Raspunderea Disciplinara a Functionarului Public

=== 6450ac2239110e18c262d69d9b9e4053a1706dea_559784_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERATII GENERALE PRIVIND AUTORITATEA PUBLICĂ, FUNCȚIA PUBLICA ȘI FUNCTIONARUL PUBLIC

1.1. AUTORITĂTILE PUBLICE

1.2. FUNCȚIA PUBLICA

1.3. DEFINIȚIA CONCEPTULUI DE FUNCȚIONAR PUBLIC SI CLASIFICĂRILE FUNCȚIONARILOR PUBLICI.

CAPITOLUL II CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCȚIONARILOR PUBLIC

2.1. NOȚIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

2.2. RESPONSABILITATEA, RESPONSABILIZAREA ȘI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNȚIONARULUI PUBLIC

2.3. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

2.4. FORMELE DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ APLICABILE FUNCȚIONARULUI

CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

3.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND DEONTOLOGIA FUNȚTIONARULUI PUBLIC

3.2. NOȚIUNEA DE RĂSPUNDERE DISCIPLINARĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

3.3 PRINCIPIILE GENERALE CARE GUVERNEAZĂ RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

3.4. CONDIȚIILE RĂSPUNDERII DISCIPLINARE

3.5. CUMULUL RĂSPUNDERII DISCIPLINARE CU ALTE FORME ALE RĂSPUNDERII JURIDICE – PATRIMONOALE, PENALE, CONTRAVENȚIONALE

CAPITOLUL IV ABATEREA DISCIPLINARĂ – TEMEIUL RĂSPUNDERII DISCIPLINARE A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

4.1. DEFINIȚIA ABATERII DISCIPLINARE

4.2. CATEGORII DE ABATERI DISCIPLINARE

CAPITOLUL V SANCȚIUNILE DISCIPLINARE APLICATE FUNCȚIONARULUI PUBLIC

ASPECTE GENERALE

PROCEDURA DISCIPLINARĂ

SESIZAREA COMISIEI DE DISCIPLINĂ

CERCETAREA ADMINSITRATIVĂ. ETAPE

CONVOCAREA PĂRȚILOR

AUDIEREA

ADMINISTRAREA PROBELOR

DEZBATEREA

APLICAREA SANȚIUNII

CAPITOLUL VI STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

BIBLOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

nr. – numărul

p. – pagina

op.cit. – opere citate

urm. – următoarele

vol. – volumul

INTRODUCERE

Funcția publică reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale statului și orice stat democratic depinde, printre altele, de existența și concretizarea unei funcții publice democratice, stabile, profesioniste și neutră din punct de vedere politic. Astfel, funcția publică reprezintă una dintre cele mai importante legături, care există între cetățenii unui stat democratic și instituțiile publice, din respectiva țară. Este binecunoscut faptul că dacă această legătură este slabă, atunci este afectat întregul sistem democratic al societății.

Într-un stat democratic, activitatea administrației publice prezintă un rol deosebit mai ales în perioada în care creșterea importanței libertății politice și acțiunii colective a determinat și creșterea interesului pentru inițiativele sociale.În acest context intervine responsabilitatea publică, concept concret prin care se urmărește respectarea de către funcționarii publici și de către autoritățile publice atât a principiilor europene, cât și a procedurilor specifice administrației.

În opinia mea, în momentul actual, la nivel național și nu numai, prezintă însemnătate problemele la nivel social, iar domeniul public-administrativ este cel care interacționează cel mai bine cu astfel de probleme, satisfacerea interesului general fiind una dintre premisele activității administrației publice.

Potrivit funcțiilor publice pe care le ocupă, funcționarii publici trebuie să manifeste interes. Gradul lor de răspundere este unul ridicat, acțiunile, respectiv inacțiunile lor având ca rezultat, în cazul săvârșirii ilicitului administrativ, răspunderea față de cetățean și față de superiorii ierarhici, respectiv față de instituție. Într-adevăr, normele legale prevăd și modalități de reparare a prejudiciilor cauzate, respectiv de sancționare a funcționarului public vinovat, solidar cu instituția din a cărui structură ierarhică face parte.

Funcția ocupată conferă funcționarului public o serie de drepturi și de îndatoriri specifice. Neglijența, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor prevăzute în normele legale constituie o formă de abatere disciplinară, adică abatere de la disciplina postului ocupat. Abaterea disciplinară se referă la fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce îi revin din raportul de funcție publică, sau în legătură cu acesta și care afectează statutul său profesional, social și moral.

Activitatea autorităților administrației publice prezintă un grad ridicat de importanță, având în vedere complexitatea domeniului în care aceasta operează. Atitudinea funcționarului public este însemnată în exercitarea funcției sale. Aceasta evidențiază în special subiectivitatea funcționarului, manifestarea de voință în respectarea îndatoririlor de serviciu, a drepturilor acestuia, respectiv intenția sau culpa manifestate în situația nerespectării obligațiilor funcției sale. În această din urmă situație intervine săvârșirea unei fapte ilicite care constituie abatere disciplinară, fiind astfel evidențiată și vinovăția funcționarului public.

În situația neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor funcției publice, consecințele sunt manifestate la nivel general, fiind afectat interesul public general. În astfel de situații legea a instituit o serie de sancțiunii cuprinse totodată și în acte normative de numire în funcție.

Complexitatea situațiilor practice, în majoritatea cazurilor accentuează eficiența și randamentul scăzut al domeniului public. Sub acest aspect, consider că este necesar implementarea unor măsuri de remediere, măsuri care să stimuleze totodată și atitudinea funcționarului public față de atribuțiile ce îi revin potrivit funcției deținute.

CAPITOLUL I

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND AUTORITATEA PUBLICĂ, FUCNȚIA PUBLICA ȘI FUNCTIONARUL PUBLIC

Autoritățile publice

Noțiunea de administrație publică pornește, din punct de vedere etimologic, de la cuvântul de origune latină “administer” ceea ce înseamnă executant, agent, ajutor al cuiva, servitor. În sens figurativ sensul “administer” este aceea de unealtă, instrument.

Dicționarul limbii române definește noțiunea de administrație ca fiind totalitatea autorităților administrative existente într-un stat, secție sau serviciu, ce se ocupă cu probleme administrative ale unei instituții sau agent economic, iar verbul “a administra” este expplicat ca fiind acținea de a conduce, a cârmui.

În literatura de specialitate se consideră că în conținutul complex al administrației sunt incluse conceptul de a prevedea, a organiza, a conduce, a gospodării, a coordona și de a controla.

De asemenea, s-a subliniat faptul că noțiunea de “administrație” are și o explicație de ordin instituțional, însemnând “totalitatea organelor de stat prin care se desfășoară activitatea de administrație”.

Doctrina a evidențiat o serie de caracteristici considerate trăsături esențiale ale administrației și anume:

Administrația este un acod social

Administrația este preocupată de interesul public

Înainte de toate administrația este un acod activ care țintește spre viitor

Administrația ia măsuri concrete în vederea reglementării cazurilor individuale

La ora actuală, noțiunea de “administrație” beneficiază de numeroase sensuri, însă preocupările la nivel teoretic s-au centrat pe clarificarea noțiunii de administrație publică, respectiv pe clarificarea noțiunii de administrație publică, ca formă de manifestare și exercitare a puterii executive de stat, a modului în care aceasta se impune a fi organizată și pusă în practică, toate acestea având drept stoc realizarea rolului statului în organizarea și conducerea societății.

Marea varietate a activităților pe care noțiunea de “administrație publică” reușeșește să o acopere este, din perspectivă științifică, exterm de greu de definit, aecastă noțiune putând fi cercetată din trei perspectiva fundamentale, și anume: perspectiva politică, juridică și cea manegerială.

Desigur că raportat la aceste perspectiva noțiunea de “administrație publică” presupune abordări și definiții diferite.

În literatura străină marea majoritate a doctrinarilor consideră că noținuea de administrație publică este extrem de greu de definit, însă s-a ajuns la un consens, cu toții oferind un sens al acesteia, deși opiniile privind modul cum ar putea fi definită, realizată și chiar interpretată sunt diferite.

Însă, o definiție a administrației publice este necesară în scopul încadrări acestui domeniu într-un larg context politic, economic și social.

În literatura franceză de specialitate, deși au existat diverse teorii referitoare la administrație, trebuie menționat că, aceste teorii au circumscris sfera administrației în sfera executivului.

O altă opinie formulată de Jean Rivero în lucrarea Droit administratif, prin conceptul de « administrație publică » se desemnează ansamblul de organe prin care se dirijează și se execută problemele publice. În sensul de acțiune, administrația publică un este altceva decât activitatea de organizare și de executare în concret a legii, care se realizează, în principal, de către autoritățile publice și funcționarii acestora și, în subsidiar, de celelalte autorități ale statului precum și de structurile organizatorice particulare care desfășoară activități de interes public.

Alți autori, definiesc administrația mult mai complex, considerând că aceasta reprezintă “acea activitate ce constă în polarizarea teoriilor și proceselor manageriale, politice și juridice, în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive și judecătorești, pentru a asegura reglementările și serviciile pentru societate în ansamblu, cât și pentru segmentele acesteia”.

De asemenea, termenul de “administrație publică” a fost definit de o parte a autorilor de specialitate ca fiind și “acea categorie a autorităților de stat constituită în temeiul aceleiați funcții (forme) fundamentale de activitate, pe care o înfăptuiesc și prin care se realizează, în mod specific, puterea publică”.

Marea majoritate a autorilor literaturii de specialitate, consideră că scopul administraței publice îl reprezintă interesul public, de aici decurcând și delimitarea administrației publice în funcție de sfera interesului public, delimitarea interesului public fiind diferită de la o perioadă la alta, evoluând și modificându-se în timp în funcție de o serie de factori. Însă, „dacă conținutul variază, scopul rămâne același: acțiunea administrației tinde să satisfacă interesul general”.

Unii autori germani consideră că administrația „se lasă descrisă, dar nu definită”, prin aceasta evitându-se a se da o definiție conceptului de administrație.

În urma considerentelor autorilor germani, s-a reținut ideea potrivit căreia administrația se ocupă de propriile sale afaceri și, în principiu, din propria sa inițiativă.

În doctrina americană au fost emite o serie de definiții, printre care menționăm defințiile potrivit cărora „administrația publică reprezintă activitatea prin care se realizează scopurile și obiectivele guvernului”, „aceasta diferind de tendințele politice, atât prin accentuarea comportamentului birocratic dar, mai ales, prin sistemul structurilor proprii și metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale”.

În literatura nostră de drept public, administrația a fost definită, în sens larg, ca o activitate ce presupune “o prestație a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora, față de care prestatorul activității se află în anumite raporturi juridice și căruia beneficiarul prestației îi pune la dispoziție mijloacele materiale și financiare necesare.”

La modul general scopul crearii adminsitrației publice constă, în principal, în rezolvarea tuturor problemelor publice, în vederea realizării binelui comun al tuturor cetățenilor, administrația fiind investită și cu mijloace de constrângere, mijloace de care uzitează în practică, pe cale de excepție.

În doctrină, termenul de “administrație” se aplică ansamblului aparatului administrativ, însă în administrație există mai multe “administrații”, cu diferențe notabile.

Astfel, in opinia unor autori, termenul de “administrație” este o activitate care constă în prestația unei persoane-fizice sau juridice-în folosul altuia, față de care prestatorul se află în anumite raporturi juridice de: subordonare, colaborare sau participare și căruia beneficiarul prestației îi pune la dispoziție mijloacele materiale și financiare necesare, fără discriminare.

Doctrina a atribuit sensuri diferite definiției administratei publice, mai precis „un sens material sau funcțional și un sens organic sau sistemic.

În sens material, administrația este “ansamblul activităților juridice și materiale aflate în responsabilitatea autorităților publice care au ca scop satisfacerea interesului general”, iar în sens sistemic, administrația este “ansamblul persoanelor fizice (funcționari sau numai auxiliari) și juridice care îndeplinesc activitățile administrative, constituiți într-un sistem de structuri:”

Totodată aceștia consideră că noțiunea de administrație presupune atât administrația publică, cât și administrația privată, diferența între cele două tipuri de administrație fiind făcută de noțiunea de fapt administrativ.

Pe baza numeroaselor sale dimensiuni “administrația publică” poate fi examinată și în funcție de caracterul național sau local al interesului public dar și de nivelul de subordonare: De aseemenea, administrația publică poate fi clasificată în două mari categorii:

administrația publică centrală – de stat

administrația publică locală-autonomă

Așa cum am mai precizat administrația serviste, în principal, interesului public, așa cum rezultă din definițiile date în literatura de specialitate, dintre care amintim pe cea conform căreia “administrația publică reprezintă activitatea de organizare și de executare în concret a legii, cu caracter dispozitiv și prestator, care se realizează, în principal, de către autoritățile publice și funcționarii acestora, și, în subsidiar, de celelalte autorități ale statului, precum și de structurile organizatorice particulare care desfășoară activități în interes public”.

Ideea potrivit căreia administrația acționează ca un “element al statului care nu poate fi comparat sau identificat cu orice fel de organizație politică, aceasta contribuind în mod decisiv la identificarea statului contemporan și tocmai datorita existenței acestei relații intime între stat și administrație, aceasta trebuie să se situeze într-o împrejurare istorică” este una adecvată.

Dintre numeroasele accepțiuni ale termenului “administrație” precum și din diversele definiții date conceptului de „ administrație publică” prezintă interes ideea de administrație publică ca formă de exercitare a puterii executive în stat, fiind un instrument al statului, indispensabil pentru atingerea unor deziderate majore determinate de acesta pentru realizarea unor valori politice stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului public general, prin acțiunea puterii publice

După cum se poate remarca interesul public general este cel care stă la baza realizării administrației publice, statul fiind cel care are marja de apreciere a interesului public pentru transpunerea în practică a politicilor sociale și economice.

Acesta este motivul pentru care autoritatea legislativa are posibilitatea de a se pronunța asupra existenței unei probleme de interes public, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a normelor adoptate.

Așadar, orice încercare de definire a conceptului de “administrație publică” impune includerea ideii de interes public general, dar și accentuarea ideii participării societății civile la realizarea și punerea în aplicare a actelor autoritățlor publice.

