Raspunderea Contraventionala

RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ

CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ 3

Secțiunea I Noțiunea de răspundere juridică 3

Secțiunea a II-a Evoluția reglementărilor privitoare la răspunderea juridică 8

Secțiunea a III-a Principalele forme ale răspunderii juridice 10

1. Generalități. 10

2. Conduita ilicită. 12

3. Vinovăția. 13

4. Legătura cauzală. 15

CAPITOLUL II RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ – APARIȚIE ȘI EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR 16

Secțiunea I Răspunderea juridică și răspunderea contravențională 16

Secțiunea a II-a Reglementarea contravențiilor în 18

Codul penal român din 1865 18

Secțiunea a III-a Reglementarea contravențiilor în Codul penal de la 1936 21

Secțiunea a IV-a Dezincriminarea contravențiilor prin Decretul nr. 184/1954 23

Secțiunea a V-a Semnificația apariției Ordonanței de Guvern nr. 2/2001 25

CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ – CADRUL JURIDIC ACTUAL 27

Secțiunea I Noțiunea de contravenție 27

1. Definiția și trăsăturile contravenției. 27

Secțiunea a II-a Obiectul contravenției 41

Secțiunea a III-a Subiecții contravenției 43

1. Persoana fizică -subiect al contravenției. 43

2. Persoana juridică -subiect al contravenției. 46

Secțiunea a IV-a Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei contravenționale 50

1. Legitimă apărare. 50

3 Starea de necesitate. 56

4. Constrângerea fizică sau morală. 59

5. Cazul fortuit. 62

6. Iresponsabilitatea. 64

7. Beția involuntară completă. 65

8. Eroarea de fapt. 66

9. Infirmitatea. 68

10. Minoritatea. 69

11. Ordinal autorității ierarhice. 70

Secțiunea a V-a Persoanele competente să constate contravențiile 71

Secțiunea a VI-a Procesul-verbal de constatare a contravenției 74

Secțiunea a VII-a Sancțiunile contravenționale 82

CAPITOLUL IV CONTROLUL DE LEGALITATE AL ACTELOR PRIN CARE AU FOST CONSTATATE CONTRAVENȚIILE 83

Secțiunea I Plângerea 83

Secțiunea a II-a Recursul 87

CAPITOLUL V CONCLUZII 89

Bibliografie 91

CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Secțiunea I Noțiunea de răspundere juridică

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este acela la responsabilități.

Cu toate că, în mod tradițional, conceptul de responsabilitate a fost revendicat de morală, știința dreptului a preluat în mod creator trăsăturile acestui concept, adaptându-l la specificul obiectului său de cercetare.

Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele și comportamentele, orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.

Conduita umană poate fi conformă cu cea prescrisă de norma juridică și avem astfel o conduită licită, legală sau poate fi contrară celei instituite de norma juridică, subiectul de drept având, în acest caz, o conduită ilicită.

În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere, de fiecare dată, și posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către cetățeni.

Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbură uneori grav, ordinea și liniștea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societății.

Legea este creată de oameni și principal ei misiune este aceea de a satisface nevoile oamenilor. Conduita fiecăruia dintre noi este raportată la conștiința socială existentă la un moment dat în societate. Fiecare societate are nivelul său de valori, de raportarea a comportamentului membrilor societății. Pascal spunea că „omul este o trestie, dar o trestie care gândește”, iar Kant, referindu-se tot la om, arăta că „este singura ființă capabilă să acționeze cu o forță morală pe deplin responsabilă pentru propriile acțiuni”. Omul este deci, o ființă responsabilă, care are reprezentarea acțiunilor sale. Responsabilitatea este un fenomen social, fiind strâns legată de libertate, de posibilitatea omului de a decide în orice situație în care se află. Numai un om liber este un om responsabil, numai cel care a avut posibilitatea neîngrădită de a acționa menifestându-și voința sa măsurată și dorită poate fi culpabilizat, sancționat, dacă prin ceea ce a înfăptuit a încălcat regulile moralei societății și a legilor țării.

Din aceste motive, dreptul, ca fenomen social, asociat statului (organizația politică a societății), prin ansamblul normelor juridice pe care le conține, are această menire, de a statornici un anumit comportament, bazat pe o logică, pe o rațiune izvorâtă din interesul general al societății.

Ca ființă socială și parte intrinsecă a societății, omul, trăind în societate nu poate face abstracție de valorile sociale convenite expres sau tacit în cadrul acesteia, de interesele generale și individuale ale celorlalți membrii ai societății. Ori, încălcarea acestor comandamente sau nevoi sociale reprezintă o sfidare a celorlalți membri ai societății și ca atare societatea poate reacționa împotriva celui în cauză.

Această reacție a societății împotriva individului pentru a-l determina să-și conformeze comportamentul cu interesul societății reprezintă răspunderea la care va fi supus cel în cauză. Societatea își vede valorile și interesele sale afectate și în aceste situații va lua măsuri de restabilire a unei normalități prin aplicarea sancțiunilor legale. Această normalitate este egală cu legalitatea instituită prin intermediul normelor juridice.

Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. Deși tradițional, conceptul responsabilității a fost plasat în mod absolut pe terenul moralei, cercetările mai noi scot în evidență necesitatea conturării acestui concept și în planul dreptului. Printr-o gândire reducționistă (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul penal, prin înțelegerea rolului său doar într-un cadru protectiv represiv) s-a considerat mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Dreptul n-ar putea acționa decât după ce s-a săvârșit fapta periculoasă. Abordând acum noțiunea răspunderii, nu putem să nu revenim la ideea potrivit căreia, pentru ca funcționarea răspunderii juridice, ca instituție specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credința că legea -legea dreaptă, legea justă – poate crea, ca stare de spirit, în conștiința destinatarilor săi, sentimentul responsabilității.

Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condițiile în care norma poate și trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaș considerat socialmente util. În același timp însă legiuitorul are de fiecare dată în atenție și posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegală, desfășurându-se într-un cadru social determinat, cunoaște forme de manifestare multiple și are motivații complexe. Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistența libertăților și echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă. Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparțin, totdeauna, unor instanțe sociale abilitate special (cu competențe legale în acest domeniu). Temeiul acestei declanșări și întinderea răspunderii se află în lege. Răspunderea este totdeauna legală; nimeni nu-și poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ. Agentul percepe și resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor cerințe pe care societatea le impune subiectului. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relații. Răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. Răspunderea și sancțiunea apar ca două fețe ale aceluiași mecanism social. Sancțiunea, ca o condiție vitală a existenței în societate, trebuie să restituie credința zdruncinată de fapta anti-socială.

„Oare crezi – întreba Socrate – că este cu putință să dăinuiască și să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate și nimicite de fiecare particular”.

Răspunderea, ca o componentă esențială a oricărei forme de organizare socială, a existat încă in societatea primitivă. În această societate, individul, absorbit de socialul, încă nediferențiat, suportă din exterior responsabilitatea morală, iar aceasta este eminamente colectivă. Societatea politico-statală inovează noi forme de răspundere. Socialul, diferențiat în grupări și categorii sociale, face ca răspunderea să se individualizeze. Devenind subiectivă, răspunderea nu și-a schimbat natura. Ea și-a schimbat doar caracterul, însușindu-și caracterele noi sociale care sunt ale civilizației moderne întregi. Societatea, printr-o „răspundere dictată”, impune indivizilor statutul ei normativ. Societatea în care trăiește cel care făptuiește o infracțiune, o contravenție, un delict civil etc, socotește – prin normele sale juridice – o atare acțiune drept reprobabilă. Prin efectul săvârșirii unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică sau morală ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată, interesele generale au fost nesocotite.

Aceasta este problema răspunderii. Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă; instituționalizarea acestei reacții, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt necesare, întrucât, răspunderea și sancționarea nu sunt (și nu pot fi) în nici un caz forme de răzbunare oarbă, ci modalități de legală răsplată („după faptă și răsplată”- spune poporul), de reparare a ordinii încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat și de apărare socială.

„Sensul frecvent al noțiunii de răspundere – notează M. Costin -, indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”. Acest sens are darul de a identifica răspunderea cu sancțiunea. Prima obiecție ce se poate aduce unei astfel de viziuni este faptul că se scapă din vedere laturile psihologice ale răspunderii. Așa cum subliniam, răspunderea și sancțiunea sunt două fațete ale aceluiași fenomen social. Sancțiunea nu vizează decât un aspect al răspunderii – reacția societății. Asemenea reacții în societățile moderne nu pot fi doar negative, ci și pozitive. În ambele sale ipostaze, dar mai ales în forma lor pozitivă, sancțiunile constituie un element puternic de control social.

Sistemul sancțiunilor se bazează pe un ansamblu armonizat de valori și criterii de apreciere.

Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimează sancțiunea, precum și dreptul unor oameni de a pedepsi pe alții? Răspunsul ar putea fi: nimic altceva decât interesele societății de a se apăra împotriva acelora care o vatămă.

Pentru acest motiv, săvârșirea unei fapte care încalcă ordinea juridică și pune în pericol chiar conviețuirea umană provoacă reacția societății. În acest sens, accentul ce se pune pe sancțiune ca măsură reparatorie – apare în bună măsură justificat. În același timp însă, răspunderea juridică și sancțiunea sunt noțiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua. „Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.

Ca raport juridic, răspunderea juridică implică drepturi și obligații juridice corelative. Are, în acest sens, dreptate Mircea Costin atunci când definește răspunderea ca un complex de drepturi și obligații conexe care – în conformitate cu legea – se nasc ca urmare a săestă este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”. Acest sens are darul de a identifica răspunderea cu sancțiunea. Prima obiecție ce se poate aduce unei astfel de viziuni este faptul că se scapă din vedere laturile psihologice ale răspunderii. Așa cum subliniam, răspunderea și sancțiunea sunt două fațete ale aceluiași fenomen social. Sancțiunea nu vizează decât un aspect al răspunderii – reacția societății. Asemenea reacții în societățile moderne nu pot fi doar negative, ci și pozitive. În ambele sale ipostaze, dar mai ales în forma lor pozitivă, sancțiunile constituie un element puternic de control social.

Sistemul sancțiunilor se bazează pe un ansamblu armonizat de valori și criterii de apreciere.

Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimează sancțiunea, precum și dreptul unor oameni de a pedepsi pe alții? Răspunsul ar putea fi: nimic altceva decât interesele societății de a se apăra împotriva acelora care o vatămă.

Pentru acest motiv, săvârșirea unei fapte care încalcă ordinea juridică și pune în pericol chiar conviețuirea umană provoacă reacția societății. În acest sens, accentul ce se pune pe sancțiune ca măsură reparatorie – apare în bună măsură justificat. În același timp însă, răspunderea juridică și sancțiunea sunt noțiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua. „Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.

Ca raport juridic, răspunderea juridică implică drepturi și obligații juridice corelative. Are, în acest sens, dreptate Mircea Costin atunci când definește răspunderea ca un complex de drepturi și obligații conexe care – în conformitate cu legea – se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.

Secțiunea a II-a Evoluția reglementărilor privitoare la răspunderea juridică

În comuna primitivă, întrucât nu exista nici stat, nici drept, nu se putea vorbi despre o răspundere juridică. În cadrul acestei societăți, vătămatul răspunde la forță prin forță. El se răzbună, iar răzbunarea se face cu aprobarea grupului social. Nu există nici o preocupare pentru vinovăția făptașului, se aplică lega participațiunii, simpla cauzalitate materială fiind îndestulătoare.

Așadar, există o răspundere obiectivă, întemeiată numai pe cauzalitatea materială. Mai târziu, în perioada descompunerii comunei primitive, se constată că victima se poate înțelege cu făptașul, iertându-l în schimbul unei răscumpărări, răscumpărare ce apare ca o formă de sancționare.

În cadrul orânduirii sclavagiste, Legea celor XII table, consacră atât răzbunarea privată, cât și sistemul compozițiilor voluntare. În această epocă intervine însă o schimbare fundamentală ca urmare a apariției statului și a normelor de drept.

Cele XII table caracterizează o epocă de tranziție de la compoziția voluntară la cea legală, ambele având la bază dreptul de răzbunare și răscumpărarea acestui drept.

În această epocă se fac primii pași spre deosebirea dintre răspunderea penală și cea civilă. De asemenea, spre deosebire de comuna primitivă, unde răspunderea era colectivă, familială, în dreptul sclavagist ea devine individuală, solidară. Tot în această epocă, se înfiripă și ideea că nebunii și copiii nu pot deosebi binele de rău, ei nu pot fi în culpă, deci răzbunarea nu poate fi îndreptățită.

Spre deosebire de ceea ce se petrecea în comuna primitivă, simpla relație de cauzalitate materială nu mai este suficientă pentru a se angaja răspunderea unei persoane, fiind necesar ca această să fi fost în culpă.

În perioada orânduirii feudale se adâncește ruptura dintre răspunderea civilă și cea penală. Astfel, pentru faptele păgubitoare referitoare la bunuri se cuvine numai amenda. În privința vătămărilor aduse persoanei, cel vătămat și familia lui aveau împotriva celui care a săvârșit fapta și probabil împotriva familiei acestuia dreptul de răzbunare sau pe acela de a reclama o pedeapsă bănească.

Spre sfârșitul orânduirii feudale apar două monumente legislative și anume Legiuirea Caragea și Codul Calimah.

Legiuirea Caragea pune la baza răspunderii delictuale prejudiciul, greșeală și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și greșeală. Astfel, greșeala poate fi intenționată -dol- sau neintenționată -culpă-. Legiuirea Caragea reglementează, de asemenea, răspunderea stăpânilor de animale pentru pagubele pricinuite de acestea lucrurilor sau recoltelor ce aparțin altora. Ea nu reglementează răspunderea pentru fapta lucrurilor neînsuflețite.

Codul Calimah, având la bază Codul civil general austriac, face distincția dintre răspunderea delictuală și cea contractuală. Însă în ambele cazuri antrenarea răspunderii necesită o greșeală. Drept urmare, pruncul și nebunul, care nu pot deosebi binele și răul, sunt apărați de răspundere. Pentru ei răspunde cei care au obligația să le poarte de grijă.

O dată cu apariția Codului civil român instituția răspunderii capătă o formă mai clară, fiind reglementate numeroase forme ale acesteia.

Secțiunea a III-a Principalele forme ale răspunderii juridice

1. Generalități.

În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaște o formă de răspundere specifică. De aceea există mai multe forme de răspundere juridică: răspunderea juridică cu caracter politic (răspunderea constituțională a parlamentului), răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară. Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizează prin condiții specifice de fond și de formă (mod de stabilire, forme de realizare etc).

Disciplinele juridice de ramură se ocupă în mod special de stabilirea condițiilor răspunderii în fiecare ramură. Astfel, spre exemplu, răspunderea civilă ce se declanșează în temeiul condițiilor fixate prin Codul civil, poate fi contractuală sau delictuală. Răspunderea contractuală incumbă debitorului unei obligații contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acestei obligații (executarea ei cu întârziere sau în mod necorespunzător), întrucât această neexecutare îi este imputabilă.

Răspunderea penală este definită ca un raport juridic penal, de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor, al cărui conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută de legea penală și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicată în vederea restabilirii ordinii de drept. Formele de sancționare în cazul săvârșirii infracțiunii pot fi: privarea de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi (ridicarea dreptului de a exercita o anumită profesie, decăderea din drepturile părintești etc), confiscări etc.

Încălcarea de către funcționarii publici a obligațiilor de serviciu angajează răspunderea disciplinară. Asemenea fapte se cheamă abateri și se sancționează cu: mustrare, avertisment, reduceri de salariu, retrogradări, suspendări din funcție, transfer disciplinar, destituirea din funcție.

Prin trăsăturile sale, prin natura sa și prin consecințele pe care le produce, răspunderea juridică apare ca o formă agravată de răspundere socială. întrucât faptele antisociale care declanșează răspunderea juridică produc atingeri valorilor sociale și conturbă normala desfășurare a relațiilor de cooperare socială, este firesc ca răspunderea juridică să se concretizeze în măsuri cu caracter punitiv, iar punerea în executare a acestor măsuri să revină – ca obligație de serviciu – unor instanțe sociale statale specializate.

După cum se observă din cele de mai sus, răspunderea juridică cunoaște o varietate de forme. În prezența unei atare diversități se poate totuși constata existența unor principii care subliniază prezența unor note comune caracteristice tuturor formelor de răspundere. Aceste principii sunt: legalitatea răspunderii (organul care stabilește o formă de răspundere și pronunță o sentință este obligat să procedeze în raport cu modul de reglementare în norma juridică a faptei și a pedepsei); principiul răspunderii pentru vină; principiul răspunderii personale; prezumția de nevinovăție; principiul proporționalizării sancțiunii în raport de gravitatea faptei, de circumstanțele săvârșirii sale etc.

2. Conduita ilicită.

Pentru ca răspunderea juridică – în oricare din formele sale -, să se declanșeze, este nevoie de existența cumulativă a unor condiții.

Conduita ilicită este o primă condiție. Prin conduită ilicită se înțelege un comportament – acțiune sau inacțiune – care nesocotește o prevedere legală.

Caracterul ilicit al conduitei se stabilește în legătură nemijlocită cu o prescripție cuprinsă într-o normă juridică. Atunci când norma juridică obligă la o anumită conduită, iar prin fapta sa un subiect încalcă această prevedere (afișând dispreț față de reglementarea legală), intră în acțiune sancțiunea normei juridice. Spre exemplu, se încheie un act fără să se respecte condițiile puse de lege, se livrează un produs necorespunzător sau cu vicii ascunse, un angajat își îndeplinește necorespunzător sarcinile, lipsește nemotivat, un om atentează la cinstea, onoarea, la integritatea corporală a unui alt om etc. În asemenea cazuri, poate să apară un raport juridic de constrângere și să se declanșeze o formă de răspundere juridică (civilă, disciplinară, administrativă, penală). Neobservarea și încălcarea prescripției cuprinsă într-o normă juridică lezează ordinea de drept, echilibrul vieții sociale și pun în pericol siguranța circuitului juridic.

