Raspunderea Guvernului Si Membrilor Sai In Dreptul Administrativ din Romania
=== e1cb607b2f9514f402fcaf786ab1236bc51e48b4_667612_1 ===
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZARE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
cu titlul
Răspunderea Guvernului și a membrilor săi în dreptul administrativ din România
Coordonator științific:
Absolvent:
București
2018
Cuprins
Introducere 4
CAPITOLUL 1. Aspecte generale privind administrația
publică 6
1.1.Aspecte generale privind administrația publică 6
1.2.Legalitatea-principiu fundamental al administrației
publice 7
1.3.Oportunitatea-principiu fundamental al
administrației publice 11
CAPITOLUL II. Noțiuni generale privind Guvernul României și
răspunderea acestuia 14
2.1. Rolul și structura Guvernului 14
2.2. Investitura 16
2.3. Actele Guvernului și delegarea legislativă 17
2.4. Aspecte generale privind răspunderea în dreptul
administrativ 28
CAPITOLUL III. Răspunderea Guvernului în dreptul
administrativ românesc 30
3.1. Raporturile dintre Guvern și Parlament 30
3.2. Întrebări, interpelări și moțiuni simple 31
3.3. Moțiunea de cenzură 33
3.4.Angajarea răspunderii Guvernului 34
CAPITOLUL IV. Răspunderea membrilor Guvernului în dreptul
administrativ din România 37
4.1. Angajarea răspunderii membrilor Guvernului 37
4.2. Cazuri de raspundere și pedepse conform Legii
115/1999 privind responsabilitatea ministerială 41
4.3. Încetarea funcției de membru al Guvernului 43
CAPITOLUL IV. Jurisprudența relevantă privind răspunderea
Guvernului și a membrilor acestuia 45
Concluzii 49
Bibliografie 51
Introducere
Lucrarea intitulată “Răspunderea Guvernului și a membrilor săi în dreptul administrativ din România” are scopul de a prezenta reglementările constituționale cu privire la Guvernul României și la răspunderea acestuia, precum și aspecte teoretice și practice cu privire la răspunderea membrilor săi.
În cadrul primului capitol intitulat “Aspecte generale privind administrația publică ” am prezentat noțiunile de bază din cadrul ramurii de drept administrativ, precum și aspecte teoretice importante cu privire la principiile fundamentale ce stau la baza amdinistratiei publice din România, și anume principiul legalității și al oportunității.
Constituția unui stat și dreptul constituțional sunt două elemente diferite deoarece spre deosebire de dreptul constituțional pe care l-am definit mai sus, constituția reprezintă legea fundamentală a unui stat, ea fiind principalul izvor al dreptului constituțional.
În cadrul celui de-al doilea capitol sunt prezentate regulile constituționale privind Guvernul României. Aceste reguli se regăsesc în cadrul articolelor 102-110 din Constituția României, fiecare dintre ele abordând aspecte diferite. În primul articol menționat, legiuitorul a instituit reguli privind rolul și structura Guvernului, în timp ce art.103 vizează modalitatea de investire a acestuia. Opus investirii, se regăsesc reguli privind încetarea funcției de membru al Guvernului în cadrul articolului 106, precum și încetarea mandatului prin prevederile introduse de articolul 110. Deasemenea, legea fundamentală conține și reguli privind jurământul de credință, incompatibilități, primul-ministru și actele Guvernului, precum și cu privire la răspunderea membrilor acestuia.
Un alt articol important este cel privind incompatibilitățile, respectiv articolul 105. Ideea de incompatibilitate cu o altă funcție publică de autoritate pornește și de la respectarea principiului legalității, principiu care are la bază doua prezumții. Prima dintre acestea este prezumția de autenticitate a actelor oficiale conform căreia actul emana de la persoană sau autoritatea de la care se afirmă că emană , prezumție care are la bază premiza obiectivității celor care exercită funcții publice, iar cea de-a doua prezumție este cea de veridicitate conform căreia actul conține ceea ce în mod real s-a decis să conțină. Însă regulile care ne interesează cel mai mult sunt cele privind răspunderea Guvernului și a membrilor acestuia. Răspunderea în dreptul administrativ poate îmbrăca mai multe forme și are în vedere sancționarea autorităților publice ca urmare a actelor a pagubelor pe care le generează prin intermediul actelor pe care le întocmesc sau a măsurilor de care dispun.
În cadrul dreptului administrativ sunt prevăzute mai multe forme de răspundere administrativă la care pot fi supuse autoritățile publice. Este vorba în primul rând de răspunderea de tip administrativ disciplinara care care vizează răspunderea autorităților publice în concret, a funcționarilor publici pentru încălcarea obligaților rezultate din raporturile administrative de subordonare
Regulile privind actele Guvernului sunt de asemenea foarte importante și sunt prezentate în cadrul articolului 108. Conform acestuia, una dintre principalele categorii pe acte care pot fi adoptate de către Guvern sunt hotărârile de Guvern. Acestea pot avea caracter normativ sau individual. Prin intermendiul lor, autoritatea executivă a statului realizează, în mod practic conducerea generală a administrației publice. Ele sunt adoptate în vederea aplicării corecte a legilor sau altfel spus, hotărârile de guvern sunt adoptate în vederea executării legilor.
Cea de-a doua categorie este reprezentată de ordonanțe care reprezintă acele acte ale Guvernului emise în temeiul unei legi speciale cu caracter temporar de abilitare. Abilitarea autorității executive se realizează în condițiile prevăzute de legea specială. Nu în ultimul rând, Guvernul poate emite și anumite acte exclusiv politice.
În cele din urmă, respectiv în cadrul ultimelor două capitole, am prezentat atât aspecte teoretice cât și practice cu privire la răspunderea membrilor Guvernului.
CAPITOLUL 1. Aspecte generale privind administrația
publică
Aspecte generale privind administrația publică
Instituțiile publice sunt reprezentate de acele organizații prin intermediul cărora se asigura o bună dispunere a veniturilor bugetului de stat, atât la nivel central cât și la nivel local deoarece aceste organisme cu personalitate juridică aparțin atât administrației publice locale cât și centrale.
O definiție a instituțiilor publice este dată de Legea 500/2002 privind finanțele publice publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002 le definește prin intermediul enumerării celor mai importante dintre acestea. Astfel, instituțiile publice sunt reprezentat de Parlament, de Administrația prezidențială și de ministere precum și de celelalte organe de specialitate ale administrației publice și autorități publice. De asemenea conform legii, în cadrul noțiunii de instituție publică le includem și pe cele autonome precum și pe cele din subordinea acestora. Important de precizat este faptul că intră în această categorie toate organismele menționate anterior, fără a se face diferența în funcție de modul în care sunt finanțate.
Structura unei organizații publice poate fi împărțită în funcție de atribuțiile pe care le au persoanele în: structura de conducere care cuprinde totalitatea indivizilor care dețin funcții de conducere și structura de execuție care se referă la persoanele care au rolul de executa toate sarcinile care le sunt atribuite de persoanele cu rol decizional din cadrul instituției.
În ceea ce privește structura unei autorității administrative regăsim mai multe elemente. Primul dintre acestea este biroul, care este un compartiment simplu deoarece între șeful de birou și celelalte persoane din cadrul acestuia există o relației fără a fi nevoie de interpunerea altor persoane, iar persoanele care alcătuiesc un birou au responsabilități omogene. Pe lângă birou, un alt element al instituțiilor publice este reprezentat de serviciu care este reprezentat de ansamblul persoanelor care au de realizat activități similare au de realizat o serie de sarcini care se completează una pe cealalata, persoane care trebuie să se afle în raport de subordonare ierarhică față de aceeași conducere.
În cadrul instituțiilor publice, persoanele ale căror posturi prezintă activități, sarcini și responsabilități similare sunt încadrate pe aceeași funcție . Tipul funcțiilor, în acest caz, dau și denumirile celor două structuri în care se împarte structura organziationala a instituției publice și anume: structura de managerială și structura de execuție, în funcție de cum funcționarii au funcții de conducere sau de execuție.
Funcția publică este îndeplinită de către acele persoane care respectă condițiile impuse de lege pentru ocuparea acestei funcții și care desfășoară activitățile specifice fise postului în vederea asigurării unei bune desfășurări a serviciului public. În ceea ce privește condițiile impuse de lege pentru ocuparea funcțiilor publice acestea sunt prevăzute în Legea Nr.188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, lege în care sunt precizate și principalele categorii de funcționari publici precum și funcțiile pe care le pot ocupa fiecare dintre aceștia.
1.2.Legalitatea-principiu fundament al administrației publice
Datorită rolului foarte important pe care îl are în cadrul societății, administrația publică trebuie să își desfășoare activitatea și să își îndeplinească atribuțiile, având la bază și respectând în mod strict niste principii fundamentale. Așadar, activitatea desfășurată de către autoritățile publice, fie ca ele fac parte din cadrul administrației publice centrale sau din cadrul administrației publice locale, trebuie să fie în conformitate cu principiile prevăzute de legislația în vigoare, principii de natură a duce la respectarea drepturilor și a cetățenilor, dar și la apărarea ordinii de drept. Principiile fundamentale ale administrației publice sunt:
principiul legalității;
principiul oportunității;
principiul transparenței decizionale;
principiul proporționalității;
principiul subsidiarității;
principiul bune administrări.
Principiul legalității și principul oportunității sunt două dintre cele mai importante astfel de principii ce stau la baza administrației publice și le vom analiza pe larg în cadrul acestui capitol.
Cadrul juridic legislativ care stă la baza principiului legalității este reprezentat de alineatul 5 al articolului 1 din cadrul Constituției României, în conformitate cu care respectarea acesteia, dar și a celorlaltor legi care alcătuiesc cadrul legislația din țara noastră este obligatorie. Principiul legalității din cadrul administrației publice apare în strânsă legătură cu faptul că principalul obiect al acesteia este acela de a raspunde cerințelor ce apar la nivelul statului, cerințe de interes național, prin punerea concretă în aplicare a legilor, fiind astfel considerată purtătoare de putere publică.
Așadar, principiul legalității este cel care stă la baza administrației publice, alături de cel al oportunității indiferent dacă activitatea acesteia are ca rezultat elaborarea sau nu de acte administrative, altfel spus, în raport cu aceastatoată activitatea administrației publice trebuia să fie îndeplinită având ca temei legea. Pe de altă parte, legalitatea poate fi privită ca fiind un concept similar cu cel de regularitate juridică, deoarece acesta din urmă este de natură să redea acea acțiune a administrației publice prin intermediul căreia să pun în evidență și se respectă două linii fundamentale, respectiv obligativitatea de inițiativa în ceea ce privește respectarea legii și obligativitatea de conformare la dispozițiile legislative.
Administrația publică, prin intermediul tuturor acțiunilor pe care le desfășoară cei încadrați în cadrul funcțiilor publice, nu poate să se abată de la punerea în aplicare a dispozițiilor legislative care o vizează în mod concret, altfel spus, administrația nu poate face decât ceea ce legea îi permite. Totodată, important de menționat este faptul că administrația publică este cea căreia i se permite să aleagă între mai multe decizii sau linii de acțiune, ca urmare a puterii discreționare pe care o prezintă, ceea ce duce la necesitatea ca în funcție de această putere de opțiune pe care o decide să își fundamentele toate deciziile în limitele prevăzute de legislație.
Administrația publică, implică, așa cum era de așteptat încă din cadrul definirii acesteia, relații care se nasc între ea și cetățeni, deoarece toate acțiunile pe care le îndeplinește sunt de natură a răspunde cerințelor cetățenilor și a societății, în ansamblu. Între cetățeni, pe de o parte, și administrația publică, de cealaltă parte, apare astfel regimul de putere publică, care de cele mai multe ori naște o inegalitate juridică între cele două părți, însă aceasta nu este de natură să ducă la nașterea ideii că administrația publică nu trebuie să respecte dispozițiile legislative care stau la baza acestor raporturi ce se nasc cu cetățenii.
De asemenea, orice persoană căreia îi sunt vătămate drepturile sau interesele prin intermediul unei acțiuni venite din partea administrației publice sau a unui act întocmit de către această, se pot apăra împotriva acestor nereguli, prin intermediul modalităților prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, În sprijinul acestei idei vine și articolul 52 din Constituția României, în conformitate cu care orice cetățean care suferă o vătămare ca urmare a întocmirii unui act de către persoanele din cadrul administrației publice, are dreptul atât la anularea actului neconform cu dispozițiile legislative, cât și la acoperirea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a întocmirii acestuia. Pe baza acestor idei se poate trage o altă concluzie cu privire la principiul legalității în administrația publică și anume că aceasta vine să desemneze și obligația pe care o au organele publice de a respecta ierarhia normelor juridice.
