Raspunderea Disciplinara a Functionarului Public din Romania Si a Functionarului Public European

Abrevieri

considerații generale privind funcția publică și funcționarul public din românia

noțiunea de Funcție publică

Noțiunea de funcție publică s-a impus ca o noțiune fundamentală a dreptului public, în principal a dreptului administrativ, ea fiind strâns legată de noțiunea de activitate, autoritate, organ etc.

Termenul de „funcție publică” provine din limba franceză, corespondentul acestuia fiind expresia „fonction publique”, iar în limba engleză acesta corespunde cu „civil service”. Totodată, cele două noțiuni au semnificații diferite. Astfel, expresia „fonction publique” face referire la putere publică, autoritate și dominație din partea statului, în timp ce expresia „civil service” evidențiază ideea de „stat în serviciul cetățeanului”.

În doctrină, noțiunea de funcție publică este definită ca reprezentând situația juridică generală, impersonală, obiectivă, creată și organizată prin legi și regulamente și modificabilă în orice moment numai prin legi și regulamente.

Existența unui complex de atribuții, drepturi și obligații, prevăzute de lege, regăsit și sub denumirea de situație juridică obiectivă, constituie factorul comun și definitoriu pentru toate funcțiile publice.

Funcția publică este definită de profesorul Paul Negulescu ca fiind un „complex de puteri și de competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea ocupării, în chip temporar, de un titular sau mai mulți, persoană fizică, care, executând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea”.

De asemenea, profesorul Antonie Iorgovan consideră că funcția publică reprezintă „situația juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a învestit-o”.

În același timp, Legea nr 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată definește funcția publică în articolul 2 alineatul (1) ca reprezentând ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.

Cadrul legislativ al funcției publice

Primele reglementări din țara noastră în ceea ce privește funcția publică și funcționarul public se regăsesc în Regulamentele Organice din Moldova și Muntenia (1831-1832), urmate de reformele legislative ale lui Alexandru Ioan Cuza care vizau și funcționarii din administrația de stat. Constituția României din 1866 a făcut referire la această materie menționând că regele avea competența de a numi sau confirma în toate funcțiunile publice și a prevăzut adoptarea unei legi speciale cu privire la „condițiunile de admisibilitate și de înaintare în funcțiunile administrațiunei publice”, lege care nu a fost adoptată. În anul 1904, pe plan doctrinar, profesorul Paul Negulescu abordează această materie în lucrarea sa „Tratat de drept administrativ”. O altă etapă în evoluția reglementărilor o reprezintă Constituția României din 1923 precum și Legea statutului funcționarilor publici și Regulamentul de aplicare a legii, care, reflectând principiile Constituției din același an, au reprezentat o lungă perioadă de timp dreptul comun în materie.

Legea statutului funcționarilor publici s-a aplicat până în anul 1940, când a fost adoptat Codul funcționarilor publici. Ulterior, și acest Cod a fost abrogat prin Legea nr. 746 din 1946 privind Statutul funcționarilor publici, abrogată și aceasta în 1949. Perioada următoare, după adoptarea Legii nr. 3 din 1950 privind Codul muncii, s-a caracterizat printr-un regim juridic bazat pe raporturi de natură contractuală aplicabil tuturor angajaților în muncă, inclusiv funcționarilor publici, chiar dacă în unele sectoare de activitate au fost adoptate și reglementări speciale.

Actuala Constituție a României revizuită în 2003 face referire la instituția funcției publice și a funcționarului public în art. 16 alin. (3) potrivit căruia funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară, statul român garantând egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități; precum și în art. 73 alin. (3) lit. j) care prevede faptul că reglementarea statutului funcționarilor publici se poate face numai prin lege organică.

De asemenea, conceptele de funcție publică, funcție de conducere sau funcție de execuție se întâlnesc în Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, în Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, în Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătorești etc. dar și în alte reglementări speciale care fac trimitere la categorii speciale de funcționari publici.

În prezent, cadrul legislativ în ceea ce privește funcția publică și funcționarul public din România în constituie Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată și modificată. În primul articol al legii este stabilit atât obiectul cât și scopul acesteia. În ceea ce privește obiectul acesteia, în alin. (1) se precizează că aceasta reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu. În al doilea alineat al aceluiași articol se menționează scopul legii care constă în asigurarea, în conformitate cu dispozițiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient și imparțial, în interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală.

principiile și Trăsăturile funcției publice

Principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt prevăzute în art. 3 al Statutului funcționarilor publici și sunt următoarele:

Legalitate, imparțialitate și obiectivitate;

Transparență;

Eficiență și eficacitate;

Responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;

Orientare către cetățean;

Stabilitate în exercitarea funcției publice;

Subordonare ierarhică.

Din analiza dispozițiilor legale, precum și din opiniile exprimate în literatura juridică, rezultă următoarele trăsături specifice funcției publice:

orice funcție publică reprezintă o totalitate de atribuții (drepturi și obligații) care formează competența cu care este dotat un serviciu public (autoritate sau instituție) în vederea realizării prerogativelor acestuia de organizare a executării și de executare a legii în regim de putere publică.

atribuțiile care formează conținutul funcției publice trebuie să aibă caracter legal, să fie prevăzute prin lege sau prin acte emise în baza sau în executarea legii, adică modificarea sau desființarea funcției publice se realizează prin lege sau de către instituția care a înființat-o, printr-un act juridic de aceeași natură.

atribuțiile care constituie conținutul funcției publice se stabilesc numai prin lege sau prin acte emise pe baza sau în executarea legii, neputând fi stabilite printr-un contract, întrucât prin funcția publică se realizează interese generale care nu pot fi negociate între subiectele raportului de funcție publică.

atribuțiile ce privesc funcțiilor publice sunt stabilite în raport cu sarcinile specifice, de specialitate exercitate de către fiecare serviciu public în vederea satisfacerii unui interes general.

exercitarea unei funcții publice presupune o contribuție la realizarea puterii publice, fie în mod direct, în cazul funcțiilor de decizie ce presupun emiterea de acte juridice de autoritate, fie în mod indirect, prin activități de pregătire, executare și control strâns legate sau în legătură cu exercițiul autorității publice.

funcțiile publice sunt create pentru satisfacerea unor interese generale și nu în mod direct a celor individuale.

funcția publică are un caracter continuu, adică sunt create pentru satisfacerea intereselor generale pe toată durata existenței lor.

funcția publică are caracter obligatoriu, în sensul că drepturile și obligațiile care îi alcătuiesc conținutul trebuie exercitate, nefiind facultative.

finanțarea funcțiilor publice este asigurată de către stat sau de bugetele locale.

clasificarea funcțiilor publice

Funcțiile publice se clasifică după mai multe criterii. Astfel, după nivelul competențelor, funcțiile publice pot fi:

Funcții publice generale – care reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale;

Funcții publice specifice – care reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unei autorități și instituții publice, stabilite în vederea realizării competențelor lor specifice, sau care necesită competențe și responsabilități specifice.

Lista funcțiilor publice generale, precum și lista funcțiilor specifice se găsește în anexa 1.

După nivelul studiilor necesare ocupării funcției publice, acestea se împart în următoarele clase:

Clasa I – cuprinde funcții publice pentru a căror ocupare se cer studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;

Clasa a II-a – cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

Clasa a III-a – cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.

După apartenența și nivelul teritorial al autorităților și instituțiilor publice, funcțiile publice se clasifică în:

Funcții publice de stat – care sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrative autonome;

Funcții publice teritoriale – care sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul instituției prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale;

Funcții publice locale – care sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora.

După nivelul atribuțiilor titularului funcției publice, funcțiile publice se împart în trei categorii după cum urmează:

Funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;

Funcții publice corespunzătoare categoriei funcțiilor publice de conducere;

Funcții publice corespunzătoare funcționarilor publici de execuție.

De asemenea, Statutul prevede la art. 10 alin. (2) faptul că funcționarii publici numiți în funcții publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă sau studii medii liceale absolvite cu diplomă, pot ocupa numai funcții publice de execuție.

Categoria funcțiilor publice de execuție și funcționarii care ocupă funcțiile de diferite clase este redată mai jos, după cum urmează:

Conform dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 188/1999, funcțiile publice de execuție sunt structurate pe grade profesionale, după cum urmează:

superior, ca nivel maxim;

principal;

asistent;

debutant.

noțiunea și trăsăturile funcționarului public

În perioada interbelică, Statutul funcționarilor publici stabilește că „sunt funcționari publici cetățenii români fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent la stat, județ, comună sau la instituțiunile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor județene sau comunale.”

Profesorul Paul Negulescu a considerat că definiția funcționarului public dată de statut este una lacunară. Totodată, acesta formulează o definiție pentru funcționarii publici, afirmând că aceștia „sunt acei cetățeni care, fiind numiți de autoritatea competentă și învestiți în mod legal, cu atributele funcțiunei lor, prestează în mod permanent, o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcționeze un serviciu public, în schimbul unui salariu plătit periodic.”

Într-o altă opinie, profesorul Anibal Teodorescu definește funcționarul public ca fiind „persoana care, în schimbul unei remunerațiuni, îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, județelor sau comunelor.”

În opinia profesorului Ioan Santai, funcționarul public este „persoana fizică învestită în mod legal cu exercitarea unei funcții publice.”

În doctrina occidentală, conceptul de funcționar este utilizat în două accepțiuni: în sens larg, termenul este sinonim cu cel de agent public, respectiv de persoană care își desfășoară activitatea în sectorul public, iar în sens restrâns, propriu dreptului administrativ, conceptul este utilizat pentru a determina doar o categorie de agenți publici, cei al căror statut juridic este supus unor reguli speciale, care se află în raporturile cu administrația într-o situație statutară și reglementară.

Potrivit art. 175 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remunerație: exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Statutul funcționarilor publici definește noțiunea de funcționar public în art. 2 alin. (2) ca fiind persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică. Se poate remarca faptul că spre deosebire de definițiile oferite de doctrină, foarte complexe și încercând să surprindă cât mai multe trăsături specifice ale noțiunii, legiuitorul se rezumă la o definiție deosebit de succintă. De asemenea, persoana care a fost eliberată dintr-o funcție publică și se află în corpul de rezervă al funcționarilor publici își păstrează calitatea de funcționar public, potrivit legii.

În același timp, legiuitorul stabilește în alin. (3) al aceluiași articol și activitățile desfășurate de funcționarii publici prin intermediul cărora se realizează prerogativele de putere publică, după cum urmează:

punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;

elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării competenței autorității sau instituției publice;

consilierea, controlul și auditul public intern;

gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

colectarea creanțelor bugetare;

reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

Din definițiile prezentate anterior și din prevederile legale, se pot observa următoarele:

poate fi funcționar public român cetățeanul român cu domiciliul în țară, așa cum stabilește art. 16 alin. (3) din Constituția României;

este funcționar public numai persoana numită într-o funcție publică, nu și cea aleasă;

numirea funcționarilor publici are loc în condițiile legii, adică cel numit trebuie să îndeplinească toate condițiile generale și speciale prevăzute de lege pentru accesul la ocuparea funcției publice.

numirea în funcția publică se face, de regulă, pentru o perioadă nedeterminată, acest fapt asigurându-i funcționarului public stabilitate în funcție. Există însă și situații în care exercitarea funcției publice poate avea caracter temporar, când funcția publică se ocupă pentru o perioadă determinată.

drepturile și obligațiile, răspunderea funcționarilor publici, incompatibilitățile și regimul de ocupare și exercitare a funcției sunt reglementate într-un statut special, expresie a situației juridice a acestora.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Statutul funcționarilor publici, pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice: structurile de specialitate ale Parlamentului României, ale Administrației Prezidențiale și ale Consiliului Legislativ; serviciile diplomatice și consulare; autoritatea vamală; poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative; alte servicii publice stabilite prin lege.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, prevederile ei nu se aplică: personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii; personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului; corpul magistraților; cadrelor didactice; persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică.

funcționarii publici își exercită sarcinile în vederea realizării atribuțiilor specifice serviciului public respectiv, acele atribuții de putere publică prin care fiecare serviciu public își execută o anumită competență specifică, proprie, cu care a fost învestit prin lege sau prin acte juridice date în baza sau în executarea legii.

finanțarea funcțiilor publice fiind asigurată din fonduri publice, și funcționarii publici sunt salarizați din fonduri publice, de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Profesorul Chiriac Lucian identifică următoarele trăsături ale funcționarului public:

funcționarul public este persoana fizică numită în funcție conform legii și care îndeplinește condițiile cerute de lege;

funcționarul public este învestit în mod legal prin actul de voință unilateral al conducătorului unității sau instituției publice, urmat de jurământul de credință;

funcționarul public exercită o funcție publică cu caracter continuu;

funcționarul public îndeplinește atribuțiile unei funcții publice ce exprimă competența unei autorități sau instituții publice.

Funcționarul public este legat de autoritatea sau instituția publică pentru care exercită atribuțiile funcției publice, printr-un raport juridic statutar expresie a unui statut legal care îi conferă totodată drepturi și obligații specifice.

categorii de funcționari publici

În literatura de specialitate, clasificarea funcționarilor publici a constituit o preocupare permanentă, numeroși autori identificând diferite criterii de clasificare.

Astfel, în perioada interbelică, profesorul Paul Negulescu distinge trei categorii de funcționari publici, utilizând drept criteriu de departajare specificul activității și anume:

funcționari de deciziune sau de direcțiune „acei cari au conducerea unor servicii sau a unor subdiviziuni ale unui serviciu sub direcțiunea superioară și controlul funcționarului public”;

funcționari „de preparațiune”, a căror misiune principală este aceea de a pregăti deciziile administrative;

funcționari de execuțiune, care pun în aplicare deciziile superiorilor.

În perioada postbelică, profesorul Romulus Ionescu consideră că funcționarii din administrația de stat pot fi clasificați după următoarele criterii:

după gradul de independență în exercitarea funcției, sunt: funcționari cu munci de răspundere și funcționari fără munci de răspundere;

după gradul de strictețe al disciplinei, sunt: funcționari civili și funcționari militari;

după gradul de tehnicitate, sunt: funcționari care exercită funcții cu caracter pronunțat tehnic și funcționari care exercită funcții cu caracter preponderent productiv;

după modul de recrutare, sunt: funcționari numiți și funcționari aleși.

De asemenea, profesorul Antonie Iorgovan identifică un număr de patru criterii după care realizează clasificarea funcției și, implicit a funcționarilor publici și anume:

după importanța funcției și preponderența activității, sunt: funcții de conducere și funcții de execuție;

după gradul de strictețe al disciplinei, sunt: funcționari civili și funcționari militari;

după modul de desemnare a titularilor, sunt: funcții care presupun numirea titularilor și funcții care presupun repartizarea acestora;

după regimul juridic aplicabil, sunt: funcționari cărora li se aplică statutul general și funcționari cărora li se aplică statute speciale profesionale și/sau disciplinare.

