Raspunderea Contractuala. Aspecte de Practica Judiciara

INTRODUCERE

Potrivit principiului dreptului comun „contractul este legea părților”, convențiile legal făcute trebuie respectate întocmai de părțile contractante. În practică, se întâlnesc și situații în care una dintre părți – debitorul – nu își execută de bună-voie obligațiile contractuale civile sau comerciale, situații în care se naște răspunderea contractuală și efectele acesteia.

Răspunderea contractuală implică faptul că debitorul este obligat să execute toate obligațiile contractuale, iar în cazul neexecutării, a unei executări necorespunzătoare sau cu întârziere se cauzează creditorului un prejudiciu pe care debitorul este obligat să îl repare.

Răspunderea contractuală include dreptul la despăgubiri, neexistând propriu-zis o răspundere contractuală fără un drept la daune-interese din partea creditorului.

Am ales pentru prezenta lucrare tema răspunderii civile contractuale, pentru dezbatere, deoarece cred că este una dintre cele mai abordate ramuri ale dreptului, cu implicațiile cele mai frecvente în viața noastră de zi cu zi, fiind legată de contract, ca izvor de drepturi și obligații.

Astfel, în acest secol în care toate raporturile, fie între persoane fizice ca necomercianți, cât și între presoane fizice sau persoane juridice în calitate de comercianți, se desfășoară într-un ritm foarte alert, forma contractului și conținutul acestuia sunt mult simplificate iar uneori neglijate.

În aceste condiții, în situația neexecutării corespunzătoare a contractului de către una dintre părți, cealaltă parte, de bună-credință, nu este informată, de multe ori, despre mijloacele pe care le are la dispoziție pentru a-și repara prejudiciul suferit, în lumina reglementărilor conținute de noul Cod civil.

Astfel, prin cunoașterea condițiilor în care se poate angaja răspunderea civilă contractuală, oricare dintre părțile unui contract va putea include în cuprinsul acestuia clauze menite să îi asigure repararea cât mai satisfăcătoare a prejudiciului, cu respectarea totodată a limitelor legale.

Jurisprudența special aleasă în acest sens ilustrează modalitatea concretă de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale. Soluțiile de practic, deși uneori neunitare, sunt importante pentru exemplificarea și nuanțarea prevederilor legale echivoce.

Astfel, Capitolul I din prezenta lucrare își propune o prezentare a aspectelor generale privind răspunderea contractuală, respectiv: răspunderea contractuală ca formă a răspunderii civile, noțiunea de răspundere contractuală reglementată de noul Cod civil, comparație între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Capitolul II al lucrării de față își propune o analiză a condițiilor în care poate fi angajată răspunderea contractuală, respectiv: nerespectarea obligațiilor contractuale, fapta ilicită, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența culpei sau a vinovăției debitorului, răspunderea contractuală pentru fapta altuia (art. 1519 noul Cod civil), daune-interese, evaluarea judiciară, legală și penală a despăgubirilor.

În capitolul III al prezentei lucrări ne-am propus o analiză a clauzelor exoneratoare de răspundere, respectiv forța majoră și cazul fortuit, fapta victimei sau a terțului, exercițiul drepturilor, clauze privind răspunderea, anunțuri privitoare la răspundere.

Capitolul IV constă în prezentarea unor aspecte de practică judiciară referitoare la raportul dintre răspunderea contractuală și cea delictuală și caracterul special, derogatoriu, al răspunderii contractuale; condițiile în care poate fi angajată răspunderea contractuală; particularitățile răspunderii contractuale, respectiv evaluarea anticipată de către părțile contractului a daunelor-interese sub forma clauzei penale; forța majoră ca și cauză de exonerare de răspundere contractuală.

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind răspunderea contractuală

Răspunderea contractuală – formă a răspunderii civile

Răspunderea civilă este una din formele de manifestare a răspunderii juridice, fiind caracterizată în literatura de specialitate drept o instituție deosebit de largă și complexă a dreptului civil, formată din totalitatea normelor juridice care reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală ori pentru care este chemat de lege să răspundă.

