.raspunderea Internationala Penala Pentru Crime de Razboi Si Impotriva Umanitatii

Războiul nu este… deloc o relație de la om la om, ci o relație de la stat la stat, în care particularii nu sunt inamici decât în mod accidental, niciodată ca oameni, nici chiar ca cetățeni, ci numai ca soldați."

Jean Jacques Rousseau

„Le contrat social”

INTRODUCERE

Statele, de la apariția lor ca entități de sine stătătoare, au intrat în relații unele cu altele, la început sporadic și incidental, pentru ca pe măsura trecerii timpului să se extindă treptat ajungând la dimensiunile actuale care cuprind toate domeniile vieții sociale. Aceste relații au îmbrăcat de la început două forme principale – de colaborare și de luptă, confruntare.

Dreptul internațional public, prin numeroasele sale ramuri cvine în întâmpinarea atingerilor tot mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internațională.

Un rol deosebit în această direcție îl au Dreptul internațional penal și Dreptul umanitar, ramuri ale dreptului internațional public, apropiate datorită obiectului lor de reglementare.

„Dreptul internațional penal este chemat să proteguiască pacea și securitatea întregii umanități, desfășurarea în conformitate cu normele dreptului și ale moralei a raporturilor dintre state, existența și perenitatea unor valori fundamentale ale omenirii”.

Dreptul umanitar al conflictelor armate este ansamblul de norme de drept internațional de sorginte cutumiară sau convențională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situații de conflict armat internațional și neinternațional.

„După cum apreciază reputatul jurist elvețian Michel Veuthey, aplicarea dreptului umanitar, rămâne o mărturie unică a rațiunii și speranței de a stăpâni forța și indurarea în fața aderației ucigătoare”.

Acum, mai mult ca oricând, când conflictele interetnice din diferite zone ale globului fac milioane de victime, cele două ramuri de drept menționate vin cu regulile lor să incrimineze faptele reprobabile săvârșite cu o cruzime fără margini, ce provoacă suferințe umane fără limite.

CAPITOLUL 1

PRINCIPIUL RĂSPUNDERII INTERNAȚIONALE PENALE

ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

Apariția și evoluția instituției răspunderii

internaționale penale

Una din problemele cele mai dificile și mai complexe ale dreptului internațional în ansamblul său, dată fiind lipsa unei autorități statale, este aceea a reprimării încălcării normelor juridice internaționale. Cu atât mai mult, este mai dificil de a sancționa violările normelor dreptului internațional umanitar, datorită complexității deosebite a conflictelor armate.

Scopul fundamental al umanității este de a elimina războiul din istoria viitoare a omenirii. Până atunci nu trebuie precupețit nici un efort pentru a face războiul mai puțin violent, ușurând situația acelora care îi devin victime. Bineînțeles, se întâmplă ca cele mai bune reguli să nu fie respectate. Cu siguranță, nu este vina celor care le-au redactat. în nici un sistem judiciar violările nu sunt considerate ca niște probe că regulile încălcate nu erau necesare. Dimpotrivă, imperfecțiunea omului face necesară regula. Pentru că se știe ca o regulă să fie violată trebuie mai întâi ca ea să existe. Ori, în actuala etapă de evoluție a dreptului conflictelor armate, ce își extinde mereu raza de acțiune, nu regulile sunt cele ce lipsesc, ci voința de a le respecta.

Existența regulilor are o dublă valoare. Mai întâi oamenii, cunoscându-le, vor face eforturi de a le respecta. Dacă, însă nu o fac, există o bază solidă pentru a-i condamna, moral, dar și penal, pe măsură ce sancțiunile penale internaționale vor atinge un plus de perfecțiune, în fața unui for juridic internațional competent și eficace.

Instituția răspunderii internaționale pentru crime de război și crime contra umanității este o instituție nouă a dreptului internațional. Axată pe un sistem de norme, măsuri și garanții, instituția răspunderii internaționale penale are caracter preventiv, dispozitiv și reparator și este garantată de două principii fundamentale:

• nici un stat sau o persoană oficială nu poate acționa discreționar în viața internațională;

• orice acțiune ori inacțiune ilegală, prejudiciantă trebuie reparată, după caz – material, politic, moral – iar în ceea ce privește făptuitorii – persoane fizice – penal.

În trecut, când relațiile dintre state erau guvernate de normele dreptului internațional clasic, ce admiteau războiul ca instituție legală, nu se putea vorbi de răspundere internațională, statele nefiind obligate să dea socoteală de actele lor. Pentru soluționarea divergențelor apărute între ele își făceau singure dreptate, recurgând la mijloace de forță – represalii, blocade, război – sau de constrângere – retorsiune, boicot, ruperea relațiilor diplomatice, rechemarea reprezentanților diplomatici.

Cu timpul, au început să fie elaborate reguli menite să îngrădească posibilitatea nesancționată a statelor de a recurge la război și să pedepsească persoanele vinovate.

Principiul răspunderii pentru violarea legilor și obiceiurilor războiului a fost introdus în relațiile internaționale moderne prin normele Convenției a IV-a de la Haga din 1907, care, în art. 3, stipula: „Partea beligerantă care ar viola prevederile zisului Regulament va fi obligată la despăgubiri, dacă va fi cazul. Ea va fi răspunzătoare pentru toate actele săvârșite de persoanele care fac parte din forța ei armată".

Din formulare rezultă că responsabilitatea statelor avea atât un caracter direct reparator, cu titlu de compensare materială, a pagubelor produse prin acțiuni ilicite ale forțelor armate, precum și unul indirect, de a lua măsurile necesare pentru a preveni și a sancționa faptele săvârșite de militarii proprii, prin care se încălcau dispozițiile prohibitive privind comportamentul acestora în timpul campaniilor militare.

O etapă nouă în materia responsabilității în dreptul conflictelor armate pentru crime de război și crime împotriva umanității a reprezentat-o includerea în tratatul de la Versailles (1919) a art. 227 în care se prevedea înființarea unui tribunal internațional pentru judecarea ex-împăratului Germaniei, Wilhelm al ll-lea, pentru ofensa supremă adusă moralei internaționale și autorității sacre a tratatelor.

Ceilalți autori de acte contra resortisanților unei Puteri aliate și asociate urmau a fi aduși în fata tribunalelor militare ale acestei Puteri (art. 229).

Nici Wilhelm al II-lea, care se refugiase în Olanda (guvernul olandez a refuzat extrădarea) și nici alte persoane vinovate de crime de război n-au fost aduse în fața tribunalelor militare. Cu toate acestea Tratatul de la Versailles prezintă importanță pentru dezvoltarea dreptului internațional penal.

În perioada interbelică au fost realizați pași importanți în instituirea responsabilității internaționale pentru violarea legilor și obiceiurilor războiului. în Protocolul de la Geneva din 2 octombrie 1924 se prevedea că: „războiul de agresiune constituie…o crimă internațională'\ iar o rezoluție a Societății Națiunilor din 24 septembrie 1927 stipula: „Adunarea… constatând că războiul nu trebuie să servească niciodată ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state…din această cauză el constituie o crimă internațională". în același sens art. 29 al Convenției de la Geneva din 1929 pentru ameliorarea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie statutează obligația guvernelor, în ale căror țări legile penale sunt insuficiente, de a propune organelor lor legislative măsurile necesare pentru a reprima, în timp de război, orice act contrar dispozițiilor convenției. Amintim, de asemenea, Pactul Briand-Kellogg, care interzicea războiul ca mijloc al politicii internaționale.

Este o perioadă de profunde elaborări doctrinare, de proiecte de coduri în materie, în care s-a remarcat cu deosebire ilustrul jurist român Vespasian Pella. în lucrările sale fundamentale „Criminalitatea colectivă a statelor și dreptul penal al viitorului", publicată în 1925 și, mai ales „Războiul -crima și criminalii de război, reflecții asupra jurisdicției penale intemaționale, ce este și ce ar trebui să f/e" abordează o problematică vastă și avansată într-un mod original și aprofundat, aspecte ale răspunderii penale a statelor și a agenților lor pentru ducerea unui război de agresiune, necesitatea instituirii justiției internaționale permanente, care să consolideze ordinea juridică internațională, precum și pentru stabilirea, printr-o convenție internațională clară și fără echivoc, a elementelor constitutive ale crimei războiului.

Pentru ideile și acțiunile practice de înaltă calificare juridică, politică și diplomatică privind unificarea legislației penale internaționale, răspunderea pentru crimele de război și împotriva umanității, pentru crearea unor reglementări internaționale convenționale cu caracter universal în domeniul represiunii penale și a unei jurisdicții penale internaționale, Vespasian V. Pella este considerat un savant de renume mondial care și-a depășit în multe privințe epoca, un pionier al dreptului și al apropierii dintre popoare.

După cel de-al doilea război mondial problema reglementării responsabilității pentru violări ale legii și obiceiurilor războiului a căpătat contururi mai ferme și s-a manifestat pe două planuri:

1. pentru crearea unui tribunal militar internațional pentru pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor Axei și

2. permanentizarea unei instanțe internaționale penale în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Măsurile adoptate în vederea creării unei instanțe jurisdicționale internaționale au urmărit, pe de o parte, să precizeze în norme juridice obiectul și subiectul răspunderii, formele răspunderii, iar, pe de altă parte, crearea unei instanțe de judecată competente pentru a putea combate asemenea fapte.

Primul document internațional care prefigurează reprimarea și sancționarea crimelor de război este Declarația de la Saint James Palace, semnată în 1941 de guvernele în exil ale statelor ocupate de naziști: Belgia, Cehoslovacia, lugoslavia, Luxemburg, Norvegia, Olanda și Polonia. Declarația proclama aplicarea de pedepse criminalilor de război. „Pedeapsa – se preciza în Declarație – trebuie aplicată tuturor vinovaților pentru comiterea de crime de război, inclusiv pentru violențe contra populației civile, care nu au nimic comun cu conceptul actelor de război sau al crimelor politice în accepția țărilor civilizate".

Următorul document a fost Declarația cu privire la atrocități, adoptată de Conferința de la Moscova din 19-30 octombrie 1943 a miniștrilor de externe ai Chinei, Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii și U.R.S.S. „în momentul în care se va oferi orice fel de armistițiu oricărui guvern ce se va constitui în Germania – se arăta în Declarație – acei ofițeri și soldați germani, precum și membri ai partidului nazist responsabili de atrocitățile sus-menționate, asasinate și execuții, sau au consimțit să ia parte la ele vor fi trimiși în țările în care au săvârșit actele lor îngrozitoare pentru ca să fie judecați și pedepsiți în conformitate cu legile acestor țări eliberate și ale guvernelor libere ce vor fi instaurate acolo…".

Acordurile de la Yalta (Crimeea), din 11 februarie 1945, adoptate la Conferința la nivel înalt – Wilson, Churchill, Stalin -prevedeau „să aplice criminalilor de război o promptă și justă pedeapsă".

Declarația privind înfrângerea Germaniei și preluarea puterii supreme în Germania de către Guvernul provizoriu al Republicii Franceze și de către Guvernele Statelor Unite, Regatului Unit și U.R.S.S. fondată pe acordurile de la Yalta, conținea, printre altele, prevederi referitoare la extrădarea criminalilor de război, aliaților, în vederea judecării și pedepsirii.

Acordul de la Londra privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei ale căror crime sunt fără localizare geografică a fost semnat la 8 august 1945 de către S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie și Franța.

Pentru „aplicarea competenței legislative suverane la Saint James Palace, semnată în 1941 de guvernele în exil ale statelor ocupate de naziști: Belgia, Cehoslovacia, lugoslavia, Luxemburg, Norvegia, Olanda și Polonia. Declarația proclama aplicarea de pedepse criminalilor de război. „Pedeapsa – se preciza în Declarație – trebuie aplicată tuturor vinovaților pentru comiterea de crime de război, inclusiv pentru violențe contra populației civile, care nu au nimic comun cu conceptul actelor de război sau al crimelor politice în accepția țărilor civilizate".

Următorul document a fost Declarația cu privire la atrocități, adoptată de Conferința de la Moscova din 19-30 octombrie 1943 a miniștrilor de externe ai Chinei, Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii și U.R.S.S. „în momentul în care se va oferi orice fel de armistițiu oricărui guvern ce se va constitui în Germania – se arăta în Declarație – acei ofițeri și soldați germani, precum și membri ai partidului nazist responsabili de atrocitățile sus-menționate, asasinate și execuții, sau au consimțit să ia parte la ele vor fi trimiși în țările în care au săvârșit actele lor îngrozitoare pentru ca să fie judecați și pedepsiți în conformitate cu legile acestor țări eliberate și ale guvernelor libere ce vor fi instaurate acolo…".

Acordurile de la Yalta (Crimeea), din 11 februarie 1945, adoptate la Conferința la nivel înalt – Wilson, Churchill, Stalin -prevedeau „să aplice criminalilor de război o promptă și justă pedeapsă".

Declarația privind înfrângerea Germaniei și preluarea puterii supreme în Germania de către Guvernul provizoriu al Republicii Franceze și de către Guvernele Statelor Unite, Regatului Unit și U.R.S.S. fondată pe acordurile de la Yalta, conținea, printre altele, prevederi referitoare la extrădarea criminalilor de război, aliaților, în vederea judecării și pedepsirii.

Acordul de la Londra privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei ale căror crime sunt fără localizare geografică a fost semnat la 8 august 1945 de către S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie și Franța.

Pentru „aplicarea competenței legislative suverane a Puterilor Aliate" a fost creat prin acest Acord Tribunalul Militar Internațional de la Nuremberg.

Măsuri care să reprime violările legilor și obiceiurilor războiului au fost instituite și în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Imediat după scoaterea în afara legii a războiului de agresiune prin art. 2, par. 4 din Carta O.N.U. s-a trecut la adoptarea unor documente juridico-diplomatice referitoare la răspunderea internațională a statelor, a organelor de stat și a persoanelor vinovate de declanșarea și ducerea unor asemenea războaie, la incriminarea unor fapte ilicite și la imprescriptibilitatea acestora. între acestea se numără:

– Convenția cu privire la judecarea șj sancționarea principalilor criminali de război, încheiată la Londra la 8 august 1945 de reprezentanții S.U.A., U.R.S.S:, Marii Britanii și Franței, în baza căreia au fost constituite Tribunalele militare internaționale de la Nuremberg și Tokio;

– Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1948;

– Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, adoptată de adunarea Generală a O.N.U. și deschisă spre adoptare și ratificare la 26 noiembrie 1968;

– Principiile cooperării internaționale în ceea ce privește depistarea, arestarea, extrădarea și pedepsirea indivizilor vinovați de crime de război șic rime contra umanității, document adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 3 decembrie 1973;

– Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid, adoptată de Adunarea Generală la 30 noiembrie 1973;

– Convenția internațională contra luării de ostatici, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 17 decembrie 1979;

– Convenția internațională împotriva recrutării, folosirii, finanțării și instruirii mercenarilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 4 decembrie 1989.

Prin convenirea acestor documente juridico – diplomatice comunitatea internațională a mai creat o barieră în calea războaielor de agresiune, un mijloc de protecție a ființei naționale a statelor și o garanție în plus pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Prin adoptarea acestor documente s-a urmărit, pe de o parte, tragerea la răspundere a principalilor vinovați de comiterea abominabilelor crime în cursul celui de-al doilea război mondial, iar, pe de altă parte, incriminarea unor fapte drept crime internaționale.

Principiile specifice ale dreptului internațional penal

Principii generale de drept penal

În totalitatea sa, sistemul de drept privat cuprinde multe forme de răspundere juridică (morală, civică, materială, penală etc.) în virtutea cărora se stabilesc sancțiuni, drept consecință a nesocotirii dispozițiilor normelor juridice, în funcție de gravitatea faptei comise.

Răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârșirea unei infracțiuni, după cum prevede legea penală română în vigoare (art. 17, alin. 2 C. pen.)

În doctrina penală recentă se definește răspunderea penală ca fiind „raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat, pe de o parte și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și instaurării activității legii" .

La baza dreptului penal internațional stau următoarele principii:

-Principiul legalității răspunderii penale presupune că raportul juridic penal apărut, desfășurarea, soluționarea și consecințele acestuia vor fi în strictă conformitate cu normele legale.

-Principiul umanismului își găsește în special expresia în domeniul constrângerii juridice, ce intervine ca urmare a săvârșirii unor fapte incriminate de normele legale.

-Principiul răspunderii penale personale poate fi considerat și ca o garanție a libertății fiecărei persoane, în virtutea căreia nimeni nu poate răspunde penal pentru fapta altei persoane, după cum nici o colectivitate (un grup) nu poate fi tras la răspundere pentru fapta unui individ, care ar aparține acesteia.

-Principiul unicității răspunderii penale răspunde ideii că în legislația română penală pentru o singură faptă o persoană va răspunde o singură dată, prin executarea unei singure pedepse principale (aceasta nu exclude extinderea și a unor pedepse complimentare ori accesorii ori luarea măsurilor de siguranță, toate acestea fiind adiacente pedepsei principale).

-Principiul inevitabilității răspunderii penale presupune că oricine se face vinovat de încălcarea dispozițiilor legale, săvârșind o infracțiune, va trebui să răspundă penal. Existența unor mecanisme de procedură penală cum ar fi: amnistia, prescripția, lipsa plângerii prealabile etc. nu diminuează importanța și practicabilitatea principiului menționat prin înlăturarea răspunderii penale, ci ele concură în vederea restabilirii adevărului, legalității, ca expresii ale altor principii de drept.

-Principiul individualizării răspunderii penale consacră teoria potrivit căreia tragerea la răspundere penală se va face diferențiat, funcție de gravitatea faptei, de persoana infractorului, pentru a se soluționa echitabil raportul de conflict apărut între stat și infractor. Principiul prescriptibilității răspunderii penale este consacrat în legislația română, dar nu în exclusivitatea infracțiunilor săvârșite, ca o limitare în timp a răspunderii penale .

Majoritatea principiilor de drept intern se regăsesc și în dreptul internațional ori constituie excepție la regulile acestuia din urmă.

Răspunderea internațională penală.

Noțiune. Principii.

„Instituția răspunderii internaționale are o dublă funcțiune:

preventivă, adică să descurajeze un stat să recurgă la acte de agresiune și reparatorie, să aducă lucrurile în starea inițială și să suporte consecințele actelor sale" .

În materia răspunderii internaționale penale un subiect de controversă l-a constituit răspunderea penală, purtându-se discuții referitoare la subiectele infracțiunii și, implicit, la cei ce urmau să răspundă pentru faptele comise. S-a impus teoria potrivit căreia statele nu pot răspunde penal, ci doar indivizii, în virtutea principiului, și nu numai, de drept roman: „societas dilinquere non potesf, teză împărtășită și de juristul român Grigore Geamănu: „răspunderea penală este un atribut al omului, al persoanei fizice și nu al unei colectivități", „…fără a exonera statul de orice răspundere” .

Răspunderea internațională s-a consacrat ca un adevărat principiu al dreptului internațional public, conform căruia orice încălcare a unei obligații internaționale antrenează răspunderea autorului încălcării și obligația acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs.

Încălcarea unei norme internaționale de către un stat are drept consecință stabilirea unui raport juridic între statul lezat și statul vinovat. Răspunderea internațională reprezintă o manifestare a personalității juridice a statelor, a suveranității sale. Instituția răspunderii contribuie la garantarea legalității ordinii internaționale.

