Raspunderea In Rezultatul Incalcarii Drepturilor Consumatorilor

Drept

Raspunderea In Rezultatul Incalcarii Drepturilor Consumatorilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

Planul

Introducere

Capitolul I. Noțiuni de bază în protecția drepturilor consumatorilor
SECȚIUNEA I. NOȚIUNEA DE CONSUMATOR. ACCEPȚIUNI DOCTRINARE

1.1.Noțiunea de consumator.

1.2.Familia, rolul și statutul social, grupurile de referință și impactul acestora asupra comportamentului consumatorului

SECȚIUNEA II. CONSUMATORUL ȘI RELAȚIILE ACESTUIA CU ECONOMIA DE PIAȚĂ

2.1. Consumatorul și protecția sa în economia de piață

2.2. Consumul și consumatorul. Relațiile consumatorilor cu producția și comerțul.

2.3 Concurența și consumatorii, libertatea de alegere a consumatorului

Capitolul II. Raspunderea in rezultatul incalcarii drepturilor consumatorilor

SECȚIUNEA I. TIPURILE RĂSPUNDERII ÎN CAZUL ÎNCĂLCĂRII LEGISLAȚIEI CONSUMERISTE

1.1 Răspunderea civilă

1.2 Răspunderea contravențională

1.3 Răspunderea penală

1.4 Repararea prejudiciului material și moral

SECȚIUNEA II. TRATĂRI PRACTICE REFERITOR LA CONSUMATOR

Introducere

Actualitatea temei investigate. Dreptul consumatorului s-a născut din dezvoltarea mișcării consumeriste în scopul de a proteja consumatorul în rapoartele sale cu întreprinderile producătoare. Pentru prima dată dreptul consumatorului a fost afirmat în Statele Unite odată cu mișcarea lui Ralph Nader îndreptată în particular împotriva producătorilor de automobile. Treptat s-a dezvoltat o legislație proprie menită să apere consimțămîntul consumatorului și să asigure siguranța consumatorului. În Republica Moldova problema protecției consumatorului a apărut abia după 2003. Măsurile legislative au fost timide la început după care mai tîrziu a fost necesară armonizarea legislației moldovinești cu dreptul comunitar, au apărut reglementări importante în materie. Progresele evidente ale țării noastre spre tot ceia ce înseamnă economie de piață, spre integrarea și în standartele și structurile Uniunii Europene, necisită intensificarea cercetării științifice pentru a găsi raspunsuri competente la multe întrebări care sunt generate de evoluții teoretice și practice ale protecției consumatorilor. În codițiile creșterii spectaculoase a ofertei de bunuri și servicii și fiind confruntați cu o înăsprire a concurenței, agenții economici sunt obligați să conșteintezeze faptul că rămînerea lor în competiție depinde de numărul de consumatori atrași, recunoscînduse astfel suveranitatea consumatorului pe piața de bunuri și servicii. Deci astăzi agenții economici sunt preocupați de satisfacerea cît mai liberă a cerințelor exprimate și specificate, cu scopul ca produsele lor să se apropie cît mai mult, iar dacă se poate să satisfacă integral așteptările consumatorilor.

Există o mulțime de cauze care sunt de natură să argumenteze necesitatea protecției consumatorilor dintre care cele mai importante sunt de natură economică și socială. Protecția consumatorilor se vrea a fi o componentă de bază a protecției sociale din orice țară. Deschiderea Europei către țările Europei Centrale și de Est, precum și realizarea pieței unice, implică definirea unui ansamblu de reglementări opționale, dar care se constituie într-un corp comun de cerințe impuse schimburilor de produse și servicii de pe această piață. Încalcarea drepturilor consumatorilor ne obligă pentru o informare extinsă la nivelul întregii populații, profundă, a normelor imperative în domeniu, astfel încît forța coercitivă a statului, să poată fi exercitată prin organele sale cu atribuții specifice.

Obiectivul scrierii presupune efectuarea a unei analize aprofundate a protecției consumatorului. Ma interesat să evidenției locul consumatorului și protecția sa în economia de piață, precum și tipurile de răspunderi în cazul încălcării drepturilor consumatorilor lucru posibil prin scoaterea în relief a relațiilor sale cu producția și consumul și prin prezentarea protecției consumatorilor ca o componentă principiale a protecției sociale. Desigur că pentru a asigura o protecție reală a consumatorului, trebuie să se cunoască comportamentul acestuia, drept pentru care m-am bazat pe acest element important.

Garantarea poziției dominante a consumatorului în cadrul economiei de piață se asigură prin respectarea drepturilor fundamentale ale acestuia. Toate problemele prezentate în această lucrare urmăresc un obiectiv prioritar al lucrării și anume încurajarea cunoașterii și conectării sistemului de protecție a consumatorului din Republica Moldova la cel al Uniunii Europene, la care țara noastră are semnat Acordul de liber schimb, depunînd eforturi deosebite pentru a deveni și membru al UE.

Scopul de bază al acestei lucrări ține de evidențierea lacunelor și propunerea unor recomandări pentru înbunatatirea sistemului protecției drepturilor consumatorilor.

Suportul metodologic si teoretico-științific. În studiul temei am utilizat un șir de lucrări științifice ale autorilor români și ale autorilor autohtoni cum sunt:

Volumul și structura lucrarii. Scopul și obiectivele cercetarii au determinat structura lucrării, care este constituită din introducere, două capitole, ambele fiind împărțite pe secțiuni, concluzie, bibliografie. Suportul theoretic în baza căreia a fost elaborate lucrarea este expus în lista bibliografică.

Capitolul I denumit ,,Noțiuni de bază în protecția drepturilor consumatorilor” care cuprinde două secțiuni definind noțiunea de consumator, categoriile de consumatori și relațiile consumatorilor cu economiea de piață.

Capitolul II denumit ,,Răspunderea în rezultatul încalcării drepturilor consumatorilor” la fel cuprinde două secțiuni care ne arată tipurile răspunderii pentru încălcarea legislației consumeriste și exemple de tratări practice referitor la consumator.

Concluziile specifică…

Capitolul I. Noșiuni de bază în protecția drepturilor consumatorului

SECȚIUNE I. CONSUMATOR ACCEPȚIUNI DOCTRINARE

1.1.Noțiunea de consumator.

Noșiunea de consumator provine de la Franțuzescul consommateur ceia ce înseamnă persoana care consumă bunuri sau produse rezultate din producție. O altă noțiune care tot este intr-o legătură de noțiunea de consumator este consumerismul. Așa dar într-o prima accepțiune prin cuvântul consumerism se subînțeleg doar eforturile organizate ale consumatorilor în vederea suprimării nemulțumirilor pe care le-au acumulat și ulterior, într-un context mai dimensional, această noțiune a ajuns să fie ansamblul eforturilor conjugate ale consumatorilor, ale întreprinderilor și ale guvernului, în vederea ameliorării calitative și cantitative a nivelului de trai.

Potrivit difinițiilor furnizate de legele autohtone din materie, consumatorul este orice persoană fizică ce intenționează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau folosește produse, servicii pentru necesități nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională, pe cînd în accepțiunea doctrinei românești noțiunea de consumator este ,, persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în asociații care cumpară, dobîndeste, utilizeaza ori consumă produse sau servicii în afara activității sale profesionale” . Mai multe elemente ale definiției pot fi, astfel, desprinse.

Primul element al definiției: pesoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în asociații. Consacrarea ca unic protejat a persoanei fizice este un atribut plătit vocației dreptul consumației, de drept al ,, ocrotirii demnității umane” , al echilibrării poziției ,, părții slabe”, ca răspuns la fragilitatea contemporana a acestia. Despre demnitatea garantată nu putem vorbi decît în cazul persoanelor fizice, chiar dacă au existat și exista voci în doctrină care au pledat pentru introducerea în domenialitatea noțiunii de consumator și a persoanelor juridice al căror reprezentant acționează în afara specialității sale. Cît despre grupul de persoane fizice constituite în asociații, formularea legii este una nefericită: în pofida aparenției, nu orice asociații de persoane ar putea fi ocrotite de legile consumeriste, ci doar asociațiile de consumatori, care sunt fregvent în măsură să susțină interesele membrilior lor, mult mai bine decît ar puteao face ultimii pe cont propriu.

Al doilea element: persoane care ,, cumpără, dobîndesc, utilizează ori consumă” . Deși simulează profunzimea, în realitate definiția legală este de o regretabilă stîngăcie. Dacă atașarea la verbul ,, a cumpăra” a lui ,, a utiliza” este de înțels – întrucît cei care utilizează bunurile și serviciile pot fi, în fapt, alte personae decît cele legate printr-o relație contractuală cu profesioniștii comerțului (membrii familiei cumpărătorului , de exemplu), în schimb dublarea acțiunii de ,, a dobîndi” de verbul ,, a cumpăra” este inutilă (vînzarea-cumpărarea fiind doar o specie de dobîndire a bunului; în plus, amintita convenție nu poate descrie contractarea unui serviciu). După cum plasarea termenului de ,, a consuma” în textul definiției este o scăpare din atenția faptului că, la urma urmelor, dacă relația contractuală există între victim prejudiciului si profesionist, contractual ,, gestionat” de textul legal este cu necessitate unul ,, de consum” ( iar izolarea bunurilor consumptibile ca obiect de contract, în corpul definiției, ar fi nejustificată).

Preferabilă ar fi fost definirea consumatorului ca persoană ce își procură ori utilizează bunuri și servicii. Categoria celor care își procură bunuri sau servicii ar urma sa înglobeze persoanele ținute de un nex contractual direct cu profesionalistul ( printr-un așa numit ,, contract de consum” : vînzare, consum, antrepriză, contract de asigurare, de transport ș.a.), în vreme ce sfera utilizatorilor ar cuprinde în context, consumatorii – terții de la contractual de procurare a bunului, serviciului ( membrii familiei și cunoscuții contractului). Din unghiul acestei definiții, obligația de securitate ( și răspunderea specială pentru produsele cu defecte) face figură aparte: aceasta se aplică și în raporturile cu ,, trecătorul inocent” – victim a defectului produsului ( o persoană care nici nu contractează cu profesionistul, nici nu utilizează bunul ca terț la contract; un exemplu în acest sens este cazul trecătorului care este rănit de explozia unui aparat dintr-o vitrină în timp ce se afla în fața acesteia).