Principiul legalității a fost studiat și prezentat pe larg în cadrul literaturii de specialitate ca urmare a importanței pe care acesta o prezintă, și astfel s-a ajuns la concluzia că în conformitate cu acest principiu, toate formele sub care se prezintă sistemul administatiei publice, precum și activitățile pe care acesta le duce la îndeplinire trebuie să se întemeieze pe lege, astfel subliniindu-se ideea că legalitatea este punctul de sprijin al întregului sistem administrativ din cadrul unui stat de drept.
Având la baza aceasta definire a principiului legalității din cadrul literaturii de specialitate se poate spune faptul că un stat de drept, cum este România, trebuie să stabilească un cadrul legislativ complet și eficient, cadru care să fie respectat în totalitate atât de el, cât și de către cetățeni. Această obligație a statului de a respecta în totalitate normele pe care însuși el le crează și le impune, apare din cadrul unui al principiul fundamental al statului de drept și anume obligația de protejare a drepturilor și a intereselor fundamentale ale cetățenilor și eliminarea oricăror abuzuri ar putea să apară din cadrul celor care exercita puterea publică.
Principiul legalității este unul complex și, așa cum am menționat anterior, este fundament în conduita administrației publice, de aceea este important să prezentăm care sunt sursele legalității în ceea ce privește această administrație. Este vorba în primul rând de Constituția România, astfel că, așa cum am prezentat și anterior, toate autoritățile publice și tooate persoanele care desfășoară o funcție din cadrul administrație publice, trebuie să o facă aplicând în mod prioritar dispozitiile constituționale, fiind astfel prevăzute sancțiuni pentru orice acte întocmite în neconcordanță cu aceste dispoziții. Ulterior, pe scara ierarhică a normelor care trebuie respectate de către administrația publică sunt cele de tip internațional, care sunt superioare din punct de vedere juridic, celor adoptate la nivel național.
Un alt aspect important de analizat în legătură cu principiul legalității este reprezentat de legătură care există între acesta și ale principii cum ar fi : principiul constituționalității sau principiul juridicității. Este important de făcut distincția între acestea, în special în raport cu principiul juridicității deoarece acesta din urmă este de natură să aducă în prim plan obligația care se naste în sarcina administrației publice de a respecta și de a-și desfășura activitatea în conformitate atât cu actele pe care le adoptă chiar ea, cât și cu cele adoptate de către Parlament și organul legiuitor. Așadar, observăm faptul că principiul juridicității este mult mai amplu din punct de vedere al conținutului, comparativ cu cel al legalității care prezintă un conținut mai restrâns, respectiv cel al respectării legii, așa cum este ea prevăzută ca act adoptat de către Parlamentul României.
Revenind la sursele principiului legalității, am menționat faptul că, administrația publică trebuie să respecte întâi Constituția și de asemenea, dispozițiile internaționale, din cadrul tratatelor, însă pe lângă acestea în vederea unei aplicării corecte a principiul organele administrației trebuie să își defasoare activitatea în conformitate cu atât cu legile și cu ordonanțele emise de Guvern, cât și cu actele emise de însăși administrația în desfășurarea activității sale.
Ca urmare a acestor lucruri, putem observa foarte ușor faptul că activitatea administrației publice trebuie să respecte în mod strict dispozițiile legale, însă acesta nu trebuie să ducă la desfășurarea activității în mod rigid, care să nu îi permită să ia nicio inițiativa în desfăsuarea activității, deoarece însuși scopul fundamental este acela de a-și îndeplini atribuțiile în conformitate cu dispozițiile legislative printr-o apreciere proprie dată acestora, în cazul în care este permis. Așa cum se întâmplă în toate cazurile, nu doar în cel al administrației publice, dispozitile normative în vigoare nu vor putea fi puse în aplicare în toate cazurile într-un mod mecanic, ceea ce înseamnă că există situații în care acestea trebuie aplicate printr-o apreciere proprie dată, în acest caz de către organele administrației publice, apreciere care însă trebuie să fie de natură să nu ducă la vătămarea drepturilor și a intereselor cetățenilor în raport cu care sunt aplicate.
Multe dintre normele care stau la baza administrației publice și care trebuie respectate sub imperiul principiului legalității sunt cu caracter specific în sensul că acestea descriu în mod clar direcția de acțiune pe care trebuie să o respecte organele specializate, însă există și situații în care direcțiile instituite prin dispoziții prezintă un caracter general ceea ce impune în sarcina organelor administrației publice obligativitatea de interpretare a acestora în mod corect și eficient și în interesul cetățenilor.
În acest sens, intervine ideea de putere discreționară care este recunoscută în sarcina autorităților din cadrul administrației publice, în sensul că aceste au libertatea de a alege dintre mai multe soluții posibile ca urmare a normei aplicabile, pe cea mai eficientă, în raport cu realitatea administrativă la care se aplică, dar și cu drepturile și interesele ce trebuie protejate. Așadar, în conformitate cu această putere care se afla la îndemână administrației publice, se poate spune faptul că administrația publică nu trebuie privită doar ca un instrument prin intermediul căruia trebuie sa fie puse în aplicare dispozițiile legislative, lucru impus de competenta legală a acesteia, ci ea trebuie să poate apreciază aceste dispoziții în vederea atingerii scopului final pe care îl are și anume acela de a a-și îndeplini atribuțiile cu respectarea drepturilor și a intereselor cetățenilor. Așadar, este important de menționat faptul că aprecierea pe care o pot oferi organele administrației publice în anumite situații concrete, normelor juridice, nu este de natură a încălca principiul legalității, ci vine să sublinieze încă odată rolul pe care îl are acesta și anume acela de organ de legătură între cei care decid din punct de vedere politic și legislativ, pe de o parte, și cetățenii, de cealalaltă parte.
Și acest concept de putere discreționară a fost îndelung studiat în cadrul literaturii de specialitate, în conformitate cu care tot legea este cea care stabilește care sunt limitere în care administrația publică poarte să aprecieze normele pe care le pune în aplicare. Astfel că, organele administrației îți poate exercita diferit puterea discreționară în funcție de cuantumul elementelor ce sunt lăsat la dispoziția acestora în vederea aprecierii.
Principiul legalității stă la baza controlului de legalitate al administrației publice, incluzând și posibilitatea celui nemulțumit să se adreseze justiției pentru verificarea legalității actelor administrative.
1.3.Oportunitatea-principiu fundament al administrației publice
Cel de-al doilea principiu fundamental din cadrul administrației publice, pe care îl vom prezenta pe larg în prezenta lucrare este reprezentat de principiul oportunității.
Acest principiu apare în strânsă legătura cu principiul legalității și implicit cu puterea discreționară pe care o au organele administrației publice în aplicarea dispozițiilor legale. Așadar, în baza puterii discreționare pe care o au cei ce îndeplinesc activitatea administrației publice, se poate stabili oportunitatea pe care o prezintă adoptarea anumitor acte administrative în funcție de situația la care acestea se referă. Acest principiu nu vine să contrazică principiul legalității conform căruia administrația publică trebuie să respecte întocmai legea, ci vine să îl completeze pentru o soluționare cât mai eficientă a situațiilor în care dispozițiile legale permit alegerea celor mai eficiente soluții.
Majoritatea actelor administrative sunt emise de organele administrației publice utilizând de dreptul lor de a aprecia oportunitatea acestor acte, dar aceste limite aprecierea sunt determinate de normele juridice în aplicarea cărora sunt emise actele administrative, ceea ce subliniază încă odată raportul de coordonare dintre cele două principii și nicidecum de contradicție între ele.
Așadar, se poate spune faptul că principiul oportunității vine să scoată în evidență prerogativa ce este oferită organelor administrației publice, formată pe de o parte din dreptul de a aprecia dispozițiile legale în cel mai potrivit mod, atunci când este permis, și de cealaltă parte, de obligația de a face aprecierea în raport cu situația de fapt și cu scopul fundamental de respectare a drepturilor și a intereselor cetățenilor. În cadrul literaturii de specialitate au apărut numeroase definiții în ceea ce privește acest principiu una dintre ele prezentându-l ca fiind modul prin intermediul căruia sunt duse la îndeplinire atribuțiile administrației publice prin alegerea celor mai potrivite mijloace de realizarea a scopului final al acestora și totodată a celor mai eficiente, ceea ce implică cheltuieli mai mici atât din punct de vedere material, dar și din punctul de vedere al resurselor umane.
În analiza celor două principii, trebuie să menționăm faptul că au apărut două curente diferite în cadrul literaturii de specialitate, în conformitate cu care cele două fie pot fi văzute ca două principii distincte care stau la baza administrație publice, fie principiul oportunității este absorbit de cel al legalității. Astfel că, școala de drept public de la București, considera că principiul oportunității trebuie să fie văzut că un element al principiul legalității și nu poate fi analizat distinct de acesta, în timp ce Școală de drept public de la Cluj, are în vedere faptul că cele două principii sunt strâns corelate între ele, însă prezintă conținut diferit și trebuie analizate separat. Așadar, în opinia membrilor școlii de drept public de la București, principiul legalității este cel care include în cadrul acestuia toate cerințele ce trebuie îndeplinite pentru a se adopta un act administrativ valid și implicit și condiția de oportunitate, în timp ce membrii celeilalte școli are în vedere faptul că orice act administrativ trebuie emis în concordanță cu dispozițiile legale, dar și în vederea îndeplinirii scopului administrației publice și respectarea drepturilor cetățenilor, ceea ce implică faptul că trebuie să existe și principiul oportunității în adoptarea acestuia, distinc de cel al legalității.
Așadar, principiul oportunității are în vedere faptul că administrația publică are posibilitatea de a alege cele mai optime soluții în funcție de normele aplicabile și de realitatea administrativă, însă puterea pe care o au acestea de a interpreta normele trebuie să fie limitată, în sensul că orice mod de aplicare trebuie să nu fie de natură a duce la încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale membrilor societății, la discriminarea acestora ori la aplicarea unor soluții care nu sunt proporționale cu situația la care se raportează.
Concluzionând, putem spune faptul că autoritățile administrației publice au posibilitatea de a-și exercita puterea discreționară în măsura în care dispozițiile legislative permit acest lucru, dar ținându-se cont de faptul ca puterea nu trebuie sa devina una abuzivă.
CAPITOLUL II. Noțiuni generale privind Guvernul României și
răspunderea acestuia
2.1. Rolul și structura Guvernului
Actuala Constituție a României prevede rolul și structura Guvernului în cadrul articolului 102, Titlul III, Capitolul III. Așadar, Guvernul este una dintre autoritățile publice ale României, respectiv autoritatea executivă.
În cadrul articolului 102 se prezintă detaliat care este structura impusă Guvernului și totodată care este rolul pe care acesta trebuie să îl îndeplinească în cadrul societății. În baza alineatului (1) din cadrul acestui articol, observăm faptul că legiuitorul a prezentat cele două roluri fundamentale pe care trebuie să le îndeplinească Guvernul. Primul dintre ele este reprezentat de realizarea politicii interne și externe a statului, iar cel de-al doilea rol pune Guvernul la conducerea administrației publice.
Așadar, în primul rând, în cadrul acestui articol este reglementată rațiunea de a fi a Guvernului, o rațiune care îl instituție pe acesta ca instituție principală a executivului și totodată a administrației publice. Pe de altă parte, în cadrul aceluiași alineat se prezintă ideea potrivit căreia, Guvernul își îndeplinește atribuțiile conform unui program de Guvernare care este înainte de toate, aprobat de către Parlament. Așadar, se menține ideea potrivit căreia Parlamentul ar putea să devină parte a programului de guvernare, însă acest lucru nu este posibil deoarece ar pune Parlamentul în imposibilitatea de a-și mai îndeplini atribuțiile în caz de ineficientă a programului de guvernare. Prin urmare, acest articol care conține sintagma “aprobat de Parlament” nu face decât să evidențieze faptul că programul Guvernului este legitimat prin votul Parlamentului, vot care nu îl face însă participant la guvernare.
Important de menționat este și faptul că odată cu revizuirea Constituției în anul 2003, acest lucru nu a dus la modificări în ceea ce privește articolul 102 privind rolul și structura Guvernului, ci doar se întăresc ideile leguitorului din anul 1991, potrivit căruia Guvernul este cel mare ocupa locul “de vârf” din cadrul Executivului.
Regulile constituționale cu privire la rolul Guvernului prezentate în acest articol sunt prezentate succint, făcându-se referire la politicile interne și externe ale statului, însă în spatele acestora se afla o serie de probleme care sunt necesare a fi rezolvate de către Guvern. În primul rând, textul constituțional privind politicile interne cuprinde toate probleme legate de politica monetară (chestiunile legate de inflație), politica bugetară (aspecte privind cheltuielile cu serviciile publice naționale printre care cele mai importante sunt: sănătate, învățământ, cultura etc), politica fiscală ( aspecte privind veniturile necesare a finanțată domeniile publice) precum și probleme privind siguranță și ordinea publică. În ceea ce privește politicile externe, legiuitorul constituant atribuie Guvernului sarcina de a rezolva probleme care apar în relațiile cu alte state.