Răspunderea juridică intervine nu numai în condițiile unei acțiuni -comiterea unei fapte ilicite – ci și în condițiile unei abstențiuni. Abținerea, în acest caz, nu este o simplă nonexecuție, ci este o nonexecuție deliberată într-o circumstanță în care subiectul era obligat prin norma juridică să săvârșească acțiunea. Spre exemplu, legea obligă conducătorul auto care accidentează o persoană să transporte victima la cea mai apropiată unitate spitalicească, iar un asemenea conducător auto fuge de la locul faptei și nu execută prevederea legală; sau omisiunea căilor ferate de a pune bariera la pasajul de nivel.

Conduita ilicită prezintă – în forme și intensități diferențiate pericol social. Gradul de pericol social delimitează formele ilicitului juridic – civil, administrativ, penal etc.

Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudicii, abaterea disciplinară, contravenția, infracțiunea.

3. Vinovăția.

Vinovăția este o altă condiție (o condiție subiectivă) a răspunderii juridice. Vinovăția este atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită față de fapta sa și față de consecințele acesteia.

Vinovăția – ca element constitutiv și temei al răspunderii juridice – presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a-și alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conștient. Cu alte cuvinte, vinovăția implică libertatea voinței subiectului, caracterul deliberat al acțiunii sale, asumarea riscului acestui comportament, în atare condiții, atunci când factorii naturali, procesele și mecanismele biologice și fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a acționa cu discernământ, răspunderea juridică nu se va declanșa. Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârșirii unui act ilicit, dar fără vinovăție. Spre exemplu: minoritatea exclude răspunderea pe temeiul insuficientului discernământ (factor biologic – fiziologic) și al precarei experiențe de viață (factor social); alienația mintală este cauză de iresponsabilitate; legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală sunt, de asemenea, împrejurări care exclud răspunderea juridică, bazate pe modificările ordin biologic sau fiziologic, produse ca urmare a existenței unor acțiuni exterioare care se reflectă în psihicul subiectului, în comportamentul său și care antrenează anumite instincte (cum este acela de conservare a vieții, spre exemplu, sau de protecție a unor valori). Starea de necesitate există atunci când subiectul, pentru a-și apăra propria-i viață în fața unui pericol ce-l pune în mod iminent sub semnul întrebării, sacrifică altă persoană sau sacrifică bunurile altei persoane pentru apărarea bunurilor sale, atunci când în mod natural nu există altă soluție.

Legitima apărare intervine atunci când subiectul este expus unui atac material, direct, imediat și injust, acțiunea sa reprezentând o ripostă imediată și spontană.

Formele vinovăției sunt: intenția și culpa. Științele juridice de ramură detaliază modurile de existență a acestor forme. Astfel, de exemplu, în

dreptul penal intenția se clasifică în: intenția directă (atunci când subiectul acționează deliberat, urmărind producerea efectului, cunoscând și asumându-și riscurile) și intenție indirectă (atunci când subiectul cunoaște urmările și le privește cu indiferență). Culpa este o formă a vinovăției caracterizată prin aceea că subiectul nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să le prevadă, sau prevăzându-le, speră în mod ușuratic să nu se producă. Și în acest caz, științele de ramură nuanțează trăsăturile și modurile de afirmare a acestei forme. Astfel, se vorbește despre imprudența (lipsă de diligentă), despre neglijență (omisiune) ca modalități ale culpei.

4. Legătura cauzală.

Legătura cauzală între faptă și rezultat este o altă condiție a răspunderii juridice. Aceasta este o condiție obiectivă a răspunderii. Pentru ca răspunderea să se declanșeze și un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvârșirea cu vinovăție a unei fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale (acțiunea sa să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).

Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere (să declanșeze un raport juridic de constrângere) trebuie să stabilească cu toată precizia legătura cauzală, reținând circumstanțele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizează producerea acțiunii, consecințele acesteia și să înlăture elementele accidentale, condițiile care s-au suprapus lanțului cauzal și care au putut să accelereze sau să întârzie efectul, să agraveze sau să atenueze urmările.

CAPITOLUL II RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ – APARIȚIE ȘI EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR

Secțiunea I Răspunderea juridică și răspunderea contravențională

Răspunderea juridică este o instituție a dreptului, alcătuită din ansamblul normelor care vizează exercitarea constrângerii de către stat prin aplicarea sancțiunilor juridice persoanelor care încalcă ordinea de drept.

Prin intermediul răspunderii se urmărește restabilirea ordinii normative, sistându-se pe calea constrângerii acțiunea contrară acestei ordini.

Răspunderea ca fenomen social-juridic, are ca finalitate atât autoreglarea sistemului social, cât și condamnarea, dezaprobarea faptei dereglatoare, în scopul corijării atitudinii viitoare a autorului ei, formării spiritului său de responsabilitate.

Răspunderea juridică, garanție a realizării dreptului, factor de eficiență a acestuia, este, în manifestările ei concrete, o sumă de forme de răspunderi specializate, reglementate de instituții juridice distincte. Într-adevăr, în funcție de felul normei încălcate se face deosebirea între faptele ilicite (penale, administrative, civile etc), care constituie temeiul unui anumit fel de răspundere și de sancțiune juridică. Așa, de pildă, încălcarea unei norme de drept penal va atrage răspunderea penală și aplicarea unei pedepse autorului faptei, iar a unei norme de drept administrativ va determina răspunderea administrativă și aplicarea unei astfel de sancțiuni.

Nu trebuie însă pus semnul egalității între răspunderea administrativă și cea contravențională. Răspunderea contravențională este doar o formă a răspunderii administrative, „contravenția fiind la ora actuală o formă de manifestare a ilicitului administrativ, forma cea mai gravă a acestuia, iar „regimul său juridic este în mod preponderent, un regim al dreptului administrativ”.

Răspunderea pentru contravenții nu reprezintă o formă tipică a răspunderii administrative (represive), ci o formă atipică, imperfectă, cu toate că, în mod greșit, de ani de zile doctrina, și după ea legislația, utilizează termenul de „unică” răspunderea administrativă. Folosirea uneori a atributului administrativ pentru răspunderea contravențională este total neadecvată, deoarece sancțiunile contravenționale nu se aplică numai de către organele administrației de stat, ci și de cele judecătorești și atunci temeiul de sancțiune administrativă nu mai are semnificația corespunzătoare.

Dacă, așadar, din punct de vedere al sinonimiei dintre răspunderea administrativă și cea contravențională părerile sunt diferite, există în schimb unanimitate de opinie în sensul că temeiul răspunderii contravenționale, faptul ilicit care o declanșează, îl constituie contravenția.

Conform unei opinii expresia „răspundere contravențională” nu pare să aibă acuratețea științifică necesară. „înțelesul adjectival al termenului „contravențional” ar putea fi cel de „ilicit”, „nepermis” sau „vinovat”; nici unul dintre aceste înțelesuri neputând fi alăturat noțiunii de răspundere. Folosirea totuși a expresiei se datorează unui interes de ordin științific și faptului că este uzuală în literatura juridică de specialitate.

Răspunderea contravențională (sau pentru contravenții) este individuală și personală, ca și răspunderea penală sau cea disciplinară, de exemplu. Aceasta înseamnă că persoana care este subiect activ al contravenției răspunde în nume propriu – și că această răspundere nu este transmisibilă.

Ca regulă, răspunderea contravențională revine unui subiect nedeterminat persoană fizică, dar acesta poate fi și calificat – un funcționar ori salariat – sau; uneori, un subiect colectiv de drept – o persoană juridică.

În toate cazurile, această răspundere juridică presupune vinovăția (intenția sau culpa) autorului faptei ilicite.

În finalul acestor considerații, definim răspunderea contravențională ca acea formă a răspunderii juridice ce constă în sancționarea persoanelor (fizice sau juridice) vinovate de încălcarea dispozițiilor legale care prevăd și sancționează contravențiile.

Secțiunea a II-a Reglementarea contravențiilor în

Codul penal român din 1865

Calificarea faptelor penale drept contravenții, delicte și crime este realizată într-o manieră foarte simplă de către articolul 1 al Codului penal român din 1865, reglementarea noastră reproducând articolul 1 din Codul penal francez din 1810, elementul de distincție constituindu-l sancțiunea. Pentru edificare, reproducem, după Postion și Papadopolu, cele două texte: „Infracțiunea ce se pedepsește de lege cu pedepsele: muncă silnică, recluziunea, detențiunea și degradațiunea civică se numește crimă. Infracțiunea ce se pedepsește de lege cu: închisoare corecțională, interdicțiunea unora din drepturile politice, civile ori de familie și amenda de la 26 lei în sus se numește delict. Infracțiunea pe care legea o pedepsește cu: închisoare polițienească și cu amendă se numește contravențiune". Textele corespunzătoare din legislația franceză sunt următoarele: „L'infraction que les lois punissent des peines de police est une contravention; l'infraction que les lois punissent des peines correctionelles est du delit; l'infraction que les lois punissent d'une peine afflictive ou infamante est un crime".

Este de reținut că această clasificare a infracțiunilor după pedeapsa ce li se aplică -distinctio delectorum ex poena – a ridicat în practica judiciară o serie de probleme, în situațiile în care se punea problema micșorării pedepsei prin aplicarea diferitelor circumstanțe atenuante. De pildă, teoreticienii și practicienii dreptului penal s-au întrebat dacă pentru un delict, prin jocul circumstanțelor, se impune aplicarea unei amenzi sub limita minimă delictuală, deci din sfera cuantumului contravențional și dacă acesta devine contravenție sau rămâne tot delict? În mod similar, s-au pus asemenea întrebări în cazul crimei pentru care se aplică o pedeapsă corecțională. Prin soluțiile date, Înalta Curte de Casație din România a statuat că în urma aplicării circumstanțelor atenuante, crima, deși pedepsită cu pedepse corecționale, rămâne tot crimă, căci în acest caz este Judecătorul care dă pedeapsa corecțională, iar nu legea".

La această soluție a casației a achiesat și marele penalist I. Tanoviceanu, ceea ce nu l-a împiedicat să critice pe legiuitor pentru includerea în lege a unei dispoziții neraționale." De fapt, unii autori au afirmat că întreaga operă legislativă penală de la 1865 „prezintă multe puncte obscure, pe de o parte, din cauza grabei cu care a fost alcătuită, iar pe de altă parte, din cauza felului defectuos cum a fost tradusă".

Din economia dispozițiilor acestui cod se pot reține următoarele aspecte legate de regimul juridic al răspunderii pentru contravenții:

contravențiile, în principiu, erau fapte neintenționate, fie că ar rezulta dintr-o
lege specială, fie din Codul penal;

persoanele morale nu puteau constitui subiecte cărora să li se aplice amenda, deoarece aceasta este o pedeapsă; persoanelor morale nu li se puteau aplica decât despăgubiri civile;

tentativa la contravențiuni nu se pedepsea, fiindcă la aceasta, în general, nu exista intenție, care era un element esențial al tentativei (articolul 39);

– contravențiilor li se aplicau circumstanțele atenuate și cauzele de exonerare, un loc deosebit în cadrul acestora ocupându-l forța majoră." Nu se pedepsea complicitatea pentru că „legiuitorul nu a prevăzut nici o pedeapsă pentru complicitate în materie de contravențiuni";

– pedepsele pentru contravenții erau: 1) închisoarea de la 1 la 15 zile și 2) amenda de la 5 la 25 lei (articolul 9).

Amenda se pronunță singură sau însoțită cu închisoarea polițienească, iar în caz de nesolvabilitate a condamnatului, amenda se putea înlocui cu închisoare, a cărei durată se determina de judecătorie, socotindu-se zece lei pentru o zi de închisoare (articolul 30). Amenda, după cum rezulta din articolul 383 al Codului penal român din anul 1965, se „lua în folosul comunei unde s-a comis contravențiunea".

Închisoarea polițienească consta în închiderea celor „osândiți" în „vreuna din casele de arest ce vor fi întocmite într-adins pentru asta" (articolul 29).

La aceste pedepse polițienești, care se aplicau în cazul săvârșirii contravențiilor, reiterate și de articolul 381 din Cod, se mai adăuga și „confiscațiunea de oarecari lucruri ce se vor fi prins", făcându-se trimitere pentru detalii la articolele 37 și 384 Cod penal, respectiv la articolul 139 Cod procedură penală.

Trebuie subliniat că pe lângă aceste sancțiuni, care au fost prevăzute în această formă în Codul penal, prin legi speciale s-au stabilit și altele, ca de exemplu dărâmarea clădirilor.

Recidiva la contravenții a fost reglementată prin articolele: 388, 392, 395, 397, câte un articol pentru fiecare din primele trei clase de contravenții prevăzute, în secțiuni distincte, în ordinea crescândă a gravității sancțiunii și un articol consacrat dispozițiilor comune și cu referiri speciale numai la clasa a patra.

Termenul de „pedeapsă de simplă poliție" a fost folosit în mod frecvent, de doctrină și jurisprudență, chiar și în unele legi speciale, deși, cum s-a arătat, Codul penal nu-l reține. În acest sens, pentru delimitarea contravențiilor la care ne-am referit mai sus se utiliza fie expresia „simple contravenții la un regulament făcute după lege de către puterea administrativă", fie expresia "pedepse de simplă poliție stabilite de puterea (autoritatea) administrativă". Desigur că se foloseau și alte nuanțe, cu certitudine din punct de vedere al regimului juridic de constatare, sancționare și executare, implicarea autorităților administrative era preponderentă. În majoritatea cazurilor, competența organelor administrative era excesivă, fiind stabilită mai ales prin legile de organizare a administrației locale, dar și prin alte acte juridice -izvoare ale dreptului administrativ.

Secțiunea a III-a Reglementarea contravențiilor în Codul penal de la 1936

Codul penal român din 1936, în linii generale, menține regimul Codului penal anterior cu privire la contravenții, aducând, însă, un plus de precizări pe linia definirii unor aspecte ale acestuia. Este și cazul definirii contravenției prin articolul 579 și 580.

Pentru a se concilia dispozițiile articolului 1 din Codul penal, care precizează că „nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă care, în timpul când a fost săvârșită, nu era prevăzută de lege ca infracțiune…" – principiul legalității incriminării -, cu dispozițiile articolului 579 punctele 2 și 3, în doctrină s-a susținut că acestea din urmă ar intra în așa numita categorie a legilor improprii.

Un aspect interesant cu privire la regimul sancționării contravenționale sub imperiul legislației penale din țara noastră l-a reprezentat aplicarea principiului personalității pedepsei. De vreme ce s-a admis în sistemul francez, și prin adopțiune și în sistemul Codului penal din 1865 de la noi, că în materie de contravenții nu există complicitate, în practică s-a ridicat problema subiectului răspunderii atunci când contravenția a fost săvârșită de o persoană în baza raportului de prepușenie (subordonare), ori care se găsea sub îngrijirea altei persoane. Întrucât nu a existat un text expres în primul Cod penal, soluția s-a impus pe cale doctrinară și jurisprudențială, statuându-se regula că „în asemenea caz responsabilitatea îi incumbă aceluia căruia îi este impusă obligațiunea și de aici urmează ca el să fie pedepsit dacă din neglijență lasă pe un terțiu, pus sub ordinele sale, să facă ceea ce legea oprește sau să nu facă ceea ce ea ordonă".

Codul penal din 1936 oferă o soluție mai clară și de altă natură acestei probleme, prin dispozițiile exprese ale articolului 581.

Secțiunea a IV-a Dezincriminarea contravențiilor prin Decretul nr. 184/1954

Din cercetarea legislației și a teoriei credem că se poate formula regula conform căreia în fostele state socialiste contravențiile au fost scoase din sfera faptelor penale, fiind calificate abateri de natură administrativă. Natura administrativă a contravenției, implicit a răspunderii pe care o presupune săvârșirea acesteia, rezultă fie din calificările exprese ale actelor normative de bază, fie din analiza întregului regim juridic contravențional.

De asemenea, a existat preocuparea de a se adopta în fiecare țară fostă socialistă un act normativ de bază, care a format dreptul comun în materia contravențiilor. Cât privește structura acestuia, s-au conturat două sisteme: sistemul legii cadru, care prevedea regulile principale de stabilire și sancționare a contravențiilor (constatarea faptei, aplicarea sancțiunii, executarea sancțiunii, căile de atac) și sistemul codurilor contravenționale. Legea cadru nu stabilește faptele care constituie contravenții, acestea sunt reglementate prin legi speciale, pe când în codurile contravenționale sunt cuprinse și principalele contravenții. Primul sistem a fost instituit în Bulgaria, în fosta R.D. Germană, în țara noastră etc, iar cel de-al doilea în Polonia și Ungaria.

Astfel, în România sistemul instituit prin Codul penal din 1936, cu modificările ulterioare, a fost dezincriminat prin Decretul nr. 184/1954, republicat la 28 mai 1955, decret care a abrogat dispozițiile din Codul penal și din legile speciale privind sancționarea faptelor ce constituie contravenții. Cu alte cuvinte, cum rezultă și din unele dispoziții exprese ale sale, dar mai ales din calificările date de doctrină, prin acest act normativ contravențiile sunt scoase din câmpul faptelor penale și trecute în cel al abaterilor cu caracter administrativ. Din acest moment știința dreptului administrativ „preia" sarcina științei dreptului penal, pentru a defini elementele esențiale ale răspunderii ce are ca temei obiectiv aceste fapte. Totodată, legat de apariția acestui act normativ, literatura juridică penală a fundamentat instituția „înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea administrativă sau de altă natură", ca una din instituțiile „specifice dreptului penal socialist".

