Raspunderea In Dreptul Mediului

Capitolul I Noțiuni generale

Secțiunea I Noțiunea și trăsăturile definitorii ale dreptului mediului

Secțiunea a II-a Principiile fundamentale ale dreptului mediului

Secțiunea a III-a Funcțiile dreptului mediului

Capitolul II Noțiuni generale despre conceptul de

răspundere juridică

Secțiunea I Apariția și dezvoltarea instituției răspunderii

Secțiunea a II-a Noțiunea de răspundere juridică

Secțiunea a III-a Condițiile răspunderii juridice

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE

Secțiunea I

Poluarea – problemă fundamentală a lumii

contemporane

Se afirmă, pe bună dreptate, că ecologia nu este numai o știință, o doctrină sau o mișcare. Ea reprezintă, de asemenea, și un izvor de drept și un drept tot atât de vechi precum lumea, întrucât este dreptul care guvernează raporturile omului cu mediul său.

Interacțiunea dintre om și mediul său natural a existat din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte chiar de apariția statului și dreptului.

Normele de drept care se refereau la legăturile dintre om și natura sa înconjurătoare au reprezentat, probabil, prima formă de reglementare a raporturilor dintre oameni; atunci când au apărut elemente de conștiință religioasă (pe o anumită treaptă de dezvoltare umană) perceptele religioase s-au adăugat uzanțelor primitive ale relațiilor dintre ființele umane și mediul natural.

Într-o asemenea perspectivă, este de presupus că primele norme de conduită socială s-au referit la vânat, pescuit, protecția focului și apărarea colectivă împotriva fenomenelor naturale ori atacul animalelor sălbatice etc, astfel că însăși dreptul s-a născut ca o necesitate privind raporturile omului cu mediul.

Numai că istoria consemnează destul de târziu aderența directă a dreptului la ocrotirea naturii.

În Roma antică, de pildă poluatorii râurilor erau urmăriți de către riveranii din aval și de autoritățile publice. La Atena, aceleași vremi, „poluatorii” epocii (tăbăcarii, fabricanții de brânzeturi și de miere) erau îndepărtați în afara orașelor și consemnați în locuri special amenajate.

Dar preocupările dreptului vis a vis de mediu nu au luat un avânt semnificativ decât după anul 1000, îngrijorarea față de degradarea naturii nevizând, de altfel, nici în acea perioadă decât pădurea și fauna sălbatică. Astfel, începând din secolul al XIII-lea, țările europene au elaborat reglementări privind protejarea mediului natural, mai ales pădurile. În Franța, de pildă, o administrație a apelor și pădurilor a fost pusă la punct la sfârșitul secolului al treisprezecelea.

În paralel, problemelor pădurilor și faunei li s-au adăugat, în unele zone, praful și fumul: În 1273, Eduard al III-lea al Angliei a edictat câteva ordonanțe referitoare la fumul de cărbune.

Alături de asemenea reglementări generale, sunt de remarcat eforturile depuse la nivelul dreptului urbanismului pentru a reglementa dificultățile create de poluare la nivelul așezărilor umane.

Nu întâmplător, în orașe și, mai ales, în porturi se cantonau principalele dificultăți legate de mediu. Reglementări diferite au încercat să le facă față: în 1681, de pildă, Marea Ordonanță a lui Colbert asupra Marinei interzicea, sub pedeapsa amenzii, „aruncarea de gunoaie în apele porturilor și dependințele acestora și de a le depune pe chei ori pe insule”. Este adevărat, mediul, curățenia și protejarea lui nu erau în vogă în mentalitățile epocii, murdăria secolelor XVII-XVIII fiind proverbială în Occident. Insalubritatea condițiilor de viață era în orașe la originea a numeroase boli și a unei mortalități superioare în raport cu cea de la sate.

Mai târziu, urbanizarea s-a extins considerabil (populația tuturor orașelor din Europa, exclusiv Rusia era de 8,4 milioane locuitori în 1500, 13,2 milioane în 1700, 20,9 milioane în 1800 și 118 milioane în 1900), poluarea orașelor generalizându-se și generând multiple probleme.

Una dintre ele a fost cea a colectării și eliminării resturilor menajere, care a determinat adesea nevoia de reglementare. La Paris, de exemplu, la 1 martie 1884 o decizie prefectorială importantă decreta obligativitatea utilizării de recipiente pentru depunerea gunoaielor. Dreptul impunea „pubela”, iar pe această cale inițiatorul său, prefectul de Sena, Eugene-Rene Poubelle intra în istorie, chiar dacă sub forma substantivului comun.

După cum se poate ușor remarca, toate aceste tentative „istorice” de legiferare rămâneau embrionare, marginale și cu efecte limitate. Dreptul trebuia însă pregătit pentru a face față noilor forme, moderne de poluare pe care le genera revoluția industrială. Numai că atât amploarea fenomenului, cât mai ales unele contradicții din interiorul său, făceau acest lucru deosebit de dificil.

Protecția mediului prezenta potrivit vechiului drept (medieval) două caracteristici, care făceau sistemul juridic elaborat puțin apt pentru a fi transferat în dreptul modem. În primul rând, el proteja întotdeauna individul victimă a vătămării, nu grupul. Ori formele moderne de poluare, în special prin amploarea efectelor sale – în unele cazuri – aduceau un prejudiciu la un mare număr de victime, care erau susceptibile de a se regrupa pentru a ataca în justiție. În al doilea rând, vechiul drept nu stabilea o protecție a mediului de cât în privința speciilor, ori dacă drepturile unui proprietar erau amenințate printr-o poluare.