Al treilea element al definiției: bunuri și servicii. Alăturarea celor doi termini este simptomul pentru vocația dreptului consumației de a se aplica atît situațiilor în care interesele consumatorului au fost lezate prin intermediul unui bun, cît și acelora în care nemulțumirea ultimului decurge din prestarea unui serviciu. Strict theoretic, toate bunurile mobile și imobile, corporale și incorporale – pot face obiect al ,, consumației” în sens tehnic, domenialitatea acesteia nesuprapunîndu-se lucrurilor consumptibile. Noțiunea de serviciu, nedefinita de codul civil, dar curentă în limbajul economic înglobează orice prestație apreciabilă (evaluabilă) în bani ( cu exceptarea, firească, a prestației constînd în livrarea unui bun). Literatura de specialitate obișnuiește gruparea serviciilor in trei categorii, toate acoperite de normele dreptului consumației ( în raporturiledintre profesionist și consumatori): servicii de natură materială ( cum sunt, de exemplu, cele de curațenie, de reparații, de transport ș.a.), cele de natură financiară ( creditul, asigurările) și servicii de natură intelectuală ( îngrijiri, tratamente și investigații medicale, consiliere juridical ș.a.).

Scopul extraprofessional al dobîndirii, utilizării bunului sau serviciului. Este poate marca, reperul esential al ocrotirii furnizate de dreptul consumației, cel puțin în actualul statdiu de dezvoltare a acestuia. Consumatorul protejat este definit prin opoziție cu profesionistul, primul acționînd pentru uzul său personal sau familial. Elemente de derută pot intervine însă pe următorul palier: chiar și atunci cînd contractează pentru consumul propriu, nu orice consumator este la fel de credul, neinformat, ușor impresionabil ori incontenent ca un altul. Există asadar, cosumatori avizați, și alții mai puțin informați. Prezumția de ignoranță ori de fragilitate este una absolută ori una relativa? Răspunsul final al doctrinei franceze a fost în sensul recunoașterii unei prezummții absolute de inferioritate a cosumatorului ca fundament al tehnicilor speciale de protecție utilizate în dreptul consumației.

Numai că prezumțiile absolute se metamorfează rapid în adevarate reguli de fond… Ceia ce ne îndreptățește să afirmăm că, în prezent, dreptul consumației funcționează pe pilonul inferiorității ( informaționale, economice, psihologice) a consumatorului – devenită regulă de fond – o prezumție relativă în materie fiind suspectată că ar slăbi eficacitatea ,, ordinii publice de protecție” astfel instituie ( a permite profesionalistului să-și justifice comportamentul incorect prin apel la gradul de avizare al unui consumator concret ori, mai grav, a solicita unui consumator să dovedească faptul de a fi avut carențe de informare ar aduce la soluții aberante).

1.2.Familia, rolul și statutul social, grupurile de referință și impactul acestora asupra comportamentului consumatorului

Consumatorul singur, adică individual este în același timp și un consumator „colectiv”, prin dubla lui ipostază ca membru al unei familii și membru al unei societăți. Acesta fiind membru al unei familii sau a unei societăți, putem spune că avem deafacere cu un consumator colectiv care are nevoi și trebuințe specifice, cu un comportament bine definit și prin aceasta se are în vedere faptul că cele mai multe produse sau servicii sunt cumpărate pentru familie, ele fiind determinate de nevoile și dorințele întregii familii. Caracteristicile familiei ar constitui un factor destul de important în analiza consumului și consumatorilor, analiza consumatorului la acest nivel ne arată o serie de concluzii benefice pentru producția și comerțul cu bunuri sau servicii. Familia este considerată cel mai mare, complex, și larg tip de consummator prin aceasta avînd în vedere faptul că nu poate reprezinta o sumă de consumatori individuali, dar un efect de sistem cu proprietăți mult amplificate față de cele asociate părților componente”.

Familia reprezintă un grup de apartenență cu o influență extrem de puternică asupra valuărilor, atitudinilor, imagenii de sine și a comportamentului de cumpărare și consum. Familia poate fi defenită ca un grup relativ permanent, de persoane avînd legaturi de rudenie, căsătorie sau adopție, ce locuiesc împreună, cooperînd economic și în creșterea copiilor. Familia este caracterizată după o serie de factori de natură socioeconomică: componența, vîrsta, naționalitatea, religia, statutul profesional al soților, diferența de vîrstă dintre ei, aportul lor financiar.

În activitatea de marketing prezintă interes sporit conceptul ,,ciclul de viață al familiei”, sau etapele parcurse de familie de la formare și pînă la pensionare. La fiecare etapă, familia se diferențiază de vîrsta, venit, numărul membrilor de familie, comportament de comparare si consum. O variantă posibilă de ciclul de viață al familiei indentifică următoarele etape: 1. Tînar, celibătar, care nu mai locuiește cu părinții săi; 2. Familie tînără, fară copii; 3. Familie tînără, cu copii mai mici de șase ani; 4. Familie adultă, cu copii peste șase ani; 5.Familie în vîrstă, cu copii în întreținere; 6. Familie în vîrstă, înca în activitate și fără copii în întreținere; 7. Familie în vîrstă, pensionați, fără copii în întreținere; 8. Supravețuitor solitar, în activitate; 9. Supravețuitor solitar, pensionar. De menționat ca familia influențează asupra deciziilor fiecărui membru al ei, iar influențele ei se resimt pe o lungă perioadă de timp, pe întregul ciclu de viață al individului. În luarea deciziilor de cumpărare persoanele pot juca mai multe roluri:

Inițiator, care emite ideia cumpărării, vine primul cu ideia de a cumpăra ceva;

Incitator, care caută să influențeze pe alți membri ai familiei, el fiind de obicei cel ale cărui opinii este respectată de ceilalți membri, pentru experiența sa în cumpărarea tipului de produs;

Informator, care colectează informația;

Decident, care ea decizia de cumpărare;

Cumpărător, care efectuează cumpărarea;

Consumator, care utilizează sau consumă produsul;

În cazul procurării produselor de uz personal, individul, îndeplinește toate aceste roluri. Pentru specialiștii de marketing este foarte important, să determine, cine joacă rolul decesiv în cumpărarea produselor, pentru a le transmite lor, direct, cele mai potrivite mesaje. Pentru practica de marketing, cunoașterea etapelor din ciclul de viață și a rolului jucat în luarea deciziilor de cumpărare servește drept bază pentru identificarea segmentelor de cumpărători, orientarea strategiilor de produs și promovare, fundamentarea deciziilor referitoare la localizarea noilor puncte de vînzare, la modalitățile de distribuție utilizate etc. Individul aparține mai multor grupuri sociale, locul ocupat în fiecare din acestea este exprimat, în context social, prin noțiuni ca: rol și statut social.

SECȚIUNEA II. CONSUMATORUL ȘI RELAȚIILE ACESTUIA CU ECONOMIA DE PIAȚĂ

2.1. Consumatorul și protecția sa în economia de piață

În jurul consumatorului gravitează toate problemele ce frămîntă orice producător sau distribuitor, iar ,, luarea unor decizii finale se dovidește a fi un demers foarte delicat, oscilînd între două tentații extreme: aceea de a particulariza pînă la nivelul individului, pe de o parte, și cea de a geniraliza pînă la nivelul unor mase mari omogene, amorfe, de consumatori, pe de altă parte. Căutarea și găsirea punctului optim al compromisului conferă substanță abialității specialistului de marketing”

În condițiile economiei de piață reale există, însă, multe deficiențe ale mecanismului ce pot afecta interesele consumatorilor, ceia ce se conduce la diminuarea suveranității sale. Acestea țin de faptul că nu mai există o libertate de alegere a consumatorilor, deoarce aceștia sunt supuși constrîngerilor generate de producția de masă, de clauzele contractelor standardizate și de unele manifestări de monopol. În același timp, transparența pieței nu este întodeauna o realitate, ceia ce domină piața din acest punct de vedere fiind publicitatea, care are drept scop promovarea vînzărilor și nu furnizarea de informații. De asemenea, deficiențe serioase se constată și în ceia ce privește securitatea produsului cît și în privința accesului la justiție și respectarea intereselor consumatorilor în raport cu agenții economici.

Ca purtător al cererii, consumatorul joacă un rol important în cadrul mecanismului de piață, constituind, ăn același timp, elementul de referință al tuturor activităților întreprinse de toți agenții economici, fie ei producători, comercianți sau prestatori de servicii. Consumatorul, respectiv populația, este principalul destinatar al celei mai mari părți din volumul de produse ce se realizează și importă de societate, fiind tot el cu cel care închide un ciclu al procesului economic astfel încît orice dereglare în acest sector ar putea avea repercusiuni dindtre cele mai nefavorabile asupra unei economii.

2.2. Consumul și consumatorul. Relațiile consumatorilor cu producția și comerțul.

Consumul reprezintă un moment autonom, particular al reproducției și al vieței sociale în general. El desemnează ,, procesul obiectiv prin care, pe baza rezultatelor economice absolute, societatea în ansamblul său, unitățile economice, instituțiile sociale și fiecare cetățean în parte își satisface nevoile”

Consumatorii reflectă nevoile umane în corespondență cu o realitate materială aceasta fiind o formă de mai concretă și precisă a nevoilor nelimitate, o reflectare a finalității activității economice. Consumul este elementul principal al activității economice, acesta fiind cel care declanșează și stimulează activitatea economică, îndeplinind și o funcție de reglare permanentă cantitativă și calitativă a producției.

Ca practică și experiență socială, nașterea consumului ține seama de existența vieții omului. Pentru a putea trăi, oamenii trebuie să consume, iar pentru a cosuma trebuie să producă. Perpetuarea vieței umane determină, în mod obiectiv, permanența consumului și implicit a producției. Legat de finalitatea consumului, teoria economică a consumatorului uzează consistent de noțiuni precum: nevoie, dorință, aspirație, utilitate etc. Conceptualizarea și utilizarea noțiunilor de consum și consumator, ca practică și experiență socială distinctă și totodată ca agent specific al vieței economice, țin de începutul economiei politice clasice W. Petty, A. Smith, D. Ricardo, cînd sa precizat locul și rolul lor în procesul reproducției.

Reprezentanții economiei politice clasice au creat și au susținut mitul consumatorului suveran, al indivizilor care neîngrădit de constrîngeri exterioare își aleg în baza unor calcule, acea structură de consum care să-i aducă maximumul de bunăstare. În același timp, consumul și consumatorii erau priviți ca puncte terminus. Orice consum este o distrugere de valoare, o pierdere, susținea J.Say la mijlocul sec. 19 .