Într-o altă opinie, Verginia Vedinaș realizează clasificarea funcțiilor publice și implicit a funcționarilor publici după șase criterii, după cum urmează:

după regimul juridic aplicabil, sunt: funcționari supuși statutului general și funcționari supuși unor statute speciale;

după rigurozitatea disciplinei, sunt: funcționari publici civili, funcționari publici militari și o categorie intermediară, în concret fiind vorba de funcționarii civili din armată sau poliție;

din punct de vedere al preponderenței unor activități în competența funcției, sunt: funcționari publici de conducere și funcționari publici de execuție;

după natura autorității publice, sunt: funcționari publici care fac parte din structura unor autorități de natură statală și funcționari publici locali;

în funcție de nivelul studiilor, sunt: funcționari publici din categoria A, absolvenți de studii superioare de lungă durată, cu diplomă sau echivalent; funcționari publici din categoria B, cu studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă; funcționari publici din categoria C, cu studii medii liceale sau postliceale absolvite cu diplomă;

în funcție de statutul lor, sunt: funcționari publici debutanți și funcționari publici definitivi.

În ceea ce privește Statutul funcționarilor publici, acesta stabilește în art. 11 – 14 că există următoarele categorii de funcționari publici: funcționari publici debutanți și funcționari publici definitivi, categoria înalților funcționari publici, funcționari publici de conducere și funcționari publici de execuție.

Astfel, pot fi numite funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice de grad profesional debutant. De asemenea, pot fi numiți funcționari publici definitivi funcționarii publici debutanți care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare, precum și persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimea în specialitatea studiilor necesare ocupării funcției publice de minimum 12 luni, 8 luni și, respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite.

Potrivit Statutului, categoria înalților funcționari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre următoarele funcții publice:

secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;

secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

prefect;

secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

subprefect;

inspector guvernamental.

Categoria funcționarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele funcții publice:

director general și director general adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

director și director adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și funcțiile publice specifice asimilate acestora;

secretar al unității administrativ-teritoriale;

director executiv și director executiv adjunct al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, în cadrul instituției prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

șef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;

șef birou, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.

Funcționarii publici de conducere sunt cei care organizează, coordonează, îndrumă și controlează activitățile ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică (punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative, elaborarea proiectelor de acte normative, gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare etc.), sub autoritatea unui funcționar public ierarhic superior sau a unui demnitar.

Categoria funcționarilor publici de execuție este formată din trei clase care cuprind persoane numite după nivelul studiilor ce le dețin.

considerații generale privind funcția publică și funcționarul public european

noțiunea de funcție publică europeană

Agenții care își desfășoară activitatea în cadrul organismelor Comunității Europene sunt supuși unor norme speciale, care reprezintă dreptul funcției publice europene.

De la înființarea Comunităților Europene până în prezent, reglementările privind funcția publică și funcționarul public european a suferit mai multe modificări, putând fi identificate mai multe etape, precum: prestatutară, statutară, unificarea reglementărilor și reglementarea actuală.

Faptul că cele trei comunități înființate inițial (Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) nu au fost instituite în același timp a determinat, într-o primă fază, o juxtapunere a trei corpuri de funcționari supuși unor regimuri diferite. În esență, diferențele de regim vizau ierarhia diferită a gradelor, nivelul de ansamblu al remunerațiilor, regimul pensiilor.

Astfel, o primă etapă o reprezintă Statutul funcționarilor și regimul aplicabil altor agenți ai Comunității Economice Europene și ai Comunității Economice a Energiei Atomice.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune (în anul 1967), prin art. 24 s-a impus „stabilirea unui regulament al personalului unic și comun tuturor instituțiilor comunitare”, ducând la unificarea normelor statutare existente, realizată prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A., C.E.E.A., nr. 259/68 din 29 februarie 1968, reprezentând a doua etapă. Acesta a suferit numeroase modificări și împreună cu alte texte a fost reunit într-un singur document intitulat „Statut” și având ca subtitlu „Regulamente și reglementări aplicabile funcționarilor și altor agenți ai Comunităților Europene”.

A treia etapă o reprezintă reglementarea actuală, respectiv Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 723/2004 din 22 martie 2004 de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene ca și regimul aplicabil altor categorii de agenți ai Comunităților.

În preambulul acestui document se prevede că este necesară existența unui cadru de recrutare a personalului Comunităților care să permită o selectare care să corespundă mai multor exigențe, precum: viitorii funcționari europeni să dispună de înalte aptitudini de productivitate, eficiență și integritate; să provină dintr-o arie geografică cât mai largă, reprezentativă pentru cetățenii statelor membre, să execute sarcinile în condiții care să garanteze funcționarea activității acestora în condiții optime; finalitatea modului de recrutare și a reglementărilor care guvernează statutul personalului Comunităților este aceea de a crea resursele umane capabile să asigure o funcție publică europeană caracterizată prin competență, independență, loialitate, imparțialitate și permanență, cât și printr-o diversitate culturală și lingvistică, precum și principiul nediscriminării și asigurarea unicității funcției publice a Comunităților Europene.

Sunt instituții ale Uniunii Europene: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniuni Europene, Curtea Europeană de Conturi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Tribunalul de primă instanță și altele.

Noțiunea de funcționar al Uniunii Europene este definită în art. 1a alin. (1) din Statut ca fiind „orice persoană care a fost numită, în condițiile prevăzute de prezentul statut, într-un post permanent al uneia dintre instituțiile Uniunii, printr-un act scris al autorității împuternicite să facă numiri a instituției în cauză.” Din definiție, se poate deduce că pentru a dobândi statutul de funcționar european este necesară existența unui act de numire emis de către autoritatea competentă în acest sens.

Tot din definiție, pot fi identificate o sere de trăsături ale funcționarului public european, precum:

funcționar public este acea persoană care ocupă o funcție publică în cadrul instituțiilor Uniunii;

permanența funcției;

pentru a dobândi statutul de funcționar public european persoana trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de Statut;

actul de numire într-o funcție a Uniunii este emis de autoritatea împuternicită să facă numiri;

prevederile Statutului se aplică, totodată, și persoanelor numite de organismele Uniunii (denumite și „agenții”), precum și personalului care își desfășoară activitatea în cadrul Serviciului European de Acțiune Externă, Comitetului Economic și Social European, Comitetului Regiunilor, Ombudsmanului Uniunii Europene și Autorității Europene pentru Protecția Datelor, acestea fiind asimilate instituțiilor Uniunii, potrivit art. 1b din Statut.

În ceea ce privește regimul juridic al actului de numire într-o funcție comunitară, din conținutul Statutului se desprind următoarele concluzii:

Este un act juridic cu caracter unilateral;

Este emis de autoritatea învestită cu putere de numire, potrivit art. 2 din Statut;

Trebuie să precizeze data de la care numirea respectivă intră în vigoare și nu poate fi anterioară datei angajării în muncă a persoanei respective, potrivit art. 3 din Statut;

Acesta conferă funcționarului european o situație juridică statutară și reglementară;

Orice numire poate avea ca obiect numai ocuparea unui loc de muncă vacant, potrivit art. 4 din Statut.

În literatura de specialitate, actul de numire într-o funcție publică europeană este definit ca fiind „actul juridic unilateral emis de autoritatea investită cu puterea de numire, care conferă persoanei vizate o situație juridică statutară și reglementară respectiv calitatea de funcționar public comunitar.”

clasificarea posturilor funcției publice europene după natura și nivelul funcțiilor cărora le corespund

Anterior anului 2004, Statutul clasifica posturile în patru categorii, în funcție de natura și nivelul funcțiilor cărora corespundeau, desemnate în ordine ierarhică descrescătoare prin literele A, B, C, D. Pe lângă acestea, mai erau și posturile din categoria LA care corespundeau cadrelor in domeniul lingvistic.

În prezent, art. 5 alin. (1) din Statut clasifică posturile reglementate de acesta, în funcție de natura și importanța funcțiilor la care se raportează în trei grupe, respectiv: o grupă de funcții de administratori (denumită „AD”), o grupă de funcții de asistenți (denumită „AST”) și o grupă de funcții de secretari și personal administrativ (denumită „AST/SC”). Astfel, categoria A din reglementarea anterioară corespunde grupei AD, categoria B corespunde grupei AST, categoria C corespunde grupei AST/SC, iar categoria D a fost desființată.

Grupa de funcții de administratori cuprinde douăsprezece grade (AD 5 – AD 16), corespunzătoare funcțiilor de conducere, de concepție și de studiu, precum și funcțiilor de natură lingvistică sau științifică. În mod normal, aceștia se ocupă de elaborarea politicilor și de punerea în aplicare a legislației europene, efectuează analize și oferă consiliere, poate juca un rol esențial în procesul legislativ și în cel bugetar al Uniunii Europene, poate coordona vastele politici economice sau de alt tip ale statelor membre, poate participa la negocieri cu țări terțe sau poate reprezenta instituțiile în cadrul forumurilor internaționale. Tot ca administratori sunt recrutați și traducătorii și interpreții. Astfel, AD 5 este gradul de intrare pentru absolvenții de studii universitare, în gradele AD 6 – AD 7 vor fi selecționați și recrutați candidații pentru posturi de specialiști, în acest caz experiența relevantă de câțiva ani fiind o condiție care trebuie îndeplinită, iar gradele AD 9 – AD 12 corespund personalului de conducere de nivel mediu, și în acest caz fiind necesară experiența anterioară într-un post de conducere. Gradele AD 14 și AD 15 pot fi ocupate de directori, iar gradele AD 15 și AD 16 de către directorii generali.

Grupa de funcții de asistenți cuprinde unsprezece grade (AST 1 – AST 11), corespunzătoare funcțiilor de natură executivă și tehnică (pe probleme administrative, financiare, de comunicare, de cercetare, de elaborare și implementare a politicilor etc.). Astfel, asistenții sunt recrutați, în general, în gradul AST 1 (situație în care candidații trebuie să fi absolvit ciclul secundar de învățământ și să aibă experiență anterioară relevantă sau o calificare profesională corespunzătoare) sau în gradul AST 3 (situație în care candidații trebuie să fi absolvit ciclul secundar de învățământ, să aibă calificări profesionale corespunzătoare și/sau mai mulți ani de experiență relevantă).

Grupa de funcții de secretari și personal administrativ cuprinde șase grade (AST/SC 1 – AST/SC 6), corespunzătoare funcțiilor administrative și de secretariat, având sarcini de birou și de sprijin administrativ. Aceștia au o sferă largă de atribuții, precum pregătirea dosarelor, organizarea și coordonarea reuniunilor, dar pot, de asemenea, să ofere sprijin echipelor, directorilor sau altor servicii din instituțiile UE. Candidații pentru aceste posturi trebuie să fi absolvit ciclul secundar de învățământ și să aibă experiență anterioară relevantă sau o calificare profesională corespunzătoare și sunt încadrați, de obicei în gradul AST/SC 1, iar candidații cu mai multă experiență, de cel puțin 4 ani, vor fi încadrați în gradul AST/SC 2.

De asemenea, Statutul stabilește că autoritatea împuternicită să facă numiri repartizează fiecare funcționar, prin numire sau prin transfer, într-un post din grupa sa de funcții corespunzătoare gradului său, acționând exclusiv în interesul serviciului și fără a ține seama de cetățenie.

răspunderea disciplinară a funcționarilor publici din românia

noțiunea de răspundere juridică

În societate, conviețuirea este realizată prin respectarea normelor morale, religioase, juridice, politice care o conduc, nerespectarea acestora atrăgând după sine o formă sau alta de răspundere, în funcție de norma încălcată. Astfel, forma de răspundere este determinată de natura normei care a fost încălcată, toate acestea fiind forme ale răspunderii sociale.

Potrivit opiniei prof. Lucreția Dogaru, „răspunderea constă în obligația de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită de către autorul faptei contrare acestor reguli și care poartă amprenta dezaprobării sociale a unei astfel de conduite.”

Instituția răspunderii este esențială atât în dreptul privat cât și în cel public, în egală măsură. Această instituție tinde să ocupe centrul dreptului în totalitatea sa, reflectând stadiul evoluției întregii societăți, nivelul conștiinței, precum și cel al responsabilității sociale. Ea se regăsește în toate ramurile sistemului juridic, având legături cu toate instituțiile juridice.

Caracteristică a răspunderii juridice este aceea că aceasta se referă la obligația de a răspunde pentru încălcarea normei juridice instituite de organele statului. Astfel, singurul temei al răspunderii juridice și al sancționării juridice constă în încălcarea prevederilor normelor juridice. De asemenea, se consideră că sancțiunea juridică este mai gravă, mai promptă și mai eficienta față de sancțiunile politice, morale, etice sau civice.

Norma juridică, prin excelență, reprezintă o normă de conduită, deci un ansamblu de drepturi și obligații corelative, care pot să fie respectate sau pot să fie încălcate. Încălcarea drepturilor celorlalte subiecte de drept, nerespectarea obligațiilor care incumbă unui subiect de drept, naște în mod firesc, problema consecințelor unei asemenea conduite.

În literatura juridică, profesorul Ioan Ceterchi definește răspunderea juridică ca raportul dintre stat și cel care a încălcat normele juridice. Acest raport este determinat de către norma juridică și este format atât din dreptul statului de a aplica o sancțiune juridică cât și din obligația celui care a încălcat dispozițiile legale de a se supune acestei sancțiuni, cu scopul restabilirii ordinii de drept.

Noțiunea de răspundere juridică este întâlnită în toate ramurile de drept și sugerează ideea de sancțiune, intervenind în cazul încălcării prevederilor legale și are ca efect aplicare unor sancțiuni legale. Toate formele răspunderii juridice au ca element incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept și dispozițiile prevăzute de norma juridică.

principiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică are la bază o serie de principii generale, aplicabile tuturor formele sale.

Principiile fundamentale ale răspunderii juridice sunt idei de bază ale acestei instituții, aflate în strânsă legătură atât cu principiile fundamentale ale dreptului, precum și cu principiile diferitelor ramuri de drept. Totodată, acestea includ atât aspecte morale cât și aspecte politice, neavând un caracter exclusiv juridic. Principiile răspunderii juridice sunt descrise în continuare sunt preluate din cartea doamnei profesor Lucreția Dogaru.

Principiul răspunderii pentru fapta săvârșită cu vinovăție

Potrivit principiului răspunderii pentru fapta săvârșite cu vinovăție, răspunderea juridică intervine numai în situația în care subiectul de drept nu respectă conduita prescrisă de norma juridică, numai dacă este vinovat și numai în limitele vinovăției sale.

Acest principiu are atât un rol sancționator, adică celui vinovat i se va aplica sancțiunea prevăzută de norma juridică, cât și un rol educativ, în sensul că se urmărește îndreptarea conduitei autorului și reintegrarea acestuia în societate.