Nici Codul civil din anul 1864, și nici noul Cod civil nu au formulat o definiție cuprinzătoare și de maximă generalitate a noțiunii de răspundere civilă. Ca urmare, ea a fost și este o preocupare a doctrinei dreptului civil, unde sunt întâlnite mai multe accepțiuni și formulări a acestei noțiuni.

Considerăm semnificativă definiția răspunderii civile potrivit căreia aceasta este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Ca urmare, specificul răspunderii civile constă în îndatorirea de reparare integrală a unui prejudiciu, a răspunde din punct de vedere civil însemnând, în fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil.

În legătură cu principiile care guvernează materia răspunderii civile, se observă faptul că, în doctrină, unii autori consideră că principiile de bază ale acesteia sunt: legalitatea, repararea integrală a prejudiciului și principiul răspunderii pentru culpă.

Dimpotrivă, alți autori susțin faptul că aceste idei călăuzitoare sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului, principiul reparării în natură a prejudiciului și principiul reparării prompte a prejudiciului.

O a treia grupă de opinii, la care achiesăm, susține faptul că la baza răspunderii civile stau doar două principii, respectiv principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului exprimă ideea înlăturării tuturor consecințelor dăunătoare al unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situația anterioară, numit și institutio in integrum.

Principiul reparării integrale a prejudiciului este consacrat legislativ în noul Cod civil, în art. 1357 denumit „Condițiile răspunderii” în conformitate cu care:

„(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.”.

În Codul civil din 1864 acest principiu se desprindea din prevederile art. 998 în conformitate cu care „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara” și din prevederile art. 999 conform cărora „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Ca urmare, repararea integrală a prejudiciului este principiul fundamental al răspunderii civile. În consacrarea și formularea acestui principiu a avut un rol hotărâtor practica judiciară, având în vedere faptul că nici noul Cod civil, nici Codul civil anterior, nu prevede explicit această denumire, ci doar implicit. Astfel, contribuția practicii judiciare a fost și este decisivă și în determinarea conținutului său, în sesizarea, conturarea și fundamentarea unor criterii și modalități de realizare concretă a acestuia.

Recunoașterea valorii de principiu pe care o are repararea integrală a prejudiciuluidecurge din însăși esența și finalitatea răspunderii civile. Stabilirea întinderii reparației are loc având în vedere atât paguba efectiv suferită, damnum emergens, cât și beneficiul nerealizat, respectiv lucrum cessans.

Așa cum s-a precizat și în literatura recentă de specialitate, actualizarea creanțelor ce constituie obligația la care este ținut debitorul reprezintă configurarea exactă a întinderii datoriei, nu doar în cazul executării efective a obligațiilor contractuale, ci chiar și în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a îndatoririlor asumate prin contract.

Modalitățile de indexare sunt diferite, de multe ori utilizându-se, prin voința părților, clauzele de consolidare valutară, adică raportarea valorii obligațiilor contractuale la o valută liber convertibilă, chiar dacă plata propriu-zisă trebuie să se facă în lei.

Așa cum s-a reținut într-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a apreciat că atât creanța actualizată, cât și dobânzile sunt, deopotrivă, datorate. Acordarea dobânzilor și/sau penalităților nu scutește instanța să actualizeze creanța de bază, aceasta fiind prima operație pe care ar trebui să o facă organul de jurisdicție.

Principiul reparării în natură a prejudiciului exprimă activitatea sau operația materială, concretizată în: restituirea bunurilor însușite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de același fel, remedierea stricăciunilor sau defecțiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia.

Ea poate consta, de asemenea, și într-o operație juridică, de exemplu ignorarea de către instanța de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta și constatarea, prin hotărâre, că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării.

Scopul reparării în natură, indiferent de forma sa, constă în înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană și repunerea acesteia în situația anterioară.

