Raspunderea Guvernului In Dreptul Romanesc Si Comparat

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINTE JURIDICE,SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRATIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Îndrumător științific,

Lect.univ.dr.Mădălina Mihăilescu

Absolvent,

Pascal Ionica

GALAȚI-2015

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINTE JURIDICE,SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRATIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ÎN DREPTUL ROMÂNESC ȘI COMPARAT

Îndrumător științific,

Lect.univ.dr.Mădălina Mihăilescu

Absolvent,

Pascal Ionica

GALAȚI-2015

Listă de abrevieri ale reglementărilor frecvent citate

1.art. – articol;

2.alin. – alineat;

3.C.civ – Codul civil;

4.cit. – citat;

5.C.E. – Comunitățile Europene;

6.C.Rom. – Constituția României;

7.Dec. civ. – Decizie civilă;

8.Dec. pen. – Decizie penală;

9.Dec. de îndr. –Decizie de îndrumare;

10.Dr.Const. – Drept Constituțional;

11.Ed. – Editura;

12.etc. – etcetera(“și celelalte”);

13.H.G – Hotărârea Guvernului României;

14.lit. – litera;

15.loc.cit. – locul citat;

16.înch. – încheierea;

17.J.O. – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;

18.M.J. – Ministerul Justiției;

19.M.Of. – Monitorul Oficial al României;

20.nr. – număr;

21.n.n. – nota noastră;

22.op.cit. – opera citată;

23.O.G. – Ordonanța Guvernului;

24.O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului;

25.p. – pagină;

26.par. – paragraf;

27.pct. – punct;

28.R.R.D. – Revista Română de Drept;

29.S. cont. adm. – Secția de contencios administrativ

30.subl. ns. – sublinierea noastra(a autorului);

31.urm. – următoarele;

32.U.E. – Uniunea Europeana;

33.vol. – volum;

RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ÎN DREPTUL ROMÂNESC ȘI COMPARAT

– C U P R I N S –

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA GUVERNUL ROMÂNIEI……………………………………………………………………………………………………….

Secțiunea I.:Originea instituției……………………………………………………………………………….

Secțiunea a II-a.:Rolul și structura Guvernului………………………………………………………….

Secțiunea a III-a.:Formarea Guvernului……………………………………………………………………

Secțiunea a IV-a.:Durata mandatului și statutul membrilor Guvernului………………………….

Secțiunea a V-a.:Atribuțiile și actele Guvernului………………………………………………………….

CAPITOLUL II. RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ÎN SISTEMUL ROMÂNESC ACTUAL ………………………………………………………………………………………………………….

Secțiunea I.:Răspunderea politică a Guvernului………………………………………………………..

Secțiunea a II-a.:Raportul control parlamentar – răspundere politică a Guvernului……….

Secțiunea a III-a.:Legătura dintre votul de încredere și moțiunea de cenzură……………….

Secțiunea a IV-a.:Angajarea răspunderii Guvernului………………………………………………..

CAPITOLUL III. RĂSPUNDEREA MINIȘTRILOR ÎN SISTEMUL ROMÂNESC ACTUAL…………………………………………………………………………………………………………….

Secțiunea I.:Răspunderea colectivă și răspunderea individuală a miniștrilor………………….

Secțiunea a II-a.:Răspunderea juridică penală a miniștrilor…………………………………………

Secțiunea a II-a.:Remanierea guvernamentală……………………………………………………………

Secțiunea a III-a.:Răspunderea politică a primului-ministru………………………………………..

CAPITOLUL IV. RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ÎN ALTE REGLEMENTĂRI CONSTITUȚIONALE………………………………………………………………………………………..

Secțiunea I.:Răspunderea Guvernului în Marea Britanie……………………………………………

Secțiunea a II-a.:Răspunderea Guvernului în Statele Unite ale Americii……………………..

Secțiunea a III-a.:Răspunderea Guvernului în Franța………………………………………………..

Secțiunea a IV-a.:Răspunderea Guvernului în Rusia………………………………………………..

CAPITOLUL V. CONCLUZII………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Guvernul este autoritate publică a puterii executive, care funcționează doar pe baza votului de încredere acordat de Parlament și care potrivit Constituției României, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și realizează conducerea generală a administrației publice.

Lucrarea „Răspunderea Guvernului în dreptul românesc și comparat” este structurată pe 5 capitole, după cum urmează:

Capitolul I.: Aspecte generale cu privire la Guvernul României

Capitolul II.: Răspunderea Guvernului în sistemul românesc actual

Capitolul III.: Răspunderea miniștrilor în sistemul românesc actual

Capitolul IV.: Răspunderea Guvernului în alte reglementări constituționale

Capitolul V.: Concluzii

În primul capitol, intitulat Aspecte generale cu privire la Guvernul României, este prezentată originea instituției, iar apoi am încercat să descriu pe scurt rolul, structura, formarea, durata mandatului și statutul membrilor Guvernului precum și atribuțiile și actele pe care le întocmește această instituție.

În cel de-al doilea capitol Răspunderea Guvernului în sistemul românesc actual, pun în analiză răspunderea politică a Guvernului și legătura dintre Parlament și Guvern.

Cel de-al treilea capitol analizează răspunderea individuală a miniștrilor și al primului ministru, șeful Guvernului.

Înca din titlul lucrării de licență putem observa ca am ca scop analiza răspunderii Guvernului în alte reglementări constituționale. Capitolul patru prezintă răspunderea Guvernului în state precum Marea Britanie, Franța, Statele Unite ale Americi și nu în ultimul rând Rusia.

În acest capitol voi încerca să arăt anumite asemănarile și deosebirile dintre Guvernul României și Guvernul statelor menționate mai sus.

Și nu în ultimul rând, capitolul cinci intitulat Concluzii, în acest capitol voi prezenta imaginea de ansamblu în ceea ce privește instituția Guvernului.

În cadrul acestei lucrări am vrut să evidențieza anumite aspecte ale regimul constituțional și răspunderea Guvernului României în raport cu statele, precum Marea Britanie, Franța, Statele Unite ale Americii și Rusia.