Astfel, dreptul mediului se concentra numai în jurul noțiunii de proprietate: proprietatea era „gardianul mediului” și, în sens invers, nu se putea aduce nici un reproș industriașului care, de exemplu, otrăvea iazul ori polua terenul pe care le deținea în proprietate.

Mult timp, inconvenientele ocazionate de industrie au fost considerate drept un însoțitor inevitabil al progresului; în 1865, de exemplu, Camera Lorzilor din Anglia aducea în fața justiției pe cel care se plângea de fumul urban nociv. Înalta cameră britanică argumenta că individul nu era îndreptățit să se plângă în justiție, întrucât, odată ce a optat a trăi în oraș, a acceptat și riscul suportării tuturor consecințelor ce decurg de aici.

Prioritatea absolută acordată ulterior dezvoltării industriale, exploatarea masivă a resurselor naturale și afirmarea concepției potrivit căreia știința și tehnica pot oferi soluții pentru orice probleme (inclusiv cele ecologice) au condus la neglijarea adoptării unor acte normative adecvate de protecție și ameliorare a mediului. Totuși, în secolul al XIX-lea, apar și unele reglementări mai complexe în materie, vizând, în primul rând, protecția naturii, a unor eșantioane naturale reprezentative pe cale de dispariție și conservarea lor, concretizate, printre altele, în apariția, în unele țări, a primelor zone protejate (sub forma rezervațiilor sau monumentelor naturale).

Dezvoltarea fără precedent a forțelor de producție, înfăptuirea obiectivelor mai multor revoluții industriale au fost însoțite de o solicitare tot mai intensă a resurselor naturale, a capacității mediului de a se menține în limitele echilibrului ecologic.

În același timp, problemele mediului au fost percepute exclusiv multă vreme ca simple probleme ale poluării aerului, apei și solului, prin deșeurile industriale și casnice, în măsura în care acestea influențează negativ sănătatea omului, ceea ce s-a reflectat și în privința dreptului, prin reducerea lor la extinderea și dezvoltarea reglementărilor tradiționale de sănătate publică și tehnică sanitară.

Criza ecologică declanșată virulent în deceniul șase al secolului nostru a generat o reacție fermă, inclusiv în plan legislativ, de apărare a mediului ambiant.

Numeroasele și tot mai gravele consecințe ale poluării și degradării mediului, tendințele de rupere a echilibrului ecologic de o manieră tot mai periculoasă, au impus trecerea de la acest drept asupra mediului (un drept de „indiferență” care urmărea mai degrabă stipularea unor interdicții și realizarea unor obiective și finalități economice) la un stadiu superior, cel al „dreptului pentru mediu”, element însemnat al unui sistem de gestiune a resurselor naturale în concordanță și în beneficiul ecosistemelor umane.

Mediul ca atare, perceput de o manieră autonomă nu făcea obiectul unei ocrotiri separate. Dreptul nu proteja mediul decât ca un accesoriu al altor valori ci nu ca o valoare în sine. Dreptul modern al mediului, adică cu adevărat dreptul mediului va reuși să apere valoarea „mediului” în sine, nu și ca accesoriu al altor valori.

Secțiunea a II-a

Principii generale aplicabile în dreptul mediului

Comisia Internațională pentru Mediu și Dezvoltare a ajuns la concluzia că imperativele strategiei naționale pentru o dezvoltare durabilă sunt:

eliminarea sărăciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru locuri de muncă, hrană, energie, apă, locuințe și sănătate;

asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil și reducerea creșterii demografice necontrolate;

conservarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;

descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare la luarea deciziilor și unificarea deciziilor privind mediul și economia;

reorientarea tehnologiei și a riscului managerial.

Potrivit Ordonanței nr. principiile și elementele strategice ce stau la baza dezvoltării durabile a mediului înconjurător sunt:

principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;

principiul precauției în luarea deciziei;

principiul acțiunii preventive;

principiul reținerii poluanților la sursă;

principiul "poluatorul plătește;

principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

utilizarea durabilă a resurselor naturale;

informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu;

dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului.

Aceste principii vor fi implementate prin următoarele modalități strategice:

prevenirea și controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile cu impact semnificativ asupra mediului;

adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerințelor politicii de mediu;

corelarea planificării de amenajare a teritoriului și urbanism cu cea de mediu;

efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor și programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului;

evaluarea impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;

introducerea și utilizarea pârghiilor și instrumentelor economice stimulative sau coercitive;

rezolvarea, pe niveluri de competență, a problemelor de mediu, în funcție de amploarea acestora;

promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene și internaționale în domeniu;

stabilirea și urmărirea realizării programelor pentru conformare;

crearea sistemului național de monitorizare integrată a calității mediului;

recunoașterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice;

menținerea și ameliorarea calității mediului;

reabilitarea zonelor afectate de poluare;

încurajarea implementării sistemelor de management și audit de mediu;

promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului;

educarea și conștientizarea publicului, precum și participarea acestuia în procesul de elaborare și aplicare a deciziilor privind mediul;

dezvoltarea rețelei naționale de arii protejate pentru menținerea stării favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene – Natura 2000;

aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilității și etichetării organismelor modificate genetic;

înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor.

Ordonanța recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos, iar în acest sens aduce următoarele garanții:

accesul la ininerea stării favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene – Natura 2000;

aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilității și etichetării organismelor modificate genetic;

înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor.