Organizarea administrației publice presupune existența unor sarcini de interes general, național și de interes local, zonal, teritorial ceea ce implică faptul că administrația publică să se organizeze ca o administrație centrală sau ca administrație publică teritorială.

Astfel, administrației centrale îi revin sarcini esențiale, sarcini ce implică întreaga societate. Administrația publică centrală își desfășoară activitatea prin intermediul Guvernului, a ministerelor, a unor organe aflate în subordinea sau sub autoritatea acestora.

Administrația locală include consiliile județene, președinții consiliilor județene, consiliile locale și primarii precum și servicii publice și instituții constituite de către aceste consilii și aflate în subordinea sau sub autoritatea lor.

De asemenea, la nivel local funcționează organe și autorități create de autorități centrale prin acte normative, cum este instituția Prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și altor organe centrale precum și a unor structuri regionale, intermediare.

Celor două tipuri de administrație li se alătură instituția șefului statului care deși aparține puterii executive și are competențe naționale, specificitatea acestei autorități face ca ori de câte ori ne referim la administrația centrală a statului, instituția șefului statului să fie așezată diferențiat de celelalte autorități centrale.

Este binecunoscut faptul că exercitarea puterii se realizează pe principiul separației puterilor, între cele trei puteri ale unui stat de drept, respective legislative, executive și judecătorească existând asemănări și deosebiri atât din punct de vedere al ariei teritoriale în care se manifestă, cât și din punct de vedere al structurării autorităților și insituțiilor prin intermediul cărora se realizează fiecare dintre aceste puteri.

Astfel, puterea legislativă se realizează, în sistemul nostrum, ca stat unitar prin existența unui Parlament bicameral format din: Camera Deputaților și Senat, iar în statele federale prin existent a două categorii de autorități legislative și anume: un Parlament la nivelul federației, întotdeauna bicameral și un alt Parlament, la nivelul fiecărui stat component al federației.

În statele unionale, Parlamentul, ca autoritate legiuitoare, funcționeaza ca o structură pentru întreaga societate, legile pe care le adoptă sunt obligatorii pe întreg teritoriul național.

Puterea judecatorească functionează și este este structurată pe diferite paliere având autoritate judecătorească, competente teritoriale și materiale bine definite, între ele nu există raporturi de subodonare ierarhică, așa cum întâlnim în cazul puterii executive, ci doar raporturi de control judiciar, situație ce se regăsește în toate statele lumii.

Prin autoritățile sale este organizată la nivelul anumitor structuri teritoriale, județene, regiuni, sau la nivelul întregii țări, fiecare din aceste autorități având competențe stabilite prin lege organică. Cât privește puterea executivă (administrativă), datorită multiplelor competențe atribuite acesteia și a specificului ei de continuitate, de imposibilitate de inacțiune fără a fi prejudiciate interesele generale sau ale fiecarui cetățean, trebuie organizată după anumite principii, reguli.

Din această perspectivă, la nivelul statului, există interese ale întregii colectivități naționale, interese regionale, județene sau locale.

Această diversitate de interese impune unui stat, stabilirea modului de exercitare a autorității publice prin concentrarea întregii puteri de decizie la nivel central, ori prin transferal de competențe, de puteri, la nivelul colectivităților teritoriale. Aceste moduri de organizare a administrației în raport cu teritoriul este cunoscută sub denumirea de regimuri administrative.

Totuși fiecare stat din punct de vedere al organizării administrației publice stabilește două mari categorii de structure organizational edenumite autorități sau instituții publice, unele central, oiar altele teritoriale.

Autoritățile administrației centrale au competența teritorială la nivelul întregului teritoriu național, fie că aceasstă competență este una generală – situația Președintelui României și a Guvernului, fie o competență specializată sau de specialitate cum este cazul ministerelor, altor organe central care se constituie în administrația guvernamentală aflate sub diferite raporturi față de Guvern sau autoritățile administrației autonome centrale

În sistemul românesc de organizare, potrivit Constituței, avem patru categorii de autorități administrative centrale și anume: Instituția Șefului Statului – Președintele României; Instituția Guvernului și a ministerelor; autorități și organe care se află în raporturi de subordonare sau de autoritate față de Guvern; autorități administrative autonome.

Această structurare a administrației publice centrale se regăsește și la alte state și ea este impusă de necesitatea realizării sarcinilor statale, generale în raport cu specificul acestora, cu gradul de specializare foarte ridicat al unora dintre acestea.

Funcția publică

Referindu-ne la sistemul juridic național actual, conceptul de „funcție publică” presupune mai multe accepțiuni, accepțiuni ce determină, la modul general, o arie mult mai mare de cuprindere a persoanelor ce o exercită.

Ținând cont de acest lucru, în scopul indentificării sensului noțiune, se impune a se face apel, în principal, la circumstanțierile realizate de practica judiciară și de doctrina de drept administrativ, dar și de cea de drept al muncii.

Așadar, în încercarea de a oferi o definiție termenului, se poate susține că noțiunea de „funcție publică” poate îngoba totalitatea persoanelor supuse unui statut de drept public, dar și o parte din cele supuse unui statut de drept privat.

Departe de a avea un înțeles constant, termenul de „funcționar” desemnează “persoanele aflate în ipostaze diferite, în funcție de soluția reținută în legislația fiecărui stat, și care realizează activitatea fie cu titlu permanent, fie cu titlu temporar.

În literatura de specialitate, din perioada interbelică, funcția publică a fost definită ca reprezentând „complexul de puteri și competențe, conferite de lege, în mod temporar, uneia ori mai multor persoane fizice, în vederea satisfacerii unui interes general, scop în care a fost creată funcțiunea”.

De asemenea, se impune a fi remarcat faptul că, începând de la reglementările în vigoare, anterioar adoptării Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în literatura de specialitate românească funcția publică a fost definită drept “situația juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit”.

Privită dintr-o altă abordare, funcția publică este definită ca acea “grupare de atribuții, puteri, competențe, stabilite conform legii, în cadrul unui serviciu public înființat în scopul satisfacerii în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici numiți sau aleși în aceste funcții, a intereselor generale ale societății.

Mergând mai departe, funcția publică a mai fost definită și “drept complexul drepturilor și al obligațiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenței unei autorități publice, instituții publice sau regii autonome, de către persoane legal învestite.

Lato sensu, funcția publică este definită drept “o situație juridică predeterminată normativ, constituită dintr-un complex unitar de drepturi și obligații prin a căror realizare se înfăptuiește în mod specific competența unui organ de stat, exercitându-se puterea publică în conformitate cu atribuțiile ce revin autorităților respective ori drept situația juridică legal determinată a persoanei fizice învestită cu prerogative în realizarea competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

Totuși, în doctrină se consideră că noțiunea de ”funcție publică” presupune a fi analizată pornindu-se de la definiție, analiza realizându-se din mai multe perspective. Astfel, într-o primă accepțiune, autoritățile și instituțiile publice au atribuții necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor ce le revin, în conformitate cu care exercită competențe determinate, participând, în baza capacității juridice pe care o au, la raporturi juridice de autoritate în nume propriu.

Pornind de la această primă accepțiune, funcția publică se identifică cu conceptul de autoritate publică, ea înglobând persoanele învestite cu prerogative de funcție publică aflate în slujba autorităților care celor trei puteri în stat, respectiv parlamentari, miniștri, magistrați etc, dar și în cadrul altor autorități publice-judecătorii Curții Constituționale, Avocatul Poporului etc.

Într-o a doua accepțiune, funcția publică este definită prin raportare la autoritățile și instituțiile publice din sfera puterii executive.

În cadrul acestei perspective, funcția publică poate fi exercitată numai de persoane care dețin atribuții de putere publică, neinteresând tipul învestiturii, tipul autorității publice sau nivelul la care se exercită.

În cuprinsul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor public, funcția publică este definită ca “ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”.

În doctrină, definiția propusă termenului este următoarea: “funcția publică reprezintă situația juridică, constând dintr-un complex de drepturi și obligații legal determinate-prevăzute sau premise-prin care se realizează, de regulă, competența unei autorități publice, în regim de putere publică și în conformitate cu atribuțiile ce revin autorității în cauză”.

Înțelegerea definiției funcției publice presupune și înțelegerea trăsăturilor noțiunii de competență.

Astfel, se poate remarca că o primă trăsătură a funcției publice o reprezintă exercitarea de drepturi și obligații în realizarea competenței, aceste drepturi și obligații fiind stabilite unilateral, de către organele de stat, prin norme juridice.

Prof. Ilie Iovănaș remarca faptul că “fiind vorba de drepturi și obligații stabilite pe cale unilaterală, reiese că nu ne aflăm în prezența unei instituții a dreptului muncii, a contractului de muncă, care este un acord de voință al unității și persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci a unei instituții a dreptului public, fiind vorba de realizarea unui interes public”.

În al doilea rând, unii autori ai literaturii de specialitate au aderat la opinia potrivit căreia de aici se desprinde o altă trăsătur ce evocă faptul că “aceste drepturi și obligații sunt create și organizate în vederea realizării puterii publice, ca și competența însăși”.

Per a contrario, rezultă că “acele activități ale unor persoane ce fac parte dintr-un organ al statului, dar în săvârșirea cărora nu se realizează puterea de stat, nu constituie funcțiuni de stat.

Așa sunt mai ales activitățile tehnice direct productive care se întâlnesc în număr mai mare în întreprinderile de stat, dar există aproape în toate instituțiile de stat”

Alți autori ai literaturii de specialitate înțeleg instituirea funcției de stat nu numai pentru “realizarea puterii de stat”, ci și pentru “a concura la realizarea acesteia”

Însă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici s-a decis definirea noțiunii funcției publice: “Personalul din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice, care efectuează activități de secretariat, administrativ, protocol, gospodarire, întreținere-reparații și de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii”.

O a treia trăsătura a funcției publice o reprezintă continuitatea.

Literatura de specialitate a evidențiat faptul că nu trebuie confundată funcția de stat cu însăși realizarea ei, deoarece, continuitatea funcției presupune existența drepturilor și obligațiilor atât timp cât există competența pe care funcția o realizează.

Din definiția oferită, de diferiți autori, funcției publice, reiese că persoanele învestite cu realizarea funcției, intră într-un complex de raporturi juridice, complex ce se stabilește între ei și organul care l-a învestit.

De fapt, acest raport juridic complex presupune două raporturi juridice concrete, care se află într-o legătură strânsă.

Mergând în aceași ordine de idei se va constata că titularul funcției publice este pe de o pate, subiect subordonat într-un raport juridic de autoritate, de drept constituțional sau de drept administrativ, față de organul care l-a investit, iar pe de altă parte, subiect supraordonat într-un raport de autoritate, de drept administrativ față de terți.

O ultimă trăsătură a funcției publice, pe care dorim a o sublinia, presupune că, din definiție, reiese că funcțiile publice pot fi îndeplinite și persoane fizice care nu sunt încadrate în muncă într-un organ de stat, în general, al administrației publice, în particular.

Aici este vorba de persoanele private care, prin autorizare, sunt învestite, în condițiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de putere publică, cum este cazul instituirii unei comisii, ca organ de sprijin a unei autorități sau desemnarea, ca președinte ori ca membri, a reprezentanților unor organizații neguvernamentale sau situația unui împuternicit al primarului în materie de contravenții, împuternicit care nu face parte dintre funcționarii consiliului local.

Toate aceste persoane, care sunt asimilate funcționarilor publici îndeplinind prerogative de putere delegate, de unde și categoria actelor administrative prin delegație, nu trebuie confundate cu persoanele care sunt chemate pentru îndeplinirea unui singur fapt determinat dinainte, cum ar fi efectuarea unei expertize, pe care literatura de specialitate nu-i consideră în funcții publice, chiar dacă prin ceea ce fac contribuie la realizarea atribuțiilor unui organ de stat.

1.3. Definiția conceptulului de funcționar public și clasificările funționarilor publici

Legiuitorul definește funcționarul public ca fiind „persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică. Persoana care a fost eliberată din funcția publică și se află în corpul de rezervă al funcționarilor publici, își păstrează calitatea de funcționar public”.

Astfel, ținând cont de definiția oferită, titularul unei funcții publice poartă denumirea funcționar public.

În literatura de specialitate se consideră că noțiunea de funcționar public desemnează “persoana fizică legal învestită prin numire într-o funcție publică din structura unei autorități publice în scopul îndeplinirii competențelor acesteia.”

Intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici a însemnat un pas evolutiv în sistemul democtratic românesc.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 188/1999 îl reprezintă regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu.

Modificarea art. 1 alin. (1) nu acoperă obiectul de reglementare al acestei legi.

Prin statuarea expresă legea nu și-a propus reglementarea exclusivă a raporturilor dintre funcționarii publici și stat. Acesta este motivul pentru care obiectul de reglementare al legii îl constituie “determinarea statutului juridic al funcționarului public, organizarea funcției publice și raporturile juridice dintre funcționarii publici și stat sau colectivitățile locale prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale.”

Unii autori ai literaturii de specialitate consideră că sintagma „administrația publică locală” nu este adecvată pentru definirea dată în art. 1 alin. (1) și asta datorită faptului că prin aceasta se desemnează activitatea pe care o desfășoară autoritățile create pe baza principiului autonomiei locale, respectiv primar și consiliul local. Formularea exactă ar fi aceea de „colectivitate”, aceasta subliniind în mod clar ce a avut în vedere legiuitorul când a elaborat textul.

Scopul reglementării, exprimat în art. 1 alin. (2), constă în asigurarea, în conformitate cu dispozițiile legale, a „ serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient și imparțial, în interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală”.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCȚIONARILOR PUBLIC

2.1. Noțiunea de răspundere juridică

Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată, pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă. Ea este întotdeauna legală, de ordin normativ, întrucât nimeni nu-și poate face dreptate singur. În acest fel, există garanții ferme că scopul răspunderii, acela de a conserva sistemul realității sociale, se poate realiza.

Desfășurarea normală a vieții sociale impune respectarea unor norme de conduită, care sunt de natură diferită, nici o persoană neputând încălca drepturile altei persoane. Aceste norme elementare de conduită nu sunt circumscrise exclusiv la raporturile juridice, ci este un foarte vechi precept, cunoscut ca o regulă generală de comportare, încă din cele mai îndepărtate vremuri și la cele mai diferite comunități și orânduiri sociale.

