Raspunderea Delictuală

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Noțiunea de răspundere civilă

Cauze exoneratoare de răspundere

CAPITOLUL II RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

2.1. Condițiile răspunderii

2.2. Criterii de apreciere a vinovăției

2.3. Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes

2.4. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

2.4.1. Legitima apărare

2.4.2. Starea de necesitate

2.4.3. Îndeplinirea unei activități imopuse ori permise de lege

2.5. Efectele hotărârii penale

2.6. Răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească

2.7. Obligația subsidiară de indemnizare a victimei

2.8. Răspunderea altor persoane

2.9. Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite

2.10 Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze

CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

3.1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție

3.2. Răspunderea comitenților pentru prepuși

3.3. Corelația formelor de răspundere pentru fapta altei persoane

CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA PRENTU PREJUDICIUL CAUZAT
DE ANIMALE SAU DE LUCRURI

4.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

4.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucururi

4.3. Noțiunea de pază

4.4. Răspunderea pentru ruina edificiului

4.5. Alte cauze de răspundere

4.6. Cauze de exonerare

CAPITOLUL V PRACTICĂ JUDICIARĂ

5.1. Formularea cu rea-credință a unei cereri de punere sub interdicție. Abuz de drept. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Daune morale.

5.1.1. Obiectul și titularii acțiunii

5.1.2. Expunerea cauzei

5.1.3. Soluția Înaltei Curți de Casație ți Justiție

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.civ. – Codul civil

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

INTRODUCERE

Pentru prima dată în conținutul textului legal este stabilită obligația tuturor membrilor societății de a-și adapta propriul comportament regulilor de conduită pe care „legea sau obiceiul locului le impugn”, astfel încât să evite producerea de prejudicii în mod ilicit altor persoane. Acesta este, de fapt, un principiu etico-juridic fundamental al unei societăți civilizate, în care se urmărește, alături de repararea daunei, și educarea cetățenilor în vederea prevenirii comiterii unor fapte de natură a adduce atingere drepturilor subiective și intereselor altor personae.

Se impune a observa caracterul general al obligației care a fost stabilită în sarcina oricărei persoane, raportându-se la respectarea atât a prevederilor legale, respectiv normele dreptului obiectiv, cât și la anumite reguli de conduită pe care obiceiul locului le stabilește, reguli care au dobândit, de-a lungul timpului, valoare juridică, fiind unanim acceptate și respectate în sânul societății datorită valențelor morale pe care le reprezintă și caracterului lor general, notoriu și constant.

În textul legal sunt prezentate condițiile specifice ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, culpa și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Aceste dispoziții se coroborează cu cele din partea introductivă a Codului, respectiv art. 14
(buna-credință), art. 15 (abuzul de drept) și art. 16 (vinovăția).

În mod expres s-a menționat faptul că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată, în principal, ca urmare a încălcării drepturilor subiective ale unei persoane, dar
s-a recunoscut ca fiind un prejudiciu reparabil și atingerea adusă numai intereselor legitime ale persoanei, ceea ce reprezintă o lărgire considerabilă a sferei prejudiciilor indemnizabile, pe temeiul răspunderii delictuale.

Doctrina noastră tradițională a definit răspunderea civilă delictuală ca fiind „obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală, care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită”.

Dispozițiile alin. (2) al art. 1349 prevăd, într-o formulare succintă, cu referiri la încălcarea de către o persoană având discernământ a obligației generale de a nu prejudicia altă persoană instituită în alin. (1). În textul legal se fac referiri la „toate prejudiciile cauzate”, fiind consacrat principiul reparării „integrale" a daunei.

În noua reglementare nu există nicio precizare referitoare la vinovăția făptuitorului, ca o condiție pentru angajarea răspunderii. Se menționează doar că acesta a avut discernământul faptei sale, efectiv sau prezumat de lege, în momentul comiterii acesteia, ceea ce presupune că prin însușirile sale psihice, intelective și volitive, a putut să își dea seama de caracterul ilicit și urmările dăunătoare pe care le-ar putea produce, având posibilitatea de a le preveni sau evita. În aceste condiții, capacitatea delictuală a persoanei responsabile reprezintă condiția esențială pentru angajarea răspunderii delictuale, deoarece numai persoana care a acționat cu discernământ poate fi considerată a fi vinovată de faptele sale. În absența discernământului, nu se poate reține imputabilitatea comportamentului acestei persoane, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii, existând riscul ca victima inocentă să suporte în mod injust aceste consecințe.

Noul Cod civil nu instituie un principiu general privind condițiile angajării răspunderii delictuale pentru fapta altei persoane, cu toate că, în raport de amploarea și diversitatea faptelor prejudiciabile, aceasta ar fi fost o soluție eficientă, prin care victima ar fi avut posibilitatea obținerii reparației în toate situațiile în care, prin lege, o persoană este obligată să răspundă pentru faptele altei persoane.

Varianta aleasă de redactorii noului Cod civil a fost aceea a reglementării prin dispoziții legale exprese a ipotezelor în care o persoană poate să fie obligată să repare prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Aceasta înseamnă că vom menține criteriul potrivit căruia răspunderea delictuală este esențialmente o răspundere personală, fiecare fiind răspunzător numai pentru faptele prejudiciabile pe care le-a comis în mod culpabil, în mod excepțional, doar acolo unde există prevederi legale exprese, răspunderea poate fi angajată pentru prejudiciile care, sub aspect cauzal, au fost produse de alte persoane, dar care se află într-un raport juridic bine definit prin lege, contract sau dispoziție judecătorească cu persoana responsabilă.

Răspunderea delictuală poate fi angajată, potrivit legii, și pentru prejudiciile cauzate de animalele sau lucrurile aflate sub paza juridică a persoanei responsabile ori prin ruina edificiului (art. 1375, 1376 și 1378 NCC).

Potrivit alin. (4) al art. 1349 NCC, în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte sunt aplicabile dispozițiile legale speciale (mențiune pe care o apreciem inutilă).

Consider că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase prezintă o importanță deosebită în contextul societății contemporane, fiind un veritabil reper al reformei întregii instituții juridice, care trebuia să se regăsească în noua reglementare. În acest sens, precizăm faptul că în materia produselor defectuoase a fost instituit un regim autonom de indemnizare care reprezintă o derogare, atât față de dreptul comun al răspunderii delictuale, cât și față de cea contractuală, creându-se, astfel, o răspundere delictuală specializată care are reguli particulare, distincte de cele ale dreptului comun.

Dispozițiile Directivei nr. 85/374/ EEC din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produse defectuoase au fost transpuse în legislațiile naționale ale Statelor Membre, în țara noastră prin adoptarea Legii nr. 240/2004.

S-a urmărit unificarea la nivel european a normelor dreptului răspunderii civile și eliminarea diferențierile aparente și nesemnificative dintre răspunderea delictuală și cea contractuală. Astfel, prin angajarea răspunderii tuturor celor implicați în producerea, lansarea pe piață și valorificarea unor produse cu defecte, care nu corespund așteptării legitime a consumatorului, chiar și în absența unui raport contractual sau a dovedirii unui comportament culpabil, a fost realizată „prima imixtiune de anvergură a legiuitorului european în domeniul dreptului civil".

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND
RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Noțiunea de răspundere civilă

Întregul comportament în societatea omenească este determinat de trebuințele derivând din firea noastră și din mediul natural și social în care trăim. Desfășurarea normală și armonioasă a vieții sociale face necesară respectarea unor norme de conduită care au ca explicație faptul nimănui nu-i este îngăduit ca prin conduita sa să încalce ori să nesocotească drepturile și interesele altei persoane. Oricine încalcă această regulă elementară trebuie să răspundă pentru faptele sale. în alți termeni. Într-o astfel de ipoteză, ne găsim în prezența răspunderii sociale.

Normele de conduită sunt de natură diferită, de aceea și răspunderea socială este de mai multe feluri: răspunderea juridică, răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea religioasă etc.

Răspunderea juridică prin toate însușirile și funcțiile sale se află, fără îndoială, în centrul întregii răspunderi sociale, poziție pe care o are din cele mai vechi timpuri și continuă să o aibă și în prezent, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluție a întregii vieți sociale în dinamica sa.

Deși poate fi definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea juridică este consacrată de legile în vigoare și studiată prin manifestările ei concrete, particulare, în cadrul diferitelor ramuri ale dreptului: dreptul civil, dreptul penal, ireptul administrative etc.

Aceste manifestări ale răspunderii juridice prezintă indiscutabile trăsături și elemente comune. Între ele există însă și numeroase deosebiri care le particularizează și autonomizează, determinate de faptele care antrenează fiecare răspundere în parte, regimul lor juridic distinct, sancțiunile care le sunt proprii și finalitățile urmărite de legiuitor.

Având ca repere trăsăturile comune ale diferitelor sale manifestări, în literatura de specialitate, răspunderea juridică este definită ca fiind: „complexul de drepturi și obligații conexe, care – potrivit legii – se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”..

Definită în acest fel, răspunderea juridică nu se reduce și nu se poate confunda cu sancțiunea juridică aplicată uneori celui în cauză. Aplicarea sancțiunilor juridice este doar consecința finală a antrenării răspunderii juridice

Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante și frecvente manifestări concrete ale răspunderii juridice și, în același timp, o categorie și o instituție deosebit de largă și complexă a dreptului civil.

Noul Cod civil, precum și legislația dezvoltătoare nu ne oferă o definiție a răspunderii civile. De aceea, problema formulării unei definiții cuprinzătoare și de maximă generalitate a răspunderii civile a fost și continuă să fie o preocupare a doctrinei dreptului privat. În acest sens, au fost propuse mai multe definiții.

Unii doctrinari înțeleg a define răspunderea civilă ca „acel raport juridic de obligații în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană”. Prejudiciul poate fi cauzat printr-o faptă ilicită a omului sau, în ipotezele prevăzute de lege, de un fapt juridic care nu constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul cauzat de un lucru sau de un animal, de ruina edificiului, de un accident nucleaanifestări, în literatura de specialitate, răspunderea juridică este definită ca fiind: „complexul de drepturi și obligații conexe, care – potrivit legii – se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”..

Definită în acest fel, răspunderea juridică nu se reduce și nu se poate confunda cu sancțiunea juridică aplicată uneori celui în cauză. Aplicarea sancțiunilor juridice este doar consecința finală a antrenării răspunderii juridice

Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante și frecvente manifestări concrete ale răspunderii juridice și, în același timp, o categorie și o instituție deosebit de largă și complexă a dreptului civil.

Noul Cod civil, precum și legislația dezvoltătoare nu ne oferă o definiție a răspunderii civile. De aceea, problema formulării unei definiții cuprinzătoare și de maximă generalitate a răspunderii civile a fost și continuă să fie o preocupare a doctrinei dreptului privat. În acest sens, au fost propuse mai multe definiții.

Unii doctrinari înțeleg a define răspunderea civilă ca „acel raport juridic de obligații în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană”. Prejudiciul poate fi cauzat printr-o faptă ilicită a omului sau, în ipotezele prevăzute de lege, de un fapt juridic care nu constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul cauzat de un lucru sau de un animal, de ruina edificiului, de un accident nuclear, de un defect al unui produs.

În centrul definiției se află concepția clasică, dominantă și astăzi, care vede în răspunderea civilă exclusiv o răspundere reparatorie. Însă, realitățile și trebuințele sociale
s-au schimbat într-o dinamică greu de previzionat până la sfârșitul secolului trecut.

În prezent, societatea contemporană este preocupată, în fața accidentelor și pericolelor de tot felul, de necesitatea tot mai stringentă de a anticipa astfel de situații în scopul prezervării mediului natural și asigurării stării de bine a generațiilor viitoare; în acest context se vorbește tot mai mult de existența așa-numitei răspunderi civile preventive, care are ca finalitate anticiparea și evitarea unor prejudicii viitoare posibile, probabile sau potențiale. Această răspundere civilă este o răspundere fără prejudicii și are ca fundament principiul precauțiunii.

Principiul precauțiunii este greu de compatibilizat și acomodat cu întreaga construcție clasică a răspunderii civile eminamente reparatorie

Lato sensu, acest principiu este definit ca fiind atitudinea pe care trebuie s-o adopte orice persoană în legătură cu o activitate despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că ar comporta un pericol grav pentru sănătatea generațiilor actuale și viitoare sau pentru mediu. Astfel, principiul precauțiunii fundamentează o veritabilă irigație juridică de a preîntâmpina și reduce riscurile care pun în pericol viața, îătatea oamenilor și mediul înconjurător.

Admiterea existenței unei răspunderi civile preventive, fără prejudiciu cert, va face necesară în perspectivă o nouă definire a răspunderii civile în general, de o manieră mult mai largă și cuprinzătoare, deoarece afirmația conform căruia „a răspunde din punct de vedere civil înseamnă în fapt a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil” este depășită.

De asemenea, se va pune problema reconstrucției întregii răspunderi civile, începând cu fundamentele sale etico-filosofice, având în vedere trei coordonate sau funcții: sancțiune, reparație și prevenție.

Cauze exoneratoare de răspundere

Cauzele exoneratoare de răspundere au fost reglementate și în cuprinsul art. 79 pct. 1 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, convenție la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991, pentru situațiile în care „neexecutarea este determinată de o piedică independentă de voința sa și nu se putea aștepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în considerare”.

În absența unei definiții legale, de-a lungul timpului a revenit doctrinei și jurisprudenței sarcina delimitării trăsăturilor specifice acestor cauze, sens în care s-au propus două criterii: criteriul subiectiv, afirmat de susținătorii fundamentării răspunderii civile pe ideea de culpă, care analizează răspunderea debitorului din perspectiva culpabilității conduitei sale, respectiv criteriul obiectiv, susținut de autorii care apreciază că răspunderea poate fi angajată chiar și independent de orice culpă, care transferă cercetarea în plan obiectiv, constatând inexistența legăturii de cauzalitate dintre fapta debitorului și prejudiciul produs. Imposibilitatea de a prevedea pericolul producerii prejudiciului, în pofida faptului că a acționat cu diligentă și precauție, este de natură să înlăture culpa debitorului. Pe temeiul obiectiv al cauzalității, evenimentul poate fi exterior, un caz de forță majoră (cutremur, inundații etc.) sau interior, în structura lucrului sau în sfera activității celui obligat să răspundă pentru prejudicii, situație în care ne aflăm în prezența unui caz fortuit.

Noul Cod civil a preluat definițiile date în doctrină forței majore și cazului fortuit, adăugând alte cazuri speciale. Terminologic s-a folosit sintagma de cauze exoneratoare de răspundere, cu toate că, așa cum s-a arătat în literatura juridică, în esență, aceste împrejurări sunt de natură a exclude însăși existența răspunderii, nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre acestea și culpă).

Forța majoră și cazul fortuit

Într-o accepțiune restrânsă, se referă la acele evenimente naturale, care nu au nicio legătură cu activitatea umană (este cazul catastrofelor naturale, cum ar fi cutremure, erupții vulcanice, alunecări de teren). Dar asemenea împrejurări pot fi extinse și la anumite acțiuni umane colective și anonime, întreprinse în numele unei autorități publice de o amploare și gravitate deosebită (cum ar fi faptele de război, atentatele, grevele). Din definiția dată în noul Cod civil se desprind următoarele trăsături caracteristice ale forței majore:

Exterioritatea este inerentă aplicării acestei cauze exoneratoare de răspundere civilă deoarece evenimentul este străin de acțiunea sau inacțiunea persoanei care a cauzat în mod direct și nemijlocit prejudiciul, respectiv s-a produs independent de fapta lucrului sau a animalului aflat în paza juridică a persoanei responsabile.

Imprevizibilitatea forței majore este de natură să înlăture răspunderea debitorului numai în situația în care acesta a fost în imposibilitate obiectivă de a prevedea atât producerea evenimentului, cât și efectele prejudiciabile pe care le-a cauzat.

Caracterul extraordinar al împrejurărilor în care s-au produs aceste consecințe elimină orice suspiciune cu privire la faptul că debitorul nu a putut interveni pentru a le preveni și pentru a înlătura pericolul producerii lor. În cazul în care, din informațiile pe care deținea la acel moment, debitorul ar fi putut deduce, cu certitudine sau numai probabil, pericolul cauzării unui prejudiciu, în raport de împrejurările concrete ale speței, acesta nu va putea invoca, în apărarea sa, forța majoră. Imprevizibilitatea este, din acest punct de vedere, argumentul suprem al nevinovăției acestuia, caz în care nu poate fi angajată răspunderea lui civilă.

Caracterul absolut invincibil și inevitabil al forței majore subliniază dimensiunea evenimentului prejudiciabil care a survenit în mod neașteptat, fiind total irezistibil și insurmontabil. În mod obligatoriu cele două condiții, irezistibilitatea și inevitabilitatea, trebuie să fie îndeplinite cumulativ, reprezentând trăsăturile specifice forței majore, întrucât chiar și în cazul în care evenimentul ar fi putut fi anticipat, în mod obiectiv, nu puteau fi evitate producerea acestuia și efectele devastatoare, în pofida faptului că debitorul a luat toate măsurile necesare.

Forța majoră poate fi invocată ca o cauză exoneratoare atât în cazul răspunderii delictuale, cât și a celei contractuale. Se cuvine a se face o singură distincție cu privire la previzibilitatea evenimentului: în cazul răspunderii delictuale această condiție se analizează la momentul producerii faptului prejudiciabil, pe când în cazul contractului, cazul de forță majoră este analizat în raport de momentul încheierii contractului, dat fiind faptul că în acel moment, în mod deliberat, debitorul și-a asumat numai acele riscuri considerate a fi previzibile.

Astfel, acesta poate fi exonerat de răspundere numai atunci când, la momentul realizării acordului contractual, nu a putut prevedea pericolul producerii evenimentului viitor, dăunător. Dacă evenimentul a survenit ulterior acestui moment, obligația debitorului se stinge, efectul fiind extinctiv, iar în cazul contractelor cu executare succesivă, executarea se suspendă pe durata acestuia. Efectele forței majore se deosebesc de efectele altor cauze străine (fapta victimei sau fapte altei persoane) prin aceea că înlătură în totalitate răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate, având în vedere caracterul imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil al evenimentului care s-a produs. În cazul în care prejudiciul s-a produs datorită unui complex de împrejurări, printre care și în caz de forță majoră, răspunderea va fi înlăturată numai proporțional cu implicarea acestui eveniment.

Noțiunea și condițiile cazului fortuit.

Cazul fortuit reprezintă situația intermediară între culpa debitorului, care antrenează răspunderea civilă pentru prejudicii și forța majoră, ca o cauză străină de natură să o înlăture, în absența unei legături de cauzalitate dintre faptă și urmările dăunătoare care s-au produs. După cum s-a precizat în literatura noastră „acolo unde sfârșește culpa începe cazul fortuit. Apreciată inițial ca fiind sinonimă cu forța majoră, noțiunea de caz fortuit a dobândit noi semnificații, cu un conținut distinct și efecte specifice, îndeosebi în materia contractului de transport, respectiv în ipotezele de răspundere delictuală pentru lucrurile și animalele aflate în paza juridică a persoanei responsabile. În absența unei definiții legale, în doctrina și jurisprudența noastră au fost stabilite elementele distinctive ale cazului fortuit, raportat la forța majoră.

Noul Cod civil valorifică aceste cercetări, formulând o definiție care are în vedere drept criterii imprevizibilitatea și inevitabilitatea producerii evenimentului prejudiciabil de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Spre deosebire de definiția forței majore, clară, concisă și precisă, această definiție este perfectibilă, în sensul că ar fi necesar precizarea naturii împrejurării în care s-ar putea discuta aplicabilitatea acestei cauze exoneratoare de răspundere. Principalele condiții ale cazului fortuit sunt următoarele:

Cauza producerii prejudiciului este circumscrisă unor împrejurări obiective care privesc însăși natura internă a lucrului sau sfera de activitate, control și influență a debitorului.