Referitor la conținutul acestei reglementări, s-a pus problema de a ști dacă prin Decretul nr. 184/1954 s-a urmărit aplicarea constrângerii administrative în toate cazurile de abateri administrative ori s-a urmărit doar recunoașterea existenței unei categorii deosebite de abateri administrative – contravențiile (care numai în principal au provenit din infracțiunile ce au devenit mai puțin periculoase pentru societate).

După părerea noastră, răspunsul la această întrebare oferă, în esență, și informațiile necesare definirii raportului dintre contravenție și abaterea administrativă, pe de o parte, dintre răspunderea pentru contravenții și răspunderea administrativă, pe de altă parte. Potrivit dispozițiilor acestui decret, stabilirea și sancționarea contravențiilor se putea face atât prin lege, cât și prin actele normative ale organelor centrale ori locale ale administrației de stat, precum și prin hotărâri ale organelor locale ale puterii de stat. Termenul de valabilitate al actelor organelor administrative de specialitate centrale, precum și ale organelor locale ale puterii și administrației de stat erau, conform articolului 13 din Decret, valabile numai pe o perioadă de 1 an, după care ele încetau să mai producă efecte juridice, în afară de cazurile în care erau reînnoite.

Spre deosebire de sistemul anterior, Decretul nr. 184/1954 a introdus posibilitatea sancționării și a organizațiilor socialiste, deci a persoanelor juridice, în cazurile anume prevăzute de lege sau alt act normativ. S-a stabilit că sancțiunea amenzii are un caracter administrativ (articolul 6) și că nu mai poate fi transformată în pedeapsă privativă de libertate. Alături de amendă, tot ca sancțiune principală, s-a instituit avertismentul, menținându-se și măsura confiscării, ce a fost calificată fie ca o sancțiune complementară, fie ca o măsură de siguranță.

Totodată, acest act normativ, având valoare de lege cadru în materia contravențiilor, a statornicit regulile esențiale ale regimului constatării faptei, aplicării sancțiunii, exercitării căilor de atac și executării sancțiunii, care, în linii mari, au fost preluate de Legea nr. 32/1968, motiv pentru care învederarea lor, oricât de succintă, nu ni se mai pare justificată. Este de reținut că regimul stabilit prin Decretul nr. 184/1954 nu se aplica contravențiilor din domeniul vamal și nici celor din domeniul fiscal.

Secțiunea a V-a Semnificația apariției Ordonanței de Guvern nr. 2/2001

Legea nr. 32/1968, în pofida criticilor care i s-au adus de-a lungul anilor, continua să fie actul normativ de bază în materia contravențiilor până în anul 2001. Nu se poate spune că ideea unui Cod al contravențiilor, după Revoluție, a fost complet abandonată, dar sigur nu a reprezentat un obiectiv legislativ prioritar al tranziției. Unele acte normative speciale, adoptate după Decembrie 1989, au prevăzut derogări de la dispozițiile Legii nr. 32/1968, iar altele au stabilit rezerve la anumite dispoziții ale acesteia. De asemenea, este de reținut că unele dispoziții ale Legii nr. 32/1968, lege anterioară Constituției, au intrat sub incidența art. 150 alin. (1) din Constituția din 1991, fiind, după caz, abrogate sau implicit modificate, așa cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 35/1993, Decizia nr. 482/1997 sau Decizia nr. 90/1999, iar altele au făcut obiectul unui recurs în interesul legii, admis de Curtea Supremă de Justiție – Secțiile Unite, prin Decizia nr. 4/2000.

De asemenea, au fost adoptate câteva acte normative în mod special pentru modificarea, completarea sau abrogarea expresă a unor texte din Legea nr. 32/1968 (de exemplu O.G. nr. 12/1994 și Legea nr. 97/1998), ca să nu mai vorbim de sumedenia de modificări implicite, încât „dreptul comun" în materia contravențiilor devine doar o chestiune pur formală, fără relevanță în practica legislativă în materia contravențiilor și cu efecte negative în practica aplicării normelor contravenționale ori a soluționării căilor de atac.

În sfârșit, Legea nr. 32/1968 este înlocuita prin O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, adoptată în temeiul articolului. I punctul IV.9 din Legea nr. 324/2001 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.

Este în afară de orice îndoială că „noua lege cadru" reprezintă o reglementare superioară, dar cu toate acestea, au mai fost necesare unele corecții prin legea de aprobare a O.G. nr. 2/2001, lege adoptată de Senat, în primă lectură, în ședința din 1 noiembrie 2001.

Ordonanța reglementează regula generală potrivit căreia agentul constatator are competența de a stabili contravenții și de a aplica sancțiuni, fiind introduse elemente suplimentare de circumstanțiere și de garanții procesuale, inclusiv pentru persoana vătămată sau, după caz, pentru persoana căreia îi aparțin bunurile supuse confiscării.

Se prevede regula atacului în justiție împotriva soluției date în procedura prealabilă la organul din care face parte agentul constatator, instanța fiind obligată să motiveze soluția, iar motivele de recurs pot fi susținute și oral.

De asemenea, sunt precizate organele competente să ceară punerea în executare a sancțiunilor contravenționale și modalitățile de executare a acestora.

CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ – CADRUL JURIDIC ACTUAL

Secțiunea I Noțiunea de contravenție

1. Definiția și trăsăturile contravenției.

Art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 180/2002 prevede:

„Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre, a Guvernului sau, după caz, „prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București”.

Din acest text rezultă trăsăturile contravenției și anume:

– este o faptă săvârșită cu vinovăție;

– această faptă lezează valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală;

– este o faptă stabilită prin actele normative emise de organele competente.

A. Prima trăsătură – fapta săvârșită cu vinovăție

Ca orice altă faptă ilicită, și contravenția există ca atare, deci are relevanță juridică, numai dacă este săvârșită cu vinovăție.

Deoarece legislația contravențională nu definește vinovăția, aceasta nu poate avea alte forme și modalități decât cele stabilite de legea penală.

Conform art. 19 din Codul penal, există vinovăție atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă. Contravenția este săvârșită cu intenție atunci când făptuitorul:

– prevede urmările faptei sale și urmărește producerea ei prin comiterea acelei fapte (intenție directă);

– prevede rezultatul faptei sale și deși nu urmărește să producă, acceptă posibilitatea producerii lui (intenție indirectă).

Contravenția este săvârșită din culpă, atunci când făptuitorul:

– prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (ușurință, sau culpă cu previziune) – culpa în comitendo;

– nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să-l prevadă (neglijență sau culpă fără previziune) – culpa în omitendo.

În oricare din formele sale, vinovăția exprimă o anumită atitudine psihică a făptuitorului față de faptă și urmările sale. Contravenientul își dă seama ori și-ar putea da seama că fapta sa este contrară legii, că produce urmări socialmente periculoase și cu toate acestea el o comite.

Și în materie contravențională, prin vinovăție se înțelege starea de conștiință a făptuitorului în momentul încălcării unei dispoziții legale, a cărei nesocotire este considerată contravenție. Ca și în dreptul penal, vinovăția constituie latura subiectivă a contravenției; „ea este un act de conștiință care implică în primul rând un factor intelectiv și apoi unul volitiv, deci un proces de conștiință și apoi unul de voință, conștiința fiind premisa voinței”.

Spre deosebire de infracțiune, contravenția se sancționează indiferent de forma vinovăției, excepția de nesancționare a faptelor săvârșite din culpă trebuind să fie prevăzută expres de actul normativ care stabilește și sancționează fapta respectivă. Așa fiind, trebuie admis că în situația în care actele normative prevăd intenția ca element constitutiv al contravenției, săvârșirea faptei din culpă nu poate fi calificată contravenție.

Rezultă că răspunderea contravențională este o răspundere bazată pe culpă (pe vinovăție), nefiind vorba de o „răspundere obiectivă”. Contravenția, așadar, ca orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei umane, adică un act al omului aflat sub controlul voinței și rațiunii sale.

Pentru stabilirea vinovăției unei persoane juridice trebuie să privim lucrurile diferit, după cum este vorba de o persoană juridică de drept privat (societate comercială, fundație etc.) sau de o persoană juridică de drept public. Astfel, pentru persoana juridică de drept privat vinovăția se stabilește prin raportare la acțiunea sau inacțiunea administratorului, față de sarcinile ce revin acestuia prin actul de constituire, pe când, în cazul persoanei de drept public, vinovăția se determină prin raportare la atribuțiile autorității (competență), adică la drepturile și obligațiile stabilite de lege.

Deși Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 – care reprezintă dreptul comun în materie – nu prevede „recidiva contravențională”, mai multe acte normative speciale reglementează această instituție, care are implicații pe planul vinovăției, repetarea săvârșirii unor contravenții putând fi asimilată intenției (directe). Consecința, pe planul răspunderii, este aplicarea unor sancțiuni mai severe.

De exemplu, Legea nr. 61/1991 privind sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în 2000 și modificată ulterior prevede că în cazul repetării contravențiilor prevăzute la art. 2 pct. 21), 23), 24) și 29)'7 se va dispune măsura suspendării activității localului public pe o perioadă cuprinsă între 10-30 de zile (art. 3, alin. 3).

Tot astfel, de exemplu, Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă dispune că în cazul încălcării de 3 ori într-un an a dispozițiilor sancționate contravențional de lege se solicită retragerea autorizației angajatorului de încadrare a ucenicilor la locul de muncă și a dreptului de a obține o nouă autorizație pe o perioadă de 4 ani de la data retragerii acesteia (art. 26 alin. 2).

În Legea nr. 200/2000 se prevede că săvârșirea repetată a vreuneia dintre contravențiile prevăzute la art. 25 sau neîndeplinirea măsurilor de remediere stabilite de Agenția Națională pentru Substanțe și Preparate Chimice Periculoase se sancționează cu dublul amenzii contravenționale maxime prevăzute (art. 27 alin. 1).

Desigur că instituirea „recidivei contravenționale” prin acte normative speciale având forța legii este pe deplin posibilă, însă prin reglementarea ei prin acte normative inferioare (hotărârile Guvernului sau regulamente) apare nelegală.

O faptă săvârșită fără vinovăție (spre exemplu, în legitimă apărare sau când urmările faptei nu puteau fi prevăzute) nu va fi considerată contravenție, iar făptuitorul nu va fi tras la răspundere juridică.

În practica judecătorească s-a precizat că în situația în care se invocă lipsa discernământului, instanța este obligată să verifice aceasta pe calea expertizei de specialitate; dacă se face dovada celor susținute, persoana în cauză este apărată de răspundere, lipsind, se înțelege, vinovăția.

B. A doua trăsătură – fapta lezează valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală.

Dacă anterior, Legea nr. 32/1968 definea contravenția ca o faptă care prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracțiunea, actuala reglementare nu mai face o astfel de raportare.

Prin conținutul ei, contravenția exprimă un pericol social propriu, consecință a încălcării unei norme obligatorii de comportament și anterior instituită.

Ca urmare, ea nu are nici o legătură cu infracțiunea sau cu vreo altă faptă antisocială, de orice natură ar fi aceasta. Având autonomie legală, inclusiv de tratament sancționator, contravenția ea în nu poate fi transformată, indiferent în ce condiții ar fi săvârșită, într-o altă faptă antisocială cu o altă caracterizare juridică. De altfel, actele normative care le reglementează cuprind elemente de la. În descriere a contravențiilor proprii și suficiente, care să le asigure autonomia legislativă. Așadar, va-fi stabilirea unei contravenții nu poate conduce la dezincriminarea implicită sau explicită a unei infracțiuni, dacă aceasta nu a fost voința legiuitorului. Pe cale de consecință, descrierea faptei contravenționale prin elementele ei esențiale nu o poate suprapune unei infracțiuni, decât prin abrogarea concomitentă a acesteia din urmă. Corelativ, o infracțiune ar putea prelua conținutul normativ al unei contravenții numai prin abrogarea concomitentă și expresă a acesteia.

Totuși, având în vedere că fapta contravențională „lezează valorile sociale care nu sunt ocrotite de legea penală” este imposibil să nu se facă legătura între penal și contravențional, în ceea ce privește pericolul social al faptei ilicite.

Art. 1 din Codul penal enumera valorile sociale ocrotite: „statul român, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept”.

În concret, același Cod penal, în partea specială (art. 155-361), precum și diferite acte normative prevăd faptele care lezează valorile sociale menționate și constituie infracțiuni.

Așadar, altele decât aceste valori sociale sunt avute în vedere de legea contravențională, precum și alte fapte ilicite decât infracțiunile și anume contravențiile.

Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, „eliminarea referirii la pericolul social al contravenției din definirea acesteia, prin noua reglementare, nu înseamnă negarea sau necunoașterea acestei situații caracteristice oricărei abateri de pericol pentru ordinea de drept, inclusiv cea publică și care implică sancțiuni represive sau de natură coercitivă (penale, contravenționale, disciplinare) comparativ cu cele reparatorii – mai ales că art. 5 alin. 5 și art. 21
alin. 3 din Ordonanță prevede pentru individualizarea sancțiunii contravenționale, printre altele, că ea trebuie să fie proporțională și cu gradul de pericol social al faptei săvârșite.

Pericolul social reprezintă acea trăsătură esențială care indică măsura în care fapta contravențională aduce atingere uneia dintre valorile sau relațiile sociale ocrotite printr-un act normativ și pentru respectarea căruia legea prevede necesitatea aplicării unei forme de constrângere, respectiv cea a sancțiunii contravenționale. Spre deosebire de infracțiune, totuși, contravenția prezintă un grad de pericol social mai redus. Acest grad de pericol se stabilește de legiuitor, atunci când reglementează unele fapte ca fiind infracțiuni, iar altele ca fiind contravenții.

El are în vedere, deci, acel pericol social abstract sau generic al faptei, în funcție de obiectul ocrotirii, persoana făptuitorului, împrejurările săvârșirii faptei, urmările produse etc.

În literatura juridică de specialitate se arată că dacă „pericolul social” este un criteriu calitativ, „gradul de pericol social” apare ca o apreciere cantitativă. Pericolul social este luat în considerare la elaborarea și adoptarea actului normativ prin care se stabilesc contravențiile respective, prevăzându-se ca atare numai faptele considerate în abstracto că prezintă o asemenea însușire, dar într-un grad mai redus decât infracțiunea. O dată stabilita contravenția, existența pericolului social nu trebuie dovedită.

C. A treia trăsătură – contravenția este prevăzută si sancționată prin acte normative emise de organele competente.

O persoană poate fi trasă la răspundere pentru o anumită faptă, numai dacă această faptă este prevăzută și sancționată ca atare în mod expres, într-un act normativ emis de un organ al statului competent în acest sens. Cu alte cuvinte, existența unei contravenții și a răspunderii contravenționale sunt excluse dacă fapta nu este calificată astfel și nu este stabilită sancțiunea în ipoteza săvârșirii ei. Este ceea ce a fost denumită legalitatea stabilirii și sancționării contravențiilor. Ca urmare, cele două adagii nullum crimen sine lege (nici o infracțiune nu există în afară de lege) și nulla poena sine lege (nici o pedeapsă nu există în afară de lege), caracteristice dreptului penal, sunt pe deplin aplicabile și în ceea ce privește răspunderea contravențională.

Principiul legalității contravenției și sancțiunilor contravenționale este consacrat în art. 1 și art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. Acesta trebuie privit în termeni stricți, clari și preciși, nesocotirea lui însemnând fie retroactivitatea legii, fie extinderea aplicării sale prin analogie.

Potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, contravenția este stabilită și sancționată ca atare prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a Consiliului Județean ori a Consiliului General al Municipiului București.

Domeniile de activitate în care se pot stabili și sancționa contravenții sunt diferite în funcție de organul emitent al actelor normative respective.

În acest sens, art. 2 din Ordonanță prevede că prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate.

Autoritățile administrației publice locale sau județene pot stabili și sancționa contravenții numai în domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuții prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului.

Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București pot stabili și sancționa contravenții în următoarele domenii: salubritate; activitatea din piețe, curățenia și igienizarea acestora; întreținerea parcurilor și spațiilor verzi, a spațiilor și locurilor dejoacă pentru copii; amenajarea și curățenia spațiilor din jurul blocurilor de locuințe, precum și a terenurilor virane; întreținerea bazelor și obiectivelor sportive aflate în administrarea lor; întreținerea străzilor și trotuarelor, a școlilor și altor instituții de educație și cultură, întreținerea clădirilor, împrejmuirilor și a altor construcții; depozitarea și colectarea gunoaielor și a resturilor menajere.

Consiliul General al Municipiului București poate stabili și alte domenii de activitate din competența consiliilor locale ale sectoarelor, în care acestea pot stabili și sancționa contravenții.

Hotărârile consiliilor locale sau județene ori, după caz, ale sectoarelor municipiului București, prin care s-au stabilit contravenții cu nesocotirea regulilor de mai sus, sunt nule de drept. Nulitatea se constată de instanța de contencios administrativ competentă, la cererea oricărei persoane interesate.

Se observă din cele de mai sus că nu au dreptul de a emite reglementări contravenționale ministerele și celelalte autorități publice centrale de specialitate, inclusiv serviciile lor descentralizate sau structurile aparținătoare în teritoriu.

Reglementările consiliilor județene sunt incidente, implicit, pentru toate localitățile din raza lor de competență teritorială, fără caprin aceasta să se aducă atingere autonomiei consiliilor locale.

Privind acțiunea în timp a dispozițiilor din actele normative care stabilesc și sancționează contravenții se dispune că acestea intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării cu excepția situațiilor urgente în care se prevăd termene mai scurte, dar nu mai puțin de 10 zile (art. 4).

