiei naționale,ținîndu-se seama de condițiile specifice executării îndatoririlor de serviciu.

În conformitate cu prevederile art.206 din CM al RM:,,alin (1) pentru încălcarea disciplinei muncii administrația unității aplică următoarele sancțiuni disciplinare:

avertismentul;mustrarea;mustrarea aspră,concedierea ( în temeiurile art.86 alin.(1) lit.g,r CM al RM ).

(2) Legislația în vigoare poate prevedea pentru unele categorii de salariați și alte sancțiuni disciplinare.

(3) Se interzice aplicarea amenzilor și altor sancțiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă.

(4) Pentru aceeași abatare disciplinară nu se poate aplica decît o singură sancțiune.

(5) La aplicarea sancțiunii disciplinare ,angajatorul trebuie să țină cont de

gravitatea abaterii disciplinare comise și de alte circumstanțe obiective.

Art.207 CM al RM prevede :,,(1) Sancțiunea disciplinară se aplică de organul căruia i se atribuie dreptul de angajare ( alegere,confirmare sau numire în funcție ) a salariatului respectiv.

(2) Salariaților care poartă răspundere disciplinară conform statutelor sau regulamentelor disciplinare și altor acte normative li se pot aplica sancțiuni disciplinare și de organele ierarhic superioare celor indicate la alin.(1).

(3) Salariații care dețin funcții elective pot fi concediați ( art.206 alin.(1) lit.d)) numai prin hotărârea organului de care au fost aleși și numai în temeiuri legale.

Conform art.208 CM al RM : ,, (1) pînă la aplicarea sancțiunii disciplinare,

angajatorul este obligat să ceară salariatului o explicație scrisă privind fapta comisă.Refuzul de a prezenta explicația cerută se consemnează într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului și un reprezentant al salariaților.

(2) În funcție de gravitatea faptei comise de salariat,angajatorul este în drept să organizeze și o anchetă de serviciu.În cadrul anchetei,salariatul are dreptul să-și explice atitudinea și să prezinte persoanei abilitate cu efectuarea anchetei toate probele și justificările pe care le consideră necesare.

Potrivit art.209 CM al RM : ,, (1) sancțiunea disciplinară se aplică,de regulă,

imediat după constatarea abaterii disciplinare,dar nu mai târziu de o lună din ziua constatării ei,fără a lua în calcul timpul aflării salariatului în concediul anual de odihnă,în concediul de studii sau în concediul medical.

(2) Sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată după expirarea a 6 luni din ziua comiterii abaterii disciplinare,iar în urma reviziei sau a controlului activității economico-financiare – după expirarea a 2 ani de la data comiterii.

În termenele indicate nu se include durata desfășurării procedurii penale.

Răspunderea materială este o modalitate de răspundere juridică

reglementată de normele dreptului muncii pentru comiterea unui prejudiciu material cauzat prin comportarea ilicită de către o parte a raportului juridic de

muncă celeilalte părți în procesul de muncă la îndreprinderi,instituții și organizații.

Conform prevederilor art.53 din Constituția RM : ,,persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică,printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri,este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins,anularea actului și repararea pagubei.’’

Răspunderea materială ( patrimonială ) ,spre deosebire de alte forme de răspundere juridică,prezintă o seamă de particularități,are o natură mixtă,normele ce o reglementează aparținând unele dreptului muncii,altele dreptului civil;din această cauză răspunderea materială a angajaților are note comune cu răspunderea civilă contractuală.Prin intermediul ei se asigură,recuperarea pagubelor suferite de angajator din vina angajaților săi,cu prilejul exercitării de către aceștia a contractului de muncă.

La stabilirea răspunderii materiale se are în vedere numai paguba efectiv suferită de angajator,dar nu și beneficiul nerealizat,ca urmare a faptei ilicite,săvârșite de angajații;în consecință,cu anumite excepții,răspunderea materială de dreptul muncii are efecte mai restrânse decât răspunderea civilă contractuală.

Deși uneori se confundă,răspunderea materială urmează a fi deosebită de răspunderea patrimonială ( civilă ) ,care are ca temei cauzarea de către autoritatea publică, în procesul neexecutării corespunzătoare a atribuțiilor,inclusiv de funcționarul acesteia,a unui prejudiciu cetățeanului sau altui terț.

Răspunderea materială poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:

este o răspundere specială,condiționată de existența raportului juridic de

muncă.Art.327 alin.(3) din CM al RM prevede: ,,încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material și/sau a celui moral nu presupune eliberarea părții contractului individual de muncă de repararea prejudiciului prevăzută de CM al RM și de alte acte normative;

la baza răspunderii materiale stă vinovăția celui în cauză.

Așadar,răspunderea materială poate fi angajată numai dacă se constată săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite păgubitoare;

este reglementată prin normele legale imperative;modificarea ei prin clauze

ale contractului individual de muncă,derogatorii de la lege în defavoarea salariatului,este inadmisibilă.

Există două tipuri de răspundere materială în dreptul muncii:

Răspunderea materială a angajatorului față de salariat.

Răspunderea materială a angajatorului pentru prejudiciul material și cel moral cauzat salariatului prezintă următoarele caracteristici:

este contractuală,avînd izvorul în contractul individual de muncă ;

este reparatorie;

prejudiciul cauzat are legătură fie cu neîndeplinirea de către angajator a

obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă,fie cu privarea ilegală a salariatului de posibilitatea de a munci;

este acea formă a răspunderii materiale ce presupune,în toate

cazurile,repararea integrală ( fiind interzisă repararea parțială sau limitată ) a prejudiciului material și a celui moral cauzat salariatului.

Condițiile necesare pentru existența răspunderii materiale a angajatorului sunt următoarele:

să existe fapta ilicită a angajatorului,atunci cînd acesta este persoana fizică

autorizată în modul prevăzut de lege,iar dacă angajatorul este persoană juridică,fapta ilicită poate să fie săvârșită de către organele de conducere sau de oricare dintre salariații în calitate de persoane prepuse;

salariatul să fi suferit un prejudiciu material și ( sau ) moral în legătură cu

prestarea muncii;

să existe o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat;

să existe culpa angajatorului.Aceasta este în mod relativ

prezumată,angajatorul avînd posibilitatea să demonstreze existența unei împrejurări cu caracter de forță majoră,care nu i se impută,conform normelor legale ( pct.2 alin.(2) din Hotărîrea Plenului CSJ nr.11/2005 ).

În mod general,obligația de reparare atît a prejudiciului material,cît și a celui moral,cauzat salariatului de către angajator apare în cazurile:neîndeplinirii de către angajator a obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă;privării ilegale a salariatului de posibilitatea de a munci.

Răspunderea materială a salariatului pentru prejudiciul cauzat

angajatorului reprezintă o formă de răspundere materială,în baza căreia salariatul este obligat a repara,de regulă,în limitele salariatului mediu lunar,prejudiciul efectiv cauzat angajatorului său în timpul exercitării obligațiilor sale de muncă printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție,fără caracter penal și în legătură cu munca sa.

Elementele constitutive ale răspunderii materiale a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului:

cel care a produs prejudiciul trebuie să aibă calitatea de salariat al unității

păgubite;

fapta ilicită ( fără caracter penal ) și personală a salariatului săvîrșită în

legătură cu munca sa.

Dacă fapta este săvîrșită în timpul programului de muncă,dar nu este în legătură cu munca,salariatul va răspunde conform normelor de drept civil ( răspunderea delictuală ).

Potrivit art.333 alin.(3) din CM al RM,dacă prejudiciul material a fost cauzat angajatorului printr-o faptă ce întrunește semnele componenței de infracțiune,răspunderea se stabilește potrivit CP al RM;

existența unui prejudiciu creat patrimoniului angajatorului,care constă în

diminuarea activului sau în creșterea pasivului patrimonial.

Răspunderea civilă poate fi definită ca una dintre cele mai vechi și mai

importante modalități de răspundere juridică care survine în rezultatul cauzării unui prejudiciu de ordin patrimonial sau moral,care constă într-un raport de obligații,în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa altei persoane ori,în cazurile prevăzute de lege,prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Răspunderea juridică civilă cuprinde o totalitate de norme ale dreptului,ce reglementează raporturi omogene sociale,care includ în sine inacțiunile sau acțiunile subiectelor de drept civil,ce nu-și exercită,sau își exercită necorespunzător sau cu întîrziere,obligațiile contractuale,precum și faptele ilicite și licite ale subiectelor,cauzatoare de prejudicii.

Locul și importanța răspunderii civile pot fi subliniate și prin faptul că această răspundere,indiferent că este delictuală sau contractuală,prin principiile și funcțiile sale,prin condițiile pe care se întemeiază și finalitățile ei,constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială,contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice.

Răspunderea civilă intervine,în principiu,doar atunci cînd prejudiciatul își manifestă interesul,apelînd la forța de constrîngere a statului,astfel încît nu victima aplică sancțiunea,ci calea ei legală este să se adreseze autorităților pentru a i se asigura tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite civile și a i se repara prejudiciul.

Particularitățile răspunderii civile :

răspunderea civilă intervine,în principiu ,numai atunci cînd cel

prejudiciat,își manifestă interesul ,apelând la forța de constrângere a statului.

Prin urmare,victima nu aplică singură sancțiunea,ci trebuie să stăruie pe lîngă autorități,pentru a asigura tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite;

răspunderea civilă are caracter patrimonial,deoarece sancțiunea juridică

aplicată autorului faptei ilicite are efect asupra patrimoniului acestuia,asigurînd înlăturarea consecințelor păgubitoare suferite de victimă.

subiectele răspunderii civile pot fi atît persoane fizice,cît și colectivități de

persoane,cărora li s-a recunoscut prin lege personalitatea juridică,întrucît sancțiunile civile,avînd caracter reparatoriu,pot fi aplicate și persoanelor juridice.

întrucît regula generală este că răspunderea civilă are ca finalitate

satisfacerea intereselor celui prejudiciat prin fapta ilicită,ea devine operantă numai dacă,printr-o asemenea faptă,s-a cauzat un prejudiciu material victimei.

sancțiunea civilă aplicată autorului faptei ilicite constă în obligația reparării

prejudiciului cauzat și are ca scop satisfacerea intereselor personale ale victimei,

înfațisându-se și ca un factor de prevenție spre a se evita săvârșirea pe viitor a unor fapte păgubitoare.

Deci,sancțiunea civilă are caracter complex,reprezentând un factor de prevenție și un factor reparatoriu,întinderea răspunderii civile fiind proporțională cu întinderea material cauzat;

răspunderea civilă,în special cea delictuală, intervine ,de regulă ,numai cînd

fapta ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv cît și a unor drepturi subiective ale victimei prejudiciate;

gradul de vinovăție al făptuitorului nu are,în principiu ,niciun rol în

stabilirea răspunderii civile,deoarece măsura răspunderii civile este dată de cuantumul prejudiciului suferit de păgubitor și nu de condițiile personale ale făptuitorului;

răspunderea civilă este patrimonială,deoarece urmărește repararea

prejudiciului,recuperarea daunelor,plata clauzei penale;

răspunderea civilă intervine doar în cazurile în care prejudiciatul își

manifestă interesul apelînd la forța de constrîngere a statului;

sancțiunea civilă are o dublă semnificație:una de prevenție,alta de

reparațiune;

temeiul răspunderii juridice o constituie răspunderea delincventului în fața

pătimitului,cu care se află pe poziție de egalitate juridică.

Condițiile survenirii răspunderii juridice civile sunt următoarele:

fapta licită sau ilicită la delicte;

neexecutarea,executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligațiilor contractuale;

existența unui prejudiciu;

existența unui raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu;

neexecutarea,executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale și prejudiciu;

culpa sau vinovăția celuia care a cauzat prejudiciu.

În cadrul răspunderii civile există două forme:

Răspunderea civilă contractuală este obligația debitorului unei obligații

contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea lato sensu a acestei obligații,adică a executării ei cu întîrziere ori în mod necorespunzător sau prin neexecutarea ei în stricto sensu,întrucît această violare a contractului este imputabilă.

Răspunderea civilă contractuală decurge încă din dreptul roman de imputabilitate,ținîndu-se seama de caracterul culpabil sau neculpabil al faptului debitorului.

Profesorul E.Cojocaru,menționează că pentru aplicarea răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite un șir de condiții:

pînă la survenirea răspunderii civile părțile trebuie să participe la relații

contractuale;

temeiul principal pentru aplicarea răspunderii contractuale este

neexecutarea,executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligațiilor contractuale;

răspunderea contractuală poate surveni și pentru acțiunile terțelor persoane

( contractul de fidejusiune );

cauzarea prejudiciului prin neexecutarea,executarea necorespunzătoare sau

cu întîrziere a obligațiilor contractuale;

răspunderea civilă contractuală este patrimonială,dar poate fi și morală;

răspunderea civilă contractuală poate fi atît principală,cît și complementară.

Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune specifică a dreptului civil

care se aplică cu scop reparator,în cadrul raportului juridic născut în virtutea legii prin săvârșirea unei fapte ilicite și culpabile ,cauzatoare de prejudicii.

Răspunderea civilă delictuală,care intervine în cazul în care o persoană cauzează alteia un prejudiciu prin fapta sa ilicită,fără că între autorul faptei și cel prejudiciat să existe vreo convenție ori legătură contractuală.Această răspundere se întemeiază pe obligația fiecărei persoane de a nu prejudicia altă persoană.

Art.1398 Codul civil al RM conține o normă de drept comun în materia răspunderii delictuale (obligațiilor delictuale ) ,care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului extracontractual.Sub incidența ei cad toate raporturile de reparare a prejudiciului delictual,dacă nu există o normă specială menită să reglementeze anumite obligații delictuale,ținînd cont de specificul lor.

Spre deosebire de răspunderea contractuală,care apare ca urmare a încălcării unei obligații concrete,stabilită prin contract,cea delictuală se angajează în urma încălcării unei obligații legale cu caracter general ( născută dintr-un raport civil absolut ) ,care revine tuturor- de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite.

Răspunderea delictuală se naște prin încălcarea unor drepturi absolute ale persoanei vătămate ( dreptul de proprietate,la viață,sănătate etc.).

De aceea răspunderea pentru dauna cauzată persoanei umane poate avea numai caracter delictual,independent de faptul dacă persoana vătămată se afla sau nu în raporturi contractuale cu delincventul.

2.3.Condițiile generale ale răspunderii juridice

Condițiile răspunderii juridice reprezintă cumulul de factori esențiali ce necesită a fi reuniți atât sub aspectul faptei ilicite,cît și a autorului ei în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecințelor conduitei sale.

Pentru survenirea oricărui tip de răspundere juridică sunt necesare următoarele condiții:

Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter obligatoriu care are

drept scop de a influența comportamentul uman adoptată,sancționată de către instituțiile competente care se găsește într-un act normativ ( lege,cod,decret,

constituție )și care este asigurată prin metoda de convingere iar în caz de necesitate prin aplicarea forței de constrângere a statului.

Scopul normei juridice:

este de a impune și de a promova o asemenea conduită a oamenilor care să

asigure realizarea finalității sistemului social dat,atît în interiorul țării cît și în relațiile cu alte state;

este de a asigura conviețuirea socială orientând comportamentul oamenilor

în direcția promovării și consolidării relațiilor sociale potrivit idealurilor și valorilor ce guvernează societatea respectivă.

Caracteristicile normelor juridice sunt :

norma juridică are un caracter social;

norma juridică are un caracter general;

norma juridică are un caracter impersonal;

norma juridică are un caracter tipic;

norma juridică are un caracter statal;

norma juridică are un caracter permanent;

norma juridică este obligatorie;

norma juridică are un caracter coercitiv;

încălcarea normei juridice atrage răspunderea celui vinovat.

Structura normei juridice

Norma juridică este alcătuită din trei elemente indispensabile și în funcție de caracterul acesteia atrage după sine asigurarea reglementării relațiilor sociale în cadrul societății.

Primul element este ipoteza.Ipoteza este acea parte a normei juridice unde sunt stabilite condițiile,faptele,care impun o anumită conduită precum și categoria subiecților cărora le este impusă această conduită ( cetățeni,copii,funcționari,

părinți,soți,persoană fizică ,persoană juridică ).

Ipotezele pot fi de diferite feluri :

I.Ipoteză simplă – unde exemplifică o singură împrejurare concretă în care se aplică dispoziția.De exemplu,infracțiunea de jaf art.187 CP al RM ( alin.1) ca sustragere deschisă a bunurilor altei persoane care se pedepsește…. ,legiuitorul prevede doar o singură împrejurare- condiția ca sustragerea să aibă loc în mod deschis.

II.Ipoteză complexă – este atunci cînd se are în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziției.

De exemplu,art.42 alin.(5) CP al RM : ,,se consideră complice persoana care a contribuit la săvîrșirea infracțiunii prin sfaturi,indicații,prestare de informații,acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole,precum și persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor,vă tăinui mijloacele sau instrumentele de săvîrșire a infracțiunii,urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte.

III.Ipoteză determinată- care stabilesc împrejurările și condițiile,clare,de aplicare a dispoziției, a conduitei însăși.

IV.Ipoteza relativ-determinată sau subînțeleasă – există atunci cînd împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziția normei juridice,prin natura lor nu pot fi detaliate,apreciate și stabilite prin însăși textul normei,lăsând această operațiune la îndemână autorității publice ce urmează să aplice norma juridică.

De exemplu,art.145 CP al RM :,, Omorul unei persoane,se pedepsește cu închisoare de la 10 la 15 ani.’’

Partea cea mai importantă a normei juridice este dispoziția.

Dispoziția este acea parte componentă a normei juridice în care sunt formulate drepturile și obligațiile subiectelor nominalizate sau vizate generic de norma juridică respectivă.

Așadar,dispoziția normei juridice poate ordona o anumită conduită umană,adică poate obliga subiectul la o anumită acțiune sau,din contra,poate interzice o anumită conduită umană,adică poate obliga subiectul la o inacțiune.

Dispoziția este elementul esențial,fundamental al normei juridice,fără de care un text de lege nu poate constitui,de sine stătător o normă juridică.

Dispoziția la rîndul său poate fi:

I.Dispoziție simplă – numește doar fapta infracțională cu un termen unanim acceptat,dar nu dezvăluie semnele ei.

De exemplu,art.145 CP nu determină semnele omorului,iar art.164 CP-pe cele ale răpirii unei persoane.Art.334 CP numește numai fapta infracțională-darea de mită,art.166 CP-privațiune ilegală de libertate a unei persoane etc.

Aceste dispoziții se aplică în acele cazuri,în care sensul acțiunii infracționale,în linii generale,e destul de clar și nu necesită o descriere amănunțită.

De exemplu,fiecare știe că omorul este lipsirea ilegală de viață a altei persoane.

Dispoziții simple sunt foarte puține.

II.Dispoziție de trimitere nu conține descrierea semnelor faptelor ilicite,dar ne face trimitere la alt articol al legii.De exemplu,art.152 CP al RM face trimitere art.151 CP al RM ,art.268 CP al RM face trimitere la dispozițiile art.263 și 264 CP al RM.

Dispozițiile de trimitere se aplică pentru a evita repetările în textul legii

( penale,contravenționale etc.).

III.Dispoziție de blanchetă face trimitere la alte acte normative ale altor ramuri de drept care nu se conțin în legea ( penală,contravențională) :hotărîrile și dispozițiile Guvernului,regulile ,instrucțiunile,regulamentele ,ordinele ministerelor și departamentelor,hotărârile autoadministrației locale etc.( de ex : art.231,236 din CP al RM)

IV.Dispoziția normei juridice este determinată,atunci cînd stabilește categoric și fără nici o posibilitate de derogare drepturile și obligațiile subiecților vizați de legiuitor.

V.Dispoziții relativ determinată.Există atunci cînd împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziția normei juridice,prin natura lor nu pot fi detaliate,apreciate și stabilite prin însăși textul normei,lăsând această operațiune la îndemâna autorităților publice ce urmează să aplice norma juridică.

VI.Dispoziții imperative onerative,prin prescripția lor comandă,ordonă,impun o acțiune ,pretind o conduită activă a destinatarilor.

VII.Dispoziții imperative prohibitive,prin prescripția lor interzic,direct sau indirect,o anumită acțiune și se regăsesc în dreptul penal ( dispozițiile privind infracțiunile) și în dreptul contravențional ( dispozițiile privind contravențiile).

Al treilea element este sancțiunea.Sancțiunea este partea sau elementul normei juridice care prevede survenirea consecințelor în rezultatul respectării sau nerespectării prevederilor dispoziției și ipotezei.

Sancțiunea se poate referi însă și la măsuri de stimulare,de cointeresare a subiectului astfel ca acesta să urmeze conduita dorită.