Ordonanța recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos, iar în acest sens aduce următoarele garanții:

accesul la informația privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare;

asocierea în organizații pentru protecția mediului;

consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor și programelor;

dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului, autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de mediu;

dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

CAPITOLUL II

NOȚIUNI GENERALE DESPRE CONCEPTUL DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Secțiunea I

Apariția și dezvoltarea instituției răspunderii juridice

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este acela la responsabilități.

Cu toate că, în mod tradițional, conceptul de responsabilitate a fost revendicat de morală, știința dreptului a preluat în mod creator trăsăturile acestui concept, adaptându-l la specificul obiectului său de cercetare.

Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele și comportamentele, orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.

Conduita umană poate fi conformă cu cea prescrisă de norma juridică și avem astfel o conduită licită, legală sau poate fi contrară celei instituite de norma juridică, subiectul de drept având, în acest caz, o conduită ilicită.

În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere, de fiecare dată, și posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către cetățeni.

Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbură uneori grav, ordinea și liniștea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societății.

Legea este creată de oameni și principal ei misiune este aceea de a satisface nevoile oamenilor. Conduita fiecăruia dintre noi este raportată la conștiința socială existentă la un moment dat în societate. Fiecare societate are nivelul său de valori, de raportarea a comportamentului membrilor societății. Pascal spunea că „omul este o trestie, dar o trestie care gândește”, iar Kant, referindu-se tot la om, arăta că „este singura ființă capabilă să acționeze cu o forță morală pe deplin responsabilă pentru propriile acțiuni”. Omul este deci, o ființă responsabilă, care are reprezentarea acțiunilor sale. Responsabilitatea este un fenomen social, fiind strâns legată de libertate, de posibilitatea omului de a decide în orice situație în care se află. Numai un om liber este un om responsabil, numai cel care a avut posibilitatea neîngrădită de a acționa menifestându-și voința sa măsurată și dorită poate fi culpabilizat, sancționat, dacă prin ceea ce a înfăptuit a încălcat regulile moralei societății și a legilor țării.

Din aceste motive, dreptul, ca fenomen social, asociat statului (organizația politică a societății), prin ansamblul normelor juridice pe care le conține, are această menire, de a statornici un anumit comportament, bazat pe o logică, pe o rațiune izvorâtă din interesul general al societății.

Ca ființă socială și parte intrinsecă a societății, omul, trăind în societate nu poate face abstracție de valorile sociale convenite expres sau tacit în cadrul acesteia, de interesele generale și individuale ale celorlalți membrii ai societății. Ori, încălcarea acestor comandamente sau nevoi sociale reprezintă o sfidare a celorlalți membri ai societății și ca atare societatea poate reacționa împotriva celui în cauză.

Această reacție a societății împotriva individului pentru a-l determina să-și conformeze comportamentul cu interesul societății reprezintă răspunderea la care va fi supus cel în cauză. Societatea își vede valorile și interesele sale afectate și în aceste situații va lua măsuri de restabilire a unei normalități prin aplicarea sancțiunilor legale. Această normalitate este egală cu legalitatea instituită prin intermediul normelor juridice.

În comuna primitivă, întrucât nu exista nici stat, nici drept, nu se

putea vorbi despre o răspundere juridică. În cadrul acestei societăți, vătămatul răspunde la forță prin forță. El se răzbună, iar răzbunarea se face cu aprobarea grupului social. Nu există nici o preocupare pentru vinovăția făptașului, se aplică lega participațiunii, simpla cauzalitate materială fiind îndestulătoare.

Așadar, există o răspundere obiectivă, întemeiată numai pe cauzalitatea materială. Mai târziu, în perioada descompunerii comunei primitive, se constată că victima se poate înțelege cu făptașul, iertându-l în schimbul unei răscumpărări, răscumpărare ce apare ca o formă de sancționare.

În cadrul orânduirii sclavagiste, Legea celor XII table, consacră atât răzbunarea privată, cât și sistemul compozițiilor voluntare. În această epocă intervine însă o schimbare fundamentală ca urmare a apariției statului și a normelor de drept.

Cele XII table caracterizează o epocă de tranziție de la compoziția voluntară la cea legală, ambele având la bază dreptul de răzbunare și răscumpărarea acestui drept.

În această epocă se fac primii pași spre deosebirea dintre răspunderea penală și cea civilă. De asemenea, spre deosebire de comuna primitivă, unde răspunderea era colectivă, familială, în dreptul sclavagist ea devine individuală, solidară. Tot în această epocă, se înfiripă și ideea că nebunii și copiii nu pot deosebi binele de rău, ei nu pot fi în culpă, deci răzbunarea nu poate fi îndreptățită.

Spre deosebire de ceea ce se petrecea în comuna primitivă, simpla relație de cauzalitate materială nu mai este suficientă pentru a se angaja răspunderea unei persoane, fiind necesar ca această să fi fost în culpă.

În perioada orânduirii feudale se adâncește ruptura dintre răspunderea civilă și cea penală. Astfel, pentru faptele păgubitoare referitoare la bunuri se cuvine numai amenda. În privința vătămărilor aduse persoanei, cel vătămat și familia lui aveau împotriva celui care a săvârșit fapta și probabil împotriva familiei acestuia dreptul de răzbunare sau pe acela de a reclama o pedeapsă bănească.

Spre sfârșitul orânduirii feudale apar două monumente legislative și anume Legiuirea Caragea și Codul Calimah.

Legiuirea Caragea pune la baza răspunderii delictuale prejudiciul, greșeală și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și greșeală. Astfel, greșeala poate fi intenționată -dol- sau neintenționată -culpă-. Legiuirea Caragea reglementează, de asemenea, răspunderea stăpânilor de animale pentru pagubele pricinuite de acestea lucrurilor sau recoltelor ce aparțin altora. Ea nu reglementează răspunderea pentru fapta lucrurilor neînsuflețite.