În domeniul contravențional, ca și în cel penal, se aplică regula legii celei mai favorabile prevăzută atât de Constituție (art. 15 alin. 2) cât și de Codul civil (art. 1) și de Codul penal (art. 11).

Astfel, art. 12 din Ordonanță dispune: „Dacă printr-un act normativ fapta nu mai este socotită contravenție, ea nu se mai sancționează chiar dacă a fost săvârșită înainte de intrarea în vigoare a noului act normativ.

Dacă sancțiunea prevăzută în noul act normativ este mai ușoară se va aplica aceasta. În cazul în care noul act normativ prevede o sancțiune mai gravă, contravenția săvârșită anterior va fi sancționată conform dispozițiilor actului normativ în vigoare la data săvârșirii acesteia.

Acest text, care ridică problema retroactivității și ultraactivității, în aplicarea principiului legii celei mai favorabile, în materie de contravenții, a generat discuții în literatura juridică.

Într-o opinie se susține că dispozițiile art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 sunt inaplicabile, ele contravenind dispozițiilor constituționale.

În sprijinul acestei opinii se aduc mai multe argumente:

– prevederile art. 12 din Ordonanță sunt asemănătoare cu cele ale art. 12 și 13 din Codul penal prin care sunt consacrate două principii „penale” fundamentale: cazurile de retroactivitate a legii penale și aplicarea legii penale mai favorabile, dar, ilicitul contravențional nu este identic cu cel penal, dovadă în acest sens fiind faptul că dispozițiile legii contravenționale se completează cu dispozițiile din Codul de procedură civilă și nu cu cele din Codul de procedură penală; prin art. 15 alin. 2 din Constituția României se prevede în mod expres că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”;

– în art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu mai este prevăzută și situația când legea contravențională nouă a fost adoptată ulterior aplicării sancțiunii contravenționale care însă nu a fost executată, spre deosebire de reglementarea veche care prevedea că sancțiunea aplicată și neexecutată nu se mai execută.

Concluzia, potrivit acestei opinii, este că nereluându-se „o atare prevedere și în art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 s-a creat o inechitate întrucât rațiunea pentru care fapta nou dezincriminată nu mai este sancționată este identică, și aplicabilă, și în situația în care sancțiunea aplicată nu a fost încă executată, o sancțiune în baza unei legi pentru o faptă dezincriminată netrebuind să mai fie executată”.

În altă opinie dimpotrivă se susține, credem pe bună dreptate, că de lege ferenda, prevederile art. 12 din Ordonanță nu sunt neconstituționale, tot așa cum nu au fost neconstituționale nici prevederile art. 12 din Legea nr. 32/1968, contrar celor decise de Curtea Constituțională. S-a decis astfel, datorită unei confuzii „de ordin conceptual derivată din renunțarea nejustificată și greșită, la clasificarea tripartită a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții care este consacrată în toate legislațiile europene și a fost admisă și adoptată în trecut, și în țara noastră”.

Într-adevăr, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mod constant în sensul că prevederile art. 12 alin. 1 și 2 din Legea nr. 32/1968 sunt neconstituționale.

Motivarea a fost următoarea:

„Principiul neretroactivității este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acestuia. Singura excepție pe care o îngăduie norma constituțională privește legea penală mai favorabilă.

Dispozițiile legale referitoare la constatarea și sancționarea contravențiilor nu sunt, în sistemul de drept românesc, norme de drept penal. Legea nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, considerată lege generală în materie, reglementând cadrul juridic general al sancționării faptelor contravenționale, păstrează caracterul administrativ al acestei răspunderi. Deși dispozițiile art. 1 al menționatei legi, potrivit cărora „Contravenția este fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arătate de legea de față”, ar putea constitui o premisă a calificării faptelor contravenționale ca fiind fapte penale, totuși legiuitorul, prin alte prevederi ale legii, a optat pentru caracterul administrativ al sancțiunilor contravenționale. Astfel, art. 7 alin. 1 prevede că «Amenda are caracter administrativ». În plus, analizându-se prevederile art. 46 din aceeași lege, potrivit cărora se poate observa că «Dispozițiile prezentei legi se întregesc cu dispozițiile Codului de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător», se poate observa că legiuitorul a înțeles să excludă, sub toate aspectele, caracterul penal al normelor care stabilesc și sancționează contravențiile”.

În sprijinul opiniei menționate sunt aduse argumente de ordin istoric și evidențiate asemănările cu principiile și instituțiile dreptului penal.

S-a arătat astfel că inițial contravențiile au fost reglementate de Codul penal, fiind considerate infracțiuni care, dat fiind gradul lor de pericol social scăzut, ocupau ultimul loc în ierarhia acestora, după crime și delicte.

Într-un anumit context social-politic, s-a decis reexaminarea legislației penale scoțându-se -formal – din categoria infracțiunilor unele fapte cu grad redus de pericol social, fiind adoptate în acest sens, Decretul nr. 184/1954 prin care contravențiile au căpătat o reglementare specială și apoi Legea nr. 32/1968.

Astfel sunt explicate prevederile art. 7 și 46 din Legea nr. 32/1968 care sunt invocate de Curtea Constituțională pentru a-și argumenta soluția.

Scopul pentru care contravențiile au fost dislocate din corpul infracțiunilor și au căpătat – la un anumit moment – o nouă reglementare nu a fost acela de a schimba natura lor de fapte cu caracter penal, ci acela de „simplificare și eficientizare a modului lor de rezolvare”.

De aceea, în materie de contravenții își găsesc aplicarea unele principii și instituții specifice dreptului penal substanțial cum sunt: legalitatea stabilirii și sancționării contravențiilor; neretroactivitatea (cu excepția aplicării legii mai favorabile) actelor normative care stabilesc și sancționează contravenții; individualizarea sancțiunilor contravenționale; concursul de contravenții; participația; recidiva și reabilitarea.

De asemenea, Legea nr. 32/1968 a preluat, din dreptul penal, cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea (fizică sau morală), cazul fortuit, iresponsabilitatea și eroarea de fapt (art. 10, 11), iar în ceea ce privește cauzele care înlătură răspunderea penală, Legea nr. 32/19.68 a preluat prescripția, pe care a reglementat-o prin art. 13 și 14, iar în anumite împrejurări a extins eficiența amnistiei și grațierii și asupra contravențiilor.

Pe baza tuturor acestor argumente s-a subliniat „că faptele caracterizate drept contravenții nu sunt abateri administrative, ci continuă să facă parte din familia faptelor cil caracter pena! care, însă, prezintă un grad de pericol mai redus. Și, ca atare, regimul juridic al/acestor fapte nu poate fi mai sever, sub nici un aspect (inclusiv în ceea ce privește regula aplicării legii mai favorabile) celui rezervat faptelor cu grad de pericol social sporit”.

Un alt autor arată că din perspectivă exclusiv internă, cele două decizii, din anul 1999, de constatare a neconstituționalității textului din Legea nr. 32/1968 privind constatarea și sancționarea contravențiilor, care instituia retroactivitatea legii contravenționale mai favorabile, sunt corecte. În realitate însă, solutiajurisprudențială constituțională este greșită, deoarece ea nu face o interpretare sistematică a Constituției, adică, potrivit art. 20 alin. (1), în lumina normelor internaționale convenționale la care România este parte. Având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că materia contravențională din România, chiar dacă nepenală la nivel intern, este „penală” la nivel european în sensul Convenției, ținând seama atât de natura faptei ilicite, cât și de natura și gravitatea sancțiunilor.

Ulterior, Curtea a admis, înainte de revizuirea Constituției, că principiul aplicării legii mai favorabile poate fi extins de la domeniul strict penal și la materia contravențiilor. Dispozițiile art. 12 alin 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002 au format obiect al cenzurii constituționale, pe cale de excepție și prin alte decizii ale Curții Constituționale: Decizia nr. 197/2003, Decizia nr. 318/2003, Decizia nr. 339/2003.

Analizând calificarea reținută de Curtea Constituțională în aceste cazuri, un autor apreciază că soluțiile sunt corecte deoarece a fost reținută, natura „penală” a contravenției în sensul Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, indiferent de caracterul extrapenal din dreptului intern.

Revizuirea art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul înscrierii exprese și a retroactivității legii contravenționale mai favorabile, a făcut ca soluția impusă de jurisdicția constituțională să-și găsească o afirmare expresă în text. Constituționalitatea normelor criticate poate fi decisă cu referire exclusivă la un text constituțional, privit izolat, și nu prin invocarea unor norme internaționale.

În Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 sunt prevăzute regulile care trebuie respectate de organele competente cu ocazia adoptării actelor normative prin care se stabilesc contravenții.

Acestea trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acelea; în cazul sancțiunii cu amendă se vor stabili limita minimă și maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori; se pot stabili și tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor, cazurile și condițiile în care răspunderea aparține persoanelor juridice (art. 3).

În legătură cu limitele amenzilor se dispune că limita minimă este de 250.000 Iei, iar cea maximă nu poate depăși:

– 1 miliard Iei, în cazul contravențiilor stabilite prin lege și ordonanță;

– 500 milioane lei, în cazul contravențiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului;

– 50 milioane lei, în cazul contravențiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor județene ori ale Consiliului General al Municipiului București;

– 25 milioane lei, în cazul contravențiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și ale sectoarelor municipiului București (art. 8 alin. 2).

Actele normative emise de organele locale și județene, necesită, pentru aducerea lor la cunoștință publică, avizul de legalitate al prefectului (art. 4 alin. 3), cu caracter conform, în lipsa căruia sau dacă acesta este nefavorabil reglementării, actul normativ nu mai poate fi publicat, ori, chiar publicat fiind, el va fi lipsit de valabilitate în efectele sale.

Secțiunea a II-a Obiectul contravenției

Contravenția, ca și infracțiunea, are ca element constitutiv, un obiect, constituit din valorile, relațiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin normele de drept contravențional cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol de fapta săvârșită.

Așadar, în cazul contravenției, vătămarea sau periclitarea relațiilor sociale, printr-un act de conduită umană, are loc în mod necesar prin vătămarea sau periclitarea valorilor sociale, bunurilor, intereselor legitime, în jurul și datorită cărora există aceste relații sociale.

De regulă, contravențiile sunt grupate în acte normative în funcție de obiectul lor, aceasta rezultând din chiar titlul actului normativ.

Fiecare contravenție are însă și un obiect specific, subsumat celui generic, ce rezultă din textul actului normativ ce o prevede.

Obiectul contravenției se deosebește de cel al infracțiunii prin aceea că valorile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin normele de drept contravențional au o importanță socială mai redusă, ele fiind legate de activitatea organelor ce realizează administrația publică în anumite domenii de activitate sau privesc unele raporturi sociale de o rezonanță mai redusă, pe când obiectul infracțiunii vizează valorile fundamentale ale statului. Spre exemplu, infracțiunea constând în deținerea ilegală de arme de foc are ca obiect relațiile sociale care apără viața și integritatea persoanelor, ordinea și liniștea publică, deci valori fundamentale ale societății, pe când contravenția constând în neprezentarea permisului de armă de vânătoare pentru a i se aplica viza anuală de către poliție, are ca obiect relațiile sociale privind evidența armelor.

Latura obiectivă a contravenției o formează acțiunea sau inacțiunea producătoare a urmărilor socialmente periculoase sau care amenință, pun în pericol, anumite valori și care este prevăzută ca ilicită în actul normativ de stabilire a contravenției.

Acțiunea ilicită constă în comiterea unei fapte prohibită de norma de drept, de exemplu, organizarea și desfășurarea de adunări publice nedeclarate.

Inacțiunea ilicită constă în neîndeplinirea de către o persoană a obligațiilor ce-i revin din norma de drept, de pildă, nerespectarea orelor de desfășurare a adunărilor publice.

Secțiunea a III-a Subiecții contravenției

Subiecții contravenției sunt subiecții de drept contravențional ce apar în calitate de părți ale raportului juridic contravențional de conflict, adică persoanele implicate în comiterea contravenției, prin săvârșirea acesteia sau prin suportarea consecințelor sale.

1. Persoana fizică -subiect al contravenției.

Subiectul contravenției este, ca regulă, persoana fizică ce comite fapta contravențională. De altfel, răspunderea contravențională este tipică pentru persoana fizică, în calitatea acesteia de simplu particular, de cetățean.

Dacă, în principiu, persoana fizică, subiect al răspunderii contravenționale este necalificat sunt destule situații în care acesta este un funcționar sau alt salariat.

Sunt numeroase acte normative care prevăd și sancționează contravenții susceptibile de a fi săvârșite doar de astfel de persoane, de exemplu: Legea contabilității nr. 82/1991, Legea nr. 90/1996 privind protecția muncii, Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă etc.

Pentru ca o persoană fizică să fie subiect al unei contravenții trebuie să aibă vârsta de cel puțin 14 ani;

Răspunderea minorilor în vârstă de 14-16 ani este atenuată.

Astfel, ei nu pot fi sancționați cu prestarea unei activități în folosul comunității, iar minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ se reduce la jumătate (art. 11).

Stabilirea unei vârste minime este justificată de faptul că această calitate de subiect al contravenției presupune aptitudinea psihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului, precum și capacitatea de a-și stăpâni și dirija în mod conștient actele de conduită în raport cu aceste norme.

Conform unei opinii, „în ceea ce privește răspunderea contravențională, ar trebui examinată posibilitatea reducerii limitei de vârstă, probabil la 12 ani, de la care se prezumă capacitatea psiho-intelectuală și rațională a persoanei de a-și dirija într-un anumit mod, legal sau nelegal, propriile fapte”.

Opinia este justificată prin aceea că frecvența faptelor ilicite juvenile este în creștere.

Desigur – se arată în continuare – că în orice altă problemă a naturii umane, care implică o multitudine de necunoscute, prezența existenței discernământului în cazul minorului în vârstă de 12-14 ani nu ar putea fi decât una juris tantum, cu toate consecințele ce decurg din această determinare.

Chiar dacă prezumția nu ar fi răsturnată, nu înseamnă că minorul contravenient ar urma să execute sancțiunea aplicată. La fel ca până în prezent și chiar într-o măsură mai mare, legea trebuie să rezolve, în mod nuanțat, problema executării sancțiunii contravenționale în funcție de anumite particularități ale cazului, ca de exemplu, dacă se află în îngrijirea și supravegherea părinților sau a altor ocrotitori legali, dacă este elev etc.

În afară de vârstă, o altă condiție referitoare la subiectul contravenției este responsabilitatea; ea presupune atât un factor intelectiv, care constă în capacitatea persoanei de a înțelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al altora, cât și un factor volitiv care constă în puterea ei de a se conduce și de a fi stăpână pe faptele sale. Persoanele cărora le lipsesc asemenea însușiri nu pot fi considerate ca subiecți ai contravențiilor, deoarece faptele lor nu oglindesc o poziție conștientă, astfel că sancțiunea nu ar fi în măsură să le corijeze. Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor, și din această cauză ea se prezumă că există la orice persoană. Iresponsabilitatea fiind o excepție, trebuie să fie dovedită.

O altă condiție legată de subiectul contravenției este libertatea de hotărâre și acțiune. O persoană, chiar dacă îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate, pentru a avea calitatea de subiect al unei contravenții trebuie să fi avut libertatea de a acționa în raport de hotărârea luată. În cazul în care ea a fost constrânsă de o forță exterioară, fizic sau psihic, să comită o faptă contravențională, constrângere căreia nu i-a putut rezista, fapta nu va fi caracterizată ca atare, lipsindu-i vinovăția. De altfel, în art. 11 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, se prevede expres că fapta săvârșită din constrângere nu constituie contravenție, ceea ce duce, implicit, la exonerarea de răspundere a persoanelor aflate în atare situație.

În afara condițiilor enumerate mai sus (vârstă, responsabilitate, libertate), pentru unele contravenții, subiectul trebuie să aibă o anumită calitate, de exemplu, conducător auto, posesor de armă, gestionar etc.

O contravenție poate fi comisă nu numai de o singură persoană, ci și de mai multe, în participație.

Având în vedere pericolul special mai redus al contravenției, în comparație cu infracțiunea, legislația noastră nu prevede „sancționarea persoanelor care au participat la săvârșirea contravenției în calitate de instigatori sau complici. În consecință, prin participație, în sensul legii, se înțelege contribuția efectivă, în mod direct și nemijlocit, la săvârșirea contravenției. Conlucrarea participanților poate fi premeditată, spontană, directă, indirectă, manifestă etc. În cazul participației improprii au relevanță juridică numai două modalități: intenția în privința instigatorului sau complicelui și culpa autorului și intenția în privința instigatorului sau complicelui și lipsa vinovăției autorului, deoarece, numai în aceste cazuri nu lipsește cooperarea subiectivă a participanților.

În caz de coautorat, agentul constatator trebuie să aprecieze, să cântărească cât mai obiectiv contribuția fiecărui participant la comiterea faptei, iar în raport cu contribuția concretă, să aplice fiecăruia sancțiunea corespunzătoare.

Consfințindu-se principiul de drept al răspunderii personale, sancțiunea se aplică fiecărui contravenient separat. Așadar, amenda nu se împarte pe contravenienți, cu cât au contribuit la comiterea faptei, ci fiecare, săvârșind contravenția, va fi ținut să răspundă în limitele stabilite de lege.

2. Persoana juridică -subiect al contravenției.

Răspunderea contravențională, spre deosebire de cea penală sau alte forme de răspundere juridică (de pildă, cea disciplinară) prezintă particularitatea că pot fi sancționate nu numai persoanele fizice, ci și cele juridice.

Această particularitate își găsește explicația în faptul că persoanele juridice, ca entități distincte, au obligații specifice în calitatea respectivă.