Legea care stă la baza acestei autorității este Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, conform căreia guvernul este cel care realizează politica internă și externă a statului și conduce administrația publică, ca urmare a votului de încredere acordat de către Parlament. Observăm așadar, că așa cum am menționat anterior, Legea 90/2001 conține norme în concordanță cu Constituția, care este legea fundamentală.
În cadrul articolului 102 alin.(2) din Constituția României este prevăzut faptul că Guvernul nu este singurul care îndeplinește atribuțiile prevăzute la alin.(1) al aceluiași articol, ci acesta cooperează cu organismele sociale interesate. În baza acestei prevederi, legiuitorul dorește să întărească ideea potrivit căreia aceasta autoritatea esențială a Executivului se caracterizează prin transparentă cu care își îndeplinește atribuțiile prevăzute.
Ultimul alineat din cadrul articolului 102 vine să stabilească care este structura Guvernului României. Conform acestuia, Guvernul este condus de un prim-ministru, alături de care lucrează alții miniștrii și membrii. Legea organică care stabilește acești membrii este legea pe care am precizat-o anterior și anume Legea 90/2001 care prevede în cadrul articolului 3 faptul că în alcătuirea Guvernului intra primul-ministru și miniștrii. În anul 2004, legea organică a fost modificată prin Legea 23/2004 care prevede faptul că membrii ai Guvernului sunt și miniștrii de stat și ministrii-delegati cu însărcinări speciale.
Așa cum am precizat anterior, Constituția conține dispoziții generale, legile organice fiind cele care vin să completeze și să detalieze prevederile acesteia, fără însă a conține reglementări contradictorii. Deoarece Constituția prevede ca din cadrul Guvernului pot face parte și alții membrii, pe lângă primul-ministru și miniștrii, Legea 90/2001 precizează membrii la care se face referire în legea fundamentală, în cadrul articolului 15.
2.2. Investitura
O altă regulă privind Guvernul României este prevăzută în cadrul articolului 103 din Constituția României, regulă care privește investitura acestuia.
Așa cum se poate observa, articolul este format din trei alineate fiecare dintre acestea reprezentând o etapă în cadrul procedurii de investire a Guvernului. Modalitatea prin care se face investirea în funcția de prim-ministru s-a păstrat odată cu adoptarea Legii de revizuire a Constituției din 2003.
Prima etapă în procedura de investire este reprezentată de desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru, ca urmare a consultării cu Parlamentul. Așadar, această alegere a unui candidat nu poate fi realizată decât dacă a fost îndeplinită anterior o condiție esențială și anume consultarea Președintelui cu membrii partidului care dețin majoritatea absolută în Parlament. Constituția prevedere și situația în care nu este deținută majoritatea absolută în Parlament de un partid, caz în care șeful statului trebuie să se consulte cu toate partidele . După cum este se poate vedea, condiția obligatorie privind consultările politice în cazul în care nu se realizează majoritatea absolută de către niciun partid, este un element accesoriu etapei desemnării candidatului pentru funcția de prim-ministru. Așadar, fiind afectată realizării etapei principale, această condiție nu constituie o etapă veritabilă în cadrul procesului de investire în funcție.
Urmează cea de-a doua etapă în cadrul procedurii constituirii Guvernului, etapă care este prevăzută în alin.(2) din cadrul aceluiași articol.
Așadar, este esențial ca în urma desemnării candidatului pentru funcție, acesta să primească votul de încredere din partea Parlamentului. Pentru a putea să fie supus votului de încredere, candidatul trebuie să indeplinesca două condiții: să întocmească programul de guvernare și întreaga listă a Guvernului. În ceea ce privește lista Guvernului este lesne de înțeles faptul că cel care este desemnat ca și candidat este cel care propune membrii în funcție de formula pe care o crede potrivită, astfel că este posibil fie să fie investit un nou Guvern fie să fie alese persoane care deja participa la guvernare.
Ultima etapă este cea prezentată în cadrul alineatului 3 al articolului 103 din Constituția României prin care legiuitorul a prevăzut faptul că programul de guvernare și lista trebuie să obțină votul de încredere al majorității membrilor celor două camere ale Parlamentului. În cele din urmă, Președintele este cel care trebuie să numească Guvernul României.
Formula de investire a Guvernului consacrată de Constituția României din 1991, text care nu s-a modificat prin Legea de revizuire din 2003, este inspirată de soluția din Constituția Spaniei (care, la rândul ei, reprezintă o sinteză, dar și o dezvoltare a soluțiilor anterioare din Europa) și pentru faptul că această soluție a fost cea mai apropiată de cea consacata prin Constituția provizorie adoptat de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, adică prin Decretul-Lege Nr. 92/1990, pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României.
Astfel, în art.82 din acest decret-lege se menționa că Președintele României este cel care desemnează primul minitru, reprezentatul partidului sau formațiunile politice care au obținut majoritatea mandatelor în Parlament, iar în caz de nerealizare a acestei majorități Președintele est cel care desemnează pe un alt deputat sau senator, cu consultarea partidelor și formațiunilor politice reprezentate în Parlament.
În ceea ce privește investitura Guvernului din alte state membre ale Uniunii Europene, putem menționa faptul că în statele de drept, formarea unei echipe guvernamentale are la bază un vot popular, ca urmare a unei adevărate democrații constituționale.
2.3. Actele Guvernului și delegarea legislativă
Articolul 108 din Constituția României este un articol foarte important deoarece instituie reguli privind emiterea actelor de către Guvern.
Ca urmare a analizei textului constituțional, observăm faptul că Guvernul României poate să adopte două tipuri de acte și anume: ordonanțe și hotărâri. Ordonanțele reprezintă acele acte ale guvernului emise în temeiul unei legi speciale cu caracter temporar de abilitare. Abilitarea autorității executive se realizează în condițiile prevăzute de legea specială. Referitor la ordonanțele guvernamentale este necesar ca prevederile art. 10 alin. (3) din Constituția României să fie raportate la dispozițiile art. 115 din Legea fundamentală.
Ordonanțele guvernamentale constituie o modalitate prin intermediul căreia Guvernul României participă la exercitarea funcției legislative, funcție prin natura ei proprie Parlamentului României.
Pentru a putea fi emise ordonanțe de către Guvern trebuie ca în prealabil Parlamentul României să adopte o lege specială cu un caracter excepțional și vremelnic. Vremelnicia trebuie să rezulte din textul legii. Aceasta în sensul că legea trebuie să prevadă un termen cert până la care „puterea“ executivă poate adopta ordonanța. Acest procedeu este denumit „delegare legislativă“ care în concret reprezintă o delegare de putere cu referire la funcția legislativă. Evident dacă legea prevede expres ordonanțele vor fi supuse aprobării Parlamentului.
Prevederea, este de natură să accentueze controlul Parlamentului asupra actelor guvernamentale emise în temeiul delegării legislative. Este firesc ca autoritatea care a delegat din funcțiile sale să îi controleze actele emise de autoritatea care a primit, prin delegație, funcția respectivă. Legiuitorul nu poate delega executivului din „capacitatea“ legislativă pe care o deține decât numai în domeniul rezervat legilor ordinare. În domeniul rezervat legilor organice, delegarea legislativă în favoarea Guvernului României, nu operează.
Cea de-a doua categorie de acte pe care Guvernul le adoptă sunt hotărârile de Guvern. Hotărârile de guvern pot avea caracter normativ sau individual. Prin intermediul acestora autoritatea executivă a statului realizează, în mod practic conducerea generală a administrației publice. Ele sunt adoptate în vederea aplicării corecte a legilor sau altfel spus, hotărârile de guvern sunt adoptate în vederea executării legilor.
Aceste două categorii de acte emise de către Guvern sunt acte prin intermediul cărora se dau naștere, se modifică sau se sting drepturi și libertăți fundamentale ale oamenilor, cu alte cuvinte se schimbă ceva în ordinea juridică existentă.
Însă, pe lângă această categorie de acte, în doctrina s-a expus ideea conform căreia Guvernul mai emite un tip de acte exclusiv politice, acestea fiind cele prin intermediul cărora Guvernul adoptă o anumită poziție politică față de realitățile politice existente la nivel intern sau internațional. În această categorie includem: moțiunile, declarațiile etc.
În ceea ce privește aceste acte exclusiv politice, temeiul lor constituțional este dat de articolul 103 din Constituția României, conform căruia Guvernul este cel care se ocupă de politica interne și extern a statului. Așadar, Guvernul pentru îndeplinirea acestui rol prevăzut de legiuitor este îndreptățit să dea anumite declarații sau anumite mesaje. Cu toate acestea însă, pentru o bună îndeplinire a acestei funcții, legea nu prevede faptul că un act exclusiv politic nu poate fi întărit prin intermediul altor acte juridice sau a unui întreg program normativ.
În ceea ce privește prima categorie de acte și anume actele strict juridice legiuitorul constituant român din 1991 s-a menținut pe linia doctrinei juridice românești tradiționale care a făcut mereu distincție între actele Guvernului, adică hotărâri în termenii Constituției, care erau supuse controlului instanțelor de contencios administrativ și „actele de guvernământ", adică ordonanțe în termenii Constituției, „care datorită caracterului lor esențialmente politic erau supuse numai controlului Parlamentului".
Guvernul fiind autoritate a puterii executive, are rolul de a executa legile, sens în care, atunci când este necesar, emite hotărâri. Deoarece legea este direct aplicabilă, necesitatea și legitimitatea unei hotărâri de Guvern apare numai în măsura în care punerea în aplicare a unei prevederi legale, până la faptul juridic concret, reclamă stabilirea de măsuri care să asigure o aplicare corectă.
Hotărârea reprezintă, prin excelență, actul prin care Guvernul își exercită rolul constituțional, prevăzut de alin. (1) al art. 102, privind conducerea generală a administrației publice. Prin hotărâre se reglementează, așadar, relații sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanță față de cele reglementate de lege. Hotărârea nu poate fi decât secundum legem șipraeter legem și intervine ca obiect nemijlocit, în orice domeniu, ramură sau sector de activitate, deoarece Guvernul are o competență materială generală.
În ceea ce privește ordonanță, aceasta este expresia unei competențe legislative delegate. Deci, ordonanța depășește sfera strictă a conducerii generale a administrației publice, fiind o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative, corespunzătoare rolului constituțional ce îi revine potrivit alin. (1) al art. 102, în legătură cu realizarea politicii interne și externe a țării.
Regula de drept comun este aceea că ordonanțele nu se supun aprobării Parlamentului, întrucât, așa cum rezultă din prevederile art. 115 alin. (2), aprobarea este necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres. Prin ordonanțe se stabilesc reguli care, deoarece nu se referă la organizarea executării legilor, sunt de domeniul legii, fie în sensul că reprezintă reguli noi, fie în sensul că modifică sau abrogă reguli existente.
Tocmai de aceea ele nu se pot emite decât în temeiul unei legi de abilitare. Desigur, aceasta nu înseamnă că ordonanța nu poate cuprinde și măsuri pentru aplicarea unei legi, dar esențiale sunt regulile pe care Guvernul nu le-ar putea institui decât în temeiul, în limitele și în condițiile legii de abilitare.
În cadrul Constituției României din 1991, prin intermediul alineatului 1 al articolului 2 legiuitorul a introdus ideea potrivit căreia suveranitatea națională, respectiv puterea poporului aparține în mod exclusiv numai acestuia cu condiția ca ea trebuie să fie dusă la îndeplinire prin intermediul organelor sale. Așadar, o primă idee cu privire la delegarea legislativă apare în sensul ca în conformitate cu principiul separării puterilor în stat, aceasta este o modalitate prin care puterea legislativă și puterea executivă lucrează împreună.
Important de menționat este faptul ca prin intermediul delegării legislative Guvernul nu are posibilitatea de a îndeplini o funcție de legiferare absolută deoarece atribuțiile esențiale ale acestuia rămân tot cele din materia executivului, astfel ca prin această atribuție dată în sarcina sa, acest organ al statului poate doar să beneficieze de anumite puterii de reglementare care însă își găsesc fundament în cadrul unor serii de limite și condiții, atât spațiale cât și temporare.
În vederea întăririi acestei idei, Curtea Constituțională este cea care a stabilit ca Guvernul are o competență normativă derivată, fie dintr-o lege de abilitare, fie din însăși legea fundamentală, cu un caracter special și limitat, specific unei competențe de atribuire. Această abilitare dă posibilitatea Guvernului de a emite acte, deci este un surogat legiuitor.
Așadar, în conformitate cu dispozițiile constituționale care stau la baza formării și funcționarii statului român, Guvernul poate fi abilitat de către Parlament în vederea transferării celui dintâi a unora dintre atribuțiile pe care le presupune puterea legislativă, transfer car enu presupune doar atribuții ci poate face referire și la o serie de funcții, însă odată cu transferul acesta este evident faptul că prin intermediul drepturile pe care le deține cu privire la legiferare Guvernul va dobândi și o serie de rapunderii și obligații, strâns corelate cu acestea dintâi.