Codul Calimah, având la bază Codul civil general austriac, face distincția dintre răspunderea delictuală și cea contractuală. Însă în ambele cazuri antrenarea răspunderii necesită o greșeală. Drept urmare, pruncul și nebunul, care nu pot deosebi binele și răul, sunt apărați de răspundere. Pentru ei răspunde cei care au obligația să le poarte de grijă.

O dată cu apariția Codului civil român instituția răspunderii capătă o formă mai clară, fiind reglementate numeroase forme ale acesteia.

Secțiunea a II-a

Noțiunea de răspundere juridică

Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. Deși tradițional, conceptul responsabilității a fost plasat în mod absolut pe terenul moralei, cercetările mai noi scot în evidență necesitatea conturării acestui concept și în planul dreptului. Printr-o gândire reducționistă (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul penal, prin înțelegerea rolului său doar într-un cadru protectiv represiv) s-a considerat mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Dreptul n-ar putea acționa decât după ce s-a săvârșit fapta periculoasă. Abordând acum noțiunea răspunderii, nu putem să nu revenim la ideea potrivit căreia, pentru ca funcționarea răspunderii juridice, ca instituție specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credința că legea -legea dreaptă, legea justă – poate crea, ca stare de spirit, în conștiința destinatarilor săi, sentimentul responsabilității.

Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condițiile în care norma poate și trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaș considerat socialmente util. În același timp însă legiuitorul are de fiecare dată în atenție și posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegală, desfășurându-se într-un cadru social determinat, cunoaște forme de manifestare multiple și are motivații complexe. Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistența libertăților și echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă. Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparțin, totdeauna, unor instanțe sociale abilitate special (cu competențe legale în acest domeniu). Temeiul acestei declanșări și întinderea răspunderii se află în lege. Răspunderea este totdeauna legală; nimeni nu-și poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ. Agentul percepe și resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor cerințe pe care societatea le impune subiectului. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relații. Răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. Răspunderea și sancțiunea apar ca două fețe ale aceluiași mecanism social. Sancțiunea, ca o condiție vitală a existenței în societate, trebuie să restituie credința zdruncinată de fapta anti-socială.

„Oare crezi – întreba Socrate – că este cu putință să dăinuiască și să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate și nimicite de fiecare particular”.

Răspunderea, ca o componentă esențială a oricărei forme de organizare socială, a existat încă in societatea primitivă. În această societate, individul, absorbit de socialul, încă nediferențiat, suportă din exterior responsabilitatea morală, iar aceasta este eminamente colectivă. Societatea politico-statală inovează noi forme de răspundere. Socialul, diferențiat în grupări și categorii sociale, face ca răspunderea să se individualizeze. Devenind subiectivă, răspunderea nu și-a schimbat natura. Ea și-a schimbat doar caracterul, însușindu-și caracterele noi sociale care sunt ale civilizației moderne întregi. Societatea, printr-o „răspundere dictată”, impune indivizilor statutul ei normativ. Societatea în care trăiește cel care făptuiește o infracțiune, o contravenție, un delict civil etc, socotește – prin normele sale juridice – o atare acțiune drept reprobabilă. Prin efectul săvârșirii unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică sau morală ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată, interesele generale au fost nesocotite.

Aceasta este problema răspunderii. Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă; instituționalizarea acestei reacții, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt necesare, întrucât, răspunderea și sancționarea nu sunt (și nu pot fi) în nici un caz forme de răzbunare oarbă, ci modalități de legală răsplată („după faptă și răsplată”- spune poporul), de reparare a ordinii încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat și de apărare socială.

„Sensul frecvent al noțiunii de răspundere – notează M. Costin -, indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”. Acest sens are darul de a identifica răspunderea cu sancțiunea. Prima obiecție ce se poate aduce unei astfel de viziuni este faptul că se scapă din vedere laturile psihologice ale răspunderii. Așa cum subliniam, răspunderea și sancțiunea sunt două fațete ale aceluiași fenomen social. Sancțiunea nu vizează decât un aspect al răspunderii – reacția societății. Asemenea reacții în societățile moderne nu pot fi doar negative, ci și pozitive. În ambele sale ipostaze, dar mai ales în forma lor pozitivă, sancțiunile constituie un element puternic de control social.

Sistemul sancțiunilor se bazează pe un ansamblu armonizat de valori și criterii de apreciere.

Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimează sancțiunea, precum și dreptul unor oameni de a pedepsi pe alții? Răspunsul ar putea fi: nimic altceva decât interesele societății de a se apăra împotriva acelora care o vatămă.

Pentru acest motiv, săvârșirea unei fapte care încalcă ordinea juridică și pune în pericol chiar conviețuirea umană provoacă reacția societății. În acest sens, accentul ce se pune pe sancțiune ca măsură reparatorie – apare în bună măsură justificat. În același timp însă, răspunderea juridică și sancțiunea sunt noțiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua. „Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.

Ca raport juridic, răspunderea juridică implică drepturi și obligații juridice corelative. Are, în acest sens, dreptate Mircea Costin atunci când definește răspunderea ca un complex de drepturi și obligații conexe care – în conformitate cu legea – se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.

Secțiunea a III-a

Condițiile răspunderii juridice

A. Conduita ilicită.

Pentru ca răspunderea juridică – în oricare din formele sale -, să se declanșeze, este nevoie de existența cumulativă a unor condiții.