Răspunderea juridică poate fi definită ca „un complex de drepturi și obligații conexe care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice”.

Prin răspunderea juridică s-a urmărit la început pedepsirea făptașului, iar ulterior restabilirea în folosul victimei a situației anterioare producerii vătămării.

Prin urmare răspunderea juridică nu poate fi confundată cu sancțiunea juridică, care este consecința finală a antrenării răspunderii juridice.

Referindu-ne la răspunderea juridică, putem observa marea diversitate sub care aceasta se poate manifesta, existând o răspundere civilă, o răspundere penală, o răspundere administrativă, o răspundere disciplinară, precum și alte feluri de răspundere, specifice diferitelor ramuri de drept.

Caracteristicile răspunderii juridice:

a) are ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept.

b) Este legată în mod direct de activitatea exclusivă a unor organe de stat competente

c) Este o răspundere general-obligatorie, promptă și mai eficientă decât celelalte forme ale răspunderii sociale

d) Consecințele răspunderii juridice pot fi deosebit de grave, antrenând sancțiuni privative de libertate sau, în unele sisteme de drept, mergându-se până la pedeapsa capitală.

e) În stabilirea răspunderii și vinovăției se împletesc atât evaluările de ordin strict juridic, cât și cele de ordin moral, de echitate, umanitarism

Răspunderea juridică, dincolo de formele concrete pe care le cunoaște, dispune de un fond de reguli comune, de o seamă de principii generale, valabile pentru toate aceste forme, indiferent de particularitățile fiecăreia dintre ele. Întocmai ca principiile generale ale dreptului, principiile răspunderii juridice joacă un rol călăuzitor pentru instituția răspunderii juridice și pentru răspunderea juridică privită ca fenomen. Aceste principii generale care guvernează răspunderea juridică sunt caracterizate ca expresii ale unor caracteristici comune tuturor formelor de răspundere juridică.

2.2. Responsabilitatea și răspunderea juridică a funcționarului public

În literatura de specialitate, la o analiză mai aprofundată, se face distincție între noțiunile de răspundere și responsabilitate. Aceasta din urmă constă într-o activitate pe care autorul ei o efectuează din inițiativă proprie „și în cunoștință de cauză, pe baza alegerii obiectului dintre mai multe situații posibile.” Responsabilității îi corespunde semnificația „de asumare conștientă și deliberată, în fața colectivității și a propriei conștiințe, a unei atitudini active și militante față de colectivitate, a grijii pentru succesul sau riscul, rezultatul și eficiența, consecințele și valoarea activității pe care agentul o desfășoară sau o conduce în beneficiul colectivității din care face parte și care este afectată de rezultatul acestei acțiuni.” În această ordine de ideii, răspunderii îi este atribuită o altă semnificație, constiuind un raport între autorul acțiunii și societatea din care face parte, adică un raport între faptuitor și autoritatea colectivității. Acest raport, spre deosebire de cel instituit în cazul responsabilității, nu implică latura internă a agentului, nu constă în instituirea lui în mod „voit și interesat”, ci se instituie ca un fenomen exterior atribuit de „autoritatea colectivă” și pe care agentul îl suportă și acceptă ca o obligație.

Într-o altă opinie se susține că între obligație, ca atitudine angajată și precizată prin norma de drept, și responsabilitate se stabilește o diferență rezultată din faptul că, în cazul responsabilității „persoana se simte răspunzătoare și pentru consecințele faptelor ce nu sunt impuse ca o obligație printr-o normă, un ordin, o lege.” Potrivit acestei concepții, termenii de responsabilitate și răspundere se completează unul pe altul, „responsabilitatea nu exclude răspunderea, dar nici nu se reduce la ea, după cum nici răspunderea nu exclude responsabilitatea, dar nici nu o implică cu necesitate.” Tot în vederea stabilirii unei deosebirii între noțiunile de responsabilitate și răspundere, responsabilitatea este considerată a fi o răspundere în abstract, o vocație la răspundere, iar răspunderea concretă, stabilită după o anumită procedură cuprinsă în normele de drept „ de către autoritatea competentă care stabilește sancțiunea, dispune restabilirea situației anterioare, luarea măsurilor de siguranță și fixarea valorii daunelor.”

Problematica răspunderii juridice prezintă un cadru mai vast al raportului dintre individ și colectivitate, dintre libertate și autoritate, fiind evidențiată aici și esența dreptului comunității statale de a impune obligații și de a aplica sancțiuni cetățenilor. Drept urmare, în vederea fundamentării unei teorii generale a răspunderii juridice, sunt necesare a fi luate în considerare „sensul politicii legislative a statului”, normele de drept existente în stat, „dinamica relațiilor sociale, gradul de dezvoltare a conștiinței cetățenești, precum și nevoile jurisprudenței.”

Instituția de drept a răspunderii juridice reprezintă un sistem complex de norme juridice grupate astfel: a) norme juridice referitoare la conduita ilicită; b) norme juridice referitoare la condițiile care trebuie sau nu îndeplinite; c) norme juridice referitoare la sancțiuni și d) norme juridice referitoare la procedură. „Prin intermediul răspunderii juridice sistemul social juridic se autoreglează ”, consfințind fapta ilicită care cauzează dezordinea și pedepsindu-l pe autorul acesteia. Fiind o formă a răspunderii sociale, răspunderea juridică s-a consacrat prin încălcarea normelor de drept prin așa-numita faptă ilicită, sancționarea celui vinovat în vederea restabilirii ordinii de drept anterioare săvârșirii faptei. Astfel, răspunderea urmărește restabilirea ordinii normative încălcate, precum și condamnarea faptei negative și pedepsirea autorului acesteia.

În dreptul administrativ, responsabilitatea a fost conturată diferit, în funcție de opțiunile autorilor și înțelegerea răspunderii juridice în general. În mod tradițional răspunderea administrativă a fost consacrată ca „formă a răspunderii juridice ce constă în aplicarea sancțiunilor contravenționale persoanelor vinovate de încălcarea dispozițiilor care prevăd și sancționează contravențiile, iar celelalte măsuri de constrângere administrativă conturează sfera executării silite.” În acest sens răspunderea administrativă este identificată cu răspunderea contravențională. Această opinie a fost criticată în considerația faptului că se bazează pe o „înțelegere simplistă, rigidă a raportului dintre ramurile de drept și formele răspunderii juridice.”

În completarea acestui argument, se mai adaugă și motivul inexistenței „unei teorii a răspunderii în doctrina administrativă interbelică din țara noastră.” Făcând referire la opiniile doctrinare, și implicit la răspunderea administrativă, este de precizat faptul că noțiunea de răspundere administrativă nu este acceptată de către întreaga noastră doctrină. Răspunderea administrativă constituie o formă eficientă de sancționare a abaterilor de la lege prin activ și simplu în care este provocată și este aplicată, în comparație cu alte forme de răspundere juridică. Cuprinsul ei este unul foarte vast datorat numeroaselor reglementări referitoare la abaterile administrative care por fi săvârșite de o gamă vastă de subiecte de drept, dar și de faptele de natură penală al căror pericol social este unul scăzut, iar frecvența lor se micșorează continuu, trecând din sfera ilicitului infracțional, în sfera abaterilor administrative.

Concluzionând cele afirmate mai sus, responsabilitatea și răspunderea în dreptul administrativ românesc se caracterizează și în același timp diferențiază între ele prin următoarele:

Prin instituția juridică a responsabilității se instituie răspunderea persoanelor de drept public pentru actele sau faptele ilicite ce le înfăptuiesc (personal sau prin alte persoane) în elaborarea, organizarea și executarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii. Prin aceasta legiuitorul desemnează persoana de drept public ca fiind potențial responsabilă pentru întreaga activitate;

Răspunderea juridică constituie răspunderea concretă a pesoanei fizice sau juridice ce este stabilită în cadrul unei proceduri prevăzute de lege, prin intermediul organului competent și se concretizează în aplicarea unei sancțiunii, înlăturarea stării de fapt ilicite prin anularea actului ilicit, fiind totodată stabilită și situația de fapt anterioară și reparat prejudiciul cauzat;

Prin urmare, în definirea și determinarea acestor două noțiunii trebuie luate în considerare elementele necesare, și anume: particularitatea lor în comparație cu sfera generală a acestora în dreptul comun; fundamentul responsabilității și răspunderii administrative care se găsește în normele de drept administrativ, respectiv Constituția, legile și actele normative emise de către autoritățile publice abilitate; constatarea faptului că apariția lor se datorează existenței unui fapt ilicit; principiile specifice responsabilității și răspunderii administrative – subordonarea ierarhică, preponderența interesului public general, înfăptuirea necondiționată a servicului public, celeritatea actului administrativ, echivalența între responsabilitate și competență, epuizarea căilor administrative pentru a se ajunge la preschimbarea responsabilității în răspundere, stabilirea unilaterală pe baza și în executarea legii a condițiilor responsabilității și răspunderii juridice de drept administrativ.

2.3. Principiile răspunderii juridice

Principiile răspunderii își propun să explice rațiunea existenței valorilor sociale conservate de normele ce compun această instituție. Ele au valoare explicativă, conținînd temeiurile existenței, evoluției și transformării normelor răspunderii de-a lungul evoluției societății. Principiile răspunderii sunt expresia juridică a fundamentelor vieții sociale, fiindcă ele sunt acele concepte ce orientează restabilirea corectă a normelor încălcate.

La baza răspunderii juridice stau o seamă de principii dintre care amintim:

Principiul legalității a fost formulat inițial în ramura penală sub forma adagiului nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege.

Astăzi principiul are valoare constituțională și este valabil în toate ramurile de drept. Datorită faptului că infracțiunea este o faptă periculoasă, ea trebuie expres prevăzută de lege, pentru a o deosebi de celelalte fapte ale omului și pentru a determina prevenirea săvârșirii ei.

Aceasta este, fără îndoială, o cerință de ordin principal, deoarece numai legea este în măsură să aprecieze care fapte intră într-o asemenea categorie, în baza valorilor ce urmează a fi apărate, în așa mod se elimină arbitrariul în aprecierea și calificarea faptelor, atrăgându-se atenția asupra conduitei pe care oamenii trebuie să o urmeze.

Principiul răspunderii subiective sau principiul răspunderii pentru faptele săvârșite cu vinovăție constă în aceea că nimeni nu răspunde decât dacă i se impută și i se dovedește o greșeală și numai în limitele vinovăției sale. Respectarea acestui principiu contribuie în mod esențial la realizarea scopului educativ al răspunderii juridice.

Principiul răspunderii personale se referă la faptul că, de principiu, fiecare răspunde doar pentru fapta sa. Cu toate acestea, în ramura civilă s-a instituit atât o răspundere pentru fapta altuia, cât și una pentru fapta animalelor sau a edificiilor.

Conform prezumției de nevinovăție nimeni nu poate fi tras la răspundere juridică, nimănui nu i se poate aplica o sancțiune până când nu i se dovedește vinovăția. Prezumția de nevinovăție este o prezumție relativă ce poate fi răsturnată prin proba contrarie.

Aceasta prezumție se concretizează, din punct de vedere procedural, în faptul că sarcina probei incumbă celui ce acuză, într-un sens larg sau reclamantului, procurorului, părții vătămate, în funcție de ramura de drept avută în vedere.

Principiul răspunderii personale cere ca răspunderea juridică să fie strict legată de persoana care a produs fapta ilicită; proporțiile răspunderii se stabilesc după circumstanțele personale ale autorului faptei.

Chiar și atunci când, în funcție de situație, răspunderea derivă și din fapta altuia ori din acea produsă solidar cu altul, ea se circumscrie numai pentru ceea ce a săvârșit autorul, pe baza evaluării împrejurărilor obiective și subiective care au marcat autorul faptei ilicite, împrejurări proprii atît momentului săvârșirii faptului, cât și a celuia a stabilirii sancțiunii.

Acest principiu presupune că persoana va răspunde personal pentru fapta sa, adică este de neconceput răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea în grup. Astfel, pentru încălcarea comisă persoana trebuie să suporte singură răspunderea, adică pedeapsa.

Principiul justeței sancțiunii sau al proporționalizării sancțiunii cu fapta, cu rezultatul ei, precum si cu gradul de vinovăție al autorului faptei reprezintă un alt principiu comun tuturor formelor de răspundere juridică.

Principiul conform căruia unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare se refera la aceea că nimeni nu poate fi sancționat de două ori pentru aceeași faptă (non bis in idem ). Se admite însă cumulul formelor răspunderii juridice în cazul în care prin aceeași fapta sunt încălcate mai multe norme juridice.

Astfel, daca un salariat, aflat în exercițiul atribuțiunilor de serviciu, săvârșește o infracțiune, el va trebui sa suporte, pe lângă pedeapsa penală corespunzătoare infracțiunii săvârșite, și o sancțiune civilă patrimonială, corespunzătoare obligației de reparare a prejudiciului produs prin infracțiune, precum și o altă sancțiune disciplinară specifică normei de drept încălcate prin neîndeplinirea întocmai a atribuțiunilor de serviciu.

Principiul celerității tragerii la răspundere pornește de la ideea că momentul aplicării sancțiunii trebuie să fie cât mai apropiat de cel al săvârșirii faptei, pentru ca să se producă efectul sancționator, și mai cu seama efectul preventiv al tragerii la răspundere juridică.

Scopul aplicării sancțiunii constă in repararea, pe cât posibil, a prejudiciului suferit, dar și în prevenirea unor noi încălcări a normelor juridice de către autorul faptei – prevenția individuală – sau de către alte persoane – prevenția generală.

2.4. Formele de răspundere juridică aplicabile funcționarului public

În prezent, pentru răspunderea juridică a funcționarilor publici, sediul materiei îl reprezintă Capitolul VIII din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată. Specificul răspunderii juridice a funcționarilor publici este dat de conjunctura locului, timpului și modului de săvârșire a faptului ilicit, dar și de calificarea subiectului-activ din punct de vedere al săvârșirii faptei și subiectul pasiv din punct de vederea al răspunderii juridice, acestora cerându-li-se calitatea de funcționari într-un serviciu public. În literatura de specialitate, în perioada interbelică se facea deosebire între greșelile de serviciu. Astfel, existau greșeli realizate cu intenția de îndeplini datoriile de serviciu dar care produceau un prejudiciu particularului. În această situație este inclus exemplul rătăcirii unei cereri/adrese sau comunicarea/îndreptarea lor spre o autoritate necompetentă. Cealaltă categorie de greșeli se referă tot la greșelile personale de serviciu, dar cele săvârșite cu intenția directă de a cauza un prejudiciu, de a încălca atribuțiile respectiv îndatoririle de serviciu. Aici poate fi încadrat exemplul reținerii nejustificate a unei cereri depuse de petiționar cu intenția ca aceasta să nu fie rezolvată.