Mai tîrziu peste un secol, neoclasicii L.Walras, S. Jewons, C.Menger au pus bazele teoriei consumatorului rațional. Pentru Walras, consumatorul este un agent final care cu venitul lui cîștigat și în limitile acestuia, caută să cumpere de pe piață un anumit număr de bunuri, produse și servicii cu intenția de ași satisface nevoile și dorințele sale. Introducînd elementele ale sociologicului și psihologicului, ale dinamicii veniturilor și prețurilor, ale influenței factorului timp, neclasicismul modern prin intervenția unor economiști a dat la aceasta contur și formă unor teorii a consumatorului care are suficiente elemente logice, o coerență și o forță de atracție inclusă din spiritul incitat și problemele puse care o fac să fie prezentă în aproape toate manualele de teorie economică din partea de vest.

Dr. Robert Morari susține că pentru ,, antieconomiști’’ cum ar fi de exemplu J.Attali, M.Guillaume abordarea neoclasică a consumului și consumatorului este pură teorie. Aceștia consideră ,, consumul și consumatorii produse ale culturii și civilizației, ale istoriei societății, motiv pentru care nevoile nu pot fi considerate, atemporal, independente de organizarea economică și socială’’. Teoria neoclasică este acuzată că se adresează numai nevoilor fiziologice, aici fiind excluse din analiză alte funcții importante ale consumului care vizează statutul social. Noua teorie are un alt punct de plecare și de altfel esența ei în premisa potrivit căria consumul nu este un act final ci doar unul intermediar. Consumatorul nu mai este doar un benificiar de satisfacții aflat la capăt de drum, de data aceasta el singur își produce satisfacțiile.

Termenii de consumator și client sunt foarte fregvenți în literatura de specialitate. Deși între ei nu exista o diferență substanțială, fiecare vizează o anumită stare de fapt. Consumatorii sunt toți indivizii, fără o selecție de preferință, particularizînd consumul în sfera bunurilor achiziționate pentru nevoile proprii. Ei pot fi pentru ofertanți fie persoane cunoscute, fie anonime.

Clienții sunt persoane concrete predominant în sfera serviciilor, avînd comportamentul consumatorului de rutină. Ei reprezintă un segment de consumatori cunoscut de ofertant, cu o anumită lualitate față de firmă sau față de o marcă de produs, tip de serviciu etc. Deși clientul este și consumator nu orice consumator poate fi în toate situațiile, considerat ca intrat în clientela ofertantului. Legătura dintre client ți ofertant este mai durabilă, pe cînd cea cu un consumator anonim este trecătoare.

În cerecetarea pieței este mai larg răspîndit noțiunea de consumator, fiind ca un element caracteristic pentru procesul consumului, în orice fel rolul consumatorului este de neînlocuit. Consumatorul are scopul de ași satisface nevoile lui materiale și spirituale. Pentru teoria protecției consumatorului este interesant consumul neproductiv al populației. Consumul acesta se face pentru a acoperi nevoile de ordin personal, care pot fi de bază, fiziologice, legate de siguranța în fața pericolelor, nevoi sociale sau de natură spirituală.

Consumatorul, în accepțiunea marketingului este orice subiect economic al cărei compartiment este îndreptat spre satisfacerea necesităților sale. Demn de semnalat este faptul că actul de cumpărare este conștientizat ăn urma prelucrării nu numai a necesităților care l-au determinat, dar și a informațiilor pe baza cărora se face alegerea. Este vorba de consumator și nu de cumpărător. Diferența este esențială, ea fiind dată de raportarea în timp la produsul cumpărat: numai odată ce produsul sau serviciul este consumat, se realizează comparația între nevoia ce a determinat compararea și rezultatul obținut în satisfacerea acestei nevoi.

În legislația românească, consumatorul este definit ca fiind o persoană fizică ce dobîndește, utilizează ori consumă, ca distinatar final, produse obținute de agenții economici sau care benificiază de servicii prestate de aceștia.

Astfel consumatorul este definit ca persoană fizică ci și nu juridică, deoarce legiuitorul a considerat în conformitate cu teoria economică nuami utilizatorul final, individual. Această persoană dobîndește bunuri în scop personal și nu în interesul exercitării profesiunii sale. S-ar putea introduce în discuție situația consumatorilor unor instituții, precum casele de copii sau bătrîni, unde consumul este colectiv, dar nu în interes professional. Dar distincția fundamental ce se aplică unei personae juridice este prezumția că acesta are capacitatea economică și juridical de ași urmări singură interesele .

Consumatorul trebuie privit printr-o accepțiune mai largă, acordîndu-i-se o dimensiune colectivă. Această dimensiune colectivă a făcut puternice asociațiile de consumatori și a determinat guvernile să ia în considerare revendicările acestora.

O lacună în legislația românească și moldovenească este aceia că nu se face referire la consumatorul de servicii prestate de administrația publică. Pentru a evulua corect nevoile de producție și a le corela cu nevoile de consum în scopul satesfacerii cît mai depline a consumatorilor și a producatorilor, este necesar a analiza structura consumatorilor, care scoate în relief tipurile de consumatori cunoscute.

Aici putem să spunem că în primul rînd este vorba de cosumatorul individual, care trebuie analizat complex, cu toate nevoile, preferințele, obiceiurile și necesitățile sale. După cum știm consumatorul individual este totodată și un consumator colectiv, prin dubla lui ipostază de membru al unei familii și membru al societății. Consumatorul fiind membru al unei familii sau a unei gospodarii, putem afirma că avem de afacere cu un consumator colectiv care are nevoi și trebuințe specifice, cu un comportament bine pus la punct. Aici avem în vedere faptul că majoritatea produselor sau serviciilor sunt cumpărate sau consumate pe o bază individuală, de cele mai multe ori în majoritatea cazurilor cumpărăturile sunt făcute de un membru al familiei, ele fiind determinate de nevoile și dorințele întregii familii. După cum am mai menționat caracteristicile familiei constituie un factor important în analiza consumului și consumatorului, la care studiul ne arată că consumatorul la acest nivel furnizează o serie de concluzii bine venite pentru producția și comerțul cu bunuri și servicii. Familia sau membrii acesteia este considerată cel mai complex și larg tip de consumator, avînd în vedere faptul că nu reprezinta o sumă de consumatori individuali ci un efect de sistem, cu proprietăți mult amplificate față de cele asociate părților componente.

Un alt tip de consumator îl constituie organizațiile și instituțiile care achiziționează bunuri și servicii pentru ași satisface propriile lor necesități. În această categorie fac parte școlile, spitalile, bisericile, societăți particulare sau publice, care pentru a putea funcționa consumă produse,bunuri, echipamente, servicii etc. Aceste organizații și instituții pot fi considerate ca un segment de consumatori intermediari între producatorii primari și consumatorii individuali finali. În ultimă instanță ceea ce produc și oferă organizațiilor de consum ajunge tot la consumatorii individuali, aceștia determinînd de fapt natura și structura consumului.

Referitor la decizia de cumpărare aceasta este luată în mod diferit pentru fiecare din cele trei mari tipuri de consumatori. În cazul consumatorului individual decizia este luată de fiecare individ în parte, în cea mai mare parte a cazurilor, sau după o consultare cu membrii grupului din care face parte. În cazul familiei, a gospodariei, decizia de cumpărare se ea în consens cu membrii acesteia, în timp ce în organizații, instituții aceasta se ia de persoane sau structuri special organizatorice special desemnate.

Iată de ce luarea deciziei este un proces complex, iar cunoșterea modului cum se formează efectiv aceste decizii, și mai ales cine este cumpărătorul, reprezintă informații absolut necesare atît pentru producător, cît și pentru comercianți.

2.3. Concurența și consumatorii, libertatea de alegere a consumatorului

Măsurile menite să protejeze poziția consumatorilor în cadrul economiei de piață sunt nu numai justificabile din puncte de vedere etic, dar mai ales necesare atît pentru ca acest actor principal scenei economice să-și îndeplinească rolul, cît și pentru buna desfășurare a tranzacțiilor de pe această scenă. J.K. Galbraith afirmă că cel mai bun sistem economic este acela care oferă oamenilor cel mai mult din ceia ce-și dorsc. Consumatorul ar fi îndreptățit să aprecieze buna sau reaua funcționare a sistemului economic după cum ignorarea sa nu poate duce decît la colapsul sistemului.

Dacă este să facem referire la relația dintre consumatori și concurență putem preciza că într-o economie bazată pe libera inițiativă a întreprinzătorilor, se desfășoară o concurență între agenții economici pentru cîștigarea unor segmente de piață. În final competiția urmărește să cîștige încredrea consumatorilor.

Ideia de bază a modelului concurenței pure ( perfecte ) este aceia că pe o piață ar exista numeroși producători independenți, aflați cu toții în competiție pentru ași desface produsele, nefiind nici unul întratît de puternic, încît să-și poată impune propriile sale condiții.

Realitatea este caracterizată de concurența imperfectă, caracterizată prin existența unei oferte restrînse la un număr mic de vînzători, , ceia ce face ca posibilitățile de alegere pe care le are clientul să fie reduse. În cadrul acestui tip de concurență există numeroase metode ce împedică libera desfășurare a competiției prin instituirea unor practici monopoliste, care dictează condițiile unui consumator lipsit de opțiune. Poziția consumatorilor este una lipsită de inferioritate în fața capacității agenților economici. J.D. Forbes a comparat modul cum elementele teoriei se regăsesc în realitatea constatată de consumator. Astfel dacă în teorie se constată că nici o firmă nu posedă o capacitate specială pe care o impune pieței, în realitate piața este dominată de cîteva companii puternice. O piață normală este una de oligopol – cîteva companii, iar una de excepție este fie o piață cu concurență pură, fie o piață de monopol.

O a doua constatare a economistului american se referă la faptul că în teorie produsele ar fi omogene, în timp ce în realitate consumatorii au puține alternative reale, diferențiate în funcție de criterii artificiale sau a prețului, informării, vînzătorului. Într-o piață cu concurență perfectă există o perfectă informare. În realitate informațiile despre caracteristicile bunurilor nu sunt disponibile în mod egal pentru toți vînzătorii și cumpărătorii, existînd chiar un exces de mesaje informaționale, unele chiar distorsionate care pun mari probleme consumatorilor.

Piața cu concurență perfectă este una elastică, punctul de echilibru obținîndu-se în mod instantaneu. În realitate multe piețe răspund încet la schimbările aduse de intrări sau ieșiri, ele fiind adesea în afara stării de echilibru.