Totodată, răspunderea juridică nu intervine asupra ideilor nematerializate în acte de conduită, ci numai asupra faptelor juridice ilicite săvârșite cu vinovăție, cele dintâi neconstituind un temei pentru tragere la răspundere. Totuși, există situații prevăzute expres de lege când răspunderea juridică are un caracter obiectiv, intervenind indiferent de vinovăția autorului (cu titlu de exemplu, răspunderea pentru pagubele cauzate prin poluare).

Principiul răspunderii personale

Potrivit principiului răspunderii personale, răspunderea juridică este legată exclusiv de cel care a săvârșit fapta ilicită, iar sancțiunea corespunzătoare acestei răspunderi se va răsfrânge numai asupra acestuia. Această regulă are și o excepție și anume, răspunderea pentru fapta altuia, aceasta fiind o răspundere obiectivă, independentă de culpă (spre exemplu, răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori).

Totodată, această regulă nu exclude posibilitatea de a cumula diferite forme de răspundere juridică față de aceeași faptă ilicită în cazul în care, prin săvârșirea acesteia, au fost încălcate norme juridice de natură diferită (civile, penale, administrative etc.).

Principiul justeței sancțiunii

Conform acestui principiu al răspunderii juridice, sancțiunea aplicată celui care a săvârșit fapta trebuie să fie proporțională cu gravitatea faptei săvârșite. Cu alte cuvinte, este necesar ca organele competente ale statului să realizeze o corectă individualizare și aplicare a sancțiunii juridice.

Principiul celerității tragerii la răspundere

Realizarea scopului răspunderii juridice depinde în mare parte de înfăptuirea acestui principiu. Potrivit acestuia, tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite trebuie să se facă la timpul potrivit pentru ca în urma aplicării sancțiunii să se ajungă la efectele dorite (represive sau preventiv-educative). De asemenea, trecerea timpului poate duce la dispariția unor probe sau chiar la apariția unor impedimente în stabilirea stării de fapt. Pentru aceste motive, de cele mai multe ori, termenele de aplicare a sancțiunilor sau termenele de prescripție sunt stabilite prin lege.

Totodată, tergiversarea tragerii la răspundere a autorului faptei poate determina apariția unor sentimente de neîncredere în capacitatea organelor care asigură ordinea de drept.

Pe lângă aceste principii generale aplicabile tuturor formelor răspunderii juridice există și principii specifice fiecărei forme de răspundere juridică.

noțiuni generale privind răspunderea juridică a funcționarilor administrației publice

Pentru multă vreme, răspunderea specifică dreptului administrativ era interpretată prin referire la noțiuni și instituții specifice dreptului civil sau, după caz, dreptului penal, neavând o identitate conturată. De exemplu, răspunderea cu caracter patrimonial a administrației publice era calificată prin referire la răspunderea civilă delictuală, abaterile administrative săvârșite de personalul de administrație reprezentau încălcări ale dreptului muncii, sancționate ca atare. Chiar și în prezent există controverse la nivel doctrinar, iar uneori chiar și la nivel legislativ sau la cel al jurisprudenței privitoare la existența formelor de răspundere specifice dreptului administrativ precum și la regimul juridic care le guvernează.

Plecând de la conceptul de răspundere juridică așa cum este definit în teoria generală a dreptului, răspunderea juridică a funcționarilor publici din administrație poate fi definită ca fiind un ansamblu de drepturi și obligații corelative care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care se realizează de către stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.”

Răspunderea juridică intervine ca urmare a săvârșirii unei abateri, iar în ceea ce privește abaterile săvârșite de funcționarii publici, prof. Antonie Iorgovan susține că acestea pot interveni atât în timpul exercitării funcției, cât și în legătură cu exercitarea acesteia, precum și prin abaterea de la unele norme fără legătură directă cu funcția, dar care afectează într-o oarecare măsură prestigiului funcționarului public.

După cum doctrina de drept public subliniază, în domeniul științei dreptului se conturează distincția dintre noțiunile de „răspundere” și „responsabilitate”, distincție care își are originea în tezele filosofice cu privire la delimitarea fenomenului răspunderii sociale de cel al responsabilității sociale. Astfel, dreptul administrativ analizează atât responsabilitatea cât și răspunderea autorităților administrației publice, însă ambele fenomene în legătură cu funcționarii publici.

În doctrina interbelică, în dreptul administrativ, răspunderea statului și a funcționarilor săi era privită ca fiind o formă de manifestare a responsabilității. Se considera că desfășurarea activității administrației poate aduce de multe ori prejudicii particularilor care vin în contact cu ea, fapt ce atrăgea intervenția unei răspunderi materiale a acestora, împreună cu cea disciplinară, atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional, de ordine și disciplină dintr-un serviciu public.

Totodată, responsabilitatea precede răspunderea și poate chiar să o elimine dacă subiectul de drept este consecvent în atitudinea sa de a respecta valorile instituite, de a se supune acestora, precum și de a le transforma în propriile sale valori. Verginia Vedinaș afirmă că „funcționarul public trebuie să fie fundamental responsabil în îndeplinirea atribuțiilor sale. Acesta trebuie să urmărească să primeze în comportamentul lui responsabilitatea.”

Regimul juridic al funcției publice include și răspunderea funcționarului, a cărei menire este reprimarea greșelilor comise de agenții publici, aspect ce constituie unul dintre scopurile răspunderii. De asemenea, potrivit unei opinii din literatura juridică, alături de scopul preventiv și cel sancționator al răspunderii, ar trebui să se regăsească și cel educativ, iar o altă opinie susține că răspunderea disciplinară și cea penală au un caracter educativ-sancționator, iar cea patrimonială are un caracter educativ-reparator.

Funcționarul public din administrație răspunde individual pentru fapta ilicită săvârșită, în baza principiului răspunderii personale, fiind de neconceput răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea colectivă a funcționarilor aflați în același serviciu pentru fapta săvârșită de unul dintre aceștia. Totuși, este posibil ca funcționarul public superior celui care a săvârșit fapta să răspundă, însă nu pentru fapta ilicită săvârșită ci pentru propria sa vinovăție legată de fapta subalternului său. Totodată, este interzisă aplicarea și executarea unor sancțiuni colective, răspunderea fiind individualizată în raport de toți funcționarii implicați.

Răspunderea juridică intervine numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții esențiale. Astfel, una dintre aceste condiții constă în săvârșirea unei fapte ilicite în legătură cu serviciul îndeplinit de către un funcționar public, conduita ilicită fiind un act al conduitei umane. Cea de-a doua condiție privește rezultatul sau urmarea faptei care trebuie să se concretizeze în vătămarea sau periclitarea unei valori sociale apărate de normele dreptului administrativ, prejudicierea intereselor unor persoane determinate sau ale societății. O altă condiție este ca între fapta ilicită săvârșită și rezultatul vătămător trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Pentru ca acest raport de cauzalitate să existe, rezultatul vătămător trebuie să fie urmarea directă a faptei ilicite săvârșite, în timp ce aceasta din urmă trebuie să fie cauza care a determinat producerea rezultatului vătămător. O altă condiție a răspunderii juridice constă în faptul că fapta ilicită trebuie să fie săvârșită cu vinovăție.

formele răspunderii juridice a funcționarilor publici

Spre deosebire de celelalte statute ale funcționarilor publici existente din anul 1923 în România, se constată că actuala reglementare introduce elementul de vinovăție pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu și reglementează și alte forme de răspundere, în afara celei specifice dreptului administrativ.

Așa cum rezultă din legislație și din doctrină, răspunderea juridică a funcționarilor publici poate îmbrăca diverse forme, fiind o consecință firească a varietății reglementărilor aplicabile în administrația publică.

Astfel, într-o opinie, se consideră că răspunderea funcționarilor publici are două forme, respectiv:

răspunderea sancționatorie – care are un caracter represiv și include răspunderea disciplinară, contravențională și penală;

răspunderea reparatorie – care are rolul de a repara prejudiciul provocat și include răspunderea patrimonială.

Într-o altă opinie, sunt identificate ca forme ale răspunderii funcționarilor publici următoarele:

răspunderea disciplinară, atrasă de încălcarea normelor de disciplină specifice raportului de serviciu;

răspunderea contravențională, care intervine în cazul săvârșirii de către funcționarii publici a unor fapte antisociale calificate de lege ca fiind contravenții;

răspunderea patrimonială, care este fundamentată pe dispozițiile art. 52 din Constituție și pe Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

răspunderea civilă, care rezultă din fapte personale ale funcționarului public, datorate unor slăbiciuni și imperfecțiuni inerente ființei umane, ce au ca urmare producerea unor prejudicii terților, fără ca aceste fapte să aibă legătură cu exercițiul funcției publice.

răspunderea penală, care intervine atunci când funcționarul public a săvârșit o faptă prevăzută de lege ca fiind infracțiune.

În sfârșit, legiuitorul consacră pentru funcționarii publici patru forme ale răspunderii juridice prin art. 75 din Legea nr. 188/1999, potrivit căruia „încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.” Acest text de drept are un rol enunțiativ, indicând într-o manieră enumerativă, dar și limitativă formele de răspundere juridică ce ar putea fi angajate, după caz și în condițiile legii, în sarcina unui angajat al sectorului public, având calitatea de funcționar public. Potrivit acestui text statutar, un funcționar public poate răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale faptelor sale, săvârșite în calitatea sa de funcționar public, în locul exercitării atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acest exercițiu, disciplinar, contravențional, civil sau penal.

În doctrină se arată că aceste forme nu se exclud între ele, putând fi aplicate concomitent dacă fapta comisă întrunește în același timp condițiile unor forme diferite de răspundere juridică. Funcționarul public poate deci să fie sancționat cu sancțiuni specifice fiecărei forme de răspundere. Ceea ce, principial este interzis, nu reprezintă decât aplicarea a două sancțiuni de aceeași natură juridică pentru aceeași faptă.

Astfel, uneori, o faptă ilicită săvârșită poate atrage două sau chiar trei forme de răspundere juridică. De exemplu, o faptă ilicită poate determina angajarea cumulativă a răspunderii disciplinare, a celei civile și a celei penale sau, după caz, contravenționale în sarcina aceleiași persoane. Numai răspundere penală și cea contravențională nu se pot cumula, dat fiind faptul că o faptă ilicită nu poate fi și infracțiune și contravenție, în același timp și în egală măsură.

Răspunderea contravențională a funcționarului public

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici stabilește că, în ceea ce privește răspunderea contravențională a funcționarilor publici, aceasta se angajează numai în cazul în care aceștia săvârșesc o contravenție în timpul sau în legătură cu sarcinile de serviciu. Acest text statutar se completează, potrivit art. 117 din Statut, cu prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Răspunderea contravențională este o instituție specifică dreptului administrativ și se bazează pe raporturi juridice administrative. Aceasta intervine în cazul comiterii cu vinovăție a unei fapte ilicite cu pericol social mai redus decât cel al infracțiunii.

Contravenția este definită ca fiind „fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, prin ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București.”

Conform unei opinii din literatura juridică trebuie să se facă distincție între două categorii de fapte raportate la calitatea contravenientului, astfel:

Fapte comise de funcționarul public ca persoană, ca simplu cetățean;

Fapte comise în calitate de funcționar public, contravenții în timpul serviciului și care au legătură cu serviciul.

Astfel, pentru a atrage răspunderea contravențională, fapta ilicită săvârșită de către funcționarul public trebuie să îndeplinească, cumulativ, anumite condiții, după cum urmează:

Să fie săvârșită de către un funcționar public;

Să fie prevăzută și sancționată drept contravenție printr-un act normativ dintre cele enumerate limitativ de către art. 1 din O.G. nr. 2/2001;

Să fie săvârșită în timpul executării atribuțiilor de serviciu, în timpul programului de lucru al funcționarului public făptuitor;

Să aibă legătură cu sarcinile de serviciu ale funcționarului public făptuitor.

Prima acțiune care declanșează răspunderea contravențională a funcționarului public este constatarea contravenției care se realizează în scris, printr-un proces-verbal, încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți constatatori.

Potrivit art.15 din cuprinsul O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, pot fi agenți constatatori: primarii, ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitați, persoanele împuternicite în acest scop de miniștri și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene, primari, de primarul general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute în legi speciale. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (1) lit. q) din Statutul funcționarilor publici, „Agenția Națională a Funcționarilor Publici (…) constată contravenții și aplică sancțiuni, în condițiile legii.” Conform acestor prevederi, pot constata contravenții săvârșite de către funcționarii publici oricare dintre agenții prevăzuți de dispozițiile art. 15 din cuprinsul O.G. nr. 2/2001, precum și orice angajat al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici abilitat în acest scop. Pe lângă aceștia se adaugă „mai toți agenții autorităților publice înzestrate cu prerogative de control ori de tutelă.”

Statutul funcționarilor publici prevede la art. 83 alin. (2) că funcționarul public, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, se poate adresa cu o plângere la judecătoria în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică din care face parte funcționarul public sancționat.

Răspunderea civilă a funcționarului public

Potrivit unei opinii, „răspunderea civilă intervine în situația săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și presupune o sancțiune civilă, cu caracter reparator.”

Legiuitorul a optat, în ceea ce privește funcționarul public, pentru renunțarea la răspunderea materială în accepțiunea dată ei în anii socialismului, adică o răspundere care era doar pentru prejudiciul efectiv (damnum emergens), nu și pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Expresia „răspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. Aceasta este însă o instituție a dreptului administrativ, atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de către instanța de contencios administrativ, fiind vorba de o răspundere administrativ-patrimonială, specifică dreptului administrativ.

Poate fi identificată însă și ca o instituție a dreptului civil, atunci când paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuțiilor de serviciu, un delict civil ori printr-o infracțiune, fiind vorba de latura civilă în procesul penal.

În literatura de specialitate s-a susținut că în locul denumirii de „răspundere civilă” este recomandabilă cea de „răspundere patrimonială”, astfel realizându-se legătura cu art. 52 din Constituție, intitulat „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”.

Statutul funcționarilor publici stabilește la art. 84 cazurile în care intervine răspunderea civilă a funcționarului public, astfel:

pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea;

pentru nerestituirea în termenul prevăzut de lege a sumelor care i-au fost acordate necuvenit;

pentru daunele pe care le-a plătit autoritatea sau instituția publică unor terțe persoane, în calitate de comitent, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Unii autori consideră că nu era necesară consacrarea în Statut a unor instituții reglementate de Codul Civil, precum îmbogățirea fără justă cauză și răspunderea comitenților pentru prepuși, pe motiv că ele există în dreptul comun și că această lege nu vine cu nici o specificitate privind funcționarii publici.