Prin urmare, ca urmare a acestei posibilități prevăzută de catre Constituția României, în materia legiferării se poate trage concluzia că Guvernul Roman este cel care, pe de o parte exercita puterea dispusă de către legiuitor, dar pe de cealaltă parte, ajunge ca el însuși să emane puterea prin intermediul legiferării. Privită din punct de vedere etimologic, noțiunea de legiferare poate fi definită ca fiind sinonimă cu cea de împuternicire. Prin urmare, instituția statului prevăzută ca unica unitate de legiferare în cadrul statului este o instituție ce a ajuns la putere ca urmare a împuternicii pe care aceasta a primit-o din partea poporului român, ajung ca ea să împuternicească o altă autoritate în vederea îndeplinirii unora dintre atribuțiile pe care legea și poporului le-a lăsat în sarcina sa, prin transferul acestora către Guvern.
Așadar, în cadrul statului român, prin intermediul legislației în vigoare sunt prevăzute mai multe tipuri de astfel de împuterniciri, dar cea mai importantă din punctul nostru de vedere, pe care o vom prezenta pe larg în cadrul acestui capitol este cea prevăzută din cadrul primelor trei alineate ale articolului 115 din Constituția României. Aceste trei alineate sunt cele care stau la baza noțiunii de delegare legislativă. În cadrul primului alineat al articolului 115, este prevăzută în mod expres moditatea prin intermeidul căreia Parlamentul, poate să transfere o parte din atribuțiile sale din domeniul legiferării unei alte instituții ale statului și anume Guvernului. Condițiile esențiale care trebuie îndeplinite sunt următoare:
în vederea delegării legislative, Parlamentul trebuie să adopte o lege specială de abilitare;
Guvernul poate emite ordonanțe doar în acele domenii în care nu sunt aplicabile legile organice.
Așadar, primul pas în vederea transferului în sarcina Guvernului a acestei atribuții este adoptarea unei legi speciale de abilitare de către Parlament. Următorul alineat al articolului, vine în completarea acestuia și instituie regulă potrivit căreia prin intermdiul acestei legi de abilitare, Parlamentul României are obligația de a stabili în mod clar care sunt domenii în care Guvernul poate legifera și totodată care este perioada de timp în cadrul căreia se poate face acest lucru.
Prin urmare, alineatul 2 este de natură să introducă cele două limite menționate anterior pe care se bazează posibilitatea de legiferare a Guvernului și anume o limită materială sau teritoriala în sensul că acesta poate să își îndeplinească atribuțiile prin legiferare doar în acele domenii strict menționate prin intermediul legii de abilitare și, de asemenea, o limită temporară, în sensul că perioada de timp în care Guvernul poate să își manifeste atribuțiile de legiferare în domeniul specificat de legea specială este una limitată, tot prin intermediul dispozițiilor acesteia. Făcând o paranteză aici, est eimportant de menționat faptul că odată cu instituirea în sarcina Guvernului a acestor atribuții de legiferare, acest lucru nu trebui a să conducă la ideea că Guvernul nu își va mai îndeplini în aceeași modlaitate sarcinile pe care le presupune funcția sa de executiv în cadrul statului Român. În acest sens, practica constituțională a demonstrat că, abilitarea Guvernului nu modifică funcțiile acestuia de executiv, ci realizează o derogare temporară cu efecte limitate. În consecință, delegarea legislativă, trebuie percepută ca o favoare pe care se poate extinde activitatea executivului.
Acest domeniu a fost amplu dezbătut în cadrul literaturii de specialitate prin intermeiul căreia s-a stabilit că, atribuțiile pe care Parlamentul le transfera Guvernului prin intermediul delegării legislative, pot fi duse la îndeplinire de către acesta din urmă, numai prin intermediul emiterii de ordonanțe, care pot fi percepute din două puncte de vedere, atât ca act juridic al Guvernului României, cât și ca rezultat al competenta pe care aceasta autoritatea le-a dobândit prin legea de abilitare în domeniul legiferării. Este lesne de observat faptul că, odată cu dobândirea de competentă și în domeniul legislativ, Guvernul că avea două mari responsabilității:
răspunde pentru activitatea legislativă pe care o îndeplinește, în sensul că prin intermediul noilor competente trebuie să sprijine Parlamentul în acest domeniu;
răspunde în fata Parlamentului în ceea ce privește atribuțiile pe care le are de inplinit ca urmare a dispozitiilor constitutionale, atribuții ce fac referie in principal la răspunderea de realizare și de ducere la îndeplinire a unor politicii interne și externe a statului, eficiente.
Așadar, prin intermediul aceste două tipuri de activități fundamentale pe care le are de îndeplinit, atât ca urmare a dispozițiilor legislative cât și ca urmare a delegării de la Parlament, Guvernul trebuie să își desfășoare activitatea doar în urma acceptării programului său de către instituția menționată anterior. Așa cum am precizat, această procedură prin intermediul căreia se asigura delegarea unor atribuții legislative în sarcina Guvernului se realizată în mod obligatoriu doar de către Parlament, lucru care face ca aceasta să mai poarte și denumirea de delegare parlamentară.
În conformitate cu alineatul 3 al articolului 115 din Constituția României, se precizează că urmare a procedurii de delegare, actele emise de către Guvern vor fi purta denumirea de ordonanțe. În acest sens, trebuie menționat în mod expres faptul că delegarea legislativă da posibilitatea Guvernului de a adopta, în primul rând, și ca regulă geenrala ordonanțe simple, nicidecum ordonanțe de urgență, regulile privind aodptarea orodnantelor de urgență fiind prevăzute în cadurl următoarelor alienate ale aceluasi articol. Așadar, pus în postura de a exercita putere legislativă, regulă generală este aceea că Guvernul va emite ordonanțe, denumite ordonanțe simple, care nu au nici o legătură cu ordonanțele de urgență. Același alineat prevede și procedura prin intermediul căreia, sunt adoptate ordonanțele simple de Guvern, astfel că, acesta vor fi adoptate doar în măsura în care ele au fost aprobate de ctare Parlament în conformitate cu procedura legislativă și numai în măsura în care acestta aprobare a avut loc înainte de expirarea termenului de abilitate dat de ctare Parlament la dispoziția Guvernului prin intermediul legii de abilitare.
Tot în cadrul alineatului 3 din articolul 115 al Constituției României este prevăzută și sancțiunea aplicabilă ordonanțelor în cazul în care acestea nu sunt adoptate de către Guvern și aprobate în termenul menționat, aceasta constând în încetarea producerii de efecte de către ordonanța în cauză.
Așa cum am precizat, regulă generală în domeniul delegării legislative vizează faptul că, Guvernul va emite ordonanțe, însă ceea ce ne intereseza în mod special în cadrul lucrării este porcedura de emitere și condițiile ordonatelor de urgență în cadrul delegării legislative, Totodată articolul 115 este cel care stă la baza acestora, astfel că, începând cu alineatul 4 legiuitorul constituant prevedere cazurile speciale în care Guvernul este abilitat să adopte ordonanțe de urgență. În primul rând, ideea de bază este aceea că delegarea legislativă privind adoptarea ordonanțelor de urgență, reiese direct din cadrul dispozițiilor constituționale și nu poate fi privită ca o delegare porpriu zisa deoarece nu îndeplinește criteriile cu privire la cele două organisme ce trebuie să stea la baza acestora și anume una care deleagă, pe de o parte, și una prin intermediul căreia se pune în executare delegarea, de cealaltă parte.
Așadar, în conformitate cu alineatul 4, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situațiile extraordinare, a căror reglementare nu poate invoca amânarea, sens în care, trebuie precizată situația de excepție de invocare a actului normativ, prin existența unei situații de urgență. Constituția, în esență, nu face precizări la termenul de situație extraordinară. Guvernul, în această situație, va fi în măsură să aprecieze dacă sunt întrunite condițiile existenței unei asemenea situații. Dar, cu toate activitățile Guvernului, Parlamentul va avea întotdeauna opțiunea finală, dacă executivul întrunește condițiile de a accede la activitatea legislativă.
Așadar, așa cum reiese din mod clar din dispozițiile articolului 115, ordonanțele de urgență pot fi adoptate de către Guvern numai în măsura în care domenii cu privire la care se legiferarea prezintă un caracter urgent, iar amânarea legiferării în ideea de a fi efectuată de către instituia prevăzută de drept prin legea fundamentală a țării, respectiv de către Parlament, nu poate fi dispusă. Este foarte importantă așadar, noțiunea de caracter urgent pe care trebuie să îl prezintă legiferarea în domeniul repectiv dar și celelalte condiții. Astfel că le vom analiza pe larg.
În primul rând, legiuitorul constituant prevede faptul că pentru posibilitatea adoptării unei ordonanțe de urgență, este necesar ca în domeniul în care se dorește această intervenție din partea Guvernului să existe o situație extraordinară, ce trebuie reglementată prin intermediul acestor norme speciale adoptate. Situația extraordinară cerută de lege poate fi înțeleasă ca reprezentand acea situație a existenței unei stări de fapt, care nu are legătură cu voință Guvernului, ci apare indiferent de aceasta și are în vedere naștere unei stări de pericol care vizează interesul public. Noțiunea de situație extraordinară, așa cum este ea definită de legiuitor, a provocat numeroase discuții la nivel practic, ajungându-se la ideea că trebuie să existe anumite stări cuantificabile ce pun în pericol interesul public, stări care nu pot fi influențate sau generate de instituția Guvernului.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție fundamentală, respectiv existenta urgentei și a motivație, legiuitorul constituant precizează în mod clar faptul că urgența reglementarii situației prin delegare legislativă trebuie motivată în mod expres în cadrul actului adoptat, dar și prin necesitatea pentru care trebuie realizat acest lucru.
Așadar, așa cum am menționat, probleme cu privire la necesitatea și la urgență reglementării, care să ducă la adoptarea situațiilor de urgență, s-au pus mereu în practică, practica în conformitate cu care s-a ajuns la următoarele concluzii și la următoarele tipuri de ordonanțe care pot fi adoptate în baza delegării legislative:
ordonanțe simple, adoptate în urmă intră în vigoare a unei legi de abilitare, data de către Parlament;
ordonanțe de urgente, adoptate în cazul extraordinare care nu pot suferi amânare, ca urmare a urgentei domeniului la crae se referă,
Totodată, Curtea Constituțională a decis că ordonanțele de urgență nu sunt o varietate a ordonanței pe baza unei legi de abilitare, ci constituie o măsură de ordin constituțional, ce permite Guvernului, sub supravegherea Parlamentului, să se impună față de un caz excepțional și care se justifică de necesitatea și urgența reglementării unei situații, care datorită circumstanțelor sale excepționale impun adoptarea soluțiilor imediate pentru evitarea unei atingeri grave aduse interesului public.
Nu trebuie uitat faptul că, aceasta atribuție a Guvernului, de legiferare în anumite domenii strict prevăzute, se face sub atenta supraveghere și sub controlul Parlamentului deoarece, ca urmare a funcțiilor pe care legea fundamentală i le prevede în cadrul statului de drept, Parlamentul are dreptul de a impune anumite restricții în ceea ce privește cererile executivului și totodată are drepturi de dispoziție asupra acestora. Parlamentului trebuie să stabilească în mod clar care sunt domeniile în care principalul organ al puterii executive poate să își manifeste competentele legislative, stabilind totodată și obiectivele pe care acesta le are de atins în urma adoptării actelor ce fac obiectul delegării.
Important de menționat este faptul că, prin intermediul dispozițiilor constituționale cu privire la delegarea legislativă nu s-a stabilit un aspect foarte important și anume momentul încetării efectelor ordonanțelor de abilitare, în privința cărora Parlamentul și-a exprimat voința de a le dezbate. Cu toate acestea, efectul ordonanței își găsește suportul juridic în Constituție.
În continuare vom prezenta ordonanța de urgență și modul în care ea este prevăzută în Constituția României în articolul 115, dar și criterii pentru adoptatea și intrarea în vigoare a acesteia. Așadar, în conformitate cu alineatul 5 al articolului 115, o primă condiție pentru ca ordonanțele de urgență să poată intra în vigoare esye aceea ca ele să fie supuse dezbaterii din cadrul camerei competente prin intermediul unei proceduri de urgență.