Răspunderea juridică a autorităților administrației publice survine în situația producerii unor daune cetățenilor datorate inactivității, tăcerii, faptelor sau operațiunilor materiale ori actelor ilegale ale funcționarilor autorităților respective. Privitor la răspunderea Guvernului, Constituția României face precizări în acest sens, mai exact la răspunderea penală a membrilor Guvernului, cazurile și pedepsele aplicabile acestora, incidentă fiind aici și Legea nr. 115/1999 privind rResponsabilitatea ministerială. O prevedere expresă cu privire la natura juridică a formelor de răspundere ale autorităților administrației publice locale nu este cuprinsă în Constituția țării, fiind totuși prevăzute în Legea nr.215/2001, Legea administrației publice locale, arătându-se faptul că, „Primarii, primarul general al municipiului București, președinții consiliilor județene, consilierii și funcționarii din serviciile locale și județene răspund, după caz, material, civil, administrativ sau penal, pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor care le revin”.

Autoritățile administrației publice au obligația de a repara paguba cauzată, această fundamentarea juridică fiind conținută în trei teorii juridice constituite, și anume: teoria echității și egalității, teoria riscului, teoria relei funcționări, teorii care au apărut ca rezultat al raporturilor de drept public existente între cetățeni și autoritățile adminitrației publice. Specific dreptului public, în acest sens fiind vorba de o răspundere patrimonială, este de precizat faptul că răspunderea autorităților administrației publice „este cu precădere o răspundere primară, directă, nemijlocită”, iar identificare funcționarului public care a săvârșit abaterea nu este absolut necesară, în comparație cu dreptul civil unde funcționarului îi revine răspunderea directă și nemijlocită. În dreptul administrativ este obligatoriu întrunirea condițiilor care atrag răspunderea, respectiv existența abaterii și culpa autorității administrației publice, aceasta constituind regula în această materie. În acest sens, este de precizat faptul că, în final, răspunderea revine funcționarului culpabil de săvârșirea faptei ilicite. Actele sau faptele nelegale culpabile ce constituie acte administrative sunt reglementate atât în dreptul administrativ cât și în Constituție, fiind stabilite drepturile persoanelor vătămate prin actele unei autorități publice.

În acest sens și Legea 554/2004, Legea contenciosului administrativ, prevede că: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Se poate adresa instantei de contencios administrativ și persoana vătămata într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.”

Astfel, dreptului persoanei vătămate de a se adresa autorității în cauză îi corespunde obligația autorității la repararea pagubei, iar dreptul persoanei vătămate de a apela la instațele judecătorești se concretizează în aceea că, potrivit legii, controlul judiciar asupra actelor juridice ale autorităților administrației publice este unul necesar, în același timp instanțele având obligația și competența judecării cererilor celor vătămați .

Orice răspundere juridică intervine doar atunci când s-a comis o anumită formă de ilicit, adică atunci când a fost săvârșită o faptă care încalcă o regulă de drept. În contextul dreptului administrativ, o astfel de faptă poartă denumirea de ilicit administrativ. Luând în considerare fapta comisă și consecințele acesteia, s-au identificat trei mari forme de răspundere specifice dreptului administrativ:

Înfăptuirea ilicitului administrativ propriu-zis, denumit abatere disciplinară, cauzează intervenția răspunderii disciplinare.

O altă formă a ilicitul administrativ, denumită contravenție, determină intervenția unei alte forme de răspunderii administrative și anume răspunderea contravențională.

Săvârșirea ilicitului cauzator de prejudicii materiale sau morale atrage răspunderea administrativ patrimonială.

În acest context, s-a făcut referire la prejudicii morale și materiale, având în vedere faptul că Legea conteciosului administrativ nr. 554/2004 prevede posibilitatea ca acțiunea reclamantului să vizeze atât solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite, cât și repararea prejudiciilor de ordin moral suferite de reclamant.

Legea prevede dreptul persoanelor vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim al acestora, de a se adresa instanțelor judecătorești, în limitele și condițiile prevăzute de lege, împotriva autorității publice sau instituției publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau un interes legitim al persoanelor.

Săvârșirea unei fapte antisociale poate antrena una sau mai multe forme de răspundere, în raport cu consecințele faptei respective. Pentru a exista o răspundere juridică, fapta săvârșită trebuie să fie incriminată de o normă juridică, iar săvârșirea faptei trebuie să fie făcută cu vinovăție. De asemenea, este necesar existența unui raport cauzal între fapta comisă și urmările antisociale provocate. Faptelor antisociale săvârșite le sunt stabilite anumite forme de răspundere juridică, în funcție de voința și interesele celor aflați la conducerea statului în acel moment, fiind luate în considerare și importanța valorilor sociale ocrotite prin norma de drept încălcată.

CAPITOLUL III
RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

3.1. Aspecte generale privind deontologia funcționarului public

În cadrul literaturii de specialitate conceptul de „deontologie” a fost definită atât din punct de vedere etimologic, cât și sub aspectul obiectului său de cercetare.

Astfel, din punct de vedere etimologic, cuvântul ,”deontologie” provine din limba greacă de la cuvintele grecești deon, deontos, care înseamnă “ceea ce se cuvine” și logos, care înseamnă știință.

În încercarea de a defini conceptul de deontologie acesta reprezintă “ansamblul normelor care conturează un anumit comportament profesional și privat”.

Ținând cont de faptul că această știință înglobează atât norme care sancționează comportamentul diferitelor categorii profesionale, dar și norme ce privesc comportamentul privat și care nu sunt sancționate prin norme juridice, în literatura de specialitate s-a susținut că deontologia se află “la granița dinte drept și morală.

Așadar, deontologia funcționarului public poate fi definită ca fiind ansamblul normelor care guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public.

Unii autori consideră că deontologia ar trebui să se regăsească în toate formele de exprimare a individului.

Așa cum s-a exprimat în doctrina dreptului administrativ, “deontologia funcționarilor publici naționali prezintă specificul ca ei acționează în numele puterii publice, că ei reprezintă instrumentul de a voi și de a acționa al autorității.

În ceea ce privește morala, ea „are tangență cu comportamentul omului în sfera producței materiale și operațiilor economice, în creația spirituală și activitatea științifico-cognitivă, în relațiile cu semenii și cu sine însuși”.

Ideea de deontologie trebuie să se regăsească în toate formele și nivelele de exprimare ale existenței individului.

În epoca modernă, meritul istoric al eticii constă în a evidenția două moduri de existeță a moralei, ca o conștiință morală și ca o practică morală.

Una din dorințele legiuitorului la nivelul anilor 1990 a fost aceea de a elabora nu numai un Statut al funcționarilor publici, adică o lege care să contureze, din punct de vedere juridic, funcția publică și pe cei care o exercită, ci și un Cod de conduită a funcționarilor publici, în care să se regăsească principalele regulite de natură deontologică specifice funcționarilor publici.

La nivel internațional speciașiștii acceptă definiția potrivit căreia codul etic reprezintă „un document scris ce enunță și enumeră valorile, normele și tipurile de conduită, pe care o anumită întreprindere, instituție, dorește să le vadă aplicate atât în interior cât și în exterior."

În ceea ce privește Statutul, era necesar ca acesta să fi adoptat prin lege, legea fundamentală, precizând expres acest lucru.

Însă, deși în cuprinsul legii fundamentale nu există o asemenea dispoziție în ceea ce privește Codul de conduită, în legislația noastră s-a stabilit că, și acesta din urmă, să fie aprobat prin lege, ceea ce subliniează importanța juridică a unor norme de natură deontologică.

În acest mod, distincția dintre drept și morală a fost vizibil atenuat acest lucu reieșind din chiar conținutul Codului de conduită, care prevede că încălcarea normelor sale atrage sancțiuni juridice specifice uneia din formele de răspundere care pot interveni în funcție de fapta săvârșită.

Granița dintre morală și drept își pierde astfel din rigiditate, ceea ce este un câștig nu numai pentru cei care exercită diferite funcții, dar și pentru cei în raport sau în beneficiul cărora se exercită aceste funcții.

3.2. Noțiunea de răspundere disciplinară a funcționarului public

Răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare, a cărei definiție legală constă în încălcare cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională civică prevăzute de lege. Astfel că, răspunderea juridică a funcționarului public se poate angaja doar dacă acesta nu a respectat prevederile legale și procedurile administrative aplicabile autorității sau instituției publice în care acesta își desfășoară activitatea. În concepția lui Antonie Iorgovan, răspunderea administrativ- disciplinară este acea situație juridică compusă din ansamblul de drepturi și obligații corelative, conținute în raporturile juridice sancționatorii, consfințite, de regulă, între un organ al administrației publice sau un funcționar public, după caz, pe de o parte, și autorul abaterii administrative (autorul putând fi o persoană fizică, un funcționar public, un organ de stat, o structură nestatală), pe de altă parte, situație juridică ce nu este „contravenționalizată”.

Fundamentul obiectiv al acestei forme de răspundere îl constituie abaterea administrativă care nu are caracter contravențional, adică abaterea disciplinară. Aceasta poate consta, fie în încălcarea normelor de drept administrativ, fie în încălcarea normelor de drept penal (încălcări care prezintă un pericol social redus, fapt concretizat și justificat și prin faptul că Noul Cod Penal prevede aplicarea sancțiunilor de drept administrativ). În raport de consecințe, săvârșirea unei fapte antisociale poate antrena o singură formă de răspundere sau mai multe forme. De exemplu, dacă prin săvârșirea unei infracțiunii sunt cauzate și pagube materiale, alături de răspunderea administrativă va interveni și o răspundere civilă. De asemenea, există și circumstanțe care atrag răspunderea administrativă, chiar dacă suntem în absența existenței unei contravenții, exemplificând prin dobânzile și penalitățile aplicate pentru neplata la termen a taxelor și a impozitelor, sau anularea unei autorizații în cazul încălcării anumitor dispoziții legale.

Pentru a clarifica natura juridică a răspunderii disciplinare a funcționarilor publici este necesar să analizez natura juridică a raportului juridic ce ia ființă între Stat, ca autoritate administrativă, pe de o parte, și funcționar public, pe de altă parte.

Astfel, răspunderea disciplinară a funcționarilor publici este întâlnită doar în raportul de drept administrativ, sub forma raportului de subordonare ierarhică. În acest sens sunt luate în considerare doar acele raporturi juridice care se creează în procesul de organizare a executării și de executare în concret a legii, având la bază principiul subordonării ierarhice.

În situațiile cele mai frecvente, abaterea disciplinară se referă la neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a „îndatoririlor de serviciu” ale părții subordonate în raporturile de drept administrativ. Prin „îndatorire de serviciu” se înțelege tot ceea ce este în sarcina unui funcționar public (totalitatea obligațiilor) potrivit normelor legale care reglementează funcția ocupată de acesta (legi, regulamente, hotărâri ale Guvernului, instrucțiuni). Unele dintre acestea stabilesc obligații cu caracter general, obligații ce revin tuturor funcționarilor, iar altele prevăd îndatoriri specifice unei anumite categorii de funcționari, sau pentru fiecare categorie de funcționari în parte. S-a hotărât că dispoziția dată de organul ierarhic superior unui funcționar public, dispoziție care își are temeiul în prevederile legale și care intră în competența celui ce o dispune, reprezintă o îndatorire de serviciu pentru cel subordonat.

Potrivit art. 45 alin. (1)-(3) Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, în cadrul exercitării funcției ocupate, funcționarul public răspunde atât în vederea îndeplinirii atribuțiilor specifice funcției, cât și pentru atribuțiile ce îi sunt delegate, fiind obligat să se conformeze dispozițiilor primite de la superiorii ierarhici, cu excepția cazului în care dispoziția emisă este vădit ilegală, această situație constituind un motiv de refuz (formulat în scris) al îndeplinirii dispoziției de către funcționar. În alte situații, acesta din urmă, dând dovadă de pasivitate poate omite efectuarea obligațiilor ce îi revin, omisiunea fiind una totală, atunci când nu sunt îndeplinite în întregime, sau poate fi vorba și de o omisiune parțială, când funcționarul își îndeplinește funcțiile doar în parte.

În ceea ce privește drepturile și îndatoririle funcționarilor publici, art. 43 din Legea funcționarilor publici, alin. (1) si alin. (3) prevede faptul că „Funcționarii publici au obligația să își îndeplinescă cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici.” De asemenea, au obligația de a respecta normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege.

Principii generale care guvernează răspunderea disciplinară a funcționarului public

Răspunderea disciplinară a funcționarilor publici, ca orice altă formă a răspunderii juridice, îndeplinește un rol secundar în sistemul dreptului public, aceasta intervine în momentul când sunt încălcate normele de conduită de persoanele cărora li se adresează.

Principiile generale care guvernează regimul răspunderii disciplinare a funcționarilor publici, au fost identificate în cadrul art.19 al H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină: prezumția de nevinovăție; garantarea dreptului la apărare; contradictorialitatea; proporționalitatea; legalitatea sancțiunii; unicitatea sancțiunii; celeritatea procedurii; obligativitatea opiniei, conform căruia fiecare membru al comisiei are obligația să se pronunțe pentru fiecare sesizare aflată pe rolul comisiei.

Prezunția de nevinovăție apare în numeroare documente de drept internațional: în art.11 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, în art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului (1959), în art. 14 al Pactului internațional asupra drepturilor civile si politice (1966), dar și în legislația românească: în art.23 alin. 11 al Constituției României, în art. 4 al Codului de procedură penală, care implică o presupunere că o persoană (funcționarul public) este considerată nevinovată până la proba contrarie, având scopul de a proteja persoana împotriva măsurilor abuzive prin garantarea libertății individuale, evitarea riscurilor, stimularea căutarii adevarului în activitatea judiciară, până la stabilirea vinovăției acesteia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

            Prezumția de nevinovăție trebuie privită în stransă legatură și cu principiul legalității.