Cu ajutorul aceste lucrări ne putem da seama de rolul important pe care îl deține Guvernul ca putere executivă a statului precum și de importanța tragerii la răspundere a acestei instituții atunci când aceasta încalcă legea.

Obiectivul general al lucrării de față constă în cercetarea răspunderii Guvernului, dar înainte de asta, sunt analizate cazurile și situațiile în care Guvernul încalcă legea și în care este necesară tragerea la răspundere a acestei instituții.

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA GUVERNUL ROMÂNIEI.

Secțiunea I.:Originea instituției

Guvernul sau Consiliul de Miniștri, așa cum era numit în perioada interbelică, ca organ al administrației publice, își are izvoarele istorice în perioada absolutismului monarhic, în fostele consilii regale ce avea denumirea de „sfaturi domnești” în țările române.Instituțiile din trecut și-au însușit rolul și anumite semnificații apropiate de cele din prezent.Odată cu apariția Constituțiilor,ca instituție au fost create mai întâi ministerele, care au funcționat fără a se numi impreună Guvern.

În doctrina interbelică, noțiunea de guvern avea mai multe ințelesuri.

În sens larg, noțiunea de guvern însemna exercitarea suveranității de către membrii acestei instituții,adică suvernanitatea în acțiune, iar în sens restrâns, termenul desemna doar puterea executivă.

Pentru sistemul politic român, în perioada interbelică, „corpul de sfetnici” a monarhului l-a reprezentat așa-numitul „Consiliu de Coroana”, care nu a apărut nicăieri în Constituții.Apariția acestei instituții,a avut loc după cum este arătat în doctrina interbelică, în urma declanșării Primului Război Mondial, fără ca să fie prevazută prin-o lege sau prin Constituție.

În doctrină, apariția ministerelor și a miniștrilor a avut loc cu mult timp înainte de apariția Guvernului, în sensul de organ al administrației publice de stat.

Constituția din 1866, are un capitol numit„Despre Domn și miniștri”, în care se arată că „ miniștri sunt revocați și numiți de către Domn„(art.92, alin.2).

Constituția adoptată în anul 1923 aduce ceva nou în încercarea de a defini rolul și structura instituției Guvernului și anume, art.92 „Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui”, iar art.93 „Miniștri alcătuiesc Consiliul de Miniștri”.

După o perioadă lungă de timp,prin Constituția din 1938 a fost instalată dictatura regală, rolul Guvernului micșorându-se considerabil,iar puterea executivă fiind execitată de către miniștri și nu de Guvern.

Cu trecerea timpului instituția Guvernului a evoluat și aceasta din urmă, după Revoluția din 1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale a emis Dectretul – Lege nr.10 din 31 decembrie 1989 privind organizarea, constituirea și funcționarea Guvernului.

În cele din urmă a fost adoptată Legea nr. 37 din 7 decembrie 1990 privind funcționarea și organizarea Guvernului, cu modificările ulterioare aduse de Constituție, iar începând cu 8 decembrie 1991,lege abrogată prin Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind funcționarea și organizarea Guvernului României.

În România zilelelor noastre, Guvernul este rezultatul voinței Parlamentului. Activitatea fiecăreia din cele trei mari puteri de stat – legislativă, executivă și judecătorească – este formată de organe proprii – legislative, judecătorești și executive. Puterea legislativă se exercită de către Parlament și Președinte, puterea judecătorească este formată de instanțele de judecată, iar puterea executivă se înfăptuește de Președinte, Guvern, ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale și ale administrației publice locale, la nivelul județelor, municipiilor, orașelor și comunelor.

Secțiunea a II-a.:Rolul și structura Guvernului

Guvernul este o autoritate foarte importantă a administrației publice centrale, iar alături de șeful statului, formează cea de-a doua putere în stat și anume puterea executivă.

În opinia unui autor Guvernul este definit ca fiind „autoritatea publică a puterii executive care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”.

Tot același autor afirmă că „Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale”.

Din textul de mai sus și din conținutul art.102, alin. (1) din Constituția republicată se arată că Guvernul are un rol dublu: politic și administrativ.

Rolul politic al Guvernului se exprimă în sfera executivă dar și în colaborare cu celelalte autorități publice ale statului. Guvernul pe de o parte este cel care concepe programul de guvernare stabilind politicile interne și externe ale statului și pe de altă parte în urma obținerii votului de încredere din partea legislativului, va asigura realizarea polticilor interne și externe în conformitate cu programul politic.

În al doilea rând, Guvernul are un rol administrativ, acest rol este strâns legat cu cel politic, deoarece modalitatea de conducere generală a sistemului administrației publice de stat este aflată în raza coordonatelor politice guvernamentale asumate prin programul dat de către Parlament.

Guvernul este în același timp și o institușie administrativă, care trebuie să conducă intregul organ al administrație publice într-o manieră geenerală sistemului administrației de stat, centrale și chiar locale, pentru a putea atinge obiectivele propuse de propria politică guvernamentală

Structura Guvernului este prezentată în art.102, alin. (3) : „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică„. Așadar, în structura Guvernului intră, pe de o parte prim-ministru și miniștri, iar pe de altă parte intră alți membrii stabiliți prin lege.

Art. 3, din Legea nr.90/2001, adaugă la categoria de membrii ai Guvernului, funcțiile de viceprim-ministru, categoria miniștrilor de stat, miniștrii delegați cu sarcini speciale, prevazuți în lista Guvernului.

Pe lângă această categorie, mai pot fi membri ai Guvernului persoanele care:

– au numai cetățenie română și domiciliul în țară,

– se bucură de exercițiul drepturilor electorale,

– nu au suferit condamnări penale,

– nu se găsesc în unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, în cazul acesta funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții de autoritate, cu excepțiacelei de deputat sau de senator.

Legea de funcționare și organizare a Guvernului nr.90/2001 arată că funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a revocării, a stării de incompatibilitate, a decesului și nu în ultimul rând a demiterii în condițiile prevăzute de art.8 din lege.

Secțiunea a III-a.:Formarea Guvernului

Învestitura Guvernului este definită ca acel ansamblu de acte și fapte juridice, precum și procedurile corespunzătoare, cerute de Constituție, pentru prezentarea unei echipe guvernamentale legitime și legale, care ar putea duce la îndeplinirea tuturor sarcinilor politicii interne și externe a statului.