Este prevăzută și situația în care camerele nu se afla în sesiune în momentul în care urmează să fie sesizate cu dezbaterea ordonanței de urgență, caz în care ele vor fi convocate într-un termen de cel mult cinci zile de la momentul în care se depune sau se trimite sesizarea. Legiuitor constituant prevede, de asemenea, și termen în care camera trebuie să se pronunțe cu privire la actul cu care este sesizat, acest termen fiind instituit ca urmare a urgentei adoptării actului respectiv și este de 30 zile, calculat de la momentul în care se depune sesizarea la camera respectivă. În situația în care camera se pronunță asupra sesizării, în sensul adoptării actului, atunci ea va fi transmită spre dezbatere celeilalte camere, iar în cazul în care camera nu se pronunță în termenul menționat, actul va fi considerat adoptat și transmis de asemenea, celeilalte camere care va dezbate și se pronunță prin procedura de urgență.
Cea de-a doua condiție care trebuie sa fie îndeplinită ulterior adoptarii ordonantei de urgență de către cele două camere este că aceasta trebuie să fie publicată în Monitorul Oficial al României, în caz contrar ea nu este considerată în vigoare.
Adoptarea ordonanței de urgență în urma dezbaterii din cadrul camerei se face utilizându-se regulile privind adoptarea legilor organice și a hotărârilor atunci când acestea conțin dispoziții din domeniul legilor organice. Astfel că, în conformitate cu articolul 76 din Constituția României, ordonanțele menționate anterior, vor fi adoptate doar în urma votului majorității membrilor celor două camere în fața cărora sunt prezentate în vedere dezbaterii și a aprobării.
Necesitatea delegării legislative a apărut ca urmare a cerințelor și a exigentelor mari pe care le prevede guvernarea și implicit ca urmare a unui program de lucru greu din partea Parlamentului, care este de natură să ducă la necesitatea completării acestuia în materia legiferării de către un alt organism care să fie de natură sa prezintă competente în vederea adoptării unor acte legislative atunci când domeniul și societatea necesita aceasta măsura urgentă. Așadar, prin intermediul instituirii în cadrul legii fundamentale a statului român a acestei posibilități ce se prezintă în sarcina Guvernului, legiuitorul nu a vrut decât să completeze în anumite situații expres prevăzute organele din domeniul legislativ în vederea unei bune și complete reglementări în orice domeniu și în orice situație. Acest lucru nu este însă de natură să ducă la pierderea sau scutirea Guvernului de vreuna dintre atribuțiile care îi sunt prevăzute de legislație ca putere executivă, ci doar îi completează competentele executive cu unele legislative, ce pot fi folosite doar cu respectarea unor condiții strict prevăzute de către normele constituționale și strict controlate și supravegheate de către Parlamentul României.
La nivelul societății, posibilitatea legisferarii Guvernului prin adoptarea ordonanțelor de urgență poate produce efecte din mai multe puncte de vedere, care odată apărute vor fi sancționate de către Parlament.
Prin delegarea legislativă, Guvernul primește competente care aparent sunt egale cu puterea legislativă parlamentara, însa nu se substituie Parlamentului, lipsindu-i calitatea acestuia de a reprezenta națiunea, calitate care nu poate fi transmisă prin nici un fel de delegare. În timp ce legea este oper suverana a voinței generale, ordonanța este produsul activitatii funcționale a Guvernului, activitate care este reglementată prin legi.
Un alt aspect important de menționat este că, Guvernul României, are prevăzut de către legea fundamentală a statului o competentă normativă și constituitonala generală și primară, ca urmare a dispozițiilor normative introduse prin articolul 107 din cadrul acesteia. Articolul 114 însă, îi acordă o competentă normativă derivată ca urmare a faptului că va putea adopta ordonanțe de urgență. Totodată, nu trebuie ignorat faptul că, aceste competente ale Guvernului sunt stabilite prin intermediul unei legi de abilitare, ceea ce subliniază încă odată, faptul că Guvernul este cel care deține sfera executivului, deoarece exercitarea competentelor prevăzute în legea de abilitare sunt astfel incluse tot în această sfera, ceea ce înseamnă că, Guvernul prin emiterea de ordonanțe duce la îndeplinire legea de abilitare, cu specificul pe care îl implică o asemenea lege în ceea ce privește dreptul său de apreciere în limitele abilității acordate.
În concluzie, ca urmare a dispozițiilor constituționale menționate și prezentate pe larg în cadrul acestei secțiuni, delegarea legislativă poate îmbrăca două forme fundamentale, respectiv delegare legislativă legală și delegare legislativă constituționala. Delegarea legislativă constituțională este cea prin intermediul cărora sunt adoptate ordonanțele de urgență deoarece aceasta apare în cazul existentei unor situații extraordinare care nu permit adoptarea unei legi de abilitare, în timp de delegarea legislativă este atunci când Parlamentul emite o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe.
O altă concluzie la care am ajuns cu privire la delegarea legislativă este legată de tipul ordonanțelor care pot fi emise ca urmare a acestei proceduri.
Astfel că, este lesne de observat din cadrul textului de lege constituțional, ca atunci când ordonatele apar ca urmare a unei situații extraordinare, a cărei urgență și necesitate nu permite adoptarea unei legi speciale de abilitare, poarta numele de ordonanțe de urgență, în timp ce ordonantele ce au la baza legile de abilitare adoptate anterior de către Parlament sunt odonante simple.
Aceste reglementări pe care le-am analizat sunt prevăzute , așa cum am mentionat, în cadrul legii fundamentale a statului, însă ca urmare a complexității domeniului la care se face referire, trebuie să menționat că, face parte din cadrul legislativ care stă la baza ordonanțelor de urgență și Legea Nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
În cadrul articolului 11 din Legea 24/2000 sunt prevăzute aspecte generale care fie sunt prezentate în mod concret și în cadrul textului constituțional, fie reies din cadrul acestuia. Astfel că, se prevede faptul că ordonanțele pentru a intra în vigoare este necesar să fie anterior publicate în Monitorul Oficial și de asemenea, aspecte cu privire la condițiile de adoptare, în sensul că pentru a putea fi adoptate în cadrul camerelor este necesar ca acestea să fie semnate de primul ministru și totodată contrasemnate de miniștrii, care au și obligația de a le pune în executare.
Articolul 12 din aceeași lege menționată stabilește momentul în care actele adoptate ca urmare a procedurii de delegare legislativă intra în vigoare. Așadar, în ceea ce privește ordonatele de urgență emise în baza legii de abilitare, acestea intra în vigoare în termen de trei zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial, sau la dată care este prevăzută în cadrul acestora, însă aceasta nu trebuie să fie anteriorara termenul de 3 zile de la publicare.
În ceea ce privește ordonanțele de urgență, așa cum am menționat și din analiza dispozițiilor constituționale, ca urmare a urgentei pe care o prezintă, acestea intra în vigoare din momentul în care sunt publicate în Monitorul Oficial al României, cu mențiunea că trebuie să fie îndeplinite celelalte condiții privind adoptarea în prealabil de camera sesizată. Și în cazul acestora, ca și în cazul ordonanțelor simple este prevăzută regulă că pot intra în vigoare la o data prevăzută în conținutul actului respectiv, însă ca urmare a urgentei, ordonanțele de urgență de cele mai multe ori intra în vigoare la momentul publicării lor, legiuitorul neprevazand o dată ulterioară.
2.4. Aspecte generale privind răspunderea în dreptul administrativ
Raspunderea in dreptul administrativ poate imbraca mai multe forme si are in vedere sanctionarea autoritatilor publice ca urmare a actelor a pagubelor pe care le genereaza prin intermediul actelor pe care le intocmesc sau a masurilor de care dispun.
In cadrul dreptului administrativ sunt prevazute mai multe forme de raspundere administrativa la care pot fi supuse autoritatile publice. Este vorba in primul rand de raspunderea de tip administrativ disciplinara care care vizeaza raspunderea autoritatilor publice in concret, a functionarilor publici pentru incalcarea obligatilor rezultate din raporturile administrative de subordonare..
Totoodata, un alt tip de raspundere administrativa este reprezentata de cea de tip patrimonial care desemneaza acea forma a raspunderiijuridice ce consta in obligatia statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate particularilor printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administratiei publice de-a rezolva o cerere privitoare la un drept sau un interes legitim.
Nu in cele din urma intalnim raspunderea administrativa contraventionala in conformitate cu care, ,constituie contraventie fapta savarsita cu vinovatie, sanctionata ca atare de lege, Ordonanata, Hotarare de Guvern , Hotarare de Consiliu local sau judetean.
CAPITOLUL III. Răspunderea Guvernului în dreptul
administrativ românesc
3.1. Raporturile dintre Guvern și Parlament
Actuala Constitutie a Romaniei, ca si cea din 1991, cuprinde atat reguli care fac referire doar la Guvernul Romaniei, cat si reguli care privesc raportul dintre aceasta si Parlament. Aceste reguli constitutionale sunt prevazute in cadrul articolelor 111-115. Asadar, vom analiza fiecare dintre aceste articole.
Prima dintre reguli prezentata de legiuitor este cea din cadrul articolului 111 si vizeaza obligatiile pe care le are Guvernul privind punerea la dispozitia Parlamentului a informatiilor cerute.Asadar in cadrul primului alineat, legiuitorul constituant a prevazut obligatia Guvernului de a prezenta Parlamentului orice informatii si documente solicita acesta din urma, odata cu desfasurarea procedurii de control Parlamentar. Important de mentionat este faptul ca aceasta obligatie revine atat Guvernului cat si a celorlalte organe a administratiei publice, astfel ca, control nu vizeaza doar Guvernul, ci intreaga adminstratie publica.
Prezentarea informațiilor și documentațiilor cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare are o deosebită importanță, îndeosebi în cadrul procesului legislativ, pentru analiza și fundamentarea diferitelor opțiuni. Tocmai de aceea, potrivit alin. (1), în cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
Nerespectarea acestei obligații, dacă are ca efect încălcarea interdicției prevăzute la art. 138alin. (5), referitoare la aprobarea unor cheltuieli bugetare fără stabilirea sursei de finanțare, are drept consecință neconstituționalitatea măsurii astfel adoptate care, sub aspect strict economic și financiar, tocmai fiindcă nu poate fi executată, apare ca fiind nerealistă, demagogică.
In cadrul celui de-al doilea articol este institutit un drept al Guvernului si anume acela de a avea acces la toate lucrarile Parlamentului. Aceasta regula este o consecinta a faptului ca, toti membrii Guvernului sunt investiti doar ca urmare a votului de incredere acordat de catre Parlament, fara de catre acestia nu ar putea sa fie instituiti in functie.
Deasemenea, legiuitorul a prevazut in cadrul titlului privind Guvernul si faptul ca membrii acestuia, pot fi in acelasi timp si senatori sau deputati, astfel ca este o consecinta fireasca faptul ca accesul acestora la toate lucrarile camerelor Parlamentului este asigurat. In ultima parte a alineatului, legiuitorul a mentionat si faptul ca atunci cand membrii Gvernului sunt solicitati, este obligatorie prezenta acestora, acest lucru tot o urmare a votului de incredere acordat de catre Parlament.
Asadar, aceasta regula din cadrul articolului 111 rezultă chiar din logica mandatului încredințat, pe baza căruia membrii Guvernului au fost numiți în funcțiile pe care le dețin. De altfel, soluția participării membrilor Guvernului, ca regulă, fărăcondiționări și proceduri prealabile, este specifică regimului parlamentar,fiind înscrisă expres în unele constituții (de exemplu art. 110 din ConstituțiaSpaniei), iar alte constituții admit prezența membrilor Guvernului lalucrările Parlamentului numai când această prezență este solicitată (deexemplu art. 100 din Constituția Belgiei).
3.2. Întrebări, interpelări și moțiuni simple
Un al doilea articol in care sunt analizate regulile privind raportul dintre Guvernul Romaniei si Parlament este articolul 112 care face referire la modalitatile utilizate de catre Parlament in cadrul controlului pe care il desfasoara asupra Guvernului.
In conformitate cu primul alineat, fiecare dintre membrii Guvernului sunt obligati sa raspunda la intrebarile si la interpelarile adresate de Parlament deoatrece acestea sunt principalele instrumente juridice aflate la dispozitia Parlamentului, intrumente prin intermediul carora se poate realiza raspunderea politica a executivului in cadrul acestui regim parlamentar care exista in Romania.
In ceea ce priveste aceste instrumente juridice, Regulamentul Senatului Romaniei vine sa explice termenii prezentati in Constitutia Romaniei. Astfel ca, in conformitate cu articolul 159 alineatul (2), din Regulament, intrebarea reprezinta modalitatea prin care se cere unuia dintre membrii Guvernului sau institutiei, in ansamblul ei, sa confirme daca un anumit fapt este sau nu adevarat si care este pozitia pe care o adopta fata de acesta.
In ceea ce priveste interpelarea, aceasta este definita in Regulamentul Senatului in cadrul articolului 163 alineatul 1, reprezentand: „o cererea adresată Guvernului sau unui membru al acestuia de către un senator sau un grup parlamentar, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității sale interne sau externe".