De asemenea, se susține că răspunderea civilă a funcționarului public nu poate fi decât o răspundere delictuală și niciodată contractuală, cu argumentul că raportul de serviciu se bazează pe un act administrativ unilateral, și nu pe un contract (de muncă). Totodată, este o răspundere pentru propria faptă care poate fi angajată, după caz, după cum urmează:

direct, pe cale administrativă (în urma emiterii unui ordin sau a unei dispoziții de imputare sau prin asumarea unui angajament de plată de către funcționarul public vinovat);

direct, pe cale judiciară (printr-o acțiune promovată de către o persoană, împotriva funcționarului public care a provocat un prejudiciu respectivei persoane, prin fapta sa ilicită);

indirect, pe calea unei acțiuni judiciare recursorii (promovată de către autoritatea sau instituția publică și îndreptată către funcționarul public a cărui conduită ilicită a obligat-o pe cea dintâi la plata unor despăgubiri către terți.

Dacă prejudiciul cauzat de către funcționarul public autorității sau instituției publice a fost provocat prin acțiunea sau inacțiunea mai multor funcționari publici, „cuantumul răspunderii fiecăruia se stabilește în raport cu măsura în care a contribuit la producerea ei”. Pentru stabilirea contribuției fiecăruia se va ține cont de următoarele: „funcția ocupată în ierarhia autorității sau instituției publice; rolul avut în confecționarea actului administrativ prejudiciabil, respectiv din ordinul cui a fost emis actul, cine l-a elaborat, cine și-a asumat conținutul lui prin semnare (eventual contrasemnare)”.

În ceea ce privește repararea pagubelor cauzate autorității sau instituției publice, Statutul prevede în art. 85 alin. (1) că se face fie prin asumarea unui angajament de plată de către funcționarul public vinovat, fie prin emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de imputare de către conducătorul autorității sau instituției publice, în termen de 30 de zile de la constatarea prejudiciului în cazul primelor două situații care atrag răspunderea civilă a funcționarului public sau, după caz, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în cazul în care autoritatea sau instituția publică a plătit daunele cauzate de un funcționar public unor terțe persoane. Ordinul sau dispoziția de imputare se pot emite în termen de 3 ani de la data la care s-a produs prejudiciul, sub sancțiunea prescrierii dreptului. Totuși, funcționarul public vizat se poate adresa instanței de contencios administrativ cu o acțiune împotriva ordinului sau dispoziției de imputare.

Răspunderea penală a funcționarului public

Răspunderea penală este cea mai gravă formă de răspundere aplicabilă funcționarilor publici. Potrivit art. 86 alin. (1) din Statut, răspunderea penală intervine în cazul „infracțiunilor săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă”. Din interpretarea acestui text rezultă că funcționarii publici răspund în condițiile legii penale atât pentru săvârșirea infracțiunilor care nu pot fi săvârșite decât în calitatea lor de funcționari publici (infracțiuni cu subiect activ calificat), cât și pentru orice alte fapte descrise de legea penală, în condițiile în care ar răspunde orice alt cetățean.

În art. 86 alin. (2) se prevede suspendarea funcționarului public din funcția publică pe care o deține, prin act administrativ al persoanei „care are competența legală de numire în funcția publică”. O asemenea măsură se dispune în cazul în care funcționarul public a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni care face parte din cele prevăzute de Statut la art. 54 lit. h), adică: infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals, ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcției publice.

Totodată, așa cum reiese din formula categorică de reglementare, suspendarea nu reprezintă o opțiune pe care o are la îndemână conducătorul autorității sau instituției publice, ci reprezintă o obligație care rezultă din formularea imperativă a textului. În literatura juridică, s-a remarcat opinia potrivit căreia ar fi fost mai potrivit ca măsura suspendării să aibă caracter facultativ, și numai în situația în care s-a dispus arestarea preventivă măsura suspendării să fie obligatorie, considerându-se că o asemenea situație respectă prezumția de nevinovăție, garantată funcționarului public. Totuși, această opinie nu este îmbrățișată și de alți autori care consideră că exercițiul autorității de stat cu care este învestit un funcționar public nu poate „să fie realizat de o persoană asupra căreia planează suspiciunea că ar fi comis o infracțiune care o face incompatibilă cu funcția publică respectivă.”

Pe lângă infracțiunile prevăzute de Codul Penal trebuie avute în vedere și cele prevăzute de Legea nr. 78 din 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție care reglementează și sancționează anumite categorii de infracțiuni de corupție, dispozițiile acestui act normativ aplicându-se și „persoanelor care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităților sau instituțiilor publice”.

Potrivit art. 86 alin. (3) din cuprinsul Statutului dacă instanța dispune achitarea sau încetarea procesului penal:

suspendarea din funcție încetează;

ca urmare a încetării suspendării, funcționarul public își reia activitatea în funcția publică deținută anterior;

funcționarului public i se vor achita drepturile salariale aferente perioadei de timp cât a fost suspendat.

Se poate ca fapta săvârșită să nu îndeplinească condițiile pentru angajarea răspunderii penale, ci să îmbrace forma unei abateri disciplinare, situație în care va fi sesizată comisia de disciplină competentă.

De asemenea, Statutul prevede mutarea temporară a funcționarului public, sub forma unei măsuri de siguranță, cu caracter preventiv, pentru cazul în care a început urmărirea penală a respectivului funcționar și dacă se apreciază că acesta poate influența cercetarea, măsură dispusă de către persoana care are competența numirii în funcția publică.

răspunderea disciplinară a funcționarilor publici

Considerații generale

Potrivit unei opinii exprimate în literatura de specialitate, săvârșirea de către un funcționar public a unor abateri de la normele care guvernează activitatea profesională a acestuia îl expune riscului sancționării disciplinare, potrivit unor reguli speciale, stabilite în Statutul funcționarilor publici. Totalitatea acestor reguli alcătuiesc, potrivit doctrinei, regimul disciplinar al funcționarului public.

Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme ce reglementează actele și faptele (acțiunile și inacțiunile) săvârșite de funcționarul public în exercitarea atribuțiilor sale sau în legătură cu acestea, sancțiunile care se aplică și normele procedurale corespunzătoare.

Elementul fundamental al distincției dintre răspunderea disciplinară a funcționarului public și cea a salariatului o reprezintă faptul că funcționarul răspunde disciplinar și în situația în care prin fapta ilicită comisă este afectat statul sau imaginea instituției publice din care face parte.

Răspunderea disciplinară a unui funcționar public intervine în situația în care acesta comite o „greșeală profesională”, acționând greșit ori omițând să acționeze atunci când lege îi impune să o facă, având ca urmare prejudicierea bunei funcționări a serviciului public pe care îl deservește.

Săvârșirea unei abateri sau a unei greșeli de ordin profesional, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în timpul serviciului (dar în legătură cu acesta) constituie o condiție-premisă a răspunderii disciplinare a funcționarului public. Cu alte cuvinte, în situația în care funcționarul public nu săvârșește o faptă ilicită de natură să afecteze bunul mers al activității autorității sau instituției publice în care ori pentru care își exercită atribuțiile cu care a fost învestit nu va exista răspundere disciplinară.

De asemenea, săvârșirea unei „greșeli profesionale” poate angaja și o răspundere patrimonială a funcționarului public respectiv, pentru prejudiciul cauzat autorității publice sau beneficiarilor serviciului public pe care îl deservește. Ca urmare, funcționarul care a săvârșit abaterea disciplinară este obligat să plătească victimei o îndemnizație de dezdăunare pentru prejudiciile cauzate prin conduita sa culpabilă. Astfel, răspunderea disciplinară se poate cumula cu răspunderea patrimonială, victima având posibilitatea de a pretinde și obține despăgubiri pentru daunele suferite.

Pe lângă cele menționate, Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici stabilește o serie de obligații pentru funcționarii publici a căror încălcare atrage răspunderea disciplinară a acestora, potrivit art. 23 alin. (1) din această lege.

Textul art. 75 teza I din Legea nr. 188/1999 stabilește clar două dintre condițiile în prezența cărora poate fi angajată răspunderea disciplinară, iar pe altele două le prezumă. Aceste condiții sunt:

abaterea disciplinară (greșeala de serviciu, fapta ilicită de natură disciplinară);

fapta să fie comisă cu vinovăție;

prejudiciul cauzat, constând, în principiu, în alterarea bunei funcționări a serviciului public deservit de funcționarul public respectiv; prezumția alterării bunei credințe a serviciului public rezultă din primele două condiții de mai sus;

raportul de cauzalitate între abaterea disciplinară săvârșită și prejudiciul cauzat.

În doctrină, au fost identificate următoarele trăsături ale răspunderii disciplinare:

este o răspundere de drept public;

intervine numai în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturi de drept public;

subiectul activ este un funcționar public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituția publică la care acesta este încadrat;

reprezintă concretizarea responsabilității disciplinare a funcționarului public;

procedura de constatare, aplicare și contestare a sancțiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale;

se realizează numai dacă nu există situații sau cauze care să o împiedice (de exemplu prescripția, cazul fortuit etc.)

abaterile și sancțiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau, în baza acestora, prin statute speciale.

Abaterea disciplinară

Statutul funcționarilor publici stabilește în art. 77 alin. (1) că „Încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora”.

De asemenea, abaterea disciplinară a fost definită de doctrină ca reprezentând „fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce-i revin din raportul de funcție publică sau în legătură cu acesta și care afectează statutul său socio-profesional și moral.”

Într-o altă opinie, abaterea disciplinară a fost definită ca „abaterea săvârșită, în general, de la îndatoririle de serviciu, din culpa funcționarului și care nu constituie o infracțiune, fiind sancționată, de regulă, de către organele administrative, iar nu de către instanțele judecătorești.

În orice caz, abaterea disciplinară este întotdeauna o faptă concretă care trebuie analizată sub toate elementele care îi constituie conținutul: subiect, obiect, latură obiectivă, latură subiectivă, sancțiune, iar normele juridice care o definesc trebuie să determine toate aceste elemente.

Astfel, subiectul abaterii disciplinare este reprezentat de funcționarul public, obiectul acesteia îl constituie relațiile sociale privind ordinea, corectitudinea și disciplina în cadrul exercitării funcției publice, latura obiectivă constă într-o faptă neconformă cu sarcinile de serviciu și care produce un rezultat sau urmări dăunătoare serviciului public, iar latura subiectivă implică săvârșirea cu vinovăție a faptei care constituie abatere disciplinară.

Totodată, nu există abatere disciplinară dacă funcționarul public a acționat sau a rămas pasiv (deși ar fi trebuit să acționeze) în cazul în care s-a aflat în eroare, a fost indus în eroare sau s-a găsit sub o amenințare, fizică sau morală, într-un caz fortuit sau într-o situație de forță majoră. De asemenea, aceasta, fiind o condiție necesară și suficientă, reprezintă unicul temei, pentru declanșarea răspunderii disciplinare, care se exprimă prin aplicarea sancțiunilor disciplinare.

Legiuitorul stabilește la art. 77 alin. (2) o serie de abateri disciplinare care pot fi grupate în următoarele categorii:

Fapte care privesc nerespectarea programului de activitate, cuprinde: întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor; absențe nemotivate la serviciu; nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

Fapte care privesc modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, cuprinde: neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor; intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal; refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

Fapte care sancționează încălcarea exigențelor privind comportamentul profesional al funcționarului public, deontologia specifică funcționarului, cuprinde: manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

Fapte care sancționează încălcarea anumitor obligații ale funcționarilor publici, cărora legiuitorul le-a rezervat un regim special, cuprinde: nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter; desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic; încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;

Alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în acte normative din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.

sancțiunile disciplinare

În ceea ce privește sancțiunile disciplinare, acestea sunt definite într-o opinie ca fiind „mijloace coercitive prevăzute de lege, cu un pronunțat caracter educativ, având ca finalitate apărarea ordinii disciplinare și dezvoltarea spiritului de responsabilitate al funcționarilor publici în îndeplinirea riguroasă a atribuțiilor și în respectarea celorlalte îndatoriri de serviciu”. Scopul acestor sancțiuni disciplinare constă în apărarea stării de ordine în interiorul administrației publice.

Sancțiunile disciplinare sunt enumerate în mod limitativ, în număr de cinci, în art. 77 alin. (3) din Statut. Acestea pot fi grupate în patru categorii, astfel:

Sancțiuni disciplinare cu caracter moral: mustrarea scrisă;

Sancțiuni cu caracter predominant material: diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

Sancțiuni care afectează cariera funcționarului public, cu consecințe de ordin patrimonial: suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau de promovare în funcția publică pe o perioadă de 1-3 ani; retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an;

Sancțiuni care determină încetarea raportului de funcție publică: destituirea din funcția publică.

În forma inițială a Statutului funcționarilor publici, alături de sancțiunile disciplinare deja menționate era prevăzut și avertismentul, sancțiune cu caracter moral. Ulterior, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 161 din 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției acesta a fost eliminată din categoria sancțiunilor disciplinare.

Sancțiunile disciplinare, în funcție de categoria de personal căreia i se aplică, se pot clasifica în sancțiuni cu caracter general și sancțiuni cu caracter special. Astfel, sancțiunile generale sunt cele prevăzute de legea cadru, în timp ce sancțiunile speciale sunt prevăzute de reglementări speciale sau reglementări care derivă din legea cadru, respectiv în statute speciale care se aplică funcționarilor publici din anumite domenii de activitate și au în vedere condiții specifice de îndeplinire a obligațiilor de serviciu.

În ceea ce privește forma de vinovăție cu care poate acționa un funcționar public atunci când săvârșește o abatere disciplinară, se consideră că poate fi fie intenția, fie culpa (neglijența). Astfel, pe de o parte, sunt abateri disciplinare săvârșite cu intenție: absențele nemotivate de la serviciu; nerespectarea în mod repetat a programului de lucru; intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal; desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic, precum și refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu, iar pe de altă parte, neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor poate fi săvârșită numai din culpă. De asemenea, anumite fapte care constituie abateri disciplinare pot fi săvârșite atât cu intenție, cât și din culpă, cum ar fi: nerespectarea secretului profesional sau al confidențialității lucrărilor cu acest caracter; manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea; încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici.

Mustrarea scrisă

Mustrarea scrisă este cea mai ușoară sancțiune disciplinară. Aceasta constă în notificarea scrisă prin care i se pune în vedere funcționarului public că nu a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu ce îi revin sau că a încălcat regulile de conduită în unitate. Totodată, prin aceasta i se atrage atenția pentru a-și îndrepta conduita pe viitor.

Sancțiunea mustrării scrise se aplică direct de conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care își desfășoară activitatea funcționarul public respectiv, fără a fi necesară constatarea prin act administrativ sau analizarea faptei în cadrul comisiei de disciplină.

Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni

Sancțiunea diminuării drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni se aplică în situația în care abaterea disciplinară săvârșită este mai gravă. De asemenea, se au în vedere și antecedentele disciplinare ale funcționarului în cauză.

Această sancțiune se aplică de către persoana care are competența legală de numire în funcția publică, însă la propunerea comisiei de disciplină și după cercetarea disciplinară prealabilă.

Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani

Această formă de sancțiune disciplinară se aplică în cazul în care funcționarul public nu este la prima abatere disciplinară, iar ca urmare a faptei sale a adus prejudicii autorității sau instituției publice.

Sancțiunea suspendării dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, a promovării în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani se aplică tot de către conducătorul autorității sau instituției publice la propunerea comisiei de disciplină.

Această sancțiune nu poate fi dispusă față de categoria înalților funcționari publici pe considerentul că ar fi lipsită de obiect.

În literatura de specialitate se consideră că limita maximă a acestei sancțiuni este exagerată și că nu se poate justifica „diferența flagrantă” instituită de legiuitor dintre salariat și funcționarul public. Potrivit acestei opinii, limita minimă prevăzută în Statut ar trebuie să fie limita maximă, respectiv 1 an, în acest mod fiind îndeplinit rolul punitiv și educativ al răspunderii și totodată fiind protejat și statutul juridic al funcționarului public.

Retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an

Sancțiunea retrogradării în funcția publică pe o perioadă de până la un an este cea mai severă sancțiune dintre acelea care se aplică cu menținerea raportului de serviciu.

Această sancțiune se aplică în cazul funcționarilor publici care au săvârșit abateri grave, având ca urmare aducerea unor prejudicii însemnate autorității sau instituției publice respective, în împrejurări deosebite.

Se consideră că se ia această măsură și nu măsura destituirii față de funcționarii publici respectivi deoarece, deși aceștia au antecedente disciplinare, „se speră, totuși, că se pot îndrepta”.

Sancțiunea retrogradării implică două elemente esențiale, și anume: funcția și salariul.

Aplicarea acestei sancțiuni disciplinare se poate face numai în urma cercetării efectuate de comisia de disciplină și se consemnează în actul administrativ emis de conducătorul autorității sau instituției publice.

Destituirea din funcția publică

Destituirea din funcția publică are ca efect încetarea raportului de serviciu. Aceasta este cea mai gravă sancțiune disciplinară atât prin consecințele pe care le atrage, cât și prin gradul de pericol social al faptei care determină luarea ei, precum și prin împrejurările în care se produce.

comisia de disciplină

Dispoziții generale

Potrivit art. 79 alin. (1) din Statutul funcționarilor publici, „pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare și propunerea sancțiunii disciplinare aplicabile funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice se constituie comisii de disciplină.” Din această definiție se poate remarca dublul rol comisiilor de disciplină, și anume:

pe de o parte, rolul de a analiza faptele care au fost sesizate ca abateri disciplinare;

pe de altă parte, rolul de a propune sancțiuni disciplinare aplicabile funcționarilor publici, în cazul în care aceasta constată că faptele sesizate la adresa acestora intră în conținutul unei abateri disciplinare.

Regimul juridic al constituirii și funcționării comisiilor de disciplină este stabilit de H.G. nr. 1344 din 2007, privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.

Potrivit art. 2 din hotărârea menționată anterior, comisiile de disciplină sunt „structuri deliberative, fără personalitate juridică, independente în exercitarea atribuțiilor ce le revin, care au competența de a analiza faptele funcționarilor publici sesizate ca abateri disciplinare și de a propune modul de soluționare, prin individualizarea sancțiunii disciplinare aplicabile sau clasarea sesizării, după caz.”

Potrivit unei opinii, „o comisie de cercetare disciplinară nu este altceva decât un organ consultativ al administrației publice, care își exercită prerogativele în forme jurisdicționalizate, fără ca prin aceasta să îmbrace forma unei propriu-zise jurisdicții speciale administrative.”

Constituirea comisiilor de disciplină. Condițiile de desemnare a membrilor comisiilor de disciplină.

În ceea ce privește constituirea comisiei de disciplină, de regulă aceasta are în componență 3 membri titulari, numiți pe o perioadă de 3 ani cu posibilitatea de reînnoire a mandatului, desemnați dintre funcționarii publici definitivi numiți în funcția publică pentru o perioadă nedeterminată, potrivit art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 1344/2007.

Doi dintre acești membri sunt desemnați de conducătorul autorității sau instituției publice, în timp ce al treilea membru este desemnat fie de organizația sau organizațiile sindicale reprezentative, fie prin votul majorității funcționarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină, în situația în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcționarii nu sunt organizați în sindicat. Trebuie menționat, de asemenea, că votul prin care se aleg reprezentanții funcționarilor publici este unul secret. Pentru fiecare membru titular se desemnează, în aceleași condiții, câte un membru supleant, care să își desfășoare activitatea în absența celui dintâi, în cazul suspendării sau încetării înainte de termen a mandatului acestuia.

De asemenea, se alege un președinte al comisiei de disciplină dintre membrii titulari ai acesteia, prin votul secret al acestora.

Comisia de disciplină va avea și un secretar titular și unul supleant, numiți tot pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, însă aceștia nu sunt membrii ai comisiei de disciplină.

Totodată, H.G. nr. 1344/2007 stabilește și o serie de excepții de la această regulă, excepții ce urmează a fi expuse, pe scurt, în continuare.

Astfel, o primă excepție constă în constituirea unei comisii de disciplină pentru mai multe autorități sau instituții publice, în cazul în care numărul funcționarilor publici care își desfășoară activitatea în cadrul uneia dintre acestea este mai mic decât 10, și cu respectarea principiului vecinătății teritoriale sau cel al subordonării ierarhice, după caz.

O altă excepție este constituirea la nivel județean a unei comisii de disciplină pentru analizarea și propunerea modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităților administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare. Această comisie are ca membri titulari: subprefectul, secretarul județului și un membru desemnat de majoritatea secretarilor unităților administrativ-teritoriale din județul respectiv.

O a treia excepție o reprezintă constituirea la nivel național a unei comisii de disciplină pentru analizarea și propunerea modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele secretarilor județelor, formată fiind din: un funcționar public din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, un funcționar public din cadrul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și un secretar al județului, desemnat de majoritatea secretarilor județelor.

O ultimă excepție este constituirea la nivel național a unei comisii de disciplină pentru analizarea și propunerea modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele înalților funcționari publici, aceasta fiind compusă din 5 înalți funcționari publici.

În ceea ce privește secretarul titular și supleant, în cazul primelor 3 excepții se aplică regula generală, în timp ce în cazul celei de-a patra excepții, secretariatul este asigurat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

Pentru ca un funcționar public să poată fi desemnat membru în comisia de disciplină, art. 11 alin. (1) al H.G. nr. 1344/2007 stabilește că acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să aibă o bună reputație profesională;

să aibă o conduită corespunzătoare în exercitarea funcției publice;

să fie funcționar public definitiv, numit pe o perioadă nedeterminată;

să nu se afle în unul din cazurile de incompatibilitate.

De asemenea, hotărârea menționată precizează la art. 11 alin. (4) și două cazuri de incompatibilitate care împiedică un funcționar public să fie desemnat în comisia de disciplină, acestea fiind:

este soț, rudă sau afin, până la gradul al patrulea, inclusiv, cu persoanele care au competența legală de numire a membrilor în comisia de disciplină, sau cu persoanele care au competența legală de aplicare a sancțiunii disciplinare sau cu ceilalți funcționari publici desemnați membri în comisie;

i-a fost aplicată o sancțiune disciplinară care nu a fost radiată, potrivit legii.

Mandatul de membru al comisiei de disciplină se suspendă în cazurile prevăzute de art. 13 din H.G. nr. 1344/2007 și încetează în condițiile prevăzute de art. 15 al aceleiași hotărâri.

Activitatea și atribuțiile comisiei de disciplină

Activitatea pe care o desfășoară comisia de disciplină are la bază o serie de principii, fiind stabilite prin H.G. nr. 1344/2007. Aceste principii sunt următoarele:

prezumția de nevinovăție;

garantarea dreptului la apărare;

contradictorialitatea;

proporționalitatea;

legalitatea sancțiunii;

unicitatea sancțiunii:

celeritatea procedurii;

obligativitatea opiniei.

În ceea ce privește atribuțiile comisiei de disciplină, acestea se împart în două categorii, și anume: atribuții administrative și atribuții funcționale.

Din categoria atribuțiilor administrative fac parte: alegerea președintelui comisiei de disciplină, primirea sesizărilor și a tuturor documentelor care îi sunt adresate, întocmirea de procese-verbale, de rapoarte și de recomandări.

Sunt atribuții funcționale următoarele: efectuarea procedurii de cercetare administrativă a faptei sesizate ca abatere disciplinară; propunerea sancțiunii disciplinare aplicabile, propunerea menținerii sau anulării sancțiunii mustrării scrise în cazul contestării acesteia la conducătorul autorității sau instituției publice.

procedura aplicării sancțiunilor disciplinare

Potrivit unei opinii, acțiunea disciplinară se finalizează în actul de sancționare, având drept efect executarea sancțiunii de către funcționarul public vinovat și poate fi împărțită în trei faze procedurale distincte:

cercetarea disciplinară;

aplicarea sancțiunii;

executarea deciziei de sancționare disciplinară.

Cercetarea abaterii disciplinare

Potrivit art. 27 alin. (1) din H.G. nr. 1344/2007, „Comisia de disciplină poate fi sesizată de orice persoană care se consideră vătămată prin fapta unui funcționar public.” Astfel, această dispoziție oferă oricărei persoane vătămate prin fapta unui funcționar public posibilitatea de a sesiza comisia de disciplină, solicitând cercetarea faptei respective și propunerea aplicării unei sancțiuni disciplinare funcționarului public vinovat.

Sesizarea faptelor săvârșite de către un funcționar public, care se pretinde că îmbracă forma unor abateri disciplinare, se depune la registratura autorității sau instituției publice unde funcționarul public respectiv își desfășoară activitatea, respectiv la registratura autorității sau instituției publice la nivelul căreia este constituită comisia de disciplină competentă, iar aceasta urmează a fi transmisă secretarului comisiei de disciplină în termen de cel mult 3 zile lucrătoare. Acesta, la rândul lui, înregistrează sesizarea și o înaintează președintelui comisiei de disciplină în termen de cel mult 3 zile lucrătoare de la data înregistrării, care va fixa termenul primei ședințe a comisiei de disciplină și dispune convocarea membrilor, printr-o adresă.

Sesizarea trebuie făcută în scris și trebuie să cuprindă o serie de elemente care sunt prevăzute la art. 28 din H.G. nr. 1344/2007 și se depune în termen de cel mult 1 an și 6 luni de la data săvârșirii faptei sesizate ca abatere disciplinară.

De asemenea, art. 77 alin. (7) din Statutul funcționarilor publici prevede reguli procedurale care să elimine riscul ca un funcționar public care face obiectul unei cercetări administrative să o influențeze, într-un mod în care să îl favorizeze, prin folosirea de documente și informații care au legătură cu fapta săvârșită. Tot în acest sens, art. 44 din H.G. nr. 1344/2007 stabilește obligația comisiei de disciplină de a întocmi un raport prin care să propună mutarea temporară a funcționarului public în cadrul altui compartiment sau în cadrul altei structuri a autorității sau instituției publice și/sau interdicția acestuia de a avea acces la documente care pot influența cercetarea sau, după caz, suspendarea raportului de serviciu al acestuia, măsură prevăzută și de art. 94 alin. (1) lit. n) din Statutul funcționarilor publici, raport care se înaintează persoanei competente să aplice sancțiunea disciplinară.

În ceea ce privește prima ședință a comisiei de disciplină, potrivit art. 29 alin (1) din H.G. nr. 1344/2007 aceasta se desfășoară pentru a se verifica daca sesizarea a fost depusă în termen, pentru a se constata care este obiectul sesizării și stabilirea competenței de soluționare, precum și pentru a se verifica elementele constitutive ale sesizării. În situația în care obiectul sesizării nu face parte din sfera de competențe a comisiei de disciplină, aceasta o va transmite comisiei de disciplină competente, cu comunicarea acestui fapt persoanei care a formulat sesizarea.

În cazul în care sesizarea nu a fost depusă în termenul legal prevăzut de lege, sau dacă nu cuprinde elementele constitutive stabilite ca obligatorii de lege, precum și în situația în care aceasta privește un funcționar public și o faptă săvârșită de acesta pentru care s-a desfășurat procedura de cercetare administrativă și s-a propus aplicarea unei sancțiuni disciplinare sau clasarea acesteia, atunci sesizarea se clasează, întocmindu-se un raport în acest sens.

În urma celor menționate, în situația în care sesizarea nu a fost clasată, comisia de disciplină va începe procedura disciplinară, președintele comisiei stabilind data și locul desfășurării următoarei ședințe, dispunând totodată și convocarea membrilor, a funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată, precum și a persoanei care a formulat sesizarea.

Potrivit legii, procedura cercetării administrative constă în:

audierea persoanei care a formulat sesizarea și a funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară, precum și a altor persoane, după caz;

administrarea probelor;

dezbaterea cazului.

Ședințele comisiei de disciplină nu sunt publice, decât la cererea sau cu acordul scris al funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară.

Atât persoana care a formulat sesizarea, cât și funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată pot participa la cercetarea administrativă personal sau pot fi asistate sau reprezentate de avocați, potrivit legii.

Pentru efectuarea cercetării administrative, comisia de disciplină poate desemna 1 ori 2 membri sau, după caz, poate solicita acest lucru compartimentului de control din autoritatea ori instituția publică în cadrul căreia funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară își desfășura activitatea, urmând să prezinte comisiei un raport care sa conțină rezultatele cercetării pe baza căruia se va pronunța comisia de disciplină.

Fiecare ședință a comisiei de disciplină se va consemna într-un proces-verbal care va fi semnat de președinte, de ceilalți membri ai comisiei de disciplină, precum și de secretarul acesteia, potrivit legii.

Audierea

Statutul funcționarilor publici stabilește faptul că sancțiunile disciplinare se aplică numai după ce a avut loc cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Tot aici este prevăzut și faptul că audierea se consemnează în scris, sub sancțiunea nulității, în timp de H.G nr. 1344/2007 prevede că aceasta se consemnează într-un proces-verbal care cuprinde întrebările formulate de membrii comisiei de disciplină sau, după caz, de persoanele desemnate să efectueze cercetarea administrativă, precum și răspunsurile la aceste întrebări ale funcționarului public audiat.

De asemenea, în cazul în care funcționarul public refuză să se prezinte la audieri sau refuză să semneze o declarație privitoare la abaterile disciplinare care i se impută acest fapt se consemnează în procesul-verbal.

Audierea persoanei care a formulat sesizarea are loc separat de funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară, însă poate avea loc și împreună în condițiile legii.

Tot în cadrul acestei etape, persoana care a formulat sesizarea și funcționarul public au obligația de a propune mijloacele de probă pe care le consideră necesare.

Administrarea probelor

Această etapă presupune analizarea probelor propuse în timpul audierii și a probelor pe care comisia de disciplină le consideră necesare.