În Constituția României, procedura de învestitură a Guvernului este prevazută în art. 85, alin. (1) în colaborare cu art. 103 și 104.

Potrivit art.85, alin. (1) din Constituție: „Președintele României desemnează un canditat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament”.

Inițiată și finalizată de Președinte, procedura de învestitură presupune patru etape bine definite în încercarea formării Guvernului, însă ponderea cea mai mare în realizarea ei revine Parlamentului prin acordarea votului de încredere.

Cele patru forme sunt:

desemnarea canditatului la funcția de prim-ministru;

solicitarea votului de învestitură;

acordarea votului de încredere de către Parlament;

numirea Guvernului, finalizată prin jurământul de credință.

În primul rând, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea în Parlament, iar dacă nu există o majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.Conform art.102 din Constituția României rezultă că prim-ministru nu trebuie să fie neapărat un membru al Parlamentului.

După ce prim-ministru va fi ales, „el urmează să solicite în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului” asupra echipei și programului său de guvernare.

Urmează momentul de dezbatere a programului și a listei Guvernului de către Camera Deputaților și Senat, reunite în ședintă comună. Conform Constituției, Parlamentul acordă încrederea Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor.

O a patra etapă și ultima este momentul în care primul ministru, miniștri și ceilalți membri ai Guvernului depun în mod individual jurământul în fața Președintelui României. Acest moment este extrem de important deoarece Guvernul, începe să-și exercite mandatul numai după depunerea jurământului.

Procesul de învestitură are drept consecință stabilirea unui raport constituțional complex stabilit între Guvern, pe de-o parte, și Președintele României sau Parlament, pe de altă parte.

Potrivit art.104,alin.(1) din Constituția republicată: „Primul-ministru, miniștri și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fața Președintelui României, jurământul de la art.82.”Conținutul jurământului este următorul: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”.

În ce privește componența Cabinetului și realizarea unor modificări în structura acestuia, Legea nr.90/2001 a adoptat o poziție elastică, adică permite crearea de noi ministere sau reorganizarea celor existente prin procedura de formare a unui nou Cabinet.

Secțiunea a IV-a.:Durata mandatului și statutul membrilor Guvernului

În ce privește durata mandatului Guvernului, în mod normal, ea este egală cu cea a mandatului Parlamentului.

Astfel, potrivit art.110, alin. (1) din Constituție, „Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”.

Potrivit art.110, alin.(2) din Constituție, „Guvernul este demis la data retragerii încrederii acordate de Parlament sau dacă primul-ministru se află într-una din situațiile prevăzute la art. 106, cu exceptia revocării, ori este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.Constituția a avut în vedere trei situții atipice de încetare a activității Guvernului”.

Observăm că în prima situație Guvernul este privit ca un întreg, căruia ia fost retrasă încrederea „în bloc”, la fel cum i-a fost acordată, iar cea de-a doua situație privește doar persoana șefului Guvernului, acest lucru poate determina încetarea mandatului întregului Guvern.

Mandatul Guvernului poate înceta atunci când Primul Ministru se află într-una din următoarele situații:

– i-a încetat mandatul conform art.106, care prevede următoarele situații: demisie, revocare, pierderea drepturilor electorale, intervenția unei stări de incompatibilitate ori a altor situații prevazute de lege.

– este în imposibilitatea de a-și exercita mandatul pe o perioadă ce depășește termenul de 45 de zile.

Dacă a fost depășit acest termen de 45 de zile, atunci intervine demisia Guvernului. Primul ministru, după cele 45 de zile, poate să își reia atribuțiile, dar nu ca prim ministru al unui Guvern în exercitarea mandatului, ci ca prim ministru al unui Guvern demisionar, primul ministru fiind însărcinat numai cu îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice.

Statutul membrilor Guvernului, după cum am arătat,art.102, alin.3 prevede că Guvernul este format din prim ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică.

Pentru a putea fi membru al Guvernului trebuie îndeplinite o serie de condiții:

Legea organică nr.90/2001, în art.2, arată că pot fi membrii ai Guvernului persoanele care îndeplinesc cumulativ următoarele:

– au numai cetațenie română și domiciliu în România;

– se bucură de exercițiul drepturilor electorale;

– nu au suferit condamnări penale;

– nu se găsesc în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.4, alin.1.

Potrivit art. 105 din Constituția României, incompatibilitățile pot fi, din punct de vedere al izvorului care le consacră, de două feluri:

a) incompatibilități de ordin constituțional,acestea privesc:

– funcțiile publice de autoritate, cu admiterea unei singure excepții, cea de parlamentar.

– funcțiile de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial.

b) incompatibilități de ordin legal

Potrivit art.84 din Legea nr.161/2003, Cartea I, Titlul IV, funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu:

– exercitarea unei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de de deputat sau senator ori a altor situații prevăzute de Constituție;

– exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;

– exercitarea funcției de președinte, vicepreședinte, director general, administrator, memebru al Consiliului de Administrație ori de cenzor la societățile comerciale;

– funcția de reprezentant al statului la adunările generale ale societăților comerciale prevăzute mai sus;

– funcția de manager sau membru al Consiliilor de Administrație ale regiilor autonome;

– calitatea de comerciant persoană fizică;

– calitatea de membru al unui grup de interes economic;

– o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.

Secțiunea a V-a.:Atribuțiile și actele Guvernului

Atribuțiile Guvernului României

Constituția României republicată, prevede la art. 102, alin. (1) că: „ Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de către Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”.

Formularea acestui articol din Constituție poate fi discutat și reinterpretat, deoarece nici o problemă nu se poate situa în afara politicii interne și externe a țării.

Totodată, textul constituțional consacră un dublu rol al Guvernului:

a) un rol politic, care îndeplinește politica internă și externă a țării;

b) un rol administrativ, care constă în conducerea generală a administrației publice.