Interpelarea, așadar, se referă la strategii politice care conduc la dezbateri politice, de unde și soluția logică a Constituției, a posibilității adoptării de către Cameră a unei moțiuni simple cu privire la problema cea făcut obiectul interpelării. Din coroborarea art. 112, la care ne referim, cu articolul referitor la actele juridice rezultă că moțiunea simplă
adoptată în baza art. 112 este un act juridic al Camerei Deputaților și, respectiv, al Senatului și nu un act exclusiv politic, chiar dacă acest act este rezultatul, nu de puține ori, al unei aprige dispute politice între majoritate și opoziție.
Asadar, in cadrul alineatului 2, sunt prezentate cazurile in care Parlamentul poate sa adopte o motiune simpla, in ceea ce priveste anumite probleme care au facut obiectul unei interpelari. Adoptarea unei moțiuni simple nu are ca efect juridic direct căderea Guvernului sau revocarea ministrului interpelat, dar are, în schimb, efecte în plan politic, marcând o victorie a forțelor politice care au inițiat-o și susținut-o.
Notiunea de motiune simpla este deasemenea definita in cadrul articolului 154 alineatul (1), aceasta putand fi initiata de cel putin o patrime din numarul total al senatorilor, fiind intocmita corespunzator actelor juridice ale senatului.
In ceea ce priveste situatia actuala din Romania, in prezent exista foarte multe motiuni simple care din pacate sunt de cele mai mult ori respinse de catre maoritatea parlamententara, aceste motiuni avand insa un efect negativ deoarece face ca partidele minoritare care se afla in parlament sa isi piarda din credibilitate. In opinia, unor autori, noua versiune a alin. (2) va conduce la un plus de responsabilitate în viața parlamentară a țării, cu efecte benefice nu numai asupra democrației constituționale în România, dar și asupra nivelului de trai al românilor.
3.3. Moțiunea de cenzură
Urmatorul articol pe care il vom analiza este articolul 113 din Constitutia Romaniei care introduce notiunea de motiune de cenzura si regulile cu privire la aceasta.
Conform primului alineat din cadrul articolului, observam faptul ca motiunea de cenzura este o consecinta fireasca a votului de incredere acordat de catre Parlament, la investirea in functie a Guvernului.
Asadar, legiutorul constituant prevedere dreptul Parlamentului de a retrage acest vot de incredere prin intermediul adoptarii unei motiuni de cenzura. Este lesne de inteles faptul ca odata cu adoptarea acestei motiuni de cenzura si retragerea votului de incredere acordat initial Guvernului, acesta din urma este demis din functie.
Mandatul de încredere are nu numai semnificația învestirii, pe baza sa, a Guvernului,dar și a necesității ca, pe toată durata misiunii sale, Guvernul să se bucure de sprijinul majorității parlamentare prin votul căreia el s-a format. Atunci când acest sprijin, și deci încrederea pe care o presupune, nu mai există,adoptarea moțiunii de cenzură, curmând situația anormală astfel produsă, creează posibilitatea ca, prin formarea unui nou Guvern, echilibrul dintre Parlament și Guvern să fie restabilit.
Legiuitorul prevede tot in cadrul primului alineat modalitatea prin care poate fi initiata aceasta motiunea de cenzura, respectiv prin reunirea celor doua camere ale Parlamentului in sedinta comuna. Conditia obligatorie pentru a fi validata adoptarea unei motiuni de cenzura este aceea ca aceasta trebuie sa fie votata de catre majoritatea membrilor celor doua camere.
In cadrul celui de-al doilea alineat sunt prevazute reguli privind numarul minim de persoane care sunt necesarea pentru initierea motiunii de cenzura precum si termenul de aducere la cunostinta Guvernului existenta acestei motiuni.
Astfel ca, asa cum am precizat si anterior cand am facut referire la articolul 154 alineatul 1 din Regulamentul Senatului, orice motiune poate fi initiata doar daca exista un minim de o treime din numarul membrilor celor doua camere ale Parlamentului. In ceea ce priveste termenul la care initierea motiunii trebuie sa se faca cunosc si Guvernului acesta este reprezentata de data la care respectiva motiune este depusa la presedintele de sedinta.
Obligativitatea comunicarii catre Guvern odata cu momentul depunerii motiunii are ca baza faptul ca Guvernul trebuie sa stie continutul acestea pentru a putea sa isi pregateasca apararea. Este o măsură de raționalizare a procedurii parlamentare, pentru a se evita adoptarea, prin surprindere, a unei moțiuni. In fond, demiterea Guvernului este un act tot atât de important ca și învestirea lui, deschiderea unei crize guvernamentale fiind un act ale cărui consecințe pot să conducă, în condițiile art. 89 alin. (1) la dizolvarea Parlamentului. Pentru aceeași rațiune, moțiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în ședința comună a celor două Camere, regula prevazuta in cadrul alineatului 3 din articolul 113 din Constitutie.
In cadrul ultimului alineat sunt prezentate situatiile in care motiunea de cenzura este respinsa si respectiv cea in care este admisa. Asadar, conform prevederilor legiuitorului, exista situatia in care nu se obtine majoritatea membrilor celor doua camere in vederea adoptarii motiuni de cenzura initiata, caz in care toti acei deputati sau senatori care su semnat respectiva motiune se afla in impozibilitatea de a intocmi o alta in cadrul aceleasi sesiuni. Pe de alta parte, apare situatia in care se abtine majoritatea membrilor Parlamentului si motiunea este adoptata, urmand ca Guvernul sa fie demis , declansandu-se astfel procedura de învestire a unui nou Guvern, conform articolului 103 și articolului 85 alin. (1).
3.4.Angajarea răspunderii Guvernului
Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură parlamentară prin care, pentru a face față unei împrejurări deosebite, ce reclamă stabilirea de măsuri urgente, care sunt de competența Parlamentului, Guvernul urmărește adoptarea unui program, a unei declarații de politică penală cu sprijinul majorității parlamentare pe carese întemeiază și în condiții de maximă celeritate.
Aceasta procedura este prevazuta de catre legiuitorul constituant in cadrul articolului 114 din Constitutia Romaniei.
Instituția angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege pe care Constituția României o prevede reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, adică nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare, ci prin dezbaterea unei probleme prin excelență politice, legate de rămânerea sau demiterea Guvernului.
Important de mentionat este faptul ca, leguitorul constituant, prin articolul care reprezinta sediul acestei notiuni de raspundere a Guvernului, a introdus o prevedere generala fara a prezenta si conditii in care se poate angaja raspunderea Guvernului, conditii referitoare la natura proiectului de lege, structura acestuia, cu privire la numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul își poate angaja răspunderea în aceeași zi, sau într-o altă perioadă de timp dată, sau cu privire la momentul în care Guvernul decide să își angajeze răspunderea. Din cauza acestei norme generale, in multe situatii Guvernul a decis sa prezinte aceste proiecte de lege in locul autoritatii legiuitoare.
Este o situație tipică în care principiul separației puterilor în stat pare deplin respectat prin actele de angajare a răspunderii asupra unor proiecte de lege de către Guvern, indiferent când, de câte ori și cu privire la ce reglementări înțelege acesta să-și angajeze răspunderea.
In cadrul celui de-al doilea alineat al articolului care reglementeaza angajarea raspunderii Guvernului, observam o particularitate a proiectului de lege prezentat de catre Guvern. Astfel ca, in cazul in care odata cu prezentarea acestuia de catre Guvern, membrii Parlamentului adopta o motiune de cenzura, atunci respectivul Guvern este demis ca urmare a faptului ca a propus proiectul de lege conditionat de demiterea sa in caz de respingere a proiectului respectiv. O conditie obligatorie a demiterii Guvernului in cazul adoptarii motiunii de cenzura este aceea ca respectiva motiune sa fie adoptata in termen de cel mult 3 zile de la prezentarea respectivului proiect de lege de catre Guvern.
Alineatul 3 al acestui articol vine sa prezinte situatia in care nu se aplica alineatul 2, Guvernul nefiind demis. Conform acestuia, proiectul de lege respectiv prezentat de catre Guvern se considera a fi adoptat si prin urmare acesta trebuie respectat de catre Guvern, devenind obligatoriu.
In ultima parte a articolului, se intareste ideea privind importanta programului, declaratiei sau proiectului de lege prezentat de catre Guvern prin faptul ca, desi nu a fost adoptata nicio motiune de cenzura care sa le respinga si respectiv nu a fost demis Guvernul, Presedintele poate cere reexaminarea legii astfel adoptata, reexaminare care se face prin reunirea celor doua camere ale Parlamentului in sedinta comuna.
CAPITOLUL IV. Răspunderea membrilor Guvernului în dreptul
administrativ din România
4.1. Angajarea răspunderii membrilor Guvernului
În cadrul Constituției României, există reguli importante cu privire la răspunderea membrilor Guvernului, reguli care sunt prezentate în cadrul articolului 109. Articolul este format din 3 alineate, în cadrul cărora se face referire doar la persoanele în fața cărora membrii Guvernului vor răspunde politic, nu și la cazuri de răspundere și pedepsele aplicabile, acestea fiind reglementate într-o organică specială, respectiv în Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.
Așadar, articolul 109 vine să stabilească, în primul rând, în fața cui vor răspunde membrii Guvernului, atât pentru activitatea desfășurată cât și pentru actele emise de aceștia. În cadrul primului alineat, legiuitorul constituant a precizat singura autoritate în fața căruia Guvernul poate răspunde din punct de vedere politic, iar acesta este Parlamentul.
Ceea ce este foarte important în cadrul acestui alineat este regula potrivit căreia membrii Guvernului răspund solidar. Cu alte cuvinte, indiferent de cine a greșit în desfășurarea activității sale, fiecare dintre ceilalti membrii vor răspunde alături de cel în cauză. Acest lucru era de așteptat ținând cont de regulile constituționale privind investirea Guvernului prezentate și comentate anterior. Așadar, așa cum la investirea în funcție Parlamentul este cel care acordă votul de încredere întregii liste propusă de primul-ministru, așa și în acest caz întregul Guvern va răspunde.
În cadrul celui de-al doilea alineat este prezentat regimul constituțional al răspunderii penale a Guvernului. În ceea ce privește angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului, situația este inversă decât în cazul răspunderii politice: ea poate privi numai pe fiecare membru în parte, întrucât, prin natura sa, răspunderea penală este individuală.
Având în vedere că răspunderea penală privește fapte săvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor și că acestea reprezintă atât o încălcare a mandatului de încredere acordat de Parlament, cât și a actului de numire a Guvernului de către Președintele României pe baza acestui mandat, numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului.
Așadar, doar aceste autorități au dreptul de a cere începererea urmării penale pentru oricare dintre membrii Guvernului care în exercițiul funcției sale a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Tot în acest alineat legiuitorul a introdus precizarea conform căreia odată cu începerea urmăririi penale pentru unul dintre membrii Guvernului acela poate fi suspendat din funcție pe durata urmării penale și deasemenea odată cu trimiterea în judecată, dacă este cazul.
Dacă în ceea ce privește începerea urmăririi penale, cei îndreptățiți să ceară acest lucru sunt atât șeful statului cât și Camera Deputaților și Senatul, în ceea ce privește suspendarea din funcție, lucrurile stau diferit, Președintele României fiind singurul care poate dispune această măsură. După suspendare, primul-ministru poate cere revocarea celui în cauză, mai ales având în vedere gravitatea faptelor imputate. Instituția suspendării nu creează o situație privilegiată care ar exclude posibilitatea revocării cât timp revocarea privește orice membru al Guvernului, chiar dacă el se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile.
Odată cu trimiterea în judecată, competența în ceea ce privește judecarea aparține Înalți Curți de Casație și Justiție.
Alin.(3) din cadrul art.109 prevede faptul că atât cauzele răspunderii Guvernului cât și pedepsele aplicabile în caz de angajare a răspunderii sunt stabilite prin lege specială, care așa cum am menționat și anterior, este Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială publicată în M.Of. nr. 300 din 28 iunie 1999.
În cadrul articolului 107 sunt introduse de către legiuitorul reguli cu privire la primul-ministru. În primului alineat din art. 107 este reglementată una dintre atribuțiile principalele ale primului-ministru și anume aceea de a conduce Guvernul, așadar el este cel care trebuie să coordoneze întreaga activitate a membrilor acestuia.
Pentru a se asigura autonomia și responsabilitatea fiecărui membru al Guvernului, corespunzător funcției încredințate, primul-ministru este obligat să respecte atribuțiile specifice fiecărei funcții. Această regulă are o semnificație aparte în cazul guvernelor ce au la bază coaliții de partide deoarece în absența ei ar exista riscul ca un prim-ministru autoritar să se substituie, unui ministru, impunând o anumită linie politică și nu linia politică a programului acceptat de Parlament, urmare a înțelegerii dintre partidele politice care participă la guvernare.