            Prezumtia de nevinovatie este strans legata si de aflarea adevarului si dovedirea corecta a împrejurărilor de fapt ale cauzei, în așa fel încat vinovăția să fie stabilită cu certitudine.

            Cu tot principiul prezumției de nevinovăție, spiritul de dreptate si justitie impune ca odată vinovăția stabilită, sancțiunile să fie aplicate cu toată fermitatea si severitatea, în raport de gravitatea faptelor săvârsite.

Funcționarii publici beneficiază, conform legii, în exercitarea atribuțiilor de protecția legii, autoritățile sau instituțiile publice fiind obligate să asigure protecția funcționarului public împotriva amenințărilor, faptelor de ultraj, violențelor cărora le-ar putea fi victima în exercitarea funcției publice sau în legatura cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituția publică va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii. Deci funcționarului public i se permite dreptul de a fi autiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa, de a fi asistat de un apărător sau un reprezentat.

În temeiul principiului contradictorialității părțile pot să formuleze cereri, să propună și să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului. Deci, contradictorialitatea permite părților în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor sau apărărilor lor în cursul desfășurării procesului avand dreptul de a discuta și combate susținerile făcute de fiecare dintre ele, precum și de a-și expuse punctul de vedere asupra motivelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărari legale.

În baza principiului proporționalității orice măsură luată trebuie să fie necesară și potrivită pentru scopul urmărit (legitima apărare, excesul de putere) oferind o protecție considerabilă funcționarului public. Principiul proporționalității presupune ca acțiunea administrativă să decurgă, proporțional, cu obiectivul urmărit, și respectiv cu finalizarea pe cale legala, neprivând cetățenii de nici un aspect care să faciliteze atingerea scopului propus și corect din punct de vedere legal.  Se afla în strânsă legătură cu rezonabilul. Astfel trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanțele săvârșirii acesteia și sancțiunea disciplinară propusă a fi aplicată.         

Stricta respectare a legilor, a actelor juridice în activitatea organelor de stat, respectiv în activitatea executivă este impusă de principiul legalității. Astfel încălcarea legalității de către administrația publică, prevede atât sancționarea activității ilegale cât și a funcționarului public, ca autor al producerii acestei ilegalități, care poate răspunde atât disciplinar, contravențional sau penal, în funcție de gravitatea abaterii săvârșite, cât și patrimonial sau material, dacă fapta ilicită a cauzat prejudicii materiale. Conform principiului legalității sancțiunii comisia de disciplină nu poate propune decat sancțiunile disciplinare prevazute de lege.

Cu toate că unicitatea sancțiunii presupune că pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancțiune disciplinară, în toate ramurile dreptului, inclusiv în dreptul civil și administrativ, caracterul unitar nu impune o unitate în ceea ce privește regimul sancționator aplicabil actelor juridice, întrucât nici un principiu de drept nu interzice consacrarea unor sancțiuni proprii, în unele ramuri de drept, asigurându-se astfel o apărare puternică. Spre deosebire de celelalte statute (coduri) ale funcționarilor publici existente din anul 1923 în Romȃnia, se constată că actuala reglementare introduce elementul de vinovație pentru ȋncălcarea ȋndatoririlor de serviciu și reglemntează și alte forme de răspundere, ȋn afara celei specifice dreptului administrativ.

Astfel dupa cum se poate observa, legea stabilește patru forme de răspundere aplicabile funcționarilor publici. Aceste forme nu se exclud între ele, se arată ȋn doctrina recentă, ele putȃnd fi aplicabile concomitent dacă fapta comisă ȋntruneste, ȋn acelasi timp, condițiile unor forme diferite de răspundere juridică. Deci, funcționarul public poate să fie sancționat cu sancțiuni specifice fiecărei forme de răspundere. Ceea ce, principal este interzis, nu reprezintă decat aplicarea a doua sancțiuni de aceeași natură juridică pentru aceeași faptă. Expresia ,,raspundere civilă” are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. Aceasta este ȋnsa o instituție a dreptului administrativ, atunci cand paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat ilegal de catre instanța de contencios administrativ, fiind vorba de o răspundere administrativ patrimonială, specifică dreptului administrativ. Poate fi identificată ȋnsa si ca o instituție a dreptului civil, atunci cȃnd paguba a fost produsă printr-o faptă plasată ȋn afara atribuțiilor de serviciu, un delict civil ori printr-o infracțiune, fiind vorba de latura civilă a procesului penal.

         Celeritatea procedurii presupune obligația comisiei de disciplină de a proceda fară întarziere la soluționarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate si a regulilor prevazute de lege.

Potrivit celor prezentate, răspunderea disciplinară este o răspundere de drept public, deosebindu-se de răspunderea salariatului, aceasta ,,se angajează numai pentru o abatere de la disciplina de serviciu care poate fi unică sau în concurs cu o faptă penlă sau civilă, aplicându-se numai după o procedură specială, prevăzută de lege, intervine numai dacă există o cauză care să o înlăture, se angajează pentru încălcarea atribuțiilor funcționarului public sau a intredicțiilor impuse de legiuitor acestuiaˮ.

3.4. Condițiile răspunderii disciplinare

Față de cele anterior expuse voi încerca să enumăr condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru a se invoca răspunderea administrativ-disciplinară, respectiv:

Să fie săvârșită o faptă considerată de legea administrativă (și în anumite situații de legea penală) ca fiind o abatere disciplinară care determină un raport sancționator ce nu are caracter contravențional;

Existența vinovăției, săvârșirea faptei să fi fost însoțită de vinovăție, în sensul acesta răspunderea întemeindu-se pe culpă;

Prin fapta săvârșită să fi fost provocată o anumită tulburare a vieții sociale;

Făptuitorul (autorul faptei) să aibă capacitate de drept administrativ, adică să fie o persoană fizică, un funcționar public, un organism nestatal sau un organ al administrației publice locale;

Subiect activ al raportului juridic de tragere la răspundere este întotdeauna un organ al administrației publice;

3.5. Cumulul răspunderii disciplinare cu alte forme ale răspunderii juridice – patrimoniale, penale, contravenționale

Funcționarul public trebuie să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu nu doar pentru că acestea îi sunt impuse de lege sau de șeful ierarhic, ci pentru că ele reprezintă rostul său profesional, să urmărească în permanență să fie cât mai eficient și competitiv în activitatea pe care o are de îndeplinit.

Legea identifică patru forme de răspundere aplicabile funcționarilor.

Forma actuală a legii a eliminat una din carențele textului în redactarea inițială: este vorba despre folosirea pentru identificarea răspunderii contravenționale a sintagmei improprii de răspundere administrativă.

În concluzie, prin art. 75 din Legea nr. 188/1999 sunt recunoscute patru forme de răspundere aplicabile funcționarilor publici și anume: răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală.

Toate aceste forme sunt atrase de încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu, rezultând că ele reprezintă forme de răspundere subiectivă, bazată pe culpă, absența elementului subiectiv determinând imposibilitatea intervenției lor.

Mergând mai departe art. 76 din Legea nr. 188/1999 consacră o normă cu caracter de principiu, care permite oricărei persoane “care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim să se adreseze instanței judecătorești, chemând în judecată autoritatea sau instituția care i-a produs vătămarea prin actele administrative sau prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere referitoare la un drept subiectiv sau un interes legitim”

Articolul 52 alin. (1) din Constituție prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

Primul articol al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede în alin. (1) că “orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitimi și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât și public”

Se poate remarca, în ciuda unor diferențe de formulare, esența celor trei reglementări este aceeași și ea vizează consacrarea dreptului oricărei persoane pe care administrația a vătămat-o prin actele sale ilegale, într-un drept subiectiv sau interes legitim, să solicite instanței judecătorești de contencios administrativ atât recunoașterea dreptului sau a interesului legitim care au suferit vătămări, cât și anularea actului și repararea pagubei.

Regimul juridic al acestui drept este dezvoltat de Legea nr. 554/ 2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Acțiunea poate fi formulată fie numai împotriva autorității sau instituției publice de la care emană actul vătămător, fie atât împotriva acesteia cât și a funcționarului public, în condițiile articolului 16 din Legea nr. 554/2004, care reglementează introducerea în cauză a funcționarului.

Din interpretarea art. 16 din Legea nr. 554/2004, rezultă următoarele elemente ale
regimului juridic al statutului funcționarului public de parte în litigiile de contencios administrativ:

funcționarul public poate avea calitate procesuală distinctă, de pârât în litigiile de contencios administrativ care privesc acte administrative ale autorităților sau instituțiilor publice prin care s-au vătămat drepturi subiective sau interese legitime ale unor persoane;

o asemenea calitate o poate avea numai dacă se solicită și plata unor despăgubiri.

Rezultă că acțiunile care au ca obiect principal anularea unui act administrativ sau obligarea la emiterea unui act pot fi formulate numai împotriva autorității sau instituției publice;

în ceea ce privește regimul daunelor care pot fi solicitate, Legea nr. 554/2004 recunoaște posibilitatea, prin articolul 19 alin. (3) ca, în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

în cazul în care se admite acțiunea, atât articolul 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât și articolul 76 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, consacră principiul solidarității dintre funcționar și autoritatea publică în suportarea despăgubirilor materiale și morale pe care le-a stabilit instanța.

se recunoaște posibilitatea, pentru funcționarul public, de a chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau nu un act administrativ.

Trebuie menționat că se impune să fie vorba despre un ordin scris pentru a putea fi formulată cererea de chemare în garanție. Rezultă că dacă este vorba despre un ordin verbal, care nu poate fi probat în litigiu, posibilitatea nu mai subzistă.

se consacră o cauză exoneratoare de răspundere, pentru situația în care, deși actul administrativ sau refuzul nejustificat a provocat o vătămare unei persoane, funcționarul public a acționat respectând legile și procedurile administrative aplicabile autorității sau instituției publice respective.

CAPITOLUL IV

ABATEREA DISCIPLINARĂ – TEMEIUL RĂSPUNDERII DISCIPLINARE A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

4.1. Definiția abaterii disciplinare

Intervenția răspunderii disciplinare este justificată temeinic și suficient de săvârșirea unei abateri disciplinare ce constă în încălcarea cu vinovăție, de către cel încadrat în muncă, indiferent de funcția sau postul pe care îl ocupă, a atribuțiilor sale, inclusiv a normelor de completare.

Abaterea administrativă constă în săvârșirea unui fapt administrativ ilicit, ce poate fi o acțiune sau o inacțiune prevăzută și sancționată de lege, hotărâri sau ordonanțe ale Guvernului, hotărâri ale Consiliilor județene sau Consiliilor locale. Sunt luate în considerare normele de drept administrativ „care reglementează totalitatea raporturilor sociale ce se nasc, modifică sau sting în activitatea de exercitare a puterii executive, începând cu organizarea puterii executive, cu raporturile dintre organele de stat care realizează sarcinile puterii executive și terminând cu raporturile dintre organele puterii executive –ale administrației publice- și particulari” care pot fi persoane fizice sau juridice. Încălcarea acestor norme de drept se manifestă într-o varietate de forme care se caracterizează prin faptul că toate se constituie în abateri administrative prin care se încalcă prevederile legale ce prevăd, în același timp și sancțiuni pentru autorii lor.

Abaterea disciplinară se referă la fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce îi revin din raportul de funcție publică, sau în legătură cu acesta și care afectează statutul său profesional, social și moral.

Astfel, latura obiectivă constituie un element esențial, constând în fapta ilicită ale cărei efecte se reflectă negativ asupra bunului mers și asupra ordinii interioare din unitatea sau instituția respectivă. Iar în cazul funcționarului public, spre deosebire de situația salariatului, poate fi vătămat atât echilibrul interior al unei instituții, cât și modul în care aceasta este apreciată în exterior, de societatea civilă, imaginea sa, în circumstanța în care fapta funcționarului are un conținut specific. Doctrina se pronunță asupra circumstanțelor răspunderii administrativ-disciplinare, precizându-se ca regulă, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor născute și prevăzute prin norma de drept administrativ. Iar ca excepție, este precizată situația încălcării a unor norme de drept penal, care prezintă un grad de pericol social mai redus, ceea ce justifică aplicarea unor sancțiunii de natură administrativă, potrivit prevederilor Noului Cod Penal.

În ceea ce privește latura subiectivă a abaterii disciplinare, aceasta o constituie vinovăția, răspunderea administrativ disciplinară fiind bazată pe culpă. Vinovăția include atât conștiința încălcării regulilor de conduită indispensabile, cât și voința de a le depăși. În acest context, elementele constitutive ale vinovăției sunt conștiința și voința. Vinovăția, la rândul ei, îmbracă două forme, teoretizate și în dreptul penal, intenția și culpa. În cazul dreptului administrativ, formele moderate ale vinei nu stârnesc întotdeauna și o atenuare a răspunderii funcționarului. Specific dreptului administrativ, în situația în care sunt dovedite celelalte elemente constitutive ale abaterii și vinovăția, se prezumă legătura de cauzalitate și rezultatul dăunător.

4.2. Categorii de abateri disciplinare

Potrivit Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarului public, constituie abateri disciplinare:

a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

b) absențele nemotivate de la serviciu;

c) intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

d) atitudinile nejustificative în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu;

e) nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter;

f) refuzul nemotivat de a îndeplini sarcinile și atribuțiile de serviciu;

g) neglijență repetată în rezolvarea problemelor;

h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice din care face parte;

i) exprimarea sau desfășurarea, în calitate de funcționar public sau în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activități publice cu caracter politic;

j) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind funcționarii publici.

În dreptul administrativ, precum și în celelalte ramuri de drept, există anumite împrejurări care determină înlăturarea caracterului anti-social și ilicit al faptei, precum și vinovăția făptuitorului. În această situație este vorba de circumstanțe exoneratoare de răspundere, acestea fiind calificate și de dreptul penal, considerate cauze de neresponsabilitate, și anume: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, forța majoră, eroarea de fapt, executarea ordinului superiorului. Cu privire la aceste situații, normele de drept administrativ nu fac nici o referire la consacrarea situațiilor care apără de răspundere disciplinară pe funcționarul public, drept urmare, dreptul penal constituie drept comun în materie.