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor, la art. 11 stabilește atribuțiile Guvernului:

– exercită conducerea generală a administrației publice;

– întocmește proiecte de lege și le prezintă spre adoptare Parlamentului;

– emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe și ordonanțe de urgență potrivit Constituției;

– asigură executarea legilor și a dispozițiilor normative de către autoritățile administrației publice;

– realizează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre aprobare Parlamentului;

– asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;

– asigură liniștea publică și siguranța cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, conform prevederilor legale;

– aduce la îndeplinire măsurile adoptate pentru apărarea țării;

– asigură realizarea politicii externe a țării și integrarea României în structurile europene și internaționale;

– negociază tratate, acorduri și convenții internaționale care angajează statul român;

– controlează și conduce activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;

– asigură administrarea proprietații publice și private a statului;

– acordă și retrage cetățenia română, în condițiile legii;

– înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;

– cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;

– îndepliniște orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.

Constituția României prevede următoarele atribuții ale Guvernului:

– exercitarea inițiativei legislative;

– negocierea tratalelor internaționale, art. 91, alin.(1) care prevede că „Președintele încheie tratate internaționale, negociate de Guvern…” ;

– propune Președintelui acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României în alte state (art. 91, alin.(2) );

– propune Președintelui înființarea, desființarea sau schimbarea rabgului misiunilor diplomatice ale României (art.91, alin.(2) );

– prezintă Parlamentului informații și documente solicitate de cele doua Camere și de comisiile parlamentare (art.111, alin.(1) );

– participă la ședințele Parlamentului, la care „are acces” potrivit( art.111, alin.(2) sau, în mod obligatoriu, când li se solicită prezența;

– sesizează Curtea Constituțională cu privire la aspectele de neconstituționalitate pe care le prezintă unele legi, înainte de a fi promulgate de către Președintele României (art.146, lit.a) ;

– exercită o putere nominală primară, mai exact are capacitatea de a emite acte care pot înlocui legile, și anume Ordonanțele de Guvern (art.108 și 115);

– numește prefectul, potrivit art.123, alin.(1) din Constituție;

– art.97, alin(2) arată că, în termen de trei luni de la data la care a intervenit vacantă funcția de președinte, ia măsuri pentru organizarea de alegeri pentru un nou Președinte;

Actele Guvernului României

Constituția României din 1991 republicată în 2003 conține art.108 numit Actele Guvernului și un alt art.115 consacrat regimului delegării legislative.

Potrivit art.108 din Constituția României republicată: „(1). Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. (2). Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3). Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. (4). Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul ministru, se contrasemnează de miniștri care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituțiilor interesate.”

A. Regimul constituțional al hotărârilor de Guvern

Din art. 108 din Constituție în raport cu art.27 din Legea nr.90/2001, putem stabili dimensiunile statutului constituțional al hotărârilor de Guvern:

1. Potrivit Constituției „hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor”.

Ele sunt adoptate în baza legii, în limitele acesteia, ele neputând dispune decât măsuri administrative, pentru asigurarea organizării executării legilor.

2. Hotărârile de Guvern realizează competența originară a Guvernului, de autoritate executivă.

3. Hotărârile de Guvern sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele judecătorești, în baza Legii contenciosului administativ nr. 554/2004.

4. Hotărârile de Guvern sunt supuse semnării de către primul ministru și contrasemnării de miniștri care au obligația punerii lor în executare.

5. Regula publicării în Monitorul Oficial, în cazul nepublicării, sub sancțiunea inexistenței.

6. Hotărârile de Guvern pot avea caracter normativ, dar și caracter individual.

B. Regimul constituțional al ordonanțelor de Guvern

Sediul materiei este reprezentat de art.108 alin.(1), (3), și (4) împreună cu art.115 din Constituția României și art.27 din Legea nr.90/2001.

Analizând regimul constituțional al ordonanțelor putem considera că sediul materiei ar trebui să înceapă de la art.61, alin.(1) din Constituție, care proclamă rolul de unică autoritate legiuitoare al Parlamentului.

Acest lucru înseamnă că numai Parlamentului îi este recunoscut dreptul de a adopta norme juridice primare.Guvernul poate să facă acest lucru doar în viziunea unei împuterniciri speciale pe care o primește de la Parlament, care a admis ca în situații excepționale, Guvermul să poată interveni cu ordonanțe în absența unei legi.

Ordonanțele Guvernului se împart în:

1. Ordonanțe obișnuite,

2. Ordonanțe de urgențe

1. Ordonanțe obișnuite:

a) pot interveni numai în domeniile care nu fac obiectul legii organice;

b) legea de abilitare va cuprinde două categorii de clauze:

– clauze cu carcater facultativ,

– clauze cu carcater obligatoriu.

c)În funcție de situația supuneri sau nesupuneri aprobării de către Parlament, acest tip de ordonanțe se clasifică în:

-ordonanțe care nu se supun aprobării Parlamentului,

-ordonanțe care se supun aprobării ulterioare a Parlamentului.

2.Ordonanțe de urgență:

a) intervin în situații extraordinare, care nu mai necesită existența unei delegări speciale,

b) acest tip de ordonanță poate să intervină în domenii ce fac obiectul legilor organice,

c) se supun obligatoriu aprobării Parlamentului,

d) ordonanțele intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial,

e) aprobarea sau respingerea ordonanței de Guvern se face prin lege,

f) Constituția revizuită, prin art.115, alin.(6), prezintă anumite limite ale intervenției ordonanței de urgență.

CAPITOLUL II. RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ÎN SISTEMUL ROMÂNESC ACTUAL

Secțiunea I.:Răspunderea politică a Guvernului

Constituția României utilizează noțiunea de răspundere politică a Guvernului în art.109, având ca titlu marginal „Răspunderea membrilor Guvernului”, și respectiv în art.114, referitor la „Angajarea răspunderii Guvernului”.

Conform Constituției României art.109 „(1) Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.Fiecare membru al Guvernului răspunde solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. (2) Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. (3) Cazurile de răspundere și pedepsele aplicate membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.”

Constituția prezintă în art.109 alin. (3) noțiunea de „responsabilitate ministerială”, referindu-se la legea care trebuie să reglementeze cazurile de pedepse aplicabile și răspunderea membrilor Guvernului. Alături de termenul de pedeapsă, cazurile de răspundere a membrilor Guvernului nu trebuie să conducă la ideea că o lege a responsabilitații ministeriale trebuie să aibă exclusiv în vedere răspunderea penală a membrilor Guvernului și deci responsabilitatea ministerială s-ar referi doar la răspunderea penală.