Conduita ilicită este o primă condiție. Prin conduită ilicită se înțelege un comportament – acțiune sau inacțiune – care nesocotește o prevedere legală.

Caracterul ilicit al conduitei se stabilește în legătură nemijlocită cu o prescripție cuprinsă într-o normă juridică. Atunci când norma juridică obligă la o anumită conduită, iar prin fapta sa un subiect încalcă această prevedere (afișând dispreț față de reglementarea legală), intră în acțiune sancțiunea normei juridice. Spre exemplu, se încheie un act fără să se respecte condițiile puse de lege, se livrează un produs necorespunzător sau cu vicii ascunse, un angajat își îndeplinește necorespunzător sarcinile, lipsește nemotivat, un om atentează la cinstea, onoarea, la integritatea corporală a unui alt om etc. În asemenea cazuri, poate să apară un raport juridic de constrângere și să se declanșeze o formă de răspundere juridică (civilă, disciplinară, administrativă, penală). Neobservarea și încălcarea prescripției cuprinsă într-o normă juridică lezează ordinea de drept, echilibrul vieții sociale și pun în pericol siguranța circuitului juridic.

Răspunderea juridică intervine nu numai în condițiile unei acțiuni -comiterea unei fapte ilicite – ci și în condițiile unei abstențiuni. Abținerea, în acest caz, nu este o simplă nonexecuție, ci este o nonexecuție deliberată într-o circumstanță în care subiectul era obligat prin norma juridică să săvârșească acțiunea. Spre exemplu, legea obligă conducătorul auto care accidentează o persoană să transporte victima la cea mai apropiată unitate spitalicească, iar un asemenea conducător auto fuge de la locul faptei și nu execută prevederea legală; sau omisiunea căilor ferate de a pune bariera la pasajul de nivel.

Conduita ilicită prezintă – în forme și intensități diferențiate pericol social. Gradul de pericol social delimitează formele ilicitului juridic – civil, administrativ, penal etc.

Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudicii, abaterea disciplinară, contravenția, infracțiunea.

B. Vinovăția.

Vinovăția este o altă condiție (o condiție subiectivă) a răspunderii juridice. Vinovăția este atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită față de fapta sa și față de consecințele acesteia.

Vinovăția – ca element constitutiv și temei al răspunderii juridice – presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a-și alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conștient. Cu alte cuvinte, vinovăția implică libertatea voinței subiectului, caracterul deliberat al acțiunii sale, asumarea riscului acestui comportament, în atare condiții, atunci când factorii naturali, procesele și mecanismele biologice și fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a acționa cu discernământ, răspunderea juridică nu se va declanșa. Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârșirii unui act ilicit, dar fără vinovăție. Spre exemplu: minoritatea exclude răspunderea pe temeiul insuficientului discernământ (factor biologic – fiziologic) și al precarei experiențe de viață (factor social); alienația mintală este cauză de iresponsabilitate; legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală sunt, de asemenea, împrejurări care exclud răspunderea juridică, bazate pe modificările ordin biologic sau fiziologic, produse ca urmare a existenței unor acțiuni exterioare care se reflectă în psihicul subiectului, în comportamentul său și care antrenează anumite instincte (cum este acela de conservare a vieții, spre exemplu, sau de protecție a unor valori). Starea de necesitate există atunci când subiectul, pentru a-și apăra propria-i viață în fața unui pericol ce-l pune în mod iminent sub semnul întrebării, sacrifică altă persoană sau sacrifică bunurile altei persoane pentru apărarea bunurilor sale, atunci când în mod natural nu există altă soluție.

Legitima apărare intervine atunci când subiectul este expus unui atac material, direct, imediat și injust, acțiunea sa reprezentând o ripostă imediată și spontană.

Formele vinovăției sunt: intenția și culpa. Științele juridice de ramură detaliază modurile de existență a acestor forme. Astfel, de exemplu, în

dreptul penal intenția se clasifică în: intenția directă (atunci când subiectul acționează deliberat, urmărind producerea efectului, cunoscând și asumându-și riscurile) și intenție indirectă (atunci când subiectul cunoaște urmările și le privește cu indiferență). Culpa este o formă a vinovăției caracterizată prin aceea că subiectul nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să le prevadă, sau prevăzându-le, speră în mod ușuratic să nu se producă. Și în acest caz, științele de ramură nuanțează trăsăturile și modurile de afirmare a acestei forme. Astfel, se vorbește despre imprudența (lipsă de diligentă), despre neglijență (omisiune) ca modalități ale culpei.

C. Legătura cauzală.

Legătura cauzală între faptă și rezultat este o altă condiție a răspunderii juridice. Aceasta este o condiție obiectivă a răspunderii. Pentru ca răspunderea să se declanșeze și un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvârșirea cu vinovăție a unei fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale (acțiunea sa să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).

Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere (să declanșeze un raport juridic de constrângere) trebuie să stabilească cu toată precizia legătura cauzală, reținând circumstanțele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizează producerea acțiunii, consecințele acesteia și să înlăture elementele accidentale, condițiile care s-au suprapus lanțului cauzal și care au putut să accelereze sau să întârzie efectul, să agraveze sau să atenueze urmările.

CONCLUZII

Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze natura ale cărei legi aspre trebuiau respectate pentru a supraviețui. În ultimele două secole s-a făcut însă simțită, prin comportament și concepție, încercarea omului de a domina natura, de a utiliza în folos propriu toate bogățiile naturale, accentuându-se progresiv conflictul dintre procesele ciclice naturale ale ecosferei și cele liniare ale tehnologiilor create și susținute de civilizația umană, ajungându-se la „criza ecologică”.