Sancțiunea este de fapt angajarea responsabilității juridice pentru cei care nu au respectat conduita prescrisă.De regulă,în conținutul normei juridice sau al actului normativ,în partea finală,se prevăd consecințele unei conduite opuse celei prescrise de dispoziție,adică sancțiunile care pot fi aplicate.Se impune,a face precizarea că sancțiunea nu intervine de la sine,din împrejurarea că norma juridică,în substanța sa,a fost încălcată,ci ea se aplică de către anumite autorități publice abilitate în acest sens cînd acestea sunt sesizate ori pot să se sesizeze din oficiu.

Sancțiunile sunt consecința încălcării normelor juridice,o reacție a societății,

reprezentată prin Stat,împotriva individului.

Sancțiunea juridică reprezintă reacția autorității normative la destinatarii dispozițiilor sale:punitivă,în anumite situații,stimulatorie,în alte situații,fapt care decurge din răspunderea juridică a subiectului destinatar și poate viza persoana acestuia ( de exemplu,închisoarea ),patrimoniul ei ( de exemplu,repararea prejudiciului ) ori actele juridice întocmite fără respectarea legii și afectate de nulitate ( de exemplu,un contract de gaj care încalcă o normă imperativă ).

Sancțiunea juridică trebuie să păstreze un echilibru cu sancțiunea morală sau religioasă,adică ea trebuie să țină seama ( de fapt legiuitorul și cel care aplică dreptul) de o anumită realitate socială,trebuie să se asigure eficiența normei fără a se exagera.Pentru atingerea unui astfel de deziderat se cere ca legiuitorul să cunoască bine realitatea socială,să o evalueze cu realism și bună intenție pentru ca sancțiunea să-și poată atinge atât rolul sancționator dar și rolul preventiv,

descurajator.Nu trebuie omis de către legiuitor că sancțiunea este o reacție a colectivității sociale,a statului în numele acestei colectivități,iar cei care trebuie sancționați sunt membri ai societății respective.

Cînd numărul celor care încalcă legea este în creștere se impune a cerceta dacă nu cumva chiar legea respectivă se găsește în neconcordanță cu cerințele societății,cu etica socială la un moment dat.

Sancțiunea are valoarea unei avertizări,indicînd dezavantajele la care se expune cel care încalcă prescripția normativ-juridică.Existența sancțiunii este justificată prin însăși interesul general al conviețuirii sociale,normele juridice stabilindu-se în folosul tuturor,garantînd fiecăruia că nu va avea de suferit de pe urma celor care vor atenta la binele comun,la ordinea socială.

Sancțiunea normei juridice contravenționale stipulează consecințele ce pot surveni în cazul nerespectării ( încălcării ) prevederilor dispoziției.Ea este un element al normei de drept în care sînt prevăzute metodele de influență asupra persoanei care a comis cu vinovăție o faptă contravențională,prin aplicarea față de ea a măsurilor de constrîngere statală.

Sancțiunea se caracterizează prin:

caracterul de preîntâmpinare în cadrul prezenței unor acțiuni ilegale ale

subiecților de drept;

caracterul de protecție ( restabilirea la serviciu,încasarea indemnizaților);

caracter de răspundere ( muncă în folosul

comunității,încasarea prejudiciului material,privațiune de libertate,amendă );

are caracter ce înlătură imunitățile,privilegiile.

Sancțiunea prin conținutul său are următoarele efecte:

efecte negative pentru acei sancționați;

are efecte privilegiate pentru asigurarea dreptății tuturor subiecților

asigurând echilibrul dintre drept și obligație.

Sancțiunile se clasifică după mai multe criterii:

I.După sfera de aplicare sînt :

-Sancțiuni penale – se clasifică în două categorii: pedepse ( sancțiuni ) aplicate persoanelor fizice și pedepse (sancțiuni ) aplicate persoanelor juridice.

Din categoria pedepselor ( sancțiunilor ) aplicate persoanelor fizice sunt:amenda;

privare de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate,retragere a gradului militar sau special, a unui titlu special,a gradului de calificare ( clasificare ) și a distincțiilor de stat;muncă neremunerată în folosul comunității,închisoare,detențiune pe viață.

Persoanelor juridice li se pot aplica următoarele pedepse ( sancțiuni ) :amenda,

privare de dreptul de a exercita o anumită activitate ; lichidare.

Sancțiunile dreptului penal au următoarele trăsături caracteristice :

sînt prevăzute în norme penale și se aplică ori se iau de către organele penale;

au caracter represiv ,implică o restrîngere a drepturilor,o privațiune ,o

suferință.Astfel de caractere au prin excelență pedepsele;

au ca scop prevenirea săvîrșirii de noi fapte periculoase atît de cel căruia i se

aplică sancțiunea,cît și prin exemplaritatea față de indivizii care ar fi tentați să săvîrșească fapte prevăzute de legea penală;

sînt necesare pentru apărarea valorilor sociale și sînt inevitabile atunci cînd

s-a stabilit răspunderea penală a făptuitorului.

-Sancțiuni contravenționale – se clasifică în două categorii: sancțiuni aplicate persoanelor fizice și sancțiuni aplicate persoanelor juridice.

Sancțiunile contravenționale aplicabile persoanelor fizice sînt: avertismentul; amenda;privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate;privarea de dreptul de a deține anumite funcții;aplicarea punctelor de penalizare;privarea de dreptul special ( dreptul de a conduce vehicule,dreptul de a deține armă și de portarmă );

muncă neremunerată în folosul comunității; arestul contravențional.

Sancțiunile contravenționale aplicabile persoanei juridice sînt : amenda;privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate;

-Sancțiuni fiscale – amenda ;

– Sanțiuni de dreptul familiei – desfacerea căsătoriei ( divorțul );anularea căsătoriei pentru neîndeplinirea condițiilor sale de valabilitate ,decăderea din drepturile părintești;

– Sancțiuni de drept constituțional – neaplicarea/anularea unei legi ca urmarea a declarării neconstituționalității ei după intrarea ei în vigoare; dizolvarea Parlamentului,demiterea Președintelui,demiterea colectivă a Guvernului etc.

-Sancțiunile de drept administrativ stipulează consecințele ce pot surveni în cazul nerespectării ( încălcării ) prevederilor dispoziției.Ea este un element al normei de drept în care sînt prevăzute metodele de influență asupra persoanei care a comis cu vinovăție un delict administrativ,prin aplicarea față de ea a măsurilor de constrîngere statală;

-Sancțiuni de dreptul muncii-se referă la dezbaterile de la disciplina muncii stabilită de codul muncii și regulamente interne de funcționare.

Cele mai frecvente sunt : avertismentul,mustrarea,mustrarea aspră,concedierea.

II.După gradul de determinare:

Sancțiuni absolut determinate – sunt cele precis stabilite și care nu lasă loc

de interpretați.

De exemplu,art.207 CP al RM :,,scoaterea copilului în țară în baza unor acte false sau pe altă cale ilegală,precum și abandonarea lui în străinătate,se pedepsește cu închisoare de la 2 la 6 ani ’’.

sancțiuni relativ determinate ,care pot fi stabilite numai pe cazul

concret,având o limită minimă și maximă pe care autoritatea publică de realizare a dreptului o va stabili în funcție de elemente concrete.

De exemplu,art.164 alin.(1) din Codul Penal al RM prevede ,,răpirea unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 3 la 6 ani.’’

sancțiuni alternative, dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între

două sau mai multe feluri de sancțiuni : privațiune de libertate sau amendă.

sancțiuni cumulative,sunt cele în care organul de aplicare trebuie să aplice

două sau mai multe sancțiuni.

De exemplu, ,,lăsarea,cu bună-știință,fără ajutor a unei persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viață și este lipsită de posibilitatea de a salva din cauza vîrstei fragede sau înaintate ,a bolii sau a neputinței,dacă cel vinovat știa despre primejdie și a avut posibilitatea de a acorda ajutor părții vătămate,fie că el însuși a pus-o într-o situație periculoasă pentru viață se pedepsește cu amendă în mărime de pînă la 200 unități convenționale sau cu mu ncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore,sau cu închisoare de pînă la 2 ani.’’( alin.(1) al art.163 al CP al RM ).3

O normă juridică are întotdeauna cele trei elemente,adică conține și ipoteză și dispoziție și sancțiune.Această structură ,aranjează norma într-un act normativ,care apoi,este structurat în capitole,secțiuni ,articole,alineate,sub-alineate.

De regulă,normele juridice nu sînt redactate după schema ipoteză-dispoziție-sancțiune.În normă se poate cuprinde fie ipoteza și dispoziția,fie dispoziția și sancțiunea,sau numai dispoziția.

Clasificarea normelor juridice.Criterii

Normele juridice se clasifică după mai multe criterii:

I.Criteriul ramurii de drept.Un prim criteriu în baza căruia se realizează clasificarea normelor juridice este cel al obiectului reglementării juridice și al metodelor de reglementare.Potrivit obiectului pe care-l reglementează ,adică relațiile sociale referitoare la normele juridice,se constituie ramurile de drept și instituțiile juridice (drept constituțional,drept penal,drept civil,drept electoral,drept de proprietate etc.),

care formează și un criteriu de clasificare a normelor juridice ca norme de drept constituțional,penal,civil etc.

norma de drept contravențional reprezintă o regulă de comportament

stabilită de stat care reglementează relațiile sociale din sfera administrării în domeniul combaterii contravenționalității;

norme de drept penal totalitatea regulilor de conduită,instituite de puterea

publică, a cărei respectare este asigurată,la nevoie ,prin forța coercitivă a statului.

Normele juridice penale își realizează funcția lor regulatoare prin prevederea tuturor faptelor ce sunt periculoase pentru valorile sociale care formează obiectul dreptului penal și prin interzicerea lor sub sancțiune penală.

Normele juridice penale sunt reflectate în articolele din Codul Penal al RM.

Astfel,articolul din Codul penal reprezintă forma de exprimare scrisă a normelor juridice penale.

Norma penală este o normă de incriminare ,cu privire la structura internă ( logico-juridică ) în privința căreia s-au exprimat două opinii diferite: prima exprimă structura trihotomică a normei penale ( ipoteza,dispoziția și sancțiunea );

a doua opinie susține structura dihotomică,adică norma penală ar cuprinde numai două elemente ( dispoziția și sancțiunea ).

norme de drept constituțional sunt acele norme care reglementează

conduita oamenilor,relațiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării,menținerii și exercitării puterii de stat;

norme de drept administrativ totalitatea regulilor de conduită adoptate,

modificate și abrogate de către stat ce reglementează raporturile de organizare,de funcționare a autorităților administrației publice în realizarea sarcinilor puterii executive precum și raporturile dintre aceste autorități și dintre particulari.

norme de drept civil reglementează relațiile sociale privitoare la regimul

persoanelor ( fizice și juridice ),regimul bunurilor,al obligațiilor,contractelor și succesiunilor.

norma de drept internațional regulă de conduită generală,creată de

subiecții dreptului internațional,ce reglementează relațiile dintre aceștia și este recunoscută ca fiind obligatorie;

norme de drept fiscal reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare

este asigurată prin conștiința juridică,iar la nevoie prin forța de constrîngere a statului.

II.Forța juridică a actului normativ:

norme juridice cuprinse în legi ( legea fiind actul normativ cu cea mai mare

forță juridică elaborată de Parlament ) ;

norme juridice cuprinse în decrete ( decretele sînt acte normative elaborate de

Președintele Republicii Moldova ) ;

norme juridice cuprinse în Hotărâri de Guvern și Ordonanțe guvernamentale,

elaborate de puterea executivă );

norme juridice cuprinse în acte normative ,elaborate de organele

administrației locale ( decizii ) care au o sferă de aplicabilitate limitată la competența teritorială ( raion,municipiu,oraș,comună ) a organului care a emis actul.

II.Criteriul sociologico-juridic:

norme punitive – sunt cele prin care se aplică sancțiuni ( măsuri de

pedepsire a celor care au încălcat dispozițiile legale ) potrivit procedurilor pe care legea le stabilește;

norme stimulative – care stabilesc un anumit sistem de stimulente.

III.Criteriul sferei de aplicare:

normele generale – au cea mai largă sferă de aplicare,cu tendința de a

epuiza întreaga sferă a sistemului de drept.

Normele speciale – se aplică numai anumitor categorii de subiecți sau

raporturi sociale care privesc instituții unipersonale,fără ca regula în sine să-și piardă caracterul de generalitate.Sînt norme care se aplică numai bărbaților sau norme care se aplică numai femeilor,ca în cazul infracțiunilor de viol și pruncucidere ( art.171 și,respectiv,art.147 CP).

Normele cu caracter general și special sînt pe larg aplicate în cadrul diverselor coduri care conțin,de regulă,părți generale și speciale.

IV.Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare:

norme juridice complete sunt cele care au toate cele trei elemente:ipoteză,

dispoziție,sancțiune.

Normele penale complete (unitare ) cuprind ambele elemente ale unei norme penale ( dispoziție și sancțiune ) ,necesare incriminării și sancționării unei fapte ca infracțiune.

norme juridice incomplete cînd sunt întrunite doar unele elemente ale

normei juridice.Dintr-o normă poate lipsi ipoteza sau sancțiunea,dar niciodată nu poate lipsi dispoziția.Cînd lipsește ipoteza sau sancțiunea,norma se numește incompletă.

Normele incomplete,la rîndul lor,pot fi :

normele de trimitere,se completează cu norme din același sau din alte acte

normative existente ( prezente ).

norme juridice în alb sunt acele norme juridice incomplete al căror conținut

urmează a fi completat printr-un act normativ ulterior.

Normele incomplete mai sunt denumite în literatura juridică norme imperfecte.

VI.După gradul și intensitatea incidenței :

După acest criteriu normele juridice se clasifică în:

norme juridice- principii,sunt cele cuprinse de obicei în Constituții ( legile

fundamentale ale sistemelor de drept ) , în Declarații ( de exemplu Declarația Universală a Drepturilor Omului ) sau sunt deduse prin interpretarea altor norme juridice.Aceste norme,denumite și normele cardinale ale dreptului se impun cu o forță specifică în conștiință comună.De exemplu:respectul reciproc al vieții,principiul justiției sociale,respectarea convențiilor,prezumția și nevinovăția etc.

norme-definiții ,care pot să conțină în diferite articole ale unui sau altui act

normativ,fie într-un articol aparte .

Drept exemple pot servi noțiunea de infracțiune în Codul penal,sau noțiunea de contravenție din Codul contravențional.

VII.Alte criterii de clasificare a normelor juridice:

caracterul relațiilor pe care acestea le reglementează:

normele juridice materiale- reglementează relațiile

economice,politice,sociale,ideologice și alte relații materiale ,determină statutul juridic al persoanei,drepturile ,libertățile și îndatoririle ei fundamentale.

Anume cu ajutorul normelor materiale sînt reglementate relațiile care apar între cetățeni,între ei și alte subiecte de drept colectiv,formate de ei,competența organelor de stat,structura lor,sfera de activitate ,forma orînduirii de stat,forma de guvernământ,regimul politic,principiile de organizare și funcționare a organelor puterii de stat.În general ,la această grupă se referă normele juridice constituționale,administrative,de muncă,penale,civile etc.

normele juridice procesuale nu reglementează nici relații

economice,nici politice,nici alte relații,dar numai întăresc formele procesuale (procedura,ordinea,regulile) de realizare și apărare a celor materiale.

De regulă,normele procesuale se conțin în așa ramuri de drept ca procesul civil și procesul penal,dar sînt posibile și în alte ramuri de drept.

În literatura juridică normele materiale sînt numite,pe bună dreptate,primul strat de norme juridice,care sînt considerate drept bază a societății și a statului,pe cînd cele procesuale- al doilea strat menit să protejeze ,să apere și să restabilească normele materiale.

VIII .Criteriul naturii dispoziției normei:Este una dintre cele mai importante clasificări,mai ales pentru consecințele sale practice.

Prin prisma acestei clasificări este cunoscut ce ordonă legea,ce interzice sau ce permite ea,pe scurt:este recunoscută conduita de urmat în limitele prevăzute de norma juridică.

După acest criteriu normele de drept se împart în:

norme imperative ,care impun o anumită conduită,cerând săvârșirea unei

acțiuni,prin obligarea la un comportament de la care subiecții de drept nu se pot abține.

a) Normele juridice imperative,se divid în :

norme juridice onerative,sunt acele norme juridice care obligă subiectul să

facă ceva,să săvârșească o acțiune concretă ( termenul de onerativ vine din latinescul onus-oneris care înseamnă sarcină,obligație).

Normele juridice penale onerative stabilesc ca regula de conduită obligația de a face sau de a acționa ( art.162,163 din CP al RM ).Inacțiunea făptuitorului este interzisă,fiind de natură să producă urmări prejudiciabile.

norme juridice prohibitive sunt normele care interzic săvârșirea unei

acțiuni sau fapte.

Desigur,că împărțirea normelor în onerative și prohibitive nu trebuie văzută mecanic,întrucât depinde din ce punct de vedere abordăm norma pentru a vedea dacă interzice sau obligă la săvârșirea unei acțiuni.De exemplu,normele penale interzic săvârșirea unor acțiuni,dar în același timp obligă organele de stat să urmărească și să sancționeze pe infractor.

b)Normele juridice dispozitive – nu obligă subiectul la o anumită conduită și nici nu îi interzic expres să facă ceva,ci doar îi oferă acestuia posibilitatea de a opta liber pentru una dintre conduitele oferite de lege,în funcție de propria apreciere.

Normele dispozitive se împart în :

norme permisive –care nici nu interzic și nici nu obligă la săvârșirea unei

acțiuni ,prevăzând doar posibilitatea ca subiectul normei juridice să uzeze de anumite drepturi sau stabilind anumite drepturi,interese și competențe,existând însă posibilitatea ca în cazul în care subiectul normei juridice nu uzează de drepturile sale statul să facă acest lucru în locul său.

norme de împuternicire sau de competență,formulează anumite drepturi ale

subiectelor,stabilesc capacitatea și competența subiectelor de drept,posibilitatea săvârșirii anumitor acțiuni.Pe baza acestor norme apar drepturile subiective.

Numeroase norme de împuternicire,prin care sunt instituite drepturile cetățenilor,sunt incluse în constituții,legi,Codul civil,Codul muncii,Codul familiei și în alte acte legislative.

norme supletive – norme care suplinesc voința subiectelor de drept dacă

acestea nu se manifestă pentru a-și preciza comportarea în ipoteza dată;

norme de recomandare rezultă din însăși denumirea lor –prevederi

neobligatorii,adresate unor organizații sociale autonome prin care sînt îndemnate să urmeze o anumită conduită.

Aici,dispoziția normei juridice conține nu un ordin,ci un sfat,o recomandare,un îndemn.

norme de stimulare,sunt acele norme care creează pentru subiecți,vocația

obținerii unor decorațiuni,titluri de onoare sau alte acte recompense,în norme indicându-se expres condițiile în care acestea pot fi conferite de către organele de stat competente;

Normele de împuternicire,supletive,recomandare,stimulare și permisive au toate o trăsătură comună faptul că exprimă o conduită permisă,și nu una impusă.

De aceea,ele pot fi reunite în categoria normelor permisive,care sunt uneori denumite și dispozitive spre deosebire de normele imperative sau categorice,care nu admit nici o derogare prin care se includ onerative și prohibitive.

Acțiunea normelor juridice

Acțiunea normei juridice reprezintă acea perioadă,interval de timp în care norma juridică indiferent de caracterul ei ( imperativ,general,excepțional) produce efecte juridice și reglementează relațiile apărute între subiecții de drept.

Acțiunea normei juridice în timp.

Prin acțiunea normei juridice în timp se înțelege perioada ( durata ) în timp în care norma respectivă produce efecte de drept,adică este aplicabilă.

Aplicarea legii penale în timp în teoria dreptului penal ocupă un loc important datorită faptului că legile penale cuprind dispoziții incriminatoare și sancționatoare ce au o durată în timp limitată,fiind cunoscut faptul că există o succesiune de legi penale.

Faptele penale se săvârșesc într-un anumit moment și se judecă sub imperiul aceleași legi penale aflată în vigoare ,alte fapte penale se săvârșesc în timp ce o lege penală este în vigoare dar se judecă sub o altă lege penală.

Pentru soluționarea corectă a tuturor problemelor ce apar legate de aplicarea legii penale în timp s-au edictat norme speciale de drept,norme ce sunt înscrise în Codul penal al Republicii Moldova , în capitolul I codul penal și principiile aplicării lui,articolul 8.

Prin norme penale privind aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni.

Aplicarea legii penale în timp implică soluționarea prealabilă a unor probleme privind determinarea legii aplicabile în reglementarea relațiilor de apărare socială la un moment dat.Realmente,este vorba de următoarele aspecte:intrarea în vigoare a legii penale,ieșirea din vigoare ( pierderea puterii juridice a legii penale ),principiile aplicării legii penale în timp,timpul săvârșirii infracțiunii,efectul retroactiv al legii penale.În ultima perioadă de timp,legislația penală a Republicii Moldova se află

într-o permanentă mișcare,marcată de adoptarea sau punerea în aplicare a unor legi,de abrogarea altora ,de succesiunea unor legi penale care reglementează în mod diferit aceleași relații de apărare socială etc.Astfel,pentru a asigura aplicarea corectă a legii penale în timp,Codul penal conține în Partea sa generală anumite norme ce reglementează această instituție.