Un autor utilizează noțiunea răspundere politică făcând o anumită diferență între responsabilitatea guvernamentală și responsabilitatea ministerială, care privesc, după caz, fie Guvernul în ansamblul său, fie membrii Guvernului considerați individual. Diferența dintre cele două constă în aceea că a doua noțiune este mai larga decât prima. Astfel, în timp ce responsabilitatea guvernamentală se referă la răspunderea colectiva a Guvernului, responsabilitatea ministerială se referă la răspunderea colectivă a Guvernului, responsabilitatea ministerială evocă atăt răspunderea individuală a fiecărui membru al organului colectiv, independent de angajarea răspunderii celorlalți cât și răspunderea solitară.

Se dovedește că „ noțiunea de răspundere politică a Guvernului, nu este străină ideii de răspundere juridică, răspunderea politică, când facem referire la autoritățile publice, nu reprezintă altceva decât o parte a răspunderii juridice, instituție a dreptului public, care evocă atât dreptul constituțional cât și dreptul administrativ.

Răspunderea politică a Guvernului este guvernată de principiul constituțional al solidarității, iar autoritatea față de care se exercită este Parlamentul.

Sancțiunea cea mai gravă în cazul răspunderii politice a Guvernului este demiterea lui, care poate avea loc prin retragerea votului de încrederii acordat de Parlamentul, ca urmare a adoptării unei moțiuni de cenzură.

Raporturile dintre Parlament și Guvern sunt raporturi de natură juridică și politică, de aici vine și ideea că răspunderea Guvernului are o natură dublă, politică și juridică.

Doctrina juridică interbelică consideră că există o diferență între răspunderea politică și cea juridică, diferența având la bază faptul că prima se declanșa pe tărâmul jocului politic, fără ca în mod necesar să fie încălcat un text de drept pozitiv, pe când răspunderea juridică se angaja pe tărâmul dreptului civil și respectiv penal.

Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului, deși puterile statului sunt egale, datorită gradului de reprezentativitate al Parlamentului, „organul repezentativ suprem al poporului român”.

Răspunderea politică a Guvernului este o instituție de drept public, iar în momentul în care este pusă în discuție de Parlament, ea poate avea la bază motive juridice, constând în încălcarea unor principii și norme de drept. Realitatea demonstrează de fapt că jocul politic este adevăratul motor al punerii în discuție a răspunderii politice a Guvernului, iar dreptul nu face decât să recunoască această instituție, fără a o creea. Acesta este și motivul principal pentru care art. 113 din Constituția României referitor la moțiunea de cenzură are un conținut exclusiv procedual, a reglementării cazurilor în care răspunderea politică să fie angajată, reprezintă o inițiativă care nu ține seama de realitățile politice.

Constituția României recunoaște existența răspunderii politice și acest lucru nu face decât să o reglementeze din punct de vedere procedural, pentru că în acest mod să limiteze pe cât posibil orice posibilitate de comitere a abuzurilor de către Parlament prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, și pentru a se asigura garanții de stabilitate pentru Guvern.

S-ar putea spune că răspunderea politică a Guvernului este juridică doar prin procedură, din punct de vedere substanțial situațiile în care este pusă în discuție neavând în mod necesar un fundament juridic.

Răspunderea politică, „se întemeiază pe principiul că puterea politică este ținută să dea socoteală de actele sale și să-și asume consecințele acestora”, această formă de răspundere are o natură aparte, diferită de cea „ pur politică sau politică și morală” angajată în fața poporului sau partidelor și bazată, așa cum se arată, pe ideea de culpă a celui care răspunde.

Secțiunea a II-a.:Raportul control parlamentar – răspundere politică a Guvernului

Parlamentul este unul dintre organele reprezentative supreme ale poporului român și unica autoritate legiuitoare a României. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senat.

Parlamentul are de dus la îndeplinire o serie de activități, precum: adoptarea actelor normative, exercitarea controlului asupra modului de desfășurare a activității Guvernului și uneori chiar și a Președintelui României etc.

Principala funcție a Parlamentului este funcția de control, această funcție are un carcater plenar, diferențiat și complex și cuprinde totalitatea activităților desfășurate pe baza Constituției și a legilor înfăptuite de ambele camere a Parlamentului.

Cum se arată mai sus, activitatea Guvernului trebuie controlată de către Parlament, raporturile dintre Guvern și Parlament sunt stabilite prin Constituția României și celelalte legi.

În România, primul ministru trebuie să prezinte Parlamentului raporte și declarații cu privire la politica realizatăde Guvern, conform art.111 din Constituția României, Guvernul este obligat să prezinte informații cerute de către Parlament, prin intermediul președinților acestora, iar dacă Parlamentul cere ca membrii Guvernului să participe la sedințele,aceștia trebuie să participe în mod obligatoriu.

O altă obligație a Guvernului față de Parlament este aceea că, Guvernul și fiecare dintre membrii săi, conform art.112 din Constituție, sunt obligați să răspundă la întrebările și interpelările formulate de deputați sau de senatori. Camera Deputaților sau Senatul poate adopta o moțiune prin care să-și exprime părerea cu privire la problemele apărute în urma interpelărilor și apoi să ceară Guvernului să răspundă.

Regulamentele Camerelor Parlamentului, înțelege prin „întrebare” o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevarată sau nu, dacă o informație este adevarată sau falsă sau dacă Guvernul înțelege să comunice Parlamentului, actele și informațiile solicitate sau dacă au intenții în adoptarea unei hotărâri cu privire la o anumită problemă.

Prin „ interpelare” se înțelege, o cerere adresată Guvernului, prin care se solicită acordarea de explicații asupra unei politicii în rezolvarea unor probleme ale activității interne și externe.Întrebarile pot fi adresate scris și oral, iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul poate fi dat oral de la tribuna Camerei sau întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris.

Conform art.113 din Constituția României forma cea mai gravă de sancțiune care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului respectiv, demitereaprin retragerea încrederii acordate de către Parlament, prin procedura moțiunii de cenzură.