La nivel internațional poate fi angajată și răspunderea persoanelor fizice în cazul comiterii de către acestea a unor infracțiuni internaționale. în acest caz, persoana fizică răspunde în fața organelor jurisdicționale internaționale, fiind vorba de o răspundere penală individuală.

Conform teoriilor conturate în dreptul internațional, răspunderea internațională a unui stat sau a altui subiect de drept internațional poate să aibă la bază comiterea unui act ilicit internațional, acțiune sau inacțiune, de o anumită gravitate ce încalcă principiile și normele de drept internațional, sau a unei infracțiuni internaționale, faptă de o gravitate deosebită ce lezează nu numai interesele unui stat, ci și ale comunității internaționale în ansamblul său. Nu este nevoie de a demonstra existența unei culpe a autorului faptei ilicite (decât în mod excepțional) pentru a se angaja răspunderea internațională a acestuia.

Principiile răspunderii internaționale penale s-au conturat pe măsură ce dreptul internațional penal a evoluat, ca ramură a dreptului internațional.

1.Principiul răspunderii penale individuale,în conformitate cu care statul, fiind o ficțiune juridică, nu poate nici comite delicte și nici nu poate fi tras la răspundere pentru ele. La adăpostul răspunderii colective a statutului s-ar ajunge la impunitatea adevăraților culpabili de săvârșirea unor grave infracțiuni internaționale. De aceea, dreptul internațional pozitiv a consacrat în numeroase acte principiul răspunderi penale individuale pentru crimele comise în numele și pe seama statului. Aceasta nu exclude ci, dimpotrivă, presupune și o răspundere juridică internațională a statelor pentru crimele internaționale comise, materializate în răspunderea materială pentru daunele cauzate și în aplicarea unor sancțiuni, cum sunt mijloacele de constrângere prescrise de Carta O.N.U., utilizate în mod colectiv sau individual de către state.

2.Principiul legalității incriminării infracțiunilor și al legalității pedepselor care, deși a fost contestat în aplicarea sa, a fost confirmat de practica judiciară și de tratatele de drept internațional. Având la origini regulile de drept roman „mullum crimen sine lege" și „mulla poema sine lege poenali anteriorr acest principiu de drept penal internațional provine din dreptul penal intern, exprimă regula conform căreia nimeni nu poate fi considerat autor al unei infracțiuni și pedepsit dacă actul său nu era calificat ca atare de către legea penală și pedepsit de aceasta înainte de comiterea infracțiunii respective.

3. Principiul represiunii universale este o derogare de la teritorialitatea legii penale interne prin care statul pe teritoriul căruia a fost descoperit un infractor este competent să-1 judece chiar dacă infracțiunea a fost comisă pe teritoriul altui stat.

4. Respingerea teoriei „actului de stat" în conformitate cu care supusul unui stat n-ar fi putut fi tras la răspundere de către un alt stat pentru actele comise de el, dacă acestea au fost săvârșite conform cu instrucțiunile sau cu aprobarea ori în numele acestui stat, chiar dacă asemenea acte constituie o violare flagrantă a dreptului internațional. Această teorie este respinsă de normele dreptului internațional pozitiv deoarece ar exclude orice responsabilitate și ar însemna imunitatea criminalilor internaționali, compromițând ideea de justiție în relațiile internaționale.

5. Imprescriptibilitatea crimelor contra umanității și crimelor de război este prevăzută de Convenția adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 26 noiembrie 1968, ce a fost determinată de reacția ordinii publice mondiale de a considera – la propunerea R.F. a Germaniei din 1964 – prescrise crimele de război după trecerea a 25 de ani de la comiterea lor, ceea ce ar fi însemnat absolvirea de pedeapsă a numeroși criminali de război, printre care și cei judecați în contumacie sau nepedepsiți încă. Acest principiu a fost consacrat și-n legea română prin prevederile în titlul VII din Codul penal, în art. 121 și 125, a imprescriptibilității răspunderii penale pentru „infracțiunile contra păcii și omenirii” prevăzute în titlul XI, de la art. 356 la art. 361.

6. Inadmisibilitatea invocării stării de necesitate ca scuză pentru încălcarea legilor și obiceiurilor războiului s-a impus ca principiu de drept internațional penal datorită faptului că anumite state au justificat crime de război prin invocarea stării de necesitate în legile interne. Or, normele dreptului internațional aplicabil în conflictele armate au fost formulate tocmai pentru ca necesitatea izvorâtă din purtarea războiului să nu depășească o anumită limită și țin cont de necesitățile militare care ar trebui aplicate și în funcție de principiile umanitare de ducere a războiului.

7. Ordinul ierarhic nu înlătură răspunderea penală.

8. Un alt principiu de drept internațional face referire la imunitatea de jurisdicție de care beneficiază agenții diplomatici și consulari, reprezentanți ai statelor pe lângă organizații internaționale, șefi de stat și de guverne, miniștri ai afacerilor externe, nu datorită unor privilegii personale, ci datorită situației lor de reprezentanți ai unui stat sau ai unei organizații protejate de dreptul internațional. Competența instrumentării și soluționării cazurilor de asemenea fel nu revine instanțelor de pe teritoriul țării de reședință, unde diplomații au comis infracțiunea, ci instanțelor din țara pe care o reprezintă, căreia aparțin.

Ei pot fi expulzați și declarați „persona non grata" de către instanțele țării de reședință și judecați apoi de instanțele competente. Imunitățile diplomatice se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenții, dar problema este reglementată și prin legislațiile interne ale statelor.

CAPITOLUL 2

CONSACRAREA PRINCIPIULUI RASPUNDERII INTERNATIONALE PENALE

DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

Experiența și urmările celui

de-al doilea război mondial

Al doilea război mondial, dezlănțuit de puterile Axei (Germania, Italia, Japonia), a însemnat o brutală violare a dreptului internațional, a dreptului la pace al popoarelor, declanșând numeroase acte criminale contra populațiilor civile, a condus la exterminarea a milioane de oameni nevinovați.

Reacția opiniei publice mondiale, indignată de atrocități, a fost declanșată și vocile popoarelor s-au auzit prin mijlocirea guvernelor țărilor aliate, care au trecut la luarea unor măsuri în vederea pedepsirii vinovaților. La acel moment existau deja documente internaționale, adoptate din perioada interbelică, cu importanță deosebită în reglementarea relațiilor internaționale, dar nu suficient de eficace în reprimarea crimelor internaționale; astfel: Pactul Societății Națiunilor, ce limita declanșarea războiului prin art. 12; mai multe convenții ce reclamau infracțiuni privind traficul de femei și copii, traficul de sclavi, traficul de stupefiante, Pactul Briand-Kellogg din 1928, ce interziceau din punct de vedere juridic războiul ș.a.

Crearea în 1942 a Comisiei interaliate pentru cercetarea crimelor de război, precum și semnarea la Londra a „Declarației de la Saint James Palace" de către țările deja ocupate de hitleriști (Polonia, Cehoslovacia, Benelux, Norvegia, Grecia, lugoslavia) au fost printre măsurile luate de comunitatea internațională.

Printre scopurile principale, „Declarația de la Saint James Palace" îl proclama și pe cel privind aplicarea unor pedepse criminalilor de război, pe calea justiției organizate. „Pedeapsa trebuia aplicată – se precizează în declarație – tuturor vinovaților, nu numai de crime de război, dar de orice violențe în contra populației civile, violente care nu au avut nimic comun cu conceptul actelor de război sau al crimelor politice, în înțelesul țărilor civilizate". Partea a doua a formulării de mai înainte pune în evidență posibilitatea prefigurării (anticipării) actelor de represiune, a crimelor contra umanității, ce nu erau încă consacrate în dreptul internațional, ca instituție a acestuia.

În octombrie 1943 cele trei mari puteri aliate – Marea Britanie, S.U.A. și U.R.S.S., printr-un „Act comun" semnat la Moscova, declarau că dețin probe de atrocități, de masacre și de execuții în masă, comise de forțele hitleriste în țările ocupate și avertizau pe autorii acestor carnagii că vor fi aduși la locul crimelor și judecați după legile popoarelor pe care le-au supus violențelor.

În 1945, în „Declarația privind înfrângerea Germaniei și preluarea puterii supreme în Germania de către Guvernul provizoriu al republicii Franceze și de către guvernele Statelor Unite, Regatului Unit și U.R.S.S." se stipulau prevederi referitoare la extrădarea criminalilor de război.

În același an, 1945, la 8 august, cele patru puteri învingătoare au redactat și semnat, la Londra, Actul cu privire la pedepsirea principalilor criminali de război și puterilor europene ale Axei, prin care se hotăra constituirea unui Tribunal internațional însărcinat cu judecarea acelor criminali de război ale căror acte nu puteau fi localizate din punct de vedere geografic. „Declarația de la Londra", căreia i s-a anexat Statutul Tribunalului militar internațional de la Nurnberg și care conținea pentru prima dată în istoria dreptului internațional noțiunile definitorii pentru crimele contra păcii (art. 6, lit.a), crimele contra umanității (art. 6, lit. c), crimele de război (art. 6 lit. b), constituiau actele ce au stat la baza înființării acestei instanțe fără precedent în istoria dreptului internațional, ale cărei principii au fost asimilate și în activitatea Tribunalului militar internațional de la Tokio. Activitatea de reprimare a crimelor de război și a crimelor împotriva umanității desfășurate de cele două instanțe nu a fost suficientă pentru împiedicarea unor viitoare infracțiuni internaționale și, prin urmare, a fost necesară demararea unei acțiuni cu caracter permanent, de prevenire a acestora și incriminare a lor în actele internaționale, de largă aplicabilitate. în virtutea acestei tendințe s-au încheiat mai multe convenții internaționale, prin care se încerca acoperirea tuturor posibilităților de fraudare a normelor internaționale de drept.

Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în 1947 rezoluția 110 cu privire la măsurile contra propagandei de război, prin care condamnă propaganda de război de orice formă și din orice țară, car ar putea fi o amenințare a păcii, o violare a ei sau ar putea duce la o agresiune. Notorietatea propagandei fasciste promovate de Germania dinainte de război (superioritatea rasei, „lebensraum-ul" – lipsa spațiului vital) ce pregătea ideologic războiul, au convins comunitatea internațională de necesitatea incriminării acesteia.

Țările lumii, convinse că numai respectarea valorilor internaționale universale ale umanității le poate asigura o viață mai bună și o dezvoltare benefică individului și societății, reunindu-și eforturile sub stindardul O.N.U., organizația mondială cea mai puternică, au demarat o activitate de amploare prin care se reamintea popoarelor dreptul lor egal la libertate, la viață, la independență, la o dezvoltare armonioasă în pace și înțelegere, în care nu au loc criterii de separație după sex, religie, rasă, culoare, apartenență politică, cu scopul general de a garanta aceste drepturi legitime tuturor popoarelor, Rezoluția Adunării generale a O.N.U. nr. 1653, din 24 noiembrie 1961, intitulată „Declarație cu privire la interzicerea folosirii armelor nucleare și termonucleare", constatând că „…folosirea armelor nucleare și termonucleare ar depăși însuși câmpul războiului și ar pricinui umanității și civilizației suferințe și distrugeri oarbe și este, în consecință, contrară regulilor dreptului internațional și legilor umanității.

Orice stat care folosește arme nucleare și termonucleare va trebui să fie considerat că încalcă Carta O.N.U., că acționează cu încălcarea legilor umanității și că săvârșește o crimă împotriva omenirii și a civilizației sale."

Acte internaționale, zonale, adoptate, precum: Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în America Latină din 1967; „Declarația cu privire la denuclearizarea Africii" din 1965 au premers pasul făcut în aplanarea „războiului rece", pas așteptat de întreaga lume:

Începerea tratativelor sovieto-americane pentru limitarea armelor strategice (S.A.L.T.).

În lupta împotriva politicii brutale de segregare rasială (exemplul fostelor guverne rasiale din Namibia și Africa de Sud) Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în 1965 o Convenție internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare, prin care părțile se obligau să incrimineze prin legile lor interne asemenea activități: răspândirea de idei bazate pe superioritatea sau ura rasială, precum și incitarea la discriminare rasială, orice acte de violență îndreptate împotriva unei rase sau unui grup de persoane de altă etnie sau culoare. La 30 noiembrie 1973 a adoptat Convenția internațională privind eliminarea și represiunea crimei de aparheid, în care se stipulează că persoanele ce comit această crimă (indivizi, membri ai organizațiilor și instituțiilor, reprezentanți ai statelor) sunt pasibili de răspundere criminală internațională.

La 9 decembrie 1948 Adunarea Generală a O.N.U. adoptă „Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid", care în art. 1 prevedea: „părțile contractante confirmă că genocidul, comis atât în timp de pace cât și în timp de război, este o crimă de drept internațional, iar în art. 2 enumeră toate actele ce constituie genocid și făcând aprecierea în art. 4 că vinovații de această crimă („persoanele ce au comis genocid…, …vor fi pedepsite indiferent că sunt conducători, funcționari sau particulari") vor răspunde indiferent de poziția ierarhică deținută în momentul comiterii actului incriminat. Convenția nu intervine cu sancțiuni proprii, ci apelează la jurisdicția internă a statelor părți („părțile contractante se angajează să ia,…, măsurile legislative necesare…, și, mai ales, să prevadă sancțiuni penale eficace…"); prevăzând atât procedura și termenul ei de intrare în vigoare și de ieșire din vigoare, cât și pe cea de extindere a aplicabilității, conținutul ei nu este lung însă este bogat în expresii neechivoce.

Degradarea vieții unui număr însemnat de oameni, ca urmare a războiului, datorită unor factori subiectivi (situația prizonierilor-foști combatanți), sau datorită unor factori independenți de situația lor (cum sunt persoanele civile, copiii și bătrânii, mai ales), a determinat luarea unor măsuri de protejare a acestor categorii defavorizate de oameni, ce s-au materializat prin încheierea la 12 august 1949, la Geneva, a patru convenții, completate cu două protocoale adiționale în 1977. Aceste acte impun statelor semnatare, în caz de conflict armat, (atât internațional, cât și neinternațional), o conduită umanitară față de răniți, bolnavi, prizonieri, populație civilă, prohibând atingerile aduse vieții, integrității, demnității ori condamnările pronunțate și executate cu încălcarea principiilor generale de drept. Convențiile prevăd că orice organism umanitar (exemplu Crucea Roșie, Semiluna Roșie) își poate oferi serviciile părților în conflict, fără discriminare.

Preocupată de suferințele femeilor și copiilor, cauzate de războaiele din perioada postbelică, O.N.U., pentru a proteja această categorie a populației civile, a adoptat la 14 decembrie 1974 „Declarația asupra protecției femeilor și copiilor în perioade de urgență și de conflict armat prin Rezoluția 3318/XIX.

Declarația prevede o multitudine de reguli care să concure la protejarea femeilor și copiilor, de cele mai multe ori victime nevinovate ale conflictelor. Formele de represiune și tratament crud aplicat acestora (întemnițarea, tortura, împușcarea, arestarea în masă etc.) sunt considerate criminale. Femeile și copiii participanți în conflicte armate la lupta pentru autodeterminare, eliberare națională și independență ori care locuiesc în teritoriile ocupate, nu vor fi privați de adăpost, hrană, asistență medicală și de drepturile inalienabile prevăzute în documentele internaționale adoptate sub auspiciile O.N.U.

Subcomisia drepturilor omului și-a manifestat preocuparea pentru stabilirea unor măsuri de ordin umanitar, care, printr-o rezoluție a sa intitulată „Drepturile omului în caz de conflict armat, invită guvernele să acorde o atenție specială instruirii tuturor membrilor forțelor armate, pentru cunoașterea normelor de drept internațional referitoare la drepturile omului și la dreptul umanitar în caz de conflict armat.

Războiul, pe lângă viețile oamenilor, amenință și patrimoniul universal, la care au dreptul și generațiile următoare, patrimoniu ce însumează tot ceea ce știința, cultura au putut oferi mai bun, mai de preț pentru omenire. Deoarece regulile de drept și principiile stabilite prin Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 ori prin Pactul de la Washington din 15 aprilie 1955 („Pactul Roerich") au fost considerate puțin eficiente în apărarea patrimoniilor culturale și științifice ale popoarelor, inițiativa Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură privind elaborarea și adoptarea la 14 mai 1954 a Convenției pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, precum și a unui Regulament de aplicare a acesteia, ca și a unui protocol relativ la convenție, a fost binevenită și apreciată pe plan internațional. Exprimându-și convingerea – în preambul – că „pagubele aduse bunurilor culturale aparținând oricărui popor constituie pagube aduse patrimoniului cultural al întregii omeniri și că „.. este important să se asigure acestui patrimoniu o protecție internațională", Înaltele Părți Contractante" dau în cuprinsul Convenției o definiție a bunurilor culturale și stabilesc regimul acestor bunuri în caz de conflict armat, în caz de ocupație ori în timp de pace privind semnalizarea, transportul, conservarea și administrarea acestora, precum și sancțiunile (în art. 28) atrase prin încălcarea acestui act.

„Pornindu-se de la faptul că bunurile culturale sunt elemente fundamentale ale civilizației și culturii popoarelor și că ele nu pot fi puse în adevărata lor valoare decât dacă originea, istoria și mediul lor ambiant sunt cunoscute,…., pe plan internațional a fost realizat și se află într-un proces de perfecționare un sistem de protecție juridică, constând în norme, organizații și organisme și mecanisme menite să reglementeze relațiile culturale și să contracareze pericolele la care sunt expuse".

Sistemul de protecție a bunurilor culturale în caz de conflict armat se bazează pe următoarele acte internaționale:

1. Convențiile de la Haga din 1907 (a IV-a și a IX-a);

2. Convenția de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

3. Protocoalele l și II de la Geneva din 8 iunie 1977. Locul cel mai important și rolul cel mai de seamă din acest sistem revine Convenției din 1954, în cuprinsul căreia sunt prevăzute măsuri de protecție pe plan național cât și pe plan internațional.

Sancțiunile stabilite în art. 28 sunt prezentate generic și nu în mod expres, fiecare stat parte la convenție putând să aplice pedepse conform legislației penale interne; în acest mod se lărgește aria de aplicabilitate a convenției, printr-o creștere a eficacității ei generale sprijinită pe prevederi ale normelor de drept intern, restrângându-se astfel posibilitatea de încălcare a convenției și de rămânere a ei nesancționată. Țara noastră a devenit parte la convenție în 21 martie 1957 și, prin urmare, a trecut la luarea unor măsuri în aplicarea prevederilor acesteia, stabilind în legea penală sancțiuni pentru faptele incriminate privind patrimoniul cultural. Prin conținutul sau Convenția este în mod incontestabil un act de importanță istorică: pentru prima dată a fost consacrat principiul imunității bunurilor culturale și s-a enunțat o definiție juridică a conceptului de „bunuri culturale", totodată consacrându-se măsuri pe care statele ar trebui să le adopte, care să fie cunoscute și aplicabile în timp de război;

Însă, în același timp, fără a epuiza toate problemele reglementate de convenție i se aduc și observații critice, în special legate de aplicarea în concret a dispozițiilor sale. Cazul orașului Dubrovnic din fosta lugoslavie (el însuși un monument în integralitatea sa) ar trebui să constituie un semnal de alarmă, care să declanșeze procedurile prevăzute în convenție privitor la înscrierea în registrul UNESCO a unor bunuri culturale sub protecție specială, instituirea unor comisari generali ai bunurilor culturale în zone de conflict.