Dacă într-un caz de forță majoră exterioritatea evenimentului prejudiciabil reprezintă elementul distinctiv, în analiza cauzalității fortuite aceasta poate fi plasată în interiorul lucrului, cu referire la viciile ascunse ale lucrului, concepția care a stat la baza construirii și funcționării acestuia, defectele materialelor folosite etc. Aceasta justifică aplicabilitatea limitată a prevederilor cazului fortuit pentru exonerarea de răspundere civilă, cu referire expresă la prevederi legale sau convenționale.

Imprevizibilitatea producerii evenimentului are doar un caracter relativ și se raportează strict la persoana responsabilă a cărei conduită este evaluată potrivit diligentei și prudenței ordinare impuse de societate.

Distingem între caracterul absolut imprevizibil al evenimentului specific forței majore și cel doar rezonabil imprevizibil care caracterizează cazul fortuit. Este imprevizibil acel eveniment cu privire la care persoana responsabilă nu se face vinovată că nu 1-a putut prevedea. Pentru aprecierea caracterului relativ previzibil al evenimentului se impun a fi analizate toate circumstanțele în care s-a produs (de timp, de loc, de natură economică, socială și politică) pentru a putea stabili dacă debitorul a avut la dispoziție mijloacele necesare pentru a evita producerea acestuia.

Astfel, unele fenomene naturale (căderi de zăpadă, ploaie, grindină, furtună etc.) nu au un caracter excepțional în raport de condițiile climatice locale, existând posibilitatea ca, pe baza informațiilor furnizate de serviciile meteorologice, debitorul să le prevadă și să evite producerea pagubelor. în măsura în care, în concret, nu putea să le anticipeze, aceste evenimente ar putea fi apreciate ca fiind împrejurări fortuite de natură să înlăture răspunderea acestuia.

Inevitabilitatea prejudicierii victimei în cazul fortuit este evaluată potrivit posibilităților pe care, în mod normal, le avea la dispoziție persoana responsabilă pentru a elimina riscul producerii acestui eveniment.

Aprecierea comportamentului acesteia se face in concreto, raportat la circumstanțele reale în care a fost săvârșită fapta dăunătoare, iar nu in abstracta raportată la cel mai înalt grad de diligentă și prudență de care poate da dovadă un om, cum este într-un caz de forță majoră.

Situații speciale.

Situațiile speciale la care fac referire dispozițiile alin. (4) al art. 1351 NCC extind cazurile de exonerare de răspundere contractuală prin efectul legii pentru cazul fortuit și la

acela împrejurări care ar putea fi apreciate ca fiind cazuri de forță majoră, dar numai atunci când există dispoziții legale speciale.

Remarcăm faptul că aceste prevederi sunt aplicabile exclusiv răspunderii contractuale, fiind favorabile debitorului obligației asumate în baza unui contract civil a cărui răspundere ar putea fi înlăturată pentru intervenirea unui caz de forță majoră, dacă legea a stabilit în mod expres faptul că nu răspunde în ipoteza intervenim unui caz fortuity..

CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

2.1. Condițiile răspunderii

Pentru angajarea obligației făptuitorului de despăgubire a victimei prin repunerea ei în situația anterioară este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului.

Astfel, de esența răspunderii civile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime unei persoane, condiții obiective în absența cărora nu se poate stabili obligația de reparare în sarcina persoanei responsabile.

Vinovăția, definită ca fiind latura subiectivă a răspunderii delictuale, are rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, în vederea sancționării sale, prin angajarea obligației de despăgubire a victimei.

Condițiile esențiale ale răspunderii delictuale pentru propria faptă.

Prejudiciul reprezintă „piatra unghiulară" a întregii construcții juridice, reprezentând „nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat”.

În absența unei definiții legale în actualul Cod civil, de-a lungul timpului, a revenit doctrinei și jurisprudenței sarcina definirii și detalierii trăsăturilor sale caracteristice, pentru a preciza condițiile angajării obligației de reparare, în sarcina persoanei responsabile.

Constatăm faptul că nici noul Cod civil nu conține o definiție propriu-zisă a prejudiciului, dar, din ansamblul prevederilor consacrate răspunderii delictuale, îndeosebi cele din Secțiunea a 6-a, „Repararea prejudiciului”, se desprind elementele sale specifice.

Astfel, în alin. (1) al art. 1349 NCC, care reglementează obligația generală de a nu vătăma sau prejudicia altă persoană, se invocă orice „atingere (…) a drepturilor sau intereselor legitime ale altor personae” pentru care cel vinovat „răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. În acest mod a fost preluată definiția formulată în doctrina noastră tradițională potrivit căreia prejudiciul, dauna sau paguba reprezintă acele „efecte negative patrimoniale (…) și morale pe care le încearcă o persoană ca urmare fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului”.

Pentru ca victima să poată obține despăgubirea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert, atât din punct de vedere al existenței sale, actuale sau viitoare, cât și al posibilităților concrete de evaluare, și să nu fie încă reparat.

În ceea ce privește prima condiție, se consideră a fi îndeplinită când existența prejudiciului este sigură, neîndoielnică, chiar dacă se va produce ulterior, iar întinderea sa nu se cunoaște (cum ar fi cazul despăgubirilor periodice acordate victimei unei vătămări corporale grave soldate cu infirmitate sau în cazul decesului unei persoane, când despăgubirile sunt datorate persoanelor pe care aceasta le avea în întreținere, cu posibilitatea actualizării lor, în raport de evoluția stării de sănătate sau, în general, de starea de nevoie a celor îndreptățiți să fie despăgubiți).

Această orientare a fost împărtășită și de practica noastră judecătorească, care s-a pronunțat în sensul că poate fi reparat și prejudiciul care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare. înlăturarea totală a efectelor faptei ilicite prin repararea prejudiciului reprezintă scopul angajării răspunderii delictuale. Dacă însă prejudiciul a fost deja reparat de asigurător sau de o terță persoană fără a avea această obligație, acționând în numele și pe seama persoanei responsabile sau prin plata pensiei de asigurări sociale, raportul obligațional delictual a fost stins. în aceste cazuri, prejudiciul fiind reparat, victima nu este îndreptățită de a pretinde, din nou, plata despăgubirilor.

În raport de multitudinea și diversitatea prejudiciilor cauzate în societate au fost clasificate având în vedere mai multe criterii: după conținutul lor economic pot fi prejudicii patrimoniale și nepatrimoniale, după natura juridică a patrimoniului lezat sunt prejudicii cauzate avutului public sau privat, după posibilitatea previziunii lor există prejudicii previzibile sau imprevizibile, după modul de producere ar fi prejudicii instantanee sau succesive, iar după valorile sociale lezate putem avea prejudicii cauzate persoanei fizice (corporale, psihice, sociale, afective etc.) sau bunurilor sale etc.

Fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, care în materie extracontractuală poate fi fapta proprie, fapta altei persoane și fapta lucrurilor sau a animalelor pe care le avem în pază juridică.

Pentru a obține o despăgubire integrală, justă și echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecința săvârșirii cu vinovăție a unei fapte ilicite de către persoana responsabilă. În aceste condiții, „fapta ilicită” declanșează mecanismul antrenării obligației de despăgubire a persoanei responsabile.

Dispozițiile art. 1357 NCC fac referire la „fapta ilicită" fără a detalia conținutul acestei sintagme. În aceste condiții urmează a avea în vedere principalele coordonate ale „ilicității” faptei persoanei responsabile, astfel cum au fost stabilite de doctrină și jurisprudență.

Element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. În doctrina franceză, într-o exprimare sintetică, această noțiune a fost definită prin „încălcarea unei obligații preexistente” sau „ignorarea unui drept sau a unei obligații impuse de ordinea juridical”.

Fapta ilicită poate fi o acțiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor morale și juridice (a distruge, a cauza o vătămare corporală, a plagia o operă științifică) sau o inacțiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia și putea fi făcut (de exemplu, omisiunea de a lua anumite măsuri de protecția muncii de către cel care inițiază, organizează și supraveghează o activitate cu risc de accidente sau provocări de daune altor persoane).

Ilicitatea conduitei făptuitorului este apreciată în raport de regulile generale de comportament instituite în societate prin dispoziții legale și norme morale. În esență acestea stabilesc imperativ în sarcina cetățenilor obligația „de a nu vătăma sau prejudicia altă persoană”, încălcarea acestei obligații generale este contrară normelor dreptului obiectiv fiind o faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.

Aceasta reprezintă modalitatea de exteriorizare a atitudinii de conștiință și voință a făptuitorului cu privire la faptă și consecințele sale dăunătoare. Spre deosebire de „fapta ilicită contractuală” care se raportează strict la rerespectarea obligațiilor stabilite prin acordul de voință al părților, fapta delictuală poate fi săvârșită într-o infinitate de modalități, dacă este de natură a prejudicia alte persoane.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție esențială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile care „cauzează" alteia un prejudiciu.

Exigența acestei condiții impune ca între prejudiciul produs și faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale și a condițiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acțiuni sau inacțiuni anterioare care au determinat în mod direct și necesar producerea prejudiciului.

Absența legăturii de cauzalitate elimină ipoteza angajării unei răspunderi delictuale cu privire la prejudiciul produs.

În literatura noastră juridică au fost susținute teorii privind criteriile în baza cărora trebuie apreciată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu: sistemul echivalenței condițiilor sau condiției sine qua non, sistemul cauzei proxime și sistemul cauzei adecvate. Teoria care sintetizează constructiv valorile pozitive ale acestor orientări și înlătură neajunsurile constatate este cea privind unitatea indivizibilă dintre cauză și condiție, potrivit căreia, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor sau împrejurărilor care l-au precedat . În acestea s-a menționat că „asemenea condiții exterioare care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor…alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc, și ele, prin interacțiune cu cauza, caracter causal”. Aceeași orientare o are și jurisprudența noastră care are în vedere premisa coexistenței dintre cauză și condiții, incluzând în complexul cauzal nu numai faptele ce constituie „cauză necesară”, dar și „condițiile cauzale” respectiv faptele ilicite care au făcut posibilă producerea prejudiciului

Vinovăția reprezintă o condiție distinctă și esențială a răspunderii civile delictuale, cu un caracter de sine stătător și precis determinat.

Astfel, răspunderea poate fi angajată numai față de făptuitorul care se face vinovat de comiterea faptei prejudiciabile. Alineatul (1) al art. 1357 NCC se rezumă la invocarea
„vinovăției" făptuitorului, ca o condiție pentru angajarea răspunderii sale delictuale, deoarece noțiunea a fost definită în partea introductivă a Codului, în art. 16 alin. (2) și (3).

Sub aspect terminologic, remarcăm faptul că în noua reglementare se folosește noțiunea de vinovăție, care, într-o formulare generică, include cele două forme, intenția și culpa.

2.2. Criterii de apreciere a vinovăției

Articolul 1358 NCC precizează criteriile particulare de apreciere a vinovăției fiind indicate anumite repere în raport de care, in concreto, în fiecare cauză în parte, poate fi evaluată vinovăția făptuitorului. Prin „aprecierea” vinovăției este analizat comportamentul persoanei responsabile, pentru a putea stabili în ce măsură au fost lezate anumite valori sociale, fiind distrus echilibrul social prin producerea unui prejudiciu.

Etalonul evaluării vinovăției făptuitorului îl reprezintă starea de normalitate, de armonie și ordine care trebuie să caracterizeze viața socială. Textul legal aduce discuție, în primul rând, existența sau inexistența vinovăției, în vederea angajării răspunderii civile delictuale față de autorul faptei ilicite, aceasta în condițiile în care poate fi obligat să răspundă chiar și pentru cea mai ușoară culpă.

Numai în subsidiar, în măsura în care prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea conjugată a autorului cu cea a victimei sau a altor persoane, se poate pune problema unei aprecieri a vinovăției persoanei responsabile. În aceste cazuri trebuie să se stabilească în ce măsură fiecare dintre participanți a contribuit la producerea daunei, pentru stabilirea criteriului care stă la baza repartizării reparației.

Dezbaterile doctrinare și jurisprudențiale au condus la conturarea a trei criterii de stabilire a vinovăției delictuale: criteriul subiectiv, concret, raportat la însușirile și capacitatea fiecărui individ de a preveni și evita producerea prejudiciului, criteriul obiectiv, abstract, stabilit potrivit conduitei unui tip uman abstract, un om cu o capacitate medie pentru a anticipa riscul producerii unor daune altor persoane și un criteriu intermediar, privind comportamentul unui om normal care acționează cu prudență și diligentă, în raport de circumstanțele concrete de timp și de loc.

Aprecierea vinovăției făptuitorului impune alegerea dintre bine și rău, dintre legal și ilegal, dintre corect și incorect, potrivit criteriilor juridice, morale și filosofice consacrate în societate, evitând liberul arbitru. Conduita unui bonus pater familias este cea a unui om normal sau om rezonabil și avizat.

Noul Cod civil prin dispozițiile art. 1358 consacră criteriul intermediar de apreciere a vinovăției civile statuând în sensul că „se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei”.

Criteriile obiective se referă la circumstanțele concrete privind locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârșită fapta ilicită, daunele produse, precum și trăsăturile biofiziologice, vârsta, sexul, starea de sănătate, infirmitățile fizice ale autorului, calitățile și pregătirea acestuia. În acest context analiza privește exclusiv elementele obiective ale răspunderii, fapta și urmările păgubitoare pe care le-a produs celor din jur, fiind mai puțin relevantă atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și de consecințele acesteia, gradul de inteligență, temperamentul, caracterul, aptitudinile, nivelul de instrucție și educație etc.

Calitatea făptuitorului de „profesionist în exploatarea unei întreprinderi” reprezintă un criteriu special de apreciere a vinovăției făptuitorului, fiind unul din elementele de noutate ale noului Cod civil. În acest context remarcăm faptul că a fost delimitată o categorie distinctă de persoane responsabile, profesioniștii.

Astfel, calitatea de profesionist atrage evaluarea cu mai multă exigență a vinovăției făptuitorului, fiind o cauză de agravare a răspunderii civile. Acestei categorii de făptuitori i se impun reguli mai stricte privind desfășurarea activităților specifice, ei fiind obligați prin regulile impuse profesiei să ia măsuri eficiente de protecție pentru prevenirea producerii unor prejudicii. În acest context, remarcăm faptul că în dreptul civil european contemporan se manifestă tendința generală de obiectivare a răspunderii profesioniștilor, indiferent de domeniul în care activează.

Aceștia trebuie să asigure repararea prejudiciilor cauzate victimelor, chiar și independent de orice culpă, prin asumarea riscurilor activităților periculoase desfășurate în societate.

Dată fiind importanța acestor ipoteze de răspundere, se susține că răspunderea profesioniștilor ar fi putut constitui o temă care să fie mai amplu reglementată în noul Cod civil, cu indicarea condițiilor specifice în care poate fi angajată obligația de despăgubire a victimelor.

2.3. Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes

Definirea prejudiciului cauzat prin lezarea unui interes

Doctrina și jurisprudența noastră au recunoscut posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale și în situația în care a fost lezat un interes legitim, juridic ocrotit al victimei.

Această abordare reprezintă o viziune mai largă asupra prejudiciului reparabil pe calea angajării răspunderii. În aceste cazuri nu poate fi invocată atingerea unui drept subiectiv, ci doar o anumită situație de fapt care este caracterizată prin continuitate și stabilitate și care îndreptățește o persoană să pretindă reparația daunei suferite. Asemenea situații ar putea exista ori de câte ori prin săvârșirea unui delict civil, poate fi invocată o pierdere de natură economică – pierderea sau deteriorarea bunurilor, pierderea banilor, pierderea unui câștig sau a speranței unui câștig sau extrapatrimonială.

Condiții pentru existența prejudiciului.

Condițiile esențiale pentru a reține ca fiind un prejudiciu atingerea adusă unui simplu interes, sunt ca interesul lezat să fie legitim, moral, serios, iar prin modul în care se manifestă să fi fost creată aparența unui drept subiectiv, în sensul că situația de fapt care a condus la producerea unui asemenea prejudiciu este caracterizată prin stabilitate și continuitate, astfel că se aseamănă cu situația încălcării unui drept subiectiv.

Pe aceste coordonate, în jurisprudența noastră au fost semnalate unele ipoteze în care s-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lezarea unui simplu interes în cazul persoanelor care, faptic, s-au aflat în întreținerea de durată a victimei faptei ilicite: copii soției victimei decedate într-un accident, dacă au fost întreținuți de a acesta, copiii concubinei victimei ifați în întreținerea acesteia.

În esență s-a reținut că relația specială care a existat între întreținător și persoanele întreținute, la momentul decesului acestuia, chiar în absența unui drept la întreținere reglementat legal, a fost caracterizată prin stabilitate și continuitate, astfel că poate justifica acordarea despăgubirilor acestor persoane întrucât, prin dispariția sa, au fost private de ajutorul pe care îl primeau. În acest sens, s-a subliniat faptul că este indiferent că întreținerea se acordase voluntar sau în baza unei obligații legale, important fiind că partea civilă, prin moartea victimei a suferit un prejudiciu care se impune a fi reparat.

2.4. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

2.4.1. Legitima apărare

În analiza condițiilor esențiale ale răspunderii delictuale pentru propria faptă, noul Cod civil reglementează legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei
activități impuse sau permise de lege ca fiind cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei
prejudiciabile. Au fost astfel valorificate ideile consacrate în doctrina și jurisprudența noastră privind condițiile speciale și efectele acestor cauze.

Cu toate acestea, alături de alți autori, apreciem că modul de formulare a textelor legale „este cu totul deficitar”. Astfel, în noul Cod civil nu au fost formulate definiții ale acestor cauze de natură să înlăture ilicitatea faptei prejudiciabile, ci s-a ales metoda enunțării doar a excepțiilor aplicării lor.

La fel ca și în cazul vinovăției civile definite în art. 16 prin reluarea definiției vinovăției din Codul penal, se va face trimitere la conținutul unor noțiuni ale dreptului penal, ceea ce ar putea crea confuzia identității acestora cu cele specifice dreptului răspunderii civile.

Condițiile legitimei apărări.

În ipoteza în care fapta prejudiciabilă a fost săvârșită de o persoană pentru apărarea sa ori a altuia sau a unui interes public, împotriva unui atac material, direct, imediat și injust care pune în pericol grav valorile respective, nu va fi considerată ilicită,
astfel că nu va putea fi angajată obligația de reparare a prejudiciului. În doctrina dreptului penal au fost sintetizate următoarele condiții necesare pentru reținerea legitimei apărări: fapta să fie săvârșită pentru apărarea făptuitorului în fața unui atac material, direct, imediat și injust; atacul să creeze o stare de pericol grav; atacul să fie îndreptat direct împotriva victimei ori unui apropiat al acesteia sau a unui interes public; apărarea trebuie să fie proporțională cu gravitatea atacului.

Depășirea limitelor legitimei apărări.

Conform alin. (2) al art. 1360 NCC, dacă apărarea este disproporționată cu gravitatea atacului, făptuitorul poate fi obligat să răspundă prin „plata unei indemnizații adecvate și echitabile”. Remarcăm faptul că soluția este aplicabilă doar atunci când a fost săvârșită o infracțiune, autorul fiind obligat să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate.

Consider că, pentru asemenea situații, era utilă o explicitare a criteriilor acordării acestor despăgubiri, având în vedere ansamblul reglementărilor legale consacrate unei răspunderi delictuale subiective, în care făptuitorul răspunde potrivit vinovăției sale.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în majoritatea cazurilor, atacul material, direct, imediat și injust aparține chiar victimei, când se poate pune în discuție în ce măsură aceasta a provocat săvârșirea faptei ilicite, contribuind la producerea prejudiciului. Cuantificarea despăgubirilor ar putea fi făcută potrivit criteriilor aplicabile culpei concurente a făptuitorului cu cea a victimei sau a altor persoane, prevăzute în art. 1371 NCC.