În conformitate cu prevederile art.8 al CP al RM : ,,caracterul infracțional al faptei și pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârșirii faptei.’’

Potrivit acestei dispoziții o persoană poate fi trasă la răspundere,după acea lege penală,care era în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.

Potrivit doctrinei penale legea penală acționează atât timp cît ea este în vigoare și se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite în acest timp.Dacă o infracțiune a fost concepută în timpul acțiunii unei legi penale ,dar s-a consumat în timpul cînd acționa o altă lege penală,caracterul infracțional al faptei și pedeapsa penală se vor stabili conform legii penale noi.Legea penală este aplicabilă indiferent de faptul dacă persoana,vinovată de săvârșirea infracțiunii,invocă motivul de necunoaștere sau greșită cunoaștere a ei.

Obligația respectării legii reprezintă o datorie constituțională a tuturor cetățenilor.

Aplicarea legii contravenționale în timp presupune ansamblul de norme juridice contravenționale prin care se reglementează aplicarea legii contravenționale în raport cu timpul săvârșirii contravenției și cu momentul tragerii la răspundere contravențională a persoanelor vinovate.

Legea contravențională nu se aplică decât pentru contravențiile săvârșite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare și data abrogării.

Legea contravențională are o durată limitată din punct de vedere temporal,deoarece relațiile de apărare socială se schimbă odată cu trecerea timpului.

Orice raport juridic contravențional este reglementat de legea în vigoare la momentul producerii acestui raport.Dat fiind faptul că nici o lege nu este veșnică,adică are o aplicare limitată în timp,trebuie să știm care lege va guverna raportul juridic concret.

Conform art.3 Codul contravențional al RM : ,,(1) caracterul contravențional al faptei și sancțiunea ei contravențională se stabilesc de CC în vigoare la momentul săvârșirii faptei.

(2) Legea contravențională care înăsprește sancțiunea sau înrăutățește situația persoanei vinovate de săvârșirea unei contravenții nu are efect retroactiv.

(3) Fapta care,printr-o lege nouă,nu mai este considerată contravenție nu se sancționează,iar sancțiunea stabilită și neexecutată anterior intrării în vigoare a noii legi nu se execută.

(4) Dacă legea nouă prevede o sancțiune contravențională mai blîndă,se aplică această sancțiune.În cazul aplicării sancțiunii din legea veche,această sancțiune se execută în limita maximului sancțiunii din legea nouă.Dacă legea nouă nu mai prevede o anumită categorie a sancțiunii,sancțiunea de o astfel de categorie ,stabilită și neexecutată anterior intrării în vigoare a noii legi,nu se mai execută.

(5) Dacă legea nouă prevede o sancțiune mai aspră,contravenția continuă a cărei săvârșire a început anterior intrării în vigoare a noii legi se sancționează în conformitate cu legea în vigoare la momentul consumării ei.

(6) Timpul săvârșirii contravenției este considerat timpul săvârșirii acțiunii ilicite,iar în cazul inacțiunii,timpul în care trebuia să se desfășoare acțiunea pe care contravenientul a omis să o efectueze ,independent de timpul survenirii urmărilor.

În privința acțiunii în timp a normeor juridice se stabilesc două momente:

Intrarea în vigoare a normei juridice – momentul intrării în

vigoare a normei juridice este deosebit de important a fi cunoscut deoarece,de acest moment este legată producerea de efecte juridice a acesteia.

Este momentul când,în mod efectiv norma juridică reglementează relațiile sociale care au reclamat apariția sa.

Intrarea în vigoare a legii penale și contravenționale este reglementată de Legea RM nr.173-XIII din 06.07.1994 ,,Privind modul de publicare și intrare în vigoare a actelor oficiale ’’,care stabilește următoarele modalități:

la data indicată în textul legii ( de obicei în dispozițiile finale ale legii organice

respective). În acest caz legiuitorul fixează clar ziua,luna și anul intrării în vigoare a legii,pornind de la data publicării ei.Aici e necesară următoarea precizare: avînd în vedere faptul că ,,nepublicarea legii atrage inexistența acesteia,’’evident,că această dată indicată în textul legii se prezumă a urma datei publicării ei în Monitorul Oficial și nu invers.Actele oficiale ce intră în vigoare la data prevăzută în textul actului respectiv se publică în Monitorul Oficial în termen de 10 zile de la data adoptării.

Actualul Cod penal al Republicii Moldova a fost promulgat la 06.09.2002,dat a intrat în vigoare la 12.06.2003.Codul contravențional al Republicii Moldova a intrat în vigoare la 31.05.2009;

la data publicării în Monitorul Oficial. Astfel,art.76 al Constituției RM

stabilește că:,,Legea se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova și intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.’’

Prin aceasta se acordă posibilitatea ca legea penală să fie cunoscută de către toate persoanele care au obligația să se supună prevederilor ei.Astfel,nimeni nu poate invoca necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem ),indiferent de faptul dacă este cetățean al Republicii Moldova,cetățean străin sau apatrid.

Încetarea acțiunii normei juridice are loc prin abrogare,modificare,

ajungere la termen,cădere în desuetudine.

Abrogarea este cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a unei

norme juridice penale și contravenționale ,ea reprezintă cauza de încetare a acțiunii normei de drept datorată intrării în vigoare a unei norme noi ( actus contrarius).

Abrogarea este o măsură luată de Parlamentul Republicii Moldova prin care se decide încetarea aplicării unei legi penale anterioare sau a unei anumite dispoziții dintr-o lege anterioară.

Abrogarea poate fi de două forme :

abrogarea expresă cînd încetarea aplicării unei legi penale este dispusă

printr-un act normativ,care precizează în mod cert că legea veche sau doar anumite dispoziții din aceasta se abrogă.Dispoziția expresă de abrogare poate fi formulată fie într-o lege specială de abrogare,fie în însuși textul legii noi,care înlocuiește legea abrogată.

Abrogarea expresă poate fi :

abrogare expresă directă constă în anularea efectelor legii vechi prin

precizarea în detaliu,în conținutul legii noi,a legii scoase din vigoare.

abrogare expresă indirectă constă în anularea efectelor legii vechi prin

utilizarea în legea nouă a formulei: ,,pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziție legală contrară.’’

abrogarea tacită sau implicită intervine în situația cînd legea nouă nu face

nici o precizare expresă ( directă sau indirectă) de abrogare a legii vechi ,dar reglementarea pe care o cuprinde se abate de la vechea reglementare ,conform regulii ,,lex posteriori derogat priori.’’

Abrogarea este tacită atunci când legea nouă nu arată în mod expres că se abrogă legea anterioară,dar aceasta rezultă în mod implicit din împrejurarea că cele două legi succesive reglementează aceeași materie.

Pentru ca să funcționeze abrogarea tacită nu este necesar ca reglementarea nouă să fie neapărat incompatibilă cu cea anterioară,fiind suficientă doar existența unui anumit paralelism în legislație.

Rațiunea este că legea penală nouă,dând o altă reglementare aceleiași instituții,urmează a fi respectată și aplicată de către toți membrii societății,în schimbul legii penale vechi,care a fost abrogată.

În raport cu întinderea efectelor,abrogarea poate fi:

abrogarea totală presupune scoaterea din vigoare în întregime a unei legi

penale;

abrogarea parțială acționează atunci cînd se scot din vigoare numai anumite

părți ( titluri,capitole,articole ) dintr-o lege sau dintr-o lege sau dintr-o dispoziție anterioară.

Modificarea legii penale este modalitatea cea mai frecventă de scoatere din

vigoare a dispozițiilor penale și constă în schimbarea conținutului legii sau în completarea acesteia cu dispoziții noi.Ca și abrogarea,modificarea poate fi expresă sau tacită.

ajungerea la termenul fixat prin legea însăși,ca și încetarea condițiilor

excepționale care au determinat apariția unei legi penale excepționale sunt,de asemenea ,modalități de ieșire din vigoare a legii,întâlnite și sub denumirea de autoabrogare.

În practica legislativă se întîlnesc și cazuri în care o lege se edictează cu termen,prevăzîndu-se chiar în textul ei termenul pînă la care va acționa ( va fi în vigoare).

Pînă ajungerea la termenul respectiv acțiunea legii încetează fără a mai fi nevoie de procesul tehnico-juridic de abrogare a ei.

Atunci cînd există norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o cauză excepțională,este evident că ajungerea la termen sau încetarea stării determină și încetarea activității acțiunii normelor juridice respective.

Ultima formă de încetare a acțiunii unei norme juridice este căderea în desuetudine.Una din caracteristicile legii constă în aceea că ea continuă să rămînă în vigoare atîta timp cît nu a fost abrogată.Cu alte cuvinte,efectele juridice ale legii,ale normelor pe care ea le conține nu depinde de frecvența sau de continuitatea aplicării lor.

O lege e considerată căzută în desuetudine atunci cînd ,deși nu este abrogată sau neajunsă în termen,nu se mai aplică datorită schimbării condițiilor social-economice și politice care au impus inițial adoptarea ei.Această modalitate de ieșire din vigoare a legii e condiționată ,prin urmare,de legătura indisolubilă ce există între reglementările juridice și realitățile sociale. ,,Ubi cessat ratio legis,ibi cessat lex ’’- acolo unde încetează rațiunea,temeiul aplicării legii,încetează și acțiunea legii.

Căderea în desuetudine a legilor este specifică perioadelor de trecere de la un regim politic la altul,cînd se impun și apar modificări substanțiale în toate domeniile de activitate socială.

Cursul Republicii Moldova spre un regim democratic,angajamentul constituirii în țara noastră a unui stat de drept au condiționat căderea în desuetudine a mai multor legi.

Extractivitatea legii penale este o derogare excepțională în materia aplicării legii penale în timp și constă într-o extindere a activității legii penale,fie înainte de momentul intrării sale în vigoare,fie ulterior,după ieșirea ei din vigoare.

În materia aplicării legii contravenționale în timp,extractivitatea este acceptată în mod tradițional și constă într-o extindere a activității legii respective,fie înainte de momentul intrării ei în vigoare,fie ulterior,după abrogare.

Prin efectele pe care le produce,extractivitatea legii penale și contravenționale se manifestă în două forme:retroactivitatea și ultractivitatea.

Retroactivitatea legii penale constă în faptul că,în unele împrejurări,anumite legi penale își extind activitatea în trecut,aplicându-se infracțiunilor săvârșite înainte de intrarea lor în vigoare.

Art.10 prevede: ,, (1) legea penală care înlătură caracterul infracțional al faptei,care ușurează pedeapsa ori,în alt mod,ameliorează situația persoanei ce a comis infracțiunea are efect retroactiv,adică se extinde asupra persoanelor care au săvârșit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi,inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa,dar au antecedente penale.

(2) Legea penală care înăsprește pedeapsa sau înrăutățește situația persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni nu are efect retroactiv.’’

Astfel,în legislația penală a Republicii Moldova,au efect retroactiv doar legile penale mai blînde,și anume:

legile dezincriminatoare care exclud în sfera ilicitului penal anumite fapte;

legile penale care prevăd condiții de tragere la răspundere penală mai ușoare.

De exemplu,legea care prevede necesitatea plângerii prealabile pentru punerea în

mișcare a acțiunii penale va fi mai favorabilă decât aceea care nu va cere asemenea condiții;

legile penale mai favorabile după condițiile de incriminarea unei fapte de

săvârșirea ei în anumite împrejurări de timp,de loc etc.este mai favorabilă decât cea care nu indică asemenea condiții pentru incriminare,întrucât prima limitează posibilitatea de tragere la răspundere penală a persoanei care săvârșește astfel de fapte;

legile penale care ușurează pedeapsa,adică micșorează mărimea maximă și

minimă a pedepsei principale sau complementare ,stabilesc o pedeapsă alternativă mai blândă,abrogă pedepsele complementare care anterior erau obligatorii etc.;

legea penală care ameliorează în alt mod situația persoanei ce a comis

infracțiunea.De exemplu,legile penale care ușurează regimul executării pedepsei

( categoria penitenciarului ) ,extind posibilitatea liberării de răspundere și pedeapsă penală,reduc termenele de prescripție etc.

În doctrina penală se consideră că au caracter retroactiv și alte categorii de legi decât cele enunțate în art.10 din CP al RM:

legea penală în al cărei conținut se prevede expres că urmează să se aplice și

unor fapte săvârșite anterior intrării în vigoare.

Atâta timp cât neretroactivitatea legii penale nu constituie un principiu constituțional,în anumite cazuri excepționale legiuitorul poate conferi caracter retroactiv unei legi penale;

legea interpretativă intrată în vigoare la o dată ulterioară aceleia a legii

interpretate,care explică autentic voința legiuitorului.În mod logic,legea interpretativă trebuie să facă corp comun cu legea interpretată și,de aceea ,acționează retroactiv asupra tuturor cazurilor care au fost soluționate sub imperiul acesteia din urmă de la data intrării ei în vigoare.

Retroactivitatea legii contravenționale presupune că legea în discuție nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche ,dacă acestea nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

În această situație,cînd fapta nu mai este calificată drept contravenție,nu se mai sancționează,iar dacă s-a aplicat o sancțiune,dar n-a fost executată,ori nu s-a executat integral,nu se mai execută,și toate consecințele juridice ale hotărârilor cu privire la aceste fapte încetează.

Ultractivitatea.În mod excepțional,legislația penală a Republicii Moldova prevede situații în care legea ultractivează,adică se aplică asupra faptelor comise sub imperiul ei,chiar după ce a ieșit din vigoare.

Principiul ultractivității legii penale nu este admis decât în cazuri speciale,și anume:

au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepționale,care pot fi

aplicate și după scoaterea lor din uz.Potrivit celor analizate anterior,legile penale temporare sunt legi prin care se incriminează unele fapte apărute în situații trecătoare și excepționale.Unor asemenea infracțiuni nu li se poate aplica legea penală generală,deoarece aceasta fie nu le prevede,fie pedeapsa prevăzută este nesemnificativă în raport cu pericolul deosebit pe care îl prezintă în concret acea faptă ( fapta săvârșită în timp de război sau în timpul unei calamități etc ).

Pe motiv că legea penală temporară rămâne în vigoare o perioadă de timp relativ scurtă,nu este posibil să fie descoperite și judecate toate faptele incriminate de ea,mai ales că unii infractori,ale căror fapte cad sub incidența acestei legi,se sustrag de la răspundere penală până ce legea iese din vigoare.După aceste considerente,se admite ca legea penală să fie aplicată chiar și după ieșirea ei din vigoare prin ajungerea la termen,în virtutea ultraactivității legii penale.

o altă excepție de ultraactivitate reiese din aplicarea legii penale mai

favorabile.În cazul când o infracțiune a fost săvârșită sub imperiul legii vechi,care prevede o sancțiune mai ușoară,dar pe parcursul urmăririi penale sau al judecării cauzei ea a fost abrogată și înlocuită cu o lege nouă,ce prevede o sancțiune mai aspră,se va aplica ultraactiv legea veche.

Justificarea ultraactivității legii penale constă în faptul că infractorul trebuie să poarte răspundere penală conform condițiilor sancționatoare în vigoare la momentul comiterii faptei,condiții cunoscute și prevăzute de el.

Ultraactivitatea legii contravenționale presupune că în cazul când legea nouă prevede o sancțiune mai gravă decât legea veche sub imperiul căreia se găsea contravenția la momentul comiterii,aceasta se sancționează potrivit legii vechi.

Acțiunea normei juridice în spațiu.

Acțiunea actelor normative în spațiu este condiționată de principiul suveranității puterii de stat și de principiul teritorialității.

Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui stat acționează dreptul acelui stat,determinînd acțiunea actelor normative.Acțiunea actelor normative în spațiu este condiționată de competența teritorială a organului de stat emitent.

Conform art.48 al Legii privind actele legislative: ,,actul legislativ se aplică pe întreg teritoriul Republicii Moldova,precum și în locurile considerate drept teritoriu al statului,cu excepțiile stabilite de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte și de legislația în vigoare.Actele legislative sau unele prevederi ale acestora pot fi aplicate și în afara teritoriului Republicii Moldova ,conform tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte și principiilor universale ale dreptului internațional.’’

Aplicarea normei juridice penale în spațiu constă în activitatea de traducere în viață a prescripțiilor sancționatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferite

lor infracțiuni ( în țară sau în străinătate ) de către cetățeni moldoveni sau străini ori de persoane fără cetățenie ( apatrizi ) aceasta ridică probleme cînd raportul de drept se prelungește pe teritoriul aparținând unor state diferite,în asemenea cazuri legea penală națională vine în concurs cu aplicarea unei legi străine.

Preverile art.11 CP al RM reglementează regulile și condițiile în care legea penală se aplică în spațiu și asigură realizarea eficientă și totală a represiunii penale indiferent de locul în care a fost săvârșită infracțiunea.

Conform art.11 ( Codul penal al RM ) :

,, (1) toate persoanele care au săvîrșit infracțiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.

(2) Cetățenii Republicii Moldova și apatrizii cu domiciul permanent pe teritoriul Republicii Moldova care au săvîrșit infracțiuni în afara teritoriului țării sînt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.

(3)Cetățenii străinii și apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova și au săvîrșit infracțiuni în afara teritoriului țării poartă răspundere penală în conformitate cu prezentul cod și sînt trași la răspundere penală pe teritoriul Republicii Moldova dacă infracțiunile săvîrșite sînt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova,împotriva drepturilor și libertăților cetățeanului Republicii Moldova,împotriva păcii și securității omenirii sau constituie infracțiuni de război ,precum și pentru infracțiunile prevăzute de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte,dacă aceștia nu au fost condamnați în statul străin.

(4) Sub incidența legii penale nu cad infracțiunile săvîrșite de reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care,în conformitate cu tratatele internaționale,nu sînt supuse jurisdicției penale a Republicii Moldova.

(5)Infracțiunile comise în apele teritoriale și în spațiul aerian al Republicii Moldova se consideră săvîrșite pe teritoriul Republicii Moldova.

Persoana care a săvîrșit o infracțiune pe o navă maritimă sau aeriană,înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova și aflată în afara spațiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova,poate fi supusă răspunderii penale în conformitate cu prezentul cod dacă în tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte nu se dispune altfel.

(6) În baza CP sînt supuse răspunderii penale și persoanele care au săvîrșit infracțiuni la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparținînd Republicii Moldova,indiferent de locul ei de aflare.

(7) Pedepsele și antecendentele penale pentru infracțiunile comise în afara teritoriului Republicii Moldova sînt luare în considerare,conform prezentului cod,la individualizarea pedepsei pentru o nouă infracțiune săvîrșită de aceeași persoană pe teritoriul Republicii Moldova,precum și la soluționarea chestiunilor privind amnistia în condiții de reciprocitate în temeiul hotărîrii instanței de judecată.

Legea penală a Republicii Moldova se adresează tuturor persoanelor care se găsesc pe teritoriul Republicii Moldova și care trebuie să se conformeze prevederilor acesteia.Totodată,este justificată afirmația că în nici un alt loc o faptă penală nu poate fi mai bine cercetată ,iar pedepsirea infractorului mai eficientă ca acolo unde infracțiunea a fost săvârșită.

Aplicarea legii contravenționale în spațiu constă în activitatea de traducere în viață a prescripțiilor sancționatoare ale normei contravenționale în raport cu locul comiterii contravenției de către persoane.

Conform art.4 al Codului contravențional al RM :

,, (1) Contravenția săvîrșită pe teritoriul Republicii Moldova se sancționează în conformitate cu CC.
    (2) Contravenția săvîrșită în afara teritoriului Republicii Moldova de un cetățean al ei sau de un apatrid care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova se sancționează în conformitate cu prezentul cod dacă fapta este prevăzută și de legea țării în care a fost săvîrșită, iar persoana nu a fost trasă la răspundere în acea țară.
    (3) Nu pot fi supuși răspunderii contravenționale reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte sau în conformitate cu legile Republicii Moldova, nu cad sub incidența jurisdicției contravenționale a Republicii Moldova sau în cazul cărora este înlăturată răspunderea contravențională.
    (4) Contravenția săvîrșită în apele teritoriale sau în spațiul aerian al Republicii Moldova se consideră săvîrșită pe teritoriul Republicii Moldova.
    (5) Contravenția săvîrșită la bordul unei nave maritime sau aeriene care este înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova și se află în afara spațiului ei acvatic sau aerian se sancționează în conformitate cu prezentul cod dacă tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte nu dispun altfel.
    (6) În temeiul legislației contravenționale se sancționează contravențiile săvîrșite la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparținînd Republicii Moldova, indiferent de locul aflării navei.
    (7) Se consideră loc al săvîrșirii acțiunii locul în care a fost săvîrșită acțiunea prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. În caz de inacțiune, loc al săvîrșirii faptei se consideră locul unde trebuia să se desfășoare acțiunea pe care contravenientul a omis să o efectueze, indiferent de timpul survenirii urmărilor.’’