Pe de altă parte, primul-ministru poate prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte și declarații privind politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. Desigur, aceasta nu împiedică că, în numele Primului-ministru, asemenea rapoarte și declarații să fie prezentate de un alt membru al Guvernului, cum ar fi ministrul pentru relația cu Parlamentul. Esențial este că, pentru politica Guvernului în ansamblul său, singurul îndreptățit să o reprezinte este primul-ministru, întrucât el a format echipa guvernamentală, o coordonează și răspunde de ea.
În cadrul celui de-al doilea alineat legiuitorul a introdus prevederea pe care deja am analizat-o și anume aceea că șeful statului nu poate să îl revoce din funcție pe primul ministru. Așadar, este important să menționăm faptul că primul ministru nu poate fi revocat din funcție de către Președinte, lucru pe care îl poate face în cazul celorlalți membrii ai Guvernului. În continuare, este prezentată modalitatea în care va fi asigurată guvernarea atunci când primul ministru este în imposibilitatea de a-și îndeplinii atribuțiile prevăzute de legislație. În aceste condiții, șeful statului este cel care va desemna un prim-ministru interimar. Această calitate de prim-ministru interimar nu o poate avea decât un membru al Guvernului, lucru destul de normal pentru o îndeplinire cât mai corectă și promptă a sarcinilor. În ceea ce privește perioada pentru care este instituit în funcția de prim-ministru interimar un alt membru al Guvernului, aceasta este o perioadă determinată, în funcție de motivul care a dus la imposibilitatea îndeplinirii funcției.
Așadar, în cazul în care primul-ministru și-a încetat funcția potrivit articolului 106 din Constituția României, articol pe care l-am analizat anterior atunci acesta este demis de către Parlament, iar primul-ministru interimar se va afla la conducerea Guvernului până în momentul în care noul Guvern își va depune jurământul. Însă poate există și situația în care primul-ministru nu își poate îndeplinii obligațiile pentru o perioadă limitată, ca urmare a unor probleme de sănătate, caz în care primul-ministru interimar va fi instituit în funcție doar pentru această perioadă.
Alineatul 3 din articolul 107 din Constituția României reglementează situația în care un alt membru al Guvernului se află în imposibilitatea de a-și indeplinii atribuțiile pentru o perioadă limitată de timp, caz în care este desemnat de către primul-ministru un ministru interimar care să îi țină locul, îndeplinindu-i astfel toate saricinile. Perioada maximă pentru care poate fi numit ministrul interimar este de 45 de zile.
Reguli constituționale privind Guvernul României sunt stabilite și în cadrul articolului 106 din Constituția României. Acest articol vine să introducă noțiunile fundamentale privind încetarea funcției de membru al Guvernului, conform căruia există mai multe modalități prin care poate înceta funcția de membru al Guvernului.
Modalitățile prin care poate înceta funcția de membru al Guvernului pot fi clasificate în două categorii, și anume încetarea funcție din cauze care sunt imputabile persoanei și încetarea funcție din cauze care nu îi sunt imputabile.
Una dintre modalitățile prin care încetează funcția de membru al Guvernului României este demisia. În ceea ce privește demisia aceasta reprezintă un act unilateral care arată voința persoanei care deține funcția respectivă, de a renunța. Așadar, această cauză intra în categoria celor imputabile persoanei la care se face referire.
Cu toate acestea însă, demisia deși reprezintă un act de voință unilateral, factorii care au dus la luarea acestei deciziei pot face ca aceasta să fie o decizie forțată luată ca urmare a influenței altor persoane. Așadar, observăm că demisiile pot fi clasificate în două categorii. Prima apare în cazul în care persoana hotărăște să renunțe la funcția de membru al Guvernului ca urmare a unor motive persoanale, nefiind provocată sau forțată de alte persoane, acest lucru punând în pericol departamentul pe care îl conduce sau în care lucrează, în timp ce poate exista demisia forțată care este determinată de conduita incorectă pe care persoana a avut comparativ cu cerințele postului pe care este încadrată.
În ambele cazuri, demisia va avea un efect negativ asupra departamentului deoarece poate duce la o stare de imposibilitate a realizării sarcinilor pe care persoana respectivă le avea, sarcini care necesită urgență.
Un alt tip de demisie îl reprezintă demisia deliberată care apare ca urmare a unor înțelegeri tacite între anumite persoane, însă este important de menționat faptul că un membru al Guvernului are funcții foarte importante și nu se poate să se retragă n orice moment dorește.
4.2. Cazuri de raspundere și pedepse conform Legii 115/1999 privind responsabilitatea ministerială
Pe langa dispozitiile constitutionale care au in vedere raspunderea Guvernului si a membrilor acestuia, cadrul legislativ este completat si de Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministeriala, cu modificarile si completarile ulterioare. In cadrul primului capitol al legii sunt prevazute notiuni generale cu privire la responsabilitatea ministeriala. Cel de-al doilea articol introduce o prima norma foarte importanta care vizeaza raspunderea politica in conformitate cu care toti membri Guvernului au obligatia de a raspunde din punct de vedere politic cu privire la actele intocmite de catre Guvern si respectiv cu privire la toata activitatea acestuia, in ansamblul ei. In cadrul articolului mentionat, legiuitorul introduce doua aspecte fundamentale cu privire la raspunderea politica:
caracterul solidar al raspunderii;
unicitatea institutiei in fata careia Guvernul si membrii acestuia raspund politic.
Referitor la caracterul solidar al raspunderii, trebuie mentionat faptul ca toti membrii Guvernului vor raspunde din punct de vedere politic pentru activitatea acestuia, chiar daca doar unii dintre ei au participat efectiv la desfasurarea unei anumite activitati.
Cea de-a doua conditie care se impune cu privire la raspunderea politica a Guvernului este prevazuta in cadrul primului alineat al articolului 2 din Legea 115/1999 si are in vedere faptul ca vor raspunde politic doar in fata Parlamentului deoarece aceasta este institutia indreptatita ca urmare a faptului ca investirea Guvernului apare ca urmare a votului de incredere pe care il acorda institutia intai mentionata.
Urmatorul articol din legea ce sta la baza responsabilitatii ministeriale are scopul de a prezenta in mod explicit notiunea de raspundere politica, astfel ca, in conformitate cu articolul 3 responsabilitatea politica poate fi definita ca desemnand demiterea Guvernului, demitere care apare ca o consecinta a retragerii increderii pe care Parlamentul o acordase Guvernului in momentul in care acesta a fost investit in functie. Totodata, in cadrul aceleasi legi este prevazuta prin intermediul articolului 5 o dispozitie prin intermediul careia se mentioneaza faptul ca pe langa raspunderea politica, membrii Guvernului pot fi transi la raspundere si din punct de vedere civil, disciplinar, contraventional sau penal. Asa cum am mentionat si anterior, raspunderea penala este una dintre cele mai importante iar in vederea reglementarii acesteia sunt prevazute urmatoarele doua capitole din cadrul legii. Capitolul 2 introduce aspecte generale cu privire la raspunderea ministeriala in timp ce capitolul 3 contine norme cu privire la procedura de urmarire penala si de judecata a membrilor Guvernului.
Asadar, capitolul doi prezinta aspectele generale cu privire la raspunderea penala a membrilor Guvernului. Pentru inceput se precizeaza in cadrul articolului 7 faptul ca dispozitiile acestei legi sunt aplicabile acelor fapte savarsite in timpul exercitarii functiei de membru al Guvernului, in timp ce faptele care sunt savarsite in alte conditii si atrag raspunderea penala vor fi reglementate potrivit dispozitiilor de drept comun.
Articolul 8 din cadrul capitolului al doilea al legii prezinta faptele care atrag raspunderea penala a membrilor Guvernului. Astfel ca, in conformitate cu aceasta, sunt considerate infractiuni toate faptele vazute in articolul mentionat anterior si pentru acestea legiutorul prevede ca sanctiune inchisoarea de la 2 la 12 ani.
Tot in cadrul celui de-al doilea capitol legiuitorul mentioneaza faptul ca, asa cum este si in cazul dreptului comun, raspunderea penala prezinta caracter penal, astfel ca fie membru al Guvernului raspunde pentru faptele savarsite in cadrul indeplinirii atributiilor de serviciu, fara a exista raspundere solidara, ca si cazul raspunderii politice.
Cel de-al treilea capitol, asa cum am mentionat si anterior, prezinte aspecte legislative cu privire la procedurile de urmarire penala si de judecata. In ceea ce priveste instituiile indreptatite sa ceara urmarirea penala, legiuitorul le mentioneaza in mod expres in cadrul articolului 12, astfel ca pot cere inceperea urmaririi penale pentru un membru al Guvernului, doar Camera Deputatilor, Senatul si nu in cele din urma, Presedintele Romaniei.
4.3. Încetarea funcției de membru al Guvernului
O altă modalitate prin care poate înceta funcția de membru al Guvernului este revocarea, măsură a cărei dispunere diferă în funcție de membrii Guvernului. Astfel că, în cazul în care se dorește revocarea din funcție a unui membru al Guvernului, altul decât Primul-ministru, atunci aceasta se realizează de către șeful statului ca urmare a unei propuneri din partea primului-ministru.
În schimb însă, atunci când cel care urmează să fie revocat din funcție este Primul-ministru, șeful statului nu mai este cel care dispune acest lucru.
Revocarea unui membru al Guvernului este precedată de remanierea guvernamentală care poate apărea fie ca urmare a unor situații obiective, fie din unele cauze subiective. Remanierea guvernamentală are la baza cauze subiective atunci cand apare ca urmare a unor situații imputabile persoanei în cauză sau dimpotrivă are la bază cauze obiective atunci când are ca fundament anumite înțelegeri și strategii politice.
O a treia modalitate prin care membrii unui Guvern își încetează funcția este reprezentată de pierderea drepturilor electorale.
Pierderea drepturilor electorale se referă atât la situațiile prevăzute de art. 36 alin. (2), cât și la cele prevăzute de art. 37 alin. (1), cu trimitere la art. 16 alin. (3) și art. 40 alin. (3) din Constituție. Este vorba de punerea sub interdicție pentru debilitate sau alienare mintală, de pierderea drepturilor electorale urmare a unei condamnări prin hotărâre judecătorească definitivă, de pierderea cetățeniei române ori de dobândirea calității de judecător al Curții Constituționale, de avocat al poporului, de magistrat, de membru activ al armatei, de polițist sau de alt funcționar care, potrivit legii organice, nu poate face parte din partide politice.
Starea de incompatibilitate reprezintă o altă modalitate prin care funcția unui membru al Guvernului României poate înceta. Aceasta modalitate prevede posibilitatea ca, deși inițial o persoană a fost investită într-o funcție în Guvern ca urmare a faptului că nu se afla într-o situație de incompatibilitate, ulterior aceasta a devenit incompatibila fiind încadrată într-o funcție care nu îi permite exercitarea funcției de guvernant. Nu în cele din urmă, avem situația în care un membru al Guvenrului își poate înceta funcția ca urmare a decesului acestuia.
Ultimele dintre regulile constituționale privind Guvernul României sunt cuprinse în cadrul articolului 110 din Constituția României și vizează încetarea mandatului acestuia.
Conform alineatului (1) din cadrul acestui articol, încetarea mandatului Guvernului are loc în momentul în care se validează alegerile generale, aceasta fiind prima situație prezentată de legiuitor. Așadar, Guvernul României își exercită funcția o perioadă determinată de timp, până în momentul în care Parlamentul își poate acorda votul de încredere noului Guvern.
Este lesne de înțeles faptul că, în mod firesc, până ce Parlamentul rezultat din alegeri nu este încă în situația să se manifeste, voința Parlamentului anterior își produce în continuare efectele. În schimb, o dată validate mandatele deputaților și senatorilor, noul Parlament va trebui să-și exprime propria sa opțiune cu privire la componența Guvernului și programul acestuia, pentru că acestea să corespundă configurației politice rezultate din alegeri.
CAPITOLUL IV. Jurisprudența relevantă privind răspunderea
Guvernului și a membrilor acestuia
In cadrul acestui ultim capitol vom analiza cateva dintre cele mai importante cazuri practice care vizeaza aceste articole privind Guvernul Romaniei.
Primul caz pe care il vom analiza este reprezentat de sesizarea privind neconstitutionalitatea unei legi emise de catre Guvern ca urmare a angajarii raspunderii acestuia. Asa cum am precizat si anterior, cand am analizat articolul 115 din Constitutia Romaniei, ca urmare a faptului ca acest articol contine norme generale fara a se preciza anumite conditii esentiale, executivul tinde sa recurga la practica legiferarii prin angaarea raspunderii in detrimentul autoritatii legiuitoare.
Asadar, ca urmare a sesizarii Curtii Constitutionale, aceasta a dat Decizia 1655/2010 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr.51 din 20 ianuarie 2011. Aceasta aceasta decizie a fost data ca urmare a sesizarii Curtii Constitutionale ca catre un grup de 53 de deputati cu privire la constitutionalitatea Legii privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice.