2.4.2. Starea de necesitate

Doctrina și jurisprudența noastră tradițională au apreciat starea de necesitate ca fiind o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei dacă întrunește condițiile prevăzute de lege: fapta a fost săvârșită pentru a salva viața, integritatea corporală, sănătatea sau un bun important al autorului sau al altei persoane ori un interes public, de la un pericol iminent care, date fiind împrejurările, nu putea fi înlăturat altfel.

Analiza stării de necesitate s-a realizat exclusiv din perspectiva reglementărilor dreptului penal, fapta infracțională fiind tratată în aceleași condiții cu fapta prejudiciabilă în sensul că dacă nu va putea angaja răspunderea penală a făptuitorului, nu poate fi considerată a fi o faptă ilicită, de natură să antreneze obligația de despăgubire pentru prejudiciul cauzat.

De principiu, starea de necesitate înlătură caracterul ilicit atât al faptei infracționale, cât și a celei dăunătoare. Cu toate acestea, noul Cod civil oferă o nouă perspectivă stării de necesitate, distinctă față de cea stabilită de dreptul penal. Fapta care a avut drept consecințe prejudicierea altor persoane dacă a fost săvârșită în stare de necesitate nu exclude, în toate situațiile, angajarea răspunderii prin plata unor despăgubiri. Mai mult decât atât, asemenea fapte sunt considerate o sursă autonomă de răspundere civilă, deoarece este echitabilă despăgubirea victimei și în asemenea situații.

2.4.3. Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege

Îndeplinirea unei îndatoriri prevăzute sau numai permise de dispozițiile legale în vigoare este considerată a fi o activitate legală. Eventualele prejudicii care s-ar putea produce în asemenea situații nu sunt de natură a angaja răspunderea delictuală, nefiind îndeplinită condiția comiterii unei fapte ilicite. De asemenea, executarea ordinului dat de o autoritate este prezumată a fi o activitate legală. Pentru aceasta, ordinul trebuie să emane de la o persoană care este competentă la acel moment să dispună executarea anumitor obligații și să fie emis cu respectarea dispozițiilor legale, atât în ceea ce privește forma, cât și conținutul său. În unanimitate, doctrina noastră a recunoscut aceste situații, chiar și în absența unor dispoziții legale exprese, ca fiind de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei.

Excepții de la regula înlăturării caracterului ilicit al faptei.

Noul Cod civil nu stabilește, în mod expres, faptul că prin îndeplinirea unei îndatoriri prevăzute ori numai permise de lege sau prin executarea unui ordin, faptele nu au un caracter ilicit, ci precizează doar cazurile în care ar putea fi angajată răspunderea delictuală în asemenea situații: atunci când făptuitorul “putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări”. Modul de formulare a textului legal ar putea declanșa o serie de discuții în condițiile în care se fac aceleași referiri la două categorii de situații între care există semnificative diferențieri: fapta prejudiciabilă a fost săvârșită în îndeplinirea unor îndatoriri legale sau în executarea unui ordin al superiorului.

Astfel, îndeplinirea unor îndatoriri prevăzute sau doar permise de lege ar putea avea caracter ilicit numai atunci când a fost săvârșită cu vinovăție, fiind cauzat un prejudiciu.

În cazul executării unui ordin, fapta ar putea fi ilicită fie datorită faptului că ordinul a avut un caracter vădit ilegal, fie datorită modului de executare deficitar al acestuia, fiind produs cu vinovăție un prejudiciu altei persoane.

Sintagma folosită „putea să își dea seama” readuce în discuție condițiile culpei civile, cu cele două elemente structurale, intelectiv și volitiv. Astfel, deși există certitudinea producerii unui prejudiciu, în executarea unei activități aparent legale sau a unui ordin dat cu respectarea ordinii de drept, se analizează în ce măsură autorul faptei avea sau nu posibilitatea de a cunoaște caracterul său vădit ilicit sau abuziv.

Numai în măsura dovedirii vinovăției autorului faptei va putea fi angajată răspunderea lui pentru prejudiciul produs. Aprecierea imputabilității conduitei sale se va face potrivit dispozițiilor art. 1358 NCC, raportat la „împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana făptuitorului”. Aceste dispoziții legale reafirmă fundamentul subiectiv al răspunderii pentru propria faptă, vinovăția făptuitorului fiind condiția esențială pentru angajarea obligației de despăgubire.

Sub aspect terminologic, constatăm o diferențiere față de modul de formulare al acestor cauze din doctrina noastră, de natură să restrângă sfera lor de aplicabilitate: îndeplinirea se referă doar la anumite „activități”, iar nu în mod expres la îndatoriri prevăzute de lege, iar ordinul aparține doar superiorului, fără a fi menționată ipoteza în care acesta emană de la o autoritate publică competentă.

2.5. Efectele hotărârii penale

Corelația dintre răspunderea civilă delictuală și cea penală prezintă relevanță îndeosebi din perspectiva autorității de lucru judecat a hotărârii instanței penale ori de câte ori fapta infracțională a avut drept consecință producerea unui prejudiciu.

În doctrina noastră tradițională, s-a apreciat că „hotărârea penală trebuie, în principiu, să aibă autoritate față de toți membrii societății, inclusiv părțile care se judecă în procesul civil”, deoarece o soluție contrară „ar aduce atingere prestigiului justiției represive și, prin urmare, ar fi contrară ordinii publice”.

În cazul în care s-a pronunțat de către instanța penală o hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal soluțiile jurisprudențiale au fost diferențiate în funcție de temeiul legal indicat, deoarece s-a apreciat că nu orice hotărâre penală poate avea ca efect înlăturarea posibilității admiterii acțiunii civile în despăgubiri. Astfel, dacă fapta imputată nu există sau nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat acțiunea civilă intentată acestuia nu poate fi admisă. În ipotezele în care se dispune achitarea pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, există o cauză care înlătură caracterul penal, acțiunea civilă va putea fi admisă de instanța civilă.

Elementele noii eglementări.

În Secțiunea a 3-a din Capitolul IV al noului Cod civil consacrată răspunderii delictuale pentru fapta proprie, analizând cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, art. 1365 dispune asupra efectelor hotărârii penale în ceea ce privește modul de soluționare a acțiunii civile fundamentate pe regulile aplicabile răspunderii delictuale.

În noua reglementare, această regulă se va aplica și arunci când există o „hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal”, prevedere pe care o apreciem a fi inacceptabilă, dacă avem în vedere faptul că acestea sunt răspunderi juridice autonome – răspunderea penală care presupune condamnarea inculpatului, achitarea acestuia sau încetarea procesului penal și răspunderea civilă care implică plata despăgubirilor – fiind stabilite condiții și efecte juridice diferite. Existența faptei în noul text legal s-a rezumat doar la existența prejudiciului, iar existența persoanei care a săvârșit-o la vinovăția acesteia.

De asemenea, considerăm că dispozițiile unei hotărâri penale definitive privind existența prejudiciului ori vinovăția autorului faptei ilicite în mod obligatoriu trebuie să aibă autoritate în fața instanței civile, dacă avem în vedere că acestea sunt și elemente constitutive ale unei infracțiuni (respectiv latura obiectivă și cea subiectivă).

Astfel, dacă s-a pronunțat achitarea inculpatului, pentru lipsa acestora, aceleași argumente vor sta și la baza soluției de respingere a acțiunii civile fundamentate pe temei delictual, fiind necesară, și în acest caz, întrunirea cumulativă a condițiilor esențiale.

Persoanele lipsite de discernământ nu pot fi trase la răspundere penală, dar nici nu pot fi obligate la despăgubiri potrivit art. 1367 NCC, decât în mod excepțional, în mod cu totul subsidiar, în condițiile speciale ale art. 1368 NCC.

Dispozițiile art. 1365 NCC apar, așadar, ca deficitare și incomplete, ceea ce poate crea o inadmisibilă confuzie pentru cei care trebuie să le aplice în cauzele supuse judecății.

După cum am prezentat orientarea actuală a doctrinei și jurisprudenței noastre, în anumite situații, temeiul achitării inculpatului coincide cu neîntrunirea condițiilor răspunderii delictuale, astfel că hotărârea penală dată are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă, autor si vinovăția acestuia. Apreciem că și cazul de încetare, când există autoritate de lucru judecat, ar putea constitui, de asemenea, temeiul respingerii acțiunii civile, dacă, anterior, aceasta fusese deja soluționată alături de acțiunea penală.

2.6. Răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească

Capacitatea delictuală

Potrivit reglementări legale, răspunderea civilă delictuală pentru propria faptă este fundamentată pe vinovăția persoanei responsabile. Aceasta presupune, în primul rând, cunoașterea legilor obiective care acționează în natură și societate, precum și a riscului de producere a unor prejudicii altor persoane, prin săvârșirea unor fapte ilicite. În anumite împrejurări, fie datorită vârstei, fie datorită stării precare a sănătății mintale, unele persoane nu au capacitatea conștientizării caracterului antisocial și periculos al faptelor lor, nu disting între ce este licit sau ilicit, caz în care producerea prejudiciului nu le poate fi imputabilă. În absența vinovăției, nu va putea fi angajată răspunderea civilă pentru repararea prejudiciului cauzat victimei.

Potrivit unor autori rezultă că răspunderea delictuală pentru propria faptă este condiționată de capacitatea delictuală a făptuitorului, respectiv de existența discernământului acestuia care constă în ansamblul însușirilor sale psihice, intelective și volitive, efective sau prezumate de lege, necesare pentru a preveni și evita săvârșirea acelor fapte de natură a aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altor persoane.

Lipsa discernământului poate fi invocată în cazul minorilor și cel al persoanelor bolnave mintal, puse sub interdicție judecătorească. Capacitatea de exercițiu deplină începe la data cand persoana devine majoră, astfel cum prevede art. 38 NCC. În mod excepțional, minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplina de exercițiu, în cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta are doar capacitatea de exercițiu restrânsă, conform art. 41 NCC. Rezultă că minorii sub 14 ani nu au capacitate de exercițiu.

Se prezumă că aceștia nu au capacitate delictuală, deci nu pot fi obligați la plata despăgubirilor datorate vicitmei decât dacă se dovedește că au acționat cu discernământ, având reprezentarea consecințelor faptelor lor. A fost astfel instituită prezumția legală relativă privind lipsa capacității delictuale a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

Momentul evaluării capacității delictuale este cel al comiterii faptei prejudiciabile pentru a se aprecia dacă, în concret, acesta putea să prevină și să evite prejudicierea victimei.

Capacitatea delictuală se deosebește de capacitatea de exercițiu a persoanei care privește exercițiul drepturilor și asumarea obligațiilor prin încheierea de acte juridice.

Aceasta înseamnă că o persoană care nu are capacitate de exercițiu poate fi obligată să răspundă pentru delictul săvârșit dacă se dovedește că a acționat cu discernământ sau, din contră, deși are capacitatea de exercițiu, nu poate răspunde delictual deoarece, în momentul comiterii faptei, nu a avut discernământ.

Regula în cazul capacității delictuale

Regula generală privind capacitatea delictuală stabilește că toate persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitate delictuală, deci răspund pentru prejudiciile cauzate altor persoane, cu excepția cazurilor în care dovedesc lipsa discernământului la momentul săvârșirii faptei prejudiciabile. Prin alin. (2) al art. 1366 NCC a fost instituită o prezumție legală relativă privind capacitatea delictuală a minorilor între 14 și 18 ani. Deși textul legal face referire doar la „minori”, această regulă poate fi aplicabilă tuturor persoanelor, inclusiv celor adulte, care au posibilitatea de a demonstra că permanent sau temporar au fost lipsite de discernământul faptelor lor. Aceasta ar fi situația bolnavilor psihici care, deși nu au fost puse sub interdicție, nu au putut conștientiza pericolul faptelor lor.

Excepția în cazul capacității delictuale.

Excepția privind lipsa capacității delictuale se referă la minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și persoanele puse sub interdicție care nu răspund pentru prejudiciile pe care le produc decât în mod excepțional, dacă se demonstrează că au acționat într-un moment de luciditate, deci cu discernământ. Această prezumție legală a lipsei discernământului este relativă deoarece poate fi răsturnată prin dovedirea contrariului, respectiv faptul că, la momentul săvârșirii faptei, aveau posibilitatea de a-și adapta comportamentul pentru a împiedeca cauzarea consecințelor dăunătoare.

Constatăm faptul că, potrivit noii reglementări, vom rămâne fideli orientării către o răspundere subiectivă pentru fapta proprie, în care conștiința autorului are rolul decisiv, în fața ilicității acțiunilor sau inacțiunilor sale prejudiciabile. Altfel spus, numai în condițiile în care acesta a cunoscut consecințele faptei sale și a acționat deliberat pentru producerea lor, poate fi angajată obligația pentru despăgubirea victimei. În noua reglementare, în alin. (2) al art. 1349 NCC, se menționează expres: „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. Se elimină, astfel, orice posibilitate de a interpreta conținutul vinovăției civile din perspectiva elementului său obiectiv, cel privind comportamentul prejudiciabil.

Întreaga atenție este acordată elementului subiectiv, privind starea psihică a persoanei responsabile, deoarece numai în condițiile în care făptuitorul a acționat cu discernământ va putea fi angajată răspunderea civilă delictuală. Constatăm faptul că ne vom situa pe aceleași coordonate ale culpei morale, pentru care este esențială conștientizarea urmărilor propriilor fapte, deși în materia răspunderii civile delictuale aspectul esențial îl constituie existența prejudiciului, pentru a cărui reparare trebuie antrenată răspunderea.

Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ

Lipsa discernământului se poate datora și unei situații excepționale, constând într-o stare de tulburare a minții, în care făptuitorul, în concret, nu a avut reprezentarea urmărilor faptei sale socialmente periculoase. Ipoteza reglementată de art. 1367 NCC reprezintă o excepție de la regula instituită prin art. 1366 alin. (1). Astfel, dacă o persoană prezumată ca având capacitate delictuală, atât din punct de vedere al vârstei, cât și al stării sale de sănătate mintală, își pierde discernământul vremelnic sau definitiv, intempestiv ca urmare a unui șoc psiho-traumatic sau a unei boli, dacă a cauzat un prejudiciu victimei în această stare, răspunderea sa poate fi înlăturată.

Starea de tulburare a minții trebuie să prezinte o asemenea gravitate încât l-au pus în neputință să cunoască pericolul producerii de prejudicii și nu a putat să acționeze pentru evitarea unor asemenea consecințe. Lipsa discernământului înlătură total vinovăția făptuitorului. Dovada unei asemenea situații poate fi realizată prin orice mijloace de rrobă, îndeosebi prin constatări și expertize medío-íegaíe psihiatrice care pot demonstra, în mod științific, pierderea capacităților intelective și volitive ale subiectului pe fondul unor grave rrobleme de sănătate mintală. Eventuala alterare a discernământului nu este suficientă pentru ca făptuitorul să nu suporte despăgubirile datorate victimei, în condițiile în care textul legal invocă expres pierderea totală a acestuia.

Alineatul (2) al art. 1367 NCC prevede în mod expres că nu sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) ori de câte ori pierderea discernământului făptuitorului se datorează propriului său comportament caracterizat prin consum de băuturi alcoolice, stupefiante sau alte substanțe interzise. Astfel, în aceste cazuri, răspunderea făptuitorului va putea fi angajată pentru daunele produse altor persoane, apreciindu-se că, în mod voit, acesta a procedat astfel, cunoscând efectele nocive ale beției voluntare sau ale consumului de asemenea substanțe care îl pot transforma într-un element periculos pentru cei din jurul său.

2.7. Obligația subsidiară de indemnizare a victimei

Dispozițiile art. 1368 NCC reprezintă unul din elementele de noutate în noua reglementare, fiind inspirate de art. 489-2 din Codul civil francez, introdus prin Legea din ianuarie 1968, potrivit cărora „cel care a cauzat o pagubă altuia atunci când se afla sub imperiul unei tulburări mentale nu poate fi mai puțin obligat la repararea acestuia”.

Astfel, persoanele care suferă de afecțiuni psihice, fiind grav bolnave, lipsite de discernământ și fără a avea reprezentarea consecințelor faptelor lor, nu pot fi considerate a fi vinovate pentru faptele ilicite prejudiciabile comise, în accepțiunea prevederilor art. 1357 NCC. Acesta reprezintă principalul inconvenient privind imposibilitatea acționării lor pentru plata despăgubirilor, ceea ce ar constitui, evident, o soluție inechitabilă pentru victimă.

În absența unei reglementări legale, pentru asemenea situații, doctrina noastră a invocat echitatea ca fundament al răspunderii civile a persoanei lipsite de discernământ pentru fapta ilicită, analizând cazul unui minor sub 14 ani, care, acționând fără discernământ, a incendiat și distrus 18 ha de teren cu vegetație forestieră.

În esență s-a apreciat că este posibilă „obligarea directă a minorului fără discernământ și fără reprezentant legal, la repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa ilicită, în împrejurarea în care situația patrimonială a autorului faptei ilicite ar permite și ar justifica o asemenea reparative”.

Caracterul subsidiar al răspunderii persoanei lipsite de discernământ rezultă din imposibilitatea reparării prejudiciului prin angajarea răspunderii persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-1 supraveghea. Astfel, numai dacă despăgubirea victimei
nu poate fi realizată de aceste persoane responsabile, fie pentru că nu se cunosc, fie pentru că nu au venituri sau bunuri din a căror valorificare să acopere reparația, va putea fi angajată răspunderea făptuitorului.

Dispozițiile alin. (1) al art. 1368 NCC se coroborează cu cele din alin. (1) al
art. 1372 NCC privind răspunderea pentru fapta altei persoane care stabilesc relația specială între făptuitor și persoana responsabilă, prin acceptarea obligației legale de supraveghere și control a modului de viață al celor lipsiți de discernământ, respectiv a minorului sub 14 ani sau a bolnavului psihic pus sub interdicție. În cazul acestor ipoteze de răspundere, obligațiile persoanei responsabile au fost circumscrise, prin textul legal, exclusiv supravegherii persoanelor fără capacitate delictuală, având un comportament imprevizibil și spontan, soldat cu prejudicierea altor persoane.

Limitele despăgubirii.

Acestea sunt prevăzute în alin. (2) al art. 1368, referindu-se la un cuantum echitabil, în funcție de starea patrimonială a părților. Astfel, prin excepție de la regula generală aplicabilă răspunderii delictuale privind repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei, dacă este posibil, în natură sau prin echivalent, persoana lipsită de discernământ datorează o despăgubire echitabilă, raportată la posibilitățile sale concrete.

Acesta este un caz special de despăgubire în care nevoia victimei faptei ilicite, se coroborează cu posibilitățile făptuitorului, existând șansa unei reparații integrale a prejudiciului sau doar a uneia parțiale ori doar simbolice.

Impactul acestor reglementări asupra conținutului noțiunii de „vinovăție civilă".

Prin extinderea sferei persoanelor responsabile la persoanelor lipsite de rațiune și acceptarea angajării răspunderii delictuale în absența dovedirii vinovăției făptuitorului, se tinde la recunoașterea elementului obiectiv privind anormalitatea comportamentului acestuia, renunțându-se la coordonatele culpei morale.

Noua reglementare a statuat în sensul că, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, consacrată ca fiind de natură subiectivă, există posibilitatea angajării unei răspunderi având ca fundament o culpă obiectivă sau, altfel spus, comportamentul făptuitorului.

Persoana care nu are discernământul faptelor sale trebuie să suporte toate consecințele acesteia și să repare prejudiciul produs, nu pentru că este vinovată și trebuie sancționată, ci pentru că, într-o societate civilizată, este echitabil ca victima unei fapte ilicite să fie integral despăgubită. Numai în acest mod vom asigura cadrul legal în care va putea fi restabilit efectiv echilibrul social distrus prin producerea pagubei.

În acest context, trebuie amplificat rolul social al statului pentru protecția persoanelor minore și a celor cu handicap, preluând sarcina reparării prejudiciilor cauzate de aceștia. De asemenea, urmând modelul statelor civilizate, există posibilitatea despăgubirii victimelor faptelor ilicite comise de aceste persoane dintr-un fond special, de natură să le asigure repararea integrală a prejudiciului.