Acțiunea normelor juridice asupra persoanelor

Acțiunea actelor normative în sfera persoanelor este influențată de acțiunea teritorială a actelor normative.Prin urmare,normele juridice acționează asupra tuturor destinatarilor în limitele teritoriale de acțiune a unui sau altui act normativ.

Referitor la acțiunea actelor normative în sfera persoanelor poate fi evidențiată sfera generală și sfera specială de persoane.

Actele normative cu un caracter general de aplicare se referă la toate categoriile de subiecți,ca exemplu pot servi principii fundamentale ale dreptului cuprinse în interiorul actelor normative.

În ce privește acțiunea normelor juridice asupra persoanelor,pot fi evidențiate mai multe criterii de clasificare:

După cercul de subiecți ai raportului juridic normele juridice pot fi:

individuale ( de pildă,persoana fizică);

colective ( de pildă,persoana juridică,statul,organele de stat).

După caracterul normelor juridice se disting:

norme juridice ( acte normative) cu un caracter general de aplicare pentru

toți subiecții de drept ( de exemplu,principiul legalității) ;

norme juridice care se aplică numai persoanelor fizice ( de exemplu,toate

categoriile de infracțiuni prevăzute de legea penală);

norme juridice care se aplică numai persoanelor juridice ( de

exemplu,normele juridice civile care reglementează statutul juridic al persoanelor juridice);

norme juridice speciale ,care se aplică numai anumitor categorii de subiecți

de drept ( de exemplu,numai cetățenilor Republicii Moldova,ori numai salariaților,militarilor,studenților );

norme juridice cu un caracter individual ,care se aplică unei singure

persoane ( de exemplu,pentru a fi numită în funcția de ministru sau de director general).

După statutul juridic al persoanelor fizice se deosebesc :

cetățenii statului propriu-zis ( de exemplu,cetățenii Republicii Moldova) ;

cetățenii străini;

persoanele fără cetățenie ( apatrizii).

Acțiunea normelor juridice asupra persoanelor nu se înfăptuiește la fel,față de toți subiecții de drept.Și,totuși,sînt două principii fundamentale care guvernează aplicarea dreptului asupra persoanelor.Acestea sînt:

principiul personalității legii pornește de la premisa conform căreia

persoanele aflate pe teritoriul unui stat se supun legilor statului respectiv .

Aceste persoane pot fi cetățeni ai acestui stat,cetățeni străini sau apatrizi.

Faptul că normele juridice se adresează persoanelor aflate pe teritoriul unui stat nu înseamnă că se adresează întotdeauna tuturor.Aceste persoane pot face din categorii diferite:persoane aflate între anumite limite de vîrstă,categorii profesionale,societăți comerciale etc.

Așadar,sfera persoanelor pe care legea le vizează poate varia.

Principiul egalității juridice în fața legii.Acest principiu și-a găsit reflectarea

în art.16 al Constituției Republicii Moldova:

,,(1) Respectarea și ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.

(2) Toți cetățenii Republicii Moldova sînt egali în fața legii și a autorităților publice,fără deosebire de rasă,naționalitate,origine etnică,limbă,religie ,sex,opinie,

apartenență politică,avere sau de origine socială.’’

Acest principiu e dezvoltat mai departe de alin.(1) al art.19 al Constituției,potrivit căruia ,,cetățenii străini și apatrizii au aceleași drepturi și îndatoriri ca și cetățenii Republicii Moldova,cu excepțiile stabilite de lege.’’

Egalitatea în drepturi este prin ea însăși o egalitate de șanse pe care Constituția o acordă tuturor.Totuși,acest principiu nu este absolut.Unele persoane sînt sustrase într-o măsură mai mare sau mai mică de la aplicarea anumitor legi.

Legislația contravențională este aplicabilă persoanelor fizice care sunt cetățeni ai Republicii Moldova,precum și cetățenilor străini și apatrizilor aflați sau domiciliați pe teritoriul Republicii Moldova.De asemenea,legislația contravențională este aplicabilă persoanelor juridice prevăzute de Codul contravențional,care au sediul pe teritoriul Republicii Moldova.

Nu pot fi supuși răspunderii contravenționale reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau alte persoane care,în conformitate cu tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte sau în conformitate cu legile Republicii Moldova ,nu cad sub incidența jurisdicției contravenționale a Republicii Moldova,adică în cazul cărora este înlăturată răspunderea contravențională.

Conduita,fapta ilicită ( caracterul ilicit al faptei ) cu caracter

penal,civil,contravențional,fiscal,vamal ).Este aspectul cel mai constant,ca trăsătură a faptului juridic ce constituie fundamentul răspunderii.

Conduita ilicită este o faptă socialmente periculoasă săvârșită cu vinovăție și pedepsită de lege,care atentează la orânduirea socială sau de stat,la sistemul economic,la avuția proprietarului,la persoană,la drepturile politice,de muncă și patrimoniale ale cetățenilor,precum și alte fapte care încalcă ordinea de drept și sunt prevăzute de lege.

În doctrină sunt exprimate opinii după care,conduita ilicită ar prezenta trei caractere:

antisocialitatea orice conduită ilicită are un caracter antisocial,deoarece

lezează anumite valori sociale;gradul de antisocialitate exprimă pericolul social și generează ,în funcție de aceasta,anumite forme de răspundere juridică.

Antisocialitatea este o caracteristică generală a tuturor categoriilor de fapte ilicite,

deoarece fapta ilicită prejudiciază o anumită relație socială,iar relațiile sociale juridicește proteguite sunt expuse acțiunii nocive a diferitelor categorii de fapte ilicite;

antijuridicitatea este expresia contradicției dintre conduita individului și o

normă juridică,prin care se interzice sau se impun anumite comportamente.

Antijuridicitatea este o noțiune care se poate determina numai prin raportarea la ordinea de fapt în ansamblul ei și nu prin raportare la una sau alta dintre normele juridice care se include în această ordine;

imoralitatea-toate faptele ilicite-atît încălcări ale ordinii de drept,cît și ale

moralei.Normele juridice exprimă de regulă,norme morale,dar există situații destul de numeroase cînd unele norme de drept nu exprimă și norme morale.

Există însă o categorie de norme juridice care întotdeauna reflectă norme morale și această categorie cuprinde toate acele norme juridice care stabilesc și sancționează faptele ilicite.Așadar,orice faptă ilicită în același timp exprimă și o faptă imorală.Conduita care încalcă norma juridică,încalcă și norma morală.

Modalitățile conduitei ilicite sunt :

Acțiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a

conduitei ilicite.Ea presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice care interzice ceva.

Inacțiunea (omisiunea ) este abținerea de la o acțiune pe care persoana

este obligată prin lege să o îndeplinească.Deci inacțiunea poate fi considerată ilicită numai atunci cînd această persoană avea obligația juridică să acționeze

într-un anumit fel și ea nu a acționat ca atare.

( De exemplu,sustragerea de la executarea serviciului material obligatoriu,

neachitarea unei datorii în termenul prevăzut,legea obligă conducătorul auto care accidentează o persoană să transporte victima la cea mai apropriată unitate de spital,iar un asemnea conducător fuge de la locul faptei și nu execută prevederea legii.).

Conduita ilicită îmbracă diferite forme,funcție de gradul prejudiciabil pe care îl prezintă,iar în corespundere cu aceste forme se stabilesc și se aplică normele ce reglementează răspunderea juridică.

Aprecierea valorii unui interes social și stabilirea locului său în ordinea valorică sub aspect juridic este de competența legiuitorului ,judecătorului sau organului de aplicare a dreptului îi rămîne posibilitatea aprecierii gradului de pericol concret pe care îl prezintă fapta ilicită,urmînd ca în funcție de acest criteriu să individualizeze sancțiunea.

Formele conduitei ilicite sunt următoarele:

infracțiunea – atrage răspunderea penală.Conform art.14 CP al

RM:,,infracțiunea este o faptă ( acțiune sau inacțiune ) prejudiciabilă,prevăzută de legea penală,săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală.’’

contravenția – atrage răspunderea contravențională.

Potrivit art.10 CC al RM : ,,constituie contravenție fapta – acțiunea sau inacțiunea – ilicită,cu un grad de pericol social mai redus decît infracțiunea,care atentează la valorile ocrotite de lege,este prevăzută de prezentul cod și este pasibilă de sancțiune contravențională.’’

delictul – atrage răspunderea civilă;

abaterea disciplinară- atrage răspunderea în dreptul muncii.

Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător(caracterul antisocial al

faptei ).Pentru a deveni fundament al răspunderii juridice,fapta umană ilicită trebuie să aibă,în mod necesar,în cadrul unei cauzalități precise,consecințe negative în planul relațiilor sociale.

Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător reprezintă consecința pe care o produce fapta ilicită,constând într-o tulburare produsă în normal desfășurare a ordinii de drept și a raporturilor sociale ocrotite de lege.Deci,rezultatul socialmente dăunător este strâns legat de săvârșirea faptei ilicite,cu care se află într-o strânsă legătură de cauzalitate.

Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător (caracterul antisocial al faptei )

reprezintă consecința negativă,patrimonială sau morală,suferită de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană sau,altfel spus,rezultatul prin care se vatămă ori periclitează valorile sociale ocrotite prin normele juridice.

Deci,rezultatul socialmente dăunător este strîns legat de săvârșirea faptei ilicite cu care se află într-un raport de cauzalitate.

Rezultatele conduitei ilicite vizează consecințele săvârșirii ei,daunele societății sau unui individ,adică atingerea valorilor apărate de stat.

Importanța rezultatului pentru stabilirea răspunderii nu este același,în toate ramurile de drept.Astfel,în dreptul civil răspunderea juridică survine numai atunci cînd s-a produs rezultatul ilicit,prejudiciul.Rezultatul în cazul faptelor materiale,prezintă o deosebită importanță ca element dovedit pentru faptul ilicit;

pornindu-se de la constatarea producerii sale se stabilește comiterea faptei.

În dreptul penal,administrativ,contravențional,deși caracterul ilicit al unei conduite este strîns legat de rezultatul ei vătămător,legea stabilește în anumite cazuri răspunderea juridică chiar dacă rezultatul vătămător nu s-a produs,dar s-a creat un pericol al producerii lui.În dreptul penal,dintre astfel de fapte ilicite,fără rezultate concrete vătămătoare,face parte tentativa.

Vinovăția este una din caracteristicile esențiale cu ajutorul căreia se

determină fapta antisocială și periculozitatea ei.Pentru a se stabili o răspundere juridică nu este suficient ca o faptă antisocială să fie săvârșită de o anumită persoană,trebuie să se stabilească și că fapta a fost săvârșită în mod voit.

Din punct de vedere al dreptului,această condiție – vinovăția – este indispensabilă pentru angajarea răspunderii penale,cadru în care ea are valoare de temei al răspunderii penale,de regulă,în toate formele de răspundere juridică,dar,uneori,în manifestări mai atenuante.În concepția care fundamentează răspunderea obiectivă,această condiție a răspunderii juridice poate chiar lipsi,ori,dacă există,nu interesează.

În literatura de specialitate ,vinovăția reprezintă acea ,,atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei ce săvârșește o faptă penală,prevăzută și pedepsită de lege,

care să fi avut la momentul conceperii și executării ei,atât capacitatea de a se exprima liber,cît și înțelegerea semnificației antisociale a faptei comise și a urmărilor acesteia,fie că,deși nu a avut reprezentarea faptei și nici a urmărilor acesteia,putea și trebuia să și le reprezinte în condițiile unei atitudine normal diligente.

Vinovăția reprezintă atitudinea psihică a subiectului față de fapta săvârșită și de rezultatul acesteia.Ea este expresia unei atitudini psihice conștient negative față de valorile juridice ocrotite prin lege.Săvârșirea faptei ilicite este,de regulă,precedată de apariția ideii devenită hotărâre sau rezoluție și transformată în manifestare de voință,ce impulsionează și declanșează energia necesară săvârșirii faptei.Individul aflat în deplinătatea facultăților mintale poate concepe și aprecia caracterul ilicit al faptei sale,cît și urmările negative aferente ei.Pentru a putea răspunde sau a-și da seamă,individual trebuie să aibă în acel moment al săvârșirii,o voință conștientă față de rezultatele faptei sale și liberă,neconstrânsă,putând hotărî nestânjenit în deplină cunoștință de cauză în vederea atingerii unui scop.

Vinovăția este deci o stare subiectivă care-l caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normei juridice.Vinovăția implică libertatea subiectului de a acționa în mod conștient,caracterul deliberat al acțiunii sale,inclusiv asumarea riscului actului său.Prin urmare,vinovăția exprimă voința și conștiința subiectului de a acționa sau nu,într-un anumit fel.O voință conștientă se caracterizează prin posibilitatea de prevedere și reprezentare a rezultatului acțiunii sale,cunoașterea raportului cauzal între acțiune și rezultat,precum și a semnificației sociale a respectivei acțiuni.Este indiferent,din punct de vedere subiectiv,dacă individual acceptă și dorește producerea,urmărilor negative ori le privește cu indiferență,

sperând în mod ușuratic să nu se producă,deși nu exclude posibilitatea producerii.

Vinovăția presupune și implică recunoașterea capacității omului de a pătrunde și a aprecia un lucru la justa lui valoare.Nu poate fi vorba de vinovăție atunci,cînd fapta ce i se atribuie unei persoane nu-i aparține ei sau dacă această faptă e un rezultat ce nu depinde de voința ei.Orice faptă săvârșită de o persoană,înainte de a deveni realitate,apare sub forma unei idei de comportament.Mai apoi,ideea este urmată de hotărîrea realizării ei practice.Ca rezultat,vinovăția se manifestă ca o legătură între conștiința omului și consecințele survenite în urma faptei sale ilicite.

Formele vinovăției sînt :

Intenția este una dintre formele în care se poate manifesta vinovăția ca

element al răspunderii juridice.Toate categoriile de fapte ilicite – infracțiuni,abateri disciplinare,contravenții sau delicte civile- sînt susceptibile a fi săvârșite cu intenție;de aceea exprimarea vinovăției în această formă este frecvent întâlnită la oricare dintre formele răspunderii juridice (penală,civilă,

contravențională etc.).

Intenția,ca formă a vinovăției,se caracterizează printr-un complex de factori psihici printre care un rol primordial îi revine cunoașterii caracterului antisocial al faptei și acceptării urmărilor ei negative. De regulă,majoritatea infracțiunilor se comit cu intenție,și doar în mod exceptional,din imprudență sau cu două forme de vinovăție.

Conform art.17 CP al RM : ,, se consideră că infracțiunea a fost săvârșită cu intenție dacă persoana care a săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale,a prevăzut urmările ei prejudiciabile,le-a dorit sau admitea,în mod conștient ,survenirea acestor urmări.’’

Ca formă originară a vinovăției,intenția se caracterizează prin:

cunoașterea de către subiectul de drept a prevederilor legii în vigoare;

prevederea rezultatului faptei ilicite,ce l-a voit;

libertatea de alegere;

hotărârea de a acționa.

Intenția poate fi de mai multe feluri:

intenția directă are loc atunci,cînd persoana ( subiectul,făptuitorul ) își dă

seama de caracterul socialmente periculos al acțiunii sau al inacțiunii sale,a prevăzut survenirea consecințelor negative ale acesteia și dorește săvârșirea acestei fapte cu survenirea anume a acestor consecințe,acționînd anume în acest scop.

intenția indirectă presupune că subiectul prevede caracterul ilicit al faptei

sale și al urmărilor acesteia,că nu dorește,dar conștiincios admite și acceptă producerea faptei și a urmărilor ei.

În legea penală și în viața reală infracțiunile săvârșite cu intenție indirectă se întâlnesc cu mult mai rar decât cele cu intenție directă.Astfel,nu pot fi săvârșite cu intenție indirectă infracțiunile cu componențe formale,infracțiunile ce includ în componența lor un scop,pregătirea în componența lor un scop special,pregătirea de infracțiune,acțiunile organizatorului,instigatorului,instigatorului și complicelui.

Culpa este o formă mai puțin gravă a vinovăției.

Culpa există cînd subiectul de drept săvârșind o faptă ilicită a prevăzut rezultatul dăunător al faptei sale,dar nu a urmărit și nu a acceptat posibilitatea producerii lui,

însă a acționat,socotind ,în mod nejustificat,că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut rezultatul,deși trebuia să-l prevadă.

Culpa are următoarele forme:

culpa prin imprudență ( ușurință ) este atunci cînd autorul faptei ilicite a

prevăzut rezultatul posibil al faptei sale,nu a acceptat însă acest rezultat și nici nu l-a dorit,sperînd în mod ușuratic că el nu se va produce;

culpa prin neglijență,cînd autorul nu prevede rezultatul faptei sale și deși

trebuia și putea să-l prevadă.

Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

În dreptul penal,cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt definite ca acele stări,situații,împrejurări,a căror existență în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală duce la excluderea caracterului penal al acesteia.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei reprezintă situații reale care împiedică realizarea condițiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracțiune.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei trebuie să existe în momentul săvârșirii infracțiunii și au efect numai asupra persoanei care s-a aflat într-o astfel de stare,situație și împrejurare.

În principiu,aceste cauze produc efecte din momentul în care au apărut,s-au ivit,dar,pentru ca efectele să opereze,practic este necesar ca existența în fapt a stărilor,a situațiilor care constituie astfel de cauze să fie oficial constatată de către organele competente.Existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei are drept urmare încetarea urmăririi penale în orice moment al acesteia potrivit pct.2) din alin.(1) art.285 CPP al RM.

Deși prin înlăturarea caracterului penal se înlătură implicit răspunderea penală,cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării

(amnistia,împăcarea etc.) sau cu situațiile de liberare de răspundere și pedeapsă penală.În aceste din urmă cazuri există infracțiune,fapta săvârșită are caracter penal,însă răspunderea și pedeapsa este înlăturată sau înlocuită cu o altă formă de răspundere în condițiile legii.

Toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova,în Capitolul III al Părții generale.

În dreptul contravențional,cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei reprezintă acele împrejurări,stări ori situații a căror existență în timpul săvârșirii faptei fac ca realizarea eficientă a uneia dintre trăsăturile esențiale să devină imposibilă.Aceste trăsături sunt: gradul de pericol social al faptei,săvârșirea cu vinovăție a faptei,calificarea făcută de lege ca fiind contravenție și posibilitatea aplicării pedepsei contravenționale.

Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei sunt prevăzute de Codul contravențional al Republicii Moldova,în titlul I,Capitolul III al Părții generale ,

cartea întîi dreptul material.

Legislația penală și contravențională a Republicii Moldova , prevede următoarele cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei:

Legitima apărare.Prevederile art.24 alin.1 și art.26 alin.2 din Constituția

Republicii Moldova acordă fiecărei persoane dreptul la viață,la integritate fizică și psihică,precum și dreptul de a reacționa independent,prin mijloace legitime,la faptele de încălcare a drepturilor și libertăților sale.

Legitima apărare este o cauză ce înlătură caracterul ilicit al faptei,destul de

des întîlnită în practica judiciară.

Condițiile legitimii apărări sunt următoarele :

să existe un atac,care să provină din partea unei persoane fizice responsabile;

atacul să fie material,respectiv să se concretizeze în acte de violență

fizică,sau verbal susceptibile de a fi percepute pe cale senzorială;

atacul să fie direct,adică să provină din partea celui împotriva căruia se

îndreaptă riposte persoanei în stare de legitimă apărare;

atacul să fie imediat,adică în curs de dezlănțuire sau pe punctul de a se

produce;

să fie injust,respectiv să se realizeze printr-un fapt ilicit;

atacul să fie îndreptat împotriva persoanei sau a drepturilor sale;

riposta să fie necesară și proporțională cu atacul.

Drept temei pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură caracterul penal al faptei servește atât lipsa caracterului prejudiciabil,astfel fapta prezentându-se ca o activitate social-utilă,cât și lipsa de vinovăție,căci făptuitorul nu a acționat cu voință liberă,ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale amenințate grav prin atac periculos.

Conform prevederilor art.36 CP al RM:,, (1) nu constituie infracțiune fapta,

prevăzută de legea penală,săvârșită în stare de legitimă apărare.

(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a respinge un atac direct,imediat,material și real,îndreptat împotriva sa,a altei persoane sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

(3) Este în legitimă apărare și persoana care săvârșește fapta,prevăzută la alin.(2),pentru a împiedica pătrunderea,însoțită de violență periculoasă pentru viața sau sănătatea persoanei ori de amenințarea cu aplicarea unei asemenea violențe,

într-un spațiu de locuit sau într-o altă încăpere.’’

Înlăturarea caracterului contravențional al faptei,în cazul legitimei apărări,se întemeiază pe absența trăsăturii esențiale,a vinovăției.

Art.21 CC al RM prevede: ,, este în stare de legitimă apărare persoana care săvârșește o faptă pentru a respinge un atac direct,imediat,material și real,îndreptat împotriva sa,împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes public.’’