Cauzele acestei crize se datorează, în primul rând, dezvoltării civilizației industriale de la mijlocul secolului al XlX-lea, care a produs modificări profunde și accelerate mediului înconjurător.

Din ce în ce mai mult, resursele naturale au fost solicitate, s-au extins suprafețele cultivate și s-au schimbat sistemele de cultură, s-au făcut despăduriri masive pentru obținerea de masă lemnoasă și de terenuri noi pentru agricultură, s-a intensificat utilizarea pășunilor, s-a dezvoltat mult exploatarea subsolului. În același timp, civilizația industrială a făcut posibilă și necesară o creștere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat mari aglomerări umane pe spații tot mai restrânse, situându-l pe om în condiții de viață cu totul noi.

Dobândind posibilitatea de a transforma natura, omul nu și-a pus mult timp problema de a proceda rațional, în condiții normale de echilibru și dezvoltare a vieții. El a sesizat destul de târziu că este creația și creatorul mediului său înconjurător care îi asigura existența biologică și, totodată, cea intelectuală. Exploatarea irațională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc), apoi a celor neregenerabile (bogății minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al acțiunilor omului asupra naturii.

Folosindu-se pe scară largă știința și tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a ignorat necesitatea păstrării în permanență a unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii în continuă creștere și protecția tuturor factorilor mediului înconjurător. După cum apreciază Barry Commener „Degradarea mediului înconjurător se datorează unui neajuns al activității umane”.

Ruperea de către om prin intervențiile sale grăbite și nesăbuite a echilibrelor naturale, este o caracteristică a celei de a doua jumătăți a secolului XX, deși fenomene izolate au apărut cu mult înainte. Este semnificativă în acest sens remarca făcută de Commener: „în secolul al XX-lea, creșterea economică a țării (referire la S.U.A. – n.n.) s-a datorat parțial unei exploatări nemiloase a pădurilor, în urma căreia munți întregi au rămas golași, iar solul a fost puternic erodat”. Agresiunea asupra pădurilor a continuat și continuă fiind astfel explicabilă catastrofa produsă în anul 1934 în Sud-Vestul S.U.A. când a avut loc, în câteva minute, o mare eroziune eoliană, vânturile transformând în praf 300 milioane tone de sol fertil.

Aflat în unitate și, totodată, în contradicție cu natura, omul trebuie probabil încă multă vreme să se confrunte cu fenomene naturale ca: inundații, erupții vulcanice, taifunuri și altele.

Revoluția tehnico-științifică contemporană care se desfășoară într-un ritm din ce în ce mai accelerat, în toate țările lumii, atât în cele puternic industrializate, cât și în cele în cele în curs de dezvoltare, a pus în fața omenirii mai multe probleme determinate de situațiile previzibile ale ultimului deceniu al secolului XX și începutul mileniului trei, dintre care cităm: o populație de peste 6 miliarde de oameni, care și-a unit forțele cu tehnologiile industriale pentru a crea o inerție de mișcare fără precedent în direcția unor modificări ecologice determinate de factorul uman; dorința firească a tuturor oamenilor de a atinge un nivel de viață cât mai ridicat; corespunzător acestei situații, necesitatea creșterii producției agricole vegetale și animale pentru a asigura hrana tuturor oamenilor; necesitatea creșterii producției de materii prime, de combustibili și energie.

Aproape fără să-și dea seama, oamenii au pus în mișcare vaste experimente ecologice care implică întregul Pământ, fără a avea încă mijloacele de a urmării rezultatele în mod sistematic Dacă vor fi luate în continuare prin surprindere, societățile industrializate, arată Brown, ar putea fi puse în situația de a efectua sarcina costisitoare și îndoielnică a întreținerii planetei.

Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acțiuni în sprijinul protecției mediului înconjurător, aceasta fiind una dintre preocupările contemporane prioritare.

„Pământul este poluat, spune Commoner, nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar și nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea omenească – modul în care societatea înțelege să obțină, să repartizeze și să folosească bogățiile pe care munca umană le extrage din resursele planetei”.

Poluarea îndelungată a mediului natural a determinat acumularea problemelor ecologice contemporane, exprimabile printr-o dizarmonie accentuată între mediul creat de om și cel natural, cu perspective reale de deteriorare a condițiilor de viață ale omului planetar și ale dezvoltării civilizației viitorului.

Deși modificările mediului înconjurător sunt o consecință a civilizației industriale, nu civilizația industrială în sine este cauza deteriorării mediului. Aceasta pentru că nu orice modificare a mediului înseamnă o deteriorare. Deteriorarea mediului înconjurător constă în necorespondența dintre condițiile de mediu și cerințele obiective (biologice, psihologice, economice, sociale etc.) ale omului, fiind provocată nu de modificarea mediului ca atare, ci de apariția unor dezechilibre în cadrul relațiilor dintre om și natură. Civilizația industrială poate asigura condițiile unui mediu de calitate.

Pare de-a dreptul paradoxal că numai în epoca în care progresul tehnic a generat convingerea că omul este stăpânul planetei, a putut să se cristalizeze și convingerea dependenței sale nemijlocite de ansamblul parametrilor mediului natural și odată cu aceasta, convingerea că nu se poate sustrage de sub dominația legilor ecologice.

Eliberată de presiunea forțelor naturii, omenirea devine tot mai muit amenințată de procesele pe care ea însăși Ie-a generat și care par să scape într-o măsură tot mai mare de sub controlul său. Cu cât societatea devine mai „socială”, cu atât ea devine mai dependentă de natură. Dacă la omul primitiv stress-urile veneau din biosferă, la omul civilizat ele provin din sociosferă, după cum și bolile psihosomatice se subsumează tot mai mult bolilor sociosomatice.

Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă însă numai distrugerea echilibrului ecologic, ci și apariția unei reacții inverse din partea mediului astfel modificat asupra omului: noile condiții de mediu sunt mai puțin favorabile pentru viața omului, pentru desfășurarea activității sale economice.

O luptă pe viață și pe moarte are loc clipă de clipă în toate colțurile planetei. O asemenea luptă este invizibilă, de exemplu, atunci când o specie vegetală și seria sa de gene de neînlocuit dispar pentru totdeauna dintr-o pădure din Amazonia. În alte ocazii această luptă este dureros de vizibilă – un om moare sufocat într-un metrou, victimă a unei crize de astm declanșată de poluare sau chipul unui om este desfigurat de un cancer al pielei. Pământurile fertile ale planetei se transformă în deserturi prăfuite, iar dispariția multor specii de plante și animale poate antrena cu ea, dispariția oricărei posibilități de a găsi remediul pentru SIDA, cancer sau crize cardiace. În țările în curs de dezvoltare poluarea omoară zilnic peste 25.000 de persoane.

Poluarea este una din formele cele mai insiduase de atentat în masă asupra sănătății colectivităților umane. Este un paradox faptul că pe măsură ce societatea omenească se dezvoltă ea devine tot mai distructivă în procesul productiv și în consumul personal, casnic, deși ar fi fost de așteptat ca, dispunând de atâtea mijloace tehnice și de know-how, situația să fie tocmai inversă. Excesele tehnologiei antiecologice au fost alimentate într-o mare măsură de împrejurarea că la maximul amplasărilor, parametrii riscurilor ecologice rămâneau încă imprevizibili.

Posibilitățile actuale ale prognozei ecologice dirijează azi într-un mod tot mai eficient obiectivele tehnologiei contemporane spre reducerea sensibilă a riscurilor ecologice.

Poluarea, ca un rău al secolului, este azi un fenomen de răspândire universală care nu depinde principial de caracterul orânduirii sociale (deși aceasta poate determina, printr-o gospodărire chibzuită a resurselor și printr-o legislație adecvată o oarecare scădere a gradului de poluare) și care se amplifică urmând cursul ascendent al progresului tehnic, fiind un atribut direct al acestuia.

Criza ambientală este deci rezultatul agresiunii noastre inconștiente asupra sistemelor naturale care ne susțin. Ea reprezintă costuri ascunse care tind spre un nivel catastrofal.

Astăzi, tuturor formelor de poluare a mediului înconjurător s-au adăugat poluarea electromagnetică, poluarea estetică și poluarea genetică ce pun în pericol grav însăși existența speciei umane.

Degradarea ecologică are numeroase consecințe manifestate sub toate formele și pe toate planurile vieții și activității omului. Astfel, dintre consecințele sociale, cele mai serioase sunt, fără îndoială, reducerea producției de alimente pe locuitor și prin urmare, creșterea subnutriției și a mortalității. Un exemplu este edificator în acest sens: vorbind de legătura dintre problemele de mediu și sărăcie, Commoner arată că sindicatele americane au sprijinit proiectul avionului supersonic, deoarece abandonarea lui ar fi însemnat ca mai multe mii de muncitori să-și piardă locurile de muncă. „Reflectând mai adânc, șomerul s-ar putea îndoi de caracterul rațional al unui sistem economic care obligă pe cineva să lupte pentru o slujbă știind că produsul respectiv va deștepta copiii noaptea și va mări frecvența cancerului de piele provocat de radiația ultravioletă”.

Există o legătură la fel de strânsă între problemele de mediu și cele privind războiul și pacea. Războiul nuclear, chimic sau biologic constituie o mare amenințare asupra supraviețuirii ecologice. S.U.A. au purtat un război ecologic în Vietnam, folosind arme biologice. Sarcina cea mai importantă ce stă azi în fața omenirii este dezarmarea, deoarece, printre altele, războaiele și cursa înarmărilor constituie prin ele însele o sursă de deteriorare dintre cele mai serioase pentru ansamblul mediului înconjurător al omenirii. Utilizarea unor arme, oricare ar fi ele, are implicații asupra mediului înconjurător, cu atât mai mult armele chimice și cele de distrugere în masă.

Menținerea păcii este indispensabilă pentru a obține o mai bună calitate a vieții, un mediu înconjurător sănătos, productiv.

O cerință majoră născută din reconstrucția ecologică este reproiectarea tehnologiilor productive actuale pentru a se conforma cât mai mult cu putință cerințelor ecologice, urmând ca majoritatea activităților industriale, agricole și de transport să fie reorganizate în funcție de aceste structuri noi. Aceasta înseamnă că noile invenții în producția agricolă și industrială, ca și în transporturi să fie dictate mai ales de considerente ecologice, astfel încât structura generală a investițiilor să poată fi guvernată de imperative ecologice și nu de profit și alte criterii economice tradiționale.

Problematica ecologică pătrunde astfel tot mai mult în aria preocupărilor economice și social-politice, cu toate implicațiile sale pentru promovarea calității vieții umane căci nu se poate clădi o societate sănătoasă pe un mediu natural bolnav.

Legătura dintre dezvoltarea economică și problemele ecologice este definitorie în determinarea posibilităților de acțiune pentru protecția mediului.

Strategia națională a dezvoltării este un atribut al suveranității și independenței statului, care trebuie să țină seama de condițiile sale specifice, de resursele și capacitățile sale.