2.8. Răspunderea altor persoane

Dispozițiile art. 1369 NCC au fost consacrate răspunderii civile delictuale a participanților la comiterea faptei prejudiciabile, cei care, alături de autor, au contribuit într-o anumită măsură la producerea lui. În acest mod a fost extinsă considerabil sfera celor care pot fi obligați să repare prejudiciul, ceea ce reprezintă un veritabil avantaj pentru victime.

Constatăm faptul că au fost preluate, și în acest domeniu, reglementările dreptului penal în materia participanților la săvârșirea unei infracțiuni, din context rezultând elementele specifice ale instigării și complicității, dar și cele privind tăinuirea sau favorizarea infractorului.

Persoana responsabilă.

Calitatea de „persoană responsabilă" revine în primul rând autorului, cel care, în mod direct și nemijlocit, a inițiat, organizat, condus și desfășurat acțiunea sau inacțiunea cu consecințe dăunătoare pentru persoana vătămată.

Instigatorul este persoana care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, iar complicele este acela care l-a ajutat în orice fel să-l pricinuiască.

Implicarea acestora este anterioară sau cel mult concomitentă comiterii faptei prejudiciabile. În măsura în care, ulterior acestui moment, o persoană primește anumite bunuri cunoscând că provin din comiterea unei fapte ilicite ori a tras foloase din prejudicierea altuia poate fi considerat tăinuitor sau favorizator, fiind una din persoanele responsabile pentru prejudiciul cauzat.

Dispozițiile alin. (2) ale art. 1369 NCC sunt însă lacunare în ceea ce privește implicarea directă a unor persoane care au împiedicat ori au întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite. Acțiunea civilă în despăgubire fundamentată pe dispozițiile răspunderii delictuale aparține victimei, titulară a unui drept de creanță, fiind supusă prescripției extinctive. Interesul acesteia este acela de a promova acțiunea în termen, valorificând toate mijloacele de probă necesare pentru dovedirea pretențiilor sale.

În măsura în care o persoană, în mod deliberat, a distrus sau alterat anumite probe considerate utile soluționării cauzei, se poate considera că a contribuit la tergiversarea chemării în judecată a autorului, astfel că, ipotetic, ar putea fi trasă la răspundere, alături de ceilalți participanți. Rămâne ca jurisprudența să identifice asemenea situații stauând asupra condițiilor și limitelor în care aceste eprsoane răspund față de victimă.

Solidaritatea răspunderii.

Dispozițiile art. 1369NCC privind răspunderea participanților alături de autor se coroborează cu cele ale art. 1382 NCC potrivit cărora: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat”.

Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite

Implicarea a două sau mai multe persoane în desfășurarea unor acțiuni poate avea drept consecință prejudicierea victimei. Din această perspectivă, participațiunea există sub forma coautoratului, fiecare dintre aceste persoane contribuind într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat.

Deși dispozițiile art. 1370 NCC conțin reglementări aplicabile acestor situații, denumirea articolului nu a fost armonizată conținutului. Imposibilitatea privește stabilirea cu certitudine a aportului fiecărui coparticipant, iar nu individualizarea autorului faptei ilicite.

Răspunderea delictuală este principial fundamentată pe vinovăție, astfel că are un caracter personal, fiecare făptuitor răspunzând în limitele participării sale la păgubirea victimei. Instituția răspunderii delictuale pentru propria faptă condiționează stabilirea obligației de despăgubire de identificarea celui care a produs prejudiciul. în dreptul civil nu avem reglementată ipoteza reparării prejudiciilor anonime, decât, eventual, în cazul răspunderii pentru fapta altei persoane, dar și atunci, trebuie stabilită relația cu persoana responsabilă ceea ce conduce la identificarea autorului

Răspunderea solidară.

Aceasta va fi angajată numai dacă există o acțiune, care se desfășoară simultan sau succesiv de către mai multe persoane, fără a se putea stabili contribuția fiecăreia la prejudicierea victimei. Textul viitoarei reglementări, în formularea sa literară, nu este suficient de clar, astfel că poate da naștere unor interpretări care să fie contrare cu soluția preconizată.

Fapta ilicită constă numai într-o acțiune, ceea ce presupune o implicare activă, culpabilă a făptuitorilor, implicit identificarea lor. Când faptele sunt săvârșite simultan și, cu atât mai mult, când sunt comise succesiv, contribuția autorilor poate fi stabilită pe baza probelor administrate, astfel că nu se poate invoca imposibilitatea identificării autorilor.

Unii autori consideră că nu poate fi acceptată ideea angajării unei răspunderi solidare a mai multor persoane doar invocând ca argument faptul că nu se poate stabili că prejudiciul a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele.

Aceste dispoziții contravin principiilor răspunderii pentru propria faptă, astfel cum sunt reglementate în art. 1357 NCC. Numai săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite care a cauzat un prejudiciu victimei atrage răspunderea delictuală a făptuitorului. În absența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu va putea fi stabilită obligația de despăgubire. Apreciem că angajarea unei răspunderi solidare nu poate fi acceptată ca o soluție de compromis în cazul în care nu s-a putut identifica făptuitorul și nu s-a stabilit implicarea sa cu vinovăție în producerea efectelor dăunătoare.

Sub acest aspect, considerăm că textul legal trebuia să se refere la ipoteza în care există imposibilitatea stabilirii contribuției fiecărui făptuitor la prejudicierea victimei dispunând în următorul sens: Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili aportul fiecăreia la cauzarea prejudiciului, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă.

Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze

Acest caz este incident, potrivit dispozițiilor alin. (1) al art. 1371 NCC, în trei situații: a contribuit la cauzarea prejudiciului sau la agravarea acestuia ori nu 1-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă. De fiecare dată se impune ca implicarea victimei să fie făcută numai cu vinovăție, fiind reluată expresia cu intenție sau din culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Există opinii ce susțin că era suficientă mențiunea a contribuit la cauzarea prejudiciului, deoarece această detaliere a faptelor ilicite săvârșite de victimă ar putea declanșa soluții jurisprudențiale contradictorii.

Astfel, dacă analizăm mecanismul angajării răspunderii delictuale, cauza producerii prejudiciului o constituie săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care victima, alături de o altă persoană, a contribuit într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat.

Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină și să evite producerea prejudiciului constituie tot o cauză de natură să limiteze răspunderea celui vinovat la implicarea sa efectivă. De exemplu, într-un accident rutier, conducătorul autoturismului a condus sub influența alcoolului, încălcând regulile de circulație, dar și victima s-a angajat imprudent în traversarea străzii printr-un loc nepermis sau în cazul unui accident de muncă, angajatorul nu a echipat utilajul cu mecanisme de protecție, dar nici salariatul nu a respectat normele de protecția muncii cu privire la care fusese instruit.

Implicarea victimei în eventuala mărire a prejudiciului ar putea constitui doar cazuri izolate, când aceasta a acționat numai pentru salvarea bunurilor sale, dar a aplicat metode greșite, astfel că i s-a agravat situația. Cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârșită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ținut să răspundă.

Considerăm însă că fapta victimei trebuie analizată numai din punct de vedere obiectiv, stabilind contribuția sa efectivă la producerea daunei, nefiind necesară analiza vinovăției acesteia. Sub acest aspect, nu prezintă nicio relevanță atitudinea psihică a victimei față de propria sa faptă și urmările ei, ci interesează în ce măsură cel responsabil poate fi obligat la despăgubire. O asemenea prevedere ar putea conduce la ideea ca, în cazul în care victima este lipsită de discernământul faptelor sale, dar totuși participă la producerea prejudiciului, întreaga răspundere să revină numai persoanei responsabile, ceea ce nu ar fi o soluție echitabilă.

Pe aceste coordonate, alin. (1) al art. 1371 NCC a fost consacrat culpei comune a făptuitorului cu cea a victimei – iar nu culpei comune, în general – dacă avem în vedere faptul că există posibilitatea ca și o terță persoană să fie implicată în producerea prejudiciului.

Existența, alături de fapta persoanei responsabile, a unor cauze exoneratoare de răspundere, expres enumerate în alin. (2) al art. 1371 NCC, forța majoră, cazul fortuit sau fapta terțului, pot avea același consecințe, respectiv reducerea despăgubirilor datorate de făptuitor la limita contribuției sale efective. Din nou, în mod inutil, se face referire la vinovăția făptuitorului menționându-se că fapta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă.

CAPITOLUL III

RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

3.1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție

Prin valorificarea creatoare a orientărilor doctrinei și jurisprudenței din țară și din străinătate, a activității practicienilor din domeniul dreptului, dar și a experienței societății civile, noul Cod civil român se dovedește a fi chintesența celor mai valoroase idei juridice, un summum de tradiție și modernitate, actualitate și perspective, continuitate și convergență în domeniul dreptului privat.

Ab initio se cuvine să remarcăm faptul că, prin reglementarea în noul Cod civil a răspunderii pentru fapta altuia, s-a urmărit o reformare radicală a instituției juridice, îndeosebi cu privire la fundamentul ipotezelor de răspundere, oferind noi interpretări mai pragmatice, mai realiste, mai aproape de interesele persoanelor care au suferit un prejudiciu, acordând primordialitate funcției reparatorii, specifice răspunderii civile delictuale, fără însă a ignora rolul său educativ-preventiv.

Discursul doctrinar și jurisprudențial privind răspunderea pentru prejudiciile produse de minori și interzișii judecătorești demonstrează elocvent faptul că această ipoteză de răspundere este supusă, deopotrivă, influențelor dreptului familiei și celui al obligațiilor, aflate într-o continuă transformare.

Relația specială între făptuitor și persoana responsabilă.

La baza acesteia stă acceptarea obligației de supraveghere și control a modului de viață al minorului sau al bolnavului psihic pus sub interdicție. Textul legal se referă la supravegherea cu titlu permanent, deoarece numai în acest mod poate fi susținută ideea exercitării unei autorități asupra persoanelor supravegheate, justificată de comportamentul lor imprevizibil, spontan adeseori, lipsite de discernământ, de natură a cauza prejudicierea altor persoane.

Cei care, în mod deliberat, au acceptat asumarea obligației de supraveghere a acestor persoane, implicit, și-au exprimat acordul de a răspunde pentru consecințele faptelor lor dăunătoare. Cu această formulare au fost simplificate raționamentele
logico-juridice privind angajarea răspunderii delictuale pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție, eliminând speculațiile care au dus, în trecut, la extinderea artificială a obligațiilor persoanei responsabile, de la simpla supraveghere, la educația și creșterea minorului.

Apreciem însă că obligația de supraveghere a acestei categorii de făptuitori este mult mai complexă decât cea privind supravegherea lor nemijlocită, deoarece presupune îndrumarea, coordonarea și controlul faptelor lor, în vederea prevenirii riscului prejudicierii altor persoane. De altfel, producerea unui asemenea rezultat reprezintă dovada concludentă a încălcării obligației, fiind circumscrisă unor împrejurări care pot fi dovedite mai ușor, față de situațiile în care s-ar readuce în discuție controversele privind educarea și creșterea minorului.

Remarcăm de asemenea faptul că, în noua reglementare, s-a renunțat la condiția specială a coabitării copilului minor cu părinții săi, care a declanșat numeroase discuții, deoarece s-a apreciat că supravegherea minorilor trebuie îndeplinită în orice împrejurare, indiferent dacă persoana responsabilă locuiește împreună sau acesta.

Un principiu general de răspundere delictuală pentru faptele prejudiciabile ale persoanelor care au acționat fără a avea capacitate de exercițiu sau având o capacitate de exercițiu restrânsă. Dată fiind diversitatea și complexitatea prejudiciilor anonime cauzate în societate, s-a apreciat că ar fi necesară stabilirea cadrului legal general privind angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de toți cei aflați sub supravegherea și îndrumarea persoanelor responsabile, în vederea sprijinirii victimei interesate pentru obținerea despăgubirilor. Sub acest aspect, apreciem că noul text legal este mai mult decât reglementare a unor ipoteze de răspundere, consacrând, cu valoare principială, în cazul prejudiciilor produse de minori și persoane cu handicap mintal, regula angajării unei răspunderi directe, independente și necondiționate, al cărui fundament este independent de orice culpă.

Astfel, noul Cod civil a adoptat soluția unei reglementări cu un caracter de maxima generalitate în care sunt trasate doar coordonatele acestei ipoteze de răspundere: făptuitorul, persoana responsabilă și conținutul obligației de supraveghere care a fost stabilită prin lege, hotărâre judecătorească sau contract, stabilind temeiul legal al condamnării persoanei responsabile la reparație, în toate situațiile în care un copil minor sau un bolnav psihic a cauzat altei persoane un prejudiciu, cu excepția cazului de forță majoră, faptei victimei sau a unei terțe persoane.

Sfera făptuitorilor

Noua reglementare a extins sfera persoanelor pentru a căror fapte prejudiciabile poate fi angajată răspunderea delictuală, fiind incluși, alături de minori, și persoanele puse sub interdicție, care, prin comportamentul intempestiv și spontan, reprezintă un risc social particular de producere a unor prejudicii.

Toate aceste persoane au nevoie de îndrumare, educație, control și supraveghere datorită fie a vârstei fragede, fie stării lor precare de sănătate mintală. Elementul comun al celor două ipoteze de răspundere delictuală îl constituie lipsa sau diminuarea capacității de exercițiu a făptuitorului, situație în care trebuie angajată răspunderea celui care îi supraveghează, dacă a fost cauzat un prejudiciu.

Astfel, potrivit art. 1366 NCC, „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicție judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul său la data săvârșirii faptei". Măsura punerii sub interdicție dispusă în condițiile prevăzute de art. 164 NCC este justificată de faptul că persoana ocrotită „nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale”.

Persoana responsabilă

Calitatea de persoană responsabilă revine persoanei care, potrivit dispozițiilor legii, ale unei hotărâri judecătorești sau prevederilor unui contract, are obligația supravegherii minorilor și a persoanelor puse sub interdicție. Remarcăm faptul că textul legal dispune ferm obligația acestor persoane de a răspunde de prejudiciul cauzat altuia, fără a condiționa angajarea obligației de reparare de dovedirea unui comportament culpabil, ceea ce reprezintă, fără îndoială, un mare avantaj pentru persoana păgubită, ale cărei șanse de a obține repararea daunei sunt mult mai mari.

Astfel, potrivit noii reglementări, obligația de supraveghere a minorului sau bolnavului psihic poate fi stabilită:

în baza dispozițiilor legale – Părinții sunt cei care au „în primul rând îndatorirea de creștere și educare a copilului lor minor”

prin hotărâre judecătorească – încredințarea copilului minor unuia dintre părinți, în cazul desființării sau desfacerii căsătoriei părinților; reîncredințarea copilului minor sau încredințarea acestuia altei persoane, unei rude sau altei familii, ori unei instituții de ocrotire.

Astfel, în cazuri speciale, prin hotărâre judecătorească minorul poate fi încredințat spre supraveghere și altor persoane, tutori sau curatori, care răspund pentru prejudiciul produs. Remarcăm faptul că, până la acest moment, doctrina și jurisprudența noastră au apreciat că tutorele, curatorul sau alte persoane fizice sau instituții de ocrotire care exercitau supravegherea persoanelor fără capacitate de exercițiu sau cu o capacitate de exercițiu restrânsă nu puteau fi obligate la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de acestea altor persoane, în lipsa unor dispoziții legale exprese.

în temeiul unui contract – când poate fi angajată răspunderea delictuală față de acele persoane fizice sau juridice angajate contractual să asigure paza și supravegherea minorilor sau a bolnavilor psihici, cum ar fi bone, unitățile școlare, tabere, centre de reeducare a delicvenților, instituții de ocrotire, infirmiere, spitale etc.

Reglementarea unei răspunderi delictuale principale, directe și independente de cea a făptuitorului minor sau bolnav pus sub interdicție.

Astfel, potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 1372 NCC, capacitatea delictuală a făptuitorului nu constituie o condiție necesară pentru antrenarea răspunderii celui obligat prin lege, dispoziție judecătorească sau contract să îl supravegheze. Menționăm faptul că, până în prezent, doctrina și jurisprudența noastră au apreciat această ipoteză de răspundere delictuală pentru fapta altei persoane ca fiind o răspundere indirectă, accesorie, care este condiționată de răspunderea personală a făptuitorului.

Răspunderea delictuală pentru fapta minorului sau interzisului judecătoresc a persoanei responsabile poate fi înlăturată numai „dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta preju-diciabilă", astfel cum prevede teza întâi a alin. (3) al art. 1372 NCC. Sintagma folosită se impune a fi clarificată pentru a se elimina posibilitatea invocării neculpabilității persoanei responsabile, ceea ce ar readuce în discuție fundamentarea subiectivă a răspunderii.

Fundamentarea răspunderii pentru fapta prejudiciabilă comisă de minori sau persoane puse sub interdicție altor persoane.

Aceasta se degajă din ansamblul reglementării, fiind de natură obiectivă, pe ideea asumării riscului legat de exercitarea autorității asupra făptuitorilor. Apreciem că noua reglementare legală oferă posibilitatea interpretării acestor ipoteze independent de comportamentul făptuitorului sau al persoanei responsabile, sprijinind interesele victimelor faptelor ilicite pentru a fi despăgubite chiar și atunci când nu se poate dovedi culpa lor. în același timp însă, această fundamentare reprezintă o agravare semnificativă a răspunderii persoanelor care supraveghează minori sau persoane cu grave afecțiuni mentale, care poate fi antrenată indiferent de posibilitatea concretă a cunoașterii și prevenirii faptei prejudiciabile, chiar și în ipoteza în care făptuitorul sau însăși persoana responsabilă a fost lipsit de discernământ, doar în virtutea existenței unei obligații de supraveghere.

Se remarcă faptul că, prin eliminarea ideii culpabilității persoanei responsabile, noua reglementare are în vedere teoria riscului social, privit din altă perspectivă decât cea tradițională: riscul exercițiului autorității persoanelor obligate să asigure supravegherea copiilor minori și a bolnavilor psihici. Astfel, angajarea acestei răspunderi reprezintă, implicit, și asumarea unui risc privind posibilitatea suportării despăgubirilor civile în cazul producerii unui prejudiciu, în contrapartida exercitării autorității lor asupra făptuitorului, fiind o soluție echitabilă pentru protejarea intereselor victimelor, dacă avem în vedere faptul că activitatea prejudiciabilă prezintă un risc pentru societate.

3.2. Răspunderea comitenților pentru prepuși

Prevederile art. 1373 NCC privind răspunderea comitentului pentru prepușii săi constituie un reper important al reconstrucției răspunderii delictuale în
ansamblul său, potrivit orientării dreptului european, pe temelia instituției tradiționale, dar
într-o „arhitectură" modernă, mai aproape de realitățile societății contemporane și de aspirațiile persoanelor prejudiciate.

Principalul argument invocat pentru angajarea acestei răspunderi îl constituie desfășurarea unei activități sub îndrumarea, direcția și controlul altei persoane. Astfel, între făptuitor, respectiv prepusul care a săvârșit o faptă prejudiciabilă și persoana responsabilă, comitentul, se stabilește o relație specială, denumită raport de prepușenie, în baza căruia este declanșat mecanismul răspunderii pentru prejudiciile care au fost produse în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Se urmărește, astfel, corelarea riscurilor activităților desfășurate în societate, cu avantajele, dar și cu pericolele producerii unor consecințe păgubitoare pentru ceilalți membrii ai societății. în ceea ce privește comportamentul comitentului, remarcăm faptul că nu a fost stabilită nicio condiție specială, menționându-se doar că acesta este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi.

Rezultă că răspunderea comitentului este angajată independent de culpabilitatea sa, dacă victima dovedește existența unui prejudiciu cauzat de prepus, în legătură cu funcțiile care i-au fost încredințate, în toate situațiile, pe temei obiectiv, fiind eliminate discuțiile privind angajarea unei răspunderi subiective.