Acționând pe linia elaborării de reguli internaționale care să contracareze activitățile de perfecționare și diversificare a armelor, comunitatea internațională, după 1945, a adoptat convenții ce vin în sprijinul umanității: Convenția cu privire la interzicerea perfecționării și stocării armelor bacteriologice (biochimice) sau a toxinelor și asupra distrugerii lor, din 10 octombrie 1976; Convenția asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice ce pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare, din 10 octombrie 1980; Protocolul asupra interzicerii sau limitării folosirii de mine, capcane și alte dispozitive ș.a.

Atenția deosebită acordată interzicerii utilizării, perfecționării, prelucrării și stocării armelor chimice s-a materializat prin adoptarea unei convenții în această problemă, care reafirmă principiile și obiectivele Protocolului de la Geneva din 1925 privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice de luptă și ale Convenției din 10 aprilie 1972 privitoare la interzicerea perfecționării și stocării armelor bacteriologice, act care obligă statele părți ca, în folosul întregii omeniri, să înceteze producerea, utilizarea armelor chimice și să se distrugă cele existente. Dorindu-se o eficientizare a reglementărilor art. XXII al Convenției prevede:

„Articolele prezentei Convenții nu pot face obiectul rezervelor", iar art. XVI prevede că „Prezenta Convenție are o durată nelimitată".

Majoritatea actelor internaționale, încheiate după cel de al doilea război mondial, acte cu caracter juridic de reglementare a relațiilor dintre state, au fost adoptate sub egida O.N.U., organizație ce a depus străduințe și în vederea instituirii unei instanțe internaționale, care să valorifice aceste acte și care să se prezinte, de asemenea, ca un garant al restabilirii echității în cazul încălcării normelor dreptului internațional.

Preocupări ale O.N.U. pentru instituirea

unei jurisdicții internaționale penale

Încercările conjugate ale marilor juriști din lume în vederea instituirii unei jurisdicții internaționale penale, care să înlăture mijloacele anacronice de rezolvare a diferendelor internaționale și să incrimineze faptele reprobabile ocazionate de acestea, au existat încă dinaintea celui de-al doilea război mondial, însă fără a avea un succes desăvârșit.

Măsura instituirii Tribunalului interaliat (prin art. 227 al Tratatului de la Versailles) pentru judecarea kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei a fost inoperantă și lipsită de succesul dorit ca și activitatea unor reuniuni internaționale de juriști („Asociația de drept internațional", Institutul de drept internațional") în vederea elaborării unui Cod de drept penal internațional și a constituirii unei Curți de Justiție Internațională.

Înființarea și funcționarea Tribunalelor militare internaționale de la Nurnberg și Tokio, instituite cu scopul determinant de a judeca pe principalii criminali de război pentru crime împotriva păcii, crime de război și crime contra umanității s-a constituit practic într-un succes în desfășurarea activității de instituire a unei jurisdicții internaționale, succes datorat în cea mai mare măsură și organizației mondiale abia înființate – O.N.U. Succesul obținut a fost cu atât mai mare datorită caracterului celor două instanțe, ca prima experiență în domeniul justiției internaționale.

După pronunțarea sentințelor în cadrul Națiunilor Unite s-a acționat, pe de o parte în planul consolidării principiului răspunderii internaționale penale, iar pe de altă parte în planul creării unei instanțe internaționale de judecată permanentă.

Consolidarea principiului

răspunderii internaționale penale

Principiul răspunderii internaționale penale, consacrat în Statutul Tribunalului de la Nurnberg a fost confirmat de Adunarea Generală a O.N.U. în prima sa sesiune din 1946. Prin această rezoluție Adunarea Generală cerea Comitetului pentru dezvoltarea progresivă și codificarea dreptului internațional, denumit și Comitetul pentru metode, să formuleze principiile recunoscute în statutul Tribunalului de la Nurnberg și în practica acestuia. Comitetul, care a ținut o singură sesiune în 1947, a elaborat un raport conținând recomandări asupra modalităților de acțiune în vederea îndeplinirii misiunii ce i-a fost încredințată, de Comisia de drept internațional, (organ nou creat).

Adunarea Generală a O.N.U. a cerut, în baza acestui raport, Comisiei de Drept Internațional să elaboreze un cod al crimelor contra păcii și securității omenirii. Faptele incriminate, care se refereau la anumite crime de drept internațional comise de persoane fizice (și nu de entități abstracte), pasibile de a fi pedepsite pe plan intern, erau „acte care, dacă ar fi comise sau tolerante de către un stat.-.ar aduce în mod normal atingeri relațiilor internaționale într-un mod periculos pentru menținerea păcii". Ele cuprindeau:

•folosirea forței armate cu violarea dreptului internațional, în special, recurgerea la un război de agresiune sau la amenințarea cu un asemenea război;

• ațâțarea la un război civil într-un alt strat;

• anexarea de teritorii cu violarea dreptului internațional;

• violarea clauzelor militare ale tratatelor internaționale;

• crima de genocid;

• fabricarea și posedarea de arme interzise prin tratate internaționale.

Comisia de Drept Internațional a consacrat acestei probleme trei sesiuni, între 1949 și 1951.

La cea de-a treia sesiune Comisia a adoptat în prima versiune proiectul de Cod al crimelor contra păcii și securității omenirii, sub forma unui text în patru articole și 12 paragrafe. Definitivat în 1954, Proiectul de cod prelua și dezvolta „Principiile de la Nurnberg", acordând o atenție deosebită definirii actelor calificate drept crime contra păcii și securității omenirii. Astfel, art. 2 al Codului conține enunțuri și dezvoltări privind: actele de agresiune; amenințarea cu agresiunea, pregătirea războiului; organizarea sau încurajarea bandelor înarmate pe teritoriul altui stat; desfășurarea sau încurajarea de activități vizând provocarea unui război civil sau activități teroriste în alt stat; violarea obligațiilor rezultând din tratate menite să asigure pacea și securitatea internațională prin limitarea înarmărilor; pregătirile militare sau alte măsuri cu același caracter; anexarea de teritorii prin mijloace contrare dreptului internațional; intervenția în treburile interne sau externe ale altui stat; acte vizând distrugerea totală sau parțială a unor grupuri naționale etnice, rasiale sau religioase; violarea legilor și obiceiurilor războiului; tratamente neomenoase aplicate populației civile. Se prevedea, de asemenea, pedepsirea conspirației, instigării, complicității și tentativei de a comite faptele incriminate în art. 2.

În anul 1954 Adunarea Generală a O.N.U. a amânat examinarea Proiectului de Cod elaborat de Comisia de Drept Internațional până la prezentarea raportului final de către Comitetul Special pentru definirea agresiunii.

Timp de douăzeci de ani problema a rămas în suspensie, în 1974, după adoptarea definiției agresiunii (prin Rezoluția 3314/XXIX), Adunarea Generală a invitat statele membre ale O.N.U. să prezinte comentariile lor la proiectul de cod, iar ulterior a cerut Comisiei de Drept Internațional să-și reia lucrările, luând în considerare rezultatele obținute în procesul dezvoltării progresive a dreptului internațional.

Lucrările comisiei asupra Proiectului de Cod au fost reluate în 1982.

În 1980 Adunarea Generală a O.N.U. a cerut Comisiei, prin Rezoluția 44/39 din 4 decembrie să studieze posibilitatea creării unei Curți Criminale Internaționale în cadrul Proiectului de Cod menționat. Problema se află în continuare pe ordinea de zi a Comisiei de Drept Internațional.

Curtea Penală Internațională a fost creată ca instituție jurisdicțională permanentă cu competență obligatorie pentru statele părți a Statutul acesteia. Jurisdicția acesteia este complementară jurisdicțiilor penale naționale. Statutul Curții a fost adoptat printr-o convenție între state și a fost deschis la seminarul 17 iulie 1998 la sediul O.N.U. urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curții este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat – parte la Statut.

Răspunderea internațională penală, reiterată la Națiunile Unite, este în prezent o instituție unanim recunoscută a dreptului internațional, legitimitatea recunoașterii ei înregistrând progrese considerabile odată cu consacrarea sa în diverse tratate internaționale postbelice și declarații guvernamentale a caracterului criminal de agresiune. Răspunderea internațională penală este angajată nu numai în cazul declanșării unui război de agresiune, ci și în situațiile de recurgere la represalii, blocada pașnică sau intervenție militară etc.

O modalitate de consolidare a principiului răspunderii internaționale penale o constituie declararea ca inprescriptibile a crimelor de război și a crimelor contra umanității, astfel că făptuitorii unor astfel de crime să poată fi urmăriți și judecați oricând, indiferent de timpul care a trecut de la comiterea lor.

Preocupări vizând crearea unei

instanțe internaționale penale

Problema creării unei instanțe internaționale penale cu caracter permanent a fost ridicată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1946 cu prilejul dezbaterilor asupra „Principiilor de la Nurnberg", precum și în perioada elaborării Convenției cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid.

Prin Rezoluția cu nr. 260/III din 9 decembrie 1948 Adunarea Generală a O.N.U. a cerut Comisiei de Drept Internațional să-și dea Avizul asupra oportunității și posibilității creării unui organ judiciar internațional care să judece persoanele vinovate de comiterea crimei de genocid sau de alte crime ce ar intra în competența sa potrivit convențiilor internaționale. în cea de-a doua sa sesiune din 1950 Comisia de Drept Internațional și-a dat avizul favorabil, considerând că este oportună crearea unui asemenea organ judiciar. Ca atare, în decembrie 1950, Adunarea Generală a O.N.U, a creat, prin Rezoluția nr. 489/V, un Comitet special, denumit „Comitetul de la Geneva", alcătuit din reprezentanți ai 17 state membre ale O.N.U., cu misiunea de a elabora propuneri referitoare la crearea unei Curți Penale Internaționale permanente, precum și a statutului acestuia.

Proiectul de Statut al Curții elaborat de „Comitetul de la Geneva" a fost dezbătut de Comisia a Vl-a (juridică) a Adunării Generale a O.N.U. la cea de-a Vll-a sesiune a sa, în iulie 1951. în anul următor Adunarea Generală a creat un nou Comitet, „Comitetul 1953", care, la rândul său, a prezentat un proiect de statut revizuit.

În esență, proiectul prevedea următoarele:

• crearea unei Curți Penale Internaționale, pe baza unei Convenții;

• competența materială a Curții constă în a judeca crime cu caracter internațional, iar competența personală în a judeca persoanele fizice diferite de state (deci Curtea nu se putea sesiza „ex ofiicio");

• Curtea este investită cu puterea de a aplica pedepse;

• Funcția de acuzare era desemnată unei comisii ad-hoc pentru fiecare caz în parte, compusă din 15 membri proveniți din statele părți la statut;

• Pe lângă Curte era prevăzut și un „Comitet de grațiere" alcătuit din cinci membri.

Proiectul de Statut prevedea, de asemenea, și crearea de fiecare stat a unor tribunale speciale pentru judecarea crimelor internaționale.

Ideea creării unei Curți Internaționale Penale a fost abandonată, pe de o parte pentru faptul că o serie de state i-aui adus critici serioase, considerând Statutul Comisiei de Drept Internațional drept un pas înapoi față de Tribunalul de la Nurnberg, iar pe de altă parte pentru că din punct de vedere procedural problema a fost conexată cu cea a proiectului de Cod al crimelor împotriva păcii și omenirii și cu definiția agresiunii.

Până în 1989 această problemă nu a mai figurat pe ordinea de priorități a Națiunilor Unite. După această dată, Comisia de Drept Internațional a fost invitată să reînceapă lucrările de codificare și să pregătească un proiect de Convenție internațională.

Curtea Penală Internațională a fost creată ca instituție jurisdicțională permanentă cu competență obligatorie pentru statele părți a Statutul acesteia. Jurisdicția acesteia este complementară jurisdicțiilor penale naționale. Statutul Curții a fost adoptat printr-o convenție între state și a fost deschis la seminarul 17 iulie 1998 la sediul O.N.U. urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curții este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat – parte la Statut.

Activități în cadrul Consiliului Europei privind incriminarea unor fapte contare păcii și umanității

Apariția la nivel regional sau continental, după cel de-al doilea război mondial, de organisme internaționale, după modelul (la scară redusă) al Organizației Națiunilor Unite sau poate chiar al Societății Națiunilor, mai mult sau mai puțin militare ori politice, s-a desfășurat cu scopul sprijinirii și afirmării idealurilor popoarelor aderante la aceste organizații. Este elocvent cazul Consiliului Europei, organism nemilitar, înființat la 5 mai 1949, ce are drept obiectiv realizarea unei depline democrații parlamentare în statele membre exprimată prin alegeri libere și înființarea unor instituții democratice adecvate;

protecția drepturilor omului; existența statului democratic de drept exprimată printr-o legislație adecvată și existența unui sistem judiciar independent și imparțial.

Activitatea Consiliului Europei s-a dovedit a fi eficientă, în momentul actual când aproape toate statele bătrânului continent fac parte din acest organism. Unul din actele fundamentale ale Consiliului Europei, respectiv Convenția pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale este un act normativ inspirat din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar care prezintă, spre deosebire de aceasta din urmă, un mecanism de garantare compus din Comisia Drepturilor Omului, Curtea Drepturilor Omului și comitetul Miniștrilor.

De asemenea, în activitatea Consiliului Europei se înscrie și încheierea unei convenții privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război, Convenția ce reafirma principiile consacrate de „Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei și principiile „Convenției de la Geneva din 1949 privind ameliorarea sorții răniților și bolnavilor din cadrul forțelor armate în campanie".

În virtutea Convenției europene privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război statele părți se angajează să ia măsurile necesare, concordante cu principiile convenției, în legislațiile lor interne pentru imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor contra umanității, precum și executarea sentințelor pronunțate împotriva unor astfel de infracțiuni.

Un act important al Consiliului Europei, „Convenția pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante", reia principiul consacrat în art. 3 al Convenției europene pentru drepturile omului, care enunța: „nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante". Convenția prevede procedura de verificare a plângerilor pentru tratamente neomenoase și torturi, instituind și un organism cu atribuții de control („Comitetul european pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante").

Activitatea laborioasă desfășurată de Consiliul Europei a condus la „nașterea" Convenției europene pentru reprimarea terorismului, act internațional ce nu exclude competențele penale ale statelor, ci dorește să formuleze propuneri privind luarea măsurilor eficiente împotriva autorităților unor astfel de acte criminale pentru a împiedica neurmărirea și nepedepsirea acestora. Impunând instituția extinderii, convenția nu limitează competența materială a sistemelor judiciare naționale sau suveranitatea statelor contractante.

Totalitatea actelor normative emanând de la Consiliul Europei a fost elaborată din dorința statelor de a eficientiza lupta lor solidară împotriva tuturor actelor ostile ordinii de drept internaționale, incriminate de dreptul internațional; lupta ce necesită tocmai o bază stabilă dată de solidaritatea internațională a statelor cu aceleași idealuri de pace, libertate, democrație și progres.

Reprimarea infracțiunilor la normele dreptului

internațional umanitar prin legislațiile naționale ale statelor

Aderând la tratatele internaționale de drept internațional umanitar statele se angajează să le respecte cu bună credință.

Obligația statelor de a lua măsuri legislative necesare pentru a stabili sancțiuni penale adecvate în caz de infracțiuni grave la dreptul internațional umanitar este stipulată în articolele:

– 49 – 52 din Convenția I;

– 50 – 53 din Convenția a II-a;

-129 – 132 din Convenția a lll-a;

-146-149 din Convenția a IV-a;

– 80-91 din Protocolul I din 1977.

Faptul că majoritatea sunt părți la Convențiile de la Geneva din 1949 (175) și la Protocoalele lor adiționale din 1977 (119) face ca obligația reprimării pe plan național a infracțiunilor de dreptul internațional umanitar să aibă un caracter general. însă, maniera în care statele au realizat în practică această obligație este extrem de diversificată.

Un loc aparte în promovarea și aplicarea Dreptului internațional umanitar l-a avut și îl are Comitetul Internațional al Crucii Roșii, care, fondându-se pe competența ce i-a fost recomandată „de a acționa pentru aplicarea fidelă" a dreptului internațional umanitar a luat mai multe inițiative pe lângă statele părți pentru a le sensibiliza de importanța adoptării acestor măsuri.

Astfel, la cea de-a XXV-a Conferință Internațională a Crucii Roșii de la Geneva din 1986 a prezentat un document intitulat „Respectarea dreptului internațional umanitar. Măsuri naționale depunere în aplicare a dreptului internațional umanitar”. Conferința Internațională a Crucii Roșii "…roagă stăruitor guvernele statelor părți la Convențiile de la Geneva și, dacă este cazul, la Protocoalele lor adiționale, de a se achita în întregime de obligația lor de a adopta sau de a completa legislația națională pertinentă și de a-și comunica, …măsurile luate sau avute în vedere în acest scop".

În anul 1988, C.I.C.R. a adresat statelor părți la Convenții o scrisoare circulară, însoțită de un Memorandum în vederea obținerii de informații asupra modurilor ce vizau îndeplinirea obligațiilor decurgând din tratatele de drept internațional umanitar, apoi la 15 august 1989 și 18 ianuarie 1991 le-a adresat acelorași destinatari un document intitulat „Propuneri vizând să asiste statele pentru adoptarea de măsuri naționale de punere în aplicare a dreptului internațional umanitar".

Propunerile se refereau la:

• Crearea unui centru de documentare pentru culegerea de informații;

• Organizarea de seminarii regionale;

• Elaborarea de legi-tip;

• Instituționalizarea unei cooperări internaționale;

• Prezentarea de către state de rapoarte periodice.

O contribuție deosebită la punerea în aplicare a normelor dreptului internațional umanitar o are și Societatea Internațională de drept militar și drept al războiului, cu sediul la Bruxelles, care, la cel de-al IX-lea Congres a avut ca temă: „Punerea în aplicare, pe plan intern, a dreptului internațional umanitar”, Societatea a întocmit un chestionar cu privire la „Reprimarea națională a infracțiunilor grave la dreptul umanitar. Aspecte criminalistice și criminologice", pe care l-a înaintat statelor spre a răspunde la întrebările cuprinse în el.

Trebuie amintit și Institutul Internațional de Drept Umanitar de la San Remo care, în cei 25 de ani de la înființare, a desfășurat o activitate remarcabilă, prezentând o serie de inițiative pentru activități umanitare naționale, a organizat cursuri și seminarii internaționale încurajând continuu dialogul umanitar.

Terorismul în dreptul internațional înainte

și după 11 septembrie 2001

Spre sfârșitul secolului XX, în concepția unor autori, terorismul internațional era socotit o formă de conflict de intensitate scăzută, sub pragul de violență al operațiunilor militare specifice războiului, dar mult mai mult decât, simplele acte sporadice și izolate de violență. Și aceasta pentru că, dincolo de „perfecționarea" mijloacelor și metodelor de război terorist utilizate de diverse grupări izolate, în susținerea („sponsorizarea") terorismului internațional s-au implicat și unele state, ceea ce afectează și mai mult pacea si securitatea lumii.