Capitolul II. Răspunderea în rezultatul încalcării drepturilor consumatorilor

SECȚIUNEA I. TIPURILE RĂSPUNDERII ÎN CAZUL ÎNCĂLCĂRII LEGISLAȚIEI CONSUMERISTE

1.1 Răspunderea civilă

Răspunderea civilă este acea formă a răspunderii juridice care constă în obligația pe care o are orice persoană pentru a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altei persoane .

Răspunderea civilă poate să survină din neexecutarea unei obligații apărute dintr-un contract, în cazul în care se numește răspundere civilă contractuală sau poate să provină din săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, fără să fi existat contract între vînzător și consumator, caz în care poate să apară răspunderea extracontractuală sau răspunderea civilă delictuală. Așadar, în răspundere civilă contractuală mai întîi trebuie să existe un contract între consummator și subiectul economic, să aibă o legătură contractuală, aceasta fiind premiza angajării răspunderii civile contractuale. Pentru aparența Condițiilor nașterii răspunderii civile contractuale, răspunderea civilă trebuie să întrunească anumite condiții și anume:

a) Să existe un contract valabil intre consumator și subiectul economic (vînzătorul, producătorul, executantul);

b) Să existe fapta ilicită din partea subiectului economic, care constă în distribuirea mărfurilor de o proastă calitate, executarea necalitativă a lucrărilor, prestarea serviciilor necalitative sau întârzierea executării, prestării, livrării, la care prin aceasta se aduce o atingere unui drept subiectiv, cauzînd daune sănătății , vieții, proprietarii consumatorului.

c) Să existe un prejudiciu moral și\sau patrimonial în care se concretizează această atingere;

d) Să fie prezența raportului de cauzalitate dintre fapta subiectului economic și prejudiciu;

e) Să existe prezența culpei subiectului economic care a comis fapta ilicită. Prin urmare daunele cauzate vieții, sănătății , proprietății consumatorului în rezultatul deficiențelor constructive, de producție, etc. sunt restituite în întregime de către subiectul economic dacă legislația in vigoare nu prevede o răspundere mai drastică pentru fapta data (articolul 7-9 din Lege).

Cele mai dese relații întălnite dintre subiectul economic și consumator apar din contractele privind vînzarea-cumpărarea cu amănuntul. Contratul de vînzare-cumpărare cu amănuntul este acel contract prin care agentul activității comerciale cu amănuntul își ia obligația să-i transmită celeilalte parți consumatorului mărfuri de calitate corespunzătoare standartelor, să-i ofere o informați autentică și veridică și serviciile prevăzute din contract, să-i asigure o deservire comercială la nivel, iar consumatorul se obligă să achite o anumită sumă de bani (articolul 17 al Legii cu privire la comerțul interior din 23.02.96). Prin marfă se înțelege acele bunuri sau produse destinate consumului personal, în familie, pentru necesități vitale care nu au scop de obținerea profitului. Așadar, definiția contractului de vînzare-cumpărare cu amănuntul conține în sine trei trasaturi specifice și anume :

1. Indicația care caracterizează subiectul activității comerciale cu amănuntul, adică persoana juridică cetățeanul antreprenor în persoana cetățeanului care desfășoară activitatea comercială;

2. Obiectul activității sale, se are în vedere comercializarea mărfurilor cu amănuntul;

3. Caracteristica mărfii, fiind eliberată consumatorului se are in vedere marfa destinată pentru consumul personal, familial, necesității vitale, ne fiind într-o legătură de obținerea profitului. În consecința stabilirii caracteristicii generale a acestui contract putem spune că este un contract consensual,sinalagmatic și oneros. Contractul de vînzare-cumpărare este un contract sinalagmatic și oneros deoarece creează obligații reciproce și interdependente, părțile avînd și drepturi și obligații (art.704 Cod.civ.).

În calitate de consumator în contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul de obicei este cetățeanul, cetățeanul strain sau apatrizii , dar putem susține că și persoana juridică poate procura mărfuri in baza acestui contract, aceste mărfuri fiind utilizate în afara activității de obținere a unui profit.

Contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul se consideră încheiat atunci cînd ambele părți s-au înțeles asupra obiectului contractului, prețul contractului și a altor clauze asupra cărora insistă măcar una dintre părți. Conform articolului 18 al Legii privind comerțul interior, contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul, executat la momentul încheierii lui, poate fi încheiat verbal, indiferent de costul mărfii, iar cele care urmează sa fie executate pînă sau după încheierea lor conform comenzilor prealabile, pe credit, în caz de comerț prin postă si alte cazuri, se încheie în scris după forma care este stabilită pentru astfel de contracte. Contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul trebuie să fie confirmat prin bonul de casă, chitanța mărfii, precum și alte documente în scris, iar in privința mărfurilor pentru care sunt stabilite termene de garanție – pașaportul tehnic sau un alt document ce-l înlocuiește.

Relațiile apărute între consumator pe de o parte și vînzător și\sau executant pe de alta parte, de asemenea răspunderea parților, sunt detaliat reglementate de legislația Republicii Moldova, cum ar fi de exemplu Codul Civil, Legea privind protecția drepturilor consumatorilor, Codul cu privire la contravențiile administrative, Codul penal precum si alte acte normative. Dacă ne conducem de materialul normativ menționat putem delimita și determina drepturile și obligațiile de baza ale cumpărătorului, vânzătorului si executantului.

Codul civil al Republicii Moldova ne reglementează larg răspunderea care decurge din contractul de vînzare- cumpărare. În baza principiilor generale stabilite, vînzătorul v-a purta răspundere pentru toate neajunsurile mărfii asupra careia a oferit garanția calității cu excepția dacă compărătorul va dovedi că aceste neajunsuri nu au aparut în rezultatul încalcării regulilor de utilizare sau păstrare după transmiterea mărfii către cumpărator. În alte cazuri vînzătorul poartă răspundere pentru marfa necalitativă și iarăși cu condiția dacă cumpărătorul v-a dovedi ca neajunsurile mărfii erau prezente pâna la primirea acesteia și din motive apărute până la aceasta.

Obligațiile cumpărătorului sau consumatorului sunt stabilite de legislația civilă și acesta este obligat să întrunească anumite condiții, și anume:

Să achite prețul mărfii care este prevăzut și în articolul 756 Cod Civil. Determinarea prețului poate fi făcută direct și concomitent cu acordul de voință al părților prin negociere sau prin aderarea pură și simplă a cumpărătorului la prețurile fixe, expuse sau fixate concomitent. Se va ține seama de prețurile practicate la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă, că la momentul predării bunului vînzătorul nu este în drept să mărească prețul, iar cumpărătorul nu poate să-l reducă. Dacă, în momentul încheierii contractului există un nivel uniform al prețului, de la care doar cîțiva vînzători deviază, acest nivel de preț va fi luat ca bază. Aici se are în vedere că cumpărătorul este obligat să achite marfa la prețul indicat de vînzător în momentul încheierii contractului de vînzare-cumpărare cu amănuntul, dacă legea nu prevede altfel sau aceasta nu decurge din cerintele obligatorii. Consumatorul are dreptul de a achita marfa în orice timp în limita perioadei stabilite prin contract pentru achitarea în rate. Aici excepție constituie cazul cînd prin contractul de vînzare -cumpărare cu amănuntul este prevăzută achitarea prealabilă a mărfii, iar în cazul neachitării de către cumpărator a mărfii în termenul prevăzut de contract este considerat refuz al cumpărătorului de a executa contractul.

Să accepte marfa procurată care la fel este stipulată în articolul 753 Cod Civil. Din obligația vînzătorului de a preda bunul rezultă, că vînzătorul trebuie să fie proprietarul bunului și odată cu predarea bunului să transmită și dreptul de proprietate asupra lui. Vînzătorul nu poate fi obligat să predeie lucrul, decît dacă cumpărătorul este ținut în aceeași măsură de a-l lua în primire, asigurându-se, astfel, una din finalitățile contractului, aceea de a pune lucrul în stăpînire de fapt și de drept a cumpărătorului. Consumatorul este obligat să accepte marfa transmisă cu excepția cazurilor cînd are temei de a cere înlocuirea mărfii sau să refuze de la executarea contractului de vînzare-cumpărare.

Conform articolului 779 Cod Civil cumpărătorul trebuie să-l înștiințeze in termen pe vînzător despre încalcărea condițiilor contractului de vînzare-cumpărare referiroare la ambalajul mărfii, sortimentul, calitatea etc. În situația în care părțile nu au prevăzut în contract cerințele față de ambalaj, vânzătorul trebuie să predea bunul ambalat în mod obișnuit pentru acest tip de bunuri. Dacă nu sunt stabilite uzanțe față de ambalaje pentru bunurile respective, vânzătorul este obligat să predea bunul într-un ambalaj care să asigure integritatea bunurilor în condiții de păstrare și transportare obișnuite pentru acest tip de bunuri. În cazul neexecutării acestei condiții vînzătorul are dreptul să refuze total sau parțial cerințele cumpărătorului care se referă la transmiterea mărfii în cantitate insuficientă, înlocuirea mărfii, necorespunderea calității acesteia, înlăturarea viciilor mărfii, completarea mărfii sau înlocuirea articolelor de completare, măsurarea și ambalarea sau înlocuirea ambalajului, dacă v-a avea dovezi că neexecutarea de către cumpărător a acestei condiții a dus la imposibilitatea satisfacerii cerințelor cumpărătorului sau v-a provoca cheltuieli enorme in comparație cu cheltuielile pe care le-ar fi suportat dacă ar era inștiințat la timp despre încălcărea condițiilor contractului.

Introducerea în proces a vînzătorului, in cazul cînd o terță persoană intentează cumpărătorului o acțiune de evicțiune pentru un temei apărut pînă la vînzarea bunului sau produsului. Neintroducerea vînzătorului în proces îl scutește de răspundere față de cumpărător, dacă vînzătorul v-a dovedi că fiind întrodus în proces ar fi putut preîntîmpina evicțiunea cumpărătorului.

Achitarea diferenței dintre prețul mărfii înlocuite și prețul mărfii transmise în locul celei de calitate necorespunzătoare daca a fost înlocuit cu marfa care are alte caracteristici.

Ca și obligațiile cumpărătorului sau consumatorului care sunt reglementate de legislație la fel sunt reglementate și drepturile acestuia:

Cumpărătorul sau consumatorul are dreptul să cerceteze bunul pînă la încheierea contractului de vînzare-cumpărare cu amănuntul dacă aceasta nu este interzis în legatură cu caracteristica genului mărfii, cum ar fi de exemplu medicamentele, produsele care la atingere cu mîna își pot schimba forma sau își pot pierde din calitate.