Sub aspect terminologic, noua reglementare păstrează parfumul arhaic al termenilor de comitent și prepus, folosiți într-o formulă nouă, substanțial îmbunătățită. Remarcăm faptul că, pentru prima dată în legislația noastră civilă, în cuprinsul dispozițiilor alin. (2) al art. 1373 NCC, a fost definită noțiunea de comitent, prin care sunt, implicit, conturate principalele trăsături ale raportului de prepușenie, cu indicarea atribuțiilor care revin persoanei responsabile. Semnificația acestei reglementări este deosebită dacă avem în vedere faptul că acesta este elementul distinctiv al răspunderii pentru fapta altuia, care justifică antrenarea răspunderii comitentului cu toate că nu a fost implicat în mod direct și nemijlocit în producerea prejudiciului.

Raportul de prepușenie.

În unanimitate, doctrina juridică și jurisprudența au apreciat că existența acestui raport reprezintă principala „condiție specială a răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului său”.

În aceste împrejurări, considerăm că era potrivită definirea și a raportului de prepușenie, cu atât mai mult cu cât următorul alineat, (3), al art. 1373 NCC, a fost dedicat celei de-a doua condiții speciale referitoare la împrejurările săvârșirii faptei prejudiciabile.

Noțiunea de subordonare juridică a prepusului a fost considerată mult timp ca fiind unicul criteriu care poate defini un raport de prepușenie, în care „unei autorități, de o parte, îi corespunde o subordonare corelativă, de cealaltă parte”.

Astfel, în baza acestor raporturi, „comitenții au dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepușilor în vederea îndeplinirii pentru ei a unor funcții sau activități pe care prepușii se obligă să le realizeze”.

În prezent, potrivit orientării doctrinei europene contemporane, elementul esențial pentru definirea raportului de prepușenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acționat sub autoritatea și în interesul comitentului, în beneficiul acestuia și cu mijloacele furnizate de el.

Prin această interpretare se extinde considerabil sfera persoanelor responsabile de prejudiciul produs, ceea ce reprezintă un veritabil avantaj pentru victima care urmărește obținerea reparației. Preluând aceste orientări, noul Cod civil, prin dispozițiile alin. (2) al art. 1373, stabilește următoarele elemente caracteristice ale raportului de prepușenie:

este stabilit în virtutea unui contract sau în temeiul legii. Contractul de muncă, a fost considerat izvorul principal al raportului de prepușenie, iar, recent, și situația salariatului care, potrivit dispozițiilor art. 87-100 C.muncii și H.G. nr. 938/2004, îndeplinește sarcini precise din dispoziția angajatorului său – agentul de muncă temporară, dar în beneficiul altei persoane, respectiv a unui utilizator.

O situație deosebită există în domeniul profesiilor liberale, cum este cea a medicului, în care prestatorul serviciilor, deși are încheiat un contract individual de muncă, în concret, nu se află într-un raport de prepușenie, deoarece nu execută o dispoziție sau însărcinare, ci își exercită propria artă sau măiestrie profesională;

activitatea comitentului constă în exercitarea direcției, supravegherii și controlului prepusului, el reprezentând autoritatea care a dat instrucțiuni, a îndrumat și verificat munca prepusului să, în exercitarea atribuțiilor pe care i le-a stabilit.

Criteriile de calificare a atributelor ce revin comitentului sunt: unul strict material, privind supravegherea, coordonarea și controlul efectiv, nemijlocit pe care comitentul trebuie să îl exercite asupra activității prepusului său, și unul juridic, cu referire la facultatea de a da ordine și instrucțiuni prepusului, în executarea sarcinilor încredințate, chiar și în absența însărcinărilor privind supravegherea nemijlocită și plata remunerației, care ar constitui aspecte de dependență economico-socială. Această obligație are o semnificație deosebită având în vedere faptul că el este inițiatorul și organizatorul unor activități riscante în societate, adeseori beneficiarul lor;

prepusul îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia. Relația dintre fapta prejudiciabilă a prepusului și funcțiile încredințate reprezintă, în opinia noastră, algoritmul care stă la baza antrenării acestei răspunderi pentru fapta altei persoane și care stabilește legătura dintre făptuitor – prepusul și cel chemat să răspundă – comitentul.

Remarcăm faptul că noul Cod civil face referire atât la funcții, cu atribuții precis determinate, cât și la însărcinări, respectiv prestarea unor activități ocazionale, sub autoritatea beneficiarului acestora. Se consolidează astfel ideea potrivit căreia comitentul este obligat să răspundă pentru prejudiciile cauzate de prepus în legătură cu activitatea desfășurată în interesul său sau al altuia.

Fapta prepusului trebuie să fie în „legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate". Situația „abuzului de funcții”.

Pentru stabilirea legăturii între faptele săvârșite de prepus și activitatea desfășurată sub autoritatea comitentului trebuie precis determinate atribuțiile care revin acestuia în mod curent, raportate la funcțiile sau însărcinările care i-au fost încredințate. Această condiție specială poate fi interpretată incluzând, alături de atribuțiile prepusului, expres stabilite de părți, și acele fapte prin care acesta a cauzat un prejudiciu abuzând de funcția sa, depășind în mod voit limitele impuse, folosindu-se de calitatea sa de prepus al comitentului doar ca un prilej sau ocazie.

În toate aceste situații, s-a păstrat doar aparența subordonării prepusului față de comitentul său, victima având convingerea că acționează sub îndrumarea, direcția și controlul acestuia. Astfel, prin noua reglementare a fost extinsă sfera prejudiciilor reparabile în sarcina comitenților, ceea ce presupune însă și agravarea răspunderii lor, deoarece răspund pentru fapta prepusului în legătură cu exercițiul funcției încredințate, săvârșită în cadrul normal, dar numai în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite.

Remarcăm faptul că în doctrina și jurisprudența franceză contemporană a fost susținută ideea potrivit căreia comitentul poate fi obligat să răspundă și în cazul în care prepusul său a abuzat de funcțiile încredințate, dacă victima, de bună-credință fiind, a apreciat că autorul se află sub îndrumarea, conducerea și controlul unui comitent. În această situație, prepusul, deși a săvârșit fapta prejudiciabilă fără a se afla în exercitarea atribuțiilor încredințate, a profitat de funcția încredințată. Instanța trebuie să aprecieze buna-credință a victimei privind activitatea prepusului, în ce măsură aceasta a avut încrederea deplină că desfășoară o activitate sub îndrumarea, direcția și controlul comitentului, astfel cum i s-a prezentat.

Răspunderea comitentului este principală, directă și autonomă în raport cu 11 răspunderea prepusului.

Literatura noastră tradițională, aproape în unanimitate, a apreciat răspunderea comitentului ca fiind o răspundere accesorie, indirectă – pentru fapta altei persoane, care este condiționată de întrunirea elementelor răspunderii prepusului, fiind grefată pe răspunderea acestuia.

Constatăm faptul că, în noua reglementare, culpabilitatea comportamentului prepusului nu este o condiție esențială pentru angajarea obligației de reparare a prejudiciului, ci se are în vedere doar situația obiectivă, cea privind prejudiciul cauzat de acesta. Prevederile legale se raportează numai la existența raportului de prepușenie și a unei legături de cauzalitate între fapta acestuia și atribuțiile sale sau scopul funcțiilor încredințate. Se deduce, astfel, că răspunderea comitentului poate fi angajată chiar și în situația în care prepusul său a acționat fără a fi vinovat de prejudiciul produs.

Privită din această perspectivă răspunderea comitentului este o ipoteză de răspundere directă și autonomă, justificată de considerente de natură economică privind necesitatea restabilirii echilibrului social distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile, iar nu pentru sancționarea vinovăției celui responsabil.

Pentru a obține despăgubirile, victima trebuie să facă dovada prejudiciului pe care 1-a suferit și faptul că acesta a fost cauzat de un prepus în legătură cu atribuțiile sale sau scopul funcțiilor încredințate. Toate aceste elemente sunt de natură obiectivă, fiind astfel înlăturată sarcina dificilă a dovedirii culpei făptuitorului.

O temă actuală este culpa de serviciu a prepusului. Astfel, în jurisprudența franceză, a fost consacrat de peste un deceniu un principiu potrivit căruia „prepusul va răspunde numai în cazul depășirii limitelor misiunii încredințate de către comitent”.

Sub acest aspect, asistăm la un recul al răspunderii prepusului, prin deprecierea culpabilității sale cu referire la îndeplinirea sarcinilor de serviciu, pe de o parte, și o extindere a răspunderii comitentului, pe de altă parte, aducându-se noi argumente de natură a atrage răspunderea chiar și în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii prepusului său.

Noul Cod civil român se aliniază orientării doctrinei și jurisprudenței europene contemporane, oferind victimei posibilitatea de a obține reparația în toate situațiile în care a suferit un prejudiciu datorat faptei unui prepus. Analiza se transpune, astfel, în plan cauzal, fiind înlăturate situațiile în care trebuia dovedită ilicitatea și culpabilitatea comportamentului prepusului.

Fundamentarea obiectivă a răspunderii comitentului.

De-a lungul timpului, au fost susținute anumite raționamente logico-juridice care pot justifica angajarea acestei răspunderi, de natură subiectivă sau obiectivă, cum sunt prezumția de culpă a comitentului în alegerea prepusului său, obligația acestuia de garanție față de ceilalți membri ai societății (respective garanția pentru solvabilitate sau garanția obiectivă ori asigurarea), asumarea riscului pentru posibilele prejudicii produse în societate prin activitățile desfășurate sub îndrumarea sau conducerea sa și echitatea, fiind considerată justă obligarea celui care introduce un pericol în societate să repare prejudiciile produse altor persoane.

Orientarea constantă din ultimele decenii a doctrinei și jurisprudenței noastre către fundamentarea obiectivă a răspunderii comitentului a avut în vedere faptul că prin exercitarea puterii de direcție, control și supraveghere a unei activității desfășurate de prepusul său, comitentul își asumă și riscul de a suporta eventualele consecințe prejudiciabile.

Astfel, pe o poziție distinctă s-au situat teoriile obiective care au invocat riscul de activitate sau garanția care au afirmat că este just și normal ca obligația avansării despăgubirilor și cea a suportării eventualei insolvabilități a prepusului să revină comitentului deoarece „explicarea punerii sarcinii reparării prejudiciilor cauzate de prepuși pe umerii comitentului garant, prin teoria riscului, apare (…) ca inadecvată sau oricum ca insuficientă”.

Noul Cod civil propune fundamentarea acestei răspunderi din perspectiva teoriei riscului creat în societate, prin reactualizarea argumentelor și adaptarea interpretări raportului dintre răspunderea autorului și a celui obligat legal să răspundă pentru
acesta, respectiv persoana responsabilă.

Ideea asumării riscurilor unor activități prejudiciabile reprezintă temelia întregii construcții juridice, care, în condițiile societății contemporane, se dovedește a fi mai actuală ca oricând, justificând angajarea răspunderii comitentului ori de câte ori întreprinderea pe care o conduce a cauzat altor persoane un prejudiciu.

Elementul de noutate al acestui fundament îl constituie aplicarea conjugată a fundamentelor riscului, garanției obiective (iar nu a celei pentru solvabilitate) și a echității, toate subordonate idealului repunerii victimei în situația anterioară săvârșirii faptei ilicite.

Propunerea noastră privește o nouă abordare a instituției răspunderii delictuale a comitentului, de data aceasta, din perspectiva satisfacerii intereselor victimei, pentru a sublinia faptul că aceasta este finalitatea angajării obligației civile de reparare a prejudiciului.

Înlăturarea răspunderii comitentului.

Un caz special care înlătură răspunderea comitentului „dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”.

Astfel, abuzul de funcții al prepusului poate constitui o împrejurare de natură să înlăture răspunderea comitentului, dar numai în măsura în care această împrejurare era sau putea fi cunoscută de victimă. Dacă prepusul, în mod deliberat, nu a respectat sarcinile încredințate, implicit, și-a asumat toată răspunderea pentru consecințele produse, fiind înlăturată răspunderea comitentului. Dacă victima cunoștea sau putea cunoaște aceste împrejurări, întreaga răspundere revine prepusului, având în vedere faptul că, la acel moment, acesta nu se afla într-un raport de prepușenie cu persoana responsabilă, neavând nicio legătură cu atribuțiile care îi reveneau potrivit funcției încredințate.

3.3. Corelația formelor de răspundere pentru fapta altei persoane

Caracteristicile răspunderii părinților.

Răspunderea părinților pentru faptele dăunătoare săvârșite de copilul lor minor este o răspundere cu caracter general, având în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art. 261 NCC: „Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori". Această regulă se aplică în toate situațiile, cu excepția acelora în care o altă persoană sau o instituție avea, la momentul producerii daunei, obligația de supraveghere a minorului.

Astfel, în mod cu totul excepțional, în aceste cazuri, operează un „transfer" de autoritate, numai pe durata exercitării acestor atribuții, fiind angajată răspunderea altei persoane, decât părinții, devenind „persoana responsabilă”. Pentru această situație „derogatorie" de la regula generală, este necesară o analiza mai exigentă a condițiilor supravegherii minorilor de aceste persoane.

În baza relației apropiate de rudenie, părinții sunt cei care, în primul rând, veghează asupra comportamentului copiilor minori, călăuzindu-le instrucția și educația. Obligația lor de supraveghere este complexă și are un caracter permanent. Spre deosebire de părinți, persoanele sau instituțiile care au fost desemnate prin contract ori hotărâre judecătorească sau au acceptat benevol să supravegheze un minor, exercită această activitate în anumite condiții și numai pe o durată determinată.

Părinții pot fi exonerați de răspundere în situația în care faptele ilicite au fost săvârșite de copiii lor minori cât timp se aflau sub supravegherea sau îndrumarea acestor persoane, care sunt obligate prin lege să răspundă pentru prejudiciul cauzat de minor.

Făptuitorul minor – prepus.

De la regula instituită în alin. (1) al art. 1374 NCC, a fost instituită în alin. (2) o excepție, atunci când autorul faptei este minor și are calitatea de prepus, îndeplinind atribuții sub îndrumarea și autoritatea unui comitent.

Astfel, minorul care a împlinit16 ani are deplină capacitate de exercițiu pentru a încheia singur, fără încuviințarea părinților, un contract de muncă. Deși părintele este cel care exercită, de drept, supravegherea copilului, pe durata îndeplinirii activităților la locul de muncă sau pentru îndeplinirea însărcinărilor date, acesta se află sub autoritatea comitentului, acesta el fiind cel care îl îndrumă, îl conduce și îl controlează.

Potrivit alin. (2) al art. 1374 NCC, răspunderea, în aceste situații, va reveni comitentului pentru prejudiciile cauzate altor persoane. În ipoteza în care părintele este în același timp și comitentul copilului său minor, victima va avea posibilitatea de a alege între cele două răspunderi, aflându-ne în prezența unui conflict de răspunderi.

Astfel, victima este cea care va desemna persoana responsabilă, în raport de temeiul legal ales, criteriul principal pe care trebuie să îl aibă în vedere fiind solvabilitatea persoanei responsabile. Potrivit prevederilor noului Cod civil, răspunderea părinților și răspunderea comitenților sunt fundamentate obiectiv, fiind independente de orice culpă, astfel că la desemnarea persoanei păgubite trebuie să aibă în vedere condițiile speciale în care poate angaja răspunderea pentru altul.

Astfel, în cazul răspunderii comitentului, se impune a fi stabilită relația de prepușenie și faptul că prejudiciul a fost produs în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, pe când în cazul răspunderii părinților, trebuie dovedită doar relația de rudenie si minoritatea făptuitorului.

Sub acest aspect, apreciem că răspunderea comitentului impune condiții mai severe, caz în care victima ar putea opta pentru angajare răspunderii părinților.

CAPITOLUL IV

RĂSPUNDEREA PRENTU PREJUDICIUL CAUZAT
DE ANIMALE SAU DE LUCRURI

4.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Domeniul de aplicare a răspunderii pentru animale.

În doctrina noastră clasică, răspunderea pentru pagubele cauzate de animale a fost cuprinsă în categoria răspunderii pentru prejudiciul rezultat din lucruri datorită elementelor comune privind paza juridică și calitatea de paznic al persoanei responsabile.

Ulterior, a fost analizată ca o ipoteză distinctă de cea privind răspunderea pentru lucruri sau ruina edificiului și s-a constatat existența unui „adevărat proces de osmoză între cele două răspunderi fiind supuse unui regim aproape identic”.

În doctrina franceză contemporană prejudiciile cauzate de animale au fost asimilate celor produse de lucruri însuflețite, fiind cuprinse în sfera răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrurilor.

Evenimentul generator de răspundere în cazul acestei ipoteze îl constituie prejudiciul cauzat de un animal, o ființă vie, cu anumite nevoi biologice, care reacționează în mod instinctiv, pozitiv sau negativ, la stimulii lumii exterioare, fără a avea propria sa conștiință. în aceste condiții nu se poate discuta de vinovăția animalului, dar nici nu poate fi susținută ideea că ar fi doar un simplu lucru, deoarece este însuflețit. În categoria animalelor intră animalele domestice, animalele sălbatice care trăiesc în captivitate (menajerii, circ, grădină zoologică etc.) sau animalele sălbatice aflate în libertate.

Acestea pot face obiectul unui drept de proprietate, fiind în primul rând susceptibile de a fi supuse pazei juridice. în opinia noastră, animalele sunt lucruri mobile, potrivit
art. 539 NCC, referitor la „toate bunurile pe care legea nu le consideră immobile”. Cu toate acestea, anumite animale sunt considerate bunuri care devin imobile, în condițiile art. 538 NCC, deoarece sunt integrate, printr-un microsistem special, într-un imobil (peștii dintr-un lac piscicol, albinele din stupărit, porumbeii din porumbar).

O situație specială o constituie producerea de prejudicii de către animalele sălbatice care trăiesc în libertate, în parcuri de vânătoare, adevărate res communis a căror folosință revine tuturor sau res collectivis, dacă se află în folosința unei comunități sau a unei colectivități. Aceste animale fac parte din Fondul cinegetic al României, fiind animale sălbatice de interes vânătoresc, a căror protecție este reglementată prin Legea nr. 407/2006.

Potrivit art. 1 lit. i) din această lege, fondul cinegetic din țara noastră este reprezentat de fauna de interes cinegetic, împreună cu totalitatea fondurilor de vânătoare.

Gestionarul fondului de vânătoare răspunde pentru prejudiciile cauzate de fauna sălbatică de interes vânătoresc la care vânătoarea este permisă, iar administratorul fondului cinegetic, respectiv autoritatea publică centrală răspunde pentru „speciile de mamifere de interes vânătoresc și păsări din fauna sălbatică la care vânătoarea este interzisă”.

Persoana responsabilă.

Calitatea de persoană responsabilă pentru prejudiciul cauzat de animal revine, în primul rând, proprietarului, iar, în subsidiar, celui care se servește de el. În toate situațiile, răspunderea civilă poate fi angajată numai în sarcina paznicului juridic al animalului, deoarece simpla pază materială nu este de natură a antrena răspunderea acestuia.

Posesorul animalului este prezumat a fi și paznicul său juridic, cu excepția cazurilor în care are doar paza sa materială. Coproprietarii animalului răspund în solidar pentru prejudiciile cauzate de acesta, având în vedere că exercită împreună puterea de direcție, supraveghere și control.

În cazul în care a proprietarul animalului a transmis prerogativele altei persoane fizice sau juridice, în temeiul unui drept de uzufruct, a unui contract de locațiune sau de comodat, această persoană va fi obligată să repare prejudicial.

Cel care se servește de animal este, în același timp, și paznicul său juridic, fie din dispoziția proprietarului, fie în baza unor prevederi legale. în ipoteza în care nu este cunoscută identitatea celui care se folosea de animal la momentul producerii daunei, răspunderea va reveni proprietarului.

Prin legi speciale au fost reglementate obligațiile de supraveghere și îngrijire a animalelor 6 care revin deținătorilor de animale (Legea nr. 205/2004), crescătorilor de animale domestice (Legea nr. 72/2002), proprietarilor sau deținătorilor de cabaline (Legea nr. 389/2005), administratorului grădinii zoologice (Legea nr. 191/2002).