Dincolo de formele sale specifice, practicate în timp de pace (violența în scopuri personale sau de grup), terorismul apare și în conflictele armate, mai ales în cele destructurate (ca în Somalia), în care se transformă în acte de banditism colectiv, cu efecte catastrofale pentru populațiile civile. Oricum, opinia publică și dreptul internațional resping terorismul datorită consecințelor tragice nu numai asupra colaborării pașnice internaționale, dar și a persoanelor nevinovate care îi cad victime.

A limita definiția terorismului la infracțiunile comise contra unui stat ar însemna să nu se tină cont de realitățile în care trăim, deși chiar atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost îndreptate, așa cum s-a apreciat, nu împotriva unor persoane și clădiri, ci a însemnelor puterii statale politice, economice, financiare și militare, la fel ca si atacurile biologice ulterioare. Diversitatea actelor teroriste a făcut ca societatea internațională să adopte mai multe convenții de limitare a aspectelor sale specifice. Este vorba de • Convenția de la Tokio, din 1963, referitoare la infracțiuni și alte acte survenite la bordul aeronavelor; • Convenția de la Haga, din 1970, pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave (luarea de ostatici); • Convenția de la Montreal, din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite dirijate contra securității aviației civile (sabotajul); • Convenția pentru prevenirea și represiunea infracțiunilor contra persoanelor aflate sub protecție internațională, inclusiv contra agenților diplomatici (1973); • Convenția internațională contra luării de ostatici, din 1979; •Convenția contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; • Convenția pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe (1997).

În scopul coordonării luptei împotriva terorismului internațional, la Națiunile Unite s-au adoptat mai multe rezoluții, iar Consiliul Europei a elaborat, în 1976, Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, care preia unele elemente din instrumentele menționate.

Și România și-a adus contribuția în acest domeniu. prin anteproiectul de convenție împotriva terorismului, din 1935, elaborat de Vespasian V. Pella, și care a stat la baza Convenției din 1937.

Toate aceste instrumente juridice internaționale se referă la terorism în general și au ca element comun faptul că terorismul semnifică, chiar și în timp de pace, un război total contra ordinii juridice existente, un război al cărui scop ar justifica orice mijloace. Astfel, în Declarația asupra măsurilor de eliminare a terorismului internațional a Adunării Generale a ONU, din 1994, se arată că statele membre ale Națiunilor Unite reafirmă fără echivoc condamnarea tuturor actelor, metodelor și practicilor teroriste ca fiind criminale și nejustificabile, oriunde și de oricine ar fi comise. în preambulul Convenției pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe se precizează expres că acțiunile militare ale statelor sunt guvernate de reguli de drept internațional, situate în afara cadrului acestui document, și că excluderea unor acțiuni din zona de acoperire a convenției nu absolvă sau nu conferă caracter legal actelor cunoscute ca ilegale.

CAPITOLUL3

INFRACTIUNI INTERNATIONALE CARE IMPLICĂ RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ PENALĂ

Infracțiunea internațională

Noțiunea de infracțiune internațională este mai nouă decât alte instituții ale dreptului internațional, chiar dacă infracțiunea ca fapt material a existat de când există societatea, de când există războiul; chiar și-n antichitate existau reguli de purtare a războaielor în timpul operațiunilor militare – „jus in bello" – care, evident, erau încălcate.

Faptele condamnabile moral ori material (ulterior) vor fi calificate în timp ca infracțiuni.

În 1919 Comisia de juriști instituită de Conferința preliminariilor păcii a elaborat o listă a crimelor de război comise în prima conflagrație mondială, ulterior această listă fiind completată.

Corolar acestor idei se poate spune că noțiunea de infracțiune internațională nu are o valoare constantă, ea este în evoluție continuă.

Pentru calificarea infracțiunilor internaționale a fost necesar să se identifice elementele constitutive: aspectul material, aspectul ilicit, aspectul moral.

Aspectul material al infracțiunii rezultă din manifestarea exterioară a individului, un asemenea act neputând fi dus la îndeplinire decât de o persoană fizică printr-o acțiune ori o inacțiune („delicta commissiva" ori „delicta ommissiva) și care va angaja răspunderea.

Aspectul ilicit constă în faptul că pentru a exista o infracțiune fapta săvârșită trebuie considerată de lege ca atare, ilegalitatea fiind elementul infracțiunii ce atrage sancțiunea.

Aspectul moral este pus în lumină prin faptul că pentru a antrena răspunderea penală actul incriminat trebuie imputat autorului sau, care a voit să-1 comită conform conștiinței sale.

Sintetizând aceste elemente, se pot da mai multe definiții infracțiunii internaționale.

Vespasian V Pella considera infracțiunea internațională „o acțiune sau inacțiune, sancționată de o pedeapsă pronunțată și executată în numele comunității statelor".

Grigore Geamănu a definit infracțiunea internațională ca „…un act constând dintr-o acțiune sau omisiune, contrară dreptului internațional, iar elementul esențial al infracțiunii internaționale este periculozitatea manifestată pentru pacea și securitatea internațională, ceea ce atrage în mod obligatoriu sancțiunea penală".

Dacă în dreptul penal intern infracțiunea este considerată „faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală", analog, în dreptul internațional se poate spune că infracțiunea este fapta care prezintă pericol pentru pacea și securitatea statelor, de care se face vinovată o persoană, fie ca organ al statului, fie ca persoană particulară.

Subiecte ale infracțiunilor internaționale pot fi atât statele atunci când violează o normă de drept internațional, cât și organizațiile internaționale (în măsura în care comit fapte ce produc daune), dar și persoanele fizice, șefii de state, miniștri, care, în calitatea lor de reprezentanți ai statului, săvârșesc infracțiuni internaționale ori chiar persoane particulare care aparțin statului, care încuviințează sau tolerează acțiunile lor ilicite.

Varietatea mare de infracțiuni internaționale dă posibilitatea clasificării lor după mai multe criterii:

• după subiectul infracțiunii se poate distinge între infracțiuni comise de stat și infracțiuni comise de particulari;

• după elementul politic, ideologic pe care îl prezintă sau nu infracțiunile pot fi separate în: crime contra umanității (inclusiv genocidul), crime de război, terorismul internațional și pirateria, traficul de stupefiante, sclavia și traficul de sclavi etc.;

• după momentul comiterii „delicti commissi" infracțiunile pot fi clasificate în infracțiuni comise în timp de pace și infracțiuni comise în timp de război;

• după natura relațiilor și a valorilor universale cărora li se aduce atingere prin săvârșirea lor infracțiunile pot fi:

– infracțiuni prin care se aduce atingere ordinii publice și juridice internaționale (războiul de agresiune, terorismul internațional) sau persoanei umane, vieții, integrității fizice sau morale, demnității sale (crime de război, crime contra umanității, inclusiv genocidul, sclavia, traficul de stupefiante, tratamente inumane);

– infracțiuni internaționale prin care se aduce atingere valorilor materiale (Opere științifice, artistice), bunurilor a căror folosință este indispensabilă tuturor oamenilor (cabluri submarine, marea liberă etc.).

Clasificarea infracțiunilor după criterii multiple prezintă importanță în analiza lor sistematică, însă o clasificare exhaustivă ar cuprinde: crime împotriva păcii și securității; crime împotriva umanității; crime de război, acestea din urmă fiind și cele mai grave, cauza lor, precum și pretextul fiind războiul; războiul însuși, de altfel, a fost considerat o crimă internațională. Gravitatea infracțiunilor e la fel de mare, fie că se consumă în timp de pace, fie în timp de război, lezând relații umane, ele pot însă atrage sancțiuni având cuantum diferențiat, dat de gradul de pericol social ce există în aceste două situații deosebite.

Crime de război

Alături de crimele contra păcii și crimele contra umanității, crimele de război sunt cele mai grave atingeri aduse normelor de drept internațional. Definiția acestor crime s-a făcut pentru prima dată în Statutele Tribunalelor militare internaționale de la Nurnberg și Tokio, a căror competență materială era strict limitată la instrumentarea cazurilor referitoare la acest gen de infracțiuni.

Între infracțiunile contra păcii și securității omenirii și crimele de războii se poate stabili o legătură de cauzalitate, primele putând provoca și comiterea celor de pe urmă.

„Declanșarea unui război de agresiune – proclamă hotărârea Tribunalului de la Nurnberg – nu constituie numai o crimă de ordin internațional, ci crimă internațională supremă, care nu diferă de celelalte crime de război decât prin faptul că ea le conține pe toate".

Chiar dacă au fost enunțate mai târziu, crimele de război și-au legat existența de apariția războiului, adică din zorii apariției societății umane; războiul atrage din totdeauna practici inumane, practici din afara oricăror reguli.

Stabilirea regulilor de ducere a războiului este o preocupare străveche a omenirii.

În realitate – aprecia juristul elvețian Jean Pictet – legile războiului sunt tot atât de vechi ca și ale războiului însuși, tot atât de vechi ca și viața pe pământ”.

Intersectarea ideilor filosofice ale timpurilor cu preceptele religioase au contribuit la impunerea unor componente mai puțin crude pentru părțile aflate în conflict. Prin generalizare și repetare, aceste reguli s-au transformat în cutumă.

Regulile militare stabilite erau riguros respectate de români, care, prin politica de cucerire dusă, considerau popoarele vecine inamici aflați în afara regulilor de drept; în războaiele purtate, considerate legitime, prizonierii cădeau pe treapta cea mai de jos a condiției sociale, ajungând să fie la fel de desconsiderați ca un bun oarecare („rea"), devenind sclavi care puteau fi vânduți ori uciși, exclusiv după voia stăpânului.

Perioada feudală este perioada când încep să apară primele reguli juridice de purtare a războiului, ce impuneau combatanților o conduită cavalerească, de respect reciproc și corectitudine în atac și apărare, reguli frecvent încălcate în timpul cruciadelor ori în timpul războaielor de cotropire duse de marile imperii împotriva popoarelor mici învecinate.

Procesul de umanizare a războiului va înregistra succese importante după 1648, anul încheierii tratatelor de pace de la Westphalia (24 octombrie), ce au pus capăt războaielor religioase, acte prin care beligeranții se angajau să se limiteze la folosirea forței doar pentru atingerea scopurilor războiului.

Înființarea instituției „Crucea Roșie" în 1863 a fost un pas foarte important în încercarea de umanizare a războaielor, fapt datorat inițiativei unui mare filantrop, Henry Dunant, elvețianul rămas uluit de cutremurătoarea priveliște a 40.000 de morți și răniți abandonați pe câmpul de bătălie de la Solferino, din 24 iunie 1859. Șocat de suferința umană întâlnită la Solferino, Henry Dunant scrie o carte memorabilă, „Un souvenit de Solferino", difuzată apoi în toată Europa.

La 21 august 1864 se va semna Convenția de la Geneva pentru ameliorarea sorții militarilor răniți din forțele armate în campanie, act ce va stabili „primele standarde umanitare prin norme juridice obligatorii pentru state, țel urmărit cu perseverență de Henry Dunant, promotorul marilor idei umanitare, care din 1864 și până în zilele noastre s-au dezvoltat continuu cuprinzând toate zonele geografice ale planetei și întreaga societate umană”.

Convenția de la Geneva din 22 august 1864 a fost considerată ca reprezentând primul instrument juridic care a pus bazele dreptului internațional umanitar modern, act din cuprinsul căruia s-au inspirat toate celelalte instrumente de profil elaborate ulterior, acte care, în unanimitate, conțin reguli ce pun pe primul plan umanitarismul, primordialitatea omului față cu atrocitățile.

Declarația de la St. Petersburg din 11 decembrie 1868 este un prim document ce interzice sau limitează folosirea unor tipuri de arme, document în baza căruia părțile se angajează să renunțe în caz de război la folosirea de către combatanți a unor proiectile care cântăresc mai puțin de 400 grame, precum și a celor explozive sau încărcate cu substanțe inflamabile. Declarația se rezumă la a stabili reguli doar între părțile semnatare sau aderante în caz de conflict armat. Necesitatea adoptării acestui document era impus de considerente umanitare („…singurul scop pe care statele trebuie să și-l propună în timpul războiului este slăbirea forțelor militare ale inamicului…" și „…acest scop ar fi depășit prin folosirea de arme care ar agrava în mod inutil suferințele oamenilor scoși în afara luptei sau ar face moartea lor inevitabilă…" iar „.. .folosirea unor asemenea arme ar fi contară legilor umanității…", care trebuie să fie deasupra necesităților militare. Declarația de la St. Petersburg încerca să concilieze „necesitățile" războiului cu legile umanității, fără să stabilească reguli de tragere la răspundere în cazul încălcării și de către părți. La vremea respectivă toate actele ilegale cauzate de declanșarea și desfășurarea unui conflict armat erau „acuzate" expres sau tacit la încheierea păcii.

Primul act internațional ce prevede sancțiuni pentru încălcarea reglementărilor sale a fost Convenția a IV-a de la Haga din 1907, care în art. 3 stabilea: „Partea beligerantă care ar viola prevederile zisului Regulament va fi obligată la despăgubiri, de va fi cazul. Ea va fi răspunzătoare pentru toate actele săvârșite de persoanele care fac parte din forța ei armată". Era prevăzută o răspundere a statului și nu a individului, sub forma unor despăgubiri civile. Regulamentul anexat la această Convenție enunța o regulă de mare importanță pentru dreptul umanitar aflat încă la începuturile sale de codificare: „beligeranții nu au un drept nelimitat în ceea ce privește alegerea mijloacelor de lovire a inamicului", instituind mai multe interdicții privind: folosirea armelor otrăvite, de proiectile sau materii de natură a provoca suferințe inutile, de a ucide pe cel ce s-a predat, de a declara că „nimeni nu va fi cruțat" etc. Aceste interdicții nu au totuși corespondent în răspunderea judiciară penală pentru a fi întărite, admițându-se totuși că încălcarea obligațiilor impuse de către beligeranți constituie crime de război.

Conceptele: crime de război, criminali de război, răspundere penală internațională pentru crime de război au fost recunoscute ca instituții de drept internațional și bine fundamentate după primul război mondial când s-a simțit necesitatea sancționării celor vinovați pentru ororile ce au zguduit întreaga lume. Pasul inițiator 1-a constituit întocmirea de către Comisia de juriști creată la Conferința preliminariilor păcii din 1919, a listei cu violările legilor și obiceiurilor războiului, ce cuprindea 32 de fapte considerate crime de război: omoruri și masacre; terorism sistematic; torturi aplicate civililor; internarea civililor în condiții inumane; munca forțată a civililor sau a altor persoane pentru operațiile militare ale inamicului; uzurparea drepturilor suverane ale statului în timpul ocupației militare; înrolarea obligatorie de soldați luați dintre locuitorii teritoriilor ocupate; tentativele făcute pentru desnaționalizarea locuitorilor din teritoriile ocupate; jafuri; confiscarea proprietății; impunerea de contribuții și rechiziții ilegitime și exorbitante; deprecierea sistemului monetar și emiterea de bancnote false; pedepse colective; distrugerea și devastarea fără rațiune a unor proprietăți; bombardarea intenționată a localităților fără apărare; distrugerea fără motiv a edificiilor, a monumentelor istorice, edificiilor destinate cultelor, asistenței publice și învățământului; distrugerea navelor comerciale și de pasageri fără avertisment și fără precauțiuni pentru securitatea echipajelor și pasagerilor; distrugerea bărcilor de pescuit și a navelor de salvare; bombardarea intenționată a spitalelor; atacarea și distrugerea navelor-spital; violarea altor reguli instituite de Crucea roșie; folosirea de gaze ucigătoare și asfixiante; folosirea de gloanțe explozive sau expansive și alte arme inumane; ordinul de a nu cruța; rele tratamente aplicate răniților și prizonierilor de război; folosirea prizonierilor de război la lucrări neautorizate; folosirea abuzivă a drapelului alb; otrăvirea fântânilor.

Aceste încălcări imputate de țările Antantei, Germaniei învinse, nu au fost contestate de aceasta, dar insistă ca aceste infracțiuni să fie instrumentate de instanțele sale naționale.

Reguli privind răspunderea internațională pentru aceste crime, enumerate mai sus, au fost înscrise în Tratatul de pace de la Versailles, care prevedea și înființarea unui tribunal internațional pentru judecarea fostului kaiser al Germaniei, Wilhelm al ll-lea de Hohenzolern, căruia, în baza art. 227, i se aducea acuzația de „ofensă supremă contra moralei internaționale și autorității sacre a tratatelor". Conform altui articol al Tratatului (art. 229) ceilalți vinovați pentru faptele incriminate urmau să răspundă în fața tribunalelor militare naționale ale statelor împotriva cărora fuseseră comise acele cruzimi.

Chiar dacă Wilhelm al Il-lea n-a fost judecat pentru că s-a refugiat în Olanda, țară care a refuzat extrădarea sa, cu mici excepții, nici ceilalți autori de crime de război nu au fost trași la răspundere, prevederile Tratatului de la Versailles prezintă totuși o importanță juridică mare deoarece în el apar pentru prima dată în dreptul internațional noțiunea de crimă de război și reguli privind stabilirea unor instrumente juridice privind tragerea la răspundere pentru aceste crime.

Lista crimelor de război a fost completată de Comisia oficială a crimelor de război, constituită la Londra în 1943 (când s-a săvârșit infracțiunea arestării în masă, făcută la întâmplare, pentru a teroriza populația) ca răspuns acuzator la practicile de acest gen de autoritățile germane sub regimul nazist.

Statutul Tribunalului militar internațional de la Nurnberg a încercat o definire a crimelor de război în art. 6 lit. B: „Crimele de război: adică violarea legilor și obiceiurilor războiului. Aceste violuri cuprind, fără a fi limitate, asasinatul, relele tratamente sau deportarea de civili pentru munci forțate sau în orice alt scop a populațiilor civile în teritoriile ocupate, asasinarea sau relele tratamente ale prizonierilor de război sau a persoanelor aflate pe mare, executarea de ostatici, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastarea care nu este justificată de necesitățile militare".

Această definiție are caracter exemplificativ și nu limitativ, noutatea adusă noțiunii de crimă de război, stabilită de Comisia de juriști instituită de Conferința preliminariilor păcii din 1919, constând în privința conceptului „criminal de război", care poate incrimina și civili nu numai militari.

Convențiile de la Geneva din 1949 lărgesc conceptul „crime de război", interzicând fapte ce anterior nu erau considerate contrare dreptului internațional: luarea de ostatici, execuțiile fără judecată, tortura și orice tratament crud și dezonorant.

Protocolul l din 1977 adițional la convențiile de la Geneva din 1949 prezintă un element nou al crimei de război – actul medical motivat de starea sănătății – prevăzut în art. 11. în paragraful 2 al acestui articol se interzice practicarea asupra „persoanelor aflate în mâinile părții adverse", chiar și cu consimțământul lor, maltratările fizice, experimentale, „prelevările de țesuturi sau de organe pentru transplanturi, cu excepția cazurilor când aceste acte sunt justificate".

De asemenea, în art. 85 al Protocolului se enumeră la paragraful 3 infracțiunile grave ce pot fi săvârșite prin încălcarea dispozițiilor sale, iar la paragraful 4 sunt enumerate alte grave încălcări la regulile de drept internațional (practici de aparheid, atacarea monumentelor istorice, a operelor de artă sau a lăcașurilor de cult). Paragraful 5, „întărind" prevederile paragrafelor anterioare, dispune: „sub rezerva aplicării Convențiilor și a prezentului Protocol, încălcările grave ale acestor instrumente sunt considerate drept crime de război".