Pentru a fi în prezența legitimei apărări este necesară existența mai multor condiții și anume:

să fie iminent,adică amenință cu producerea sa,excluzând măsurile de

preîntâmpinare a acestora;

să fie real și vădit,adică nu trebuie să fie o simplă bănuială sau impresie

subiectivă a făptuitorului că se va declanșa o amenințare efectivă;

să amenințe anumite valori sociale ocrotite de lege;

să fie o faptă prevăzută de legea contravențională;

să fie singurul mijloc de înlăturare a pericolului;

actul de salvare sa nu producă urmări vădit mai grave decât valoarea salvată;

în cazul unor urmări vădit mai grave produse prin actul de salvare,decât cele

puse în pericol,făptuitorul,în momentul comiterii contravenției,să nu-și fi dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave.

Starea de extremă necesitate – împrejurare,în care o persoană pentru a

înlătura un pericol care amenință ordinea de stat sau publică,proprietatea,drepturile și libertățile cetățenilor etc.,cauzează o daună altei persoane,dacă acel pericol nu a putut fi înlăturat prin alte mijloace și dacă prejudiciul cauzat este mai mic decît cel evitat.

Condițiile pentru care intervine extrema necesitate sunt:

să se fi săvârșit o faptă prejudiciabilă;

fapta să fi fost săvârșită în urma unui eveniment periculos;

pericolul să fie grav,deci să fie vorba de punere în pericol a unor valori

sociale deosebit de importante:viața,sănătatea,anumite bunuri importante sau un interes public;

evitarea pericolului să se poată face numai prin săvârșirea unei fapte ilicite;

cel amenințat să nu aibă obligația legală de a-l înfrunta;

în cazul în care este vorba de salvarea bunurilor,se cere ca bunul ce se

salvează,cu prețul sacrificării altor bunuri,să aibă un caracter mai important decît bunul sacrificat.

Starea de extremă necesitate se prezintă ca o ciocnire de interese ocrotite de legea penală și apare în cazul în care legiuitorul admite sacrificarea valorii mai puțin importante în favoarea celei mai importante.

Sursele pericolului care amenință valorile sociale ocrotite de lege pot fi de natură diferită:cutremure,incendii,inundații,reacții manifestate de animale,anumite stări ale organismului omului:foame,sete sau maladii,fapte ale persoanei săvârșite intenționat sau din imprudență.

Condițiile stării de extremă necesitate privitoare la pericolul social conform legii sunt:

pericolul să fie iminent;

pericolul să amenințe viața,integritatea corporală,sănătatea făptuitorului sau a

altor persoane ori un interes public;

să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea

penală.

Art.38 CP al RM prevede : ,, (1) nu constituie infracțiune fapta,prevăzută de legea penală,săvârșită în stare de extremă necesitate.

(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva viața ,integritatea corporală sau sănătatea sa,a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.

(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care,în momentul săvârșirii faptei,își dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.’’

Conform prevederilor art.21 CC al RM : ,, este în stare de extremă necesitate persoana care săvârșește acțiuni pentru a salva viața,integritatea corporală ori sănătatea unei alte persoane,un bun prețios al său ori al unei alte persoane,sau interesele publice de la un pericol grav iminent ,care nu poate fi înlăturat altfel.’’

Pentru existența extremei necesități se cer întrunite cumulativ următoarele condiții:

să fie iminent,adică amenință cu producerea sa,excluzând măsurile de

preîntâmpinare a acestora;

să fie real și vădit,adică nu trebuie să fie o simplă bănuială sau impresie

subiectivă a făptuitorului ce se va declanșa o amenințare efectivă;

să amenințe anumite valori sociale ocrotite de lege;

să fie o faptă prevăzută de legea contravențională;

să fie singurul mijloc de înlăturare a pericolului;

actul de salvare să nu producă urmări vădit mai grave decît valoarea salvată;

în cazul unor urmări vădit mai grave produse prin actul de salvare,decît cele

puse în pericol,făptuitorul,în momentul comiterii contravenției,să nu-și fi dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave.

Constrîngerea fizică și/sau psihică ( morală ) survine în cazul,cînd

subiectul constrîns nu a putut să se opună acțiunii de constrângere și nu avea posibilitatea să-și dirijeze acțiunile proprii.

Condițiile constrîngerii fizice și/sau psihice ( morale ):

să existe o acțiune de constrîngere asupra fizicului sau psihicului unei

persoane;

persoana supusă constrîngerii să nu poată opune rezistență eficace acțiunii

de constrîngere,adică să se în situația în care voința sa este efectiv și complet anihilată;nu poate să-și controleze acțiunile;

fapta ilicită să se săvîrșească sub presiunea constrîngerii fizice și/sau psihice.

Pentru a fi vorba de constrîngere fizică,în calitate de cauză care înlătură caracterul penal al faptei,trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții pentru existența ei:

să existe o constrîngere fizică asupra persoanei care comite fapta prevăzută

de legea penală;

persoana constrînsă să nu fi avut posibilitatea de a rezista faptei de

constrîngere;

să se săvîrșească o faptă prevăzută de legea penală.

Conform art.39 CP al RM : ,, (1) nu constituie infracțiune fapta,prevăzută de legea penală,care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice,dacă în urma acestei constrîngeri persoana nu putea să-și dirijeze acțiunile.

(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală prin constrîngere psihică sau fizică,în urma căreia persoana menține posibilitatea de a-și dirija acțiunile ,se stabilește în condițiile art.38.’’

Constrîngerea psihică în calitate de cauză care înlătură caracterul penal al faptei,trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să existe o acțiune de constrîngere asupra psihicului unei persoane prin

amenințare;

persoana amenințată sau o altă persoană trebuie să fie expusă unui pericol

grav;

pericolul vizat prin amenințare trebuie să fie de așa natură,încât să nu poată

fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Motivul care înlătură caracterul contravențional al faptei,în cazul constrângerii fizice și/sau psihice ( morale ) ,constă în lipsa trăsăturii esențiale a contravenției- vinovăția-corelată cu lipsa libertății de voință și acțiune a făptuitorului,care este o condiție indispensabilă subiectului oricărei contravenții.

Pentru a fi vorba de constrîngere fizică,este necesar să fie întrunite următoarele condiții:

constrîngerea fizică la care este supusă persoana să fie de așa natură încît

aceasta să nu-i poată rezista;

fapta să fie prevăzută și sancționată drept contravenție de legea

contravențională;

constrîngerea fizică exercitată de o altă persoană să fie de natură a paraliza

libertatea de voință și acțiune a făptuitorului;

Constrîngerea psihică ( morală ) este o circumstanță care împiedică o persoană

să-și dirijeze liber voința,să facă sau să nu facă ceva,fapt ce exclude existența uneia din trăsăturile contravenției,și anume voința.Pentru existența constrîngerii psihice trebuie să fie întrunite următoarele condiții:

asupra psihicului făptuitorului să se exercite o acțiune de constrîngere de

către o altă persoană printr-o amenințare gravă cu un pericol;

pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decît săvîrșind contravenția;

sub imperiul constrîngerii morale persoana să săvîrșească o contravenție.

Conform art.23 CC al RM :,, (1) nu constituie contravenție fapta prevăzută de CC săvîrșită din cauza unei constrîngeri fizice căreia persoana nu i-a putut rezista și care nu putea fi înlăturată în alt mod.

(2) Nu constituie contravenție fapta,prevăzută de CC,săvîrșită din cauza unei constrîngeri psihice exercitată prin amenințare cu un pericol iminent,pentru sine ori pentru o altă persoană,care nu putea fi înlăturat în alt mod.’’

Riscul întemeiat este valabil atunci cînd scopul socialmente – util urmărit,nu

a putut fi realizat fără o anumită doză de risc,și dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.

Conform prevederilor art.40 CP al RM : ,, (1)nu constituie infracțiune fapta,

prevăzută de legea penală,care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile.

(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc și dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.

(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-știință îmbinat cu pericolul pentru viața persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.’’

Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplinește următoarele condiții:

scopul social util nu putea fi atins fără acțiunile ( inacțiunile ) însoțite de risc;

persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele și

valorile sociale ocrotite de legea penală.

Riscul se consideră neîntemeiat dacă:

era cu bună știință îmbinat cu primejdia pentru viața unei persoane;

conținea amenințarea de a provoca un dezastru ecologic;

conținea amenințarea de a provoca un dezastru social;

scopul social-util putea a fi atins prin alte mijloace și acțiuni care nu

presupuneau risc;

persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele și

valorile ocrotite de legea penală;

persoana a riscat pentru a-și atinge scopurile personale.

Art.24 CC al RM:,,(1) nu constituie contravenție fapta,prevăzută de CC,care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile.

(2) Se consideră întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util nu a putut fi atins,iar persoana care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de lege.

(3) Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună știință cu pericolul pentru viața persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.’’

Forța majoră sau cazul fortuit ( fapta săvârșită fără vinovăție ).Este o altă

cauză care înlătură caracterul penal și caracterul contravențional al faptei ilicite.

În literatura de specialitate română s-a susținut că forța majoră și cazul fortuit sînt expresii sinonime.

Forța majoră este o împrejurare externă,cu caracter extraordinar ,fiind absolută,

imprevizibilă și inevitabilă.Rezultă ca o împrejurare poate fi calificată caz de forță majoră dacă sînt întrunite cumulativ următoarele condiții:

să fie externă-evenimentele de forță majoră pot fi fenomene naturale

extraordinare,străine de activitatea și voința omului (cutremure,inundații,

incendii) sau evenimente sociale extraordinare,provocate de oameni (războaie și revoluții );

să fie imprevizibilă – imprevizibilitatea se referă atît la producerea

împrejurării,cît și la efectele sale.Forța majoră presupune o imprevizibilitate cu caracter obiectiv și absolut.Imposibilitatea de prevedere a unui eveniment se apreciază luînd ca etalon prudența și diligența unei persoane ce depune toată grija de care este capabil ca om în activitatea sa;

să fie inevitabilă ori irezistibilă – această irezistibilitate trebuie să fie

absolută,adică pentru orice persoană.

Cazul fortuit a fost definit în doctrină ca fiind o împrejurare de fapt,imprevizibilă și de neînlăturat care împiedică în mod obiectiv și fără nici o culpă,executarea unei obligații,justificând exonerarea de răspundere.

O faptă prevăzută de legea penală se consideră ca fiind săvârșită datorită cazului fortuit atunci cînd acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat prejudiciabil pe care aceasta nu l-a prevăzut și nu l-a dorit,ca urmare a unei forțe străine ce n-a putut fi prevăzută în mod obiectiv.Această situație apare atunci cînd peste o faptă umană,social-utilă ,se suprapune o întâmplare sau o împrejurare imprevizibilă ,care deviază direcția și rezultatul firesc ale faptei inițiale a omului,

realizându-se componența unei infracțiuni concrete.

Conform art.20 CP al RM:,,fapta se consideră săvârșită fără vinovăție dacă persoana care a comis-o nu își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale,nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile și,conform circumstanțelor cauzei,nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.’’

Cazul fortuit este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecințe fără ca vreunei persoane să i se poată imputa vinovăția.

Cazul fortuit este acea cauză de excludere a caracterului contravențional al faptei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute în legea contravențională,al cărei rezultat este consecința unei forțe care nu putea fi anticipată.

În virtutea imposibilității făptuitorului de a prevedea apariția împrejurării fortuite care a produs rezultatul socialmente periculos,cazul fortuit exclude caracterul contravențional al faptei,deoarece lipsește vinovăția.

Caracterul contravențional al faptei este înlăturat anume de faptul că,făptuitorul a fost în situația de ,,caz fortuit’’,neavând posibilitatea de a prevedea factorul extern care a produs rezultatul;el nu a prevăzut și nici nu putea să prevadă această întâmplare,care s-a suprapus peste activitatea sa și rezultatul survenit în urma acestei suprapuneri,lipsind deci factorul intelectiv.

Cazul fortuit nu trebuie confundat cu situația în care făptuitorul din cauze subiective,nu a prevăzut rezultatul pe care,în mod obișnuit,orice persoană l-ar prevedea.

Art.25 Codul contravențional prevede:,, (1) Nu constituie contravenție fapta,

prevăzută de CC,al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

(2) Nu constituie caz fortuit împrejurările create prin concursul contravențiilor.’’

Pentru existența cazului fortuit este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:

rezultatul acțiunii sau inacțiunii ilicite a contravenientului să fie consecința

unei împrejurări străine de cunoașterea și voința acestuia;

împrejurarea care a determinat săvârșirea contravenției să fie de așa natură

încât apariția ei să nu poată fi prevăzută;

fapta contravențională comisă ca urmare a unei întâmplări ce nu putea fi

prevăzută să fie stabilită și sancționată de un act normativ.

Eroarea de fapt este situația în care persoana,în momentul comiterii

contravenției,nu cunoaște existența unei stări,situații sau împrejurări de care depinde caracterul contravențional al faptei.Ea se caracterizează prin aceea că făptuitorul,deși are capacitatea psihică,în momentul comiterii faptei nu cunoaște anumite stări,situații sau împrejurări existente la acel timp sau le cunoaște greșit ori deformat,astfel încît,în ambele situații,există o discordanță între realitatea obiectivă și imaginea pe care o percepe persoana respectivă despre adevăr și realitate.

Beția involuntară.O altă cauză care exclude vinovăția este aflarea

făptuitorului în momentul săvârșirii faptei cuprinse în legea contravențională în stare de beție involuntară totală produsă de alcool sau de alte substanțe.

Atît legislația contravențională a RM,cît și legea penală,spre deosebire de alte state,nu indică beția drept una dintre cauzele care ar înlătura caracterul contravențional sau penal al faptei.De exemplu,în legea penală a României prin denumirea de beție se desemnează o listă foarte largă de forme de intoxicare.

Pentru a constitui o cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei,starea de beție a persoanei trebuie să satisfacă următoarele condiții:

beția să fie fortuită involuntară ( accidentală );

beția să fie completă;

beția fortuită involuntară ( accidentală) completă să existe în momentul

comiterii faptei prevăzute în legea contravențională.Dacă starea de beție există înainte sau după momentul săvârșirii faptei,dar nu și în momentul producerii ei,aceasta nu va înlătura caracterul contravențional al acțiunii ( infracțiunii );

fapta comisă în stare de beție fortuită involuntară ( accidentală ) completă

trebuie să fie prevăzută de legea contravențională.

Consimțămîntul persoanei vătămate – se realizează prin acordul de

voință din partea victimei,cînd această nu contestă consecințele faptei ilicite săvârșite de agresor.

Exercitarea unui drept subiectiv – are loc atunci,cînd autorul este de

bună credință și își exercită dreptul în limitele prevăzute de lege,conform bunelor moravuri.

Cauzele care înlătură răspunderea juridică

În dreptul penal,cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării sunt definite ca instituții de drept penal destinate să asigure constrângerii juridice penale o incidență și funcționare care să corespundă scopurilor legii penale și pedepsei penale.

Ele se întemeiază pe anumite realități ce pot apărea în legătură cu aplicarea răspunderii și sancțiunilor penale și care,din punct de vedere social-uman și al politicii penale,trebuie să fie luate în considerație la realizarea unei represiuni juste și utile.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în Capitolul IX din Partea generală a Codului penal.

Cauzele care înlătură răspunderea contravențională reprezintă acele stări,situații,împrejurări care intervin în procesul de aplicare și executare a sancțiunilor contravenționale.

Toate cauzele care înlătură răspunderea contravențională sunt prevăzute de Codul contravențional al Republicii Moldova,în titlul I,Capitolul III al Părții generale ,

cartea întîi dreptul material.

Legislația penală și contravențională a Republicii Moldova , prevede următoarele cauze care înlătură răspunderea juridică:

Amnistia ( art.107 din CP al RM,art.31 din C.Contrav.al RM ) este

o modalitate de liberare de răspundere penală și răspundere contravențională.

Amnistia se înfățișează ca o instituție juridică complexă,ce cuprinde atât norme juridice de drept constituțional,cât și norme de drept penal.

Ca act al autorității legiuitoare,amnistia este reglementată prin normele dreptului constituțional.Astfel,potrivit lit.p a art.66 și lit.o) din alin.(3) al art.72 din Constituția RM,actele de amnistie sunt emise de Parlamentul RM,în cadrul activității de legiferare,stabilind infracțiunile pentru care se acordă amnistia,

condițiile în care se acordă și limitele incidenței sale.De obicei,ordinea de aplicare a legii cu privire la amnistie este stabilită într-o hotărâre specială separată.

Amnistia este un act de clemență al puterii legiuitoare ( Parlamentul RM ) ,acordat prin lege organică,privind unele infracțiuni săvârșite anterior datei prevăzute în actul normativ,și care are ca efect înlăturarea răspunderii penale ,a executării pedepsei,precum și a altor consecințe ale condamnării.

Ca instituție de drept penal,amnistia este prevăzută în art.107 din CP al RM,care stabilește efectele pe care le produce amnistia intervenită fie înainte,fie după condamnarea făptuitorului.

Conform art.107 din CP al RM :,, (1) amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei fie reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei.

(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanelor vătămate.

(3) Amnistia nu se aplică în cazul săvîrșirii de infracțiuni prevăzute la art.1661 alin.(2)-(4) , precum și persoanelor care au săvârșit asupra minorilor infracțiuni prevăzute la art.171-1751,201,206,208,2081și 2082 .’’

Amnistia este un act cu caracter universal,care se aplică persoanelor ce se află sub urmărirea penală sau ispășesc pedeapsa în instituțiile penitenciare în baza sentinței judecătorești definitive.În cadrul urmăririi penale aplicarea amnistiei înlătură răspunderea penală,procesul penal nu se mai pornește,iar dacă s-a pornit,nu se mai pune în mișcare acțiunea penală.

Urmărirea penală se finisează cu o ordonanță de încetare a procesului în baza p.4 art.275 CPP al RM.

Efectele amnistiei după condamnarea constau în înlăturarea executării pedepsei.

Condamnații ale căror sentințe sunt pronunțate și n-au devenit definitive sunt eliberați de executarea pedepsei.În caz de apelare a sentinței ( care nu este definitivă),instanța ce a pronunțat-o nu mai poate aplica actul de amnistie,aceasta fiind prerogativa instanței de apel sau de recurs.Actul de amnistie se aplică obligatoriu și privitor la condamnații ce n-au apelat sau recursat sentința dacă aceștia cad sub incidența Legii cu privire la amnistie.Cât privește persoanele ce-și execută pedeapsa,amnistia înlătură executarea părții neexecutate până la data emiterii actului de amnistie.

Amnistia înlătură doar răspunderea penală fără a influența existența infracțiunii,sau consecințele laturii civile apărute ca rezultat al comiterii infracțiunii.Justificarea acestui moment constă în faptul că amnistia,ca și toate celelalte cauze de înlăturare a răspunderii și pedepsei penale,influențează raportul juridic de drept penal.

Atunci când s-a cauzat un prejudiciu material în urma activității infracționale,

indiferent de faptul aplicativ al amnistiei,persoana vinovată e obligată să-l repare.

Aplicarea actului de amnistie e posibil în termenul stabilit de lege.Fiecare lege cu privire la amnistie stabilește un termen,o perioadă când se clasează procesele penale,se absolvă de la pedepse penale persoanele condamnate.După expirarea acestui termen,aplicarea actului de amnistie e posibil de Curtea Supremă de Justiție Republicii Moldova.

Fiind dictată de rațiuni de politică penală,amnistia este întotdeauna corelată cu anumite evenimente social-politice care influențează fenomenul infracțional sau care marchează momente deosebite în evoluția societății.

De obicei,amnistia se declară în legătură cu anumite evenimente sau date remarcabile din istoria statului ( de exemplu,Legea RM nr.278-XV din 16.07.2004 în legătură cu aniversarea a X-a adoptării Constituției RM,Monitorul Oficial al Republicii Moldova,nr.125-129 (673 ) din 30.07.2004.

Față de subiecții răspunderii penale,amnistia are un caracter obligatoriu.Caracterul obligatoriu al amnistiei se reflectă în sens dublu: în raport cu organele de stat care exercită constrângerea în cadrul răspunderii penale ( organele de urmărire penală,

instanțele de judecată etc.) și în raport cu persoana care a săvârșit infracțiunea și cade sub incidența actului de amnistie.În principiu,infractorul nu poate refuza beneficiul amnistiei.

Cu toate acestea,legea asigură dreptul învinuitului (inculpatului ) de a cere continuarea procesului penal pentru a se stabili nevinovăția sa.

Amnistia este o instituție juridică contravențională al cărei scop o constituie înlăturarea pentru viitor a caracterului delictual al unor fapte contravenționale,

interzicînd orice urmărire în ceea ce le privește sau ștergînd condamnările care

le-au atins.

Art.31 Codul contravențional al RM prevede:,,(1) amnistia este actul care are ca efect înlăturarea răspunderii contravenționale și a executării sancțiunii

contravenționale,reducerea sau comutarea sancțiunii contravenționale.

(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și nici asupra drepturilor victimei.’’

Amnistia nu are efecte asupra răspunderii disciplinare.Prin una și aceeași faptă pot fi încălcate norme juridice ce aparțin diferitelor ramuri distincte de drept.