Calitatea de paznic juridic al animalelor sălbatice care trăiesc în perimetrul unui fond de vânătoare revine gestionarilor fondurilor de vânătoare, respectiv organizațiilor vânătorești legal constituite din România. Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România este administratorul pădurilor statului, al unităților de învățământ și unităților de cercetare științifică. Principala atribuție a gestionarilor și administratorului fondurilor de vânătoare potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 este aceea de asigurare a protecției faunei de interes cinegetic, elaborând strategia privind fondul cinegetic al României.

Condițiile speciale ale răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale.

În vederea antrenării răspunderii civile a paznicului juridic, victima trebuie să demonstreze existența unui prejudiciu, cauzat prin comportamentul anormal al animalului aflat sub paza juridică a persoanei responsabile. Astfel fapta animalului, ca izvor al raportului obligațional, se concretizează prin comportamentul anormal al acestuia, care a avut drept consecințe producerea de prejudicii.

Pentru desemnarea persoanei responsabile și dovedirea condițiilor esențiale ale răspunderii, analiza este transpusă în plan cauzal, pe baza unor elemente obiective, stabilindu-se în ce măsură prejudiciul este o consecință directă a comportamentului animalului.

Atunci când comportamentul prejudiciabil al animalului a fost direct influențat de atitudinea culpabilă a paznicului, care 1-a îndemnat să acționeze astfel încât să cauzeze un prejudiciu, animalul este doar instrumentul producerii prejudiciului, iar răspunderea va reveni paznicului, pentru propria sa faptă culpabilă, în condițiile art. 1357 NCC.

Cu privire la natura prejudiciului reparabil prin angajarea răspunderii pentru fapta animalului, apreciem că pot fi reparate atât prejudiciile patrimoniale, cât și cele nepatrimoniale, urmărindu-se o reparație integrală, prin repunerea victimei în situația anterioară evenimentului dăunător.

Fundamentul răspunderii îl reprezintă garanția datorată de paznicul juridic pentru comportamentul animalului, prin asumarea riscurilor și asigurarea reparării prejudiciilor.

Potrivit art. 1375 NCC, paznicul juridic al unui animal este obligat să răspundă pentru prejudiciul cauzat „independent de orice culpa”. Obiectivul principal îl constituie obținerea reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei, atât de vulnerabilă în fața unor pericole majore care s-au declanșat datorită animalelor, independent de culpabilitatea conduitei persoanei care exercită paza lor juridică. În aceste condiții, funcția reparatorie a răspunderii deține rolul primordial, deoarece se urmărește asigurarea unei protecții eficiente victimei și degrevarea ei de sarcina dificilă a dovedirii culpei persoanei responsabile.

Există autori care susțin că fundamentul răspunderii pentru lucruri și animale este garanția pentru riscul de activitate care justifică angajarea obligației păzitorului juridic de reparare a prejudiciului și asigură o protecție eficientă intereselor victimei. În cazul prejudiciilor materiale cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, culturilor silvice sau animalelor domestic răspunderea gestionarului fondului de vânătoare este fundamentată preponderent pe ideea riscului privind exercitarea pazei juridice în anumite condiții privind controlul și supravegherea lor, potrivit dispozițiilor legii speciale.

Dovada producerii prejudiciului prin fapta animalului este suficientă pentru a solicita angajarea răspunderii gestionarului fondului de vânătoare sau a administratorului fondului cinegetic.

4.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Categoria lucrurilor susceptibile de a angaja răspunderea delictuală.

În absența unei definiții legale, interpretarea noțiunii de lucru poate fi desprinsă din dispozițiile art. 535 NCC, ca fiind acea categorie de bunuri imobile sau mobile care constituie obiectul unui drept patrimonial (de exemplu: undele electromagnetice sau asimilate acestora și energia de orice fel de produse, captate și transmise, precum și lucrurile înglobate într-un imobil cum ar fi un ascensor, o scară rulantă, instalația de canalizare de apă, de electricitate și gaz, o vitrină din sticlă, acoperișul unei clădiri).

Sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor art. 1376 NCC prejudiciile cauzate de imobilele a căror ruină s-a datorat viciilor de construire sau lipsei de întreținere, expres reglementată in art. 1378 NCC, cele produse de animale, pentru care sunt obligate a răspunde persoanele care exercită paza lor, potrivit art. 1375 NCC, precum și de alte categorii de lucruri pentru care există dispoziții cu un caracter special, cum este cazul accidentelor rutiere, produselor defectuoase, daunelor ecologice sau nucleare, prejudiciilor cauzate de aeronave sau nave spațiale, etc.

Corpul uman nu este considerat a fi un lucru, în accepțiunea acestor prevederi, astfel că nu vor putea fi invocate aceste dispoziții în cazul vătămării unei persoane ca urmare a impactului cu corpul altei persoane, cum ar fi coliziunea dintre doi sportivi pe terenul de rugbi sau a doi cicliști în timpul competiției.

În cazul anumitor lucruri considerate a fi res nullius (bunuri care nu sunt în proprietatea sau posesia niciunei persoane), res derelictae (lucruri abandonate) sau
res comunes [cum sunt aerul, lumina soarelui, energiile naturale (trăsnetele, avalanșele etc.)] nu poate fi angajată răspunderea delictuală în absența unui paznic juridic.

În principiu, o persoană care a suferit un prejudiciu care a fost cauzat de un lucru poate invoca dispozițiile art. 1376 NCC, pentru a pretinde de la paznicul juridic al acestuia plata despăgubirilor.

Cu toate acestea, în anumite situații, victima nu se va putea prevala de aceste dispoziții dacă ea însăși a exercitat paza lucrului sau dacă, în mod deliberat, a acceptat riscul producerii unor daune(a împrumutat pentru o folosință temporară, dar s-a accidentat, a participat la o competiție sportivă sau la un joc colectiv folosind un anumit obiect alături de ceilalți competitori).

Condițiile angajării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Pentru antrenarea răspunderii trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, cauzat prin fapta lucrului, aflat în paza juridică a persoanei responsabile.

în ceea ce privește natura prejudiciului, în unanimitate doctrina noastră juridică admite posibilitatea reparării tuturor prejudiciilor, inclusiv a celor nepatrimoniale, astfel cum a fost statuat și prin dispozițiile art. 1391 alin. (1) NCC.

Anterior anului 1990, s-a apreciat că pot fi reparate numai prejudiciile patrimoniale cauzate de lucruri „căci numai cu privire la asemenea prejudicii se pune problema reparării în bani” .

În acest sens, în mod constant, s-a pronunțat și practica judecătorească. Ulterior, această idee a fost abandonată, revenindu-se la poziția dominantă, anterioară deceniului șase al secolului trecut, prin acceptarea reparării daunelor morale, în măsura în care au fost cauzate asemenea prejudicii;

Fapta lucrului constă fie în așezarea acestuia într-o anumită poziție, fie într-un “comportament” anormal față de cel pe care ar fi trebuit să îl aibă, dacă a avut drept consecință prejudicierea victimei.

Astfel, există posibilitatea producerii de pagube atât de lucruri inerte (cum ar fi o vitrină din sticlă), cât și de lucruri cu un dinamism propriu (autovehicule, utilaje, aparate de uz casnic etc.). Delimitarea faptei lucrului de fapta omului poate fi făcută, în plan cauzal, stabilindu-se în ce măsură prejudiciul este o consecință directă a activității omenești în care lucrul este doar folosit în acest scop sau activitatea ori inactivitatea lucrului a produs prejudiciul. Implicarea acestuia trebuie să fie efectivă, decisivă, cu un rol activ sau pasiv, prin care a fost declanșat mecanismul producerii prejudiciului;

Legătura de cauzalitate impune ca prejudiciul să fie produs în mod obiectiv și necesar prin fapta lucrului, chiar și în situația în care n-a făcut decât „să înlesnească procesul…, grăbind sau favorizând într-un fel dezvoltarea acestui proces sau menținând ori agravând rezultatele lui negative” ;

Lucrul implicat în producerea prejudiciului trebuie să se afle, la momentul producerii prejudiciului, sub paza juridică a persoanei responsabile, care exercită în fapt o autoritate, constând în direcția, controlul și supravegherea acestuia.

Situații speciale

Coliziunea unor vehicule a fost stabilită ca o ipoteză specială de răspundere pentru prejudicii cauzate de lucruri aplicabilă numai atunci când, în cauză, nu se poate stabili vinovăția unei anumite persoane. Fiecare paznic al lucrului poate pretinde reparația de la persoanele care îndeplinesc calitatea de paznici juridici ai celorlalte lucruri implicate în accident, dar la rândul său este obligat să le despăgubească pe acestea. Prin noua reglementare a fost consacrată ideea reciprocității riscurilor, în sensul că toți paznicii juridici sunt obligați in solidum să asigure reparația tuturor prejudiciilor.

Elementul de noutate îl constituie instituirea unei reguli pentru ipoteza în care prejudiciul s-a produs prin coliziunea dintre mai multe autovehicule, fără a se putea preciza culpabilitatea unei anumite persoane. În situația în careeste posibilă stabilriea culpei celor implicați, aceștia vor răspunde în condițiile unei răspunderi delictuale pentru propria faptă.

În raport cu ceilalți conducători auto, la rândul lor paznici juridici au autovehiculelor implicate, această faptă reprezintă un caz de forță majoră, de natură să înlăture răspunderea lor, în măsura în care nu au contribuit la producerea prejudiciului.

Noțiunea de forță majoră are un sens particular față de cel cunoscut, fiind raportat la

acel eveniment natural sau anonim care s-a produs independent de voința omului, cum ar fi apariția intempestivă a unui om, lucru sau animal pe șosea, derapajul cauzat de prezența unei pelicule de ulei pe carosabil sau unei denivelări, semnalizarea incompletă sau inexactă a drumului etc.

Dacă însă acest lucru este imposibil, se pune problema angajării răspunderii paznicilor juridici ai lucrurilor implicate în accident, caz în care vor fi aplicabile dispozițiile art. 1376 alin. (2) teza întâi.

Fapta unei terțe persoane constând în încălcarea culpabilă a regulilor de circulație poate fi considerată, pentru ceilalți participanți în trafic, un caz de forță majoră dacă întrunește condițiile privind caracterul său obiectiv, absolut imprevizibil și irezistibil.

În discuție se pune problema aplicării principiilor răspunderii delictuale a conducătorului auto pentru fapta proprie, fundamentată pe culpabilitatea comportamentului său la volan sau cele privind răspunderea paznicului juridic al lucrului care garantează pentru prejudiciile produse o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă.

Incertitudinile au atras o serie de inconveniente cu privire la repararea pagubelor cauzate victimelor când a fost analizată situația autovehiculului furat sau a celui care circula pe drumul public prezentând defecțiuni și probleme tehnice, a conducătorului auto care nu avea permis de conducere sau autorizarea proprietarului de a-1 folosi ori cu privire la consecințele implicării culpabile a victimei în producerea accidentului.

În cazul coliziunii unor vehicule, prevederile cu un caracter general privind răspunderea pentru lucruri nu sunt aplicabile în domeniu, fiind necesară o reglementare specială a răspunderii pentru asemenea prejudicii, deoarecee prezintă anumite trăsături caracteristice.

4.3. Noțiunea de pază

Elementele definitorii ale pazei juridice.

Întreaga construcție juridică a răspunderii pentru animale și lucruri reglementă în art. 1375 și 1376 NCC are la bază noțiunea de „pază juridical” care revine în primul rând proprietarului și, în subsidiar, celui care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta într-un interes propriu.

Acesta a constituit principalul argument pentru care, în art. 1377 NCC, a fost formulată, pentru prima dată în legislația noastră civilă, o definiție legală, valorificând cele mai importante idei stabilite de-a lungul timpului, în literatura și practica noastră judecătorească.

Calitatea de paznic juridic revine acelei persoane fizice sau juridice care, în mod legitim, independent, exercită asupra animalului sau lucrului puterea sa de direcție, control și supraveghere.

Desemnarea persoanei responsabile are în vedere criteriul direcțiunii intelectuale asupra lucrului, unanim împărtășit de literatura și practica judiciară, întrucât oferă posibilitatea de a face o distincție între deținerea legitimă sau abuzivă a lucrului, respectiv între paza materială a lucrului, redusă doar la simpla detenție și supraveghere, pe de o parte, și paza juridică a acestuia. Privită din această perspectivă, paza juridică prezintă următoarele trăsături specifice:

paznicul exercită în fapt o autoritate asupra lucrului sau animalului, constând în controlul și supravegherea acestuia. Numai paznicul juridic poate dispune de lucru sau de animal potrivit propriilor sale interese, îl poate îndruma și coordona, inclusiv pentru a preveni producerea de prejudicii;

puterea de comandă a paznicului juridic decurge în majoritatea cazurilor din exercitarea legitimă a unui drept, dar este posibilă și numai în fapt.

Astfel, între paznic, pe de o parte, și lucrul ori animalul aflat în pază, pe de altă parte, există o relație juridică consolidată, cu toate consecințele care decurg din aceasta în planul asumării obligației de a răspunde pentru prejudiciile cauzate în societate.

O situație specială, derogatorie de la această regulă, este în ipoteza uzurpării lucrului sau deținerii acestuia împotriva voinței adevăratului paznic juridic, când răspunderea pentru prejudiciile cauzate va reveni persoanelor care l-au sustras și care vor suporta plata despăgubirilor;

paznicul juridic al lucrului sau animalului este garantul comportamentului acestuia, fiind obligat să prevină și să evite acele împrejurări în care se pot produce prejudicii.

Astfel, dreptului paznicului juridic de a se folosi de lucrul ori animalul pe care îl are în pază îi corespunde și obligația corelativă de a suporta consecințele prejudicierii altora;

autoritatea asupra lucrului sau animalului este exercitată în mod independent, decurgând din dreptul deținut asupra acestuia, de unde libertatea puterii sale de direcție și control.

Acesta este un criteriu esențial de distincție între paza juridică și paza materială, alături de atributele drepturilor și obligațiilor care decurg din calitatea de paznic juridic.

Folosința lucrului de către prepus nu are un caracter independent, fiind direct subordonată pazei juridice exercitate de către comitent, astfel că există o incomptibilitate între calitatea de prepus și cea de paznic juridic al lucrului, deoarece prepusul folosește lucrul în limitele sarcinilor care i-au fost încredințate, fiind doar paznicul material al acestuia, neavând independența exercitării puterii de direcție, folosință și control.

Dacă însă prepusul abuzează, folosind lucrul potrivit propriilor sale interese și ignorând dispozițiile și recomandările comitentului, fără știrea acestuia, devine paznicul juridic al lucrului, astfel că el va fi ținut să răspundă pentru toate prejudiciile pe care le cauzează.

Această orientare este favorabilă victimei prejudiciului care se va putea îndrepta împotriva prepusului-paznic juridic pentru a obține despăgubirile, fără a fi necesară dovedirea culpei acestuia;

paza juridică asupra lucrului este deținută la momentul cauzării prejudiciului persoanei vătămate, ceea ce presupune că, în cazul pierderii sau transmiterii acesteia anterior momentului respectiv, dobânditorul va avea calitatea de paznic și va răspunde pentru consecințele produse.

Ipoteza paznicului fără discernământ.

De principiu, exercitarea pazei juridice a unui lucru sau animal este independentă de orice comportament culpabil al persoanei responsabile, fiind posibilă angajarea răspunderii independent de orice culpă. Astfel, relația dintre lucru și persoana responsabilă, concretizată prin puterea de direcție, supraveghere și control, se bazează pe exercitarea legitimă, independentă a unui drept, prin asumarea riscurilor producerii unor prejudicii și angajarea răspunderii reparării lor, care nu depinde de existența discernământului său, ci se naște în virtutea calității de proprietar, uzufructuar, posesor etc. și de paza juridică pe care o exercită asupra lucrului.

Pe aceste coordonate, tendința doctrinei juridice contemporane este aceea de obiectivare a conținutului noțiunii de „pază juridică", eliminând considerentele de ordin subiectiv, defavorabile victimei prejudiciului care ar fi pusă în situația suportării injuste a consecințelor prejudiciabile ale faptei lucrului, fiind în imposibilitate de a dovedi culpa paznicului juridic.

4.4. Răspunderea pentru ruina edificiului

Noțiunea de „edificiu” a fost definită în literatura juridică ca fiind „o lucrare realizată de om prin folosirea unor materiale care se încorporează solului devenind în acest fel, prin așezarea sa durabilă, un imobil prin natura sa” .

Edificiul, reprezentând ansamblul construcțiilor, anexelor, instalațiilor, utilităților care îl deservesc, trebuie astfel construit și întreținut încât să fie înlăturat pericolul distrugerii sau prăbușirii sale. În acest sens, proprietarul, în virtutea calității sale, este obligat să garanteze în fața celorlalți membri ai societății pentru eventualele prejudicii care ar putea fi produse prin ruina construcției sale. Sunt incluse în această categorie construcțiile stabile, edificate la nivelul solului – locuință, dependințe, gard, turn, pod, dig, baraj etc., dar și cele subterane, canal, pivniță, conducte. Asemenea edificii au fost realizate de om prin asamblarea unor materiale durabile cum ar fi cărămizi, pietre, ciment, lemne etc. Nu sunt apreciate ca fiind edificii lucrările improvizate sau demontabile, dar nici cele care nu au implicat nicio activitate umană, cum ar fi stâncile, plantațiile ori au fost doborâți arbori, au căzut pietre sau a intervenit surparea unui teren.

Edificiul este un imobil prin natura sa, nefiind acceptate în această categorie bunurile mobile care au devenit imobile prin destinație. Astfel, în cazul demolării unor bunuri încorporate într-o construcție, în mod definitiv, devenind o parte componentă a acesteia, cum ar fi un panou decorativ încastrat în peretele exterior al unui imobil, o scară rulantă sunt aplicabile dispozițiile art. 1378 NCC.

Cu toate acestea, ascensorul care deservește un imobil nu a fost considerat, în practica judiciară ca fiind un bun imobil prin destinație, respectiv un edificiu, în accepțiunea dispozițiilor legale. Destinația construcției ruinate nu prezintă importanță pentru angajarea răspunderii, astfel că edificiul poate fi locuință, spațiu comercial, de producție, depozit etc.

Condițiile speciale ale angajării răspunderii pentru ruina edificiului.

Prin amplasarea topografică a articolului 1378 în Secțiunea a 5-a a Capitolului V consacrat răspunderii civile după „Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri”, răspunderea pentru ruina edificiului continuă a fi abordată ca fiind ca o ipoteză distinctă de răspundere civilă delictuală, având reguli și condiții specifice.

Din conținutul textului legal se deduce faptul că, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a unei persoane, pe acest temei, trebuie să existe o faptă ilicită constând în lipsa de întreținere sau existența unui viciu de construire a imobilului, un prejudiciu, urmare a ruinei acestuia deținut în proprietate de către persoana responsabilă, iar între acestea să existe o legătură de cauzalitate. Pentru a obține reparația daunei, victima trebuie să dovedească faptul că prejudiciul pe care 1-a suferit este datorat ruinei unui edificiu.

Răspunderea proprietarului edificiului este de natură extracontractuală, fiind antrenată pentru daunele cauzate altor persoane ori de câte ori ruina se datorează unui viciu de construcție sau lipsei de întreținere a unui edificiu.

Dacă însă între proprietar și victimă există un raport juridic contractual în baza căruia au fost stabilite obligații privind folosința imobilului, răspunderea acestuia va fi antrenată pe tărâm contractual (cum ar fi în cazul unui contract de locațiune sau a unui contract de concesiune a imobilului), în temeiul căruia proprietarul este obligat față de posesorul acestuia să îi asigure liniștita posesiune;

Prejudiciul constând în ruina edificiului vizează consecințele păgubitoare cauzate altei persoane prin dărâmarea, surparea, dislocarea efectivă a edificiului, care poate fi totală sau doar parțială (cum ar fi prăbușirea unui zid al locuinței peste autoturismele aflate în parcare sau căderea unui tencuielii de pe fațada clădirii și rănirea unui trecător.