De aceea art. 3 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 dispune că persoana juridică răspunde contravențional, dar numai în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și sancționează contravenții.

Mai multe acte normative (ca regulă generală legi, dar și ordonanțe ale Guvernului) prevăd răspunderea contravențională a persoanelor juridice.

De altfel, așa cum sunt reglementate, unele contravenții nu pot fi săvârșite decât de agenții economici (societăți comerciale, regii autonome etc.).

Sunt acte normative care prevăd că amenda (ori sancțiunea) contravențională se aplică (ori se poate aplica) și persoanei juridice (Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite – art. 2; Legea nr. 18/1991 a fondului funciar – art. 90 alin. 1; Legea nr. 16/1996 a arhivelor naționale-art. 30 alin. 2; Legea nr. 349/2002 pentru prevenirea și combaterea efectelor consumului produselor din tutun (art. 11); Ordonanța Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și serviciilor în porturi, aprobată prin Legea nr. 528/2002 – art. 45 alin. 2; Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor art. 22 alin. 3;; Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire (art. 17 alin. 4); Legea nr. 297/2004 privind piața de capital (art. 276 lit. a) etc.

Alte acte normative dispun că sancțiunile se aplică atât persoanelor fizice cât și juridice (Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții art. 34; Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare art. 66 alin. final; Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000 – art. 89; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase, modificată ulterior – art. 25, art. 26; Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiți la fabricarea ilicită a drogurilor (art. 27), Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc și al munițiilor -art. 132, Ordonanță de urgență a Guvernului nr.139/2005 privind administrarea pădurilor din România – art. 12 etc.) sau angajatorilor, care pot fi persoane fizice sau juridice (Legea nr. 108/1999 privind înființarea și organizarea Inspecției muncii -art. 20-21; Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă -art. 14, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturile rutiere (art. 59), reprezentantului persoanei juridice (Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea construcțiilor – art. 26 alin. 4), funcționarilor publici (Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea construcțiilor – art. 26 alin. 5).

În sfârșit, unele acte normative fără să precizeze expres sancționarea persoanelor juridice, prevăd sancțiuni distincte pentru acestea (de exemplu, Legea nr. 82/1992 privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării”-.art. 13, Legea nr. 283/2005, pentru modificarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România – art. 63 alin. 2), ori este stabilite într-un cuantum mai ridicat (Legea nr. 318/2003 privind energia electrică și termică -art. 63 alin. 2) sau diferențiat în funcție de cifra de afaceri ( art. 55 alin 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 privind telecomunicațiile).

Este de remarcat însă faptul că persoanele juridice nu pot ele însele să săvârșească faptele contravenționale. În realitate persoanele fizice în calitate de patroni, administratori, directori, cenzori, funcționari, asociați etc, sunt cei care încalcă sau omit să îndeplinească anumite obligații legale.

De aceea, s-a apreciat că legiuitorul a înțeles să recurgă la sancționarea contravențională a persoanelor juridice pentru anumite fapte ori de câte ori aceasta reprezintă o modalitate mai eficientă de sancționare care nu mai obligă autoritățile competente, o dată cu constatarea abaterii, să recurgă la minuțioase anchete administrative pentru a depista persoana fizică, efectivă, inclusiv recuperarea sumelor plătite cu titlu de amendă de către persoana juridică în cauză, chiar dacă actuala reglementare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001), spre deosebire de cea anterioară (Legea nr. 32/1968) nu mai prevede expres că amenzile vor fi imputate persoanelor fizice vinovate.

Agentul constatator este lipsit de posibilitatea de apreciere a subiectului de la care se va recupera suma, trebuind să sancționeze numai subiectul răspunzător indicat de lege, persoană juridică sau fizică, după caz, iar nu cel apreciat de el.

Într-adevăr, relația subsecventă între persoana juridică sancționată și persoana eventual „vinovată” rămâne exterioară raportului juridic de drept contravențional, ea fiind o problemă internă a subiectului colectiv de drept.

În literatura de specialitate s-a susținut că, atunci când contravenția este săvârșită ca urmare a deciziei consiliului de administrație sau comitetului de direcție și contravenția se poate aplica și unei persoane juridice, subiect al răspunderii contravenționale este consiliul de administrație sau comitetul de direcție. Alți autori nu împărtășesc aceeași opinie deoarece aceasta nu ține seama de faptul că voința organelor persoanei juridice sunt reprezentate de actele sale, că există o indivizibilitate între persoana juridică și organele sale, motiv pentru care este posibilă reglementarea răspunderii contravenționale a persoanei juridice ca întreg. Așadar, acțiunea în regres a societății pentru sancționarea sa contravențională va avea ca obiect tragerea la răspundere a administratorilor. S-a mai precizat că în cadrul acestei acțiunii contra administratorilor, urmare a sancționării contravenționale a persoanei juridice (societate comercială), aceștia răspund solidar. Pentru a se exonera de răspundere, administratorii din consiliul de administrație sau comitetul de direcție trebuie să facă dovada că nu au participat la luarea deciziilor acestor organe colegiale.

A fost conturat principiul că persoana fizică angrenată în activitatea unei persoane juridice cu atribuții de conducere a activității curente, executivul acesteia, trebuie să răspundă contravențional numai pentru fapte contravenționale ce iau naștere dintr-o astfel de activitate. În rest, pentru alte fapte contravenționale care exced ariei precizate urmează să fie antrenată răspunderea contravențională a persoanei juridice.

Sancționarea pentru aceeași contravenție a managerului și a persoanei juridice este contrară legi”.

Secțiunea a IV-a Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei contravenționale

1. Legitimă apărare.

În cadrul relațiilor sociale se pot ivi anumite situații de conflict, care, uneori, îmbracă forme destul de grave. În asemenea situații, persoana care consideră că interesele și drepturile sale sunt pe nedrept lezate sau puse în pericol, simte instinctiv pornirea de a răspunde la violență prin diferite forme de autoapărare. În statul de drept însă, interesele ordinii juridice interzic justiția privată, impunând ca orice situație să se soluționeze (când nu se ajunge la înțelegere) numai de către organele statului abilitate în acest scop. Deci, nimănui nu-i este îngăduit să-și facă dreptate recurgând la acte și procedee contrare-ordinii de drept pentru a-și apăra drepturile și interesele legitime lezate prin acțiunea altei persoane.

Totuși, revenind la legitimă apărare, trebuie observat că sunt cazuri în care salvarea dreptului sau interesului legitim de la pericolul ce îl amenință nu este posibilă decât printr-o acțiune de apărare imediată a celui aflat în primejdie sau din partea altor persoane ce îl pot ajuta în acel moment.

Expresia „legitimă apărare” în înțelesul obișnuit are semnificația situației în care, fiind ținta unei agresiuni, o persoană are dreptul să riposteze pentru a se apăra. Într-un atare caz riposta în apărare este legitimă, corespunzând sentimentului general de dreptate și siguranță personală.

În înțelesul tehnic, potrivit legii, poate invoca starea de legitimă apărare persoana care comite o contravenție pentru a înlătura un atac îndreptat împotriva sa sau împotriva unui interes public.

De asemenea, „în legitimă apărare este și acela care din cauza tulburării sau temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului sau cu împrejurările în care s-a produs atacul” (art. 44 din Codul penal).

De exemplu, potrivit Legii nr. 61/1991 privind sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire) socială, a ordinii și liniștii publice, constituie contravenții „tulburarea fără drept, a liniștii locuitorilor, prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect ori prin strigăte sau larmă” (art. 2 pct. 28).

Cu toate acestea, de exemplu, fapta unui conducător auto oprit noaptea și supus atacului unei persoane care vor să-l tâlhărească, luându-i autoturismului, de a claxona insistent pentru a atrage atenția cetățenilor și de a-i îndepărta pe agresori, deși a tulburat liniștea locuitorilor, în baza legitimei apărări, nu constituie contravenție. Tot astfel fapta unei persoane care, urmărită se refugiază în holul unui bloc, unde strigă după ajutor, trezind din somn locatarii, deși tulbură liniștea acestora, nu constituie contravenția prevăzută și sancționată de art. 2 pct. 28 din Legea nr. 61/1991. Într-adevăr, și în acest caz contravenția a fost săvârșită pentru, a înlătura un atac material, imediat și injust îndreptat împotriva sa, care îi punea în pericol demnitatea, onoarea și integritatea corporală, valori sociale ocrotite de lege.

Din exemplele prezentate, rezultă că fapta considerată de lege drept contravenție, săvârșită în stare de legitimă apărare este comisă fără vinovăție, dar nu din cauză că persoana care a efectuat apărarea ar fi avut dreptul să o comită, ci din cauză că, făptuitorul a fost lipsit de posibilitatea de a-și determina și dirija în mod liber voința, ori fără această posibilitate nu există vinovăție și nici contravenție.

Așadar, înlăturarea caracterului contravențional al faptei în cazul legitimei apărări se întemeiază pe absența trăsăturii esențiale a vinovăției. Pentru a fi în prezența legitimei apărări este necesară existența mai multor condiții și anume: a) fapta de apărare să fie precedată de un atac; b) atacul să fie material, direct și injust; c) atacul să fie periculos; d) fapta săvârșită pentru înlăturarea atacului să fie o contravenție prevăzută și sancționată de un act normativ; e) apărarea să fie proporțională cu intensitatea atacului.

a. Fapta de apărare să fie precedată de un atac

Apărarea în general, deci și legitima apărare, presupune o acțiune agresivă, un atac, astfel încât acțiunea de apărare să fie, pe de o parte, provocată de producerea atacului, iar pe de altă parte să constituie un mijloc de înlăturare a acestuia.

Prin atac se înțelege o acțiune efectuată cu intenția de a aduce o atingere sau o vătămare valorilor sociale care formează obiectul ocrotirii legale (persoana, drepturile ei sau interesele publice etc).

Există atac atât în cazul unui comportament activ, agresiv (de exemplu, „aruncarea asupra unei persoane, construcții sau a unui mijloc de transport cu obiecte de orice fel sau cu substanțe inflamabile, iritant-lacrimogene, sau cu efect paralizant, corozive sau care murdăresc”), cât și în cazul unei atitudini pasive (de exemplu, „lăsarea fără supraveghere a unui bolnav mintal periculos de către persoanele care au îndatorirea de a-l îngriji sau păzi, precum și neanunțarea organelor sanitare sau ale poliției în caz de scăpare de sub pază sau supraveghere”).

b. Atacul să fie material, direct, imediat si injust

Atacul este material, atunci când se realizează prin acțiuni sau inacțiuni de natură să pună în pericol, în mod fizic, valoarea socială împotriva căreia este îndreptat. Ca regulă, atacul material, se produce prin recurgerea la violență fizică. Tot material este și atacul săvârșit prin infracțiune când persoana obligată să acționeze într-un anumit fel se abține, producând astfel un pericol fizic pentru valorile sociale ocrotite.

Atacul este direct când manifestarea materială a agresorului este îndreptată către o anume valoare socială pe care o pune în pericol în mod nemijlocit.

Atacul este imediat ori de câte ori pericolul pe care îl produce s-a ivit-pericol, actual – sau este pe punctul de a se produce-pericol iminent. Caracterul imediat al atacului rezultă deci, din intervalul de timp foarte scurt care separă momentul declanșării sale de momentul ivirii pericolului care amenință persoana, drepturile sau interesul public.

Când durata intervalului de timp dintre începerea atacului și ivirea pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea înlăturării acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerat imediat, fiindcă el nu dă naștere unui pericol prezent, ci creează numai posibilitatea unui pericol ce s-ar produce în viitor; într-un atare caz nu se justifică o apărare legitimă.

După ce atacul s-a consumat și agresiunea a luat sfârșit, orice ripostă ia aspectul unei răzbunări, devenind la rândul ei o agresiune.

Atacul este injust atunci când persoana care recurge la comportarea agresivă împotriva altei persoane, a drepturilor acesteia, ori împotriva unui interes public, nu are nici un temei juridic. Atacul este just, când legea prevede sau permite explicit sau implicit recurgerea la comportarea sau efectuarea atacului care este socotit ca fiind un atac.

Pentru ca atacul să fie considerat injust, el trebuie să fie efectuat de către o persoană care poate să-și dea seama de ceea ce este just sau injust în manifestările sale. Nu putem vorbi de legitimă apărare, ci de stare de necesitate, atunci când atacul vine din partea unui iresponsabil. Când însă iresponsabilul este incitat de o persoană care are discernământ, atunci acesta va fi în realitate agresorul, iar atacul va fi considerat injust.

c) Atacul să fie periculos

Pentru ca apărarea să fie legitimă, se cere ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Caracterul grav al pericolului rezultă din faptul că el amenință cu producerea unor consecințe ireparabile ori greu de remediat; în caz contrar apărarea încetează de a mai fi legitimă67.

d) Fapta săvârșită pentru înlăturarea atacului să fie o contravenție prevăzută și sancționată de un act normativ.

Legitima apărare în materie contravențională nu poate fi invocată și nu produce efecte juridice decât atunci când fapta comisă este o contravenție prevăzută și sancționată de lege (exemplu, situația în care o persoană, la o oră târzie din noapte, alarmează vecinii prin strigăte, întrucât un infractor încearcă să pătrundă în locuința sa prin forțarea ușii. Prin strigătele produse a
tulburat liniștea celorlalți locatari, faptă ce constituie contravenție, însă ea a fost comisă în stare de legitimă apărare).

De aceea se prevede la art. 2 pct. 13 din Legea nr. 61/1991 că este contravenție „alarmarea publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol ori a organelor de menținere a ordinii publice, prin darea semnalelor de pericol sau, după caz, prin solicitarea parare intervenției la fața locului, fără motiv întemeiat”.

Apărarea trebuie să fie proporțională cu intensitatea atacului.

Pentru ca apărarea, efectuată împotriva unui atac, să fie considerată legitimă, este necesar să existe un raport de aproximativă proporționalitate între fapta săvârșită în apărare, pe de o parte și atacul care a determinat nevoia de apărare, pe de altă parte.

Cerința unei proporții între reacție și agresiune derivă din însăși ideea de constrângere psihică. După ce legiuitorul, în art. 44 alin. 2 din Codul penal, a fixat complexul condițiilor atacului care legitimează acțiunea de apărare, a înscris în alineatul următor principiul proporționalității apărării ca o condiție aparte, proprie reacției în legitimă apărare.

În cazul în care această condiție nu este îndeplinită, simpla existență a unei stări de legitimă apărare nu legalizează acțiunea de apărare a făptuitorului. Deci proporționalitatea constituie o condiție a legitimei apărări, nu a stării de legitimă apărare.

Proporționalitatea nu înseamnă similitudine și cu atât mai puțin identitate de fapte; legea cere doar ca reacția de apărare să fie proporțională cu pericolul creat, adică să existe o oarecare echivalență, omenește acceptabilă.

O regulă care să stabilească precis unde se termină și unde începe disproporția dintre atac și apărare nu există. Pentru determinarea ei se iau în considerație împrejurările de fapt, mijloacele folosite, forța fizică a contravenientului față de cea a agresorului și alte aspecte concrete.

Este considerată în legitimă apărare și persoana care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului în împrejurările în care s-a produs atacul.

Fiecare din condițiile legitimei apărări examinate mai înainte, constituie implicit o juridică pentru aplicarea acestei cauze de înlăturare a caracterului contravențional al faptei.

Depășirea acestor limite presupune în mod necesar ca riposta celui atacat să fi fost făcută în condițiile unei stări de legitimă apărare.

Apărarea disproporționată față de agresor, depășirea deci a limitelor fixate prin lege pentru i nici apărare, este o împrejurare care înlătură dreptul făptuitorului de a beneficia de această cauză dacă ar fi respectat condiția proporționalității.

Excesul de apărare este totuși asimilat cu apărarea legitimă atunci când se constată că depășirea limitei s-a datorat tulburării sau temerii de care a fost cuprins cel care a comis contravenția pentru a înlătura atacul.

Depășirea limitei legitimei apărări se poate produce cu intenție sau din culpă. Se produce cu intenție ori de câte ori cel atacat în mod deliberat, întreprinde acțiuni exagerate în apărare, iar din culpă când făptuitorul nu-și dă seama că apărarea nu este proporțională cu pericolul, fie crezând că acesta este mai mare decât cel real, fie considerând că reacția sa se încadrează în limitele proporționalității, deși putea și trebuia să-și dea seama de acest lucru.

3 Starea de necesitate.

Se află în stare de necesitate persoana care comite o contravenție pentru a salva de la un pericol iminent, și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia, un bun material al său sau al altuia, precum și un interes public. Comiterea unei contravenții în atare condiții este caracteristică stării de necesitate. În această situație pericolul inevitabil și iminent face ca titularul valorilor amenințate, sub presiunea constrângerii, să săvârșească o faptă necesară, indispensabilă pentru salvarea acestor valori.

În momentul apariției pericolului, făptuitorul este obligat, pentru a apăra valoarea socială amenințată, să sacrifice o altă valoare socială de mai mică importanță. Spre exemplu, un conducător auto depășește viteza legală în timp ce transportă un bolnav la cel mai apropiat spital pentru a i se acorda ajutor medical de urgență, viață fiindu-i în pericol. Depășirea vitezei legale constituie contravenție Ia normele privind circulația rutieră, dar conducătorul auto nu va fi sancționat fiind în stare de necesitate.