„Scopul noilor reglementări făcute prin Protocolul 1 din 1977 nu este de a înlocui sistemul represiv al convențiilor din 1949, ci de a-l dezvolta și consolida. Astfel, Protocolul proclamă infracțiuni grave, altele definite ca atare în Convențiile de la Geneva, la care adaugă noi infracțiuni grave, extinzându-le la noi categorii de persoane și bunuri.

Noțiunea de crimă de război s-a lărgit considerabil după cel de-al doilea război mondial.

Ineditele forme de încălcare a normelor de drept internațional, ocazionate de conflictele interetnice actuale, vor trebui incriminate și sancționate conform regulilor în vigoare și prevenite prin noi reglementări care să ducă la eradicarea violenței, a urii dintre oameni.

Crime împotriva umanității

Deși faptele și actele ce constituie crime contra umanității au o vechime concurențială cu a crimelor de război, consacrarea lor a intervenit la jumătatea secolului nostru, după cel de-al doilea război mondial, definite fiind în Statutul Tribunalului militar internațional de la Nurnberg, în art. 6 lit. a-c: „Crimele împotriva umanității: asasinatul, exterminarea, reducerea la sclavie, deportarea și orice act inuman comis contra populației civile, înainte sau în timpul războiului sau, de asemenea, persecuțiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, când aceste acte sau persecuții, indiferent dacă au constituit sau nu o violare a dreptului intern al țării în care au avut loc, au fost comise ca urmare a oricărei crime care intră în competența Tribunalului sau în legătură cu această crimă".

Definiția este cuprinzătoare și permite extensiuni asupra sferei de aplicabilitate a sancțiunilor impuse de Tribunalul internațional militar și asupra unor lipsuri în prevederile legale ale unor state ai căror cetățeni puteau fi victime ale acestor infracțiuni („…indiferent dacă au constituit sau nu o violare a dreptului intern al țării în care au avut loc…").

Ulterior, Comisia de drept internațional a O.N.U., în Protocolul de Cod al crimelor contra umanității și securității omenirii, nu numai că preia toate infracțiunile menționate în Statutul Tribunalului militar internațional de la Nurnberg, dar, pe lângă aceste crime contra umanității, pentru motive politice, rasiale sau religioase, adaugă și pe cele pentru motive sociale și culturale.

Parcurgerea noțiunii din Statutul Tribunalului de la Nurnberg conduce la ideea că sunt două categorii de crime contra umanității: o categorie constă în acte inumane săvârșite contra populației civile (asasinatul, exterminarea, sclavia etc.), și cealaltă categorie cuprinzând persecuțiile pentru motive politice, rasiale, religioase etc.

Crimele împotriva umanității sunt acte comise de autoritățile unui stat ori de către particulari care acționează cu consimțământul autorităților, acte care lezează interese ale persoanelor civile, chiar dacă se consumă în timp de pace ori de conflict armat. Este una din deosebirile dintre crimele de război (care se consumă numai în timp de conflict armat) și crimele contra umanității. Crimele de război sunt îndreptate atât împotriva combatanților cât și împotriva civililor.

Datorită particularizării lor crimele împotriva umanității au fost prevăzute și în legea penală română. Codul penal cuprinde în titlul XI, partea specială, reglementări privind noțiunea, cadrul de desfășurare, cât și pedepsele de care se fac pasibili cei ce săvârșesc asemenea fapte: art. 354 – genocidul; art. 358 – tratamente neomenoase; art. 359 – distrugerea unor obiecte și însușirea unor bunuri, iar art. 361 pedepsește și tentativa infracțiunilor de mai sus.

Crimele de război și crimele împotriva umanității pot avea o legătură între ele, dată de amploarea comiterii lor. „Se poate spune că, crimele de război ordinare se transformă în crime contra umanității când ele sunt comise în virtutea ordinelor elaborate dinainte și dobândesc, în consecință, caracterul de măsuri statale și au ca scop exterminarea masivă a ființelor umane. Este un exemplu de cantitate care se transformă în calitate".

Crimele contra umanității constituind atentate la viața, integritatea corporală, la libertatea, onoarea și demnitatea umană au fost prevăzute în legislațiile interne, dar și-n acte internaționale.

Denumirea de genocid (exterminarea ginții) a apărut în perioada interbelică, când a fost necesară folosirea unei denumiri pentru desemnarea masacrelor la care erau supuse anumite populații, popoare ori grupuri rasiale sau religioase. Acțiunea de exterminare a ginții este însă veche, coloniștii din toate timpurile au folosit întotdeauna represalii pentru ocuparea teritoriilor. Amploarea metodelor monstruoase practicate de naziști în timpul celui de-al doilea război mondial, ce au condus la exterminarea a milioane de evrei, polonezi, cehi, ruși, a determinat comunitatea internațională să ia măsurile ce se impuneau, în direcția prevenirii lor.

Genocidul (latina GENUS „neam" și caedo „ta, distrug"- una dintre cele mai grave crime împotriva umanității pentru prevenirea și combaterea căreia la 8 decembrie 1948 sub egida O.N.U. s-a încheiat în acest sens o convenție. Codul penal român, în titlul XI, art. 357, partea specială incriminează acțiunea de genocid care face parte din grupul infracțiunilor contra păcii și omenirii. Infracțiunea constă în săvârșirea scopului de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup național. etnic, rasial sau religios a vreuneia din următoarele fapte: uciderea membrilor colectivității sau grupului; vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a membrilor colectivității sau grupului; supunerea colectivității ori grupului la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică; luarea de măsuri tinzând la împiedicare nașterii în sânul colectivității sau grupului; transferarea forțată a copiilor aparținând unei colectivități sau unui grup, în altă colectivitate sau alt grup.

Sub înrâurirea forțelor progresiste de pretutindeni și, mai ales, a popoarelor care au suferit ororile agresiunii fasciste, O.N.U. a luat inițiativa luptei pe plan internațional împotriva crimei de genocid; chiar dacă mai sunt state care nu au ratificat Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (9 decembrie 1948), genocidul este și rămâne o crimă internațională condamnată de dreptul ginților, indiferent dacă s-a comis într-o țară semnatară sau ratificatoare a Convenției sau nu.

Art. 4 al Convenției stipulează. „Persoanele care au comis genocid, indiferent că sunt conducători, funcționari sau particulari" „sau unul dintre actele enumerate la articolul II vor fi pedepsite", stabilind în acest mod aria responsabilității tuturor celor vinovați, indiferent de poziția ierarhică și socială. Baza juridică a incriminării crimelor de război și crimelor contra umanității are în componență acte de drept internațional de mare putere: Acordurile încheiate de statele coaliției antifasciste (între 1941-1945); Legea nr. 10 a Consiliului de Control din Germania din 20 decembrie 1945; Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg și Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității din 26 noiembrie 1968, ca și documentul referitor la principiile cooperării internaționale în ceea ce privește depistarea, arestarea, extrădarea și pedepsirea indivizilor vinovați de crime de război și crime contra umanității, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 3 decembrie 1973.

Ultimele două documente prezintă o mare importanță juridică, menirea lor fiind de a proteja drepturile omului în caz de conflict armat și de a pedepsi făptașii crimelor de război.

Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității definește crimele de război, crimele contra umanității, inclusiv crima de apartheid și crima de genocid, precizează sfera de aplicabilitate a acestora, angajând statele să ia măsuri interne de ordin legislativ, sau de altă natură, pentru a permite extrădarea celor vinovați și pentru asigurarea imprescriptibilității acestor crime și pedepsirea celor vinovați. „Convenția consacră principiul imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, asigurându-i o aplicabilitate universală”.

Documentul adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 3 decembrie 1973, prin Rezoluția nr. 3074/XXVIII, vine în întâmpinarea necesității de a identifica și a intensifica acțiunea internațională de a depista și pedepsi criminalii de război, stabilind principiile de drept internațional care să asigure această activitate:

1. Crimele de război și crimele contra umanității, indiferent de locul sau momentul unde și când au fost comise, trebuie să facă obiectul unei anchete, iar indivizii împotriva cărora există probe că ar fi comis astfel de crime trebuie să fie căutați, arestați, traduși în justiție și, dacă sunt recunoscuți vinovați, pedepsiți;

2. Orice stat are dreptul să judece proprii resortisanți pentru astfel de crime;

3. Statele vor coopera pe baza bi și multilaterală pentru a face să înceteze și să prevină crimele de război și crimele contra umanității și să ia în acest scop măsurile care se impun pe plan național și internațional;

4. Statele își vor acorda reciproc concursul în vederea depistării, arestării și judecării indivizilor bănuiți că ar fi comis astfel de crime;

5. Indivizii împotriva cărora există probe că ar fi comis crime de război și crime împotriva umanității trebuie să fie aduși în justiție și, dacă sunt recunoscuți vinovați, pedepsiți, de regulă în statele în care au comis crimele;

6. Statele vor coopera în vederea strângerii de documente și informații care să faciliteze judecarea făptuitorilor;

7. Statele nu vor lua nici o măsură legislativă sau de altă natură care ar putea să aducă atingere obligațiilor lor internaționale în ceea ce privește depistarea, arestarea, extrădarea și pedepsirea indivizilor vinovați de astfel de acte.

Semnificația largă, politică și juridică, a tuturor instrumentelor juridice, internaționale ori naționale, nu constă numai în faptul că statele de pretutindeni au adoptat prin hotărârea lor comună diverse mijloace pentru combaterea și reprimarea crimelor internaționale, dar și în rolul lor activ, în poziția fermă de a nu lăsa nesancționate asemenea fapte.

Existența în dreptul internațional a unor numeroase acte investite cu autoritatea națiunilor lumii, unite în lupta pentru pace, prin care se condamnă săvârșirea de crime de război și crime contra umanității, creează un cadru juridic eficient pentru urmărirea și pedepsirea tuturor celor vinovați pentru comiterea unor astfel de crime, pentru împiedicarea lor de a se sustrage de la dreapta judecată a umanității.

Delicte internaționale comise

de persoane particulare

Crimele împotriva păcii și umanității, terorismul sunt acte care atrag răspunderea nu numai a indivizilor, ci și a statului, care poate răspunde material sau moral, pe când indivizii vinovați de astfel de acte pot atrage răspunderea juridică sub toate formele sale (penală, civilă, politică, morală).

„Delicta juris gentium" – fapte calificate drept infracțiuni internaționale de către convenții, acorduri, comise de către persoane particulare, împotriva cărora statele se angajează să ia măsuri legale de incriminare, urmărire. depistare și sancționare.

Enumerarea exemplificativă și nelimitativă a acestor infracțiuni este dată de varietatea relațiilor și valorilor umane care sunt atacate prin astfel de fapte, care obligă statele lumii să ia măsuri de prevenire și sancționare pe plan național și internațional.

Consecințele comiterii unor astfel de fapte îndeamnă statele să adopte măsuri legislative riguroase prin adaptarea legislației interne la dinamica vieții infracționale internaționale și prin aderarea la actele internaționale care stipulează astfel de infracțiuni.

Terorismul

Alături de pirateria maritimă și aeriană, de traficul ilicit de stupefiante, de traficul de femei și copii, de sclavie și traficul cu sclavi, de falsificarea de monedă sau difuzarea de publicații pornografice, în dreptul internațional figurează și terorismul ca infracțiune internațională comisă de persoane particulare. Faptele respective sunt calificate ca infracțiuni internaționale (delicta juris gentium) prin tratate internaționale convenite între state, care se obligă să le incrimineze și să le sancționeze prin legislația lor internă. Dicționarele definesc terorismul prin referire la diferitele acte de violență prin care persoane sau grupuri de persoane atentează la viața, integritatea corporală sau la bunurile unor demnitari, personalități politice, a membrilor de familie ai acestora ori îndreaptă asemenea acte împotriva unor grupări politice, organizații, instituții sau grupuri de persoane reunite organizat sau aflate întâmplător în localuri publice sau private. Totuși, terorismul este un fenomen social ale cărui variabile sunt prea numeroase pentru a i se da o definiție simplă și practică. După 11 septembrie 2001, s-a reproșat adesea că statele n-au fost în stare să se pună de acord asupra definirii terorismului. Critica nu este total întemeiată deoarece terorismul e definit în dreptul internațional prin indicarea actelor ce constituie infracțiuni internaționale. Singura definiție formală este dată de Convenția de la Geneva din 1937, pentru prevenirea și represiunea terorismului, conform căreia, prin acte de terorism se înțeleg faptele criminale dirijate contra unui stat și al căror scop sau natură este de a provoca teroarea la persoane sau în public. Din păcate, această convenție n-a fost semnată decât de 24 de state, iar proiectul de creare a unei curți penale internaționale de judecare a teroriștilor n-a întrunit adeziunea acestora.

Actele de terorism comise în timp de război au o conotație juridică specială. De altfel, atât războiul, cât și terorismul se bazează pe violență și pe încălcarea brutală a drepturilor și libertăților omului. Totuși, războiul este considerat, în dreptul internațional umanitar, o formă de „violență ilicită", iar terorismul rămâne întotdeauna o formă de „violență ilicită", chiar și în vremuri de război. Criteriile sigure care diferențiază aceste forme de violență în timpul războiului sunt oferite de dreptul internațional aplicabil în conflictele armate.

În primul rând, ne aflăm în fața unui act de terorism dacă persoana care comite actul de violență nu posedă statutul de combatant, căci numai membrii forțelor armate ale unui stat beligerant au dreptul legal de a participa la ostilități; și numai în războaiele civile și de gherilă nu există întotdeauna precizie în calificarea statutului de combatant.

Un al doilea criteriu de determinare a „violenței ilicite", caracteristice terorismului, decurge din regulile care reglementează, pe de o parte, protecția specială a persoanelor și, pe de altă parte, mijloacele și metodele de război utilizate: pentru a fi licit, recursul la violentă în timp de război trebuie să respecte restricții impuse de dreptul conflictelor armate, ceea ce înseamnă că și combatanții ar putea deveni teroriști dacă violează legile și obiceiurile războiului. Chiar și așa, sunt împrejurări în război în care nu este deloc ușor să separi terorismul de actele de război legitime. De aceea, pe lângă Convențiile de la Haga și de la Geneva, trebuie avute în vedere principiile fundamentale de drept internațional recunoscute în Statutul și activitatea Tribunalului de la Nurnberg, care incriminează actele de terorism comise în timp de pace și de război.

Se spune adesea că dreptul internațional al războiului e întotdeauna în urma realității pe care o reglementează, lucru valabil și pentru atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Dar el, în chiar configurația lui actuală, condamnă terorismul prin mijloace specifice. Căci terorismul, fie de stat, fie al unor organizații teroriste, lovește fără discriminare și afectează atât obiective militare, cât și populația civilă inocentă. Chiar înainte de 11 septembrie 2001 se aprecia că terorismul actual este o nouă formă de război, ceea ce a făcut să exprime și ideea unui protocol adițional special la Convențiile de la Haga și de la Geneva în acest nou domeniu. în conflictele armate internaționale, încălcarea dreptului de la Haga sau al celui de la Geneva este considerată infracțiune gravă, adică crime de război, indiferent de calitatea persoanei. Faptul că aceste încălcări grave ale legilor și obiceiurilor războiului reprezintă un recurs internațional la teroare ca metodă de război, ne face să considerăm că ele sunt în același timp forme de terorism internațional. care sunt inadmisibile și, de aceea, trebuie sancționate. în mod concret însă, doar art. 33 din Convenția a IV-a de la Geneva, din 1949, pentru protecția persoanelor civile în timp de război face referire directă la termenul de „terorism", dispunând că sunt interzise „pedepsele colective ca și orice măsuri de intimidare sau de terorism".

Și în conflictele armate fără caracter internațional sunt interzise încălcările legilor și obiceiurilor războiului cu aceeași semnificație de acte de terorism. Războaiele oferă însă, atât forțelor guvernamentale, cât și mișcării insurgente, posibilitatea de a depăși limita „violenței ilicite" și de a comite excese care să terorizeze oponenții, parcă mai mult decât în războaiele interstatale, fără un control strict al comunității internaționale.

Trebuie reamintit că Statutul Curții Penale Internaționale cu caracter permanent, adoptat la Roma, în 1998, califica astfel de excese drept crime de război, deoarece obligația respectării dreptului internațional umanitar revine atât membrilor forțelor armate guvernamentale, cât și luptătorilor părții disidente. Aceeași obligație revine și membrilor mișcărilor de eliberare naționala sau celor care luptă împotriva regimurilor rasiste, aceste tipuri de operațiuni militare făcând parte din obiectul dreptului internațional al conflictelor armate. Cu toate acestea, Organizația pentru Eliberarea Palestinei sau Congresul Național African au fost considerate organizații teroriste. După renunțarea la metodele teroriste de luptă, ele au fost recunoscute oficial și sunt astăzi la guvernare, lucru ce nu s-a întâmplat cu o altă mișcare insurgentă, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, care n-a renunțat la „politica" terorii.

În doctrina dreptului militar internațional s-a pus problema dacă acordarea statutului de combatant și partizanilor (membrilor mișcărilor de rezistentă), prin art. 44 al Protocolului Adițional 1 din 1977, la Convențiile de la Haga și de la Geneva, nu constituie o autorizare de recurgere la terorism; unele state au refuzat semnarea sau ratificarea acestui important instrument chiar din acest motiv.

Adevărul este că art. 43 si 44 din Protocol nu fac nici o distincție între combatanții armatei regulate și combatanții gherilei; toți au același statut juridic și, de aceea, toți trebuie să respecte aceleași reguli, căci toți se confruntă cu aceleași consecințe juridice în cazul violării dreptului războiului. Asta înseamnă că și partizanii care comit acte de terorism contra civililor trebuie să fie judecați și condamnați pentru faptele lor. Putem spune deci că, în dreptul conflictelor armate, terorismul internațional este interzis în orice împrejurare, necondiționat și fără excepție.

Autoritățile beligeranților ca și statele-părti la instrumentele juridice pertinente sunt obligate să urmărească în justiție orice prezumtiv criminal care ar fi comis un act de terorism. Specialiștii spun chiar că dreptul conflictelor armate ar putea servi ca model pentru o noua reglementare juridică a problemei terorismului și în timp de pace13.

Din păcate, până să se realizeze în practică acest deziderat, în arena internațională s-au produs atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Imediat după aceea și de nenumărate ori de atunci s-a spus că evenimentele respective au dat o nouă înfățișare lumii, relațiilor și dreptului internațional, că teroarea care a cuprins America reprezintă o sfidare a întregii lumi civilizate și, de aceea, reacția nu rămâne numai a victimei actului de agresiune respectiv, ci a întregii omeniri, care trebuie să se coalizeze în eradicarea acestui flagel al timpurilor noastre. Nu este vorba nici de o „cruciadă" împotriva islamismului și nici de o „răzbunare" specifică organizărilor sociale primitive, ci doar de o unire a eforturilor statelor ce compun comunitatea internațională în stoparea violenței și terorii fără limite. Dacă fenomenul a existat și înainte, ceea ce a produs mutații semnificative după 11 septembrie este faptul că din acțiuni teroriste oarecum sporadice și limitate s-a ajuns să se vorbească de „operațiuni" teroriste. Caracterizarea aceasta se referă la faptul că nu mai e vorba de inițiative individuale ori ale unor grupări minuscule, ci de pregătirea minuțioasă, după plan dinainte stabilit, a unei asociații criminale organizate care dispune atât de informații, cât și de importante resurse umane, materiale și financiare. Consecințele operațiunii sunt deosebit de grave atât prin intensitatea și efectele atacurilor, cât și prin prezumtiva arie geografică de desfășurare, fanatismul teroriștilor fiind un factor ce a isterizat întreaga civilizație occidentală. De aici și urmărea în planul reacției antiteroriste, care nu mai e o acțiune a statului-victimă împotriva unei infracțiuni internaționale definită în trecut ca fiind de „drept comun", ci o acțiune de securitate colectivă împotriva uneia din infracțiunile internaționale cele mai periculoase pentru existența și progresul societății mondiale.