Poate să ceară în prezența sa efectuarea controlului calității sau încercarea funcționării mărfii până la încheierea contractului de vînzare-cumpărare cu amănuntul, dacă aceasta nu este interzis în pofida caracteristicii genului mărfii și nu contravine regulilor de vînzare cu amănuntul.

Să înlocuiască marfa cumpărată cu alta analogică în locul cumpărarii sau în alte locuri indicate de vînzator care este stipulate în articoul 14 din Lege. Înlocuirea mărfii nealimentare se face în conformitate cu regulile de preschimbare a mărfurilor nealimentare procurate în rețeaua de comerț cu amănuntul.

Dacă în cazul constatării unor deficiențe despre care consumatorul nu a fost informat despre aceste deficiențe, acesta are dreptul de a pretinde în cadrul termenului de garanție sau de valabilitate:

Remedierea gratuită a deficiențelor sau recuperarea cheltuielilor în legătură cu remedierea acestora de către consumator;

Să fie înlocuit gratuit cu un alt produs;

Să fie redus corespunzator prețul de cumpărare a produsului;

Să ceară repararea prejudiciilor morale;

Să rezilieze contractul și să ceară despăgubirea pierderilor suportate.

Rezilierea judiciară este o sancțiune care constă în desființarea cu efecte pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă în cazul în care o parte nu-și îndeplinește în mod culpabil obligațiile sale. Situații în care una sau alta dintre părți dorește să renunțe la contract sunt destul de frecvente.

Dacă preschimbarea mărfii este imposibilă cumpărătorul este în drept să restituie vînzătorului marfa procurată și să primeasca prețul achitat pentru marfă. Această regulă se extinde asupra tuturor categoriilor de mărfuri.

Să pretindă la restituirea diferenței de preț dintre prețul mărfii la momentul satisfacerii cerințelor referitoare la remiterea mărfii de calitate neadecvată.

Să ceară informația completă, corectă și precisă despre producător și caracteristicile esențiale ale serviciilor și produselor ( articolul 5 din Lege).

Vînzătorul, care este și subiectul activității comerciale indiferent de forma de proprietate care o are și realizează consumatorilor marfa in baza contractului de vînzare-cumpărare are următoarele obligațiuni:

Să transmită marfa (articolul 753 Cod Civil. al R.M.) și aici marfa trebuie transmisă:

În locul indicat de contract, în general vînzătorul are obligația să transmită cumpărătorului marfa nemijlocit după achitarea ei, sau prin acordul părților.

În termenul stabilit și cu toate documentele referitoare la marfă (articolul 8 din Lege). Documentele care însoțesc marfa sunt : bonul de marfă, bonul de casă, instrucția adică descrierea in limba de stat, document de garanție, pașaport tehnic, certificat de calitate sau alte documente care ar putea înlocui unde acestea trebuie sa conțină informația de bază: denumirea magazinului, data, ora cumpărării, denumirea mărfii, prețul .

În cantitate determinată. Cantitate determinată se considerate acea care sau înțeles părțile prin contract sau prin regulile de vînzare a mărfurilor corespunzătoare. Codul civil al R.M. nu conține reglementări detaliat referitor la această obligație.

De calitate adecvată (articolul 765 Cod Civil al R.M.). În cazul în care cumpărătorul în momentul încheierii contractului cunoștea viciile bunului și a cumpărat bunul, se consideră că el a acceptat bunul cu vicii. Prin urmare, într-o asemenea situație, vînzătorul nu poartă răspundere pentru viciile bunului. Cumpărătorul poate să-și exercite drepturile sale în privința viciilor numai dacă în momentul încheierii contractului nu a cunoscut aceste vicii. Cumpărătorul poate beneficia de drepturile sale în privința viciilor pe care nu le-a cunoscut numai dacă această necunoaștere se datorează unei culpe grave a vînzătorului cînd acesta a trecut sub tăcere viciul sau când vînzătorul a garantat existența unei caracteristici a bunului. În situația în care atît cumpărătorul cât și vînzătorul nu au cunoscut existența viciilor, cumpărătorul nu poate beneficia de drepturile sale în privința viciilor. Marfa propusă cumpărătorului trebuie să corespundă calității determinate prin contractul de vînzare- cumpărare cu amănuntul și să fie stabilită de standardele de stat pentru tipul de marfă corespunzător. În caz că vănzătorul la încheierea contractului a fost înștiințat de către cumpărător despre scopul concret al procurării mărfii, atunci vînzătorul are obligația sa livreze cumpărătorului marfa adecvată utilizării scopului propus.

În set corespunzător și cu toate articolele de completare dacă sunt prevăzute. Vînzătorul se obligă să transmită cumpărătorului marfa în set și cu articole de completare corespunzătoare tipului de marfa și să respecte condițiilor contractului de vînzare – cumpărare.

Conform regulilor generale vînzătorul are obligația de a transmite cumpărătorului articolele de completare totodată cu marfa. În caz că prin contractul de vînzare-cumpărare cu amănuntul nu sa determinat setul de mărfuri atunci vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului marfa cu articolele de completare care se determina prin uzanțe comerciale și anume:

Să preîntîmpine cumpărătorul despre drepturile terțelor persoane asupra mărfii care este pusă la vînzare, adică vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică (articolul 764 Cod Civil). Prin viciu de natură juridică se înțelege dreptul sau pretenția unui terț asupra bunului. Conform acestui articol este considerat viciu de natură juridică și cazul în care în registrul bunurilor imobile este înscris un drept inexistent. Poate fi situația când în registrul bunurilor imobile este înscris un drept de uzufruct, gaj, superficie, dar în realitate aceste drepturi să nu existe. În general vînzatorul trebuie sa transmită cumpărătorului marfa disponibilă de orice drepturi a terțelor persoane la momentul transmiterii. Excepție prezintă cazul cînd cumpărătorul este de acord sa primească marfa îtoarsă cu drepturile terțelor personae.

Să fie în ambalată. Referitor la ambalaj Codul civil al R.M. nu conține reglementări expres. Aceastea reiese din instrucțiunile de realizare a produselor alimentare dar totuși considerăm ca ambalajul pentru produsele alimentare este un element obligatoriu care ar fi bine să fie reglementat prin normele Codului civil.

Vînzătorul are în obligația lui să preda bunul fără vicii material adică să prezinte cumpărătorului informația veridică necesară despre marfă (articolul 5 din Lege). Această informație trebuie să-i asigure posibilitatea cumpărătorului la efectuarea alegerii mărfii. Conform articolului 19 din Legea cu privire la consumator, consumatorii au dreptul de a fi informați veridic despre sortimentul produselor, calitatea produsului, inofensivitatea si caracteristicile calitative ale produselor, condițiile de procurare, marca fabricii( producătorul, numărul de telefon, adresa, standardul sau altă documentație tehnică normativă ), data și ora fabricării ( articolul 20 din Lege), obligațiile de garanție, produsele chimice și cele tehnice complicate ( articolul 20 din Lege), receptura produselor alimentare și valoarea nutritivă a produselor preambalate (articolul 20 din Lege), denumirea produsului (articolul 20 din Lege) termenele de valabilitate (articolul 773 din Cod Civil precum și articolul 12 din Lege). Conform Legii privind protecția consumatorului nr.105-XV din 13.03.2003, art.1, termenul de valabilitate este perioada de timp, stabilită de către agentul economic care fabrică un produs perisabil sau un produs care, în scurt timp, poate deveni periculos pentru sănătatea consumatorilor, în cadrul căreia produsul trebuie să-și păstreze caracteristicile specifice, cu condiția respectării regulilor de transport, manipulare, depozitare, păstrare, utilizare și consum. Pentru produsele alimentare și medicamente termenul de valabilitate este data – limită de consum. Legea privind protecția consumatorului în art.12, alin.1 prevede obligația producătorului și prestatorului să stabilească o durată de funcționare pentru produsele de folosință îndelungată, inclusiv pentru componentele și accesoriile acestora, care după expirarea unei anumite perioade de timp, pot prezenta pericol pentru viața, sănătatea, ereditatea și securitatea consumatorului sau pot provoca prejudicii bunurilor acestuia sau mediului înconjurător.

3) La cererea cumpărătorului, vînzătorul trebuie sa demonstreze funcționarea mărfii și să-i acorde posibilitatea singur să verifice proprietățile mărfii, pînă la achiziționare.

4) Să comercializeze numai produse testate și certificate, să oprească livrările produselor la care s-a constatat neîndeplinirea caracteristicilor calitative prescrise sau care chiar dacă ar putea afecta viața, sănătatea consumatorilor, trbuie să asigure condiții igienico-sanitare in producție, să măsoare produsele oferite cu mijloace de măsurare adecvate, sa elibereze bonuri de casă la produsele comercializate în rețeaua de comerț.

În ceia ce privește răspunderea vînzătorului acesta trebuie să-i acorde cumpărătorului posibilitatea de a primi informația despre marfa la locul tranzacției. Cumpărătorul are dreptul și poate să ceară de la vînzător repararea daunelor provocate de necesitatea de a refuza încheierea contractului de vînzare-cumpărare, dar dacă contractual a fost sau este deja încheiat acesta are dreptul să desfacă contractul obținînd recuperarea tuturor sumelor plătite, daunele și cheltuielile suportate. Vînzătorul care nu oferă cumpărătorului posibilitatea să primească informația necesară despre marfă la fel v-a purta răspundere în caz că marfa v-a avea careva neajunsuri care au fost depistate de către cumpărator, numai dacă cumpărătorul va dovedi că toate aceste neajunsuri sunt într-o legatură cu lipsa informației despre marfă.

Chiar și în cazul în care la vînzrea mărfurilor se folosesc aparatele automate și cumpărătorului nu i se oferă marfa, vînzătorul este obligat la cerința cumpărătorului imediat să restituie suma achitată sau să ofere marfa.

În cazul vînzarii mărfurilor de calitate necorespunzatoare, dacă de către vănzător aceste vicii n-au fost stipulate inițial, cumpărătorul are dreptul la alegerea sa să ceară: rezilierea contrctului și repararea daunelor cauzate cumpărătorului ( articolul 15 din Lege) sau reducerea corespunzătoare a prețului de cumpărare, înlăturarea gratuită a viciilor lucrului de către vînzător sau restituirea cheltuielilor făcute de comparator pentru înlăturarea acestora, înlocuirea lucrului, determinat în contract prin genul său, printr-un lucru de calitate corespunzatoare.