Totodată, atât persoana care a formulat sesizarea cât și funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată au acces neîngrădit la documentele aflate în legătură cu activitatea comisiei de disciplină privind fapta sesizată ca fiind abatere disciplinară, potrivit art. 43 din H.G. nr. 1344/2007.

Dezbaterea cazului

La baza dezbaterii cazului de către comisia de disciplină stau următoarele: procesele-verbale de ședință, procesele-verbale de audiere a persoanei care a formulat sesizarea și a funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată, probele administrate, precum și raportul persoanelor desemnate să efectueze cercetarea administrativă, dacă este cazul.

În urma acestei etape, comisia de disciplină poate fie să propună aplicarea unei sancțiuni prevăzute în Statutul funcționarilor publici la art. 77 alin. (3) dacă constată că a fost săvârșită o abatere disciplinară, fie să claseze sesizarea în situația în care constată că fapta sesizată nu constituie o abatere disciplinară.

Totodată, la individualizarea sancțiunii disciplinare aplicabile funcționarului public, comisia de disciplină va ține seama de mai multe elemente, precum: cauzele care au determinat săvârșirea abaterii disciplinare, împrejurările în care a fost săvârșită, gradul de vinovăție al funcționarului public, gravitatea și consecințele abaterii disciplinare săvârșite, conduita funcționarului public, precum și de existența unor antecedente disciplinare ale funcționarului public, care nu au fost radiate în condițiile legii.

În situația în care comisia de disciplină propune aplicare unei sancțiuni prevăzute la art. 77 alin (3) lit. b) – d) din Legea nr. 188/1999, aceasta va propune și durata și/sau procentul de diminuare a drepturilor salariale, respectiv treapta sau funcția în cazul sancțiunii retrogradării, potrivit art. 47 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.

Procedura cercetării administrative se finalizează fie la închiderea dezbaterii cazului, fie în termen de 3 luni de la data încetării raporturilor de serviciu ale funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară, cu excepția decesului funcționarului public, în măsura în care acesta nu redobândește calitatea de funcționar public în această perioadă, situație criticată în literatura de specialitate, fie la data decesului funcționarului public, ultimele două situații având ca efect clasarea sesizării, întocmindu-se un raport în acest sens.

În cazul finalizării procedurii de cercetare administrativă prin închiderea dezbaterilor cazului, în termen de 5 zile lucrătoare de la data finalizării acestei proceduri, comisia de disciplină întocmește un raport cu privire la sesizarea în cauză care cuprinde o serie de elemente prevăzute de art. 49 alin. (1) din H.G. nr. 1344/2007, printre care și propunerea privind sancțiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz propunerea clasării sesizării și motivarea acestei propuneri. Această propunere se formulează prin vot, pe baza majorității de voturi, cu mențiunea că membrul comisiei care este de o altă părere va redacta o opinie distinctă, cu precizarea considerentelor pe care aceasta se întemeiază. Raportul în cauză se comunică persoanei care are competența legală de aplicare a sancțiunii disciplinare, funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată, precum și persoanei care a formulat sesizarea.

Aplicarea sancțiunii disciplinare și contestarea actului administrativ de sancționare disciplinară

În ceea ce privește sancțiunea mustrării scrise, potrivit legii, aceasta poate fi aplicată direct de către persoana care are competența legală a numirii în funcția publică, considerându-se că aceasta ar fi excepția de la regula potrivit căreia aplicarea unei sancțiuni disciplinare implică propunerea comisiei de disciplină, regulă care se aplică în cazul celorlalte sancțiuni disciplinare, prevăzute în Statutul funcționarilor publici la art. 77 alin. (3) lit. b) – e).

Într-o opinie, această măsură a existenței unei propuneri a comisiei de disciplină pentru aplicarea unei sancțiuni disciplinare a fost constituită pentru a evita excesul de putere din partea celui care are dreptul de a numi în funcția publică.

Potrivit art. 50 alin. (1) din H.G. nr. 1344/2007, persoana care are competența legală de aplicare a sancțiunii disciplinare va emite actul administrativ de sancționare, în termen de 10 zile calendaristice de la data la care a primit raportul comisiei de disciplină, iar în cazul în care aceasta aplică o altă sancțiune decât cea propusă de comisia de disciplină, va avea obligația de a motiva această decizie.

Termenul în care pot fi aplicate sancțiunile disciplinare este de cel mult un an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, însă nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare. Cu privire la aceste termene, în literatura de specialitate se susține că sunt „exagerat de mari”, putând interveni încetarea raportului de serviciu, intervenția răspunderii disciplinare golindu-se de conținut. Aceeași opinie, susține că „aceste termene ar trebui regândite și că ar putea fi avut în vedere fie soluția de la salariat, fie una mai scurtă, de exemplu de 30 de zile și 3 luni.”

În ceea ce privește prevederile art. 77 alin. (5) din Statutul funcționarilor publici, referitoare la termenele în care se pot aplica sancțiunile disciplinare, a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate. S-a invocat faptul că acest text de lege este discriminatoriu, întrucât stabilește alte termene decât cele prevăzute în alte acte normative precum Codul muncii sau Legea nr. 567/2007 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea.

În această privință, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1164 din 6 noiembrie 2008. Aceasta a respins excepția de neconstituționalitate, susținând următoarele: „Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că în jurisprudența sa a statuat că principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice nu presupune uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. […] Or, în cazul de față, prevederile de lege criticate se aplică tuturor destinatarilor normei criticate, fără privilegii și fără discriminări.”

În situația în care funcționarul public este nemulțumit de sancțiunea disciplinară care i-a fost aplicată, acesta o poate contesta adresându-se instanței de contencios administrativ competente, solicitând anularea sau modificarea ordinului sau dispoziției de sancționare, în temeiul legii, parcurgând procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

cazierul administrativ

Dispozițiile cu privire la instituția cazierului administrativ au fost introduse în Statutul funcționarilor publici prin Legea nr. 161 din 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, fiind o instituție inexistentă anterior.

Potrivit unei opinii, „cazierul administrativ este documentul prin intermediul căruia se evidențiază situația disciplinară a funcționarilor publici, el cuprinzând sancțiunile disciplinare aplicate funcționarului public, care nu au fost radiate, și se eliberează de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în conformitate cu baza de date pe care aceasta o administrează.”

Într-o altă opinie, cazierul administrativ „poate fi descris ca fiind nimic altceva decât un înscris care reproduce enumerativ (și temporar), după criteriul cronologic, sancțiunile disciplinare aplicate unui oarecare funcționar public și care, până la momentul înregistrării cererii de eliberare a acestui înscris, nu au fost radiate în condițiile prevăzute de lege”. Aceeași opinie susține că acest înscris nu are natura unui act juridic, nu produce efecte prin el însuși, fiind mai degrabă „o operațiune tehnico-materială, constând în reproducerea, prin simpla preluare, a datelor stocate în evidența ținută de Agenția Națională a Funcționarilor Publici cu privire la sancțiunile disciplinare aplicate, de-a lungul timpului, funcționarilor publici”. Totodată, cazierul administrativ nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanței de contencios administrativ sau în fața altei instanțe judecătorești.

Potrivit art. 81 alin. (3) din Statutul funcționarilor publici, cazierul administrativ este necesar în situații precum: desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea funcționarilor publici, ori în calitate de președinte și membru în comisia de disciplină, ori ca membru în comisia paritară; ocuparea unei funcții corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici sau categoriei funcționarilor publici de conducere, precum și în orice altă situație prevăzută de lege.

Pe lângă funcționarul public în cauză, eliberarea cazierului administrativ poate fi solicitată, potrivit art. 81 alin. (4) din Statutul funcționarilor publici, și de conducătorul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, de către președintele comisiei de disciplină, precum și de alte persoane interesate.

Instituția cazierului administrativ nu se regăsește și la salariați, fiind o instituție existentă exclusiv la funcționarii publici.

radierea sancțiunilor disciplinare

Potrivit unor opinii exprimate în literatura de specialitate, radierea de drept a sancțiunilor disciplinare reprezintă un principiu al regimului juridic al răspunderii disciplinare a funcționarilor publici.

În ceea ce privește această instituție a radierii sancțiunilor disciplinare, forma inițială a Legii nr. 188/1999, prevedea reguli distincte. Actuala reglementare prevede la art. 82 că sancțiunea mustrării scrise se radiază în termen de 6 luni de la aplicare, în timp ce în forma inițială termenul era prevăzut la art. 75 fiind de un an.

Pentru restul sancțiunilor disciplinare, forma inițială a legii prevedea un termen de 2 ani, cu excepția sancțiunii destituirii din funcție pentru care legea nu recunoștea intervenția radierii de drept. Actuala reglementare stabilește un termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, în timp ce pentru destituire este prevăzut un termen de 7 ani, consacrarea acestuia reprezentând un element de noutate față de vechea reglementare. Totodată, termenul de 7 ani a fost criticat în literatura juridică, fiind considerat un „termen excesiv, în comparație cu termenele instituite în alte ramuri de drept.”

Vechea reglementare condiționa intervenția radierii sancțiunii de necomiterea de către funcționarul public, în aceste termene a unei noi abateri disciplinare, prevedere care lipsește din forma actuală a legii și care a fost, de asemenea, criticată de unii autori care susțin că omiterea acesteia reprezintă „o gravă carență” și că „ar fi indicat să se revină la formula inițială”.

Radierea sancțiunilor disciplinare, cu excepția sancțiunii destituirii din funcția publică, se constată prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice, iar refuzul nejustificat al conducătorului autorității publice de a emite actul poate fi atacat de către funcționarul public respectiv la instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Cu toate că legea nu reglementează acest aspect, se consideră că acest act prin care se constată radierea unei sancțiuni disciplinare este comunicat Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, astfel, aceasta având posibilitatea de a elibera, atunci când este cazul, „un cazier administrativ care să oglindească fidel situația disciplinară a funcționarului public cu privire la care s-a constata radierea unei sancțiuni disciplinare anterior aplicate.”

răspunderea disciplinară a funcționarilor publici europeni

noțiunea de răspundere juridică a funcționarilor europeni și formele răspunderii.

Potrivit literaturii de specialitate, noțiunea de responsabilitate presupune asumarea de către individ a unor reguli, valori, norme juridice și morale, iar atâta timp cât acesta le respectă, el este responsabil. Pe de altă parte, în cazul în care individul încalcă aceste norme, el încetează să mai fie responsabil și devine răspunzător.

Regimul juridic al funcționarilor publici include și problematica răspunderii acestora, care are ca scop reprimarea greșelilor comise de agenții publici. De asemenea, prin intermediul răspunderii, se realizează atât scopul preventiv cât și scopul sancționator, frecvent analizate în doctrina juridică, precum și cel educativ, care include prevenirea, fără însă a se confunda cu aceasta.

Răspunderea funcționarului public european este reglementată în Titlul VI din Statut, intitulat „Regimul disciplinar”. Trebuie menționat faptul că aceasta nu este singura formă de răspundere specifică funcționarilor europeni.

Astfel, se disting următoarele forme ale răspunderii aplicabile funcționarilor publici europeni:

Răspunderea administrativ patrimonială a funcționarului european față de Uniune, reglementată de art. 22 din Statut care stabilește că „Funcționarul poate avea obligația de a despăgubi Uniunea, în tot sau în parte, pentru prejudiciul suferit de aceasta din cauza unor abateri personale grave pe care acesta le-a comis în exercitarea sau cu ocazia exercitării atribuțiilor sale.”;

Răspunderea penală, care este reglementată în Anexa IX din Statut, în secțiunile 6 și 7;

Răspunderea administrativ disciplinară, care este reglementată de Titlul VI din Statut și de Anexa IX.

principii generale care guvernează răspunderea disciplinară a funcționarilor europeni

Aplicarea sancțiunilor disciplinare se face cu respectarea prevederilor Statutului, precum și a principiilor care decurg din acesta. Aceste principii au fost analizate în literatura de specialitate și sunt următoarele:

Principiul potrivit căruia răspunderea disciplinară intervine ca urmare a săvârșirii unei abateri disciplinare, adică în cazul neîndeplinirii de către un funcționar sau un fost funcționar a obligațiilor care îi revin potrivit Statutului, cu intenție sau din neglijență.

Principiul universal de drept non bis in idem, reglementat de art. 9 alin (3) din Anexa IX a Statutului, potrivit căruia „pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancțiune disciplinară.”

Principiul neretroactivității sancțiunii disciplinare, potrivit căruia o sancțiune disciplinară nu poate produce efecte numai din momentul în care a fost adusă la cunoștința funcționarului în cauză.

Principiul cercetării prealabile care stabilește că o sancțiune disciplinară nu poate fi aplicată decât după ce a avut loc cercetarea prealabilă a faptei care îi este imputată funcționarului respectiv, cu excepția sancțiunilor avertismentului și mustrării, sancțiuni care se pot aplica direct de autoritatea de numire, fără a fi necesară consultarea Comisiei de disciplină.

Principiul proporționalității individualizării sancțiunii. Potrivit art. 10 din Anexa IX din Statut, sancțiunea disciplinară aplicată trebuie să fie proporțională cu gravitatea abaterii comise. Elementele de care se ține cont la stabilirea gravității abaterii și la deciderea sancțiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată sunt stabilite de Statut.

Principiul comunicării. Statutul prevede în art. 25 faptul că „orice decizie individuală luată în temeiul prezentului statut trebuie comunicată de îndată, în scris, funcționarului în cauză. Orice decizie care lezează un funcționar trebuie motivată.”

Totodată, comunicarea vizează atât decizia în sine, cât și întreg dosarul care a stat la baza emiterii ei. De asemenea, în anexa IX art. 2 alin. (2) se stabilește că funcționarului i se comunică concluziile raportului de anchetă, precum și toate documentele care au legătură directă cu acuzațiile formulate împotriva sa.

Principiul implicării organului de disciplină. În acest sens, art. 5 din anexa IX din Statut prevede constituirea unei comisii de disciplină în fiecare instituție, aceasta având rolul de a proteja funcționarul împotriva unor decizii arbitrare, abuzive care ar putea fi luate împotriva acestuia, precum și acela de a proteja instituția europeană, prin sancționarea funcționarilor vinovați de încălcarea obligațiilor ce le revin în calitatea pe care o au.

Principiul potrivit căruia autoritatea învestită cu puterea de numire are dreptul să sancționeze funcționarul european. Potrivit acestui principiu, autoritatea respectivă are posibilitatea să aplice sancțiuni disciplinare în mod direct, în condițiile legii, fără a fi necesară parcurgerea procedurii disciplinare, însă numai în cazul sancțiunilor cu caracter moral, respectiv avertismentul și mustrarea.

Principiul recunoașterii dreptului la apărare al funcționarului european care presupune posibilitatea ca acesta să își prezinte observațiile, în scris sau oral, precum și dreptul de a fi asistat în fața organului de disciplină și de a administra probe în apărarea sa și altele.