Relația dezvoltare – mediu, este o relație între prezent și viitor. Dezvoltarea urmărește satisfacerea nevoilor generațiilor prezente, protecția mediului fiind o investiție pentru generațiile viitoare.

La nivel global, preocuparea pentru calitatea și protecția mediului înconjurător a fost pusă în discuție în anul 1972 la prima Conferință Mondială a Națiunilor Unite pe această temă. Dezbaterile s-au concretizat într-o declarație comună și o serie de recomandări adresate țărilor membre O.N.U. Ulterior, s-a trecut la Programul Națiunilor Unite pentru Mediu și s-au elaborat proiecte având ca obiective majore supravegherea gradului de poluare a oceanului planetar, degradarea solului, defrișarea pădurilor ș.a., precum și studii interdisciplinare care au evidențiat riscurile degradării ireversibile a mediului și necesitatea corelării creșterii economice cu protecția mediului înconjurător.

Protecția mediului corespunde dorințelor și intereselor vitale ale întregii lumi și constituie o îndatorire pentru toate guvernele.

Interesul general s-a substituit intereselor particulare, conferind întregului sistem juridic o dimensiune nouă. Apărute primele, măsurile de conservare și protecție au fost și sunt completate de sisteme care favorizează o utilizare rațională a resurselor naturale ale mediului în general.

De peste 30 de ani, începând cu Conferința asupra mediului de la Stockholm, omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării și de procesele economice în general. În acest sens, Comisia Mondială asupra Mediului și Dezvoltării de pe lângă O.N.U. a finalizat o serie de recomandări, una dintre acestea referindu-se la implementarea Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităților prezente fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile cerințe.

Obiectul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spațiu al interacțiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic într-un proces dinamic și flexibil de funcționare.

O condiție importantă pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile este simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. în acest scop, politicile economice, politica mediului, a investițiilor, a cercetării-dezvoltării, politica forței de muncă, a învățământului, sănătății sunt desemnate să-și coreleze obiectivele și acțiunile conform acestor priorități. În prezent, în aproape toate țările industrializate se manifestă tendința de a integra aceste politici într-o ordine prioritară a obiectivelor.

Activitățile de prevenire a poluării, tratarea efluenților poluanți, gestiunea deșeurilor, conservarea și refacerea mediului, punerea sub control a fenomenului de seră la nivel global, gestionarea resurselor naturale și menținerea biodiversității speciilor, precum și altele asemenea, care pot fi grupate sub noțiunea de protecție a mediului, necesită eforturi mari, de natură financiară, organizatorică, în reconsiderarea ratei de exploatare a resurselor, în mobilizarea potențialului de cercetare-dezvoltare spre conceptul de dezvoltare durabilă.

În acest sens, în Raportul Brundtland se arată că dezvoltarea durabilă reprezintă un scop pe termen lung, de viitor, datorită unor factori cum sunt: mărimea și continua creștere a populației; scăderea continuă a resurselor materiale globale; lipsa unor acorduri internaționale viabile; decalajul unor ecosisteme pe termen lung; aspectele dificile ale relației mediu-economie ș.a.

Ca strategii sectoriale au fost aprobate de către autoritatea publică centrală în domeniul protecției mediului, „Strategia dezvoltării durabile a silviculturii românești, în perioada 2000-2020”, „Strategia protecției mediului în România în perioada 2000-2020”, „Strategia dezvoltării durabile a apelor în perioada 2000-2020” ș.a.

La elaborarea Strategiei protecției mediului s-au avut în vedere resursele naturale de care dispune România, stadiul dezvoltării economice și sociale și mai ales calitatea factorilor de mediu, ca premise ale elaborării.

Această strategie are un caracter dinamic, ea se actualizează ținând seama de fiecare etapă parcursă, se corectează în funcție de elementele nou apărute sau omise din diferite cauze.

Strategia protecției mediului răspunde cerințelor și sarcinilor ce revin celor implicați în ocrotirea mediului pe plan național și internațional, sarcinilor ce revin țării noastre din convențiile la care a aderat sau este parte. Strategia constituie modul de rezolvare a problemelor complexe ridicate de protecția mediului, și a necesitat elaborarea unui Program Național de Acțiune, racordat la Programul de Acțiune pentru Protecția Mediului în Europa Centrală și de Est, document ale cărui principii au fost aprobate de Conferința Ministerială de la Lucerna (28-30 aprilie 1993), principii însușite și de România. Programul Național de Acțiune este conceput ca o componentă a Programului de restructurare și dezvoltare și conține obiective și sarcini concretizate și cuantificate în timp, spațiu și costuri.

Principiile strategiei protecției mediului sunt:

conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor;

dezvoltarea durabilă;

evitarea poluării prin măsuri preventive;

conservarea biodiversității;

conservarea moștenirii, a valorilor culturale și istorice;

cine „poluează plătește”;

stimularea activităților de redresare a mediului.

Criteriile de stabilire a priorităților privind obiectivele protecției mediului sunt:

menținerea și îmbunătățirea sănătății populației și a calității vieții, ceea ce corespunde primului principiu al strategiei protecției mediului;

menținerea și îmbunătățirea potențialului existent al naturii, acesta corespunde principiului dezvoltării durabile;

apărarea împotriva calamităților naturale și a accidentelor;

raportul maxim beneficiu – cost;

racordarea la prevederile convențiilor internaționale și la programele internaționale privind protecția mediului;

pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.

Strategia protecției mediului se aplică și se actualizează prin Programul Național de Acțiune pentru Protecția Mediului, care constituie concretizarea Strategiei în România.