CAPITOLUL V
SANCȚIUNILE DISCIPLINARE APLICATE FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Aspecte generale

Profesorul Antonie Iorgovan face distincție între noțiunea de „sancțiuni administrative” și „sancțiuni de drept administrativ”, susținând ideea potrivit căreia „sancțiunile de drept administrativ” evidențiază sfera „măsurilor cu caracter administrativ de siguranță, de ocrotire și de protecție, care pot fi exprimate și printr-o formulare de genul – măsuri de simplă poliție administrativă.” Astfel, a conturat principalele trăsături ale acestor sancțiuni, acestea din urmă nefiind necesar să îndeplinească condițiile răspunderii juridice deoarece nu urmăresc scopurile acesteia.

Așadar, în opinia profesorului, aceste sancțiunii intervin indiferent dacă s-a comis sau nu o faptă ilicită, de multe ori însă, tocmai neluarea unor astfel de măsuri reprezintă un fapt ilicit. În situația în care s-a săvârșit o abatere disciplinară, există posibilitatea intervenției unor astfel de măsuri, nefiind necesar îndeplinirea condițiilor răspunderii juridice, existând două situații, și anume: situația în care preced sancțiunile juridice (după aplicarea acestor măsuri se stabilește răspunderea făptuitorului) și situația în care aceste măsuri preced aplicarea sancțiunilor juridice (fiind considerate sancțiuni complementare). În realitate, aceste măsuri sunt confundate cu realele sancțiuni administrative sau cu măsurile de executare silită.

Pentru a fi evitate orice greșeli în interpretarea mijloacelor juridice aplicate de organele administrației publice de stat, trebuiesc analizate dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile specifice fiecăreia – sancțiune, măsură de executare silită, măsură de protecție .

Cu titlu de exemplu, retragerea unei autorizații poate fi considerată sancțiune de drept administrativ sau sancțiune administrativă. Astfel se conturează două situații în care trebuie luat în considerare elementul culpabil sau culpa. Retragerea unei autorizații constituie o sancțiune administrativă dacă este o urmare a conduitei culpabile a celui ce deține autorizația, situație în care se cer a fi îndeplinite condițiile răspunderii administrative. În această situație există și varianta unei sancțiunii administrative complementare, dacă retragerea autorizației este o urmare a unei amenzi sau a altei sancțiuni.

Cea de-a doua situație posibilă are în vedere retragerea unei autorizații pentru ocrotirea unor interese publice sau ca urmare a nerealizării condițiilor de oportunitate (de exemplu, retragerea temporară a autorizației de port armă pentru ocrotirea vânatului), situație în care suntem în prezența unei sancțiunii de drept administrativ, adică măsură de protecție.

Prin sancțiunile de drept administrativ se urmărește înlăturarea unei stări de pericol, protecția unei persoane, a unei colectivități, a unor bunuri, sau ocrotirea unor interese obștești ori personale, prevenirea săvârșirii unor fapte antisociale, după caz.

Autoritățile administrației publice vor putea apela la astfel de măsuri doar dacă au o bază legală, multe dintre acestea constituind restrângeri ale exercitării unor drepturi ale omului, iar potrivit sistemului nostru de drept, trebuie să se înscrie în cerințele art. 53 din Constituția României republicată, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau ale unor libertăți. Alin.(1) și (2) ale art.53 din Constituție prevăd: „ Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.”

Sancțiunile administrativ-disciplinare sunt dintre cele mai diferite, în unele domenii de activitate ele având o înfățișare sistematică cu un regim juridic procedural foarte amplu. După cum privesc autorități publice, funcționari publici, structuri nestatale sau persoane fizice ce nu dețin funcții publice, regimul juridic al acestor sancțiuni este relativ diversificat, asemeni și denumirii acestora.

Sub aspectul denumirii, sancțiunile administrativ-disciplinare se aseamănă cu cele penale sau contravenționale și de asemenea se aseamănă și cu cele disciplinare specifice anagajaților cu contract de muncă din dreptului muncii.

Referitor la regimul juridic procedural aplicabil, în majoritatea situațiilor, legislația noastră nu prevede proceduri speciale ale aplicării sancțiunilor administrativ-disciplinare, rezultând astfel aplicarea dreptului comun al procedurii administrative.

Concepția aceasta își are fundamentul în ideea că, aplicarea unei măsuri administrative cu caracter de sancțiune implică emiterea unui act administrativ. Rezultă astfel că procedura aplicării sancțiunilor administrative se suprapune procedurii emiterii unui act administrativ, uneori a unui act administrativ cu caracter jurisdicțional.

Potrivit Legii contenciosului administrativ, actul administrativ jurisdicțional este actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială. Referitor la autoritatea administrativă învestită, sau organul abilitat, este vorba, de regulă, de instanța judecătorească, în contextul soluționării unui litigiu între două părți cu interese contrarii. În sensul legii, atunci când actele administrative normative ce stabilesc sancțiuni administrativ-disciplinare nu conțin norme specifice, sunt aplicabile normele necontecioase sau, după caz, contencioase ale dreptului comun procedural administrativ.

5.2. Procedura disciplinară. Aspecte generale.

Aspectele procedurale privind răspunderea disciplinară a funcționarilor publici sunt conturate legislativ, după cum am precizat anterior, de prevederile Legii 188/1999 privind Statutul funcționarilor public. Aceste prevederi sunt completate de Hotărârea Guvernului 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.

Potrivit acestor prevederi legale, pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare și propunerea sancțiunii disciplinare aplicabile funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice se constituie comisii de disciplină. Din comisia de disciplină face parte și un reprezentant al organizației sindicale reprezentative sau, după caz, un reprezentant desemnat prin votul majorității funcționarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină, în situația în care sindicatul nu este reprezenatativ sau funcționarii nu sunt organizați în sindicat.

Comisia de disciplină poate desemna unul sau mai mulți membrii și poate solicita compartimentelor de control să cerceteze faptele sesizate și să prezinte rezultatele activității sale de cercetare. La propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, prin hotărâre de Guvern sunt stabilite modul de constituire, organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, precum și componența, atribuțiile, modul de sesizare și procedura de lucru ale acestora.

Comisiile de disciplină sunt structuri deliberative, fără personalitate juridică, independente în exercitarea atribuțiilor ce le revin, care au competența de a analiza faptele funcționarilor publici sesizate ca abateri disciplinare și de a propune modul de soluționare, prin individualizarea sancțiunii disciplinare aplicabile sau clasarea sesizări, după caz.

La individualizarea sancțiunii disciplinare vor fi luate în considerarea: cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, gradul de vinovăție și consecințele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcționarului public. Se va ține seama și de existența în antecendentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate în condițiile acestei legi.

Referitor la competențele comisiei de disciplină, potrivit art.10 alin (1) din H.G. nr.1344/2007 este competentă să desfășoare procedura disciplinară comisia de disciplină constituită în cadrul autorității sau instituției publice ierarhic superioare, pentru analizarea modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele următorilor funcționari:

Conducătorii autorităților sau instituțiilor publice aflate în subordinea ori sub autoritatea acesteia și adjuncții acestora, numiți prin act administrativ al autorității sau instituției publice superioare;

Conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale și adjuncții acestora, numiți prin act administrativ al autorității sau instituției publice superioare;

Conducătorii serviciilor publice înființate în subordinea sau sub autoritatea autorităților administrației publice locale, numiți prin act administrativ al autorității sau instituției publice superioare.

În materia competenței procedurii disciplinare, regula o constituie aceea că în cadrul fiecărei instituții, respectiv autorități publice, se constituie, prin act administraiv al conducătorului, câte o comisie de disciplină. Ca excepție de la această regulă, art.5 și până la art.8 din H.G. nr 1344/2007 prevăd următoarele situații:

Comisia de disciplină poate fi constituită pentru mai multe autorități sau instituții publice în cazul în care în cadrul uneia dintre acestea își desfășoară activitatea mai puțin de 10 funcționari publici;

La nivel județean, respectiv la nivelul municipiului București, se constituie câte o comisie de disciplină pentru analizarea și propunerea modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităților administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare;

La nivel național se constituie o comisie de disciplină pentru analizarea și propunerea modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele secretarilor județelor și ale secretarului municipiului București;

Există și situația în care numirea în funcția publică se face printr-un act administrativ emis de conducătorul altei autorități sau instituții publice decât cea ierarhic superioară, competența desfășurării procedurii disciplinare aparținând comisiei constituite în cadrul autorității al cărei conducător a emis actul administrativ de numire.

Principiile fundamentale care guvernează regimul răspunderii disciplinare a funcționarului public sunt prevăzute în art.19 din H.G. nr.1344 din 2007:

prezumția de nevinovăție, potrivit căruia funcționarul public este considerat nevinovat pentru fapta sesizată ca abatere disciplinară comisiei de disciplină atât timp cât vinovăția sa nu a fost dovedită;

garantarea dreptului la apărare, potrivit căruia funcționarul public are dreptul de a fi audiat, de a prezenta dovezi în apărarea sa și de a fi asistat sau reprezentat pe parcursul procedurii de cercetare administrativă;

contradictorialitatea, potrivit căruia comisia de disciplină are obligația de a asigura persoanelor aflate pe poziții divergente posibilitatea de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară pentru care a fos sesizată comisia de disciplină;

proporționalitatea, potrivit căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanțele săvârșirii acesteia și sancțiunea propusă să fie aplicată;

legalitatea acțiunii, potrivit căruia comisia de disciplină nu poate propune decât sancțiunile disciplinare prevăzute de lege;

unicitatea sancțiunii, potrivit căruia pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancțiune disciplinară;

celeritatea procedurii, potrivit căruia comisia de disciplină are obligația de a proceda fără întârziere la soluționarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate și a procedurilor prevăzute de lege și de a prezenta hotărâre;

obligativitatea opiniei, potrivit căruia fiecare membru al comisiei de disciplină are obligația de a se pronunța pentru fiecare sesizare aflată pe rolul comisiei de disciplină.

Termenul de aplicare al sancțiunilor disciplinare este de 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină, respectiv nu mai mult de doi ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare. În cazul în care fapta funcționarului public a fost sesizată ca abatere disciplinară și ca infracțiune, procedura angajării răspunderii disciplinare se suspendă până la: dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau până la data la care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal.

Pe perioada cercetării administrative, conducătorul autorității sau instituției din care face parte funcționarul public are obligația de a-i interzice acestuia accesul la documentele care pot influența cercetarea, sau de a dispune mutarea temporară a funcționarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri a autorității sau instituției publice.

Această măsură este dispusă pentru a nu permite funcționarului public să influențeze într-un fel sau altul cercetarea administrativă. Sancțiunile disciplinare sunt aplicate doar după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Această audiere trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. De asemenea, se consemnează într-un proces verbal și refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterea disciplinară ce i se atribuie.

Sesizarea comisiei de disciplină

În H.G. nr.1344/2007 este stipulat termenul de sesizare de maxim 1 an, respectiv 6 luni de la data săvârșirii faptei sesizate ca abatere disciplinară. Potrivit art. 28 din H.G. 1344/2007, sesizarea comisiilor se formulează în scris și trebuie să conțină următoarele elemente:

Numele, prenumele, domiciliul sau, după caz, locul de muncă și funcția deținută de persoana care formulează sesizarea, ori denumirea și sediul persoanei juridice precum și numele și funcția reprezentantului legal;

Numele și prenumele funcționarului public a cărui faptă este sesizată ca abatere disciplinară și denumirea autorității sau instituției publice în care acesta își desfășoară activitatea;

Descrierea faptei care constituie obiectul sesizării și data săvârșirii acesteia;

Prezentarea dovezilor care sprijină sesizarea;

Adresa de corespondență, dacă nu este identică cu cea prevăzută mai sus;

Data;

Semnătura.

Sesizarea se face la registratura autorității sau instituției publice în care funcționarul public își desfășoară activitatea, respectiv la registratura instituției sau autorității publice unde este constituită comisia de disciplină potrivit exceptiilor legale prevăzute. Această sesizare se transmite scretarului de comisie în termen de maxim 3 zile lucrătoare, acesta va înregistra cererea și o va transmite președintelui comisiei de disciplină tot în termen maxim de 3 zile lucrătoare. Termenul primei ședințe a comisiei de disciplină este stabilit cu celeritate de președintele comisiei care dispune, prin adresă, convocarea membrilor. În prima ședință se verifică respectarea termenului de depunere a sesizării, se identifică obiectul sesizării, se stabilește competența de soluționare și se verifică elemetele constitutive ale sesizării. Există posibilitatea clasării sesizării în cazul situațiilor expres prevăzute în lege :

Sesizarea nu a fost depusă în termenul legal prevăzut;

Sesizarea nu conține elementele constitutive prevăzute de lege sau funcționarul public nu poate fi identificat pe baza informațiilor furnizate;

Sesizarea privește același funcționar public și aceeași faptă săvârșită în aceleași circumstanțe pentru care s-a desfășurat o procedură de cercetare administrativă și s-a propus aplicarea unei sancțiuni disciplinare sau casarea sesizării.

În situația în care obiectul sesizării nu se circumscrie sferei legale de competență a comisiei de disciplină, printr-o adresă aceasta va transmite sesizarea comisiei de disciplină competente, acest fapt fiindu-i comunicat și celui ce a formulat sesizarea, aflându-ne în prezența unei delegări de competență. Comunicarea prin adresă este semnată de președintele, de ceilalți membrii ai comisiei și de secretarul acesteia. Dacă împotriva aceluiași funcționar public au fost depuse mai multe sesizări cu același obiect, acestea se conexează. În situația neclasării sesizărilor, comisia de disciplină începe procedura de cercetare administrativă, președintele comisiei de disciplină stabilind data, locul următoarei ședințe, dispune convocarea membrilor, a funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată și a persoanei care a formulat sesizarea.

Cercetarea administrativă. Aspecte generale. Etape

În baza prevederilor art. 77 din Legea nr. 188/1999, republicată, în vederea aplicării sancțiunilor disciplinare, procedura cercetării administrative este obligatorie și constă în: audierea persoanei care a formulat sesizarea și a funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară, a altor persoane care pot oferi informații utile pentru soluționarea cazului , precum și a persoanelor desemnate să efectueze cercetarea disciplinară potrivit dispozițiilor legale; administrarea probelor propuse de părți, precum și a celor solicitate de comisia de disciplină, după caz; dezbaterea cazului.