Înlocuirea gratuită a produselor nealimentare este reglementată prin Hotărârea cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție Nr. 1465 din 08.12.2003.

Dacă vînzătorul nu-și îndeplinește obligațiunea de a transmite marfa cumpărătorului, liberă de drepturile terțelor persoane dă dreptul cumpărătorului de a cere micșorarea prețului mărfii ori rezilierea contractului, dacă nu va dovedi că cumpărătorul știa ori trebuia să știe despre drepturile terțelor persoane asupra mărfii.

Dacă vînzătorul nu a transmis sau a refuzat să transmită către cumpărator articolele de completare sau documentelor care însoțesc marfa în modul stabilit de actele normative, atunci cumpărătorul poate să fixeze un termen pentru oferirea acestora. În caz că accesoriile sau documentele referitoare la marfă nu sunt transmise la momentul stabilit cumpărătorul este în drept să rezilieze contractul. Transmiterea mărfii incomplete dă dreptul cumpărătorului de a cere de la vînzător la dorința sa să completeze marfa în termenii rezonabili sau reducerea prețului mărfii. Atunci cînd vînzătorul nu completează marfa în termenul indicat cumpărătorul are dreptul să refuze executarea contractului cerînd întoarcerea sumei achitate sau la fel să ceară înlocuirea mărfii incomplete. În cazul cînd marfa care conform cerințelor trebuie să fie ambalată și aceasta se transmite cumpărătorului neambalată sau ambalată necorespunzator, acesta din urmă este în drept să ceară ambalarea sau schimbarea ambalajului corespunzător dacă din contract sau specificul mărfii nu prevede altfel.

Ceia ce ține de răspundera executantului, acesta v-a puarta răspundere în caz de: cauzare a prejudiciului proprietății vieții și sănătății consumatorului în rezultatul neasigurării securității mărfii pe perioada termenului de garanție sau a termenului de utilitatesau v-a mai purta răspundere în caz de prezentare a informației insuficiente și neautentice despre marfă sau despre producător (executant) dacă aceasta a cauzat prejudicii consumatorului.

În cazul achiziționării unui produs de calitate necorespunzătoare, înlocuirea lui se face imediat după constatarea imposibilității folosirii acestuia dacă această situație nu este inputabilă consumatorului, iar în cazul în care este necesar efectuarea controlul calității, înlocuirea se v-a face în termen de 14 zile de la data sesizării. Încălcarea termenelor de remediere a deficiențelor atrage răspunderea subiectului economic se are în vedere a producătorului, executantului sau vînzătorului pentru a plăti către consumator o despagubire în procent de 5 la sută din prețul de desfacere pentru fiecare zi depașită.

Conform Codului civil al R.M. răspunderea contractuală survine și în relațiile ce apar în rezultatul contractului de arendă, de transportare, de antrepriză, de comision,de folosire gratuită a bunurilor, de asigurare, de depozit.

În caz că agentul economic nu a respectat condițiile contractului, fapt care a dus la înrautățirea lucrării sau la alte vicii în executarea ei, clientul este în drept să ceară: fie înlăturarea gratuită, într-un termen corespunzător, a viciilor arătate, fie despăgubiri pentru cheltuielile necesare, care au fost suportate de către client în legătură cu înlăturarea din mijloacele sale a viciilor lucrării, dacă prin contract s-a stipulat acest drept al clientului.

Încalcărea esențială de către agentul economic a contractului de deservire, dă dreptul consumatorului sau altfel spus clientului de a cere fie confecționarea unui alt obiect din material de același fel și de aceeași calitate, fie rezilierea contractului și repararea daunelor care au fost cauzate. (articolul 963 Cod Civil). Dacă rezilierea contractului de antrepreiză a avut loc din cauza viciilor, antreprenorul este obligat să repare clientului prejudiciul cauzat.

După cum am menționat mai sus la prestarea serviciilor necalitative și\sau executarea necalitativă a lucrărilor consumatorul este în drept să cearăă recuperarea prejudiciilor suportate (articolul 13-15 din Lege). Agentul economic este obligat să recupereze prejudiciul și în cazul cînd acesta a fost cauzat în urma pierderii, deteriorării obiectului primit de la consumator pentru efectuarea lucrărilor sau prestarea servicilor. Prin prejudicii se inteleg cheltuielile care au fost suportate de către consumator în urma pierderii sau deteriorării averii sale, precum și veniturile perdute, pe care acesta le-ar fi obținut dacă obligațiunea ar fi fost îndeplinită de către agentul economic.

Executorul nu poate fi eliberat de răspundere din motiv dacă nivelul lui de cunoștințe nu i-a dat permisiunea să depisteze particularitățile deosebite ale obiectului, primit de el de la consumator, pentru a presta servicii sau a efectua lucrări.

Răspunderea pentru întârzierea în transportul bagajelor sau încărcăturilor o poartă cărăușul care este obligația să transporte bagajele sau încărcăturile la punctul de destinație în termenul stabilit la timp de legislație cu privire la acordarea serviciilor de transport sau stabilit de către părți în contract (articolul 989 din Cod Civil). Regula generală pirn care se stabilește răspunderea cărăușului pentru bagaje sau încărcături constă în faptul că acesta răspunde pentru piederea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor încredințate. Din lege rezuntă că cărăușul este considerat vinovat în toate cazurile de pierdere, distrugere sau deteriorare pînă cînd el nu va dovedi lipsa culpei sale.

Cărăușul va fi exonerat de răspundere pentru întârzierea în transportul încărcăturilor sau bagajelor, dacă întârzierea nu a survenit din culpa lui (articolul 1007 din Cod Civil). Asigurarea integrității încărcăturii transportate este una dintre obligațiile de bază a cărăușului conform contractului de transport. Cărăușul este răspunzător de executarea transportului din momentul primirii mărfii la punctul de expediție și pînă la cel al eliberării la destinație. Aceasta implică răspunderea sa nu numai în timpul transportului efectiv, dar și în perioada aflării mărfii la depozitele cărăușului după preluarea ei de la expeditor, precum și după transportarea sa la punctul de destinație. Cărăușul nu va purta răspundere numai în cazurile cînd el însuși va dovedi că pierderea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor se datorează forței majore, viciului propriul al bunului sau culpei pasagerului. Pentru pirderea documentelor, banilor sau altor bunuri de mare valoare cărăușul, de regulă, nu poartă răspundere. Răspuderea acestuai poate avea loc doar în cazurile cînd i s-a declarat natura sau valoarea bunului și el a acceptat să-l transporte. În asemenea situații este necesar ca această declarație sî fie cumva documentată, fapt care va confirma atît valorae documentelor, banilor sau altor bunuri de mare valoare, cît și răspunderea cărăușului. În acestă declarație pot fi descrise sau enumerate toate bunurile și alte obiecte pentru care cărăușul și-a asumat răspunderea.

Răspunderea subiectului economic de transport pentru pierderea partial sau totală și deteriorarea bagajelor sau încărcăturilor cauzată de întârziere survine indiferent de faptul că acesta este supus unei amenzi ori nu.

Cărăușul va purta răspundere pentru cauzarea morții sau vătămării sănătății călătorului (articolul 988 Cod Civil). Răspunderea cărăușului în contract de transport de persoane poare fi divizată în două părți: răpsunderea pentru vătămarea sănătății pasagerului și pentru cauzarea unui prejudiciu de ordin pur material. De regulă, cărăușul poartă răpaundere pentu prejudiciul cauzat în toate cazurile, însă legea expres prevede trei situații, cînd cărăușul este exsonerat de răspundere, și anume: cînd prejudiciul este rezultatul unei forțe majore, al stării de sănătate al pasagerului, este rezultatul faptei pasagerului. Prin urmare, în asemena situații cauzarea prejudiciului nu ține de comportamentul cărăușului, nu a survenit din culpa lui și acesta nu poartă nici o răpaundere.

Codul civil al R.M. la contractul de depozit prevede răspundere pentru deteriorarea sau pierderea bunurilor în cămine, hoteluri, (articolul 1105 Cod Civil). Depozitul hotelier poate fi dovedit cu orice mijloc de probă indiferent de valoarea bunurilor depozitate. Călătorul cazat la hotel, indiferent de durata mai scurtă sau mai lungă a cazării, trebuie să probeze că bunurile au fost aduse de el însuși sau de altul pentru el – în hotel, că au fost pierdute sau deteriorate de acolo și valoarea lor. În privința valorii bunurilor legea nu stabilește limite, însă trebuie să fie vorba de bunuri care, în mod obișnuit se aduc la hotel.

Elementele pe care le condiționează răspunderea civilă delictuală sunt existența unei fapte ilicite, prin care este încălcată o anumită obligație, prin aceasta aducându-se o atingere unui drept subiectiv, savârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii, existența unui prejudiciu patrimonial un raport de cauzalitate între fapte ilicite și prejudiciu, capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.

Răspunderea nascută în legatură cu un contract care a fost desfăcut, întrucît a fost pasibil de anulare sa unul nul, la fel, este o răspundere delictuală. Așadar subiectul economic poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat vieții, sănătății, proprietății consumatorului în situația în care se face vinovat dacă contractual sau legislația nu prevede altfel. Pentru majoritatea produselor răspunderea civilă delictuală nu este singurul instrument care protejează consumatorul în fața riscului, întrucît acesta poate fi protejat și prin asigurare. În literatura juridică de specialitate față de asigurarea pentru produse, s-a pus problema formei de asigurare, vorbindu-se atît asigurarea prin preț cît și de asigurare directă, prin contract. În dreptul international privat legea aplicabilă răspunderii pentru produse influențează asigurarea pentru răspunderea civilă. Faptul că parțile contractului de asigurare au ales legea aplicabilă convenției lor nu afectează în nici o măsură despăgubirea consumatorului. Plata daunelor se v-a face de asigurator potrivit legii aplicabile răspunderii civile delictuale a agentului economic asigurat. Subiectul economic nu v-a purta răspundere dacă v-a dovedi că dauna s-a produs ca urmare a forței majore sau a intenției persoanei vătămate.