Existența pericolului inevitabil, și iminent constrânge pe contravenient să comită o faptă ilicită, dar necesară salvării valorii amenințate. Conceptul de necesitate este legat de ideea de inevitabilitate, de constrângere și nu de ideea utilității raportului de valori aflate în joc. De exemplu, pentru a salva bunuri, persoane, în cazul unui incendiu pompierii sunt nevoiți să tulbure liniștea locuitorilor prin producerea de zgomote și lumini (sirenă și girofar) pentru a ajunge cât mai repede la locul sinistrului, iar odată ajunși prin acțiunea lor de stingerea focului deteriorează unele bunuri pentru a salva altele mult mai importante sau chiar viața, sănătatea sau integritatea persoanelor surprinse de flăcări. În alte condiții, fapta lor ar constitui contravenție, dar fiind comisă în stare de necesitate ea își pierde caracterul contravențional. În sensul celor de mai sus, art. 51 din Legea 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării.teritoriale și al zonei contigue ale României dispune că nu constituie contravenție faptele prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. d), h), i) și j), dacă au fost săvârșite în scopul garantării securității navei ori a navigației sau al salvării de vieți omenești ori în scopul evitării unor avarii la navă sau la încărcătură.

Pentru a exista starea de necesitate trebuie îndeplinite .cumulativ mai multe condiții:

– fapta contravențională să fie săvârșită ca urmare a unui pericol neprevăzut (cutremur, inundații, incendii, defecțiune tehnică la o mașină sau instalație etc, ori generat de apariția neașteptată a unor ființe periculoase-bolnavi psihici, animale sălbatice);

– pericolul să fi iminent, adică pe cale de a se produce. Starea de necesitate începe să existe din momentul în care pericolul este pe cale să se dezlănțuie, în sensul că producerea consecințelor vătămătoare este imediat realizabilă. Condiția pericolului iminent sau actual pune în evidență faptul că un pericol depărtat, trecut sau viitor nu implică o stare de necesitate;

– pericolul să fie real și nu imaginar, adică producerea lui să nu fie pusă sub semnul incertitudinii;

– pericolul să fie inevitabil, cu alte cuvinte să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea contravenției respective;

– fapta să fie săvârșită numai în.scopul de a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului, a altei persoane, un bun material al său, al altuia ori un interes public. Necesitatea acțiunii de salvare trebuie apreciată în raport cu iminența și inevitabilitatea pericolului. De pildă nu poate considerată a fi săvârșită în stare de necesitate fapta unei persoane aflată sub influența băuturilor alcoolice care conduce pe drumul public un autovehicul pentru a transporta la spital un membru al familiei care necesită ajutor medical, atâta timp cât existau alte posibilități pentru a-l transporta în timp util (salvarea, taxi, alt autovehicul condus de o persoană care nu a consumat băuturi alcoolice etc);

– prin contravenția produsă să nu se producă, în mod conștient, urmări mai grave decât dacă nu se intervenea. Se impune ca acțiunea de înlăturare a pericolului să se mențină în limitele necesității, să nu fie o acțiune exagerată în raport cu realitatea pericolului. Nu este în stare de necesitate cel care în momentul săvârșirii contravenției și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave dacă nu ar fi intervenit;

– fapta să nu fie comisă de către sau pentru a salva o persoană care are obligația să înfrunte pericolul. Obligația înfruntării pericolului este reglementată pentru anumite categorii de persoane: pompieri, medici, jandarmi etc.

Constatarea existenței stării de necesitate are ca efect excluderea caracterului contravențional al faptei prevăzute de lege.

Starea de necesitate poate intra în concurs cu alte cauze care exclud caracterul ilicit al faptei, situație în care trebuie să se țină seama de condițiile de incidență ale acestora.

4. Constrângerea fizică sau morală.

Nu constituie contravenție fapta prevăzută ca atare de un act normativ dacă este săvârșită din cauza constrângerii exercitate asupra făptuitorului de către o altă persoană.

Contravenția poate fi comisă datorită unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista, sau din cauza unei constrângeri morale (psihice), exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a altuia și care nu putea fi înlăturată decât prin comiterea faptei respective.

Există, așadar, constrângere fizică și constrângere morală, cunoscută și sub denumirea de amenințare.

Ambele forme constituie cauze care pun persoana făptuitorului în imposibilitatea de a-și determina liber voința și, ca atare, prezența lor exclude caracterul contravențional al faptei.

Motivul care înlătură acest caracter constă în lipsa trăsăturii esențiale a contravenției -vinovăția-corelată cu lipsa libertății de voință și acțiune a făptuitorului, condiție indispensabilă subiectului oricărei contravenții.

Pentru a fi vorba de constrângere fizică trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) fapta comisă să fie prevăzută și sancționată drept contravenție într-un act normativ;

b) contravenția să fie săvârșită datorită unei acțiuni exterioare de constrângere fizică exercitată asupra făptuitorului prin care este paralizată capacitatea contravenientului de a-și dirija liber voința și acțiunile sale;

c) constrângerea fizică exercitată trebuie să fie de natură a paraliza libertatea de voință și de acțiune a făptuitorului care nu poate întreprinde alte măsuri decât comiterea contravenției respective. Deci, făptuitorul devine un instrument care este pus în mișcare sau oprit să acționeze, de un factor exterior căruia el nu-i poate rezista în nici un fel. Dacă se stabilește că persoana față de care s-a exercitat constrângerea avea posibilitatea să opună rezistență ori să se sustragă acestei constrângeri nu se poate reține existența acestei cauze de înlăturare a caracterului contravențional.

La stabilirea existenței sau inexistenței constrângerii fizice se are în vedere persoana făptuitorului, intensitatea constrângerii, mijloacele de rezistență ale făptuitorului, precum și împrejurările cauzei.

Constrângerea morală (psihică) există atunci când persoana comite o contravenție prevăzută și sancționată de un act normativ, datorită unei amenințări cu un pericol grav pentru persoana sa ori a alteia, pericol ce nu putea fi înlăturat în alt mod. Ca și constrângerea fizică, cea morală este o cauză care răpește persoanei constrânse posibilitatea de a-și putea determina și dirija liber voința, fapt ce exclude existența vinovăției și, pe cale de consecință, înlătură caracterul contravențional al faptei. Pentru existența constrângerii morale trebuie îndeplinite următoarele condiții:

– să se exercite asupra psihicului făptuitorului o acțiune de constrângere de către o altă persoană prin amenințare. Există constrângere morală atunci când o persoană aflată sub presiunea unei temeri puternice, provocată de amenințarea venită din partea unei alte persoane care o constrânge să acționeze în sensul dorit de cel care amenință;

– amenințarea să fie gravă. Persoana expusă unui pericol poate fi făptuitorul sau altă persoană, indiferent dacă între ele există vreo legătură (de rudenie, de prietenie sau de interes). De asemenea este necesar ca între răul cu care se amenință și cel care ar rezulta din săvârșirea contravenției să existe o anumită proporție. În același timp se consideră că pericolul cu care se amenință trebuie să fie grav, adică să se refere la un rău ireparabil sau greu de remediat fiindcă numai de un astfel de rău va justifica existența constrângerii. Această constrângere va avea efecte pe linia caracterului contravențional al faptei, numai în măsura în care pericolul pe care-l vizează amenințarea este actual sau iminent (pe cale să se producă) și dacă are un caracter injust;

– pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea unei contravenții prevăzută și sancționată de un act normativ, situație impusă de cel care amenință. Cu alte cuvinte, cel constrâns nu are o altă posibilitate, decât cel mult, să suporte producerea răului cu care este amenințat, ceea ce nu reprezintă o soluție-de salvare.

De pildă, nu există constrângere morală în situația în care contravenientul ce avea calitatea de vânzător într-o unitate de alimentație publică, a condiționat vânzarea unui produs de cumpărarea altuia greu vandabil, deoarece șeful de unitate l-a amenințat cu desfacerea contractului de muncă dacă nu face acest lucru. Într-un atare caz, vânzătorul putea să întreprindă alte măsuri, decât săvârșirea contravenției (să anunțe organul ierarhic superior, organul de poliție) pentru a înlătura pericolul cu care fusese amenințat.

5. Cazul fortuit.

Cazul fortuit constă în intervenția unui eveniment sau a unei întâmplări ce nu putea fi prevăzută sau înlăturată și care determină producerea rezultatului socialmente periculos.

De exemplu, nesemnalizarea schimbării direcției de deplasare a unui autovehicul constituie contravenție. Se poate întâmpla însă ca cel în cauză să fi acționat semnalizatorul însă lampa să nu se aprindă pentru că exact în acel moment becul s-a ars, s-a deșurubat etc. În acest caz, ne aflăm în prezența unei situații ce nu putea fi prevăzută și nici înlăturată de conducătorul auto.

Caracterul contravențional al faptei este înlăturat tocmai pentru că făptuitorul a fost în situația de „caz fortuit”, neavând posibilitatea de a prevedea factorul extern care a produs rezultatul; el nu a prevăzut și nici nu putea să prevadă această întâmplare care s-a suprapus peste activitatea sa și rezultatul survenit în urma acestei suprapuneri; lipsește deci factorul intelectiv. În lipsa lui, contravenția a fost comisă fără vinovăție, acesta fiind motivul pe baza căruia este înlăturat caracterul contravențional al faptei.

Cazul fortuit nu trebuie confundat cu situația în care făptuitorul, datorită unei cauze subiective, nu a prevăzut rezultatul pe care, în mod obișnuit, orice persoană J-ar putea prevede. De exemplu, încălcarea liniei continue ce separă benzile de circulație pe o arteră rutieră și trecerea autovehiculului pe sensul opus circulației datorită exploziei unui pneu uzat constituie contravenție; nu ne aflăm în prezența unui caz fortuit deoarece conducătorul auto putea și trebuia să prevadă explozia pneului și să-l înlocuiască.

La cazul fortuit imprevizibilitatea este obiectivă și deci generală, privind limitele cunoașterii umane în general, pe când în cazul expus, contravenția s-a produs din cauza neglijenței și lipsei de prevedere a făptuitorului, astfel că imprevizibilitatea este subiectivă, și deci personală, împrejurările neprevăzute se pot datora unor întâmplări diferite care pot avea la rândul lor numeroase cauze, fenomene ale naturii (furtuni, trăsnete etc.) sau fenomene datorate unei boli de care persoana este afectată (criză de epilepsie, atac de cord etc). Alteori, împrejurarea respectivă poate fi provocată de comportarea unor animale. De exemplu, apariția bruscă a unui animal pe o arteră de circulație poate obliga pe conducătorul auto să intre cu autovehiculul pe sensul opus pentru a evita coliziunea cu acesta, comițând astfel o faptă contravențională. În situația cazului fortuit fapta își pierde caracterul ilicit, întrucât autorul nu putea să prevadă acest eveniment și nici să-l înlăture în alt mod.

Pentru existența cazului fortuit este necesar să fie îndeplinit următoarele condiții:

– rezultatul acțiunii sau inacțiunii ilicite a contravenientului să fie consecința unei împrejurări străine de cunoașterea și voința acestuia;

– împrejurarea care a determinat producerea rezultatului trebuie să fie de așa natură încât apariția ei să nu fi putut fi prevăzută. În cazul fortuit făptuitorul nu prevede un anumit rezultat fiindcă obiectiv nu poate fi prevăzută ivirea întâmplării care va produce acel rezultat;

– contravenția comisă ca urmare a întâmplării neprevăzute trebuie să fie sancționată de un act normativ, deoarece numai în privința acestor fapte existența cazului fortuit este socotită ca o cauză de înlăturare a caracterului lor contravențional.

În practica judiciară, s-a considerat de exemplu, că există caz fortuit, constând în:

– oprirea autoturismului în zona de acțiune a indicatorului „oprirea interzisă” datorită defecțiunii;

– nedepunerea în termen a declarației de impunere deoarece persoana în cauză a fost detașată în altă localitate;

– nedepunerea bilanțului contabil datorită decesului asociațiilor.

6. Iresponsabilitatea.

În conformitate cu prevederile art. 10 alin. ultim din Legea nr. 32/1968, nu constituie contravenție fapta săvârșită de o persoană din cauza stării mintale sau vreunei infirmități nu poate să răspundă de fapta imputată. Iresponsabilitatea datorată stării mintale a făptuitorului constituie o cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei comise, deoarece ea nu este săvârșită de un subiect responsabil. O asemenea persoană nu posedă însușirile mintale (discernământ, inteligență, conștiință, rațiune) necesare pentru a înțelege de ce anumite acțiuni sau inacțiuni prezintă un pericol social și de ce ele au un caracter ilicit.

Iresponsabilitatea presupune îndeplinirea următoarelor condiții:

– făptuitorului să-i lipsească factorul intelectiv sau volitiv. Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa facultății psihice ale persoanei datorită unor anomalii sau boli mintale (schizofrenie, cretinism, debilitate mintală, ramolisment, demență precoce, epilepsie, psihoză, manii etc. ), care nu-i permit să înțeleagă natura și semnificația actelor sale de conduită sau să fie stăpână pe ele. În raport cu aceste cauze și cu efectele lor, starea de incapacitate psihică poate fi permanentă (incurabilă) sau temporară (intermitentă).

Pentru ca starea mintală a unei persoane să determine înlăturarea caracterului contravențional al unei fapte este necesar ca incapacitatea psihică să fie constatată de un organ medical de specialitate.

Lipsa celor doi factori să existe în timpul comiterii contravenției. Iresponsabilitatea trebuie să existe pe toată durata realizării elementului material al laturii obiective a conținutului constitutiv.

Starea de iresponsabilitate să nu se datoreze minorității, beției sau unei erori de fapt;

Fapta să fie prevăzută de legea contravențională.

Împotriva făptuitorului se poate lua una din măsurile de siguranță cu caracter medical – obligarea la tratament medical (art. 113 din Codul penal), sau internarea într-o instituție medicală de specialitate (art. 114 din Codul penal) și nu sancționarea ori pedepsirea sa.

7. Beția involuntară completă.

Spre deosebire de vechea reglementare (Legea nr. 32/1968) care nu prevedea o asemenea cauză exoneratoare de răspundere, actuala reglementare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001) dispune că este înlăturat caracterul contravențional și în cazul beției involuntare complete.

Codul penal reglementează beția accidentală completă. Astfel prevede că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârșirii faptei se găsea, datorită unei împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool, sau alte substanțe. În alin. 2 al aceluiași articol este prevăzută starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanțe, însă nu ca o cauză ce înlătură caracterul penal al unei fapte; ea poate constitui o circumstanță atenuantă sau agravanta.

Beția este o stare psihico-fizică anormală în care se găsește o persoană datorită efectelor pe care le are asupra organismului sau asupra facultăților mintale, anumite substanțe excitante sau narcotice consumate de acea persoană sau introduse în corpul său. Cea mai frecventă formă de beție este beția alcoolică sau intoxicația etilică.

După cum se cunoaște, beția provoacă devieri specifice de la starea psiho-normală; ele duc la diminuarea, uneori până la anihilare, a capacității psiho-fizice a persoanei, punând-o în imposibilitatea de a-și da seama și de a fi stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale. După atitudinea față de provocarea stării de beție se face distincție între beția accidentală (fortuită), provocată independent de voința persoanei și beția voluntară. Singura care înlătură caracterul contravențional al faptei este beția accidentală completă (care se produce prin inhalarea unor vapori de alcool, eter, terebentină, neofalină ori alte substanțe din mediul în care persoana lucrează ori se află întâmplător).

În cazul în care o persoană comite o contravenție și în acel moment se găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție accidentală completă, fapta nu va fi sancționată contravențional, lipsind una din trăsăturile sale esențiale și anume vinovăția.

8. Eroarea de fapt.

Această cauză exoneratoare de răspundere presupune necunoașterea sau cunoașterea greșită de către făptuitori în momentul comiterii contravenției, a unei stări de fapt, situații sau împrejurări de care depinde caracterul contravențional al unei fapte. Dacă el ar fi cunoscut în mod corect realitatea nu ar fi săvârșit contravenția.

De exemplu, constituie contravenție fapta conducătorului care oprește autovehiculul pe o arteră de circulație pe care este instalat indicatorul „oprirea interzisă”. Nu este însă contravenient dacă nu a putut observa acest indicator, datorită faptului că el era acoperit vederii de un vehicul cu gabarit depășit staționat chiar în dreptul acelui indicator sau de crengile unui copac.

Așadar, eroarea de fapt se caracterizează prin aceea că făptuitorul, deși are capacitatea fizică și psihică, în momentul săvârșirii contravenției, își reprezintă greșit realitatea obiectivă deoarece nu cunoaște anumite stări de fapt, situații sau împrejurări existente în momentul respectiv, ori le cunoaște greșit, deformat, astfel încât, în ambele cazuri există o discordanță între această realitate obiectivă și imaginea pe care și-o face acea persoană despre realitate.

Această contradicție între realitatea obiectivă și reprezentarea sa subiectivă îl pune pe contravenient în imposibilitatea de a-și da seama de caracterul ilicit al faptei comise și în consecință de a-și putea dirija voința și acțiunea în mod conștient.

De subliniat este faptul că „eroarea de drept”, adică necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii, nu înlătură caracterul contravențional al faptei. Este aplicarea dictonului latin nemo censetur ignorare legem, adică nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii.

În practică, se pot întâlni situații când, deși făptuitorul se află în eroare de fapt, acest lucru nu înlătură caracterul contravențional al faptei. Una din aceste situații este întâlnită în cazul contravențiilor îndreptate împotriva persoanei; eroarea făptuitorului cu privire la identitatea victimei, așa numită „error în personam”, nu înlătură caracterul ilicit deoarece normele legale nu apără viața, sănătatea sau alte atribute ale unei anumite persoane, ci ale oricărei ființe umane.

De exemplu, aruncarea cu obiecte de orice fel asupra unei persoane și, în consecință, murdărirea îmbrăcăminții acesteia constituie contravenția prevăzută și sancționată de art. 2 lit. b) din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice. Într-un atare caz, făptuitorul nu se poate apăra de răspundere motivând că a confundat persoana, el prin acțiunea sa ilicită vizând de fapt o altă persoană. Așa fiind, identitatea subiectului pasiv nu are nici o semnificație și eroarea de fapt nu poate opera; urmează ca făptuitorul să fie sancționat contravențional.