Guvernul cca organ ce rezultă din jocul politic, el „răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.Fiecare membrual Guvernului răspunde politic solitar cu ceilalți membrii pentru activitate Guvernului și pentru actele acestuia”, potrivit art.109, alin(1) din Consituția republicată.

O altă formă de control a Parlamentului față de Guvern o reprezintă anchetele parlamentare , acestea sunt considerate „unele dintre cele mai specializate mijloace de control parlamentar asupra Guvernului și administrației publice„.

În conformitate cu art.64, alin.(4) din Constituție, „Fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camera își pot constitui comisii comune.„

Specificul comisiilor de anchetă este „îndeosebi statutul juridic al celor audiați – ce este similar martorilor – precum și obligativitatea generală a autorităților publice de a sprijini activitatea comisiei, prin prezentarea informațiilor și documnetelor necesare„.

Comisiile de anchetă sunt constituite la propunerea unei 1/3 din numărul membrilor unei Camere, în vederea analizării unor evenimente sau acțiuni hegative, pentru aflarea adevărului, pentru stabilirea responsabilității și a măsurilor ce se impun. Comisiile își încetează activitatea în momentul în care acestea prezintă raportul realizat în plenul Camerei.

Secțiunea a III-a.:Legătura dintre votul de încredere și moțiunea de cenzură

Înainte de a dezvolta corelația dintre votul de încredere și moțiunea de cenzură, voi prezenta cîteva aspecte teoretice și practice care caracterizează noțiunea de moțiune, conturând astfel regimul său juridic.

În art. 64 din Constituția României se arată că Senatul și Camera Deputaților adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității membrilor din Parlament.

Moțiunea este un act juridic al Parlamentului – moțiunea de cenzură, sau moțiune simplă – „prin care se exprimă, voința juridică sau politică a corpurilor legiuitoare într-o anumită problemă de politică internă și externă„.

Moțiunea este susceptibilă în a produce efecte juridice în măsura în care legea se leagă de adoptarea unei moțiuni care produce asemenea efecte, cum ar fi retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

Chiar dacă art. 64 din Constituție se referă la moțiunii ca fiind acte juridice, în practica parlamentară, camerele au adoptat acte eminamente politice cu denumirea de moțiunii.

Revenind, la titlul acestui subcapitol, putem demonstra, legătura dintre vot de încredere și moțiune de cenzură, prin formula care exprimă că „ moțiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere„.

Moțiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere, întrucât prin adoptarea ei, Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură.

Prin adoptarea moținuii de cenzură, mandatul de încredere acordat de Parlament încetează, iar Guvernul este demis.Din acesta rezultă că mandatul de încredere are nu numai semificația învestiturii, pe baza sa, a Guvernului, dar și a necesității ca, pe toată durata misiunii sale. Guvernul să se bucure de sprijinul majorității parlamentare,prin votul de încredere căreia s-a format Guvernul. Atunci când acest sprijin, și deci încrederea pe care o presupune nu mia există, adoptarea moțiunii de cenzură creează posibilitatea ca, prin formarea unui nou Guvern, echilibrul dintre Parlament și Guvern să fie restabilit.

Astfel, moțiunea de cenzură este instrumentul juridic prin care Parlamentul poate retrage încrederea acordată Guvernului. Mandatul de încredere, concretizat în votul de încredere, „constituie esența raporturilor dintre Guvern și Parlament, din care rezultă autonomia și colaborarea lor„.

„Acceptarea programului de guvernare și acordarea votului de încredere este procedura constituțională de control parlamentar care poate avea ca finalitate învestirea și legitimarea Guvernului„. Audierea candidaților și dezbarerea programului de guvernare constituie atât modalități de informare, cât și de control asupra Guvernului, urmate, de un vot de neîncredere – refuzul Parlamentului de a învesti Guvernul – , fie de un vot de încredere, adică de învestire a Guvernului.

„Moțiunea de cenzură este procedura prin care Camera Deputaților și Senatul, prin participarea în ședință comună , pun în discuție cauza răspunderii politice a Guvernului, print-un blam la adresa acestuia și a activității desfășurate de către acesta. Efectul acceptării moțiunii îl constituie încetarea forțată a mandatului Guvernului„.

Art. 112 din Constituția României prezintă procedura adoptării unei moțiunii de cenzură, prin niște reguli precise:

– inițiativa moțiunii de cenzură nu poate fi decât colectivă;

– numărul minim al ceror care inițiază moțiunea trebuie săfie de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților șisenatorilor;

– la data la care se depune, ea se comunică Guvernului și nu poate fi dezbătută în Parlament decât după trei zile de la data la care a fost prezentată în ședință comună a celor două camere;

– pentru adoptarea unei moțiunii de cenzură este necesară cel puțin majoritatea absolută;

– dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceiași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea.

Cu privire la numărul parlamentarilor ce trebuie săsemneze moțiunea, în România, moțiunea poate fi inițiată de cel putin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor. Dacă nu se realizează acest număr de deputați și senatori, moțiunea de cenzură nu mai este luată în discuție, și desigur, nici nu mai poate fi supusă votului.

Dezbaterea moțiunii de cenzură inițiată regulamentar se face după cele trei zile de la data când aceasta a fost prezentată în ședință comună a celor două Camere. Acest termen este stabilit pentru a împiedica votul fără reflecție, la primul impuls. După dezbatere, moțiunea este supusă votului celor două Camere reunite în plen.

Simultan cu depunerea moțiunii, ea este comunicată Guvernului, pentru ca acesta, să poată să se apere.

Constituția României nu reglementează în conținutul său un termen limită în care Camerele ar trebui convocate în ședintă comună după depunerea moțiunii. Depunerea moțiunii declanșează procedura parlamentară și la data depunerii acesteia, moțiunea trebuie comunicată Guvernului, rezultă că în acest timp trebuie convocate și Camerele.

„Sesizarea Guvernului prin comunicarea moțiunii, și convocarea Parlamentului, pentru dezbaterea ei, aceste două acte, nu pot fi decât concomitente, spre a se respecta caracterul urgent al procedurii și echilibrului pe care ea l-a instituit„.