Într-adevăr, prin Rezoluția nr. 1368, din 12 septembrie a.c., a Consiliului de Securitate, actele respective au fost calificate ca fiind acte de agresiune armată directă în sensul propriu al cuvântului, ceea ce dă, în conformitate cu art. 51 al Cartei Națiunilor Unite, dreptul la legitimă apărare individuală și colectivă. De amintit că un asemenea consens în cadrul Consiliului de Securitate n-a mai existat de la războiul din Coreea (în absenta reprezentantului sovietic) și de la războiul din Golf (după încheierea războiului rece).

Această decizie a Consiliului de Securitate era de așteptat, din moment ce, încă din 19 decembrie 2000, el adoptase Rezoluția nr. 1333 care reafirmă și completează rezoluții anterioare, în special Rezoluția nr. 1267, din 15 octombrie 1999.

Consiliul de Securitate a elaborat Rezoluția nr. 1333 (2000), acționând în baza capitolului VII al Cartei Națiunilor Unite (acțiunea ONU în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune), stabilind măsuri de constrângere pentru autoritățile talibane (renunțarea la asigurarea imunității pregătirii teroriștilor internaționali și a organizațiilor lor, predarea lui Osama bin Laden, închiderea taberelor teroriste de antrenament), pentru toate statele membre ale ONU (impiedicarea aprovizionarii, vânzării și transferurilor directe sau indirecte către teritoriile Afganistanului controlate de regimul taliban, retragerea personalului militar de consiliere în probleme de securitate, a naționalilor, precum și reducerea semnificativă a personalului diplomatic din Afganistan, închiderea imediată și completă a birourilor afgane pe teritoriul lor, blocarea fără întârziere a fondurilor financiare ale lui Osama bin Laden și ale autorităților asociate cu el, inclusiv cele din organizația AI-Quida, oprirea operațiunilor cu narcotice), pentru Secretarul general al ONU (numirea unui comitet de experți pentru monitorizarea embargoului privind armamentul și închiderea taberelor de pregătire a teroriștilor, consultarea cu principalele state membre în aplicarea măsurilor respective, raportarea implementări lor și analizarea implicațiilor umanitare) ca și pentru organizațiile regionale care trebuie să acționeze strict și în acord cu prevederile Rezoluției 14.

În aceeași direcție au acționat și alte organizații intenționale, inclusiv statele membre ale Ligii arabe sau ale Conferinței islamice, chiar dacă pentru acestea din urmă au existat unele nuanțe de exprimare. Consiliul Nord-Atlantic a confirmat calificarea acțiunilor teroriste din 11 septembrie ca acte de agresiune, acționând – după prezentarea de către SUA a probelor privind organizarea atentatelor în afara teritoriului american – pentru prima dată în existența NATO a art. 5 al Tratatului care conține clauza de apărare comună în cazul unui atac împotriva unui stat membru. România s-a integrat prompt în eforturile internaționale de combatere a terorismului, Parlamentul adoptând declarații prin care atacurile teroriste sunt considerate ca fiind îndreptate împotriva principiilor și valorilor democratice, a libertății, păcii și stabilității internaționale, adevărate crime în masă pe care lumea civilizată nu le poate accepta, deoarece sunt comise într-un dispreț total față de viața umană și nu pot fi justificate prin nimic. Acestea fac deserviciu chiar și celor care le practică, deoarece provoacă doar tensiuni, instabilitate și insecuritate.

Prin Hotărârea nr. 21 a forului legislativ al țării, România, ca partener strategic al SUA și membru al Parteneriatului pentru Pace, și-a manifestat decizia de a participa ca aliat de facto al NATO, împreună cu statele membre ale NATO si cu ceilalți parteneri și aliați ai acestora, la combaterea terorismului internațional prin toate mijloacele, inclusiv militare. în acest scop, la solicitarea NATO, România va pune la dispoziția acesteia, în sprijinul operațiunilor de răspuns împotriva terorismului, facilitățile oferite de spațiul aerian, terestru și maritim național.

Dacă dreptul internațional actual a făcut confirmări importante privind calificarea operațiunilor teroriste ca fiind ilicite, ceea ce nu putuseră preciza nici Convențiile de la Londra privind definirea agresiunii și nici Rezoluția nr. 3314/1974 în aceeași materie, reversul medaliei este că operațiunile individuale și colective antiteroriste nu pot fi decât legitime, la fel ca orice acțiune de legitimă apărare individuală sau colectivă împotriva unui act de agresiune desfășurata în virtutea art. 51 al Cartei ONU și, mai mult, autorizată de Consiliul de Securitate ca unic organism de decizie în problemele militare ale păcii și securității internaționale.

Operațiunea antiteroristă are trăsături specifice care o deosebesc esențial de acțiunile de război: adversarul este greu de identificat, rețelele sale acționând în mod conspirativ, de unde și considerarea statelor-gazdă ale organizațiilor teroriste drept ținte militare; spre deosebire de războiul clasic, in care începerea si încetarea stării de beligeranta sunt marcate de declarația de război și de armistițiul general ori încheierea tratatului de pace, într-o operațiune militară antiteroristă nu puteam avea decât avertismente de încetare a atentatelor, iar lupta va fi dusă până la lichidarea intențiilor teroriste, fără posibilitatea de negociere; probleme deosebite pune aplicarea principiului discriminării între combatanți și civili, între obiective militare și bunuri civile, ca și aplicarea strictă a regimului juridic al mijloacelor și metodelor de război în condițiile în care adversarul nu are nici un fel de scrupule în acest sens; pe de altă parte, în ceea ce privește protecția umanitară în timp de conflict armat, coaliția antiteroristă trebuie să respecte victimele de război și persoanele neimplicate în luptă, în timp ce e de așteptat ca teroriștii să nu aibă nici o milă nu numai față de adversarii răniți ori capturați, ci chiar față de propria lor populație civilă pe care sunt tentați s-o folosească metodic drept scut uman, disimulând obiective militare în speranța că atacatorul va renunța la acțiune; imposibilitatea existenței neutralității într-un astfel de conflict, multe state arabe fiind de acord cu acțiunea de respingere a terorismului, unele din ele punând doar condțtia ca operațiunile să se desfășoare sub egida ONU.

În aceste condiții, coaliția antiteroristă are de depășit două restricții majore. Prima ar fi renunțarea la pretenția de a avea „zero pierderi" de partea sa, într-un astfel de război, așa cum s-a întâmplat în cazul represaliilor împotriva lugoslaviei din 1999. De altfel, chiar denumirea operațiunii de „sacrificiu pentru libertate" (operațiunea internă în SUA fiind denumită „Justiție infinită") încearcă să determine opinia publică să înțeleagă că un astfel de război presupune și victime umane, nu numai cheltuieli materiale și financiare, mai ales în faza terestră a operațiunii. A doua restricție ar fi nivelul acceptabil al pierderilor colaterale produse inamicului, adică respectarea cu strictețe a principiului proporționalității prin care dreptul conflictelor armate admite existența unor pierderi și pagube civile incidentale, care însă trebuie să nu fie excesive față de avantajul concret și direct așteptat, deși avantajul militar este imens – eradicarea terorismului – coaliția antiteroristă trebuie să manifeste maxim de prudență și să ia toate precauțiile necesare pentru limitarea pierderilor colaterale căci altfel va pierde dacă nu întreg războiul, măcar pe acela mediatic. Toate acestea demonstrează de ce relațiile internaționale și dreptul internațional sunt atât de diferite după 11 septembrie 2001.

Rămâne ca viitorul să confirme sau nu aceste tendințe de evoluție.

CAPITOLUL 4

ORGANISME INTERNATIONALE DE SOLUTIONARE

A CONFLICTELOR ȘI INSTANTE INTERNAȚIONALE

DE JUDECATĂ

Preocuparea comunității internaționale pentru soluționarea unor conflicte interstatale ori pentru împiedicarea și sancționarea comiterii unor infracțiuni internaționale a condus la apariția în timp a unor organisme care să soluționeze aceste probleme:

• Curtea Permanentă de Arbitraj;

• Curtea Permanentă de Justiție Internațională;

• Curtea Internațională de Justiție;

• Tribunalele Militare Internaționale de la Nurnberg și Tokio

• Curtea Penală Internațională

Curtea Permanentă de Arbitraj

Este o instituție ce constă în rezolvarea unor diferende între state, arbitrajul este cunoscut încă din antichitate o persoană sau un stat ales de părți și a cărui hotărâre, potrivit înțelegerii prealabile, devine obligatorie. Pe cale convențională părțile dintr-un diferend, prin compromis, se înțeleg să recurgă la arbitraj. Sentința arbitrală nu are forța juridică absolută, aplicându-se doar statelor care au recurs la arbitraj și nu e întotdeauna obligatorie pentru acestea.

La cea de-a doua Convenție de la Haga din 1907 s-a prevăzut înființarea unei Curți Permanente de Arbitraj cu trei organe distincte:

Consiliul permanent administrativ al Curții; Biroul Internațional al Curții și Curtea de Arbitraj propriu-zisă.

Curtea Permanentă de Arbitraj nu a avut o activitate bogată (doar 23 de cauze), deoarece în 1920 a fost înființată și Curtea Permanentă de Justiție Internațională, iar competențele lor suprapunându-se, ultima avea prioritate în soluționarea cauzelor.

Curtea Permanentă de Justiție Internațională

După primul război mondial apare prima instanță cu caracter judiciar. Curtea Permanentă de Justiție Internațională, care, spre deosebire de tribunalele arbitrare, prezintă o organizare permanentă. Asemănător acestora, însă, ea se poate sesiza numai în baza acordului dintre părți. Pe lângă atribuții jurisdicționale Curtea a avut și atribuții de a da avizul consultativ, cu caracter neobligatoriu. Existența ei nu a fost îndelungată, 1940 fiind anul încetării funcționării ei de fapt, iar 1947 a adus desființarea ei în mod expres, activitatea ei fiind preluată de Curtea Internațională de Justiție, ca „succesoare" din punct de vedere juridic.

Curtea Permanentă de Justiție Internațională a fost înființată în temeiul art. 4 din Pactul Ligii Națiunilor, pe când curtea Internațională de Justiție este organul juridic permanent al Organizației Națiunilor Unite.

Curtea Internațională de Justiție

Este înființată în 1946, dispozițiile privind activitatea ei regăsindu-se în Carta O.N.U. și în regulamentul ei, adoptat în același an.

Alcătuire: Curtea cuprinde 15 judecători aleși pe o durată de 9 ani (cinci din ei fiind realeși la fiecare trei ani), concomitent și separat de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate, pe criterii cum sunt: înalte calități morale; îndeplinirea condițiilor cerute în țările lor spre a fi numit în cele mai înalte funcții judiciare; competență în dreptul internațional; posibilitatea că prin alegerea lor Curtea să fie compusă din reprezentanți ai principalelor sisteme juridice internaționale.

Competență: Curtea judecă doar diferendele dintre statele părți la Statutul ei, numai la sesizarea acestora, fără să admită acestora, fără să admită sesizări ale persoanelor fizice sau din partea organizațiilor internaționale. Statele părți pot supune diferendele soluționării de către alte organe jurisdicționale, nefiind obligate să apeleze exclusiv la serviciile Curții Internaționale de Justiție, prin urmare aceasta are o competență („ratione materiae") facultativă, respectându-se suveranitatea statelor. Pe lângă hotărârile obligatorii pe care le dă, Curtea Internațională de Justiție mai poate da și avize consultative neobligatorii, cu caracter de recomandare.

În soluționarea litigiilor. Curtea Internațională de Justiție aplică prevederile convențiilor internaționale, precum și hotărâri judecătorești și elemente de doctrină; soluțiile date sunt raportate imediat la o gamă largă de principii și reguli de drept internațional.

Hotărârile ce nu se îndeplinesc datorită refuzului uneia din părți sunt rezolvate, la cererea celorlalte părți, de către Consiliul de Securitate, care poate face recomandări sau poate hotărî măsurile necesare executării hotărârilor de acest fel.

Cele trei instituții de drept internațional analizate mai sus soluționează doar conflicte interstatale nu și conflicte apărute între stat și indivizi, fie naționali, fie străini. Dacă în diferendele dintre state acestea sunt egale juridic, în cazul infracțiunilor comise de indivizi instanțele de judecată impun față de aceștia raporturi de putere. Reprimarea infracțiunilor la dreptul internațional, ca mijloc de protecție a ființei naționale a statelor și ca o garanție pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a fost o veche preocupare a oamenilor de drept. Punerea în aplicare a dezideratului acesta a fost posibilă prin instituirea unor jurisdicții extraordinare de moment ca:

• Tribunalul interaliat pentru judecarea kaiserului Wilhelm al II-lea- în 1919;

• Tribunalele militare internaționale de la Nurnberg și Tokio

Aceste instanțe au avut menirea să tragă la răspundere principalii vinovați de comiterea abominabilelor crime în cursul celor două războaie mondiale și să incrimineze prin actele lor noi fapte drept crime internaționale.

Tribunalele Militare Internaționale de la Nurnberg și Tokio

Tribunalul Militar de la Nurnberg

Tribunalul Militar Internațional de la Nurnberg nu era o instanță de judecată în sensul propriu al cuvântului, ci era o jurisdicție de excepție creată de statele victorioase pentru a judeca persoanele vinovate de atrocități, numai din tabăra inamică lor, cu toate că și statele învingătoare au comis aproape în egală măsură crime de război. Tribunalul era internațional. dar alcătuit numai din judecători ai statelor învingătoare. statele învinse neavând nici un reprezentant, așa cum cerea principiul echității și justiției.

Tribunalul era competent să judece „ratione materiae" crimele contra păcii, crimele de război și crimele contra umanității, iar „ratione personae" pe marii criminali de război ai Axei, ale căror crime sunt fără localizare geografică.

Tribunalul era îndrituit: a) de a judeca în lipsă acuzații, când aceștia nu erau depistați; b) de a-i condamna pe inculpați la o pedeapsă justă, chiar la moarte; c) de a aplica o pedeapsă suplimentară, cum ar fi confiscarea averii dobândite ilegal de condamnat.

Drepturile acuzaților constau în:

– a se apăra în instanță, fie personal, fie prin apărători;

– a prezenta Tribunalului, fie personal, fie prin apărători probele în apărarea lor.

Tribunalul avea în componență 4 membri, câte unul din fiecare stat semnatar al Acordului de la Londra, plus 4 supleanți în același fel aleși. Judecătorii componenți ai instanței au fost, de regulă. militari, iar procedura a fost simplificată.

Pe lângă Tribunal funcționa și o Comisie de instrucție și urmărire a marilor criminali de război naziști formată din reprezentanți ai Ministerului Public din țările părți ale Acordului, ce aveau ca sarcină adunarea de probe împotriva marilor criminali de război și punerea la dispoziția Tribunalului a acestor probe.

Sentințele pronunțate de Tribunal erau nerecurabile. După 403 ședințe publice, în care a audiat 116 martori, la 1 octombrie 1946 Tribunalul Militar Internațional de la Nurnberg a condamnat 19 persoane (12 la pedeapsa capitală, 3 la muncă silnică pe viață, 4 la închisoare între 10 și 20 de ani) și au fost achitate 3 persoane.

Gestapoul, S.S-ul și conducerea Partidului Nazist au fost declarate criminale.

Tribunalul Militar Internațional de la Tokio

Condițiile capitulării necondiționate a Japoniei au fost stabilite la Conferința de la Moscova din 16-26 decembrie 1945, la care a participat U.R.S.S., S.U:A. și Marea Britanie, China urmând să adere ulterior. Conferința a decis crearea unei comisii pentru Extremul Orient, competentă între altele să urmărească, să judece și să pedepsească pe criminalii de război japonezi. Prin proclamația din 19 ianuarie 1946 a fost instituit Tribunalul Militar Internațional pentru urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient.

Statutul Tribunalului era, cu mici diferențe, foarte asemănător cu cel al Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg. în schimb, structura Tribunalului era complet diferită, S.U.A. având rolul esențial în constituirea tribunalului., Astfel, președintele și judecătorii erau numiți de Comandantul Suprem (care era american) dintre candidații desemnați de statele participante.

Apărătorii acuzaților, care erau nu numai japonezi ci și din țările occidentale, au invocat aceleași argumente ca și cei de la Nurnberg , însă toate au fost respinse.

Tribunalul nu avea în competență decât judecarea persoanelor vinovate pentru crime de război, nu și organizații, iar sentințele puteau fi recurate.

Tribunalul a pronunțat sentințele la 12 noiembrie 1948 prin care 7 persoane au fost condamnate la moarte, 11 la închisoare pe viață, iar 7 la detenție pe diferite termene.

Celor două Tribunale Militare Internaționale li s-au adus critici, atât concomitent activității lor, cât și posterior, critici ce vizau constituirea, componența, competența, acuzațiile etc.

Tribunalele au fost jurisdicții de excepție create de statele victorioase pentru a judeca persoanele vinovate de atrocități, numai din tabăra inamicilor, însă Statutul Tribunalului Militar Internațional exprima dreptul internațional în vigoare din momentul creării sale, iar statul german fiind practic desființat în momentul acesta, un reprezentant al său în instanța nou creată nu-și justifica prezența în opinia celor ce au conceput și înființat Tribunalul Militar Internațional.

Tribunalul a respins ideea responsabilității de stat și a consacrat principiul răspunderii individuale, realist, echitabil și eficient în revenirea și combaterea actelor criminale.

Tribunalele au argumentat faptul că au admis noțiunea crimelor contra păcii și umanității ca parte integrantă în dreptul internațional sprijinindu-se pe prevederi ale Tratatului de la Versailles și din pactul Briand-Kellog.

Tribunalul a subliniat că: „a dezlănțui un război de agresiune este crimă internațională supremă, care nu se deosebește de celelalte crime de război decât prin faptul că ea le conține pe toate".

Statutul Tribunalului de la Nurnberg dă o primă definiție crimelor de război, în art. 6, extinzând aria conceptului „criminal de război" și asupra civililor ori funcționarilor civili vinovați de astfel de crime.

La lit. b și c ale art. 6 din Statut erau cuprinse la crime de război și crime contra umanității și faptele următoare: Jertfirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastarea nejustificată de necesitățile militare". „Atât actul de acuzare colectiv, cât și cele ale fiecărui acuzat în parte menționau printre faptele săvârșite jefuirea colecțiilor artistice precum și distrugerea intenționată anumitor localități, fără a fi impuse de necesitățile militare. Astfel, s-a stabilit în culpa lui Rosenberg de a fi jefuit muzee și biblioteci și confiscarea de opere de artă și colecții; a lui Goring jaful; a lui Keitel distrugerea de localități; a lui Frank jaf și distrugere; a lui Alfred Jodi distrugerea intenționată de orașe etc.