Consacrând principiul cumulului răspunderilor juridice,sistemul nostru legislativ permite tragerea la răspundere pentru fiecare normă de drept în parte,potrivit regulilor proprii fiecărei ramuri.Dacă infracțiunea săvârșită reprezintă,în același timp,și abatere disciplinară,se va putea aplica și una din sancțiunile prevăzute de Codul muncii,amnistia intervenită lăsând neatinsă răspunderea disciplinară.

Grațierea ( art.108 din CP al RM ) este o măsură a puterii de stat,luată

pe cale de decret Președintele țării,în mod individual ( art.88 lit.e) din CRM ),prin care,pentru anumite considerațiuni de ordin social-politic și de politică penală,se dispune înlăturarea executării pedepsei,în totul sau în parte,ori comutarea unei pedepse într-alta mai puțin grea.

Art.108 CP al RM prevede : ,, (1) Grațierea este actul prin care persoana condamnată este liberată,în tot sau în parte,de pedeapsa stabilită ori pedeapsa stabilită este comutată.

(2) Grațierea se acordă de către Președintele Republicii Moldova în mod individual.

(3) Grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare,cu excepția cazului în care se dispune altfel prin actul de grațiere.

(4) Grațierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate.

(5) Grațierea nu se aplică persoanelor care au săvârșit asupra minorilor infracțiuni prevăzute la art.171-1751,201,206,208,2081 și 2082.’’

Grațierea poate fi acordată oricăror persoane,indiferent de caracterul și gravitatea infracțiunilor pentru a căror săvârșire ele au fost pedepsite,indiferent de categoria și cuantumul pedepsei penale aplicate.Deseori,grațierea este acordată persoanelor condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni deosebit de grave,condamnate la detențiune pe viață.În această ipoteză însă,grațierea nu înlătură răspunderea penală.

Condamnarea ca atare rămâne în evidențele cazierului judiciar și constituie un antecedent penal cu toate consecințele juridice care decurg în plan penal sau extrapenal ( interdicții,incapacități,decăderi sau poate forma primul termen al recidivei).Grațierea se acordă în temeiul cererii depuse de persoanele condamnate,

de rudele apropriate ale acestora,de deputați în Parlament,de autoritățile administrației publice locale,de asociații obștești,de avocații care au participat la examinarea cauzelor în care s-au pronunțat sentințe de condamnare la detențiune pe viață și a cauzelor privind minorii,precum și de administrația întreprinderilor,

instituțiilor și organizațiilor în care au lucrat anterior persoanele condamnate.

La examinarea cererilor de grațiere sunt în luate în considerație:caracterul și gradul prejudiciabilității infracțiunii săvârșite ,personalitatea condamnatului,

comportamentul acestuia,starea sănătății,starea civilă,atitudinea lui față de cele săvârșite,partea executată a pedepsei,informațiile privind repararea prejudiciilor materiale,părerile administrației instituției penitenciare și alte circumstanțe importante pentru luarea deciziei în acest sens.

Fiind acordată prin decretul Președintelui RM,adică printr-un act al puterii de stat bazat pe considerațiuni de politică penală a statului,grațierea are un caracter obligatoriu atât pentru organele de stat,cât și pentru cei care beneficiază de ea.

Grațierea nu poate fi refuzată de către cel căruia i se acordă,indiferent dacă a fost cerută sau acordată din oficiu sau la propunerea organelor de drept.

Motivația este că grațierea implică o renunțare la dreptul statului de a pretinde executarea în total sau în parte a unei pedepse.

Starea de iresponsabilitate este starea psihică a unei persoane

care,din diverse motive (alienație mintală,debilitate,alte cauze ) nu își dă seama de consecințele faptelor sale.

Art.23 CP al RM prevede : ,, (1) nu este pasibilă de răspundere penală persoana care,în timpul săvârșirii unei fapte prejudiciabile,se află în stare de iresponsabilitate,adică nu putea să-și dea seama de acțiunile ori inacțiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice,a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.

Față de o asemenea persoană,în baza hotărârii instanței de judecată,pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical,prevăzute de CP.

(2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care,deși a săvârșit infracțiunea în stare de responsabilitate,înainte de pronunțarea sentinței de către instanța de judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-și da seama de acțiunile ori inacțiunile sale sau de a le dirija.Față de o asemenea persoană,în baza hotărârii instanței de judecată,pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical,iar după însănătoșirea poate fi supusă pedepsei.’’

Art.20 Codul contravențional al RM prevede :,,(1) este în stare de iresponsabilitate persoana care săvârșește o faptă aflîndu-se în imposibilitatea de a conștientiza sau a dirija acțiunile sale din cauza unei boli psihice cronice,unei tulburări temporare a activității psihice,a alienării mintale sau a unei alte stări psihice patologice.

(2) Nu este pasibilă de răspundere contravențională persoana care a săvârșit o faptă în stare de responsabilitate,dar care,pînă la pronunțarea hotărârii de sancționare,s-a îmbolnăvit de o boală psihică,lipsită fiind de posibilitatea conștientizării sau dirijării acțiunilor sale.’’

Împăcarea părților este o cauză de înlăturare a răspunderii penale și

contravenționale instituită de legiuitor.

Împăcarea este înțelegerea dintre persoana vătămată și infractor,pentru a pune capăt conflictului născut din săvârșirea unor infracțiuni ușoare sau mai puțin grave.

În literatura juridică împăcarea părților este determinată ca un act bilateral,o înțelegere intervenită între partea vătămată și infractor cu privire la încetarea procesului penal și înlăturarea răspunderii penale.

Împăcarea părților este o cauză de înlăturare a răspunderii penale instituită de legiuitor din considerațiuni de politică penală.Prin excepție de la principiul oficialității procesului penal,legiuitorul a prevăzut că,pentru anumite infracțiuni,

de regulă cu un grad redus de pericol social,tragerea la răspundere penală a infractorului să fie dependentă de înțelegerea părților.Astfel,s-a creat un cadru juridic în care se poate realiza o conciliere între persoanele angajate într-un conflict care,în caz contrar,implică incidența legii penale.

În cazul împăcării părților,conflictul se stinge nu ca urmare a unui act de voință unilateral,din partea persoanei vătămate,ci printr-un act bilateral,prin voința comună a persoanei vătămate și a infractorului.

Împăcarea părților este un fenomen de viața socială,care poate avea loc relativ frecvent în cazul infracțiunilor săvârșite între persoane înrudite sau cunoscute între ele,în cadrul unor comunități determinate.De regulă,în cazurile când acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,legea prevede,de asemenea,posibilitatea împăcării părților.Există însă și infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu ( și nu la plângerea prealabilă a victimei) ,dar legea acordă părților posibilitatea de a se împăca.

Prin natura sa juridică,împăcarea părților înlătură răspunderea penală,constituind totodată un impediment pentru desfășurarea procesului penal.

Condițiile împăcării în dreptul penal :

împăcarea părților se poate realiza doar în cazul infracțiunilor pentru care

legea prevede această modalitate de înlăturare a răspunderii penale;

împăcarea trebuie să se facă între infractor,pe de o parte,și persoana

vătămată,pe de altă parte;

împăcarea trebuie să fie explicită,adică să fie exprimată în mod clar,iar nu

presupusă pe baza anumitor situații sau împrejurări;

împăcarea poate avea loc doar dacă ambele părți ( infractorul și persoana

vătămată ori reprezentanții ei legali ) consimt liber acest fapt,exprimându-și în mod benevol voința ;

împăcarea este personală;

împăcarea trebuie să fie totală,necondiționată și definitivă;

împăcarea trebuie să intervină cel târziu până la retragerea completului de

judecată pentru deliberare.

Art.109 CP al RM prevede:,, (1) împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă,iar în cazul minorilor,și pentru o infracțiune gravă,infracțiuni prevăzute la capitolele II-VI din Partea Specială,precum și în cazurile prevăzute de procedura penală.

(2) Împăcarea este personală și produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale și pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare.

(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu,împăcarea se face de

reprezentanții lor legali.Cei cu capacitate de exercițiu se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

(4) Împăcarea nu se aplică în cazul persoanelor care au săvârșit asupra minorilor infracțiuni prevăzute la art.171-1751,201,206,208,2081 și 2082.

Conform art.29 Codul contravențional RM : ,,procesul contravențional pornit încetează în cazul împăcării victimei cu făptuitorul în contravențiile prevăzute la art.78,art.96 alin.(1),(2),art.100,101,103,105,242.Împăcarea este personală.Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu,împăcarea se face de reprezentanții lor legali.Persoanele cu capacitate de exercițiu limitată se pot împăca cu încuviințarea reprezentanților lor legali.’’

Prescripția se aplică în cazul răspunderii penale și răspunderii

contravenționale.

Art.60 din CP al RM prevede :,,(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvîrșirii infracțiunii au expirat următoarele termene:

2 ani de la săvârșirea unei infracțiuni ușoare;

5 ani de la săvârșirea unei infracțiuni mai puțin grave;

15 ani de la săvârșirea unei infracțiuni grave;

20 de ani de la săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave;

25 de ani de la săvârșirea unei infracțiuni excepțional de grave.

(2) Prescripția curge din ziua săvîrșirii infracțiunii și pînă la data rămînerii definitive a hotărîrii instanței de judecată.

(3) În cazul săvârșirii de către persoană a unei noi infracțiuni,prescripția se calculează pentru fiecare infracțiune separat.

(4) Prescripția se va întrerupe dacă,pînă la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1),persoana va săvârși o infracțiune pentru care,conform CP,poate fi aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2 ani.Calcularea prescripției în acest caz începe din momentul săvârșiri unei infracțiuni noi.

(5) Curgerea prescripției se suspendă dacă persoana care a săvârșit infracțiunea se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată.În aceste cazuri,curgerea prescripției se reia din momentul reținerii persoanei sau din momentul autodenunțării.Însă persoana nu poate fi trasă la răspundere penală dacă de la data săvârșirii infracțiunii au trecut 25 de ani și prescripția nu a fost întreruptă prin săvârșirea unei noi infracțiuni.

(6) Aplicarea prescripției față de persoana care a săvîrșit o infracțiune excepțional de gravă se decide de către instanța de judecată.Dacă instanța nu va găsi posibilă aplicarea prescripției și liberarea de răspundere penală,detențiune pe viață se va înlocui cu închisoare pe 30 de ani.

(7) Termenele prescripției de tragere la răspundere penală se reduc pe jumătate pentru persoanele care la data săvîrșirii infracțiunii erau minori.

(8) Prescripția nu se aplică persoanelor care au săvârșit infracțiuni contra păcii și securității omenirii,infracțiuni de război,infracțiuni de tortură,tratament inuman sau degradant sau alte infracțiuni prevăzute de tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte.’’

Conform art.30 Codul contravențional:,,(1) prescripția înlătură răspunderea contravențională.

(2)Termenul general de prescripție a răspunderii contravenționale este de 3 luni.

(21) Termenul special de prescripție pentru contravențiile prevăzute în capitolul XV al cărții întîi este de 12 luni.

(3) Termenul de prescripție curge de la data săvârșirii contravenției.

(4) În cazul contravenției continue și contravenției prelungite,termenul de prescripție curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau a inacțiunii.

(5) Prescripția executării sancțiunii contravenționale este de un an.

(6) Se consideră că nu a fost supus răspunderii contravenționale contravenientul:

a) a cărui răspundere contravențională a fost înlăturată;

b) care a executat integral sancțiunea;

c) în a cărui privință procesul contravențional a încetat.

Renunțarea benevolă la săvârșirea contravenției.

Conform art.27 Codul contravențional:,, este renunțare benevolă la săvârșirea contravenției încetarea acțiunii îndreptată nemijlocit spre săvârșirea contravenției dacă persoana este conștientă de posibilitatea finalizării faptei.’’

Renunțarea este benevolă atunci cînd autorul unei fapte contravenționale,nefiind constrîns de nimeni și de nimic,din propria voință,conștient,dîndu-și seama că poate continua activitatea contravențională,abandonează executarea acțiunii.

Renunțarea nu poate fi considerată voluntară ( benevolă) în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea din cauza că a întîlnit în calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depășite ori în urma convingerii ca mijloacele și instrumentele pe care le are asupra sa în condițiile date nu-i permit să ducă contravenția la capăt.

Renunțarea de bunăvoie poate avea loc la diferite etape de desfășurare a acțiunii contravenționale:în procesul de pregătire;în timpul tentativei;înainte ca executarea să se fi terminat.

Renunțarea poate să se manifeste atît în forma pasivă (renunțarea la executarea acțiunilor următoare),cît și în forma activă (distrugerea mijloacelor și instrumentelor,altor unelte de săvârșire a contravenției).Pentru a constata starea de renunțare benevolă la săvârșirea contravenției,contează evidențierea motivelor de care s-a condus făptuitorul.

Motivele care pot să-l determine pe făptuitor să renunțe la săvârșirea contravenției pot fi dintre cele mai diverse:bănuiala ca avantajele materiale pe care le-ar obține ar fi prea mici în raport cu riscul asumat;remușcarea,căința;teama de pedeapsă;mila față de victimă etc.Motivele servesc drept temei pentru ca făptuitorul să renunțe la comiterea contravenției,însă ele nu afectează înlăturarea răspunderii contravenționale.

Tentativa ( tentativa de infracțiune), contravenția neînsemnată

Tentativa reprezintă,așadar,un act de relevanță penală atunci când autorul acționează cu intenția de a consuma infracțiunea,deoarece numai în acest caz actul de executare capătă o coloratură periculoasă prin iminența producerii urmării prejudiciabile și a lezării valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Art.27 CP al RM prevede:,,se consideră tentativă de infracțiune acțiunea sau inacțiunea intenționată îndreptată nemijlocit spre săvârșirea unei infracțiuni dacă,din cauze independente de voința făptuitorului,aceasta nu și-a produs efectul.’’

Conform art.28 Codul contravențional al RM:,,în cazul contravenției neînsemnate,

organul ( persoana cu funcție de răspundere) împuternicit să rezolve cazul poate înlătura răspunderea contravențională limitîndu-se la adresarea unei observații verbale făptuitorului.Se consideră neînsemnată tentativa de contravenție sau contravenția pentru care CC în calitate de sancțiune maximă aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unități convenționale.

Înlăturarea răspunderii contravenționale potrivit acestui termen va fi legitimă numai în cazul respectării următoarelor condiții:

decizia trebuie să fie emisă de către autoritatea ( persoana cu funcție de

răspundere ) împuternicită să soluționeze cauza contravențională (art.393 din CC al RM );

sancțiunea normei materiale a dreptului contravențional care este încălcată

(nerespectată) să nu fie mai aspră decât aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unități convenționale.

În cazul dat,legislatorul acordă autorități (persoanei cu funcție de răspundere) competente posibilitatea să soluționeze cauza contravențională prin două variante.

În funcție de caracterul antisocial al faptei comise,caracteristica autorului ei etc.,

făptuitorul poate fi sau nu înlăturat de la răspunderea contravențională.

Circumstanțele atenuante și agravante

Circumstanțele atenuante reprezintă o împrejurare ori o situație de natură

să pună în lumină pericolul social mai redus al unei fapte ilicite și să justifice diminuarea sancțiunii.

În dreptul penal,circumstanțele atenuante reprezintă acele stări,situații,calități,

împrejurări ce țin de infracțiune sau de infractor anterioare,concomitente sau subsecvente comiterii infracțiunii,reglementate implicit de legea penală și care micșorează gradul prejudiciabil al infracțiunii și infractorului,atenuând răspunderea penală.

Conform art.76 CP al RM,la stabilirea pedepsei se consideră circumstanțe atenuante:

,,(1) a) săvîrșirea pentru prima dată a unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave;

b) săvîrșirea infracțiunii de către minor;

c) săvîrșirea infracțiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau famillial;

d) săvîrșirea faptei de o persoană cu responsabilitate redusă;

e) prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracțiunii săvîrșite,

repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate;

f)autodenunțarea,contribuirea activă la descoperirea infracțiunii sau la identificarea infractorilor ori recunoașterea vinovăției;

g)ilegalitatea sau imoralitatea acțiunilor victimei,dacă ele au provocat infracțiunea;

h) săvîrșirea infracțiunii ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice,ce nu înlătură caracterul penal al faptei,sau dată fiind dependența materială,de serviciu sau de altă natură;

i) săvîrșirea infracțiunii de către o persoană în stare de ebrietate,provocată de consumarea involuntară sau forțată a substanțelor menționate la art.24 sau de consumarea de aceste substanțe fără a fi conștientă de efectul lor;

j)săvîrșirea infracțiunii cu depășirea limitelor legale ale legitimei apărări,reținerii infractorului,stării de extremă necesitate,riscului întemeiat sau ca rezultat al executării ordinului sau dispoziției superiorului;

k) afectarea gravă ,prin infracțiunea săvîrșită ,a făptuitorului acesteia sau greutatea poverii pedepsei,aplicată pentru el,din cauza vîrstei înaintate a acestuia,stării sănătății lui sau altor circumstanțe;

l) expirarea,de la momentul comiterii infracțiunii,a cel puțin 2/3 din termenul de prescripție pentru tragerea la răspundere penală,prevăzut pentru această infracțiune,sau depășirea termeneului rezonabil pentru examinarea cazului,ținîndu-se cont de natura faptei,dacă tergiversarea nu a fost provocată de făptuitor.

(2) Instanța de judecată poate considera drept circumstanțe atenuante și alte circumstanțe ,neprevăzute la alin.(1).

(3) La stabilirea pedepsei,instanța de judecată nu consideră drept atenuantă circumstanța care este prevăzută de lege ca element constitutiv al infracțiunii.

Art.42 CC al RM,la aplicarea sancțiunii contravenționale față de persoana a cărei vinovăție este dovedită se consideră circumstanțe atenuante:

prevenirea consecințelor prejudiciabile sau repararea benevolă a

prejudiciului;

contribuția la descoperirea contravenției;

săvârșirea contravenției într-un concurs de împrejurări personale sau

familiale;

săvârșirea contravenției de către un minor,o femeie gravidă sau o persoană

care întreține cu vârsta de pînă la 8 ani;

acțiunile ilegale sau imorale ale victimei care au provocat contravenția.

Circumstanțele agravante reprezintă o împrejurare ori situație de natură

să releve pericolul social mai ridicat al unei fapte ilicite.Existența lor conduce la sporirea pedepsei.

În dreptul penal,circumstanțele agravante reprezintă acele stări,situații, împrejurări,calități ce țin de infracțiune sau de infractor anterioare,concomitente sau subsecvente comiterii infracțiunii,reglementate expres (limitativ) ,

de legea penală și care măresc gradul prejudiciabil al infracțiunii sau de periculozitate al infractorului,agravând răspunderea penală.

Art.77 din CP al RM prevede următoarele circumstanțe agravante:

săvîrșirea infracțiunii de către o persoană care anterior a fost condamnată

pentru infracțiune similară sau pentru alte fapte care au relevanță pentru cauză;

provocarea prin infracțiune a unor urmări grave;

săvîrșirea infracțiunii prin orice formă de participație;

săvîrșirea infracțiunii din motive de ură socială,națională,rasială sau

religioasă;

săvîrșirea infracțiunii cu bună-știință împotriva unui minor sau a unei femei

gravide ori profitînd de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei,care se datorează vîrstei înaintate,handicapului fizic sau psihic ori altui factor;

săvîrșirea infracțiunii asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de

către ea a obligațiilor de serviciu sau obștești;

săvîrșirea infracțiunii prin intermediul minorilor,persoanelor aflate în

dificultate,persoanelor retardate mintal sau dependente de făptuitor;

săvîrșirea infracțiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjocorire;

săvîrșirea infracțiunii prin mijloace care prezintă un pericol social sporit;

săvîrșirea infracțiunii de către o persoană în stare de ebrietate ,provocată de

consumarea substanțelor menționate la art.24 CP.Instanța de judecată este în drept,în funcție de caracterul infracțiunii,să nu considere aceasta ca o circumstanță agravantă;

săvîrșirea infracțiunii cu folosirea armei,a munițiilor,a substanțelor

explozive ori a dispozitivelor ce le imită,a mijloacelor tehnice special pregătite,a substanțelor nocive și radioactive,a preparatelor medicamentoase și a altor preparate chimico-farmacologice,precum și cu aplicarea constrîngerii fizice sau psihice;

m)săvîrșirea infracțiunii profitând de starea excepțională,de calamitățile naturale,

precum și de dezordini de masă;

n) săvîrșirea infracțiunii cu folosirea încrederii acordate.

Art.43 Codul contravențional al RM,prevede următoarele circumstanțe agravante:

continuarea comportării ilicite,contrar somației de a se pune capăt unei astfel

de comportări;

săvârșirea contravenției de către o persoană anterior sancționată

contravențional sau condamnată ale cărei antecedente nu au fost stinse;

instigarea sau atragerea minorilor la săvârșirea contravenției;

săvârșirea contravenției de către un grup de persoane;

săvârșirea contravenției profitîndu-se de condițiile unor calamități naturale

sau ale altor stări excepționale;

săvârșirea contravenției în stare de ebrietate produsă de alcool sau de alte

substanțe.Instanța de judecată este în drept,în funcție de caracterul contravenției,să nu considere această circumstanță ca agravantă;

săvârșirea contravenției față de un minor,de o femeie,de o persoană în etate

sau față de o persoană care se află în imposibilitatea de a se apăra.