Etapa cercetării administrative se concretizează în ședințe, ședințe ale comisiei de disciplină, respectiv sedințe ale persoanelor desemnate să efectueze cercetarea administrativă, ședințe ce pot fi publice doar la solicitarea funcționarului public implicat în caz, sau cu acordul scris al acestuia. De asemenea, atât persoana care a formulta sesizare, cât și funcționarul public pot participa la cercetarea administrativă personal, putând fi asistate sau reprezentate, dacă este cazul, de avocați, doar în situațiile prevăzute de lege. În baza aprobării din partea conducătorului autorității sau instituției publice, comisia de disciplină poate desemna 1 sau 2 membrii sau poate solicita compartimentului de control din cadrul autorității sau instituției să efectueze cercetări administrative și să prezinte un raport care să conțină rezultatele activității de cercetare și documentele ce au stat la baza întocmirii raportului. În situația în care compartimentul de control se află în subordinea sau în coordonarea funcționarului public a cărui faptă este cercetată, sau nu există compartiment de control, efectuarea cercetării administrative poate fi delegată compartimentului de control din cadrul autorității sau instituției publice ierarhic superioare. În aceste trei situații prevăzute mai sus, comisia de disciplină întocmește un proces verbal care va cuprinde:

Numărul de înregistrare al sesizării pentru care se deleagă competența cercetării administrative;

Persoana care a formulat sesizarea și persoana sesizată;

Compartimentu/ persoanele/ persoana către care se face delegarea de compatență;

Limitele delegării de competență;

Termenul stabilit pentru prezentarea raporului cuprinzând rezultatele activității de cercetare, precum și a documentelor care au stat la baza întocmirii raportului;

Data;

Semnătura președintelui, a celorlalți membrii ai comisiei și a secretarului comisiei.

Activitățile fiecărei ședințe a comisiei de disciplină sunt consemnate într-un proces verbal semnat de președinte, membrii comisiei și de secretar.

5.5. Convocarea părților

Următoare etapă procedurală o constituie cea a convocării membrilor de comisie și a persoanelor ce urmează a fi audiate. Membrii comisiei de disciplină, respectiv persoanele ce urmează a efectua cercetarea administrativă, în condițiile legii, sunt convocate prin adresă, de către secretarul comisiei de disciplină, la solicitarea președintelui acesteia. Comunicarea adresei se face personal, cu semnătură de primire, prin scrisoare recomandată de confirmare sau prin poștă electronică, dovezile comunicării fiind depuse la dosar.

Persoanele ce urmează a fi audiate sunt convocate prin citație de către președintele comisiei de disciplină, citație ce trebuie să conțină următoarele elemente, sub sancțiunea nulității:

numărul de înregistrare și data emiterii;

numele, prenumele, domiciliul sau sediul instituției unde își desfășoară activitatea, funcția sau calitatea celui citat;

numărul și data înregistrării la comisia de disciplină a sesizării aflate pe rolul comisiei de disciplină;

locul, data și ora organizării ședinței;

numele, prenumele și semnătura președintelui de comisie;

În situația în care persoana citată refuză să primescă citația sau să semneze dovada de primire, se întocmește proces verbal, citația considerându-se comunicată părților, chiar dacă acestea refuză primirea sau ridicarea de la oficiul poștal. Termenul de comunicare al citației, sub sancțiunea nulității, este de cel puțin 5 zile lucrătoare înaintea termenului stabilit. Funcționarului public a cărui faptă constituie obiectul sesizării i se comunica împreună cu citația și un exemplar al sesizării și copii ale înscrisurilor depuse de persoana care a formulat sesizarea, după caz. Împotriva sesizării introduse, funcționarul public poate să fomuleze întâmpinare care să cuprindă răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale sesizării, precum și mijloacele de probă aduse în apărare. În condițiile și în înțelesul H.G. nr.1344/2007, se consideră mijloace de probă înscrisurile și martorii. Procedura de cercetare administrativă poate fi desfășurată și în lipsa funcționarului public sesizat, respectiv a peroanei care a formulat sesizarea, doar pe baza actelor avute la dosar, fiind necesară în acest caz o cerere în scris din partea funcționarului sau din parte persoanei care sesizează. De asemenea, prezența persoanei citate în fața comisiei de disciplină poate fi personală sau prin mandatar, fiind acoperite astfel viciile de procedură.

Audierea

De regulă, audierea persoanelor se face separat, dar există și posibilitatea audierii în prezența celeilalte părți, doar la solicitarea uneia dintre părți și acordul celeilalte. Audierea se consemnează într-un proces verbal distinct care conține: întrebările formulate de membrii comisiei de disciplină, răspunsurile persoanelor audiate, semnăturile pe fiecare pagină a persoanelor prezente la audieri, refuzul semnării uneia/unora din părțile prezente, refuzul persoanelor citate de a se prezenta la audieri, termenul până la care părțile vor putea invoca anumite mijloace de probă ce nu au fost solicitate în timpul audierii.

Administrarea probelor

Această etapă presupune analizarea probelor propuse în timpul audierii de către persoana care a formulat sesizarea și de către funcționarul public a cărui faptă a fost cercetată, respectiv a probelor pe care comisia de disciplină le consideră necesare. Accesul la documentele utilizate în activitatea comisiei sau documentele rezultate din activitatea comisiei de disciplină privind fapta sesizată ca abatere disciplinară, este neîngrădit, atât persoanei care a formulat sesizarea , cât și funcționarului public în cauză. Pe perioada audierii, poate fi întreprinsă măsura mutării temporare a funcționarului public în cadrul altui compartiment sau al altei structuri a instituției publice, interzicerea accesului acestuia la anumite documente, respectiv măsura suspendării raportului de serviciu al funcționarului public, măsuri dispuse în situația în care acesta ar putea influența într-un mod sau altul efectuarea cercetării administrative. Totodată, dacă sunt indicii care atestă că fapta săvârșită de funcționarul public ar putea atrage răspunderea civilă, penală sau contravențională, comisia de disciplină are obligația de a sesiza organele abilitate în acest sens.

Dezbaterea

Dezbaterea cazului constituie etapa în care comisia de disciplină se bazează pe:

procesele verbale de ședință;

procesele verbale de audiere a persoanei care a formulat sesizarea și a funcționatrului public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară;

probelor administrate;

raportului persoanelor desemnate să efectueze cercetarea administrativă dacă s-a dispus efectuarea procedurilor de cercetare administrativă;

În urma analizării acestora, comisia de disciplină, în cazul în care nu se confirmă săvârșirea unei abateri disciplinare, poate propune clasarea sesizării. De asemenea, în situația în care s-a dovedit săvârșirea unei abateri disciplinare, comisia de disciplină va propune aplicarea unei sancțiuni diciplinare individualizate. În acest sens, vor fi luate în considerare: cauzele care au determinat săvârșirea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, gradul de vinovăție, gravitatea și consecințele abaterii disciplinare, conduita funcționarului public, existența unor antecedente disciplinare ale funcționarului public, care nu au fost radiate potrivit condițiilor legale. În practică intervine situația în care aceluiași funcționar public i-au fost semnalate prin sesizare mai multe abateri disciplinare, în acest caz comisia de disciplină, în urma cercetării, propune aplicarea unei singure sancțiuni disciplinare în considerarea tuturor abaterilor disciplinare.

Astfel, sancțiunile disciplinare propriu-zise sunt prevăzute de art.77 alin.(3) din Legea funcționarilor publici, astfel :

Mustrarea scrisă;

Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20 % pe o perioadă de până la 3 luni;

Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

Retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an ;

Destituirea din funcția publică.

În cazul propunerii uneia dintre aceste sancțiuni, comisia de disciplină va propune și durata acestora, procentul de diminuare a drepturilor salariale, respectiv treapta sau funcția pe care urmează a se aplica sancțiunea retrogradării. Atât mustrarea scrisă cât și diminuarea drepturilor salariale, sunt sancțiuni ce se pot aplica direct de către persoana care are competența legală de numire în funcția publică, cu specificația că, sancțiunea diminuării drepturilor salariale se stabilește la propunerea comisiei de disciplină.

Procedura cercetării administrative se finalizează la închiderea dezbaterii cazului, în termen de 3 luni de la data încetării raporturilor de serviciu ale funcționarului public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disicplinară, respectiv la data decesului funcționarului public, în aceste două ultime situații intervenind clasarea sesizării, întocmindu-se un raport care urmează a fi înaintat persoanei prin al cărei act administrativ s-a constituit comisia de disciplină și comunicat persoanei care a formulat sesizarea.

În urma finalizării procedurii cercetării administrative, în termen de 5 zile lucrătoare, comisia de disciplină are obligația de a întocmi un raport cu privire la sesizarea în cauză, raport ce urmează a fi transmis persoanei care are competența legală de aplicare a sancțiunii disciplinare, persoanei care a formulat sesizarea și funcționarului public implicat în cauză, raport cuprinzător al următoarelor elemente:

a) numărul și data de înregistrare ale sesizării;

b) numele complet și funcția deținută de funcționarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară, precum și compartimentul în care acesta își desfășoară activitatea;

c) numele complet și domiciliul persoanei care a formulat sesizarea sau, după caz, locul de muncă și funcția deținută de aceasta;

d) prezentarea pe scurt a faptei sesizate și a circumstanțelor în care a fost săvârșită;

e) probele administrate;

f) propunerea privind sancțiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz, propunerea de clasare a sesizării;

g) motivarea propunerii;

h) numele complet și semnăturile președintelui și ale celorlalți membri ai comisiei de disciplină, precum și ale secretarului acesteia;

i) data întocmirii raportului.

Aplicarea sancțiunii

Actul administrativ de sancționare este emis de persoana care are competența legală de a aplica sancțiunea disciplinară, în termen de 10 zile calendaristice de la data primirii raportului de la comisia de disciplină, putând fi aplicată și o altă sancțiune decât cea propusă prin raport, în această situație persoana competentă având obligația de a-și motiva decizia. Următoarele elemente necesită a fi cuprinse în actul administrativ de sancționare, în caz contrar intervenind sancțiunea nulității absolute: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, temeiul legal în baza căruia se aplică sancțiunea disciplinară, motivul pentru care a fost aplicată o altă sancțiune decât cea propusă de comisia de disicplină, termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată, instatnța competentă la care poate fi contesta actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea. Acest act administrativ de sancționare poate fi lovit de nulitatea absolută și în cazul în care nu i se anexează raportul comisiei de disciplină. De asemenea, acest act de sancționare trebuie comunicat compartimentelor cu atribuții în domeniul resurselor umane din cadrul instituției sau autorității publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea funcționarul public, comisiei de disciplină care a eleborat raportul, funcționarului public în cauză și persoanei care a formulat cererea, termenul maxim de comunicare fiind de 5 zile calendaristice (termen care curge de la data încheierii termenului de 10 zile în care trebuie emis actul administrativ de sancționare). Totodată, legea prevede posibilitatea funcționarului public nemulțumit de sancțiunea disciplinară aplicată de a face contestație la instanța de contencios administrativ competentă.

Potrivit art.82 din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarului public, sancțiunile disciplinare se radiază de drept, după cum urmează:

Sancțiunea mustrarea scrisă se radiază în termen de 6 luni de la aplicare ;

Sancțiunea diminuării drepturilor salariale, cea a suspendării dreptului de avansare în gradele de salarizare, respectiv de promovare în funcția publică și sancțiunea retrogradării în funcție publică se radiază în termen de un an de la data expirării perioadei pentru care au fost aplicate;

Radierea acestor două sancțiuni se constată prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice.

Sancțiunea destituirii din funcția publică se radiază în termen de 7 ani de la aplicare.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici administrează baza de date a fiecărui funcționar public, iar pentru evidențierea situației disciplinare a acestuia eliberează un cazier administrativ. Cazierul administrativ este un act care conține sancțiunile disciplinare aplicate funcționarului public, sancțiuni care nu au fost radiate în condițiile legii.

Dispozițiile Legii 188/1999 privind Statutul funcționarului public menționează în alin.3 lit.a – e ale art.81 cazurile care cer necesitatea cazierului administrativ:

Desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea funcționarilor publici;

Desemnarea unui funcționar public în calitate de președinte și mambru în comisia de disciplină;

Desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia paritară;

Ocuparea unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici sau categoria funcționarilor publici de conducere;

În orice alte situații prevăzute de lege.

Eliberarea cazierului administrativ se face la solicitarea: funcționarului public interesat, conducătorului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, președintelui comisiei de disciplină și a altor persoane prevăzute de lege.

Astfel că, având în vedere informațiile expuse în cuprinsul de mai sus, rezultă indeea că principiile privind respectarea legii, deschiderea, transparența, imparțialitatea și egalitatea în fața legii pentru a fi respectate se utilizează un instrument care verifică în acest scop, fiind vorba de responsabilitatea administrativă. Responsabilitatea nu este o noțiune abstractă, ci se manifestă ca un concept concret, explicat prin procedee caracteristice și precise. Pentru a crea sentimentul responsabilității, este necesară supravegherea, în scopul asigurării că organismele administrative își exercită activitatea în condițiile legii, urmărind procedurile stabilite, fiind controlați astfel și funcționarii publici. Ca o componentă a principiului „administrației legale”, supravegherea are drept scop stabilirea dacă serviciile publice își exercită funcțiile în mod efectiv, eficient și în limitele stabilite, precum și dacă sunt respectate principiile și procedurile prevăzute în reglementările specifice sau generale.

În momentul actual, administrația publică este singura instituție contemporană care are multe și variate tipuri de verificare, de aici rezultând și importanța rolului serviciului public în societățile democratice moderne. Între aceste forme de supreveghere, respectiv instituții, se includ: „instanțele judecătorești, procuratura, funcționarii însărcinați cu sondarea opiniei publice, audierei interne și externe, inspectorate, autorități decizionale, comisiile parlamentarea, presa”, concepute pentru a fi respectate legea, transparența, responsabilitatea, eficiența și eficacitatea.

CAPITOLUL VI

PRACTICĂ JURIDICĂ

Jurisprudență – Tribunalul Mehedinți, Hotărâre nr.4005 din data de 05.06.2013

Acte ale autorităților publice.