Este regretabil faptul că și după ce au fost denunțate crimele internaționale și vinovații au fost condamnați de cele două Tribunale Militare Internaționale fapte incriminate de aceste instanțe au fost comise din nou, cu ocazia unor conflicte zonale noi ori ca urmare a instaurării unor regimuri rasiale ori dictatoriale.

Măsura instituirii unor tribunale pentru judecarea acestor din urmă fapte nu a mai fost luată. Conflictele armate internaționale sau neinternaționale izbucnite după 1945, războaiele anticoloniale (Indonezia, Indochina, Algeria, Mozambic) ori de eliberare națională, ori lupta antirasistă, contra apartheidului (Rhodesia, Africa de sud) la care face referire și protocolul l din 1977, au fost tot atâtea prilejuri de încălcare a drepturilor omului, de comitere de crime internaționale.

La nivel continental au fost create organizații nemilitare care să vegheze la respectarea drepturilor omului și ale popoarelor, care să implice situațiile de criză ori de conflict generatoare de crime, organizații cu competențe semijudiciare, dar care indirect obligă statele să ia măsuri de soluționare a încălcărilor dispozițiilor de drept internațional; Consiliul Europei, fondat în 1949, cu două mecanisme proprii de protecție a drepturilor omului; Comisia europeană a drepturilor omului și Curtea europeană a drepturilor omului; iar la nivelul continentului american Convenția americană relativă la drepturile omului, înființată în 1969, ce și-a impus la rândul ei mecanisme de protecție a acestor drepturi: Comisia internațională a drepturilor omului și Curtea internațională a drepturilor omului.

Curtea Penală Internațională

Jurisdicția Curții

Curtea Penală Internațională a fost creată ca instituție jurisdicțională permanentă cu competență obligatorie pentru statele părți la Statutul acesteia. Jurisdicția acesteia este complementară jurisdicțiilor penale naționale. Statutul Curții a fost adoptat printr-o convenție între state și a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul O.N.U. Urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curții este la Haga.

Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat – parte la Statut.

Competența materială a Curții.

Curtea este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracțiuni deosebit de grave – definite prin exemplificare în Statutul Curții Internaționale Penale – care aduc atingere intereselor ansamblului comunității internaționale:

a. crime de genocid;

b. crime împotriva umanității;

c. crime de război;

d. crime de agresiune.

a) Crima de genocid este definită drept „orice acte comise cu intenția de a distruge, în tot sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios prin:

•uciderea membrilor grupului;

•atingerea gravă a integrării fizice și psihice a membrilor grupului;

•supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care să conducă la distrugerea sa fizică totală sau parțială;

•măsuri vizând împiedicarea nașterilor în cadrul grupului;

•transferul forțat de copii de la un grup la altul.

b) Prim crime contra umanității se înțelege oricare dintre actele menționate în continuare, atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populației civile: ucidere, exterminare, sclavie, deportare sau transfer forțat de populație, condamnarea la închisoare sau alte forme de privare gravă de libertate, tortură, viol, sclavie sexuală, prostituție forțată, sarcină sau sterilizare forțată sau orice altă formă de violență sexuală de gravitate comparabilă, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în funcție de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, crima de apartheid și alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferințe puternice și care aduc atingere gravă integrității fizice sau mentale.

c) Curtea este competentă să judece crimele de război, în special acele crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de război se înțelege, în virtutea Convențiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar și al altor convenții și cutume internaționale:

• omuciderea intenționată;

• tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experiențele biologice;

• provocarea cu intenție a unor suferințe puternice sau a unor atingeri grave a integrității fizice;

• distrugerea și însușirea de bunuri, nejustificată de necesități militare și executarea pe o scară largă, în mod ilicit;

• constrângerea unui prizonier de război să servească interesele unei armate străine;

• privarea intenționată a unui prizonier de război de dreptul la un proces echilibrat;

• deportarea sau arestarea ilegală;

• luarea de ostatici;

• lansarea de atacuri deliberate împotriva populației civile și a bunurilor acesteia;

• lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare și de menținere a păcii;

• lansarea unui atac deliberat atunci când este evident că acesta va produce pierderi de vieți și pagube materiale în rândul populației civile;

• uciderea sau rănirea combatanților inamici după ce aceștia s-au predat;

• portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci când are drept urmare pierderea de vieți sau rănirea gravă a adversarului;

• stabilirea de către puterea ocupantă a unei părți din populația sa în teritoriul ocupat, precum și transferul în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui a unei părți sau a totalității populației băștinașe;

• lansarea de atacuri deliberate împotriva construcțiilor destinate uzului religios, educativ, artistic, științific sau caritabil, precum, și împotriva monumentelor istorice și a spitalelor, atunci când acestea nu sunt obiective militare;

• supunerea prizonierilor la experiențe medicale și științifice;

• distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci când nu sunt impuse de necesități militare;

• obligarea naționalilor părții adverse la participarea la operațiuni de război îndreptate împotriva propriei țări;

• jefuirea localităților ocupate;

• utilizarea otrăvurilor, a gazelor asfixiante, precum și a armelor de natură să provoace inamicului suferințe inutile;

• atingerea demnității persoanei, prin tratamente

umilitoare și degradante;

• violul, sclavia sexuală, prostituție fortată; sterilizarea forțată;

• utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forțe militare;

• atacurile deliberate împotriva clădirilor, materialelor, unităților și mijloacelor de transport sanitare care utilizează semnalele distinctive prevăzute prin Convențiile de la Geneva;

• înfometarea deliberată a civililor;

• înrolarea tinerilor sub 15 ani.

Actele enumerate în cadrul acestor definirii nu sunt imitative.

Competența personală

Curtea este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea infracțiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani. Calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de președinte de parlament, de demnitar sau funcționar public nu exonorează pe autorul faptei de răspunderea penală în fața Curții și nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei, imunitățile sau regulile de procedură speciale care însoțesc calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea să își exercite competența față de persoanele în cauză. Răspunderea penală a persoanelor fizice este o răspundere individuală. Nu se admite răspunderea colectivă a acestora.

Comandanții militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal în fața Curții și pentru crimele comise de către forțele plasate sub comanda și controlul lor efectiv.

Sesizarea Curții

Curtea devine competentă să judece persoanele fizice care au comis crime împotriva unui stat parte la Statut în următoarele situații;

a. prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte;

b. prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate

al ONU;

c. prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei

anchete în legătură cu comiterea unei infracțiuni.

Condiții de administrare a unei cauze

O cauză nu este considerată admisibilă de către Curte, atunci când:

a) Crima a făcut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauză, mai puțin atunci când acest stat nu a dorit sau a fost incapabil să efectueze ancheta.

b) Persoana vizată a fost deja judecată pentru faptele care fac obiectul plângerii, conform principiului „non bis in idem" nimeni nu poate fi judecat de către Curte sau de către altă instanță pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat deja de către Curte.

c) Cauza nu prezintă suficientă gravitate pentru a fi judecată de către Curte.

Dreptul aplicabil

Curtea, în judecarea cauzelor, aplică prevederile Statului, Convențiile de la Geneva privind dreptul umanitar, alte convenții și cutume internaționale. De asemenea, sunt aplicabile cauzele, principiile generale ale dreptului penal; legalitatea incriminării și a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penală individuală.

Cauze care înlătură responsabilitatea penală.

Acestea sunt:

bolile psihice care împiedică conștientizarea

caracterului infracțional al faptei;

b. starea de intoxicare provocată involuntar, care

împiedică conștientizarea caracterului infracțional al

faptei;

c. legitima apărare;

d. constrângerea prin amenințarea cu moartea sau

atingerea gravă a integrității fizice;

e. comiterea crimei de către alte persoane;

f. alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea

Curții.

Nimeni nu poate fi răspunzător și nu poate fi pedepsit pentru o crimă de competența Curții decât atunci când elementul material al crimei a fost săvârșit cu intenție și în cunoștință de cauză.

Eroarea de fapt și eroarea de drept nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, nu îl exonerează de răspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau civil. Singura excepție o constituie cazul în care persoana în cauză nu a realizat că ordinul e ilegal. Potrivit Statutului Curții, ordinul de a comite un genocid sau o crimă împotriva umanității este evident ilegal.

Crimele care sunt de competența Curții sunt imprescriptibile.

Structura Curții

Curtea se compune din: o cameră preliminară, o cameră de primă instanță și o cameră de apel, un oficiu al Procuraturii și Grefa. Curtea are în componență 18 judecători; aleși dintre cei mai reputați specialiști în domeniu, având cetățenia statelor părți la Statut, dar nu mai mult de un reprezentant al unui stat. Judecătorii au un mandat de 9 ani și nu pot fi realeși. Curtea este condusă de președinte.

Curtea beneficiază pe teritoriul statelor-părți la Statut de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecătorii, Procurorul, procurorii adjuncți și Grefierul beneficiază, în exercitarea atribuțiilor lor, de privilegiile și imunitățile acordate șefilor misiunilor diplomatice. După expirarea mandatului, ei continuă să beneficieze de imunitate împotriva oricărei proceduri legale în legătură cu declarațiile date sau actele realizate în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

Limbile oficiale ale Curții sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza și rusa.

Procedura în fata Curții

Procedura comportă mai multe etape:

a. sesizarea procurorului;

b. procedura în fața Camerei preliminare;

c. procedura în fața autorităților statului național;

d. procedura în fața Camerei de primă instanță;

e. pronunțarea sentinței;

f. procedura în fața Camerei de apel.

Procurorul poate să solicite arestarea persoanei, măsura pe care o dispune Camera preliminară pe baza convingerii că sunt motive rezonabile de a crede că persoana în cauză a comis crime și că arestarea este necesară pentru a garanta prezența acesteia în fața instanței, împiedicarea obstrucționării anchetei, precum și a comiterii unei alte crime.

Statul parte care primește cererea de arestare trebuie să ia imediat măsuri pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislații și Statutului Curții. Persoana arestată este imediat deferită autorității judiciare competente a statului de detenție, care verifică dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea persoană, dacă procedura de arestare a fost respectată și dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză. Persoana arestată are dreptul de a cere punerea în libertate provizorie, cererea fiind examinată de autoritatea competentă a statului de detenție, decizia finală aparținând însă Camerei preliminare.

Persoanele supuse anchetei au următoarele drepturi:

a. nu pot fi obligate să depună mărturie împotriva lor înseși sau să se declare vinovate;

b. nu pot fi supuse nici unei forme de constrângere sau

amenințare și nici torturii sau vreunui tratament crud, inuman sau degradant;

c. beneficiază gratuit de interpret, atunci când este necesar;

d. nu pot fi arestate sau reținute în mod arbitrar.

Atunci când este suspectată de comiterea unei crime, persoana care urmează să fie interogată are următoarele drepturi:

a. de a fi informate înaintea interogatoriului că există motive pentru a o suspecta de comiterea crimei;

b. de a păstra tăcerea. Fără ca acest fapt să fie luat în

considerare pentru a determina culpa sau nevinovăția persoanelor anchetate;

c. de a fi asistate de un apărător ales sau, în cazul în care nu are un astfel de apărător, de un apărător din oficiu, în mod gratuit;

d. de a fi interogate în prezența apărătorului său.

Procesul are loc la sediul Curții, în prezența acuzatului. Procesul se desfășoară potrivit principiului publicității și al contradictorialității dezbaterilor. Singura excepție de la principiul publicității o constituie cazul în care Camerele Curții, pentru a proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispune ca o anumită parte a procedurii să se desfășoare cu ușile închise.

Curtea poate indica, atunci când este cazul, reparațiile pe care cel condamnat este obligat să le acorde victimelor sau urmașilor acestora.

Curtea poate pronunța împotriva unei persoane declarată vinovată o sentință de condamnare de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate, detenția pe viață. Pedeapsa închisorii poate să se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum și cu confiscarea profiturilor și bunurilor câștigate direct sau indirect prin crimă, fără a prejudicia însă drepturile terților de bună-credință.

Prin decizia Adunării Statelor-părti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea victimelor, în care se vărsa și amenzile dispuse de Curte.

Sentința de condamnare pronunțată de prima instanță poate să facă obiectul apelului. Atât condamnatul cât și Procurorul, pot fac apel împotriva sentinței primei instanțe. Hotărârea Camerei de apel se dă cu votul majorității judecătorilor, în ședința publică și este motivată.

Executarea sentințelor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se realizează pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cel e care s-au declarat dispuse să primească condamnați. Sentința de condamnare este executorie pentru statele-părți, care nu o pot modifica.

Adunarea statelor părți

Statele-părți la Statutul Curții constituie Adunarea statelor, în care fiecare stat-parte dispune de un reprezentant. Printre atribuțiile Adunării se numără stabilirea bugetului Curții, emiterea de recomandări către Comisia preparatoare, modificarea numărului de judecători ai Curții, verificarea rapoartelor de activitate ale Biroului Adunării și examinarea situațiilor în care un stat-parte nu cooperează cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un președinte și din 18 membri, aleși pentru 3 ani, având posibilitatea creării altor organe subsidiare considerate necesare. Președintele curții, Procurorul și Grefierul participă la reuniunile Adunării și ale Biroului.

Nu sunt admise rezerve la Statutul curții.

Tribunalele penale speciale

La nivelul internațional, au fost constituite instituții jurisdicționale penale, cu competență specială și cu o durată temporară de activitate, limitată la soluționarea cazurilor pentru car au fost create. Din această categorie de instituții jurisdicționale fac parte:

Tribunalul Militar internațional de la Nurnberg

Acesta a fost constituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmărirea și pedepsirea principalilor criminali de război. A funcționat între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. în baza Statutului de funcționare. tribunalul putea să aplice pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă. Statele părți la acordul de înființare a Tribunalului aveau obligația de a preda instituției, spre judecare, criminalii de război.

Tribunalul penal internațional pentru judecarea și pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea dreptului internațional umanitar pe teritoriul fostei lugoslavii

A fost creat prin rezoluția 808 (1993) a Consiliului de Securitate al O.N.U. Tribunalul este o instanță jurisdicțională ad-hoc, mandatul său fiind limitat la judecarea actelor comise în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1991 și până în momentul restabilirii păcii.

Tribunalul este competent să se pronunțe în legătură cu fapte care constituie grave încălcări ale dreptului umanitar internațional, reglementate de Convențiile de la Geneva, sau pe cale cutumiară (crime de genocid, crime împotriva umanității, epurări (etnice, deportări, transfer ilegal de populație, extrădări, ucideri etc.).

Persoanele care răspund în fața Tribunalului sunt autorii, complicii și instigatorii la comiterea faptelor menționate mai sus, precum și superiorii pentru faptele subordonaților.

Tribunalul are un organ propriu de instrucție și urmărire condus de un procuror, numit de consiliul de Securitate al O.N.U. pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Tribunalul este constituit din 11 judecători, aleși de Adunarea Generală a O.N.-U., la propunerea Consiliului de Securitate, având un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit.

Procurorul poate fi sesizat de organele O.N.U., de state și organizații guvernamentale sau neguvernamentale. Sunt admisibile și plângerile individuale deferite de victime.

Tribunalul are două grade de jurisdicție:

a. două camere pentru judecată în primă instanță;

b. o cameră de apel compuse din 5 judecători.

O persoană judecată de Tribunal nu mai poate fi judecată de o instanță penală națională pentru aceeași faptă, conform principiului non bis in idem.

Tribunalul nu poate să aplice pedeapsa cu moartea.

Tribunalul internațional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid și alte violări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor învecinate.

S-a instituit prin rezoluția 955 (1994) a Consiliului de Securitate al O.N.U. Organizarea, competența și procedura de judecată a acestui Tribunal sunt similare cu cele ale Tribunalului pentru fosta lugoslavie, cu precizarea că, în acest caz a fost vorba de un conflict la nivel național, spre deosebire de cel din lugoslavia care prezintă atât elementele unui conflict național, cât și internațional.

CAPITOLUL 5

TENDINTE ACTUALE PRIVIND REPRIMAREA CRIMELOR DE RĂZBOI ȘI ÎMPOTRIVA UMANITĂTII

Trăsăturile sistemului de represiune la

crimele de război și crimele contra umanității

Sistemul de represiune al dreptului internațional umanitar a fost creat după 1945 prin Statutul Tribunalelor militare internaționale de la Nurnberg și Tokio și prin Convențiile de la geneva din 12 august 1949 pentru protecția victimelor de război și prin Protocolul l adițional la aceste convenții din 8 iunie 1977. Inovatia pe care o aduc Convențiile de la Geneva din 1949 și protocoalele lor adiționale constau în faptul că statele părți se angajează nu numai să respecte dispozițiile acestora, ci și „să facă să fie respectate" (de către alții, evident) „în toate împrejurările".

Această inovație are la bază dispozițiile art. 60 par. 5 din Convenția de la Geneva din 22 mai 1969 potrivit căruia normele de protecție a drepturilor omului și dreptului umanitar au caracter de „cogens gentium". De altfel, în articolele finale ale Convențiilor de la Geneva din 1949 se prevede că statele ce denunță aceste convenții vor continua să fie legate de principiile fundamentale ale dreptului internațional, așa cum rezultă ele din obiceiurile popoarelor civilizate, din legile umanității și din exigențele conștiinței publice. Aceasta era în fond o formă modificată a clauzei Martens cuprinsă în Preambulul Convențiilor de la Haga din 1899 (II) și 1907 (IV): „Până la elaborarea unui corp mai complet al legilor războiului, înaltele părți contractante declară că în cazurile care nu au fost prevăzute în reglementările adoptate de ele, locuitorii și beligeranții rămân sub protecția și sub reglementarea principiilor dreptului ginților, așa cum rezultă ele din obiceiurile stabilite de popoarele civilizate, din legile umanității și din imperativele conștiințe publice".

În principiu, sistemul convenit în cuprinsul Convențiilor de la Geneva din 1949 și al Protocoalelor adiționale din 1977 impune trei categorii de obligații statelor:

• să incrimineze în legislația lor națională anumite categorii de infracțiuni;

• să sancționeze persoanele care comit infracțiuni de natura celor incriminate;

• să asigure anumite garanții de procedură pentru inculpați.

Sistemul de represiune în vigoare la momentul actual prezintă următoarele trăsături:

a). răspunderea penală se pune numai pentru infracțiunile grave la Convențiile de la Geneva și la Protocolul I;

b) caracterul unitar al sistemului de represiune;

c) sistemul represiv conține procedura de urmărire, judecare a infractorilor și competența tribunalelor, precum și prevederile referitoare la: drepturile și mijloacele de apărare; dreptul de recurs; notificarea judecării; executarea pedepselor; regimul penitenciarelor.

Statele au obligația să reprime „infracțiunile grave" și să ia măsurile necesare pentru încetarea tuturor actelor contrare dispozițiilor Convențiilor și Protocoalelor.

Infracțiunile grave sunt considerate crime de război și din art. 6 pct. b al Statutului Tribunalului militar internațional de la Nurnberg rezultă că acestea sunt: „violări ale legilor și obiceiurilor războiului". Aceste violări cuprind, fără a fi limitate: asasinatul, rele tratamente sau deportarea civililor pentru munci forțate sau în orice alt scop, a populațiilor civile în teritoriile ocupate, asasinarea sau relele tratamente ale prizonierilor de război sau a persoanelor aflate pe mare, executarea de ostatici, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastarea care nu este justificată de necesitățile militare". De asemenea, „faptul de a dirija atacuri contra monumentelor istorice, operelor de artă sau lăcașurilor de cult clar recunoscute care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor și cărora le-a fost acordată o protecție specială" – art. 85 pct. d) din Protocolul 1 din 1977.