În legislația noastră nu există niciun text care să consacre expres obligația reparării în natură a prejudiciului, dar ea este recunoscută ca un principiu al întregii răspunderi civile, astfel cum rezultă și din literatura de specialitate, datorită meritului practicii judiciare, care a scos în evidență avantajele pe care le are repararea în natură, în raport cu repararea prin echivalent bănesc.

Astfel cum au apreciat și doctrinarii, pentru ca repararea să fie integrală, adică pentru a duce la înlăturarea tuturor consecințelor unui fapt dăunător și pentru a se restabili situația anterioară a celui păgubit sau lezat, este necesar ca repararea să se facă în natură prin utilizarea celor mai potrivite mijloace în vederea realizării acestui scop. Într-adevăr o asemenea finalitate nu poate fi obținută întotdeauna prin repararea bănească a prejudiciului, adică prin echivalent, ci numai prin repararea în natură, adică prin mijloace naturale, adecvate, cum sunt de exemplu restituirea, înlocuirea sau reparațiile tehnice în vederea înlăturării prejudiciului cauzat.

Există însă și unele situații în care executarea în natură a obligațiilor nu mai poate fi obținută, astfel încât debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor acest lucru prezentând un deosebit interes pentru creditor. Aceste situații apar atunci când este vorba despre obligații de a face, când obligația asumată este intuitu personae sau obligația trebuia executată într-un termen considerat esențial de către creditor, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să o execute sau când este vorba despre obligații de a nu face, dacă debitorul nu-și respectă această obligație.

În cazul în care executarea în natură a obligației nu mai este posibilă, creanța inițială este înlocuită cu altă creanță, anume aceea de despăgubire, care are drept obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de creditor. Aceasta nu înseamnă însă transformarea obligației inițiale într-o nouă obligație. Așa cum s-a precizat și în literatura de specialitate, despăgubirile sunt datorate în virtutea obligației inițiale, ele fiind obiectul subsidiar cu titlu de sancțiune, al neexecutării obligației respective.

În concluzie, principiul reparării în natură se aplică cu prioritate, ori de câte ori executarea în natură a obligației mai este posibilă. Când însă obligația nu poate fi îndeplinită în această modalitate, se recurge la aplicarea principiului reparării prin echivalent a obligațiilor asumate de păunei oferte de a contracta și constatarea, prin hotărâre, că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării.

Scopul reparării în natură, indiferent de forma sa, constă în înlăturarea prejudiciului suferit de o persoană și repunerea acesteia în situația anterioară.

În legislația noastră nu există niciun text care să consacre expres obligația reparării în natură a prejudiciului, dar ea este recunoscută ca un principiu al întregii răspunderi civile, astfel cum rezultă și din literatura de specialitate, datorită meritului practicii judiciare, care a scos în evidență avantajele pe care le are repararea în natură, în raport cu repararea prin echivalent bănesc.

Astfel cum au apreciat și doctrinarii, pentru ca repararea să fie integrală, adică pentru a duce la înlăturarea tuturor consecințelor unui fapt dăunător și pentru a se restabili situația anterioară a celui păgubit sau lezat, este necesar ca repararea să se facă în natură prin utilizarea celor mai potrivite mijloace în vederea realizării acestui scop. Într-adevăr o asemenea finalitate nu poate fi obținută întotdeauna prin repararea bănească a prejudiciului, adică prin echivalent, ci numai prin repararea în natură, adică prin mijloace naturale, adecvate, cum sunt de exemplu restituirea, înlocuirea sau reparațiile tehnice în vederea înlăturării prejudiciului cauzat.

Există însă și unele situații în care executarea în natură a obligațiilor nu mai poate fi obținută, astfel încât debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor acest lucru prezentând un deosebit interes pentru creditor. Aceste situații apar atunci când este vorba despre obligații de a face, când obligația asumată este intuitu personae sau obligația trebuia executată într-un termen considerat esențial de către creditor, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să o execute sau când este vorba despre obligații de a nu face, dacă debitorul nu-și respectă această obligație.