Eroarea de fapt constituie o cauză personală ce înlătură caracterul contravențional al unei fapte; ea nu produce efecte juridice față de alți participanți.

În practică, s-a apreciat, de pildă, că există eroare de fapt în următoarele situații:

– neobservarea indicatorului „trecere pentru pietoni”, datorită faptului că era ascuns vederii de un autobuz staționat chiar în dreptul acelui indîcator;

– vânzarea ambulantă de lozuri de către o persoană atestând o stare precară de sănătate fizică și psihică ce a considerat că este suficientă autorizația societății în care este încadrat și că poate vinde unde crede de cuviință .

9. Infirmitatea.

Infirmitatea este o cauză exoneratoare de răspundere necunoscută în legislația penală; deci, ea nu înlătură răspunderea persoanei infirme care comite o infracțiune.

În materie contravențională, însă, infirmitatea operează înlăturând caracterul ilicit al faptei dacă fapta comisă este în legătură cu această infirmitate. De exemplu, traversarea străzii de către un pieton printr-un loc nemarcat sau unde nu există indicator, constituie contravenție la normele privind circulația rutieră. Dacă fapta este comisă de o persoană lipsită de vedere, ea nu poate fi sancționată deoarece nu putea să-și dea seama de fapta comisă datorită infirmității pe care o are.

În legătură cu cele de mai sus, în practica judiciară s-a decis, de exemplu, că boala psihică și discernământul redus reprezintă cauze exoneratoare de răspundere.

Însă, nu au relevanță vârsta înaintată a contravenientului sau handicapul fizic.

10. Minoritatea.

Potrivit art. 11 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, minorii sub 14 ani nu răspund contravențional.

Deci, minoritatea reprezintă o altă cauză care înlătură caracterul contravențional al faptei, deoarece minorul sub 14 ani, aflându-se în procesul natural de dezvoltare organică și psihică, există prezumția absolută că nu are capacitatea de a înțelege suficient caracterul faptelor sale și nici nu are experiența necesară pentru a înțelege și cunoaște normele de conduită socială și actele normative ce le reglementează. Lipsa de discernământ înlătură și caracterul ilicit al faptei comise.

De aceea, legiuitorul a instituit principiul imunității minorului care nu a împlinit 14 ani indiferent care ar fi normele legale încălcate și consecințele faptei sale.

Pentru minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prevăzute facilități în ceea ce privește sancțiunile ce vor fi aplicate. Astfel, minimul și maximul amenzii stabilite de actul normativ pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate, iar minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancționat cu prestarea unei activități în folosul comunității (art. 11 alin. 3 și 4).

11. Ordinal autorității ierarhice.

Deși un astfel de ordin nu este prevăzut de lege ca o cauză exoneratoare de răspundere juridică, totuși el este acceptat. Ca atare în materia răspunderii disciplinare și a celei patrimoniale, putând fi extins uneori în ceea ce privește răspunderea contravențională.

Într-adevăr, una din obligațiile administratorilor, ale salariaților și subordonaților în general, este de a duce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaților, deciziile consiliului de administrație, ordinele șefilor ierarhici.

În mod normal, oricare dintre aceștia primind un ordin legal – în fond sau aparență – nu este ținut, ba chiar mai mult, nici nu are dreptul de a-l cenzura sub aspectul utilității și oportunității lui și de a condiționa executarea de concluziile sale personale asupra acestor aspecte, întrucât de ele răspunde superiorul care a emis ordinul. Promovarea unei soluții contrare ar contrazice ideea de disciplină. Dacă astfel săvârșește o contravenție, el se poate apăra invocând ordinul autorității ierarhice.

Cu toate acestea, când apare vădit pentru oricine, la nivelul de pregătire cerut pentru o anumită funcție, că o dispoziție este greșită – sub aspect tehnic, economic, organizatoric etc. – și deci neoportună, cei în cauză au datoria să se opună la aducerea la îndeplinire și, în orice caz, persoana respectivă va răspunde contravențional pentru săvârșirea faptei ilicite consecință a executării ordinului vădit neoportun.

Dacă ordinul este vădit legal, fie numai sub aspectul conținutului său, fie, mai ales, atunci când ordinul, ilegal în conținut, este dat de un organ necompetent și în altă formă decât cea prevăzută de lege, cel care l-a executat nu va putea fi apărat de răspundere. Chir ordinul emis de organul competent și în formele prescrise de lege trebuie considerat totuși vădit ilegal sub aspectul conținutului ori de câte ori apare inadmisibil ca, cel căruia I-a fost adresat să nu fi observat ilegalitatea lui (de exemplu, persoana care execută dispoziția de a nu afișa adaosul comercial, casierul care face o plată în executarea unui ordin verbal, gestionarul care se conformează ordinului de a condiționa vânzarea unor mărfuri de cumpărarea altora etc).

Acordul unității se aseamănă cu ordinul de serviciu, constituind o cauză de exonerare în cazul când unitatea, prin organele sale, autorizează un salariat să procedeze la acțiuni care ar putea constitui contravenții. Ca și în cazul ordinului de serviciu, acordul unității exonerează de răspundere numai dacă nu este vădit ilegal. Spre deosebire de ordinul de serviciu, care poate emana de la oricare superior ierarhic, în cazul acordului unității consimțământul poate fi dat numai de persoana care are calitatea de organ al persoanei juridice. De asemenea, acordul unității reprezintă o încuviințare, pe când ordinul de serviciu obligă la executarea lui.

Secțiunea a V-a Persoanele competente să constate contravențiile

Constatarea contravențiilor reprezintă prima fașă procedurală privind răspunderea contravențională; ea este dată în competența anumitor persoane prevăzute în chiar actul normativ care reglementează contravențiile într-un anumit domeniu de activitate. Aceste persoane sunt denumite generic agenți constatatori. În literatura juridică s-a propus și denumirea de „agenți administrativi”.

Potrivit art. 15 alin. 2 și 3 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 „pot fi agenți constatatori: primarii, ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitați, persoanele împuternicite în acest scop de miniștri și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene, primari, de primarul general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute în legi speciale.

Ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne constată contravenții privind: apărarea ordinii publice; circulația pe drumurile publice; regulile generale de comerț; vânzarea, circulația și transportul produselor alimentare și nealimentare, țigărilor și băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului”.

Prin acte normative speciale sunt stabiliți diverși agenți constatatori, cum sunt organele de control financiar, sanitar-veterinare, inspectori din cadrul diferitelor ministere, comisari și persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu, alte organe centrale de specialitate etc.

Primarii constată contravențiile stabilite prin actele normative emise de organele locale pentru probleme de interes local, precum și contravențiile la dispozițiile privind:

– apărarea liniștii și ordinii publice;

– regulile generale de comerț, circulația, vânzarea și transportul alimentelor și a produselor alimentare;

– întreținerea drumurilor naționale;

– executarea lucrărilor edilitare;

– regimul construcțiilor;

– regimul lucrărilor de îmbunătățiri funciare;

– folosirea fondului de stat;

– prevenirea și combaterea epidemiilor;

– domeniul silvic;

– domeniul vânătoresc sau cinegetic;

– domeniul piscicol.

Polițiștii au dreptul să constate contravențiile la dispozițiile legale privind apărarea ordinii și liniștii publice, la normele de conviețuire socială, în cazul contravențiilor rutiere, potrivit art. 93 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002., precum și în celelalte domenii de activitate ce intră în atribuțiile poliției.

În plus la fel ca și primarii, ei pot să constate contravențiile din celelalte sectoare de activitate legate de regulile de comerț, circulația mărfurilor, întreținerea drumurilor, regimul construcțiilor, vânătoarea și pescuitul etc. Această enumerare nu este însă limitativă. Prin acte normative emise de organele competente vor putea fi stabilite și alte contravenții, în alte domenii, pe care organele de poliție au dreptul să le constate.

O altă categorie de persoane competente să constate și să sancționeze contravențiile este prevăzută de art. 46 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care dispune: „Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, precum și celelalte autorități ale administrației publice care au structuri militare vor stabili prin regulamentele interne organele competente să constate și să aplice sancțiunile în cazul contravențiilor săvârșite de cadrele militare și de angajații civili în legătură cu serviciul”.

După ce agentul constatator a luat cunoștință despre o încălcare a dispozițiilor legale, el trebuie să procedeze la constatarea acesteia, stabilind în prealabil dacă fapta respectivă constituie contravenție sau infracțiune, pe baza celor observate personal, a relatărilor autorului, victimei, martorilor, precum și a altor probe. Apoi, va proceda la stabilirea identității contravenientului care este obligat să prezinte buletinul de identitate, iar pentru determinarea locului de muncă și legitimația de serviciu, de student sau alte acte.

Trebuie de asemenea, să stabilească împrejurările în care s-a săvârșit contravenția, .actul normativ care o prevede, dacă s-au produs pagube materiale ori sunt lucruri supuse confiscării și dacă nu există vreo cauză care să excludă caracterul contravențional al faptei sau răspunderea făptuitorului.

Secțiunea a VI-a Procesul-verbal de constatare a contravenției

Activitatea de constatare a contravenției se realizează și se materializează, în final, prin încheierea unui proces-verbal, pe care agentul constatator îl poate întocmi, atât în prezența, cât și în lipsa făptuitorului, pe baza constatărilor personale și a probelor administrate de el. Acest proces-verbal, este actul administrativ prin care se individualizează fapta ilicită și contravenientul.

Procesul-verbal de constatare a contravenției marchează existența raportului juridic contravențional, ce se va afla la baza derulării întregii activități procesuale contravenționale până la stingerea acesteia; fiind actul prin care se declanșează și la care se raportează activitatea de tragere la răspundere a celor care au săvârșit contravenții. El reprezintă singurul act probator al contravenției săvârșite în fața organului sancționator, a instanței de judecată ori a organului de executare și, de asemenea, reprezintă actul supus controlului judiciar.92

Indiferent prin ce mod sau mijloc agentul constatator a luat cunoștință despre săvârșirea contravenției, el va trebui să întocmească în scris procesul-verbal.

În conformitate cu art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită93, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.

În cazul contravenienților cetățeni străini sau cetățeni români cu domiciliul în străinătate în procesul-verbal vor fi cuprinse următoarele date de identificare a acestora: numele, prenumele, seria și numărul pașaportului, statul emitent și data eliberării documentului, precum și seria și numărul tichetului de înscriere a contravențiilor.

Acest tichet se eliberează la intrarea în România de către organele poliției de la punctele de control pentru trecerea frontierei de stat.

În cazul în care contravenientul este minor procesul-verbal va cuprinde și numele, prenumele și domiciliul părinților sau ale altor reprezentanți ori ocrotitori legali ai acestuia.

În situația în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se vor face mențiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerțului și codul fiscal ale acesteia, precum și datele de identificare a persoanei care o reprezintă.

În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica „Alte mențiuni”, sub sancțiunea nulității procesului-verbal.

Dacă cu ocazia constatării faptei, agentul constatator dispune confiscarea unor lucruri (când are dreptul de aplicare a sancțiunii) ori le ridică în vederea confiscării (când sancțiunea este aplicată de alte persoane) le va descrie în ceea ce privește forma, mărimea, culoarea, greutatea, caracteristicile etc. indicând totodată cui aparțin, ce măsuri s-au luat în privința lor (de valorificare când sunt perisabile sau de conservare în vederea predării lor (persoanelor cărora le aparțin). Când bunurile confiscate sau supuse confiscării aparțin altei persoane decât contravenientului se va specifica în procesul-verbal numele, prenumele și adresa acestei ori denumirea și sediul când este vorba de o unitate, în scopul de a fi restituite.

Procesul-verbal de constatare a contravenției se întocmește, de regulă, în două exemplare, din care originalul rămâne la agentul constatator și copia se înmânează contravenientului. În cazul în care se ia măsura confiscării, iar bunurile nu aparțin contravenientului ori prin fapta comisă s-au produs pagube materiale, procesul-verbal se încheie în trei sau mai multe exemplare pentru a se înmâna câte o copie persoanelor interesate, respectiv părții vătămate ori celei căreia îi aparțin bunurile confiscate.

După ce a fost încheiat, procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină, atât de către agentul constatator, cât și de către contravenient. În situația când făptuitorul nu este de față, ori refuză sau nu poate să semneze (are o infirmitate fizica ori nu știe carte), agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie adeverite de cel puțin un martor. Procesul-verbal va trebui să cuprindă în acest caz și numele, prenumele și domiciliul martorului, numărul actului său de identitate, precum, și semnătura acestuia. În lipsă de martori, agentul constatator va consemna în procesul-verbal din ce cauza acesta a fost încheiat astfel (art. 19 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001). Instanța supremă a stabilit ca semnarea procesului-verbal de către contravenient fără nici o obiecție nu duce la concluzia recunoașterii săvârșirii contravenției din moment ce el a introdus ulterior plângere împotriva acestuia.

Pentru ca procesul-verbal de constatare al contravenției să fie valabil, legiuitorul cere să fie respectate anumite condiții; nerespectarea uneia dintre acestea, duce la nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.

Nulitatea constituie sancțiunea care lovește, în general, actele de procedură încheiate fără respectarea unor condiții de fond și formă, prevăzute de lege. Art. 17 din Ordonanță, prevede cinci cazuri de nulitate absolută a procesului-verbal de constatare a contravenției. Aceste cazuri se referă la omiterea consemnării mențiunilor privind:

– numele, prenumele și calitatea agentului constatator;

– numele și prenumele contravenientului;

– fapta săvârșită;

– data comiterii contravenției.

– semnătura agentului constatator. Nulitatea se constată și din oficiu.

În afară de aceste nulități exprese, s-a că există și un caz de nulitate virtuală și anume în ipoteza în care procesul-verbal a fost întocmit pe numele unei persoane decedate anterior datei reținute de agentul constatator ca fiind cea a săvârșirii faptei.

Astfel, într-o cauză, instanța a constatat nulitatea absolută a unui proces-verbal întocmit pe numele unei persoane decedate în anul 1989, agentul constatator arătând că fapta sancționată de Legea nr. 50/1991 – a fost săvârșită în aprilie 1996.

Soluția va fi aceeași în situația în care este indicată în procesul-verbal o altă persoană ca fiind contravenient, în locul cele care a săvârșit, în concret, fapta contravențională.

În literatura juridică s-a mers mai departe considerându-se:

„Chiar dacă în mod expres, legiuitorul n-a menționat printre cauzele de nulitate absolută și lipsa mențiunilor cu privire la martor, atunci când procesul-verbal de contravenție este întocmit ulterior pe baza relatării terților, coroborând prevederile art. 19 cu cele ale art. 17 din Legea nr. 32/1968, se impune această sancțiune întrucât împrejurarea că nu este de față contravenientul și care determină obligativitatea consemnării datelor de identificare ale unui martor este de natură a servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite.

De altfel, exprimarea legiuitorului în art. 19 este identică celei din art. 17 din Legea nr. 32/1968, determinând caracterul imperativ al dispoziției normei juridice care ocrotind virtualii contravenienți de eventualele abuzuri ale agenților constatatori, nu face altceva decât să creeze mediul propice de operare a prezumției de nevinovăție ca unul din principiile fundamentale care guvernează un proces penal cu atât mai mult unul contravențional.

În concluzie, se susține că sancțiunea nerespectării normei juridice din art. 17 al Legii nr. 32/1968 este „nulitatea absolută a procesului-verbal de contravenție și în consecință această nulitate poate fi invocată și din oficiu de către instanța de judecată.

Posibilitatea constatării din oficiu a nulității absolute a procesului-verbal de contravenție este o derogare de la principiul disponibilității care guvernează procesul civil, ale cărui reglementări sunt aplicabile în materia contravențiilor. În această situație, instanța ca reprezentantă a intereselor statului și ale cetățenilor lui este chemată să cenzureze faptele consemnate de către agentul constatator, dând expresie principiului legalității și egalității de tratament juridic a părților”.

Celelalte mențiuni din procesul-verbal prevăzute în Ordonanță sunt și ele obligatorii, dar lipsa lor nu atrage nulitatea actului. În practică, se ivesc și situații când lipsa unor mențiuni, deși nu atrage nulitatea, poate duce la anularea procesului-verbal, întrucât creează greutăți organelor competente să-l pună în aplicare, astfel:

– uneori, din grabă sau neatenție, cel care întocmește procesul-verbal nu consemnează mele, organul din care face parte, pentru ca făptuitorul să știe unde adresează plângerea;

– în alte situații, agentul constatator omite să menționeze locul și localitatea unde s-a comis face contravenția, ori să treacă prenumele părinților sau alte date de stare civilă ale contravenientului, codul ceea ce îngreunează identificarea sa atunci când se trece la executarea silită;

– agentul constatator poate consemna fapte necorespunzătoare realității, ori care nu au fost că la comise de persoana căreia i s-a întocmit procesul-verbal;

– de multe ori procesul-verbal este întocmii cu un scris neciteț, ilizibil și nu se înțelege sub numele contravenientului sau fapta comisă;

– în alte cazuri, agentul constatator se rezumă să reproducă în procesul-verbal textul articolului din actul normativ care prevede contravenția, fără a descrie pe scurt în ce a constat ea, în ce împrejurări s-a produs, modul și mijloacele folosite pentru săvârșirea ei, precum și alte date care să redea cu claritate situația, vinovăția și pericolul social al faptei.

După întocmirea procesului-verbal nu se admit corecturi, adăugiri, ștersături sau modificări.