Caracterul legal al stabilirii și aplicării sancțiunii disciplinare

În fapt, ST, în funcția de consilier superior în cadrul Serviciului Y din Instituția Prefectului –județului Mehedinți a fost sancționat disciplinar cu „mustrare scrisă”. Fapta imputată acestuia a fost aceea de nerespectare a termenelor impuse prin ordinul Prefectului cu privire la casarea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar din patrimoniul Instituției anterior menționate.

În drept, prin cererea adresată acestei instanțe la data de 08.03.2013 și înregistrată sub nr. 4103/101/2013 reclamantul ST în contradictoriu cu pârâtul Prefectul județului a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună anularea Ordinului Prefectului nr. X privind aplicarea sancțiunii disciplinare "mustrare scrisă", reclamantului, consilier superior în cadrul Serviciului Y din Instituția Prefectului – județul Mehedinți.

În motivarea acțiunii a arătat că prin Ordinul Prefectului județului Mehedinți a fost sancționat disciplinar, potrivit prevederilor art.77 alin.(l), alin.(2) lit. k, alin.(3) lit.a și alin.(4)-(5), art.78 alin.(2) și (3) și art.80 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art.50 și art.51 din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, cu modificările și completările ulterioare,cu "mustrare scrisă".

Ordinul Prefectului X s-a bazat pe raportul întocmit de Comisia de disciplină din cadrul Instituției Prefectului-județul Mehedinți cu privire la sesizarea înregistrată la Instituția Prefectului și la comisia de disciplină, sesizare prin care se menționează nerespectarea termenelor impuse de Ordinul Prefectului nr.D cu privire la constituirea comisiilor de inventariere, respectiv de casare a mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar din patrimoniul Instituției Prefectului-județul Mehedinți. Prin acest ordin reclamantul a fost desemnat membru în comisia de casare a obiectelor de inventar și mijloacelor fixe din cadrul instituției. Reclamantul exemplifică dintre atribuțiile ce revin comisiei de casarea a bunurilor aflate în patrimoniul instituției: verifică starea bunurilor propuse pentru casare de către comisia de inventariere; verifică încadrarea bunurilor în termenul de folosință conform legii patrimoniului; hotătăște casarea acelor bunuri care au depășit termenul de folosință și scoaterea din uz acelor bunuri care au suferit o deteriorare prematură; întocmește referate care vizează casarea anumitor bunuri.

Procedura de casare trebuia să respecte prevederile Ordinului M.A.I. nr. 231/2012, potrivit cărora „comisia de inventariere trebuie să stabilească dacă bunurile materiale îndeplinesc condițiiloe legale pentru a fi scoase din funcțiune, declasate și casate (…) comisia de inventariere trebuia să întocmească documentele de inventariere în mod corect și la timp și să le prezinte conducătorului înstituției pentru aprobare.” Astfel, membrii comisiei de casare nu si-au putut îndeplini atribuțiile prevăzute prin Ordinul Prefectului nr. 351/2012 datorită faptului că procesul de inventariere nu a fost finalizat. Aceste aspecte au fost aduse în apărare Comisiei de disciplină, însă aceasta a considerat că nu sunt relevante, susținând că „domnul ST nu a luat nici o măsură de a informa conducerea instituției cu privire la imposibilitatea desfășurării activității respective”, considerând astfel că reclamantul se face vinovat de săvârșirea unei abateri disciplinare.

Rezultă astfel că, fapta reclamantului, accea de a nu informa conducătorul instituției despre imposibilitatea desfășurării activității comisiei de casare, nu este descrisă și nici prevăzută ca abatere disciplinară într-un act normativ de exercitare al funcției publice . Din acest caz, comisia de disciplină, văzând că nu poate califica fapta ca abatere disciplinară, a încadrat abaterea, cu titlu generic, pe dispozițiile art.77 alin.2 lit.k din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarului public, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora constituie abatere disciplinară alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.

În raportul comisiei de disciplină se consemnează faptul că Prefectul a emis în mod repetat membrilor comisiei de inventariere adrese prin care li s-a pus în vedere acestora să îndeplinească atribuțiile de serviciu stabilite prin ordinul Prefectului. Dintre cei șapte membrii ai comisiei de inventariere, doi dinstre aceștia au fost sancționați selectiv, iar alții trei au fost sancționați gratuit.

În drept, reclamantul își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art.1 alin.(1) și următoarele din Legea nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ, republicată, cu modificările și completările ulterioare și pe art.50 din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarului public.

Pârâtul, Prefectul Județului Mehedinți a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulate de către reclamantul ST. În motivare, pârâtul a arătat că necesitatea aplicării consecințelor neîndeplinirii atribuțiilor de serviciu ar putea atrage sancțiuni contravenționale aplicabile (potrivit art.41 din Legea contabilității nr.82/1991) instituției pentru nerealizarea inventarierii anuale, analiza, avizarea și valorificarea bunurilor ce urmează a fi scoase din funcțiune. Totodată susține că sancțiunile acordate sunt minime și nu pot acoperi gravitatea și consecințele ce ar fi revenit în sarcina instituției. În ceea ce privește aplicarea sancțiunilor, s-a arătat că sancțiunile nu au fost aplicate selectiv ci pentru întreaga comisie de casare, fapt ce reiese din raportul Comisiei de disciplină. În raportul comisiei de disciplină s-a consemnat și faptul că Prefectul a emis, în mod repetat, adrese prin care li s-a pus în vedere membrilor comisiei de inventariere să își îndeplinească atribuțiile de serviciu stabilite prin Ordinul Prefectului nr.351/2012. În momentul cercetării și aplicării sancțiunilor de către comisia de disciplină și conducătorul instituției, s-a făcut distincție între gradul de responsabilitate a membrilor celor două comisii. În acest sens, membrii comisiei de inventariere au fost sancționați mai drastic, exemplificând prin următoarele: au fost aplicate sancțiuni de suspendare a dreptului de promovare în grad sau în funcție, rețineri salariale în cuantum și durată maximă. Unul dinstre membrii comisiei, sancționat, a recunoscut că avea obligația de a informa conducătorul instituției asupra faptului că nu își poate desfășura activitatea.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat să se dispună înlăturarea apărărilor formulate de pârât. În susținere, reclamantul a mai invocat faptul că Prefectul cunoștea faptul că reclamantul și comisia de casare nu puteau să își îndeplinească atribuțiile de serviciu stabilite prin Ordinul Prefectului nr. 351/2012, luând în considerare comunicarea de adrese din partea Prefectului către comisia de inventariere, în scopul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Totodată, referitor la declarația unuia dintre membrii comisiei care considera că avea obligație de informare a prefectului despre faptul că nu putea să aducă la îndeplinire atribuțiile de membru al comisiei de casare, reclamantul susține că această obligație nu este menționată în sarcinile de serviciu și ar fi nerelevant să informeze conducerea despre faptul că o altă comisie nu își îndeplinește obligațiile din moment ce comisia de casare putea să procedeze la casare în lipsa raportului de inventariere care putea, în mod ipotetic, să nu cuprindă bunuri ce trebuiau supuse casării și atunci comisia nu avea nici o atribuție.

În urma analizei acțiunii, instanța apreciază că reclamantul nu a săvârșit abatere disciplinară menționată în ordinul atacat în prezenta cauză, pentru următoarele considerente:

Sfera faptelor calificate ca abateri disciplinare este determinată în alin.2 art.77 din Legea nr.188/1999. Acest text nu are caracter limitativ, făcând trimitere la alte abateri disciplinare prevăzute de lege, respectiv acte normative în materia funcției publice și a funcționarilor publici prin care pot fi stabilite abateri disciplinare.

Instanța reține că, în materia răspunderii disciplinare a funcționarului public se regăsește caracterul legal al abaterii disciplinare potrivit căruia doar legiutorul stabilește în mod expres și limitativ faptele ce constituie abateri disciplinare și sancțiunile care pot fi aplicate de către autoritățile competente.

În cauza expusă, s-a constatat că reclamantul a fost sancționat pentru săvârșirea unei abateri disciplinare prevăzute de art.77 alin.2 lit.k din Legea nr.188/1999, fără ca ordinul de sancționare sau raportul comisiei de disciplină să facă trimitere la un alt act normativ care să prevadă ca și abatere disciplinară faptele reținute în sarcina reclamantului.

S-a constatat astfel că pârâtul a încălcat principiul legalității abaterilor disciplinare deoarece a emis ordinul de sancționare în baza dispoziției legale sus menționate, fără să precizeze în mod concret care sunt dispozițiile legale ce prevăd abaterea disciplinară reținută în sarcina reclamantului.

De asemenea s-a constatat că, în lipsa unui proces-verbal de inventariere care să conțină propunerile de scoatere din funcțiune, declasare și casare, comisia de casare din care făcea parte reclamantul nu își putea desfășura activitatea.

Așadar, s-a apreciat că nu se poate reține vinovăția reclamantului în săvârșirea faptei reținute în sarcina sa prin ordinul de sancționare, în considerarea și a celor expuse în paragraful anterior.

În concluzie, instanța a considerat că reclamantul nu a săvârșit, cu vinovăție, vreo faptă prevăzută ca abatere disciplinară într-un act normativ din domeniul funcției publice și al funcționarilor publici, dispunându-se în mod nelegal sancționarea sa.

Pentru aceste considerente, instanța a admis acțiunea, considerând că este întemeiată și a dispus anularea Ordinului Prefectului Județului Mehedinți nr.X prin care s-a dispus sancționarea reclamantului cu mustrare scrisă. Cauza prezentată este irevocabilă prin respingerea recursului formulat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Mehedinți.

CONCLUZII

Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată, pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă. Ea este întotdeauna legală, de ordin normativ, întrucât nimeni nu-și poate face dreptate singur. În acest fel, există garanții ferme că scopul răspunderii, acela de a conserva sistemul realității sociale, se poate realiza.

Funcționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate.

Funcționarii publici au reglementate drepturile și obligațiile, răspunderea, incompatibilitățile și în general regimul de ocupare și exercitare a funcției, într-un statut special, expresie a situației juridice a acestora.

Fiind vorba de un regim de drept public, în speță de drept administrativ, derogatoriu de

la dreptul comun, acesta presupune si drepturi și obligații speciale care au în vedere că funcționarii publici sunt exclusiv în serviciul interesului public și că trebuie să pună înaintea oricăror interese personale sau de partid, interesele publice, generale, căutând pe toate căile să

înlăture aspectele birocratice din regimul funcțiilor publice, cu care sunt dotate serviciile administrației publice a statului și a colectivităților locale.

Cât privește drepturile, acestea nu sunt avantaje create în reprezentarea funcționarului public, ca persoană, ci în vederea exercitării în bune condiții a funcției în care a fost numit.

Răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală ale funcționarilor publici sunt atrase de încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu. Rezultă că ele reprezintă forme de răspundere subiectivă, bazată pe culpă, absența elementului subiectiv determinând imposibilitatea intervenției lor.

Răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare, definită de lege ca reprezentând încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege.

În ceea ce ne privește, abaterea disciplinară poate fi definită ca reprezentând fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarul public prin care acesta încalcă obligațiile ce-i revin din raportul de funcție publică sau în legătură cu acesta și care afectează statutul său socio-profesional și moral

Constatăm că textul introduce principiul conform căruia răspunderea juridică a funcționarului public, ca și a administrației, în ansamblul său, se poate angaja doar când are loc comiterea unor ilegalități, neexistând răspundere atunci când se acționează legal și în conformitate cu procedurile administrative specifice autorității sau instituției publice respective.

Propuneri pentru îmbunătățirea legislației

delimitarea categoriei funcționarilor publici de personalul contractual prin definirea clară a sintagmei prerogativă de putere publică.

aplicarea regulilor privind mobilitatea tuturor categoriilor de funcționari publici, inclusiv categoriei înalților funcționari publici

protecția juridică a funcționarului public în ceea ce privește răspunderea civilă/penală

simplificarea procedurilor de ocupare a funcțiilor publice

descentralizarea competenței de organizare a concursurilor, cu accent pe rolul de monitorizare al ANFP

întărirea rolului formării profesionale în administrația publică.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Alexandru, I. Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;

Alexandru, I. Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007;

Alexandru, I. Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;

Apostol Tofan, D. Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck, București 2006;

Apostol Tofan, D. Drept administrativ, vol. I, ediția a 2-a,Editura C.H. Beck, București 2008;

Constantinescu, M., A. Iorgovan în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muram. F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României, comentată și adnotată, Editura R.A Monitorul oficial, București 1992;

Corbeanu, I. Drept administrativ, curs universitar, ediția a II-a revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București 2010;

Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale, Tratat, Editura Servo Sat Arad, 2001 ;

Giurgiu, L., Zaharie, C., Drept administrativ, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;

Gheorghiu, I.R Știința administrației, Editura Economică, București 2005 ;

Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București 2005;

Ionescu, C. Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București 1997;

Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;

Manda, C., C. Manda, Știința administrației, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Univesrul Juridic, București 2008;

Matei, L. Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006;

Matei, L. Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009;

Miulescu, I. Știința administrației, Editura Universul Juridic, București 2010;

Muraru, I., S. Tănăsescu, Drept contituțional și instituții politice, ediția a IX-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2001;

Muraru, I. E.S. Tănăsescu, Constituția Romîniei, Comentariu pe articoel, Editura C. H. Beck, București 2008;

Petrescu, R.N. Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca 2004;

Preda, M, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București 2007;

Prisăcaru, V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ediția a 3-a, Editura Lumina Lex, București 2002;

Sîngeorzan, D. Elena Răspunderea patrimonială a autoritaților publice și a funcționarului public responsabil – practica judiciară, Editura Hamangiu 2014

Santai, I. Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2002;

Articole din reviste de specialitate

R. Carp, Limitele Constituției, în R.D.P. nr. 3/2004;

I. Poenaru, Reflecții privind natura democratică a unor dispoziții constituționale, în Dreptul nr. 6/2002;

Legislație internă

Legea 188/1999 privind Statutul funcționarului public, Publicată în Monitorul Oficial la 08.12.2014, Actualizată.

Legea 544/2004, Legea contenciosului administrativ, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1154 din 7 decembrie 2007.

Legea 115/1999 privind Responsabilitatea ministerială, Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.200 din 23.03.2007.

Hotărârea nr. 1344 din 31 octombrie 2007, privind Normele de organizare și funcționare a comisiilor de disicplină, Text în vigoare de la data de 14 aprilie 2009.