În cazul în care executarea în natură a obligației nu mai este posibilă, creanța inițială este înlocuită cu altă creanță, anume aceea de despăgubire, care are drept obiect suma de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de creditor. Aceasta nu înseamnă însă transformarea obligației inițiale într-o nouă obligație. Așa cum s-a precizat și în literatura de specialitate, despăgubirile sunt datorate în virtutea obligației inițiale, ele fiind obiectul subsidiar cu titlu de sancțiune, al neexecutării obligației respective.

În concluzie, principiul reparării în natură se aplică cu prioritate, ori de câte ori executarea în natură a obligației mai este posibilă. Când însă obligația nu poate fi îndeplinită în această modalitate, se recurge la aplicarea principiului reparării prin echivalent a obligațiilor asumate de părți.

În reglementarea din noul Cod civil, răspunderea civilă, astfel cum este denumit și capitolul IV din Titlul II „Izvoarele obligațiilor” al Cărții a V-a intitulată „Despre obligații” cunoaște două forme: răspunderea delictuală și răspunderea contractuală.

Răspunderea civilă delictuală este enunțată în textul art. 1349 și răspunderea civilă contractuală în art. 1350.

Astfel, potrivit art. 1349 din noul Cod civil:

„(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.”

Conform prevederilor art. 1350 din noul Cod civil intitulat „Răspunderea contractuală”:

„(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”

Astfel, răspunderea civilă contractuală este o aplicație particulară a principiului răspunderii civile, în cazurile în care paguba este consecința încălcării obligațiilor contractuale. Cu alte cuvinte, răspunderea civilă contractuală are caracter derogatoriu, ea fiind adaptată unor raporturi juridice anterioare între păgubit și autorul faptei, născute prin acordul lor de voință. Fără acest raport juridic, prejudiciul respectiv nu s-ar fi putut produce.

Contractele au forță obligatorie, repsectiv „putere de lege”, între părțile contractante. În aplicarea acestui principiu, art. 1350 din noul Cod civil stabilește că atunci când fără justificare, persoana care a contractat anumite obligații, nu își îndeplinește această datorie, ea răspunde de prejudiciul cauzat celelilalte părți, și este ținută la repararea acestuia.

Astfel, când una din părțile contractante nu își execută obligațiile asumate prin contract și astfel se cauzează un prejudiciu, se angajează răspunderea civilă contractuală a debitorului.

Noțiunea de răspundere contractuală reglementată în noul Cod civil

În lumina prevederilor art. 1350 din noul Cod civil, răspunderea contractuală este acea formă de răspundere civilă care poate fi definită ca fiind obligația debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a îndatoririlor valabil născute dintr-un contract.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 1350 din noul Cod civil, principiile răspunderii civile contractuale sunt următoarele:

obligațiile asumate prin contract trebuie să fie executate;

dacă, fără justificare, partea contractantă nu își execută obligațiile, trebuie să repare paguba cauzată celeilalte părți;

în prezența raporturilor contractuale între părți nu pot fi aplicate regulile răspunderii civile delictuale, ci numai regulile răspunderii contractuale.

Răspunderea contractuală și răspunderea delictuală. Comparație

Atât răspunderea civilă delictulă, cât și răspunderea civilă contractuală sunt forme ale răspunderii civile și sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei sau unor persoane, având o anumită calitate. Între aceste forme de răspundere civilă nu există deosebiri esențiale. Acest lucru, mai ales comunitatea de scop și comunitatea de condiții, a determinat pe unii doctrinari să concluzioneze că avem de-a face cu două forme de răspundere civilă. Alți autori, punând accentul pe deosebirile dintre ele, evidențiază existența unei dualități de răspunderi, a unei dualități de culpă.

Astfel cum rezultă și din literatura de specialitate, reglementările referitoare la răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, iar cele care privesc răspunderea contractuală sunt reglementări cu caracter special, derogatoriu. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori nu avem de-a face cu o răspunderea civilă contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.

O privire comparativă asupra răspunderii civile contractuale și a răspunderii civile delictuale poate fi realizată prin evidențierea asemănărilor și deosebirilor dintre acestea.