Principiul radierii sancțiunilor disciplinare care este reglementat de art. 27 din anexa IX a Statutului și care prevede faptul că funcționarul căruia i-a fost aplicată o sancțiune disciplinară, alta decât eliberarea din funcție, poate solicita eliminarea din dosarul său personal a oricărei referiri la sancțiunea aplicată, în termen de 3, respectiv 6 luni, după caz. Se constată faptul că nu este o radiere de drept, ca cea care operează în sistemul național al funcției publice, ci este o radiere la cerere, și este lăsată la aprecierea autorității împuternicite să facă numiri.

sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarilor europeni

Statutul prevede în art. 86 faptul că neîndeplinirea de către un funcționar sau de către un fost funcționar a îndatoririlor pe care le are potrivit acestuia, cu intenție sau din neglijență, atrage aplicarea unor sancțiuni disciplinare.

Sancțiunile disciplinare sunt prevăzute în anexa IX a Statutului la art. 9 și sunt următoarele:

avertisment scris;

mustrare;

suspendarea avansării în treaptă pe o perioadă cuprinsă între o lună și douăzeci și trei de luni;

retrogradare în treaptă;

retrogradare temporară pe o perioadă cuprinsă între 15 zile și un an;

retrogradare în cadrul aceleiași grupe de funcții;

încadrarea într-o grupă de funcții inferioară, cu sau fără retrogradare;

destituirea din funcție, însoțită, după caz, de reducerea pro tempore a pensiei sau o reținere, pentru o perioadă determinată, din prestația de invaliditate.

În literatura de specialitate aceste sancțiuni sunt clasificate în funcție de mai multe criterii, precum:

după natura lor, sunt: sancțiuni cu caracter moral (avertismentul scris, mustrarea); sancțiuni care afectează cariera funcționarului; sancțiuni cu caracter pecuniar (reducerea pensiei sau o reținere din prestația de invaliditate pentru o perioadă determinată); sancțiuni cu caracter complex care afectează cariera funcționarului dar au și un caracter pecuniar (încadrarea într-o grupă inferioară, retrogradarea);

în funcție de caracterul lor, sunt: sancțiuni cu caracter principal (avertismentul scris, mustrarea, suspendarea avansării în treaptă pe o perioadă determinată, destituirea din funcție) și sancțiuni cu caracter complementar (reducerea pensiei sau o reținere din prestația de invaliditate pentru o perioadă determinată);

după efectele pe care le au, acestea pot fi: sancțiuni care atrag încetarea raportului de funcție europeană (destituirea din funcție); sancțiuni care nu atrag încetarea raportului de funcție europeană (celelalte sancțiuni); sancțiuni care determină întreruperea acestui raport (suspendarea funcționarului european).

Potrivit art. 10 din anexa IX a Statutului și a principiului proporționalității, sancțiunea disciplinară care urmează a fi aplicată funcționarului în cauză trebuie să fie proporțională cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite.

Legiuitorul stabilește, de asemenea, și elementele de care trebuie să se țină cont la stabilirea gravității abaterii și pentru a decide ce sancțiune disciplinară să fie aplicată, acestea fiind:

natura abaterii și împrejurările în care aceasta a fost comisă;

importanța prejudiciului adus integrității, reputației sau intereselor instituțiilor ca efect al săvârșirii abaterii;

gradul de intenție sau de neglijență în săvârșirea abaterii;

motivele care au stat la baza comiterii abaterii;

gradul și vechimea în muncă a funcționarului;

gradul de răspundere personală a funcționarului;

nivelul funcțiilor și responsabilităților funcționarului;

dacă funcționarul este la prima abatere săvârșită sau dacă a comis altele și în trecut;

conduita funcționarului de-a lungul carierei sale.

Astfel, în funcție de aceste condiții, sancțiunea ce urmează a fi aplicată poate varia de la cea mai ușoară până la cea mai severă, respectiv de la avertisment la destituirea din funcție, care poate fi însoțită de o sancțiune complementară, precum reducerea pensiei sau alte sancțiuni prevăzute de Statut. Totodată, legiuitorul stabilește în art. 9 alin. (3) din anexa IX din Statut faptul că pentru săvârșirea unei abateri disciplinare se va aplica o singură sancțiune disciplinară.

Avertismentul scris

În literatura de specialitate se consideră că sancțiunile disciplinare au fost prevăzute în Statut într-o ierarhie, în funcție de gravitatea lor, de la cea mai ușoară la cea mai gravă. Astfel, se constată că sancțiunea avertismentului scris, fiind prima din această enumerare, este cea mai ușoară sancțiune disciplinară, rezultând faptul că intervine în cazul celor mai puțin periculoase abateri disciplinare.

Această sancțiune este una principală, cu caracter moral, rolul preventiv primând în fața celui sancționator. Cu alte cuvinte, acesta are ca scop pe de o parte să determine conștientizarea faptei de către funcționar, iar pe de altă parte să îl determine pe acesta să nu o mai repete în viitor.

În literatura noastră juridică, în dreptul muncii, această sancțiune disciplinară a fost definită ca fiind „comunicarea scrisă făcută salariatului prin care i se atrage atenția asupra faptei săvârșite și i se pune în vedere că, dacă nu se va îndrepta și va săvârși noi abateri, i se vor aplica sancțiuni mai grave, până la desfacerea contractului de muncă”.

În ceea ce privește procedura, avertismentul scris, ca și mustrarea, se aplică de către autoritatea împuternicită să facă numiri, cu sau fără consultarea comisiei de disciplină. Textul Statutului nu obligă, dar nici nu interzice consultarea comisiei de disciplină în această situație. De asemenea, se menționează că autoritatea împuternicită să facă numiri va audia în prealabil funcționarul în cauză, iar după cum se poate deduce din numele acestei sancțiuni, avertismentul se va face în scris.

Mustrarea

Mustrarea este cea de-a doua sancțiune prevăzută de legiuitor, are caracter moral și se aplică, și ea, pentru abateri care nu sunt deosebit de grave, dar care în cazul în care sunt repetate sunt pasibile de a aduce consecințe negative atât pentru instituție cât și pentru funcționar.

Spre deosebire de sancțiunea avertismentului, unde este precizată expres forma scrisă a acestuia, se poate deduce, per a contrario, că în cazul sancțiunii mustrării nu este obligatorie această formă. De asemenea, și în cazul sancțiunii mustrării reglementată de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici este menționată expres forma scrisă.

Procedura aplicării sancțiunii mustrării este aceeași cu procedura urmată în cazul avertismentului scris.

Suspendarea avansării în treaptă pe o perioadă cuprinsă între o lună și douăzeci și trei de luni

Statutul prevede la art. 44 din anexa IX faptul că funcționarul care are o vechime de doi ani într-o treaptă a gradului său, accede în mod automat la treapta următoare a acestui grad.

În cazul săvârșirii unei abateri disciplinare, funcționarului i se poate aplica această sancțiune care are ca efect întreruperea acestei avansări automate pentru o perioadă cuprinsă între o lună și douăzeci și trei de luni, în funcție de gravitatea abaterii disciplinare săvârșite.

Această sancțiune are un caracter complex, afectând atât cariera funcționarului în cauză, cât și drepturile sale bănești prin faptul că o avansare în ierarhie presupune, implicit, și un salariu mai mare.

Retrogradarea în treaptă

Potrivit legii, fiecare grad are cinci „trepte de vechime”, iar la fiecare doi ani, funcționarul avansează cu o treaptă până când este promovat în gradul următor sau până când ajunge la ultima treaptă din grad.

În cazul aplicării sancțiunii retrogradării în treaptă, funcționarul în cauză coboară o astfel de treaptă din cadrul gradului în care este încadrat. Astfel, o asemenea sancțiune aduce atingere atât carierei funcționarului în cauză, cât și veniturilor acestuia.

Retrogradarea temporară pe o perioadă cuprinsă între 15 zile și un an

Sancțiunea retrogradării presupune coborârea în ierarhia gradului profesional și se aplică persoanelor care „nefiind la prima abatere disciplinară, aduc prejudicii materiale și morale însemnate unității, în împrejurări și cu antecedente disciplinare care conferă faptei un grad ridicat de periculozitate.”

Totodată, această sancțiune, pe de o parte, are efecte asupra carierei și veniturilor funcționarului în cauză, iar pe de altă parte are un important impact moral asupra acestuia, situație datorată faptului că funcționarul își pierde temporar poziția ierarhică ocupată, cu posibilitatea de a ajunge în subordinea unui funcționar inferior gradului său.

Retrogradarea în cadrul aceleiași grupe de funcții

Ca și sancțiunea retrogradării temporare pe o perioadă cuprinsă între 15 zile și un an, și această sancțiune, presupune coborârea în ierarhia gradului profesional. De asemenea, se remarcă faptul că în cazul sancțiunii anterior analizată se menționează faptul că este temporară, așadar, se poate deduce faptul că sancțiunea de față se aplică permanent. Tot de aici rezultă și faptul că abaterile disciplinare pentru care se aplică această sancțiune au un grad de periculozitate mult mai ridicat decât cele pentru care se aplică sancțiunile anterioare. Această sancțiune aduce atingere carierei funcționarului, precum și drepturilor sale bănești.

Încadrarea într-o grupă de funcții inferioară, cu sau fără retrogradare

Potrivit acestei sancțiuni un funcționar public poate trece din grupa de funcții administrative în grupa de funcții asistent. Totodată, potrivit reglementărilor, funcționarul poate să își păstreze gradul profesional avut sau poate dobândi unul inferior, după caz, în funcție de gravitatea abaterii disciplinare săvârșite. De asemenea, această sancțiune presupune implicații complexe, de ordin patrimonial, social, al carierei și prestigiului funcționarului în cauză.

Destituirea din funcție

Revocarea din funcție este cea mai gravă sancțiune care se poate aplica funcționarilor europeni. Această sancțiune „pune capăt definitiv unei anumite funcții”.

Potrivit Statutului, această sancțiune poate fi însoțită, după caz, de reducerea pro tempore a pensiei sau de o reținere din prestația de invaliditate pentru o perioadă determinată. Trebuie menționat faptul că efectele acestei sancțiuni nu se pot extinde asupra succesorilor în drepturi ai funcționarului. În cazul aplicării unei astfel de măsuri complementare se face precizarea că venitul fostului funcționar nu poate fi mai mic decât valoarea minimului de subzistență prevăzut de Statut.

Revocarea este cea mai aspră sancțiune și sancționează numai o greșeală gravă, pentru a fi respectată ierarhia pedepselor.

comisia de disciplină

În anexa IX Secțiunea 2 art. 5 alin. (1) din Statut este prevăzut faptul că în cadrul fiecărei instituții se instituie o comisie de disciplină, sau după caz, o comisie comună pentru două sau mai multe instituții.

Comisia de disciplină este o structură colegială, fiind formată dintr-un președinte și patru membri permanenți, aceștia putând fi înlocuiți de membri supleanți. Potrivit Statutului, cel puțin unul din membrii comisiei trebuie să fie din afara instituției.

În cazurile care vizează un funcționar cu un grad de până la AD 13, din comisie vor face parte încă doi membri, suplimentari, care aparțin aceleiași grupe de funcții și care au același grad ca și funcționarul vizat.

Pentru situațiile care vizează alți funcționari decât cei de gradul AD 16 sau AD 15, membrii comisiei, atât cei permanenți cât și cei supleanți, sunt numiți dintre funcționarii care au cel puțin gradul 14, în timp ce pentru cazurile în care sunt vizați funcționari publici cu gradul AD 16 sau AD 15, membrii comisiei sunt desemnați dintre funcționarii de gradul AD 16, potrivit art. 5 alin. (3) și (4) anexa IX din Statut.

În ceea ce privește desemnarea membrilor comisiei, atât autoritatea împuternicită să facă numiri, cât și comitetul pentru personal vor desemna fiecare doi membri permanenți și doi membri supleanți, în timp ce președintele și supleantul acestuia vor fi desemnați de către autoritatea împuternicită să facă numiri, potrivit art. 6 alin. (1) și (2) anexa IX din Statut.

În art. 6 alin. (3) anexa IX din Statut este prevăzută durata mandatului președintelui și membrilor care este de trei ani, însă acesta poate avea și o durată mai scurtă, dar nu mai mică de un an.

În activitatea desfășurată, comisia va fi asistată de un secretar, și acesta desemnat de către autoritatea împuternicită să facă numiri.

Statutul mai menționează în art. 8 alin. (1) și (2) din anexa IX că președintele și membrii comisiei își exercită funcțiile în deplină independență, precum și faptul că lucrările comisiei și deliberările sunt secrete.

procedura disciplinară

În ceea ce privește procedura disciplinară, se disting două situații, prevăzute în Statut în anexa IX Secțiunile 4 și 5. Într-o primă situație, este posibilă aplicarea unei sancțiuni disciplinare de către autoritatea împuternicită să facă numiri fără ca aceasta să consulte comisia de disciplină, însă numai pentru sancțiunea sub formă de avertisment scris sau mustrare. În acest caz, autoritatea împuternicită să facă numiri va audia în prealabil funcționarul în cauză.

Cea de-a doua formă a procedurii disciplinare prevăzută de Statut este cea în fața comisiei de disciplină, care se desfășoară în mai multe etape.

Prima etapă o constituie sesizarea comisiei de disciplină de către autoritatea împuternicită să facă numiri, aceasta din urmă întocmind un raport cu privire la faptele care fac obiectul acuzațiilor și împrejurările în care au fost săvârșite, raport ce se transmite președintelui comisiei și funcționarului în cauză.

Funcționarul în cauză poate să își pregătească apărarea într-un termen de 15 zile de la data primirii raportului. Totodată, acesta poate fi asistat de o persoană aleasă de acesta.

Funcționarului în cauză îi sunt aduse la cunoștință consecințele care pot avea loc în cazul în care recunoaște faptul că a avut un comportament necorespunzător. Astfel, în situația în care funcționarul recunoaște că a avut un astfel de comportament în fața președintelui comisiei de disciplină, autoritatea împuternicită să facă numiri poate retrage cazul de la comisia de disciplină și să procedeze la aplicarea unei sancțiuni precum avertisment scris, mustrare, suspendarea avansării în treaptă pe o perioadă cuprinsă între o lună și douăzeci și trei de luni sau retrogradare în treaptă.

Președintele numește unul din membrii comisiei, înaintea primei ședințe, să pregătească un raport cu privire la toate aspectele cazului, informându-i și pe ceilalți membri cu privire la acesta.

Cu ocazia audierii de către comisie, funcționarul în cauză are posibilitatea de a-și prezenta observațiile în scris sau oral, personal sau prin reprezentantul ales de acesta, precum și posibilitatea solicitării citării unor martori. Totodată, autoritatea împuternicită să facă numiri este și ea reprezentată în fața comisiei de un funcționar împuternicit în acest scop.