Națiunile Unite au fost preocupate încă de la crearea lor de incriminarea unor fapte comise în timp de conflict armat sau care subminează ordinea constituțională a statelor, violând principiile fundamentale ale dreptului internațional, în special dreptul la autodeterminare al popoarelor, adoptând mai multe acte: Convenția internațională contra luării de ostatici – la 17 decembrie 1979;

Convenția internațională împotriva genocidului, adoptată la 9 decembrie 1948, cu o zi înaintea proclamării Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Toate cele trei instrumente de mai sus definesc infracțiunile considerându-le crime internaționale, obligă statele să ia măsuri sancționatoare împotriva vinovaților, stabilind modul de judecare, de deținere, extrădare și pedepsire, incriminând, de asemenea, tentativa infracțiunilor și complicitatea.

În cazul genocidului, Convenția creează posibilitatea aducerii persoanei acuzate de această crimă fie în fața tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis actul, fie în fața Curii Internaționale de Justiție de la Haga. întrucât Curtea Internațională de Justiție de la Haga nu judecă decât diferende internaționale supuse numai de stat, aceasta este singura situație când în fața sa pot apărea și persoane.

Sistemul represiv internațional conține, deși într-un mod foarte general, și dispoziții privind răspunderea autorilor infracțiunilor, pedepsele la care se expun, tribunalele competente a-i judeca și competențele acestora, precum și procedurile de urmat.

Responsabilitatea penală a autorilor infracțiunilor grave decurge din principiul general al obligației oricărei persoane – subordonat sau superior, reprezentant al autorității de stat ori civil – de a răspunde de consecințele unei fapte, indiferent dacă aceasta îmbracă sau nu un caracter penal.

Răspunderea pentru comiterea unei infracțiuni grave incumbă oricărei persoane care a participat într-un mod oarecare la înfăptuirea ei, adică:

• persoane care comit materialmente infracțiuni, indiferent de calitatea lor;

• complicii acestora și cei care incită, direct sau indirect, la comiterea acestor infracțiuni;

• persoanele care ordonă comiterea de infracțiuni, precum și cele care le tolerează sau nu le reprimă, deși au atribuții în acest sens.

În ceea ce privește pedepsele la care se expun autorii sau complicii infracțiunilor grave, acestea sunt guvernate de regula conform căreia răspunderea lor penală este angajată indiferent de momentul săvârșirii infracțiunii: infracțiunea consumată, este în curs de executare, se află în stadiul de tentativă sau eșuează. Cuantumul pedepselor, stabilirea circumstanțelor agravante, atenuante sau exoneratorii sunt de competența legislațiilor naționale.

Regulile de bază ale sistemului internațional de represiune a crimelor de război și a crimelor contra umanității sunt următoarele:

1. Crimele de război și crimele contra umanității sunt, de regulă, de competența tribunalelor naționale ale statului în puterea căruia se află inculpații și, în mod excepțional, ale statului căruia îi sunt remiși aceștia;

2. în raport de natura crimelor tribunalele pot fi civile, militare ori speciale;

3. Aceste tribunale trebuie să fie imparțiale și regulat constituite;

4. Pentru același tip de infracțiuni tribunalele trebuie să aplice aceleași pedepse, atât pentru proprii cetățeni, cât și pentru străini, pentru fapte similare.

Sistemul de reprimare internațională din dreptul internațional cuprinde jurisdicția criminală internațională, întrajutorarea și cooperarea internațională dintre state în materie penală și măsurile aflate la dispoziția unui stat lezat prin violarea convențiilor internaționale.

Reprimarea infracțiunilor internaționale grave (crime de război și crime contra umanității) la normele dreptului internațional în legislația României

Aderând la tratatele internaționale de drept, statele se angajează să le respecte cu bună credință și să facă să fie respectate de alții.

Ratificarea Convențiilor de la Geneva a oferit statelor posibilitatea, dar le-a stabilit totodată și obligația, introducerii în legislația penală internă a sancțiunilor împotriva persoanelor care încalcă interdicțiile prevăzute de acestea.

Codul penal în vigoare în țara noastră cuprinde sub acest aspect o paletă largă de reglementări. în Titlul X – „Infracțiuni contra capacității de apărare" – sunt prevăzute următoarele infracțiuni: jefuirea acelor căzuți pe câmpul de luptă (art. 350) – corespondent cu art. 12-18 din Convenția l de la geneva; folosirea fără drept, în timp de război și în legătură cu operațiile militare, a emblemei sau denumirii de „Crucea Roșie" (art. 351) – corespondent cu art. 38-40 din Convenția l de la Geneva.

De asemenea, și în titlul XI – „Infracțiuni contra păcii și omenirii" – sunt incriminate: genocidul (art. 357) – efect al obligațiilor asumate prin ratificarea Convenției din 9 decembrie 1948 și al unor prevederi referitoare la protecția populației civile în timp de război; tratamente neomenoase (art. 358) – aplicare a unor nome din convențiile I, II și III, distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale (art. 360) – efect al aderării la Convenția de la Haga din 1954.

Având în vedere că actualul nostru Cod penal, intrat în vigoare în 1969, reflectă angajamentele luate de România în virtutea obligațiilor asumate prin ratificarea Convențiilor de la Geneva din 1949 și a Convenției de la Haga din 1954, se poate considera că el este incomplet. Aceste lacune sunt regretabile, știind că, în timp, România s-a aflat uneori în situația de port-drapel a noilor reglementări de drept internațional datorită unor personalități de excepție. La Conferința pentru reducerea și limitarea armamentelor, din 1932, convocată de Consiliul Societății Națiunilor, ministrul de externe al României amintea: „România a fost primul stat care a introdus în proiectul ei de cod penal delictul de propagandă în vederea războiului" .

Lacunele legii penale române nu pot fi înlăturate prin prevederea din art. 11 al Constituției române, conform căruia „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", deoarece prin această prevedere nu se acoperă obligația de a incrimina prin legi special infracțiunile grave la dreptul internațional umanitar.

Pentru infracțiunile săvârșite de indivizi în planul internațional există un sistem special de represiune alcătuit din două componente: componenta internațională și componenta națională. „Numai aplicarea corectă și cu bună credință de câtre fiecare stat a componentei internaționale dă măsura eficienței sistemului în ansamblu".

Tribunalul internațional penal pentru fosta lugoslavie

Actele de cruzime și bestialitate săvârșite de toate părțile combatante în conflictul care a opus sârbii, croații și musulmanii pe teritoriul fostei lugoslavii după 1991 a determinat Consiliul de Securitate al O.N.U. să creeze un „Tribunal internațional pentru a judeca persoanele prezumate vinovate, responsabile de violările grave ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul fostei lugoslavii după 199T'.

La 25 mai 1993 Consiliul de Securitate a adoptat prin Rezoluția sa nr. 827 Statutul acestui Tribunal, în care erau stabilite fundamentul juridic al creării Tribunalului, competența acestuia, organizarea instituțională, procedura, pedepsele și viitorul Tribunalului.

a) Fundamentul juridic al creării Tribunalului

Tribunalul a fost creat printr-o decizie instituțională a unui organ principal al O.N.U., el este mai degrabă un organ subsidiar al Consiliului de Securitate creat în virtutea art. 29 din Cartă decât o instanță de judecată, creată în baza unei Convenții internaționale.

b) Competența Tribunalului

Conform articolelor de la 2 la 5 componente „ratione materiae" cuprinde crimele de război și crimelor contra umanității, inclusiv genocidul. Comparativ cu competența Tribunalelor militare internaționale de la Nurnberg și Tokio, care s-a limitat numai la violări grave ale dreptului de la Geneva, competența Tribunalului de la Haga se extinde și asupra „dreptului de la Haga, mergând chiar mai departe. În același timp, competența Tribunalului nu se extinde și asupra crimelor contra păcii, ca în cazul Tribunalului de la Nurnberg.

„Ratione loci” și „ratione temporia” componenta Tribunalului ad-hoc este limitată la fapte survenite pe teritoriul fostei lugoslavii „între 1 ianuarie 1991 și o dată pe care o va determina Consiliul (de Securitate) după restaurarea păcii".

În caz de concurență jurisdicțională Tribunalul are prioritate asupra jurisdicțiilor naționale în măsura în care acestea au pe rol faptele în cauză; la cererea Tribunalului acestea trebuie să se desesizeze.

c) Organizarea Tribunalului

Tribunalul, cu sediul la Haga, se compune din trei camere (două de primă instanță și una de apel), Procuror și o Grefă comună Camerelor și Procurorului.

Camera este alcătuită din 11 judecători independenți, cetățeni din diferite state, din care câte trei fac parte din fiecare din Camerele de primă instanță, iar cinci fac parte din Camera de Apel.

Candidații la funcția de judecător sunt aleși de Adunarea Generală a O.N.U. de pe o listă în care statele pot prezenta câte doi candidați care trebuie să fie de naționalitate diferită. Tribunalul cuprinde, de asemenea, un Procuror numit de Consiliul de Securitate și o Grefă ai cărei membri sunt numiți de Secretarul General.

d). Procedura

Cuprinde (comportă) trei faze: informarea și instrucția afacerii, ce se face de către procuror, care se pronunță asupra oportunității urmăririlor (art. 16 par. 1 și art. 18 par. 1); punerea sub acuzare și procesul.

În situația în care procurorul se pronunță pentru angajarea urmăririlor, el întocmește un act de acuzare pe care îl supune unui judecător al Camerei de prima instanță, aceasta hotărând dacă este sau nu cazul că afacerea să fie judecată.

Întrucât Statutul nu prevede posibilitatea pronunțării unei sentințe în contumacie se pune problema arestării acuzatului și aducerii sale în fața Tribunalului. în acest sens, în baza art. 29 toate statele membre ale O.N.U. au obligația de a coopera cu tribunalul pentru identificarea și căutarea persoanelor bănuite a fi comis crime de natura celor menționate în Statut, pentru producerea de probe, expedierea documentelor, și mai ales, arestarea, transferul persoanelor contra cărora Procurorul a emis un mandat de arestare sau de aducere.

Procedura este, în principiu, orice mijloc de probă, de drept sau de fapt, în apărarea sa, cu anumite excepții. De pildă, el nu poate invoca poziția oficială (șef de stat sau de guvern, înalt funcționar). De asemenea, ordinul ierarhic nu constituie o scuză exoneratorie, ci cel mult circumstanță atenuantă. În sfârșit, în cazul de forță majoră regula „nonjuris in idem", conform căreia acuzații nu pot fi judecați de o jurisdicție națională pentru fapte care constituie infracțiuni grave ale dreptului internațional umanitar.

e) Pedepsele

Inspirându-se din Convențiile internaționale referitoare la drepturile omului, care interzic pedeapsa cu moartea, Statutul Tribunalului nu privește decât pedeapsa cu închisoarea și restituirea proprietarilor legitimi a bunurilor și resurselor dobândite ilegal. în ce privește cuantumul pedepselor cu închisoarea Statutul prevede recurgerea la grila aplicată de către tribunalele din fosta lugoslaviei. Aplicându-se la incriminări internaționale sancțiunile penale din dreptul intern s-a urmărit evitarea invocării clauzei „mullum crimen, mulla poena".

Întrucât nu există o închisoare internațională, statele pot anunța Consiliului de Securitate disponibilitatea lor de a primi condamnații pe teritoriile lor, Tribunalul având competența de a decide în ce stat din mai multe posibile acești își vor ispăși pedeapsa.

Orice grațiere sau comutare a pedepsei aplicabile condamnatului în virtutea legii statului de detenție nu poate fi acordată decât cu autorizarea președintelui Tribunalului, în consultare cu judecătorii.

f) Perspectivele Tribunalului

Crearea acestui tribunal a suscitat numeroase discuții contradictorii atât în ce privește legitimitatea lui, cât și a funcționalității și eficienței sale.

Motivând decizia creării de către Consiliul de Securitate a Tribunalului și nu pe cale convențională, Secretariatul General al O.N.U., Boutros Ghali, aprecia că „organul astfel creat poate să funcționeze imediat fără a depinde de constrângerile și întâmplările inerente unei creări convenționale clasice (dificultatea convocării unei conferințe diplomatice, încetineala și raritatea eventualelor ratificări sau aderări etc.)".

Puterea pe care și-a arogat-o Consiliul de Securitate este, aprecia cunoscutul specialist belgian Andre Andries, în mod manifest exorbitantă în raport cu funcțiile și puterile Consiliului așa cum sunt ele reglementate în art. 24 la 28 din Cartă.

În baza interpretării Secretarului General fiecare stat membru al O.N.U. trebuie să coopereze în plan judiciar cu Tribunalul., inclusiv să-i predea în mod obligatoriu persoanele urmărite, dacă se află pe teritoriul lor. Pentru statele ce au primatul dreptului internațional față de cel intern aceasta este o obligație absolută.

O opinie similară s-a degajat și la reuniunea O.S.C.E. de la Viena din 4-8 iunie 1994.

Personalități cu funcții oficiale ori oameni de știință au contestat legitimitatea tribunalului. Dr. Erik Russback, președintele Comisiei pentru stabilirea faptelor, aprecia crearea de către Consiliul de Securitate a Tribunalului de la Haga ca o măsură cu caracter politic, cu funcționare pe alte principii decât cele consacrate de dreptul internațional umanitar. Dr. Carlo Russo, judecător la Curtea europeană a drepturilor omului, concluziona; crearea Tribunalului a dat naștere la confuzii: el este un organ juridic creat de un organ politic, de aici neîncrederea statelor într-o jurisdicție internațională creată și impusă de un organ politic. Prof. Leslic Green, din Canada, considera că modul cum a fost înființat acest tribunal creează impresia că răzbunarea și justiția sunt similare, sinonime.

Pe lângă pozițiile pro sau contra Comitetul Internațional al Crucii Roșii adoptă o poziție de mijloc față de Rezoluția 88/1993 a Consiliului de Securitate, sintetizând în Declarația transmisă din Geneva de divizia de Presă: „ …Părțile în conflict…au obligația să reprime infracțiunile grave la D.I.U. și să înceteze orice violare la normele acestui drept…", apoi „…Delegații C.I.C.R. nu pot fi constrânși să depună mărturie în nici o situație…", „…Nimic nu interzice statelor să exercite, în mod colectiv, o competență pe care o dețin cu titlu (universal) individual. „Crearea unui astfel de tribunal nu dispensează statele să ia ele însele orice măsuri vizând să facă respectat dreptul internațional umanitar…". „C.I.C.R. subliniază caracterul de urgență al încheierii lucrărilor pentru crearea eventuală q unei jurisdicții cu competențe care să se extindă și asupra oricăror alte conflicte unde violările dreptului umanitar vorfi compromise".

Într-un alt punct de vedere, prof. Carl Gsutav Jacobsen, de la Universitatea Carleton, Otawa, aprecia: „…putem să avem un tribunal al crimelor de război, deși un asemenea tribunal limitat numai la ororile din Bosnia ar trebui să aibă, cel puțin în principiu, caracterul de precursor al unei instanțe cu mandat și responsabilități globale. Aceasta deoarece legile care nu sunt aplicate tuturor părților și în mod egal constituie o batjocură a justiției, acest lucru fiind valabil și pentru Bosnia sau celelalte regiuni ale fostei lugoslavii".

Criticile și scepticismul în privința creării Tribunalului sunt activate fie prin puterea discreționară a Consiliului de Securitate, fie prin lipsa lui de eficacitate. Funcționarea efectivă a acestui Tribunal ar putea demonstra contrariul: transgregarea ordinii centralizate executiv spre dimensionarea jurisdicțională. Tribunalul ar putea constitui un element în edificiul diplomației, democrației, al construirii unei societăți de drept internațional.

O evaluare pertinentă asupra necesității și evidenței acestui Tribunal este dificil de realizat. Această jurisdicție suferă de carențe, însă se poate impune ca o instituție a echității, a dreptății, precursoare a unei instanțe cu mandat global.

Trebuie menționat, de asemenea, că în paralel cu acest Tribunal se constituie și un tribunal internațional pentru judecarea crimelor de război din Ruandha, cu sediul la Haga.

CONCLUZII

Luând în considerație, pe lângă constituirea Tribunalului Internațional de la Haga, constituirea unei Comisii internaționale de stabilire a faptelor, începând din 1992, cu sediul la Berna, pentru anchetarea obligațiilor privind violările grave ale Convențiilor de la Geneva și a Protocolului lor adițional, se poate afirma că există premisele instituirii unei jurisdicții internaționale permanente cu activitate eficientă.

De asemenea, demersurile luate la nivel continental (de exemplu Convențiile de la nivelul Consiliului europei, mai precis și cu o mai mare aplicabilitate – „Convenția Europeană pentru suprimarea terorismului" – 1977; „Convenția europeană asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității „ – 1974 – care, din păcate, nu a fost ratificată decât de Olanda) alături de alte documente cu caracter internațional ce privesc dreptul umanitar, conduc la ideea că există suficiente instrumente juridice create la nivel internațional care să asigure un spirit nou în relațiile dintre indivizi, dintre state, bazat pe respect reciproc, egalitate suverană, integritate teritorială și inviolabilitate, principii de drept unanim recunoscute și care trebuie să conducă doar la prosperitate, bună înțelegere și dezvoltare a societății mondiale, care să conducă la inactivitatea sistemului internațional represiv la infracțiunile contra dreptului umanitar prin lipsa raporturilor respective generate de relațiile de conflict.

O consecință foarte importantă a zilei de 11 septembrie se va resimți peste cadrul juridic național și internațional. Sistemul relațiilor internaționale și securitatea internațională fiind factori creatori a izvoarelor de drept internațional se răsfrânge direct asupra modului în care se înfățișează legislația internațională. Dacă până acum se vorbea mult, dar nu se făcea mai nimic în domeniu creării unui cadru juridic unic internațional pentru combaterea terorismului, existând doar convenții limitate doar la un anumit tip de terorism (Convenția cu privire la combaterea terorismului aerian). Necesitatea urgentă în realizarea unei convenții care să cuprind toate formele de terorism a fost percepută abia după 11 septembrie. în prezent organe abilitate din cadrul O.N.U. lucrează asupra unei convenții care va cuprinde tratarea combaterii tuturor formelor de terorism, finalizarea ei fiind preconizată spre sfârșitul anului 2002. Chiar și la nivel național, legislațiile imperfecte au fost îmbunătățite în ceea ce privește reglementarea juridică a combaterii activității teroriste.

Scopul fundamental al umanității este de a elimina războiul din istoria viitoare a omenirii. Până atunci nu trebuie precupețit nici un efort pentru a face războiul mai puțin violent, ușurând situația acelora care îi devin victime. Bineînțeles, se întâmplă ca cele mai bune reguli să nu fie respectate. Cu siguranță, nu este vina celor care le-au redactat. în nici un sistem judiciar violările nu sunt considerate ca niște probe că regulile încălcate nu erau necesare. Dimpotrivă, imperfecțiunea omului face necesară regula. Pentru că se știe ca o regulă să fie violată trebuie mai întâi ca ea să existe. Ori, în actuala etapă de evoluție a dreptului conflictelor armate, ce își extinde mereu raza de acțiune, nu regulile sunt cele ce lipsesc, ci voința de a le respecta.

BIBLIOGRAFIE