2.4.Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs

Legătura cauzală între fapta și rezultat,este o altă condiție a răspunderii juridice. Existența legăturii cauzale între fapta ilicită și rezultatul ilicit produs reprezintă o condiție necesară,dar nu suficientă a răspunderii juridice.

Pentru ca răspunderea juridică să fie declanșată este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii făptuitorului;conduita sa ilicită să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept.

În practică pot fi întâlnite numeroase situații în care se manifestă o cauzalitate complexă ,la producerea rezultatului ilicit concurând mai multe cauze care determină producerea acțiunii ( sau inacțiunii ) ilicite.De aceea se impune ca la stabilirea formei de răspunderea juridică să se identifice cu precizie cauzele concrete care au stat la baza efectelor produse.

În toate cazurile în care pentru existența încălcării ordinii de drept legea mai stabilește,pe lângă săvârșirea acțiunii sau inacțiunii și producerea consecințelor ilicite pentru declanșarea răspunderii juridice,organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna și sarcina determinării existenței sau inexistenței raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârșit și rezultatul produs.

Există raport de cauzalitate,iar subiectul de drept va putea fi tras la răspundere,cînd rezultatul ilicit,prejudiciul este consecința nemijlocită a faptei sale,deci acțiunea sau inacțiunea este cauza producerii efectului.

Rezultatul ilicit poate fi însă efectul mai multor cauze și condiții care se manifestă diferit,influențând,într-un mod sau altul,producerea prejudiciului.Cauza este deci cea care determină și are un rol determinat în producerea efectului.Dacă între fapta ilicită și rezultatul dăunător nu există un raport,nu există legătură cauzală și nici răspundere juridică.

Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât existența unui fenomen este determinată sau condiționată de producerea unui alt fenomen.Fenomenul care determină existența unui alt fenomen se numește cauză,iar fenomenul astfel determinat sau produs se numește efect.

În raport cu efectul,cauza este primordială ,independentă și obiectivă,în timp ce efectul este dependent secundar și derivat întrucât izvorul său rezidă în cauză.

Legătura dintre cauză și efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate (,,nexum cauzal’’).

Știința dreptului pornește de la premisa conform căreia răspunderea juridică se declanșează și subiectul faptei ilicite este tras la răspundere cu condiția că rezultatul ilicit este consecința nemijlocită a faptei

( a acțiunii sau a inacțiunii ) sale ilicite.Raportul cauzal exclude faptele întîmplătoare care pot uneori interveni.

Potrivit art.1398 Codul civil al RM,cel care acționează față de altul în mod ilicit cu vinovăție este obligat să repare prejudiciul.Din această normă reiese că prejudiciul cauzat trebuie să fie o consecință a faptei ilicite,și invers,se poate deduce,că dacă nu ar fi fost acțiunile ilicite,nu ar fi avut loc și cauzarea prejudiciului.

Prin urmare,raportul de cauzalitate dintre aceste două fapte este o condiție obiectivă care duce la răspunderea civilă delictuală.În practică se repară numai prejudiciul care este consecința directă a faptei ilicite.

De cele mai multe ori existența raporturilor de cauzalitate poate fi stabilită ușor,

fiind clară legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu.Alteori este mai greu de stabilit raportul de cauzalitate , mai ales cînd prejudiciul este precedat de mai multe acțiuni sau împrejurări care pot fi succesive sau comitente,imediate sau mediate,principale și secundare,alcătuind un complex de circumstanțe,unele dintre care au rol de cauze,iar altele de condiții.În asemenea situații este dificil să se constate care dintre ele se află într-un raport direct de cauzalitate suficient pentru producerea prejudiciului dat.

3.Responsabilitatea juridică

3.1.Conceptul,criteriile și cadrul de manifestare a responsabilității juridice

Responsabilitatea juridică este o autoangajare benevolă pozitivă a individului în sistemul de drept ce reprezintă obligația juridică a subiectului de drept de a acționa în conformitate cu principiile normei juridice,obligație realizată în conduita licită.

Responsabilitatea juridică,fiind raportată la un sistem juridic,s-ar putea înțelege,că a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale,anume,odată cu apariția dreptului ori a normei juridice,ceea ce nu este exact,căci responsabilitatea este un fenomen intern,subiectiv care se obiectivează în planul acțiunii sociale,prin intermediul atitudinilor,care îmbracă diverse forme.Ea este,deopotrivă, o dimensiune interioară universală a individului.

Criteriile responsabilității juridice sînt reprezentate de valorile sociale,exprimate de sistemul normativ prin norma juridică,precum și de cele ce nu au căzut sub incidența normei ,dar care sînt de natură să concretizeze o cerință socială,care la rîndul ei reclamă o reglementare juridică.

Aceste criterii nu sînt de natură pur subiectivă,ele comportă și o încărcătură de obiectivitate,căci valorile se concretizează în fapt,într-o nevoie socială care determină o cerință ce,la rîndul ei,reclamă anumite reglementări.

Cadrul de manifestare a responsabilității juridice este reprezentat de cadrul normativ juridic și valoric și,în mod indirect,de cadrul general al acțiunii sociale,căci toate raporturile interumane normate sau nenormate își au izvorul în necesitățile sociale obiective.

În raport cu eficiența individului față de acest cadru,desprindem două nivele de integrare a individului în societate,diferite calitativ:un nivel primar,cînd individul nu are suficient dezvoltată conștiința solidarității sale la comunitatea din care face parte,nivel în care predominant este elementul de integrare prin intermediul normelor și a răspunderii juridice și un nivel secundar,dar superior,căci individul aderă conștient și voluntar la normele sociale,respectiv juridice,aplicându-le liber, căruia îi corespund elemente de integrare prin intermediul valorilor și

responsabilității juridice.

Așadar,responsabilitatea juridică reprezintă o formă de integrare a individului în societate,ea marcând,în fapt,un proces firesc,acela al dezvoltării individualității umane,la baza căruia,a stat,răspunderea,căci de-a lungul istoriei,chiar în perioadele în care societatea nu dispunea de sisteme normative,obiceiurile și regulile morale constituiau o bază solidă a răspunderii

3.2.Principiile,funcțiile și obiectivele responsabilității juridice

Principiile responsabilității juridice pot fi definite ca idei fundamentale care reflectă esența responsabilității juridice și importanța ei socială,idei care determină practica legislativă și de aplicare a dreptului,idei care stimulează comportamentul legal al cetățenilor și care educă și formează respectul față de lege.

Principiile responsabilității juridice sunt:

Principiul echității are un caracter normativ-evolutiv și se reflectă în

drepturi și obligații,măsurile de stimulare și sancționare etc.Toate ramurile de drept sînt chemate să facă echitate în cadrul raporturilor pe care le reglementează.

Echitatea din punctul de vedere al responsabilității juridice este o categorie moral-juridică care reclamă corespundere între rolul practic al indivizilor în societate și situația lor socială,între drepturile și obligațiile lor,între eforturile depuse și recompensă,meritele persoanei și recunoașterea lor.

Prin intermediul responsabilității juridice se dobîndește o corelare mai eficientă între comportamentul reclamat de lege și cel posibil,precum și calificarea acestuia.

Echitatea responsabilității juridice este legată de măsurile de stimulare,

încurajare,recompensare,a căror aplicare reprezintă în sine una dintre etapele de realizare a responsabilității juridice.Aplicarea măsurilor de stimulare la fel trebuie fundamentată pe criterii de echitate,proporționalitate și nediscriminare.

Principiul legalității semnifică executarea de către toate subiectele de

drept a obligațiilor lor,pe care le pune în sarcină legea.Aceste obligații trebuie să fie legale și corecte.

Principiul umanismului,rezidă în aceea că statul asigură drepturile și

libertățile fundamentale ale cetățenilor,protejează demnitatea persoanei,garantează libertatea și inviolabilitatea acesteia.

Ideea umanismului responsabilității juridice este consființită de Constituția Republicii Moldova.Aceasta reclamă ca în toate ramurile de drept autoritățile legislativă,executivă și de asigurare a legalității să respecte acest principiu.

Umanismul responsabilității juridice are un important rol în stimularea unui comportament pozitiv al subiectelor în procesul de legiferare și aplicare a dreptului.Sancțiunile încurajatoare,care reflectă aprobarea executării obligațiilor,

sînt după natura lor caracterizate de umanism.

Principiul inevitabilității responsabilității juridice constă în obligația

necondiționată a subiectului de a respecta litera legii,de a acționa legal.

Asumarea de obligații trebuie să fie inevitabilă și asigurată de stat.Modalitățile de asigurare pot fi diferite – prin convingere sau prin constrîngere.

Principiul inevitabilității responsabilității juridice este indisolubil legat de măsurile de stimulare și încurajare.Pentru o faptă socială pozitivă legată de executarea obligațiilor prescrise de lege,poate,dar uneori chiar trebuie,să se instituie măsuri de stimulare și încurajare.

Responsabilitatea juridică are și o seamă de funcții,dintre care principala este de a asigura conservarea,ameliorarea,funcționalitatea și transformarea sistemului normelor juridice în scopul menținerii și promovării ordinii juridice și a binelui public.

Funcțiile responsabilității juridice sunt următoarele:

Funcția de reglementare,ca și în alte situații,trebuie examinată din

punctul de vedere al staticii și dinamicii acesteia.Prin intermediul funcției reglementativ-statice a responsabilității juridice se consolidează sistemul obligațiilor ce țin de săvîrșirea faptelor în conformitate cu prevederile legii.

Reflectîndu-se în conștiința subiectului,obligațiile și interdicțiile influențează comportamentul volitiv al acestuia ce se exprimă prin comportamentul reglementat de normele răspunderii juridice,fapt care și reflectă funcția reglementativ- dinamică.Normele responsabilității juridice conțin interdicții,obligații pozitive și,prin intermediul lor,reglementează comportamentul subiectelor responsabilității.

Funcția preventivă a responsabilității juridice în faza statică este

direct legată de formularea obligațiilor care-l provoacă pe subiect să aibă un comportament conform legii.Înțelegerea exactă de către subiect a cerințelor care-i sînt înaintate nu permite interpretarea arbitrară a lor și,în mod firesc,servește drept garanție a prevenirii faptelor ilicite.Acțiunea de prevenire are în primul rînd comportamentul licit ca parte a responsabilității juridice dinamice.

Astfel,respectarea regulilor legale de comportament al subiectelor responsabilității juridice însăși prin esența lor înlătură condițiile ce generează săvîrșirea faptelor ilicite.

Respectarea continuă a prescripțiilor legii exercită o acțiune preventivă.Anume în condițiile permanentei respectări a legii,reiterării comportamentelor licite în toate sferele vieții sociale se produce educația persoanelor în sensul respectării literei legii:cînd fenomenele întîmplătoare pozitive de moment se repetă nelimitat,acestea se transformă în obișnuință,legalitate și evoluează fără o motivație complicată.

Funcția preventivă a responsabilității juridice se mai poate realiza prin contracarare sau stopare a faptelor ilicite.

Contracarea faptelor ilicite se poate realiza pe calea stimulării cetățenilor de a avea un comportament licit.Încurajarea acționează preventiv nu doar asupra subiectului propriu-zis ,ci și asupra subiectelor terțe,întrucît are loc propagarea informației cu conținut social,care , la rîndul ei,acționează asupra conștiinței persoanelor care o recepționează și le poate îndemna să înfăptuiască acțiuni/inacțiuni în strictă conformitate cu legea sau să refuze să acționeze în contradicție cu legea.

Funcția preventivă a responsabilității juridice se realizează în raporturile cu toate subiectele de drept,ci nu doar cu cele predispuse la comiterea de fapte ilicite.

Funcția stimulatorie a responsabilității juridice se manifestă prin

aprobarea comportamentului conform legii,pentru ca,în consecință ,relațiile sociale să obțină stabilitate.

Ca stimulent pozitiv apare și aprobarea sau încurajarea,care trezesc subiectului dorința de a face lucruri concrete,utile și benefice statului și societății.

Stimularea,fiind rezultatul realizărilor persoanei,realizări ce depășesc limitele cerințelor obișnuite,încurajează și pe alți membri ai societății să urmeze exemplul și,evident ,contribuie la ridicarea nivelului activismului juridic pozitiv.

Modalitatea de acțiune a funcției stimulatorii a responsabilității juridice se fundamentează pe faptul că persoana nu este obligată ci,dimpotrivă,ea însăși este predispusă să obțină rezultate frumoase pentru societate și pentru stat.

Acțiunea stimulatorie a responsabilității juridice se rezumă la aceea că,prin predispunerea subiectelor la executarea obligațiilor lor legale și înfăptuirea de acțiuni/inacțiuni benefice societății,chiar și în condițiile depășirii situațiilor ordinare,ea motivează astfel subiectele spre acțiuni pozitive.

Funcția reparatorie a responsabilității juridice posedă calități

specifice,întrucît se realizează practic concomitent cu funcția de reprimare a răspunderii juridice,adică după comiterea faptei ilicite.

Ea se poate evidenția chiar și pînă la manifestarea funcției de reprimare.

Persoanele care au săvîrșit acțiuni în stare de legitimă apărare,prin reținerea infractorului realizează concomitent și responsabilitatea juridică,întrucît înfăptuiesc acțiuni în beneficiul societății,acțiuni prin intermediul cărora restabilesc relațiile sociale încălcate.Funcția reparatorie a responsabilității juridice se mai manifestă și atunci cînd statul obligă pe cel vinovat să se supună măsurilor de constrîngere.

Aceasta este legată și de executarea de către subiectul ilicității a acțiunilor îndreptate spre realizarea normelor stimulatorii.Normele stimulatorii direcționează comportamentul postcriminal în sensul voit de societate și stat și contribuie la restabilirea relațiilor sociale.

Funcția educativă a responsabilității juridice de asemenea are caracter specific,

Întrucît este determinată mai întîi de toate de sarcini culturale.Responsabilitatea juridică acționează în sens educativ asupra subiectelor raporturilor juridice în scopul de a le informa o atitudine respectuoasă față de drept.

Cu ajutorul normelor responsabilității juridice are loc formarea conștiinței juridice,culturii juridice a persoanei.

Și comportamentul care se conformează legii în calitate de parte componentă a responsabilității juridice în dinamica sa,la fel are nemijlocit influență educativă.

Acționînd după cum obligă legea,subiectul exercită o influență asupra persoanelor terțe,constituind exemplu de urmat.Astfel de fapte juridice au o forță de convingere incontestabilă ,chiar mai puternică decît modelele descrise de lege.

Un efect educativ și mai mare revine stimulării în calitate de element al responsabilității juridice în dinamică.

Responsabilitatea juridică,avînd resort valoric,poate fi dezvoltată în cel mai înalt grad prin instruire și educație,căci instruirea constituie baza cunoașterii,pe cînd educația deschide drumul interiorizării afective a normelor,asigurînd convertirea lor în valori și norme proprii individului.

Scopul responsabilității juridice include obținerea unui rezultat ideal,presupus în urma acțiunii acesteia asupra comportamentului subiectelor,ideal spre care tinde legiuitorul și autoritățile care aplică dreptul.

Obiectivele responsabilității juridice care determină direcția ei de acțiune socială sînt:

reglementarea și coordonarea conduitei oamenilor;

stimularea conduitei licite pozitive a subiectelor responsabilității juridice;

prevenirea încălcărilor de drept și micșorare numărului lor;

educația cetățenilor în spiritul stimei față de lege și formarea unei poziții

civice active.

Coraportul dintre răspunderea juridică și responsabilitatea juridică

Răspunderea reprezentă nu doar o consecință negativă a unui comportament ilicit, ci și o atitudine conștientă față de reglementările legale, o responsabilitate sporită față de comportamentul propriu al individului, față de societate și valorile sale, atitudine care servește drept premisă pentru excluderea încălcării literei legii.

Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică este consecința săvârșirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică este urmarea săvârșirii cu răspundere a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei dispoziții legale actuale printr-un comportament acțional concret, în cunoștință de cauză.

Adepții responsabilității juridice (răspunderii pozitive) se bazează pe faptul că dreptul are rolul de stimulator al poziției active a subiectului de drept și contribuie la aceea ca statul, în cele din urmă, să fie transformat într-o societate cu autocontrol, fundamentată pe reglementări de natură morală. Răspunderea reprezintă un mecanism nu doar de a anihila încălcarea normelor juridice, dar și unul de stimulare a comportamentului activ pozitiv al subiectului, mecanism de educare juridică ce ar avea drept temelie reglementatori interni de natură morală în calitate de garanți ai unei societăți exemplare.

Responsabilitatea juridică nu apare din neant. Ea trebuie să fie reglementată de norma juridică, determinată de ea. Din acest motiv, nici răspunderea juridică nu există fără o obligație prescrisă de lege. Existența obligațiilor concrete stipulate de norma juridică reprezintă statica responsabilității juridice, pe cînd realizarea acestora reprezintă dinamica ei. Comportamentul legal și raportul juridic nu se pot ivi fără modelul de comportament prevăzut de lege. În evoluția sa, responsabilitatea parcurge cîteva etape: încorporarea regulii în norma juridică, existența obligațiilor corespunzătoare, determinarea statutului juridic; conștientizarea obligațiilor cu luarea unei atitudini psihice față de ele și găsirea motivației comportamentului; comportamentul legal.

Răspunderea și responsabilitatea juridică sînt două categorii distincte, dar care au multe trăsături comune, interacționînd și determinîndu-se reciproc, deoarece nu poate să existe răspundere decît numai între persoane responsabile și libere să-și aleagă un anumit tip de comportament conformat sau neconformat legii.

Răspunderea și responsabilitatea nu coincid, deoarece se întemeiază pe factori externi diferiți, precum diverse sînt și obiectivele la care se raportează.

Noțiunile nu coincid nici în ce privește natura lor: răspunderea este mai mult de ordin normativ, în timp ce responsabilitatea, preponderent și direct este mai mult de ordin valoric.

CONCLUZII:

Răspunderea juridică,prin natura,trăsăturile și consecințele pe care le produce poate fi considerată ca o formă agravată de răspundere socială.Deoarece faptele antisociale care declanșează răspunderea juridică aduc atingeri și lezează în mod grav valorile sociale,este firesc ca măsurile luate să aibă caracter punitiv iar punerea în executare a acestor măsuri să fie încredințată unor instanțe sociale statale specializate ,cu respectarea procedurilor,constituționale și legale,precum și a principiilor generale,comune tuturor formelor de răspundere juridică:principiul legalității principiul prezumției nevinovăției,etc.

Prin analiza răspunderii pe care am efectuat-o am demonstrat că aceasta îmbracă diferite forme, cu particularități și caracteristici proprii, diferențiindu-se treptat, prezentând deosebiri de la o formă de răspundere, la alta. Cea mai gravă formă a răspunderii juridice atrage, pe lângă pedepse pecuniare, și pedeapsa lipsirii de libertate, în situația unor infracțiuni grave, în timp ce răspunderea morală nu atrage astfel de sancțiuni.

Dacă la începuturile societății răspunderea era colectivă, forma sa incipientă, rudimentară, arhaică atrăgând răspunderea întregului grup social, pentru fapta săvârșită de o singură persoană, în condițiile în care ceilalți membri care, deși nu aveau nicio participare, erau pedepsiți pe nedrept. Aceste metode au creat spaime, groază în rândul celor care erau practic nevinovați.

Răspunderea a cunoscut de-a lungul istoriei o abordare de multe ori schimbătoare, contradictorie. Conținutul noțiunii de răspundere a variat în timp și spațiu, neavând aceeași semnificație în toate perioadele și pentru toate categoriile sociale.

Întotdeauna potentații vremii au fost privilegiați, nu s-a aplicat dreptatea cu aceeași unitate de măsură. Întotdeauna s-a dorit și se dorește o creștere a eficienței răspunderii juridice, însă aceasta nu poate fi realizată fără a fi asigurată o armonizare cât mai perfectă între toate normele juridice ce alcătuiesc sistemul juridic, indiferent că au caracter fundamental, în speță cele constituționale, sau îmbracă forma unor instrucțiuni, norme metodologice, circulare etc. Modernizarea și asigurarea coerenței sistemului juridic au un caracter procesual, realizându-se treptat, în etape.

Dreptul a făcut și face și în prezent parte integrantă din societate, el nu se poate dezvolta paralel cu societatea, ci în cadrul societății. Legislația evoluează odată cu societatea, fiind, în același timp, un factor determinant al evoluției societății. Trebuie ca normele de drept să se dezvolte numai în concordanță cu transformările societății, cu modificările survenite în domeniul politic, economic, social. Această cerință se referă și la instituția juridică a răspunderii.