1.2 Răspunderea contravențională

Totodată cu răspunderea materială a agentului economic care încalcă dreptul consumatorului, conform Codului cu privire la Contravențiile Administrative , organele de stat împuternicite pot să aplice sancțiuni contravenționale față de executantul sau vînzătorul vinovat de încalcărea drepturilor consumatorului. În majoritatea cazurilor cel care aplică sancțiuni contravenționale este agentul constatator. Uneori însă legea sau actele administrative care definesc faptele contravenționale prevăd competența de contactare pentru anumite organe și cea de sancționare pentru altele care primesc procesele verbale de constatare a contravențiilor cum este de exemplu la moment Agenția Națională pentru Siguranța Alimentelor (ANSA). Aceștea au dreptul să efectueze controale agenților economici dar nu-i pot sancționa deoarce nu au dreptul și nu este în compentența lor. Agenții constatatori ai ANSA după efectuarea controalelor depistează care sunt încălcările dar sancțiunile urmează a fi aplicate de judecată.

În conformitate cu Legea privind protecția drepturilor consumatorilor dreptul de a înainta acțiuni în judecată referitoare la încalcărea drepturilor consumatorilor în afară de consumatori îl au și organele investite cu funcții de control și supraveghere după cum am menționat mai sus.

Un organ investit care are dreptul de a aplica sancțiuni contravenționale agenților economici este organul de standartizare în persoana inspectorilor principali de stat care au dreptul să aplice amenzi în mărime de la 20% la 100% din costul produselor comercializate sau fabricate, al serviciilor prestate și proceselor executate (articolul 17 din Legea cu privire la standartizare din 22.09.95).

Codul Contravențional prevede răspunderea contravențională pentru încalcărea de către agenții economici a regulilor de comerț. Indiferent de forma organizatorico-juridică și tipul de proprietate a întreprinderii comerciale și de alimentație publică, încalcările care constau în:

înșelarea cumpărătorului la cîntar, la achitare, măsurat, precum și prin încălcarea prțurilor de stat cu amănuntul și modului de aplicare a prețurilor libere;

comercializarea mărfurilor fără indicarea datei fabricării și a termenului de valabilitate, comercializarea mărfurilor cu termenul de valabilitate expirat, modificarea termenului de valabilitate indicat pe produs, pe etichetă, pe ambalaj sau în documentația de însoțire, nerespectarea regulilor de folosire a aparatelor pentru cîntărire și măsurare;

încalcărea regimului de lucru al întreprinderilor stabilite de organele administrației locale;

lipsa prețurilor de expoziție etichetelor sau a meniurilor la mărfurile destinate vînzării sau întocmirea lor cu încălcarea regulilor stabilite, se pedepsesc cu aplicarea unor amenzi.

utilizarea în comercializarea produselor și serviciilor a mijloacelor de măsurare fără marcaje metrologice (de aprobare de model, de verificare metrologică) ori cu marcaje metrologice deteriorate, alterate, falsificate, înlăturate sau cu termenul de valabilitate al certificatelor de aprobare de model și al buletinelor de verificare metrologică expirat.

Pentru comercializarea fără certificate de calitate corespunzator a produselor supuse certificării obligatorii, precum și comercializarea produselor în pofida interzicerii de către organul controlului de stat legislația prevede răspundere sub formă de amendă în mărimea valorii produselor respective în caz că legislația nu prevede măsuri mai aspre. Comercializarea produselor marcate necorespuzător precum și a produselor nemarcate, se pedepsește cu amendă în procent de 50 la sută din valoarea produselor fabricate sau comercializate. La fel vînzătorii sau prestatorii de servicii vor purta răspundere în cazul în care aceștia vor prezenta informații neautentice sau incomplete despre caracteristicile produselor și ale serviciilor la etapa plasării pe piață și/sau comercializării, trecerea sub tăcere a indicilor calitativi, a proprietăților produselor și a regulilor de folosire a lor.

1.3 Răspunderea penală

În timp ce răspunderea civilă se întemeiază pe ideia reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, răspunderea penală se întemeiază pe ideia pedepsirii celui ce a săvârșit o faptă ilicită, apreciată de lege ca fiind o infracțiune.

Subiect al infracțiunii privind protecția consumatorilor, de regulă, pot fi persoanele fizice responsabile, care au atins vârsta de 16 ani și care poartă răspundere (obligațiune) pentru producerea, transportarea, păstrarea sau comercializarea produselor (mărfurilor), inclusive fabricarea producției de calitate bună, efectuarea controlului calității producției precum și persoanele juridice.

Astfel răspund penal pentru încălcarea drepturilor consumatorilor în temeiul următoarelor componențe de infracțiuhne:

Art. 216 producere a (falsificarea), transportarea, păstrarea sau comercializarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor. Prin produse și mărfuri periculoase pentru viața și sănătatea consumatorilor se înțeleg cele care, din cauza vechimii sau a condițiilor de producție, falsificare, transportare sau păstrare, au suferit acțiunea unor agenți chimici de putrefacție sau de fermentație ori a altora de același fel, determină modificarea substanței și vătămarea sănătății, prin aceasta înțelegîndu-se capacitatea obiectivă a produselor (mărfurilor) de a produce o îmbolnăvire a oamenilor. În temeiul art 216 CP al RM agentul economic poartă răspundere penală pentru producerea (falsificarea), transportarea, păstrareasau comercializarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor, dacă aceasta a provocat:

îmbolnăviri grave.

Prin îmbolnăviri grave se înțelege cauzarea, în urma folosirii produselor și mărfurilor periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor, a unor vătămări corporale grave sau medii cel puțin unei persoane, sau a unor vătămări ușoare mai multor personae.

decesul persoanei.

Prin producerea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor se înțelege prepararea produselor (mărfurilor) interzise în mod permanent sau temporar, din cauză că sunt vătămătoare sănătății. Prin falsificarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor se înțelege modificarea compoziției lor în așa fel încît, deși par identice cu cele autentice, în realitate ele au un conținut diferit, vătămător sănătății consumatorului. De exemplu, o băutură alcoolică cu alcool metilic în loc de alcool etilic. Infracțiunea se consumă din momentul îmbolnăvirii grave sau al decesului consumatorului.

Art 254 Comercializarea mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare standardelor. Un element obligatoriu al existenței infracțiunii este survenirea în urma comercializării cu bună știință a mărfurilor de proastă calitate ori necorespunzătoare standardelor a îmbolnăvirii grave sau a decesului persoanei. Infracțiunea se consideră consumată cînd s-a produs rezultatul prevăzut de textul normei penale. În situația în care îmbolnăvirea gravă ori decesul persoanei nu a avut loc, lipsește legătura de cauzalitate și nu există infracțiune, însă este posibilă răspunderea în ordine administrativă ori civilă, în conformitate cu Legea privind protecția consumatorului. Prin mărfuri de proastă calitate se înțeleg mărfuri (produse) falsificate, a căror calitate este de naturată prin amestec cu substanțe de valoare și calitate inferioară și care, drept urmare, devin calitativ inferioare celor originale.

Comercializarea mărfurilor de proastă calitate poate avea loc și prin substituirea mărfurilor sau produselor, prin înlocuirea unei mărfi sau a unui produs cu altul de calitate inferioară. Comercializarea mărfii de proastă calitate poate avea loc și în cazul vînzării acesteia după expirarea termenului de garanție sau de valabilitate.

Art. 255 înșelarea clienților. Răspunderea pentru înselarea consumatorilor e prevazută de legislația civilă, administrativă, penală. Astfel Codul penal prevede răspundere pentru: depășirea tarifelor și prețurilor pentru servicii sociale, depășirea prețurilor cu amănuntul stabilite, înșelarea la numărat, depășirea prețurilor și serviciilor pentru servicii comunale prestate populației, inducerea în eroare a clienților.

Prețul mărfii sau al serviciului se stabilește de către agentul economic cu respectarea principiului dezvoltării libere a activității de antreprenor și al concurenței. Potrivit articolului 34 al Legii cu privire la comerțul interior nr.749-XIII din 23.02.1996 (MO, nr.31, 1996) statul, referitor la reglementarea activității comerciale, stabilește plafoanele (de regulă, maximale) la unele categorii de mărfuri, și anume la cele prevăzute de legislație. Organe ale reglementării de către stat a comerțului și pieței de consum sunt Departamentul Comerțului, Ministerul Economiei, precum și autoritățile administrației publice locale în limitele competenței lor. Din conținutul dispoziției rezultă că fapta de depășire a prețurilor se realizează atunci cînd mărfurile se comercializează cu amănuntul din punctele special amenajate ori destinate pentru o asemenea activitate.

Depășirea prețurilor stabilite (ori a tarifelor) constă în comercializarea mărfurilor, acordarea serviciilor sociale, comunale, la un preț mai înalt. Deși cumpărătorul primește cantitatea de marfă ori serviciul solicitat, el cheltuiește la achitare o sumă mai mare decît suma care se cuvenea. Înșelarea, ca element al laturii obiective, este acțiunea de inducere în eroare a persoanei.

Înșelarea la socoteală a clientului înseamnă solicitarea și primirea de către făptuitor a sumei de bani în plus față de cea necesară pentru achitare, calcularea conștient greșită a costului mărfii (serviciului) în sensul majorării sumei, neachitarea restului sumei și alte asemenea acțiuni. Prin altă inducere în eroare a clienților se înțeleg acțiuni de înșelare prin folosirea instrumentelor de măsurat inexacte la greutate, întindere, la volum, suprafață etc. (ca metrul, litrul, cîntarul și unitățile de greutate auxiliare). Pentru existența infracțiunii nu interesează din ce cauză a devenit inexact instrumentul de măsurat: din cauza intervenției făptuitorului sau a altor împrejurări. Esențial este că făptuitorul, folosind instrumentul inexact, îl prezintă ca instrument exact și corespunzător normelor, instrucțiunilor respective. Inducere în eroare a clienților se consideră și alte acțiuni infracționale îndreptate spre primirea sumelor ce depășesc prețurile la comercializarea mărfurilor ori la acordarea serviciilor.

Art 257 executarea necalitativă a construcțiilor. În cazurile construirii de proastă calitate a caselor de locuit consumatorii vor avea dreptul la repararea prejudiciului. Pentru obținerea unor construcții de calitate corespunzătoare sunt obligatorii realizarea și menținerea pe întreaga durată de existență a construcțiilor a următoarelor exigențe esențiale: a) rezistență și stabilitate; b) siguranță în exploatare; c) siguranță la foc; d) igienă, sănătatea oamenilor, refacerea și protecția mediului; e) izolație termică, hidrofugă și economie de energie; f) protecție împotriva zgomotului. Sistemul calității în construcții reprezintă ansamblul de structuri organizatorice, răspunderi, regulamente, proceduri și utilaje, care concură la realizarea calității construcțiilor în toate etapele de concepere, proiectare, realizare, exploatare și postutilizare a acestora.