In motivarea obiectiei de neconstitutionalitate a legii precizata anterior, cei 53 de deputati au apreciat ca sunt incalcate pe langa articolele 1 si 61 din Constitutia Romaniei si articolul 114 privind angajarea raspunderii Guvernului.In vederea motivarii incalcarii articolului 114 din Constiutie, autorii sesizarii au precizat faptul ca aceasta procedura de angajare a rapsunderii Guvernului nu poate fi justificata intrucat partidele politice care au dus la formarea Guvernului dispun si de majoritate in Parlament. Ca urmare a acestei sesizarii, Curtea Constitutionala a Romaniei a stabilit ca pentru a fi considerat respectat articolul 114 din Constitutie este nevoie ca angajarea raspunderi Guvernului sa se realizeze doar atunci cand sunt indeplinite urmatoarele conditii:
existența unei urgențe în adoptarea măsurilor conținute în legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea;
necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;
importanța domeniului reglementat;
aplicarea imediată a legii în cauză.
Astfel ca, in acest caz, Curtea Constitutionala a apreciat constitutionalitatea Legii privind salarizarea in anul 2011 a personalului din fonduri publice in raport cu articolul 114 din Constitutia Romaniei, in raport cu cele patru criterii mentionate anterior. In ceea ce priveste existenta unei urgente in adoptarea respectivei legi a apreciat ca aceasta exista ca urmare a faptului ca acest domeniu este urgent de reglementat, in lipsa legii aparand costuri sociale ridicate.
Cu privire la cel de-al doilea criteriu menționat mai sus, Curtea constată că, în privința legii contestate, era necesar ca aceasta să fie adoptată în condiții de maximă celeritate, având în vedere că urmează a se aplica de la 1 ianuarie 2011. Această "maximă celeritate" se constituie într-un element de natură a susține demersul Guvernului, având în vedere că între momentul inițierii acestui proiect de lege și momentul fixat al intrării sale în vigoare era nevoie de o soluție energică și rapidă de natură a contracara efectele negative expuse în prealabil.
In ceea ce priveste importanta domeniul reglementata, aceasta este destul de simplu de observam prin prisma faptului ca legea reglementeaza salarizarea din fondurile publice, salariare care afecteaza bugetul de stat si implicit politica bugetara a statului, lucru apreciat si de Curte.
Un ultim criterii care trebuie indeplinit pentru a se decide ca legea respecta prevederile constitutionale vizeaza aplicarea imediata a acesteia. In cazul Legii privind salarizarea in anul 2011 a personalului din fonduri publice, aceasta este respectat intrucat legea urmasa intre in vigoare de la 1 ianuarie 2011, termen care nu este stabilit doar pentru a se indeplinii criteriu.
Asadar, ca urmare a faptului ca cele patru criterii au fost indeplinite, Curtea Constitutionala decide ca Legea privind salarizarea in anul 2011 a personalului din fonduri publice respecta prevederile articolului 114 din Constitutia Romaniei.
Cu toate aceste insa, deoarece in Romania, angajarea rapsunderii guvernamentala a fost utilizata din ce in ce mai mult in detrimentul autoritatii legislatoare, fiind astfel utilizata dincolo de spiritul Constitutiei, Curtea Constitutionala prin una dintre deciziile sale a introduc ideea de loialitate constitionala a Guvernului.
Astfel ca, prin Decizia 51/2012, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 90 din 3 februarie 2012, Curtea a decis ca dincolo de respectarea celor patru criterii mentionate anterior, in vederea adoptarii de catre Guvern trebuie sa se tina cont de faptul c anumite domenii nu pot fi reglementate prin aceasta procedura, deoarece sunt domenii care in momentul legiferarii trebuie sa fie amplu desbatute de catre membrii celor doua camere ale Parlamentului si nu decise de catre un Guvern care are majoritatea Parlament. Daca nu s eintroducea aceasta conditie de catre Curtea Constitutionala, continutul normativ ar fi ramas la aprecierea exclusiva a Guvernului si votul Parlamentului ar fi fost doar o formalitatea in conditiile in care Guvernul are majoritatea sigura in Parlament.
Aceste considerente au fost însoțite de sublinierea importanței, pentru buna funcționare a statului de drept, „a colaborării dintre puterile statului, care trebuie să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituțională, cu atât mai mult atunci când sunt în discuție principii fundamentale ale democrației”.
O alta decizie importanta in care este accentuat principiul loialitatii cosntitutionale a Guvernului este Decizia 1431/2010 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 758 din 12 noiembrie 2010. Aceasta decizie a fost data ca urmare a sesizarii de catre Presedintele Senatului, a exceptiei de neconstitutionalitate a proiectului Legii nationale si angaarea raspunderii Guvernului asupra acestui proiect.
Curtea a constatat că angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educației naționale, aflat în dezbatere parlamentară, respectiv la Senat, în calitate de Cameră decizională, este neconstituțională. În considerentele deciziei pronunțate, Curtea a subliniat „importanța, pentru buna funcționare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care ar trebui sa se manifeste in spiritul normelor de loialitate constituțională”, a căror respectare ar fi determinat Guvernul sa nu isi angajeze raspunderea asupra unui act normativ care deja se afla in dezbateri parlamentare.
O alta sesizarea a Curtii Constitutionale cu privire la incalcarea unor reguli constitutionale privind Guvernul Romaniei, a fost realizata in anul 2016 si are ca obeict exceptia de neconstitutionalitate a articolului 36 alineatul (1) din Ordonanta de Urgenta a Guvernului Nr.83/2014 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2015. In cadrul acestui articol, s-a reglementat faptul ca anumite prevederi se proroga pana la inceputului anului 2017.
In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, reclamantul a invocat incalcarea articolului 115 alineatul (6) din Constitutia Romaniei privind delegarea legislativa. Asa cum am precizat si in capitolul anterior, in cadrul alineatului (6) al articolului 115 se face si precizarea ca prin ordonantele de urgenta adoptate de catre Guvern nu pot fi incalcate drepturile si indatoririle prevazute de Constitutie.
Decizia Curtii cu privire la aceasta sesizare are la baza faptul ca desi dispozitiile articolului 3 alineatul (1) din OUG 83/2014 nu au mai fost supuse analizei constituionale, articolele la care se face referire prin aceste dispozitii au fost prorogate anterior initial prin Ordonantele 92/2012 si 103/2013, Ordonante cu care a mai fost sesizata Curtea Constitutionala anterior, tot cu privire la neconstitutionalitatea articolelor care proroga aceleasi elemente si deasemenea de catre acelasi reclamant.
Referitor la acele Ordonante, Curtea s-a pronuntat prin Decizia 266/2015 in sensul ca nu exista un drept constituțional al instituțiilor din învățământul preuniversitar particular și confesional de a primi finanțare de la stat, resping astfel exceptia de neconstitutionalitate.
In ceea ce priveste exceptia de neconstitutionalitate ridicata asupra articolului 3 alineatul (1) si avand la baza elementele prezentate anterior si deciziile privind celelallte doua ordonante analizate tot din prisma acelorasi elemente, Curtea Constituonala a decis faptul ca reglementarile sunt constitionale, resping exceptia ca neintemeiata.
Concluzii
Am abordat aceasta tema pentru a intelege locul si rolul Guvernului in cadrul autoritatile din Romania si modul in care aceasta, dar si membrii sai raspund pentru activitatile realizate si actele intocmite.
Am prezentat pentru inceput notiunile fundamentale privind autoritatile publice din Romania si in special Guvernul Romaniei, iar ulterior am analizat toate regulile din Constitutie care fac referire la raspunderea acestei autoritati publice.
Actuala Constitutie a Romaniei prevede reguli privind Guvernul Romaniei in cadrul articolelor 102-110 din Titlul III, Capitolul III si reguli privind raportul dintre acesta si Parlament in cadrul articolelor 111-115, din cadrul aceluiasi capitol.
În cadrul articolului 102 se prezintă detaliat care este structura impusă Guvernului și totodată care este rolul pe care acesta trebuie să îl îndeplinească în cadrul societății. În baza alineatului (1) din cadrul acestui articol, observăm faptul că legiuitorul a prezentat cele două roluri fundamentale pe care trebuie să le îndeplinească Guvernul.
Constitutia este cea care stabileste deasemenea si modalitatea prin care Guvernul este investit precum si cea prin care isi inceteaza mandatul. Investirea Guvernului presupune parcurgerea mai multor etape, etape la care iau parte atat Presedintele cat si Parlamentul. Asadar, in primul rand este necesar ca Presedintele sa numeasca un prim-ministru care ulterior isi va stabili programul de guvernare si lista membrilor Guvernului. Parlamentul trebuie sa acorde votul de incredere atat in ceea ce priveste programul de guvernare cat si in ceea ce priveste lista membrilor, numirea, in cele din urma, ramanand la sarcina sefului statului.
Modalitățile prin care poate înceta funcția de membru al Guvernului pot fi clasificate în două categorii, și anume încetarea funcție din cauze care sunt imputabile persoanei și încetarea funcție din cauze care nu îi sunt imputabile.
Una dintre modalitățile prin care încetează funcția de membru al Guvernului României este demisia. În ceea ce privește demisia aceasta reprezintă un act unilateral care arată voința persoanei care deține funcția respectivă, de a renunța.
In ceea ce priveste incetarea mandatului Guvernului are loc în momentul în care se validează alegerile generale, aceasta fiind prima situație prezentată de legiuitor. Așadar, Guvernul României își exercită funcția o perioadă determinată de timp, până în momentul în care Parlamentul își poate acorda votul de încredere noului Guvern.
Asa cum am precizat, Constitutia contine reguli si cu privire la raportul care trebuie sa existe intre Guvern si Parlament.
Prima dintre reguli prezentata de legiuitor este cea din cadrul articolului 111 si vizeaza obligatiile pe care le are Guvernul privind punerea la dispozitia Parlamentului a informatiilor cerute. Un al doilea articol in care sunt analizate regulile privind raportul dintre Guvernul Romaniei si Parlament este articolul 112 care face referire la modalitatile utilizate de catre Parlament in cadrul controlului pe care il desfasoara asupra Guvernului.
Legiutorul constituant prevedere reglementeaza si dreptul Parlamentului de a retrage vot de incredere acordat Guvernului prin intermediul adoptarii unei motiuni de cenzura.
Mandatul de încredere are nu numai semnificația învestirii, pe baza sa, a Guvernului, dar și a necesității ca, pe toată durata misiunii sale, Guvernul să se bucure de sprijinul majorității parlamentare prin votul căreia el s-a format. Atunci când acest sprijin, și deci încrederea pe care o presupune, nu mai există, adoptarea moțiunii de cenzură, curmând situația anormală astfel produsă, creează posibilitatea ca, prin formarea unui nou Guvern, echilibrul dintre Parlament și Guvern să fie restabilit.
Ultimele dintre regulile constituționale vizează angajarea răspunderii Guvernului și delegarea legislativă. Aceasta din urmă se realizează prin intermediul unei legi de abilitare conform căreia Guvernul poate emite ordonanțe în domeniile care nu sunt reglementate de legile organice adoptate de către Parlament.Cu privire la aceaste articole există de asemenea și numeroase cazuri practice, respectiv decizii ale Curții Constituționale, iar unele dintre ele le-am prezentat și analizat în ultima parte a prezenței lucrări.
Bibliografie
Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2015
Ana Maria Munteanu , Drept constituțional și instituii politice, Editura Fundației România de Maine, Craiova, 2014
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Volumul II, Editia a 3-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2014
Elena Emilia Stefan, Drept administrativ. Partea I, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2014
Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituii politice-suport de curs, Univesitatea din București, 2013
Elena Simina Tănăsescu, Instituții politice-suport de curs, Universitatea București, 2013
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editia 13, Volumul I, Editura C.H.Beck, București, 2008
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coordonatori.), Constituția României – comentariu pe articole, Editura CH Beck, București, 2008
Marieta Safta, Separatia puterilor in stat si loialitatea constitutionala, Juridical Tribune, Volumul 3, Iulie 2013
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României Revizuită.Comentarii și Explicații, Editura All Beck, București
Tudor Oniga, Drept constituțional și instituii publice-suport de curs, Universitatea Crestină” Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca, 2014
Iorgovan Antonie, Drept constituțional și instituții politice, Editura Galeriile “J.L.Calderon”, București, 1994
Vasile-Sorin Curpăn, Tratat de Drept Constituțional Român, Volumul 1, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014
Legislatie
Constitutia Romaniei
Regulamentul Senatului
Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială
Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor
Practica juridiara
Decizia 1655/2010 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr.51 din 20 ianuarie 2011
Decizia 1431/2010 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 758 din 12 noiembrie 2010
Decizia 51/2012, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 90 din 3 februarie 2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Guvernului Si Membrilor Sai In Dreptul Administrativ din Romania (ID: 119613)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.