Comisia poate dispune deschiderea unei anchete în contradictoriu dacă consideră că nu dispune de informații suficiente privind cazul cercetat, aceasta fiind condusă de președintele comisiei sau de unul dintre membri. Instituția are obligația de a pune la dispoziția comisiei orice document solicită aceasta, în legătură cu cazul pe care îl cercetează și în scopul anchetei.

Comisia de disciplină va adopta, pe baza cercetării efectuate, un aviz motivat cu privire la faptele imputate funcționarului și asupra sancțiunii care ar trebui aplicată, cu majoritate de voturi, anexându-se eventualele opinii divergente și semnat de către toți membrii comisiei. Potrivit Statutului, președintele nu poate participa la vot, decât atunci când se dezbat aspecte procedurale sau în cazul egalității voturilor. De asemenea, acesta asigură punerea în executare a deciziilor comisiei și comunică membrilor orice informații sau documente cu privire la cazul cercetat.

Avizul se va transmite de către comisie autorității împuternicite să facă numiri și funcționarului în cauză într-un termen de două luni de la data primirii raportului de la autoritatea împuternicită să facă numiri, termen adaptat la gradul de complexitate al cazului, sau în patru luni dacă ancheta a fost efectuată la inițiativa comisiei.

Secretarul care asistă comisia în activitatea desfășurată, va întocmi un proces-verbal al ședințelor comisiei.

Autoritatea împuternicită să facă numiri poate fie să claseze cazul, situație în care nu va pronunța nici o sancțiune disciplinară și îl va informa imediat, în scris, pe funcționarul în cauză cu privire la decizia luată, fie să ia o decizie motivată, în termen de două luni de la primirea avizului comisiei, de a aplica o sancțiune disciplinară, potrivit prevederilor statutare.

Legiuitorul prevede posibilitatea redeschiderii procedurii disciplinare de către autoritatea împuternicită să facă numiri, din proprie inițiativă sau la inițiativa funcționarului în cauză, în situația în care sunt descoperite noi fapte care pot fi probate.

De asemenea, în cazul în care funcționarului i se impută comiterea unei abateri grave, autoritatea împuternicită să facă numiri poate decide suspendarea lui pe o perioadă determinată sau nedeterminată, după audierea acestuia, în afara unor împrejurări excepționale, situație reglementată în secțiunea 6 din anexa IX a Statutului.

căile de atac împotriva sancțiunilor administrativ-disciplinare

Statutul prevede în Titlul VII căile de atac de care dispune orice persoană care cade sub incidența prevederilor acestuia. Astfel, se regăsesc aici două căi de atac, și anume: dreptul de petiționare către autoritatea învestită cu putere de numire și accesul liber la jurisdicția europeană.

Dreptul la petiționare către autoritatea învestită cu puterea de numire

Legiuitorul stabilește că orice persoană care cade sub incidența Statutului se poate adresa autorității împuternicite să facă numiri cu o cerere de luare a unei decizii cu privire la ea.

Autoritatea are un termen de patru luni pentru a lua o decizie cu privire la cererea persoanei în cauză, fiind obligată să îi comunice acesteia decizia motivată. În cazul în care autoritatea respectivă nu ia nici o decizie în acest termen se consideră că decizia este una de respingere a cererii.

De asemenea, Statutul prevede dreptul oricărei persoane căreia i se aplică prevederile statutare de a adresa autorității împuternicite să facă numiri o reclamație împotriva unui act care a lezat-o, într-un termen de trei luni. Acest termen începe să curgă de la data la care persoana în cauză a luat la cunoștință decizia, în cazul unei măsuri cu caracter individual sau de la data la care a expirat termenul pe care l-a avut la dispoziție autoritatea pentru a da un răspuns cererii de luare a unei decizii care i-a fost adresată.

Pentru a lua o decizie cu privire la reclamație, autoritatea împuternicită să facă numiri dispune de un termen de patru luni de la data la care a fost depusă, termen în care va comunica decizia persoanei interesate. Dacă autoritatea nu dă nici un răspuns înăuntrul acestui termen, această inacțiune este percepută ca fiind o decizie de respingere a reclamației și îi dă dreptul persoanei în cauză de a se adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Accesul liber la jurisdicția europeană

În ceea ce privește competența soluționării litigiilor dintre Uniunea Europeană și orice persoană care se află sub incidența prevederilor Statutului și privitoare la legalitatea unui act care lezează persoana în cauză potrivit legii, este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit art. 91 din Statut.

Pentru ca o acțiune introdusă la Curtea de Justiție a Uniunii Europene să fie admisă este necesară parcurgerea procedurii prealabile care presupune ca persoana în cauză să fi depus o reclamație autorității împuternicite să facă numiri în condițiile prezentate la punctul anterior, iar reclamația respectivă să fi fost respinsă printr-o decizie expresă sau prin nerăspunderea în termen.

Termenul pentru introducerea unei acțiuni la Curtea de Justiție a Uniunii Europene este de trei luni, termen care începe să curgă fie de la data comunicării deciziei ca răspuns la reclamația formulată, fie de la data la care a expirat termenul în care autoritatea împuternicită să facă numiri trebuia să ia o decizie.

Totodată, Statutul prevede și o situație derogatorie de la regula procedurii prealabile, și anume, după înaintarea reclamației către autoritatea împuternicită să facă numiri, persoana în cauză se poate adresa imediat și Curții de Justiție cu condiția ca această acțiune să fie însoțită de o cerere de suspendare a executării actului atacat sau o cerere de adoptare a unor măsuri cu caracter vremelnic. În această situație, procedura privitoare la acțiunea principală înaintată Curții de Justiție va fi suspendată până la adoptarea unei decizii de respingere a reclamației.

Efectele anulării sancțiunii disciplinare

Efectele anulării sancțiunii disciplinare sunt retroactive, ex tunc, indiferent de modul în care aceasta are loc, iar funcționarul în cauză este repus în situația anterioară, potrivit principiului „quod nullum est, nullum producit effectum” .

Ca și urmare a anulării unei sancțiuni disciplinare, se pot șterge numai efectele juridice, nu și cele materiale.

CONCLUZII

ANEXE

Anexa 1

LISTA

cuprinzând funcțiile publice

Funcții publice generale

Funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici

secretar general al Guvernului;

secretar general adjunct al Guvernului;

secretar general din ministere si alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

prefect;

subprefect;

inspector guvernamental.

Funcții publice de conducere

director general din cadrul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

director general adjunct din cadrul autorităților administrative autonome, din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

secretar al județului și al municipiului București;

director din cadrul autorităților administrative autonome, din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, director executiv în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora;

director adjunct din cadrul autorităților administrative autonome, din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora;

secretar al municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului și comunei;

șef serviciu;

șef birou.

Funcții publice de execuție

consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;

referent de specialitate;

referent.

NOTĂ:

Funcțiile publice generale, altele decât cele prevăzute la pct. I, se stabilesc cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Funcțiile publice prevăzute la lit. B pct. 1 și 2 se pot stabili și în cadrul autorităților și instituțiilor publice din administrația publică locală care au un număr de minimum 150 de posturi.

Funcțiile publice de conducere prevăzute la lit. B pct. 7 și 8, precum și funcțiile publice de execuție prevăzute la lit. C pot fi funcții publice de stat, teritoriale sau locale.

Funcții publice specifice

Funcții publice de conducere

arhitect-șef.

Funcții publice de execuție

inspector de concurență;

inspector vamal;

inspector de muncă;

controlor delegat;

expert în tehnologia informațiilor și a telecomunicațiilor;

comisar.

Alte funcții publice specifice

manager public.

NOTĂ: Funcțiile publice specifice, altele decât cele prevăzute la pct. II, se pot stabili de autoritățile și instituțiile publice, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Anexa 2

Posturi tip în fiecare grupă de funcții, după cum se menționează la articolul 5 alineatul (4)

Grupa de funcții AD

Grupa de funcții AST

Grupa de funcții AST/SC

Coeficienții de multiplicare de referință destinați echivalării

Coeficienți de multiplicare de referință destinați echivalării carierelor medii în grupele de funcții AD și AST:

Coeficienți de multiplicare de referință destinați echivalării carierelor medii în grupa de funcții AST/SC:

Bibliografie

Tratate, cursuri, monografii.

Apostol Tofan Dana, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2003

Bădescu Mihai, Neagu Aurel, Administrație Publică, Editura Lumina Lex, București, 2002

Boulouis Jean, Droit institutionnel de l’Union Européene, 6-é édition, Montchrestien, 1997

Brezoianu Dumitru, Drept administrativ. Partea specială, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București, 2002

Ceterchi Ioan, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, București, 1998

Chapus René, Droit administratif général, tome II, 12e éd., Ed Montchrestien, Paris, 1999

Chapus René, Droit administratif général, tome II, Ed. Montchrestien, Paris, 1988

Chiriac Lucian, Drept administrativ I. Partea generală, curs universitar, Editura Universității „Petru Maior” Tg. Mureș, Tg. Mureș, 2009

Ciobanu Dan, Introducere în studiul dreptului, Editura Hyperion XXI, București, 1992

Clipa Cristian, Drept administrativ. Teoria funcției publice, Editura Hamangiu, București, 2013

Costin N. Mircea, Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974

Dabu Valerică, Responsabilitatea juridică a funcționarului public (teză de doctorat), Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Drept, București, 1998

Debbasch Charles, Science administrative, 5e édition, Paris, Dalloz, 1989

Dogaru Lucreția, Deontologia funcționarului public – pentru uzul studenților, Editura Universității „Petru Maior” Tg. Mureș, Tg. Mureș, 2009

Dogaru Lucreția, Teoria generală a dreptului, Editura Universității „Petru Maior” Tg. Mureș, Tg. Mureș, 2008

Filipescu P. Ion, Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, Ediția a III-a, Editura Actami, București, 1997

Ghimpu Sanda, Țiclea Alexandru, Dreptul muncii, vol. II, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1994

Giurgiu Liviu, Segărceanu Aurel, Rogoveanu Costin Horia, Drept administrativ, Editura Sylvi, București, 2001

Ionescu Romulus, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2001

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2005

Iovănaș Ilie, Drept administrativ, Editura Servo Sat, Arad, 1997

Isaac Guy, Droit communautaire général, 5e édition, Armand Colin, 1997

Ivan Stelian, Bădescu Mihai, Neagu Aurel, Administrație publică, Editura Lumina Lex, București, 2002

Jèze Gaston, Cours de droit publique, Le statut des fonctionnaires, Paris, 1929

Luburici Momcilo, Teoria generală a statului și dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967

Manolache Octavian, Drept comunitar. Justiția comunitară, vol. III, Ed. A 2-a, București, 1999

Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ, Principii generale, vol. I, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, București, 1934

Onișor Victor, Tratat de drept administrativ, Editura Cartea Românească SA, Ed. a 2-a, București

Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura ”Cordial – Lex”, Cluj Napoca, 2001

Plantey Alain, Loriot François, Fonction publique internationale. Organisations mondiales et européennes, CNRS éditions, Paris, 2005

Petrovszki Diana Marilena, Statutul funcționarilor publici din România și din Uniunea Europeană: principii, drepturi și obligații, Editura I.R.D.O, București, 2011

Popescu Slăniceanu Ion, Pușcă Andy, Enescu Cosmin Ionuț, Petrovszki Diana Marilena, Drept administrativ, vol. II, Editura Universitară Danubius, Galați, 2009

Preda Mircea, Drept administrativ. Partea generală, Ediție revăzută și actualizată, Editura Lumina Lex, București, 2000

Predescu Bianca, Drept instituțional comunitar, Editura Cardinal, Craiova, 1995

Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală,, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2002

Santai Ioan, Drept administrativ și elemente de știință administrativă, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1988

Santai Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2002

Stătescu Constantin, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București, 1994

Teodorescu Anibal, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediția a III-a, București, 1929

Trotabas Louis, Isoart Paul, Droit public, Manuel, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1996

Van Lang Agathe, Gondouin Genevieve, Inserguet-Brisset Veronique, Dictionnaire de droit administratif , 2e edition, Paris, Dalloz, Armand Colin, 1999

Vedinaș Verginia, Călinoiu Constanța, Statutul funcționarului public european, Ediția a II-a revizuită și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2007

Vedinaș Verginia, Drept administrativ și instituții politico-administrative,Editura Lumina Lex, București, 2002

Vedinaș Verginia, Drept administrativ, Ediția a VII-a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2012

Vedinaș Verginia, Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, comentată, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2002

Vedinaș Verginia, Statutul funcționarilor publici, Editura Nemira, București, 1998

Vedinaș Verginia. Statutul funcționarilor public: Comentarii, doctrină, legislație,jurisprudență., Editura Universul Juridic, București, 2009

Articole, studii

Mircea Preda, Gabriel Stecoza, Unele considerații și observații critice asupra statutului funcționarilor publici, în Revista Dreptul, nr, 8/2000

Nicoleta Miulescu, Statutul funcționarului public, în Revista de Științe Juridice, Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept, nr. 17/2000

Theodor Mrejeru, Elena Ilie, Condițiile pentru numirea în funcție și răspunderea juridică a funcționarilor publici, Revista Juridica, Editutra All Beck, anul I, nr. 2, 2000

Verginia Vedinaș, Constanța Călinoiu, Introducere în teoria funcției publice comunitare, Revista Studii de Drept Românesc, Editura Academiei Române, nr. 3-4, 2000

Verginia Vedinaș, Deontologia funcționarului public potrivit Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, în Revista Română de Drept Public nr. 1/2004

Verginia Vedinaș, Funcția publică europeană, Revista Transilvană de Științe Administrative nr. 1(4)/2000

Legislație

Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003; republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Constituția României din 1866 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 142 din 1 iunie 1866

Legea 53 din 24 ianuarie 2003 privind Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 72 din 5 februarie 2003, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 345 din 18 mai 2011

Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 510 din 24 iulie 2009

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 600 din 8 decembrie 1999, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 29 mai 2007 în temeiul art. 3 din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006.

Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 157 din 23 februarie 2004, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 525 din 2 august 2007

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 219 din 18 mai 2000 cu modificările și completările ulterioare

O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 410 din 25 iulie 2001, cu modificările și completările ulterioare

H.G nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 768 din 13 noiembrie 2007

Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 723/2004 din 22 martie 2004 de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene ca și regimul aplicabil altor categorii de agenți ai Comunităților, publicat în J.O. nr. L 124 din 27 aprilie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

Decizii ale Curții Constituționale

Decizia nr. 1164 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 9 decembrie 2008.

Website-uri

Site-ul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici www.anfp.gov.ro/

Site-ul Camerei Deputaților www.cdep.ro

Site-ul Senatului României www.senat.ro

Site-ul oficial al Uniunii Europene http://europa.eu/

Site-ul Comisiei Europene http://ec.europa.eu/

Site-ul de legislație europeană www.eur-lex.europa.eu