Conducerea și asigurarea calității în construcție constituie obligațiunea tuturor factorilor care participă la conceperea, proiectarea, execuția și exploatarea construcțiilor și implică o strategie adecvată și măsuri specifice pentru garantarea calității acestora. Recepția construcțiilor este obligatorie și constituie certificarea realizării acestora pe baza examinării lor nemijlocite, în conformitate cu documentația de proiect și execuție și cu alte documente cuprinse în cartea tehnică a construcției, carte ce se întocmește prin grija investitorului și se predă proprietarului construcției, care este delegat să o păstreze și să o completeze la zi.

Prețul mărfii sau al serviciului se stabilește de către agentul economic cu respectarea principiului dezvoltării libere a activității de antreprenor și al concurenței. Potrivit articolului 34 al Legii cu privire la comerțul interior nr.749-XIII din 23.02.1996 (MO, nr.31, 1996) statul, referitor la reglementarea activității comerciale, stabilește plafoanele (de regulă, maximale) la unele categorii de mărfuri, și anume la cele prevăzute de legislație. Organe ale reglementării de către stat a comerțului și pieței de consum sunt Departamentul Comerțului, Ministerul Economiei, precum și autoritățile administrației publice locale în limitele competenței lor. Din conținutul dispoziției rezultă că fapta de depășire a prețurilor se realizează atunci cînd mărfurile se comercializează cu amănuntul din punctele special amenajate ori destinate pentru o asemenea activitate. Depășirea prețurilor stabilite (ori a tarifelor) constă în comercializarea mărfurilor, acordarea serviciilor sociale, comunale, la un preț mai înalt. Deși cumpărătorul primește cantitatea de marfă ori serviciul solicitat, el cheltuiește la achitare o sumă mai mare decît suma care se cuvenea. Înșelarea, ca element al laturii obiective, este acțiunea de inducere în eroare a persoanei.

Pedepsele prevazute de legislația penală pentru infracțiunile expuse oscilează între amendă și privațiune de libertate în dependență de gravitatea calificării acțiunilor. În calitate de pedepse complementare apar confiscarea produselor ce a constituit obiectul infracțiunii și \ sau destituirea din funcție, privarea de dreptul de a ocupa posturi în întreprinderile pe un anumit termen și inclusiv lichidarea persoanei juridice. Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală. Aceste două forme de răspundere pot fi aplicate concomitent.

Prevederile expuse își au izvorul din Codul penal al R.M. care stipulează răspundere penală pentru infracțiunile economice.

1.4 Repararea prejudiciului material și moral

Răspunderea civilă presupune în sine despăgubire patrimonială. Despăgubirea poate consta într-o reparare în echivalentul bănesc sau în natură a pagubei suportate acestei pagube.

După opinia lui A. Corhan, daunele morale sînt consecințe de natură nepatrimonială, cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constînd în atingerile aduse personalității sale psihice, fizice și sociale, prin lezarea unui interes nepatrimonial sau drept, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile contractuale sau dilictuale, după cum fapta ilicită s-a produs în afara unui card contractual sau dimpotrivă în cadrul contractual. Potrivit altor autori: “Prejudiciul este de natură morală cînd constituie o atingere la reputația, cinstea și considerația unei persoane, sau la afecțiunea familiei”. Autorul Liviu Pop definește daunele morale sau prejudiciile nepatrimoniale drept “consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale, fără conținut economic”.

Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos este următoarea: „Producătorul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele produsului său”. Dezvoltarea conceptului răspunderii pentru produsele defectuose în SUA și UE a demonstrat că responsabilitatea fără vinovăție a producătorului este unicul mijloc de rezolvare adecvată a problemei protecției consumatorului și repartizării echitabile a riscurilor adiacente proceselor tehnologice moderne de producție. Articolul 603 alin. (1), este stipulat că producătorul va răspunde atît pentru prejudiciul cauzat prin dolul sau culpa sa, cît și în lipsa oricărei intenții, imprudențe sau neglijențe din partea sa.

Daunele care au fost cauzate consumatorului urmează a fi recuperate în deplină masură suplimentar la penalitatea stabilită de lege sau contract. Totodată plata penalității și daunelor nu-l eliberează pe vînzător (producător) de executarea contractului în natură. Dauna cauzată sănătății, vieții sau patrimoniului consumatorului ca urmare a neajunsurilor constructive, tehnologice ale mărfii urmează a fi recuperată în măsură deplină. Dreptul de a cere despăgubirea cauzată de neajunsurile mărfii necalitative o are orice persoană care a suportat daune, indiferent de faptul dacă se află în relații contractuale cu vînzătorul sau nu.

Condițiile necesare pentru nașterea dreptului la daune – interese includ și condițiile răspunderii contractuale. Altfel spus, dreptul la daune-interese presupune în mod obligatoriu, existența condițiilor răspunderii civile contractuale, deși numai prezența lor, în anumite cazuri, nu este suficientă ca acordarea daunelor sa aibă loc.

Prejudiciul material este acel prejudiciu care poate fi apreciat în bani. De exemplu prejudiciul care constă în defectarea unui bun sau prejudiciul suportat de o persoană care și-a pierdut într-o măsură oarecare capacitatea de muncă în urma unui accident, astfel fiindu-i redus salariul pe care îl primea anterior.

Așadar încălcarea unui drept patrimonial are de obicei drept consecință, un prejudiciu patrimonial. De exemplu dacă a fost distrus un bun ce reprezintă o amintire poate să se constate nu numai un prejudiciu patrimonial care uneori poate avea o valoare neînsemnată dar se poate constata și un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv. De asemenea referitor la despăgubirile acordate pentru prejudiciile rezultate din atingerile aduse sentimentelor de afecțiune s-a afirmat că ele au “un caracter imoral”.

Art.1422 al Codului civil RM “Reparația prejudiciului moral” stipulează că prejudiciul moral se compensează prin echivalent bănesc. Această normă recunoaște că prejudiciul moral constituie o formă distinctă a prejudiciului civil care declanșează răspunderea delictuală. Ca urmare a acestui fapt, prejudiciul moral se compensează indiferent de existența și întinderea prejudiciului patrimonial.

Prejudiciul moral poate fi definit ca o totalitate de suferințe fizice și psihice (morale) ce le suportă persoana în urma acțiunilor ilicite săvîrșite de autorul prejudiciului. Prejudiciul moral se compensează numai atunci cînd a fost cauzat prin fapte ce lezează drepturile personale nepatrimoniale ale persoanei vătămate. Rezultă că există un raport direct între natura valorilor lezate și natura prejudiciului. Astfel, prejudiciul este moral numai dacă este urmarea încălcării unor valori de aceeași natură. Numai în cazurile expres prevăzute de lege se admite compensarea prejudiciului moral cauzat prin lezarea drepturilor patrimoniale. Dreptul la compensarea bănească a prejudiciului moral îl au nu numai persoanele prejudiciate direct, ci și persoanele apropiate acesteia. Este posibil de a acorda despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral afectiv cauzat terțelor persoane apropiate persoanei vătămate, legate de aceasta printr-o relație afectivă, familială. Mărimea compensației se determină de către instanța de judecată în dependență de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăție al autorului prejudiciului și de măsura în care această compensație poate aduce satisfacție persoanei vătămate.

Dificultatea determinării cuantumului despăgubirii este generată de faptul că deși aceasta este patrimonială, ea are ca scop compensarea unui prejudiciul nematerial. Stabilind cuantumul compensației pentru prejudiciul moral, instanța de judecată trebuie să evalueze atît despăgubirea destinată reparării acestuia, cît și prejudiciul moral suferit de persoana vătămată (caracterul și gravitatea suferințelor fizice sau psihice). Evaluarea prejudiciului moral nu presupune determinarea „prețului suferințelor fizice și psihice”, care sînt inestimabile, ci aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și-a implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale ale persoanei vătămate. Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional și familial atît pentru moment, cît și pentru viitor. La determinarea compensației pentru prejudiciul moral trebuie să ținem cont de importanța valorii morale lezate pentru persoana vătămată.

Legislația Republicii Moldova admite repararea prejudiciului moral pentru cauzele civile ce decurg din lezarea onoarei și demnității (articolul 16 din Cod Civil al R.M.) neîndeplinirea obligațiilor, cauzarea de daune etc. și din încălcarea drepturilor consumatorilor ( articolul 15 din Lege). Deci articolul 15 din Lege stipulează că subiectul economic plătește despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat consumatorului.

În accepțiunea Legii prin daună morală vom înțelege pierderile cu caracter nepatrimonial care au fost suportate de consumator în urma suferințelor fizice și morale sau a altor fenomene, care au survenit din cauza acțiunilor ilicite ale subiectului economic sau în urma inactivității lui.

Posibilitatea reparării prejudiciului cere întrunirea unor condiții, și anume: să nu fi fost reparat încă și să fie cert. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atît în privința existenței, cît și în privința posibilității de evaluare. Va fi cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs în rezultatul procurării, consumării, comenzii la data cînd se pretinde repararea lui de către consumator.

Practica Judiciară a arătat că categoria prejudiciului moral este foarte subiectivă și necesită dovezi foarte concludente și cu cît suma cerută ca compensare a prejudiciului moral este mai mare cu atît mai mult se cer dovezi convingătoare. În Republica Moldova cazurile de compensare a prejudiciului moral sunt întilnite foarte rar dar totuși aceastea ne arată că asemenea cazuri vor fi mai numeroase. Practica țărilor occidentale este mult mai bogată, existînd chiar și cazuri curioase cînd pentru compensarea prejudiciului moral sunt plătite suma foarte mari.

SECȚIUNEA II. TRATĂRI PRACTICE REFERITOR LA CONSUMATOR

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Raspunderea In Rezultatul Incalcarii Drepturilor Consumatorilor (ID: 129410)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Raspunderea In Rezultatul Incalcarii Drepturilor Consumatorilor

Copyright Notice

Cercetarea Criminalistica la Fata Locului

.institutia Juridica a Reprezentarii. Mandatul Comercial cu Reprezentare

.consideratii Privind Cetatenia din Perspectiva Integrarii Romaniei In Uniunea Europeana

Marturia Mincinoasa Si Denuntarea Calomnioasa

Raspunderea Juridica Pentru Nerespectarea Dispozitiilor Legale Privind Greva

.drepturile Si Indatoririle Parintesti cu Privire la Persoana Minorului

Copyright Notice

Similar Posts