Dacă prejudiciul este datorat altor cauze (incendiul, întreruperea furnizării energiei electrice, intervenția unor persoane etc), nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1378 NCC.

Eventualitatea demolării unui imobil și prejudicierii altor persoane le îndreptățește pe acestea să pretindă proprietarului doar luarea unor măsuri preventive, pentru a elimina riscul producerii în viitor a unor prejudicii.

Ruina edificiului intervine involuntar, spontan, intempestiv, fiind consecința directă a modului de întreținere sau a viciului de construcție, nefiind aplicabile în cazul prejudiciilor produse ca urmare a demolării voite a unui imobil (căderea unei terase, construită din materiale mai puțin rezistente, în condițiile în care proprietarul a permis accesul mai multor persoane, fără a avea în vedere faptul că nu a fost edificată în acest scop, nu este considerată a fi o „ruină”, ci antrenează răspunderea personală a proprietarului pentru fapta sa culpabilă în condițiile art. 1357 NCC.

Fapta ilicită, ca element constitutiv al răspunderii delictuale a proprietarului, constă în lipsa de întreținerei și viciul de construcție, acestea fiind împrejurările în care poate surveni involuntar ruina unui edificiu: fie că nu a fost proiectat și executat conform normelor tehnice și standardelor de calitate și siguranță în construcții, fie că, după edificare, nu s-au luat măsurile necesare de întreținerea a acestuia, ceea ce a condus la degradare, urmată de căderea sau demolarea totală sau parțială.

Angajarea răspunderii se fundamentează pe elementele obiective ale obligației proprietarului de construire sau de întreținere a imobilului, pentru intervalul cuprins între momentul edificării acestuia și cel al demolării sale. Principalele obligații ale acestuia au ca etalon respectarea condițiilor de securitate privind imobilul deținut în proprietate, eliminând riscul producerii intempestive a unei demolări prin care ar putea fi prejudiciate alte persoane.

Ilicitatea faptei proprietarului se raportează la încălcarea obligației sale de a asigura securitatea imobilului. Ruina edificiului său este evenimentul care declanșează mecanismul angajării răspunderii delictuale. Anormalitatea, sancționată prin angajarea răspunderii delictuale, constă în faptul demolării edificiului, datorită lipsei de întreținere sau unui viciu de construcție. Dezbaterea se transferă astfel din plan subiectiv, în plan cauzal, obiectiv, fiind aplicabile aceste dispoziții legale doar atunci când ruina, distrugerea edificiului se datorează exclusiv viciilor de construire sau lipsei de întreținere;

Prevederi speciale ale art. 1378 NCC vor putea fi invocate numai dacă se dovedește existent unei legături de cauzalitate între prejudiciul produs prin ruina edificiului și lipsa de întreținere sau viciul de construcție a acestuia. În toate celelalte situații, răspunderea va putea fi angajată fie pentru sârșirea unei fapte ilicite culpabile, fie pe temeiul general al răspunderii pentru lucruri. De asemenea, dacă ruina are cauze necunoscute, nu poate fi invocat acest temei legal.

Persoana responsabilă

Calitatea de persoană responsabilă revine numai proprietarului edificiului, fiind exclusă orice extindere cu privire la alte categorii de persoane care, în virtutea anumitor activități, folosesc sau supraveghează imobilul (locatar, uzufructuar, administrator).

Sub acest aspect, operațiunea de desemnare a debitorului reparației este simplificată, proprietarul fiind cel care răspunde pentru asemenea prejudicii, fără a fi necesară identificarea persoanei care exercită paza juridică asupra lucrului implicat în producerea prejudiciului. Edificiul poate fi proprietatea unei persoane fizice, a unei persoane juridice, a unei colectivități sau a statului. Astfel, faptul că edificiul, prin importanța pe care o reprezintă, este declarat monument istoric nu poate conduce la exonerarea proprietarului, respectiv a statului, de răspundere în cazul producerii de prejudicii prin ruina acestuia, pentru neglijența manifestată în întreținere.

Persoana responsabilă este proprietarul imobilului din momentul producerii prejudiciului, când este obligat legal să își asume și răspunderea pentru ruina acestuia.

Situația devine mai complicată în cazul transferului dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător sau atunci când dreptul de proprietate face obiectul unui dezmembrământ. În cazul vânzării unui imobil dreptul de proprietate se transferă de la vânzător la cumpărător în momentul realizării în mod valabil a acordului de voințe, moment în care răspunderea pentru ruina edificiului încetează pentru înstrăinător și se transmite noului proprietar. Dacă a fost încheiată doar o promisiune sinalagmatica de vânzare-cumpărare, răspunderea revine promitentului vânzător numai până la momentul perfectării contractului.

Proprietarul sub condiție rezolutorie este considerat a fi proprietarul actual al imobilului și datorează despăgubiri pentru repararea pagubei cauzate prin demolarea imobilului.

Dacă dreptul de proprietate este dobândit sub condiție suspensivă, persoana va fi obligată la despăgubiri numai după îndeplinirea condiției, care îi va consolida calitatea sa de proprietar. Dacă dreptul de proprietate asupra edificiului a fost dezmembrat, răspunderea pentru ruina edificiului va reveni nudului proprietar în cazul uzufructului, proprietarului fondului dominant în cazul servitutii sau superficiarului, în cazul unei superficii.

Nu are relevanță împrejurarea că proprietarul nu deține posesia efectivă a imobilului pentru a putea exercita direct și nemijlocit paza acestuia. Dacă imobilul este deținut în indiviziune, pe cote părți sau în devălmășie, răspunderea delictuală va fi angajată în solidar față de toți coproprietarii indivizi, sens în care s-a pronunțat literatura juridical.

Fundamentul juridic

Dispozițiile art. 1378 NCC nu conțin nicio referire cu privire la fundamentul răspunderii, stabilind imperativ că „Proprietarul (…) este obligat să repare prejudicial”.

În absența unei reglementări care să condiționeze angajarea răspunderii de
culpabilitatea comportamentului persoanei responsabile, respectiv a proprietarului edificiului, se menține orientarea actuală a doctrinei și jurisprudenței noastre privind fundamentarea obiectivă a acestei ipoteze de răspundere pe obligația de garanție a proprietarului.

Doctrina noastră tradițională a susținut fundamentarea obiectivă a răspunderii pe ideea de garanție, apreciind că obligația legală de garanție este o sarcină a proprietății clădite, astfel că proprietarul nu răspunde pentru alții, ci propter rem, pentru lucruri, căci el are foloasele edificiului. Pe aceste coordonate, teoria garanției a fost consolidată cu ideea răspunderii proprietarului pentru ruina edificiului său ca o sarcină a proprietății și aceasta datorită faptului că proprietarul este cel care, în mod normal, cunoaște cel mai bine imobilul și poate să se implice pentru a preveni producerea prejudiciilor sau să se asigure contra producerii acestora.

Fundamentul răspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului.

Calificarea răspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului a fost diferită de la o răspundere pentru fapta proprie a proprietarului, fundamentată subiectiv, inițial pe o prezumție relativă și, apoi, pe o prezumție absolută de culpă privind modul în care acesta și-a îndeplinit obligațiile privind construirea și întreținerea lui, până la o ipoteză de răspundere pentru fapta altei persoane cum ar fi arhitectul, antreprenorul, locatarul etc. și, doar în mod excepțional, când însuși proprietarul proiectează și construiește imobilul, o răspundere pentru propria sa faptă culpabilă.

Răspunderea pentru ruina edificiului trebuie reconsiderată ca fiind o formă specială de răspundere delictuală pentru fapta lucrurilor, având condiții speciale și deplină autonomie, în raport de celelalte forme de răspundere delictuală.

4.5. Alte cauze de răspundere

Pentru prima dată în legislația noastră, 1379 NCC reglementează o ipoteză specială de răspundere privind fapta lucrurilor, stabilind anumite condiții în ceea ce privește persoana responsabilă și împrejurările în care se produce prejudiciul.

Calitatea persoanei responsabile revine tuturor celor care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, fie că este titular al unui drept real sau beneficiar al unui contract (proprietar, uzufructuar, locatar, comodatar), fie doar un simplu detentor precar.

Prejudiciul poate fi cauzat victimei prin căderea ori prin aruncarea unui lucru din imobil. Formularea acestei fapte ilicite este imprecisă în condițiile în care sunt stabilite două variante alternative care însă antrenează răspunderi delictuale diferite, expres reglementate în alte texte legale: răspunderea pentru propria faptă delictuală sau pentru fapta săvârșită de altă persoană, răspunderea pentru lucruri.

Astfel, căderea unui lucru dintr-un imobil nu poate fi decât accidentală, spontană, fără nicio intervenție din partea unei persoane, în condițiile similare ruinării unui imobil, care ar putea atrage o răspundere pentru lucruri. Aruncarea lucrului presupune implicarea cu vinovăție a unei persoane, prin comiterea unei fapte ilicite delictuale, obligată, personal, să repare prejudiciul cauzat.

Dar „aruncarea” lucrului poate fi săvârșită de orice persoană, de unde s-ar putea deduce că cel care ocupă imobilul poate fi obligat să răspundă și pentru fapta altor persoane, primite sau găzduite de el, în măsura în care acestea au cauzat un prejudiciu altor persoane.

Remarcăm faptul că textul legal nu face nicio precizare cu privire la natura „lucrului”, dacă acesta este sau nu încorporat în imobil sau numai se află în incinta acestuia. Este posibilă “căderea" unui lucru dintr-un imobil prin desprinderea unor părți componente, cum ar fi țigle, cărămizi, tencuială, geamuri, jgheaburi etc, în schimb, numai un bun mobil poate fi aruncat (mobilier, aparate de uz casnic etc).

Pe aceste coordonate, ipoteza de răspundere delictuală prevăzute în art. 1379 NCC este insuficient conturată, nefiind stabilite acele elemente specifice prin care se distinge, în primul rând, de răspunderea pentru lucruri, prevăzută de art. 1376 NCC.

Potrivit alin. (2) al art. 1379 NCC, victima are dreptul de a alege între regimul general și cel special, soluția fiind previzibilă în sensul invocării, în toate situațiile, a
răspunderii pentru fapta lucrurilor.

4.6. Cauze de exonerare

Condiții cu privire la fapta victimei.

Fapta victimei presupune o conduită anormală indiferent dacă îi poate fi sau nu imputabilă, prin asumarea riscului cauzării prejudiciului.

Paznicul juridic este exonerat de răspundere numai dacă sunt întrunite condițiile exteriorității, irezistibilității și imprevizibilității. Conduita victimei trebuie să fie exterioară lucrului, participând direct la cauzarea prejudiciului. Implicarea victimei este evaluată după criteriul normalității conduitei sale pe care ar trebui să o adopte în societate, fiind apreciată obiectiv, în raport de consecințele păgubitoare produse. Și în această situație, dezbaterea se transpune pe plan cauzal, în sensul că prejudiciul s-a datorat victimei care a adoptat, cu voie sau fără voie, o conduită periculoasă, riscantă, datorită căreia ea însăși a suferit un prejudiciu. în consecință, paznicul nu poate fi obligat la despăgubiri deoarece nu există o legătură de cauzalitate între lucru și consecințele care s-au produs.

Potrivit orientării unanime a doctrinei și jurisprudenței către fundamentarea obiectivă a răspunderii pe ideea garanției pentru riscul comportamentului anormal al lucrului sau animalului sau pentru ruina edificiului, răspunderea paznicului juridic poate fi înlăturată atunci când prejudiciul se datorează unei cauze străine exoneratoare, faptei victimei, faptei unei terțe persoane unui caz de forță majoră.

Fundamentarea obiectivă înlătură ideea sancționării persoanei care exercită paza juridică pentru culpabilitatea conduitei sale, astfel că nu se va putea apăra invocând faptul că a luat toate măsurile de precauție necesare, adoptând conduita unui om prudent și diligent. Acesta este obligat să despăgubească victima în toate situațiile, cu excepția celor stabilite prin art. 1380.

Condiții cu privire la fapta terței persoane.

Fapta unei terțe persoane poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere a paznicului numai în măsura în care se află în legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs, fiind exterioară lucrului, imprevizibilă și irezistibilă.

Nu are relevanță dacă această faptă a fost săvârșită cu vinovăție, deoarece va fi analizată doar prin prisma raportului cauzal cu prejudiciul produs. Există posibilitatea unei implicări doar parțiale a terțului, situație în care acesta va răspunde împreună cu paznicul juridic al lucrului, proporțional cu participarea sa.

Cazul de forță majoră, potrivit orientării jurisprudenței noastre „constă într-o împrejurare externă și invincibilă, fără relație cu lucrul care a provocat dauna sau cu însușirile sale natural”.

Rezultă că o anumită împrejurare pentru a fi apreciată un caz de forță majoră trebuie să întrunească cumulativ trei caractere: exterioritate, imprevizibilitate la nivelul actual al cunoașterii științifice și irezistibilitate, făcând absolut imposibilă orice intervenție.

Forța majoră poate determina exonerarea de răspundere a paznicului juridic numai atunci când a fost singura cauză a producerii prejudiciului, fiind inadmisibilă concurența evenimentului absolut imprevizibil și invincibil cu fapta victimei sau intervenția unei terțe persoane. Ori de câte ori acest eveniment nu întrunește cele trei elemente ale forței majore, va putea fi reținut ca fiind doar un caz fortuit, cu toate consecințele juridice care decurg din aceasta.

În principiu, doar forța majoră înlătură răspunderea paznicului lucrului, nu însă și cazul fortuit. Distincția dintre forța majoră și cazul fortuit privește caracterul excepțional al evenimentului, care este absolut imprevizibil, invincibil și exterior, ceea ce face total imposibilă orice intervenție din partea paznicului juridic. în acest sens, vom putea distinge două categorii de împrejurări care constituie doar cazuri fortuite:

cele exterioare lucrului, independente de voința paznicului, dar care nu au un caracter absolut imprevizibil și invincibil, în raport de condițiile concrete în care evenimentul prejudiciabil s-a produs, cum sunt fenomenele meteorologice (ploi torențiale, zăpezi abundente, grindină, inundații) sau fenomenele naturale (surparea malului unui râu ca urmare a eroziunii apei, alunecările de terenuri, prăbușirea unor stânci, avalanșe etc).

În măsura in care există anumite informații privind eventualitatea producerii unor asemenea evenimente (anotimp, condiții de climă, relief, frecvența lor în zonă etc.) asemenea situații au doar un caracter relativ imprevizibil, astfel că nu sunt de natură a înlătura răspunderea paznicului juridic deoarece nu constituie un caz de forță majoră. Această situație reprezintă doar un caz fortuit, paznicul fiind ținut să răspundă pentru consecințele produse;

cele interne, privind structura lucrului, construcția și componența acestuia, materialele din care este fabricat, împrejurări care, deși nu pot fi imputabile paznicului juridic, constituie o cauză a producerii de prejudicii pentru viața sau integrității corporale a celui care se folosește de acest lucru, astfel că determină angajarea răspunderii. În acest sens, pot fi invocate viciile sau defectele lucrului care privesc structura sa internă, când răspunderea paznicului juridic este angajată independent de orice culpă, cum este cazul răspunderii speciale pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase.

Existența unei legături de cauzalitate între defectul lucrului și prejudiciul suferit de victimă este suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia, independent de orice culpă, întrucât defectul constituie doar un caz fortuit, iar nu un caz de forță majoră.

Concluzia care se degajă este logică: doar forța majoră exonerează paznicul juridic de răspundere civilă delictuală, în absența pazei juridice asupra lucrului. Dispare, astfel, legătura juridică dintre lucrul implicat și persoana responsabilă, unicul argument care stă la baza fundamentării obiective a acestei răspunderi.

Evenimentul exterior, absolut imprevizibil și invincibil constituie, în realitate, cauza producerii prejudiciului, fiind forțe externe, altele decât cele degajate sau declanșate de lucru. în aceste situații va putea fi antrenată eventual răspunderea asigurătorului, care va prelua răspunderea despăgubirii victimelor, în temeiul contractului de asigurare. Soluția este și echitabilă, transferând responsabilitatea de la paznicul juridic al lucrului către asigurător, ca expresie a solidarității sociale în fața vicisitudinilor naturii.

CAPITOLUL V

PRACTICĂ JUDICIARĂ

5.1. Formularea cu rea-credință a unei cereri de punere sub interdicție. Abuz de drept. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Daune morale.

Aplicarea prevederilor alin. (2) al art. 723 C.proc.civ., referitor la obligația părții care folosește drepturile procedurale în mod abuziv de a răspunde pentru pagubele pricinuite, nu exclude aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, exercitarea unui demers procesual în mod abuziv, cu rea-credință prin formularea cererii de punere sub interdicție a unor persoane, prin care s-a urmărit nu ocrotirea acestora, ci împiedicarea de a-și exercita, la rându-le, dreptul de liber acces la justiție – deci, contrar scopului legitim pentru care instituția interdicției judecătorești a fost reglementată de legiuitor – constituie o faptă ilicită, iar daunele morale acordate de instanță reprezintă o compensație pentru prejudiciul creat prin atingerea adusă onoarei, demnității și imaginii publice (ca urmare a afirmațiilor legate de starea de sănătate mentală a acestora, situație amplificată prin caracterul public al procesului civil având ca obiect punerea sub interdicție).  

Î.C.C.J.,

Secția I civilă,  decizia nr.2891 din 28 octombrie 2014  

5.1.1. Obiectul și titularii acțiunii

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Maramureș la 12.02.2013, reclamanții B.M. și B.A. au chemat în judecată pe pârâții N.C. și N.C., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 550.000 lei, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației.

Prin sentința civilă nr. 47 din 15.01.2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M., invocată de pârâți. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți. Au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantei B.M., suma de 200 lei, cu titlu de daune morale. Au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantului B.A., suma de 800 lei, cu titlu de daune morale. Au fost obligați pârâții să achite reclamanților suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.

5.1.2. Expunerea cauzei

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței următoarele: 

În data de 09.09.2010, pârâții au formulat o cerere de punere sub interdicție a reclamanților B.A. și B.M., adresând-o Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, invocând faptul că există indicii că B.A. are afecțiuni psihice. În concret, s-a făcut referire la intentarea a 7 procese civile, formularea de plângeri penale, darea de declarații preluate în presa locală, în scopul evident de a discredita pe petenți, a le tulbura liniștea și locuința.

De asemenea, s-a făcut trimitere la edificarea unei terase care permite pârâtului să supravegheze permanent familia N., amplasarea gardului dintre proprietăți.

Cei doi petenți au fost audiați nemijlocit de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare (procesele-verbale din data de 2.11.2010), ocazie cu care și-au menținut plângerea exclusiv față de B.A. Cu această ocazie petenții au reiterat aspectele relative la procesele dintre părți, la plângerea penală, au arătat că se fac fotografii tuturor celor care îi vizitează, pârâții au pus cuie în fața roților de la mașină, au aruncat cu orez și piper în curte, au aruncat animale moarte în curte.

Conform declarației date de B.A. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, consemnată în procesul-verbal din data de 29.11.2010, problemele dintre familii datează de doi ani, existând pe rol mai multe acțiuni civile, de grănițuire și obținerea autorizației de construcție pe calea lor de acces, familia N. este cea care le-a făcut tot felul de reclamații la diverse instituții.

S-au audiat în legătură cu cererea de punere sub interdicție numiții B.T., V.A., C.I., T.A.P. și de asemenea s-a efectuat de către Serviciul Medico-legal Județean Baia Mare un raport de expertiză medico-legală psihiatrică. Urmare a examenului psihiatric efectuat în comisie în data de 16.12.2010 s-a concluzionat că B.A. nu prezintă tulburări psihice în momentul examinării, acesta are capacitatea psihică de a aprecia conținutul și consecințele faptelor sale, avea discernământ atât în momentul examinării cât și la data comiterii faptelor și nu se recomandă punerea sub interdicție.