Un alt autor, consideră că pornind de la lipsa oricărei referiri la circumstanțe de timp în art. 112 din Constituția României se arată că „ moțiunea de cenzurăn-ar fi admisibilă pe timpul sesiunilor extraordinare, atunci când Parlamentul se convoacă de drept, precum și în peroioada unui prim-ministru interimar. În asemenea împrejurari, moțiunea de cenzură ar bulversa însăși activitatea Parlamentului și activitățile lui imediate și stringente„.

Camera deputaților și Senatul în ședință comună adoptă moțiunea de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor, ceea ce reprezintă o soluție simetrică cu cea prevăzută pentru învestirea Guvernului. Astfel, această regulă duce la îngreunarea formării Guvernului, dar și la îngreunarea destabilizări lui. Ea corespunde majorității prevăzute pentru adoptarea legilor organice, ceea ce însemnă că învestirea și dezînvestirea Guvernului se face cu majoritatea de care depinde îndeplinirea funcției dale legislative, întrucât, dacă nu s-ar baza pe sprijinul unei asemenea majorități, implicit nu și-ar putea exercita eficient dreptul său de inițiativă în promovarea proprilor proiecte de legi.

Această majoritate se raportează la numărul total al deputaților și senatorilor și nu la numărul celor prezenți.

Prezumția de încredere a majorității inițiale care a acordat votul de încredere pentru învestirea Guvernului nu poate fi răsturnat decât cu un vot expres al unei majorități contrare.

Având în vedere caracterul expres al acestui vot, în ce privește votul de încredere, cei ce absentează sunt o piedică pentru întrunirea majorității necesare, iar în cazul moțiunii de cenzură ei pot împedica adoptarea moțiunii.

Procedura generală al votului moțiunii este votul secret, exprimat prin bile. Există însă sistemecare optează pentru scrutinul public la tribună, care constă în chemarea fiecarui parlamentar la tribună, unde își exprimă în mod public opinia.

Dacă moțiunea este respinsă, aceiași parlamentari nu mai pot iniția o altă moțiune în cursul aceleiași sesiune, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea din proprie inițiativă. Aceasta fiind o dispoziție ce marchează „o îndepărtare de la principiul controlul Parlamentului asupra Guvernului„, această limitare are rolul de a asigura stabilitatea guvernamentală necesară unei bune guvernări și de a împiedica obstrucționarea neproductivă și repetată a Guvernului. Autorul Ion Deleanu arată că aceste condiții sunt stabilite tocmai pentru prevenirea „întrebuințării abuzive sau pripite a moțiunii de cenzură„.

De altfel, opinia doctrinarilor este majoritară în sensul necesității și justificării acestei limitări.

Potrivit art. 78 din Regulamentul ședințelor comune ale camerelor parlamentarilor, moțiunea se prezintă birourilor permanente ale celor două camere și se comunică, în aceeași zi Guvernului, de către președintele Camerei Deputaților. În cel mult cinci zile de la data depunerii, moțiunea se prezintă plenului Camerelor reunite în ședință comună, de către inițiator, iar, potrivit art.112, alin. (3) dinConstituția României, după trei zile de la prezentare se dezbate și se supune la vot. Termenul de cinci zile este cel maxim, iar cel de trei zile este cel fix. Astfel există răgazul suficient pentru pregătirea apărării sale de către Guvern, precum și pentru clarificarea de către grupurile parlamentare și partidele pe care le reprezintă, a atitudinii ceo vor avea, evitându-se adoptarea moțiunii prin surprindere.

Același obiectiv îl are și subordonarea și procedura de dezbatere a moțiunii; data și locul ședinței comune se comunică Guvernului cu 24 de ore înainte, de președintele Camerei Deputaților; dezbaterea este procedată de prezentarea moțiunii de către reprezentantul inițiatoriloe, urmată de cuvăntul prim-ministrului sau al reprezentantului său, pentru prezentarea poziției Guvernului; luările de cuvănt sunt în ordinea înscrierii; în virtutea dreptului său de aces la lucrările Parlamentului, prim-ministrul sau reprezentantul său pot da explicații suplimentare, care, potrivit practicii de până în prezent au fost la finalul dezbaterilor
; în cazul retragerii încrederii și, deci demiterii Guvernului, șituația creată se aduce de îndată la cunoașterea Președintelui României, sub semnătura președinților celor două Camere, în vederea desemnării unui canditat pentru funcția de prim-ministru.

Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, echipa guvernamentală anterioară, a Guvernului demisionar, va răspunde potrivit art. 110, alin.(4) din Constituție , de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice.

Dacă moțiunea de cenzură este respinsă, după cum am mai spus, cei care au inițiat-o nu mai pot depune o altă moțiune în aceeași sesiune, excepție făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului.

Secțiunea a IV-a.:Angajarea răspunderii Guvernului

Punerea în discuție a răspunderii Guvernului, se poate realiza în două moduri, ca urmare a inițiativei Parlamentului, dar și a Guvernului însuși.

Înițiativa Guvernului, despre care se vorbește și în doctrină , este angajarea răspunderii Guvernului, aceasta fiind reglemantată în art. 114 din Constituția României.

Art. 114 din Constituție arată că: „(1) Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui proiect, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege. (2)Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, a fost potrivit în condițiile articolului 113. (3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alin.(2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declarației de politică generală devineabligatorie pentru Guvern. (4) În cazul în care Președintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alin. (3), dezbaterea acesteia se va face în ședință comună a celor două Camere„.

Așa cum precizează un autor , angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură parlamentară prin care Guvernul, pentru a putea face față unor situații mai deosebite și care cer luate măsuri urgente, urmărește adoptarea acestora sub forma unui proiect de lege, a unei declarații de politică generala, a unui program, după caz.

„Angajarea răspunderii Guvernului la propria sa inițiativă este procedura constituțională prin care, în condițiile unui regim parlamentar și exprimând esența acestuia. Guvernul pune Parlamentul într-o situație limită de a opta pentru demitere sau acceptarea opiniei acestuia”.

„Sensul angajării răspunderii sale politice constă în faptul că astfel Guvernul își afirmă, din propria inițiativă, hotărârea de a-și continua mandatul de încredere acordat, doar cu condiția să-i fie aprobate programul, proiectul de lege sau declarația de politică generală”.

Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă un mijloc de presiune asupra Parlamentului, care este pus în situația de a alege între aprobarea politicii Guvernului, chiar dacă ea diferă de punctul de vedere al majorității parlamentare, și, răsturnarea Guvernului, cu toate consecințele acestuia, inclusiv dizolvarea sa. „Discuția Parlamnetului și apoi votul sunt deturnate de chestiunea principală, adică discutarea riscului de a dizolva Guvernul.”

Ipotezele de angajare a răspunderii Guvernului au fost grupate, în două categorii:

Angajarea răspunderii asupra unui program sau a unei declarații de politică generală și angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege.

Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezină o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, mai exact, nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare, ci prin dezbaterea unei problematici prin excelență politice, legate de demiterea Guvernului.

Guvernul se bucură de libera alegere a momentului angajării răspunderii sale, și în ceea ce privește domeniul reglementat de proiect de lege, dar și conținutul programului.Așadar nu există nici o condiție impusă de către Constituție care să limiteze aprecierea exclusivă a Guvernului asupra oportunităților și conținutului inițiativei sale. Mai mult decât atât, Guvernul nu este obligat să-și angajeze răspunderea, inițiativa fiind facultativă, el poate să o facă dacă semnalele din sfera parlamentară îi sunt favorabile.

De precizat este faptul că, angajarea răspunderii Guvernului, ca organ colectiv și solitar, ceea ce presupune o hotărâre în acest sens a acstuia. Așa cum accentuează un autor , angajarea răspunderii politice a Guvernului nu este apanajul primului-ministru, ci „șansa„ sau „riscul„ întregului Guvern.

Într-o altă opinie se arată că inițiativa angajării răspunderii Guvernului revine întregii echipe guvernamentale, soluție diferită de cea din legislația franceză unde primul- ministru, după deliberările din Consiliul de Miniștri, angajează responsabilitatea Guvernului.

Procesura de angajare a răspunderii politice a Guvernului față de Parlament, necesită să existe o hotărâre a Guvernului prin care acesta să declare că își anhajează răspunderea politică, hotărârea va prezenta și textul de acceptare căruia Guvernul înțelege că prin lege se prezintă continuitatea mandatului său.

BIBLIOGRAFIE:

A.Lucrări cu carater general,tratate,cursuri,monografi:

1.DANA APOSTOL TOFAN, Instituții administrative europene, Editura C.H.Beck, București, 2008

2.DANA APOSTOL TOFAN, Drept administrativ, Vol.I, Ediția II, Editura C.H.Beck București,2008

3.IOAN ALEXANDRU, MIHAELA CĂRĂUȘANU, ILIE GORJAN,

CRINA RĂDULESCU,Dreptul administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, București, 2007

4.EMIL BĂLAN,Drept administrativ și procedură administrativă, Editura Universitară, București, 2002

5.CONSTANȚA CĂLINOIU, VICTOR DUCULESCU, GEORGETA DUCULESCU, Drept constituțional comparat, Tratat, Ediția a IV-a, Vol I și Vol II, Editura Lumina Lex, București, 2007

6.LIVIU COMAN KUND, Sisteme administrative europene, Suport de curs, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galați, 2011

7.ION CORBEANU, Drept administrativ român, Note de curs, 2006.

8.ION DELEANU,Drept constituțional și instituții politice,Vol. II, Editura Fundația Chemarea, Iași, 1993

9.ANTONIE IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura Nemira, București, 1996

9.CRISTIAN IONESCU, Drept constituțional comparat, Editura C.H.Beck, București, 2008

10.NICOLAE POPA, Teoria generala a dreptului,Ediția 3, Editura C. H. Beck, București, 2008

11.IOAN MURARU, SIMINA TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 13 Vol.I, Editura C. H. Beck, București, 2008

12.IOAN MURARU, SIMINA TĂNĂSESCU, Constituția României.Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2008

13.ALINA PROFIROIU, IRINA POPESCU, Bazele administrației publice, Editura Economică, Ediția a III-a, București , 2005

14.VERGINIA VEDINAS, Drept administrativ, Suport de curs universitar,Galați, 2006

15.IOAN VIDA,Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonoma Monitorul Oficial, București, 1994

B.Articole și studii de specialitate:

1.DANA APOSTOL TOFAN, Interpretarea unor dispoziții constituționale privind Guvernul și administrația ministerială, Revista de drept public, nr.1-2/1997

2.DANA APOSTOL TOFAN,Considerații în legătură cu posibilitatea revocării primului-ministru,Revista Dreptul, nr.2/2000

4.VASILE BOTOMEI, Răspunderea autorităților administrației publice, Buletin Științific, nr.16/2009

5.CORNELIU LIVIU POPESCU, Anteproiectul legii privind responsabilitatea ministerială, Revista Romana de Drepurile Omului, nr.14/1997

C.Legislație și jurisprudență:

1.Constituția României din 1991, adoptată în cadrul ședinței Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, revizuită prin Legea de revizuire nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.758 din 29 octombrie 2003

2.Legea nr.90/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicat în Monitorul Oficial, nr.164 din 2 aprilie 2001

3.Legea nr.23/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial nr.187 din 3 martie 2004

4.Ordonanța de urgență a Guvernului României nr.17/2009 privind desfiinșarea Cancelariei Primului-Ministru și stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial nr.145 din 9 martie 2009

5.Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, publicată în Monitorul Oficial la data de 28 iulie 1999.

D.Surse Internet:

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Guvernul_României

2. http://ro.scribd.com/doc/46081337/Forma-de-Guvernamant-in-Marea-Britanie-Este-Monarhia-Constitutional-A

3. http://www.apsap.ro/suportcurs/Suport%20curs%202.pdf

4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Guvernul_Provizoriu_Rus,_1917

5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Prim-ministru_al_Rusiei

6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Guvernul_Franței

7. http://ro.wikipedia.org/wiki/Guvernul_Statelor_Unite_ale_Americii

8. http://www.gov.ro ( site-ul Guvernului României).

9. http://www.scribd.com/doc/204310524/constitutia-romaniei-actualizata#scribd