Daca în timpul completării sale, agentul constatator face unele greșeli, înscrisul va fi anulat, întocmindu-se alt proces-verbal. În cazul în care contravenientul este un cetățean străin sau apatrid care nu cunoaște limba română, organul constatator este obligat să asigure un interpret, prin intermediul căruia va fi audiat făptuitorul și se va realiza întreaga procedură de încheiere a procesului-verbal de constatare a contravenției comise. Într-un atare caz, în procesul-verbal se va menționa limba în care a vorbit cel care a fost ascultat și numele interpretului cu toate datele de identificare ale sale. Desigur că atunci când dialogul dintre agentul constatator și contravenient se desfășoară într-o limbă de circulație internațională sau în altă limbă nu mai este necesar translatorul. Făptuitorul, într-un atare caz, nu va putea invoca lipsa interpretului, solicitând organului competent anularea procesului-verbal.

O problemă ridicată în practică se referă la faptul dacă procesul-verbal poate fi încheiat numai pe baza constatărilor făcute de agent, prin propriile simțuri, în momentul comiterii faptei sau, dimpotrivă, este posibilă și constatarea ulterioară a faptei, pe baza probelor administrate.

Din cuprinsul art. 16 al Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 ar rezulta că organele competente încheie procese-verbale de constatare a contravențiilor după datele și constatările făcute numai personal. Este menționat faptul că uneori se poate acredita ideea confundării noțiunii de „flagrant” cu noțiunea de constatare personală a faptului contravențional, de către agentul constatator. Sunt situații când agentul surprinde pe contravenient asupra faptului, deci în momentul săvârșirii contravenției, caz în care fapta este flagrantă și constatată personal chiar în momentul comiterii ei.

Deoarece principiul desprins din Ordonanță este acela că procesul-verbal trebuie să cuprindă constatările personale ale agentului cu privire la fapta contravențională comisă s-ar părea că toate contravențiile sunt flagrante.

În realitate, însă, nu în toate cazurile contravențiile pot fi constatate în momentul comiterii lor, ci ulterior, administrându-se în acest sens probele necesare; dar, și într-un atare caz constatarea trebuie făcută personal de către agenții competenți să încheie procesele-verbale respective.

De aceea, trebuie acceptat că o faptă contravențională poate fi constatată oricând, în termenul de 6 luni de la săvârșirea ei, interval în care este posibilă aplicarea sancțiunii contravenționale. O asemenea soluție apare ca logică, deoarece nu s-ar putea susține că trebuie să existe un agent constatator în orice loc în care s-ar săvârși o contravenție și nici că ar fi obligatoriu pentru contravenient să rămână la locul faptei până la sosirea agentului.

A admite concluzia că nu pot fi constatate decât contravențiile comise în prezența agentului competent, înseamnă a accepta ideea sancționării numai a unor fapte ilicite. Pe de altă parte, ar fi nelegal, dar și inechitabil, ca cei care, datorită abilității lor sau altor împrejurări, săvârșind contravenția în lipsa persoanei competente să o constate, să scape de sancțiunea legii, deși fapta s-a comis în mod indubitabil.

De asemenea, ar fi lipsit de logică juridică, ca o infracțiune, faptă cu un pericol social deosebit de grav, să poată fi dovedit prin orice mijloc de probă, iar comiterea unei contravenții să nu poată fi dovedită decât cu procesul-verbal încheiat numai pe baza unor constatări făcute personal de agent.

Cum legea nu cuprinde dispoziții exprese cu privire ia forța probantă a actului de constatare a contravenției, în practica judiciară s-a decis că procesul-verbal de constatare face dovada până la proba contrarie. Ca atare, contravenientului îi revine obligația de a aduce și prezenta probe care să dovedească netemeinicia sau/și nelegalitatea actului.

În literatura juridică se consideră că utilizarea termenului de „contravenient”, chiar înainte de întocmirea procesului-verbal de constatare a săvârșirii contravenției face ca procedura contravențională de drept comun să violeze „dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului”.

Secțiunea a VII-a Sancțiunile contravenționale

Sancțiunile contravenționale sunt prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, cât și în alte acte normative speciale care Ie reglementează.

Potrivit art. 5 din Ordonanță sancțiunile contravenționale principale sunt:

– amenda contravențională;

– obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității; Sancțiunile contravenționale complementare sunt:

– confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții;

– suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități;

– închiderea unității;

– blocarea contului bancar;

– suspendarea activității agentului economic;

– retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv;

– desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.

Se prevede că prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare. În continuare, ne vom referi la cele mai importante sancțiuni contravenționale.

CAPITOLUL IV CONTROLUL DE LEGALITATE AL ACTELOR PRIN CARE AU FOST CONSTATATE CONTRAVENȚIILE

Secțiunea I Plângerea

Plângerea constituie calea specifică de atac în materie contravențională, precizată ca atare de actele normative care prevăd și sancționează contravențiile, începând cu legea generală (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001). Ea este considerată o cale de atac ordinară „aptă de a fi utilizată împotriva tuturor sancțiunilor contravenționale, indiferent de motivele invocate”.

într-adevăr, atât Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 (în art. 31 alin. 1), cât și alte acte normative prevăd că împotriva sancțiunii se poate face plângere.

Pot formula plângere nu numai contravenientul, ci și persoana vătămată, dar numai în ceea ce privește despăgubirea, și cel căruia îi aparțin lucrurile confiscate, altul decât contravenientul, doar în ceea ce privește măsura confiscării (art. 31 alin. 2).

De asemenea, au legitimare procesuală activă și alte persoane, de exemplu, moștenitorii persoanei indicate drept contravenient, iar excepția nulității absolute poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes.

De altfel, o soluție contrară, potrivit, căreia numai persoana desemnată drept contravenient poate introduce plângere contravențională, nu rezultă din redactarea art. 31 citat („împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției se poate face plângere în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia”). Dacă legiuitorul ar fi dorit să confere legitimare procesuală numai persoanei pe numele căreia s-a întocmit procesul-verbal, formularea art. 31 ar fi fost de genul: „Contravenientul poate face plângere împotriva procesului-verbal (…)”.

S-a decis însă că nu pot formula plângere:

– părintele pentru copilul său major;

– soția contravenientului;

– angajatorul (unitatea) unde este încadrat contravenientul.

Art. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 dispune .că cel interesat depune plângerea, însoțită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenției se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească și să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.

Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.

Conform legii, plângerea suspendă executarea. În cazul plângerii persoanei vătămate sau a celei căreia îi aparțin lucrurile confiscate, suspendarea operează numai în privința despăgubirii sau a confiscării (art. 32). Suspendarea executării are loc de drept, deci în temeiul legii, fără să fie nevoie de o solicitare în acest sens. Simpla înregistrare a plângerii în termenul legal oprește trecerea la executarea silită a amenzii aplicate, sau dacă aceasta a fost declanșată, ea va fi sistată pe calea contestației la executare.

O problemă controversată asupra căreia s-au purtat discuții în literatura juridică, iar practica i-a dat soluții diferite, este dacă în ipoteza în care contravenientul plătește pe loc jumătate din minimul amenzii, aceasta mai poate formula ulterior plângere. Conform unei opinii, nu există o atare posibilitate, legiuitorul considerând că „plata pe loc a amenzii constituie, din partea contravenientului, o recunoaștere totală a vinovăției sale, un mod de reducere a amenzii plătite, precum și o garanție, în plus, că aplicarea sancțiunii și-a atins scopul ei educativ-preventiv”. După o altă opinie, chiar și într-o asemenea situație, contravenientul poate formula plângere. S-a arătat, pe bună dreptate, că legea „nu prevede în mod explicit, printr-o dispoziție expresă, că raportul de drept contravențional este soluționat definitiv și că împotriva soluției nu se mai poate face plângere” (atunci când contravenientul a plătit pe loc jumătate din minimul amenzii). Legiuitorul nu a urmărit decât simplificarea procedurii de constatare și sancționare a contravențiilor și nicidecum lipsirea contravenientului de dreptul de a uza de calea de atac. Astfel, „raportul de drept contravențional apare soluționat definitiv de agentul constatator, adică de unul din subiecții acelui raport juridic”, ceea ce încalcă principiul bunei administrări a justiției și pe cel al parcurgerii a cel puțin două grade de jurisdicție.

Termenul în care trebuie depusă plângerea este de 15 zile; el începe să curgă de la data comunicării actului de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii (art. 31 alin. 1).

Dispoziția Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 menționată se regăsește în unele acte normative care prevăd contravenții în diferite domenii de activitate, de exemplu, de Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice (art. 8), de Legea fondului cinegetic și protecției vânatului nr. 103/1996 (art. 42) etc. Alte acte normative fac trimitere la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 stabilind că faptelor contravenționale pe care le prevăd li se aplică dispozițiile acestei ordonanțe.

Rezultă că, și în aceste cazuri, termenul de depunere al plângerii este tot de 15 zile.

Termenul se calculează pe zilele libere (art. 101 din Codul de procedură civilă). Prin urmare nu se iau în calcul nici ziua din care el începe să curgă (dies a qua), nici ziua în care el se sfârșește (dies ad quem). De pildă, în cazul în care procesul-verbal s-a comunicat pe 1 mai, plângerea poate fi depusă până în ziua de 17 mai.

Conform art. 36 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, „plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat plângerea, precum și orice alte cereri incidente sunt scutite de taxa judiciară de timbru”.

Nici legea generală, nici un alt act normativ nu arată în ce constă cuprinsul plângerii. Într-o atare situație va trebui să facem referiri la dreptul comun și anume la acele dispoziții cu privire la cuprinsul cererii de chemare în judecată (art. 82, 83, 112 din Codul de procedură civilă), la cuprinsul cererii de apel sau recurs (art. 287, 302 alin. 1 din același cod).

Așa fiind, plângerea va trebui să cuprindă: a) numele, domiciliul sau reședința petiționarului; b) indicarea procesului-verbal care se atacă și cine l-a emis; c) locul unde s-a reținut că a fost săvârșită contravenția; d) motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază plângerea; e) dovezile invocate în susținerea plângerii; f) semnătura petentului.

Secțiunea a II-a Recursul

În materia contravențiilor se pot exercita și căile extraordinare de atac.'98 Art. 34 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 dispune (în fraza întâi) că hotărârea judecătorească prin care se soluționează plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului. Este același termen general de recurs prevăzut și de art. 301 din Codul de procedură civilă.

Nerespectarea acestui termen va atrage respingerea recursului tardiv formulat.

Tot secția de contencios administrativ a tribunalului este competentă și în cazul în care sancțiunea contravențională (amenda sau avertismentul) a fost aplicată direct de judecătorie, în temeiul dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 55/2002.

Poate declara recurs oricare dintre părți (contravenientul, partea vătămată, organul care a aplicat sancțiunea, persoana căreia îi aparțin bunurile confiscate, procurorul). Se înțelege că – în baza art. 31 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 – partea vătămată, precum și persoana, alta decât contravenientul, căreia îi aparțin bunurile confiscate, pot formula recurs numai în ceea ce privește măsura confiscării.

În cazul în care formulează recurs un terț, soluția este respingerea acestuia pentru lipsa calității procesuale.

Potrivit art. 302 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității.

Însă, spre deosebire de dreptul comun, motivarea recursului, prin cererea de recurs, potrivit art. 34 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu este obligatorie, ea putând fi susținută și oral în fața judecătorului.

Desigur că în lipsa unei atare motivări (scrise sau orale), recursul va fi respins ca nefondat.

În mod normal, cererea de recurs va cuprinde arătarea motivelor de casare (prevăzute de art. 304 din cod) și dovezile cu susținerea motivelor invocate. Evident că în conținutul său intră și celelalte mențiuni necesare unei cereri de chemare în judecată.

EI se judecă în complet format din 3 judecători (art. 54 din Legea nr. 304/2004, republicată). Judecarea se face conform art. 316 din Codul de procedură civilă, după regulile de la apel.

Soluțiile posibile în recurs sunt respingerea acestuia sau casarea hotărârii cu reținere sau cu trimitere (art. 312 din Codul de procedură civilă).

Există, de exemplu, posibilitatea, reducerii amenzii în recurs.

Contravenientul poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare, dacă a fost prezent la dezbateri, sau de la comunicare, dacă a fost lipsă.

Procurorul poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare.

CAPITOLUL V CONCLUZII

Ritmul, fără precedent, în care se dezvoltă societatea de azi își pune amprenta în toate sectoarele de activitate, inclusiv în materie de drept indiferent de ramură, deci și în dreptul administrativ.

Cum dreptul administrativ, ca de altfel toate ramurile de drept, are menirea de a realiza anumite funcții în societate, este necesar ca reglementările din materie să fie permanent îmbunătățite în concordanță cu noile nevoi existente. Deoarece un sistem de drept învechit nu mai este în măsură să-și realizeze funcțiile, ci din contră, apare ca o piedică în calea dinamicii relațiilor sociale. .

În acest sens, legiuitorul român a reacționat în mod pozitiv, chiar dacă uneori mai târziu decât trebuia. Astfel, în domeniul dreptului administrativ au apărut numeroase perfecționări în materie de legislație, chiar dacă încă nu există un Cod administrativ.

Mai mult, în cadrul procesului de integrare europeană, România a înregistrat progrese în alinierea legislației la cea comunitară, inclusiv în ceea ce privește dreptul administrativ.

În ce privește răspunderea administrativă, am dezbătut în cadrul lucrării de față toate modificările legislative, făcând o comparație cu vechea legislație dar și o analiză a neajunsurilor ce trebuie complinite. Astfel, deși îndelung criticată, de bază în materie administrativă tot Legea nr. 32/1968 a rămas, chiar dacă ea a fost modificată în mai multe rânduri. În ce privește contravențiile a fost adoptată O.G. nr. 2/2001, normă care, deși lasă unele aspecte descoperite, făcând necesare trimiterile la legislația anterioară, este o lege superioară, fiind în concordanță cu necesitățile existente.

În abordarea problemei ce a făcut obiectul prezentei lucrări s-a încercat o prezentare a instituțiilor din toate aspectele și nu doar din punctul de vedere al dreptului administrativ. Astfel, pentru o mai bună înțelegere, am făcut trimiteri și la alte ramuri de drept ce reglementau anumite chestiuni privitoare la răspunderea administrativă cum ar fi, dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul muncii, dreptul vamal, dreptul fiscal etc.

Fără a avea pretenția de a fi tratat într-un mod complet toate problemele privitoare la răspunderea în dreptul administrativ, considerăm că elaborarea lucrării de față a constituit un prilej de a studia și înțelege diferitele probleme ce se ridică în materie.

În încheiere subliniem faptul că, dată fiind complexitatea situațiilor ce se pot ivi în legătură cu o anumită problemă, pregătirea noastră juridică este abia la început de drum.

Bibliografie

Alexandru Țiclea, Reglementarea contravențiilor, Ed. Lumina Lex, București 2006;

Ana Luciu, Este aplicabil principiul retroactivității legii mai favorabile și în materie contravențională ?, în „Dreptul” nr. 2/2001;

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. 2, Ed. 4, Editura All Beck, București, 2005 ;

Corneliu Liviu Popescu, Recidiva contravențională, în „Dreptul” nr. 3/1997;

Corneliu-Liviu Popescu, „Neconvenționalitatea” și neconslituționalilatea procedurii contravenționale judiciare de drept comun, în raport cu dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție, în „Pandectele Române”, nr. 6/2002;

Corneliu-Liviu Popescu, Instanțe competente să soluționeze recursul declarat împotriva sentinței prin care s-a aplicat sancțiunea închisorii contravenționale potrivii Ordonanței Guvernului nr. 55/2002, în „Dreptul”, nr, 12/2002;

C. Sima, C. Brandibur, Unele observații în legătură cu prevederile art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor (I), în „Dreptul”, nr. 3/2002;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. AII, București, 1992;

Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Corbeanu I., Corbeanu M., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002 ;

Florin Coman-Kund, Instanța competentă în lumina prevederilor noii legi a contenciosului administrativ, în Curierul Judiciar, nr. 5/2005;

Gheorghe Brândușea, Despre termenele de prescripție prevăzute în art. 13 și 14 din Legea nr. 32/1968. În „Revista română de drept” nr. 2/1984;

Ilie Iovănaș, Considerații teoretice cu privire la răspunderea administrativă, Teza de doctorat, Cluj, 1968;

I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Științifică, 1970;

Iulian Poenaru, Privire retrospectivă asupra dezvoltării dreptului penal român, în Dreptul românesc contemporan. Evoluție și perspective, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977;

Iulian Poenaru, Răspunderea pentru contravenții, Editura Lumina Lex, 1988;

Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;

I. Tanoviceanu, Curs de drept și procedură penală, vol. I, București, 1912;

Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului,Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1999 ;

Laurențiu Groza, Gheorghe Părăușeanu, Reglementarea sancționării contravențiilor, Editura Științifică, București, 1973;

Livia Barac, Răspunderea si sancțiunea juridică. Editura Lumina Lex, București, 1997 ;

Liviu, Ungur, Considerații cu privire la sancțiunea pentru procesului-verbal de constatare a contravenției în termenul prevăzut de lege, în „Dreptul” nr. 10/2003;

Mihai Adrian Hotcă, Drept contravențional. Partea Generală, Editura Editas, București, 2003 ;

M. Costin, Răspunderea juridică in dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974;

M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972;

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002;

P. Fauconnet, La responsabilité, F. Alcan, Paris, 1928 ;

T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

V. Gilescu, A. Iorgovan, Drept administrativ și știința administrației, vol. II, T.U.B., 1983;

Vasile Moș, Considerații referitoare la cauzele de nulitate a procesului-verbal de contravenție, în „Dreptul” nr. 5/2000;

Vasile Pătulea, Aplicabilitatea principiului legii celei mai favorabile în domeniul contravențiilor, în „Dreptul” nr. 3/1999;