Dosarul a fost înaintat Judecătoriei Baia Mare, pârâtul personal prezentându-se la cinci din cele șase termene de judecată. B.A. a fost audiat în ședința publică din data de 11.05.2011.

Prin sentința civilă nr. 445 din 18.01.2012, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanții N.C. și N.C. în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect punere sub interdicție. Hotărârea primei instanțe a rămas irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.

Instanța a reținut că răspunderea civilă delictuală, reglementată prin dispozițiile art.998 C.civ. (aplicabil în considerarea datei depunerii cererii de punere sub interdicție – fapta pretins ilicită -, în aplicarea prevederilor art.103 din Legea nr.71/2011) presupune întrunirea cumulativă a patru condiții: fapta ilicită; culpa în comiterea acesteia; prejudiciul cert și nereparat; raportul de cauzalitate dintre săvârșirea faptei și producerea prejudiciului.

Fapta ilicită poate consta și în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut și ocrotit de lege. Drepturile subiective civile sunt susceptibile de exercițiu abuziv atunci când ele sunt deturnate de la scopul lor, în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, mai exact atunci când acestea nu sunt utilizate în vederea realizării finalității lor, ci în intenția de a păgubi un alt subiect de drept. O aplicație practică a abuzului de drept o reprezintă prevederile art.723 C.proc.civ.

Răspunderea civilă pentru exercitarea abuzivă a drepturilor subiective, (mai circumstanțiat, a dreptului de a adresa o cerere instanței de judecată) nu intră în contradicție cu art.21 din Constituția României și art.6 paragraful 1 din Convenția europeană. Obligația de reparare a prejudiciului nu se naște ipso facto din eșecul unui demers procesual, din respingerea acțiunii în justiție, ci doar în contextul dovedirii relei credințe, a exercitării abuzive a respectivei forme procedurale, cu intenția de a vătăma și prejudicia pe adversar.

Orice persoană are dreptul de a sesiza o instanță de judecată pentru soluționarea unei cereri, dar această sesizare trebuie făcută cu bună credință, cu scopul de a obține clarificarea judiciară a unui diferend ori a unei situații juridice, iar nu de a tracasa, intimida ori crea inconveniente pentru partea adversă. Mai exact, disconfortul trăit urmare a dobândirii calității de pârât într-un litigiu anume trebuie să fie, din perspectiva reclamantului, o consecință adesea inevitabilă a cererii formulate în contradictoriu, iar nu însuși scopul ei.

S-a apreciat că, în speță, este întrunită această ipoteză, a exercitării abuzive de către pârâții N.C. și N.C., a dreptului subiectiv civil (dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere), reglementat inclusiv la nivelul Convenției europene, prin art.6.

Ca orice drept subiectiv, și acesta trebuie exercitat în limitele sale externe (de ordin material și juridic, ceea ce, în speță, este indiscutabil că s-a respectat), dar și în limitele sale interne, cu bună credință.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel, atât reclamanții, cât și pârâții.

Prin apelul lor, reclamanții au criticat sentința atacată ca netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale ce le-au fost acordate, suma fiind infimă, chiar mai mică decât cheltuielile de judecată.

S-a susținut că netemeinicia hotărârii este evidentă, raportat la modalitatea de săvârșire a faptei ilicite, publicitatea voită a demersului, scopul denigrator urmărit, durata îndelungată a demersului abuziv, supunerea reclamanților la „proba discernământului”, tracasarea acestora și a clienților și prietenilor care îi vizitau, atingerea adusă onoarei, demnității și reputației reclamanților.

De asemenea, reclamanții au criticat hotărârea primei instanțe pentru reducerea eronată a cheltuielilor de judecată, raportat la admiterea în parte a acțiunii, impunându-se  acordarea acestora în întregime, în condițiile în care cuantumul daunelor morale este supus aprecierii subiective a părții și aprecierii judecătorului.

Prin apelul lor, pârâții au susținut că reclamanta intimată B.M. nu a fost citată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, nu a fost audiată și nici nu a fost supusă unei expertize medico-legale psihiatrice, neavând calitatea de parte nici în dosarul Judecătoriei Baia Mare, astfel că pretinsa acțiune ilicită nu a fost exercitată față de aceasta, motiv pentru care s-a reținut eronat calitatea sa procesuală activă.

Sub aspectul fondului cauzei, s-a criticat sentința primei instanțe ca fiind contrată prevederilor art. 998 – 999 C.civ., întrucât nu s-a dovedit în cauză îndeplinirea celor patru cerințe pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prin probele administrate în cauză de către reclamantul intimat conform art. 1169 C.civ.

S-a învederat că martorii nu au perceput vreo schimbare în comportamentul reclamantului intimat în perioada cuprinsă între data depunerii cererii de punere sub interdicție și, până în momentul audierii, ceea ce dovedește, în opinia apelanților pârâți, faptul că prin formularea acestei cereri împotriva lui B.A. nu i s-a creat acestuia un prejudiciu personal. Prin urmare, s-a susținut că nu s-a dovedit nici raportul de cauzalitate între demersul judiciar al pârâților apelanți și prejudiciul creat reclamantului.

Sub aspectul vinovăției, pârâții apelanți au susținut că datorită comportamentului reclamantului, astfel cum a fost evidențiat de depozițiile martorilor audiați în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, având ca obiect cererea de punere sub interdicție a reclamantului, le-a fost creată convingerea ca acesta suferă de anumite boli de natură psihică și, pe cale de consecință, o temere în raport de care au apreciat că se impune a se lua o măsură de ocrotire, față de afecțiunea de care suferă (reclamantul).

S-a considerat că exercitarea abuzivă a dreptului putea fi eventual pusă în discuție dacă pârâții, după comunicarea sentinței civile nr. 445/2012 a Judecătoriei Baia Mare, ar fi exercitat calea de atac a apelului și,

ulterior, a recursului.

Prin decizia civilă nr. 563/A din 5.06.2014, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că i-a obligat pe pârâți în solidar, să achite reclamantului B.A. suma de 4.500 lei și reclamantei B.M. suma de 500 lei, cu titlu de daune morale. S-au menținut restul dispozițiilor din sentința apelată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. următoarele:

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată în art. 998-999 C.civ., este o formă a răspunderii civile delictuale subiective, care este angajată dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții sau elemente constitutive: să există o faptă ilicită; să există un prejudiciu; să există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; să există culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

În ceea ce privește fapta ilicită, sunt incluse în această categorie acele conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, respectiv acele acțiuni sau inacțiuni care au ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În ceea ce privește prejudiciul, prin acesta se înțeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, prejudiciul trebuind să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, să aibă un caracter cert, să fie nereparat, caracterul cert rezultând atunci când existența prejudiciului este sigură, neîndoielnică și poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite săvârșită de o altă persoană.

În ceea ce privește culpa, aceasta reprezintă o condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această culpă le-ar îmbrăca: dolul direct sau intenția directă, când făptuitorul își dă seama de caracterul păgubitor, dăunător sau antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să se producă; dolul indirect sau intenția indirectă, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial, dăunător sau păgubitor al faptei sale, prevede consecințele acesteia, și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudența, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând în mod ușuratic că ele nu se vor produce; neglijența, când făptuitorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.

Pe cale de consecință, curtea  de apel a constatat că, în mod legal, Tribunalul Maramureș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamanții și pârâții.

Prin recursul lor, reclamanții au criticat decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., solicitând majorarea cuantumului daunelor morale la 550.000 lei și obligarea pârâților la cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au precizat că decizia este legală sub aspectul constatării existenței condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, însă este nelegală sub aspectul modalității de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate reclamanților, suma acordată nefiind suficientă pentru a constitui o justă și echitabilă reparație pentru prejudiciul cauzat.

S-a arătat că, prin acțiunea lor, pârâții au încercat discreditarea publică a reclamanților și izolarea acestora de către comunitate, precum și afectarea reputației din punct de vedere personal și profesional.

S-a precizat că reclamantul este profesionist, desfășurând activități comerciale de reparații recondiționări piese autovehicule, iar demersul de punere sub interdicție l-a afectat în plan profesional, fiindu-i pusă la îndoială capacitatea profesională de către clienți, care i-au cerut explicații despre procedura de punere sub interdicție desfășurată împotriva sa și a soției.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, criticile recurenților reclamanți au vizat reducerea eronată a acestora în  fond și apel, prin raportarea la acordarea parțială a despăgubirilor, atâta timp cât acțiunea a fost găsită întemeiată, iar cuantumul prejudiciului este la aprecierea judecătorului.

Prin recursul declarat, pârâții au criticat decizia instanței de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C.proc.civ., solicitând, în principal, casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare în apel, iar în subsidiar, modificarea în sensul admiterii apelurilor și schimbării sentinței civile nr. 47/2014, admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M., iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Dezvoltând motivele de recurs pârâții au susținut, într-o primă critică, în temeiul art. 304 pct. 5 C.proc.civ., că soluția instanței de respingere a probelor solicitate prin apel, cu motivarea că au fost decăzuți din dreptul de a propune aceste probe în fața primei instanțe, încalcă prevederile art. 292 alin. (1) C.proc.civ.

De asemenea, recurenții au invocat greșita aplicare a normelor legale referitoare la răspunderea pentru fapta proprie și reținerea eronată a incidenței art. 723 C.proc.civ., motiv de recurs ce se subsumează art. 304 pct. 9 C.proc.civ. S-a susținut de către recurenții pârâți că, în lipsa unui drept propriu care ar fi vizat procedura de punere sub interdicție, era exclusă sancționarea lor pentru exercițiul abuziv al unui drept subiectiv, fiind în mod evident exclusă și exercitarea abuzivă a acestuia.

S-a mai invocat greșita aplicare de către instanța de apel a normelor legale referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, prin tratarea răspunderii pârâților ca o răspundere obiectivă, fără a se cerceta existența unui raport direct de cauzalitate între fapta acestora și prejudiciul invocat de reclamanți.

5.1.3. Soluția Înaltei Curți de CAsație și Justiție          

Examinând recursul declarat de pârâți, ce vizează modul de soluționare a excepției de fond a lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M., cât și neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Critica formulată de pârâți prin primul motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ., este nefondată.

Într-adevăr, apelul, prin efectul său devolutiv, conform art. 292 C.proc.civ., repune în discuție chestiunea judecată la prima instanță, pârâții fiind în drept să se apere în apel cu motivele propuse la prima instanță, chiar dacă aceste motive au fost respinse și nu au apelat pentru aceste motive, după cum sunt în fapt să invoce și alte motive.

În condițiile în care administrarea probelor a fost solicitată în fața primei instanțe, după prima zi de înfățișare, tribunalul a aplicat sancțiunea decăderii.

Prin cererea de apel, deși pârâții nu au contestat sancțiunea decăderii aplicată de tribunal, sancțiune a cărei aplicare nu este contestată, de altfel, nici în recurs, au solicitat proba testimonială, respectiv audierea martorilor V.O. și C.I., despre care au arătat că au cunoștință în mod direct despre împrejurări privind comportamentul reclamantului față de familia pârâților, comportament atipic în raport cu cel general din societate.

Dispozițiile legale invocate, respectiv ale art. 304 pct. 5 C.proc.civ. raportat la art. 105 alin. (2) C.proc.civ., nu sunt incidente, astfel că nu pot atrage casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Chiar dacă s-ar accepta teza încălcării dispozițiilor art. 292 alin.(1) C.proc.civ., nu se poate vorbi de o vătămare ce nu poate fi îndreptată altfel decât prin anularea actului, având în vedere teza probatorie susținută în mod constant de pârâți, fără legătură cu obiectul cauzei, în condițiile în care se urmărește dovedirea comportamentului reclamantului B.A. și a bolilor psihice de care suferă.

Probele solicitate în acest sens nu sunt utile și concludente raportat la obiectul cauzei și, de altfel, pârâții au beneficiat de încuviințarea unei cereri în probațiune testimonială în fața primei instanțe pentru chestiuni ce au rezultat din dezbateri, conform art. 138 alin. (2) C.proc.civ., astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din 22.11.2013 a Tribunalului Maramureș.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. nu poate fi primit, având în vedere că instanța de apel a analizat cererea de probe formulată de pârâți sub toate aspectele, atât al admisibilității, cât și al pertinenței și concludenței, răspunzând motivat susținerilor părților.

Astfel, expunerea tuturor argumentelor avute în vedere de instanța de apel nu poate fi calificată ca o motivare contradictorie, de natură să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Critica vizând nelegalitatea soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. este, de asemenea, nefondată.

Susținerea recurenților pârâți în sensul că argumentul reținut de instanța de apel în respingerea acestei excepții, respectiv suferința acestuia în calitate de soție a reclamantului B.A., nu ar fi fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, conducând astfel la încălcarea principiului contradictorialității, nu este fondată.

Excepția lipsei calității procesuale active a fost unită cu fondul, astfel cum rezultă din încheierea de  ședință de la termenul din 1.11.2013 a Tribunalului Maramureș, instanța apreciind, față de temeiul juridic invocat, că argumentele aduse de reprezentanta pârâților în sprijinul excepției invocate antamează aspecte ce țin de fondul pricinii, pentru soluționarea acestuia fiind necesară administrarea de probe, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 137 alin. (2) C.proc.civ.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ. nu este fondat.

Instanța de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că daunele morale au fost solicitate prin cererea introductivă ca o compensație pentru prejudiciul creat prin afectarea vieții private a reclamanților („atât cea de familie cât și cea din comunitate”).

Astfel, instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale din perspectiva tuturor aspectelor vieții private și publice a reclamanților, a căror afectare, cauzată de demersul pârâților, a fost invocată.

Așa cum a rezultat din probele administrate, pârâții au făcut afirmații legate de sănătatea mentală a reclamanților, situație amplificată prin caracterul public al procesului civil având ca obiect punerea sub interdicție.

Afectarea vieții private și publice a reclamanților, cauzată de demersul pârâților se regăsește în afectarea onoarei, demnității și a imaginii publice a acestora.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unui prejudiciu fără legătură cu conceptele de onoare, demnitate și reputație, deci plus sau extra petita.

În acest context, s-a motivat de către instanța de apel prin considerente că suferința reclamantei B.M. nu se poate reduce doar la perioada de timp de la înregistrarea cererii de punere sub interdicție formulate împotriva sa până la momentul retragerii acesteia, ci este determinată și de modul în care aceasta a resimțit, în calitate de soție, suferința la care a fost supus reclamantul, de natură a le afecta viața de familie.

În ceea ce privește recursul reclamanților, Curtea a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Invocând lipsa caracterului reparator real al despăgubirii acordate, reclamanții s-au referit, în realitate, la cuantumul daunelor morale acordate și nu la modalitatea de stabilire a acestora, eventual la încălcarea criteriilor de determinare a prejudiciului.

Criticile recurenților reclamanți se subsumează aprecierilor lor subiective în legătură cu cuantumul sumelor ce li s-ar fi cuvenit cu titlu de daune morale, fără a se indica expres vreo normă de drept încălcată sau greșit aplicată.

Ca atare, s-a constatat că motivele de recurs invocat în acest sens nu vizează aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, referitoare la modul de interpretare a dovezilor administrate, ce tind la reaprecierea probatoriului, respectiv la stabilirea unei alte situații de fapt.

În consecință, aceste critici nu pot fi examinate, întrucât nu se circumscriu motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Critica vizând nelegalitatea măsurii diminuării cheltuielilor de judecată de către instanțele de fond și apel este neîntemeiată.

În speță, instanțele au admis doar în parte cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, în aplicarea dispozițiilor art. 276 C.proc.civ., proporțional cu pretențiile admise, respectiv cu culpa procesuală.

Prin urmare, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată nu a fost determinată de aprecierea instanței în legătură cu complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, astfel încât critica recurenților reclamanți vizând greșita aplicare a art. 274 alin. (3) C.proc.civ. este nefondată, de vreme ce nu acesta a constituit temeiul admiterii parțiale a cererii de acordare a onorariului de avocat.

Pentru toate aceste considerente, consider că soțuția de respingere a ambelor recursuri, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Jusițiă Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.este corectă.

CONCLUZII

Instituția răspunderii, considerată în mod tradițional instituția centrală a tuturor ramurilor dreptului, continuă să dețină această poziție și în zilele noastre.

Corolar al normei de conduită socială-morală, civică și cu deosebire al celei juridice – instituția răspunderii, care dă expresie dreptului în forma cea mai concentrată, reflectă stadiul de evoluție al întregii vieți sociale și indică, în cel mai înalt grad, măsura și influența răspunderii legale asupra nivelului conștiinței sociale, al atitudinii și al responsabilității oamenilor în multiplele lor raporturi sociale.

Dacă ținem seama de evoluția societății noastre, de diversificarea și amplificarea raporturilor dintre oameni, ca și de dezvoltarea științei și tehnicii moderne – care a avut drept efect un uriaș progres al societății omenești, dar care a creat, totodată, noi situații ce pun problema angajării răspunderii, civile – ne apare cât se poate de evidentă importanța studierii acestei instituții cu atât mai mult, cu cât în literatura noastră de specialitate din ultimele două decenii nu i s-a acordat suficientă atenție.

Aducerea în discuție a unor aspecte mai importante, învederând unele dintre deficiențele reglementărilor în vigoare, exprimarea unor noi puncte de vedere sau evaluarea și argumentarea celor deja exprimate, precum și propunerea unor soluții sau măcar sugerarea acestora, prilejuită de o dezbatere a problemei, a constituit principalul obiectiv urmărit cu prilejul elaborării prezentei lucrări.

Cercetarea nu s-a limitat, evident, la tezele teoretice, ci are la bază un examen complet al practicii instanțelor noastre față de care s-a luat atitudine, fie subscriind la soluțiile acesteia, fie criticându-le atunci când a fost cazul.

Totodată am urmărit nu numai să evidențiez aspectele actuale pe care le prezintă instituția răspunderii civile delictuale dar și să prezint, prin referirile făcute la alte sisteme de drept, soluțiile din practica altor state, meritele și scăderile pe care acestea le au.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Bîrsan, C., Stătescu, C., C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București 1994;

Ciochină, Barbu I. Drept civil. Obligațiile în reglementarea noului Cod civil, Editura Pim, Iași 2012;

L. Pop ș.a., Tratat elementar de drept civil, Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2012;

Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

M. Eliescu, Răspunderea civilă declictuală, Editura Academiei, București 1972

Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;

Hanga, V., M.D. Bob, Curs de drept privat roman, Editura Universul Juridic, București 2009;

Articole din reviste de specialitate

M. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, RRD nr. 5/1970;

C. Teleagă, Principiul precauției și viitorul răspunderii civile, în RRDM nr. 1/2004;

A. Tamba, Considerații privind cele două forme ale răspunderii civile, în PR. nr.2/2009;

L. Pop, Tabloul general al răspunerii civile în textele noului Cod civil, în RRDP nr. 1/2010

Legislație

*** Constituția României

*** Noul Cod civil;

*** Codul civil de la 1864;

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Bîrsan, C., Stătescu, C., C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București 1994;

Ciochină, Barbu I. Drept civil. Obligațiile în reglementarea noului Cod civil, Editura Pim, Iași 2012;

L. Pop ș.a., Tratat elementar de drept civil, Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2012;

Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

M. Eliescu, Răspunderea civilă declictuală, Editura Academiei, București 1972

Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;

Hanga, V., M.D. Bob, Curs de drept privat roman, Editura Universul Juridic, București 2009;

Articole din reviste de specialitate

M. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, RRD nr. 5/1970;

C. Teleagă, Principiul precauției și viitorul răspunderii civile, în RRDM nr. 1/2004;

A. Tamba, Considerații privind cele două forme ale răspunderii civile, în PR. nr.2/2009;

L. Pop, Tabloul general al răspunerii civile în textele noului Cod civil, în RRDP nr. 1/2010

Legislație

*** Constituția României

*** Noul Cod civil;

*** Codul civil de la 1864;