Până în prezent, răspunderea juridică nu are o definiție legislativă, neexistând decât o definiție dată de doctrină. Se cere, totuși, o definiție precisă, clară, prevăzută de lege, aceasta rămânând un imperativ major. Aplicarea legii, tragerea la răspundere a persoanelor care o încalcă trebuie să se facă numai și numai în limitele și în spiritul legii. Din păcate, trebuie să observăm că treptat are loc o scădere a nivelului de cunoaștere în general, a nivelului culturii juridice, în special. Pe bună dreptate se spune că nicio persoană nu trebuie condamnată pe nedrept, că necunoașterea legii nu exonerează de răspundere. Din păcate, cetățeanul simplu nu poate fi declarat responsabil, în unele situații obiective, pentru necunoașterea legilor, din moment ce multe instanțe dau hotărâri greșite.

Responsabilitatea juridică este o autoangajare (pozitivă ) a invidului în sistemul de drept ce reprezintă obligația juridică a subiectului de a acționa în conformitate cu prescripțiile normei juridice ,obligație ce se realizează prin conduita ilicită.

BIBLIOGRAFIA:

Cărți

Alexandru I.,Cărăușan M.,Dincă D.,Popescu I.Drept administrativ.

București,2002.294 p.

Anghel I.M.,Anghel V.I.Răspunderea în dreptul internațional.București,

1998. 7 p.

Antoniu Gh.Vinovăția penală.Vinovăția penală.București,2002.22-24 p.

Avornic Gh.,Baeș S.,Guceac I.,Negru B.,Negru A.,Bazele statului și dreptului.Chișinău,1997.85-86 p.

Avornic Gh.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2004.487 p.

Avornic Gh.Tratat de teoria generală a statului și dreptului.Volumul

II,Chișinău,2009.p.279.

Baltag D.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2002. 275 p.

Baltag D.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.

Baltag D.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2010.425 p.

Barac L.Răspunderea și sancțiunea juridică.București,1997.37-41 p.

Barac L.Elemente de teoria dreptului ( curs universitar).

București,2001.166 p.

Barbăneagră Al.,Berliba V.,Gurschi C.,Holban Vl., Popovici T.,Ulianovschi

Gh.,Ulianovschi X.Codul penal al Republicii Moldova (comentariu).Chișinău,2005

Bejan A.,Popa V.,Instituții politice și juridice românești.București,1998.44p.

Bădescu M.Sancțiunea juridică în teorie,filosofia dreptului și în dreptul

românesc.București,2002.

15.Bădescu M.Teoria normei juridice.București,2004.11 p.

16.Bădescu M.Teoria generală a dreptului.București,2004.330 p.

17.Bloșenco A.Drept civil ( partea specială ).Chișinău,2003.236 p.

Bloșenco M.Teoria generală a dreptului ( note de curs).Cahul,2010.33 p.

Boișteanu Ed.,Romandaș N.Dreptul muncii.Chișinău,2015.646 p.

Borodac A.,Bujor V.,Brânză S.,Carpov T.Drept penal ( partea generală)

Chișinău,1994.12.p.

Boroi A.Drept penal ( partea generală ).București.1998.278 p.

Botnaru S.,Șavga A.,Grosu Vl.,Grama M.Drept penal ( partea generală ).

Chișinău,2005.232 p.

Bulai C.Manual de drept penal ( partea generală ).București,1997.127 p.

Catrinici L.Teoria generală a dreptului.Chișinău ,2013.132-133 p.

Ceterchi I.,Craiovan I.Introducere în studiul dreptului.București,1995.39

p.

21. Chibac Gh.,Băieșu A.,Rotari Al.,Efrim O.Drept civil.Contracte și succesiuni.Chișinău,2010.474 p.

Cobâneanu S.,Bobeica E,Rusu V.Drept administrativ ( note de curs).

Chișinău,2012.182 p

Cojocari E.Drept civil.Răspunderea juridică civilă.Chișinău,2002.23 p.

Cojocari E.,Cojocari V.Drept civil (partea generală și specială )

Chișinău,2004.150 p.

Cojocaru M.C.Formele răspunderii juridice.Bacău,2012.81 p.

Corbeanu I.,Corbeanu M.Teoria generală a dreptului.București,2002.110 p.

Corbeanu I.Teoria generală a dreptului.București,2008.91 p.

Craiovan I.Teoria generală a dreptului.București,1997.260 p.

Craiovan I.Tratat elementar de teoria generală a dreptului.

București,2001.260 p.

Cușmir L.,Cușmir M.,Dulschi I.,Postu.Teoria generală a statului și dreptului (în întrebări și răspunsuri ).Chișinău,2003.103 p.

Dimitriu G.O.Instituții de drept public și drept privat.București,2011.23p.

Dobrinoiu V,Pascu I.,Nistoreanu Gh.,Boroi A.,Lazăr V.Drept penal ( partea generală ).București,1999.391 p.

Drăghici C.Drept adminstrativ.București,2003.16 p.

Drăghici C.,Drăghici V.C., Iacob A. Drept contravențional.

București,2003 ,57 p.

Drâmba O.Istoria culturii și civilizației.București,2009.305-306 p.

Furdui S.Drept contravențional.Chișinău,2005.59 p.

Giurgiu N.Infracțiunea.Iași,1994.121-122 p.

Guțuleac V.Drept contravențional ca ramură distinctă a sistemului de

drept.Chișinău,2011.55 p.

Guțuleac V.Drept administrativ.Chișinău,2013.552 p.

Guțuleac V.Tratat de drept contravențional.Chișinău,2009.136 p.

Guțuleac V.Drept contravențional.Chișinău,2006.107 p.

Gvidiani A.Elemente de drept.Chișinău,2009.52 p.

Hotca M.A.Drept contravențional.București,2005.307 p.

Hotca M.A.Drept contravențional ( partea generală ).București,2003.293 p.

Iorgovan A.Tratat de drept administrativ.București,2005.143 p.

Iovănaș I.Drept administrativ.Arad,1997.137 p.

Lupu Gh.,Avornic Gh.Teoria generală a dreptului.Chișinău,1997.209 p

Macari I.Drept penal al Republicii Moldova ( partea generală )

Chișinău,2002.36 p.

Mazilu D.Teoria generală a dreptului.București,1999.307 p.

Mihai Gh.Fundamentele dreptului.București,2006.243 p.

Mihai Gh.,Motica R.Fundamentele dreptului.București,1998.p.172.

Mihai Gh.Inevitabilul drept.București,2001.265 p.

Mocanu M.Teoria generală a dreptului.Constanță,2011.42 p.

Motica R.,Mihai Gh.Teoria generală a dreptului.București,2001.223 p.

Motica R,Mihai Gh.Elemente de teoria dreptului.Timișoara,1998.105 p.

Negru A.,Negru B.,Teoria generală a dreptului.Chișinău,2006.58 p

Negru B.,Cojocaru V.Tehnica legislativă.Chișinău,1997.127 p.

Oancea I.Tratat de drept penal.București,1994.266 p.

Orîndaș V.Procedura penală.Chișinău,2001.19 p.

Orlov M.Noțiunea și esența răspunderii juridice.Chișinău,1998.39 p.

Orlov M.,Belecciu Șt.Drept administrativ.Chișinău,2005.p.132

Pîrău I.Răspunderea juridică.Chișinău,2004.243 p.

Popa N.,Eremia M.C.,Dragnea.Teoria generală a dreptului ( sinteze pentru seminar ).București,2005.217 p.

Popa N.Teoria generală a dreptului.București,2001.279 p.

Popa N.Teoria generală a dreptului.București,1999.157 p.

Popa N.Teoria generală a dreptului.București,2002.156 p.

Popa N.,Eremia M.C.,Cristea S.Teoria generală a

dreptului.București,2005.135 p.

Popescu S.Teoria generală a dreptului.București,2000.317 p.

Preda M.Drept administrativ.București,1995.81 p

Rădulescu A.,Corbeanu I.Teoria generală a dreptului.București,2000.42 p.

Romandaș.,Boișteanu Ed.Dreptul muncii.Chișinău,2007.346 p

Sida A.Introducere în teoria generală a dreptului.Timișoara,1997.187 p.

Sida A.,Berlingher D.Teoria generală a dreptului.Arad,2006.202 p.

Smochină A.Istoria universală a statului și dreptului.Chișinău,2006.29 p.

Smochină A.Istoria universală a statului și dreptului.Chișinău,2002.53 p.

Striblea M.S.Teoria generală a dreptului.Iași,2008.35 p.

Ștefănescu I.T.Tratat teoretic și practic de drept al

muncii.București,2003.641 p.

Trăilescu A.Drept administrativ ( tratat elementar ).București,2002.p.352.

Tită C.,Ciocoiu M.,Vintilă Gh.,Voicu C.,Râșcanu A.Teoria generală a dreptului.București,2010.219 p.

Trandafir C.,Toader C.,Harcan L.,Florescu G.,Constantinescu S.,Gulie I.,

Moisescu A.Teoria generală a dreptului.Craiova,2003.252 p.

Trompea C.,Drugă D.Teoria generală a dreptului ( suport de curs

).Iași,2000.25 p.

Țiclea Al.,Popescu A.,Țichindean M.Dreptul muncii.București,2004 . 392 p.

Țiclea Al.Reglementarea contravențiilor.București,2003.31 p.

Uța L.,Rotaru F.,Cristescu S.Dreptul muncii.Răspunderea disciplinară.București,2009.136 p.

Vecchio G.Lecție de filosofie juridică.București,1995.305 p.

Vlaicu V.,Rotaru A.,Boaghi., Vidaicu D.Drept fiscal ( suport de curs ).

Chișinău,2014.230 p.

Voicu A.Răspunderea civilă pentru daunele morale.București,1999.34-35 p.

Voicu C.Teoria generală a dreptului.București,2001.145 p.

Vonica R.P.Teoria generală a dreptului.București,2000.518-519 p.

Legislație

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 publicat:18.08.1994 în Monitorul Oficial Nr.1 art Nr.1,data intrării în vigoare :27.08.1994,art.21.

Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002

Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008

Codul de procedură penală nr.122-XV,14.03.2003,publicat în Monitorul Oficial Nr.104-110 art.Nr.447,data intrării în vigoare:12.06.2006

Lege nr.780 din 27.12.2001 privind actele legislative publicat:

14.03.2002,în Monitorul Oficial Nr.36-38 art Nr.210,data intrării în vigoare:14.06.2002.

Autoreferate,teze

Artene D.A.Temeiurile și condițiile răspunderii juridice.Teză de doctor în drept.Chișinău,2014.45 p.

Baltaga D.Teoria răspunderii juridice:aspecte doctrinare,metodologice și practice.Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept.Chișinău,2008.33 p.

Flămânzeanu I.Răspunderea juridică .Teză de doctorat.București,2006.27 p.

Hlipcă A.Răspunderea în dreptul constituțional studiu juridico-comparativ.Autoreferat al tezei de doctor în drept.Chișinău,2009.7-9 p.

Mihăilescu M.E.Sancțiuni contravenționale .Aspecte de drept material în dreptul românesc și comparat.Teză de doctorat.București,2011.p.6-7.

Surse – Internet:

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-si-responsabilitatea-sociala/, vizitat: 27.04.2015

BIBLIOGRAFIA:

Cărți

Alexandru I.,Cărăușan M.,Dincă D.,Popescu I.Drept administrativ.

București,2002.294 p.

Anghel I.M.,Anghel V.I.Răspunderea în dreptul internațional.București,

1998. 7 p.

Antoniu Gh.Vinovăția penală.Vinovăția penală.București,2002.22-24 p.

Avornic Gh.,Baeș S.,Guceac I.,Negru B.,Negru A.,Bazele statului și dreptului.Chișinău,1997.85-86 p.

Avornic Gh.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2004.487 p.

Avornic Gh.Tratat de teoria generală a statului și dreptului.Volumul

II,Chișinău,2009.p.279.

Baltag D.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2002. 275 p.

Baltag D.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.

Baltag D.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2010.425 p.

Barac L.Răspunderea și sancțiunea juridică.București,1997.37-41 p.

Barac L.Elemente de teoria dreptului ( curs universitar).

București,2001.166 p.

Barbăneagră Al.,Berliba V.,Gurschi C.,Holban Vl., Popovici T.,Ulianovschi

Gh.,Ulianovschi X.Codul penal al Republicii Moldova (comentariu).Chișinău,2005

Bejan A.,Popa V.,Instituții politice și juridice românești.București,1998.44p.

Bădescu M.Sancțiunea juridică în teorie,filosofia dreptului și în dreptul

românesc.București,2002.

15.Bădescu M.Teoria normei juridice.București,2004.11 p.

16.Bădescu M.Teoria generală a dreptului.București,2004.330 p.

17.Bloșenco A.Drept civil ( partea specială ).Chișinău,2003.236 p.

Bloșenco M.Teoria generală a dreptului ( note de curs).Cahul,2010.33 p.

Boișteanu Ed.,Romandaș N.Dreptul muncii.Chișinău,2015.646 p.

Borodac A.,Bujor V.,Brânză S.,Carpov T.Drept penal ( partea generală)

Chișinău,1994.12.p.

Boroi A.Drept penal ( partea generală ).București.1998.278 p.

Botnaru S.,Șavga A.,Grosu Vl.,Grama M.Drept penal ( partea generală ).

Chișinău,2005.232 p.

Bulai C.Manual de drept penal ( partea generală ).București,1997.127 p.

Catrinici L.Teoria generală a dreptului.Chișinău ,2013.132-133 p.

Ceterchi I.,Craiovan I.Introducere în studiul dreptului.București,1995.39

p.

21. Chibac Gh.,Băieșu A.,Rotari Al.,Efrim O.Drept civil.Contracte și succesiuni.Chișinău,2010.474 p.

Cobâneanu S.,Bobeica E,Rusu V.Drept administrativ ( note de curs).

Chișinău,2012.182 p

Cojocari E.Drept civil.Răspunderea juridică civilă.Chișinău,2002.23 p.

Cojocari E.,Cojocari V.Drept civil (partea generală și specială )

Chișinău,2004.150 p.

Cojocaru M.C.Formele răspunderii juridice.Bacău,2012.81 p.

Corbeanu I.,Corbeanu M.Teoria generală a dreptului.București,2002.110 p.

Corbeanu I.Teoria generală a dreptului.București,2008.91 p.

Craiovan I.Teoria generală a dreptului.București,1997.260 p.

Craiovan I.Tratat elementar de teoria generală a dreptului.

București,2001.260 p.

Cușmir L.,Cușmir M.,Dulschi I.,Postu.Teoria generală a statului și dreptului (în întrebări și răspunsuri ).Chișinău,2003.103 p.

Dimitriu G.O.Instituții de drept public și drept privat.București,2011.23p.

Dobrinoiu V,Pascu I.,Nistoreanu Gh.,Boroi A.,Lazăr V.Drept penal ( partea generală ).București,1999.391 p.

Drăghici C.Drept adminstrativ.București,2003.16 p.

Drăghici C.,Drăghici V.C., Iacob A. Drept contravențional.

București,2003 ,57 p.

Drâmba O.Istoria culturii și civilizației.București,2009.305-306 p.

Furdui S.Drept contravențional.Chișinău,2005.59 p.

Giurgiu N.Infracțiunea.Iași,1994.121-122 p.

Guțuleac V.Drept contravențional ca ramură distinctă a sistemului de

drept.Chișinău,2011.55 p.

Guțuleac V.Drept administrativ.Chișinău,2013.552 p.

Guțuleac V.Tratat de drept contravențional.Chișinău,2009.136 p.

Guțuleac V.Drept contravențional.Chișinău,2006.107 p.

Gvidiani A.Elemente de drept.Chișinău,2009.52 p.

Hotca M.A.Drept contravențional.București,2005.307 p.

Hotca M.A.Drept contravențional ( partea generală ).București,2003.293 p.

Iorgovan A.Tratat de drept administrativ.București,2005.143 p.

Iovănaș I.Drept administrativ.Arad,1997.137 p.

Lupu Gh.,Avornic Gh.Teoria generală a dreptului.Chișinău,1997.209 p

Macari I.Drept penal al Republicii Moldova ( partea generală )

Chișinău,2002.36 p.

Mazilu D.Teoria generală a dreptului.București,1999.307 p.

Mihai Gh.Fundamentele dreptului.București,2006.243 p.

Mihai Gh.,Motica R.Fundamentele dreptului.București,1998.p.172.

Mihai Gh.Inevitabilul drept.București,2001.265 p.

Mocanu M.Teoria generală a dreptului.Constanță,2011.42 p.

Motica R.,Mihai Gh.Teoria generală a dreptului.București,2001.223 p.

Motica R,Mihai Gh.Elemente de teoria dreptului.Timișoara,1998.105 p.

Negru A.,Negru B.,Teoria generală a dreptului.Chișinău,2006.58 p

Negru B.,Cojocaru V.Tehnica legislativă.Chișinău,1997.127 p.

Oancea I.Tratat de drept penal.București,1994.266 p.

Orîndaș V.Procedura penală.Chișinău,2001.19 p.

Orlov M.Noțiunea și esența răspunderii juridice.Chișinău,1998.39 p.

Orlov M.,Belecciu Șt.Drept administrativ.Chișinău,2005.p.132

Pîrău I.Răspunderea juridică.Chișinău,2004.243 p.

Popa N.,Eremia M.C.,Dragnea.Teoria generală a dreptului ( sinteze pentru seminar ).București,2005.217 p.

Popa N.Teoria generală a dreptului.București,2001.279 p.

Popa N.Teoria generală a dreptului.București,1999.157 p.

Popa N.Teoria generală a dreptului.București,2002.156 p.

Popa N.,Eremia M.C.,Cristea S.Teoria generală a

dreptului.București,2005.135 p.

Popescu S.Teoria generală a dreptului.București,2000.317 p.

Preda M.Drept administrativ.București,1995.81 p

Rădulescu A.,Corbeanu I.Teoria generală a dreptului.București,2000.42 p.

Romandaș.,Boișteanu Ed.Dreptul muncii.Chișinău,2007.346 p

Sida A.Introducere în teoria generală a dreptului.Timișoara,1997.187 p.

Sida A.,Berlingher D.Teoria generală a dreptului.Arad,2006.202 p.

Smochină A.Istoria universală a statului și dreptului.Chișinău,2006.29 p.

Smochină A.Istoria universală a statului și dreptului.Chișinău,2002.53 p.

Striblea M.S.Teoria generală a dreptului.Iași,2008.35 p.

Ștefănescu I.T.Tratat teoretic și practic de drept al

muncii.București,2003.641 p.

Trăilescu A.Drept administrativ ( tratat elementar ).București,2002.p.352.

Tită C.,Ciocoiu M.,Vintilă Gh.,Voicu C.,Râșcanu A.Teoria generală a dreptului.București,2010.219 p.

Trandafir C.,Toader C.,Harcan L.,Florescu G.,Constantinescu S.,Gulie I.,

Moisescu A.Teoria generală a dreptului.Craiova,2003.252 p.

Trompea C.,Drugă D.Teoria generală a dreptului ( suport de curs

).Iași,2000.25 p.

Țiclea Al.,Popescu A.,Țichindean M.Dreptul muncii.București,2004 . 392 p.

Țiclea Al.Reglementarea contravențiilor.București,2003.31 p.

Uța L.,Rotaru F.,Cristescu S.Dreptul muncii.Răspunderea disciplinară.București,2009.136 p.

Vecchio G.Lecție de filosofie juridică.București,1995.305 p.

Vlaicu V.,Rotaru A.,Boaghi., Vidaicu D.Drept fiscal ( suport de curs ).

Chișinău,2014.230 p.

Voicu A.Răspunderea civilă pentru daunele morale.București,1999.34-35 p.

Voicu C.Teoria generală a dreptului.București,2001.145 p.

Vonica R.P.Teoria generală a dreptului.București,2000.518-519 p.

Legislație

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 publicat:18.08.1994 în Monitorul Oficial Nr.1 art Nr.1,data intrării în vigoare :27.08.1994,art.21.

Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002

Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008

Codul de procedură penală nr.122-XV,14.03.2003,publicat în Monitorul Oficial Nr.104-110 art.Nr.447,data intrării în vigoare:12.06.2006

Lege nr.780 din 27.12.2001 privind actele legislative publicat:

14.03.2002,în Monitorul Oficial Nr.36-38 art Nr.210,data intrării în vigoare:14.06.2002.

Autoreferate,teze

Artene D.A.Temeiurile și condițiile răspunderii juridice.Teză de doctor în drept.Chișinău,2014.45 p.

Baltaga D.Teoria răspunderii juridice:aspecte doctrinare,metodologice și practice.Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept.Chișinău,2008.33 p.

Flămânzeanu I.Răspunderea juridică .Teză de doctorat.București,2006.27 p.

Hlipcă A.Răspunderea în dreptul constituțional studiu juridico-comparativ.Autoreferat al tezei de doctor în drept.Chișinău,2009.7-9 p.

Mihăilescu M.E.Sancțiuni contravenționale .Aspecte de drept material în dreptul românesc și comparat.Teză de doctorat.București,2011.p.6-7.

Surse – Internet:

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-si-responsabilitatea-sociala/, vizitat: 27.04.2015