Esența comună a celor două forme ale răspunderii civile, finalitatea lor, astfel cum rezultă din reglementările noului Cod civil, în mod deosebit din prevederile articolelor 1349 și 1359, constau în repararea prejudiciului cauzat unei alte persoane printr-o faptă ilicită, contractuală sau extracontractuală.

La fel, angajarea oricăreia dintre cele două răspunderi implică întrunirea cumulativă a celor patru condiții: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, și culpa autorului faptei cauzatoare de prejudiciu.

Conform prevederilor art. 1350 alin. (3) din noul Cod civil, raportul dintre cele două forme de răspundere civilă este clarificat în sensul că nu pot fi înlăturate regulile răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli, dacă obligațiile izvorăsc din contract.

Principiile răspunderii delictuale sunt enumerate succint în art. 1349 din noul Cod civil, respectiv:

persoana care încalcă regulile de conduită stabilite prin lege sau prin obiceiul locului, prin acțiuni sau inacțiuni care aduc atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, va fi supusă regulilor răspunderii delictuale;

persoana cu discernământ, care încalcă îndatorirea prevăzută de alin (1) al art. 1349 trebuie să repare integral prejudiciile cauzate;

și prejudiciul cauzat de fapta altei persoane, de lucrurile sau animalele aflate sub pază sau de ruina edificiului naște obligația de reparare a prejudiciului în cazurile anume prevăzute de lege;

legea specială stabilește răspunderea pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte.

Distincția dintre răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală/extracontractuală poate fi analizată sub aspectul regimurilor juridice diferite și al domeniilor diferite.

Astfel, diferențele între regimurile juridice ale răspunderii civile contractuale și ale răspunderii extracontractuale se referă la trei aspecte, și anume:

fapta generatoare de răspundere;

consecințele răspunderii;

aplicarea răspunderii.

Fapta generatoare de răspundere poate fi: fapta persoanei pentru care va fi atrasă răspunderea, respectiv fapta personală și dovada acesteia; fapta lucrului și fapta altei persoane decât cea răspunzătoare.

Consecințele săvârșirii faptei permit distincția între situația neexecutării contractului: obligația de reparare în natură a prejudiciului și întinderea reparației pecuniare.

Aplicarea regulilor răspunderii privește punerea în întârziere, regimul juridic al acțiunii în răspundere și norma legală aplicabilă.

În ceea ce privește delimitarea domeniilor celor două forme ale răspunderii civile, diferențele pot fi analizate împreună cu inadmisibilitatea cumulului răspunderilor.

Regimurile juridice diferite în privința faptei personale pentru care se atrage răspunderea se referă la comparația între culpa delictuală și neexecutarea contractuală.

Termenul „culpă” este utilizat, de asemenea, și în domeniile răspunderii contractuale, de exemplu culpa medicului, culpa avocatului, culpa arhitectului și chiar a vânzătorului.

Specificul neexecutării contractului comparativ cu culpa delictuală constă în aceea că o culpă delictuală se caracterizează prin încălcarea unei norme de conduită, iar neexecutarea obligației contractuale nu necesită o astfel de constatare.

Obligația contractuală nu exprimă o regulă de conduită, o normă de comportament, ci are menirea să contureze cât mai precis interesele părților contractante prin generarea unei rețele de obligații și drepturi destinate să servească acestor interese. Astfel, intensitatea obligației contractuale poate împiedica orice apreciere referitoare la conduita debitorului. În această situație se află obligațiile contractuale de rezultat, pentru a căror răspundere nu se poate invoca drept scuză nici forța majoră, fiind considerate obligații de garanție.

Există și unele asemănări între neexecutarea obligației contractuale și culpa delictuală. Ele derivă din modul în care sunt formulate clauzele contractului care creează aparența unor veritabile reguli de conduită, respectiv obligații de mijloace.

Așa-zisele obligații accesorii din contractele de adeziune sunt în realitatate norme de comportament, chiar și între persoanele care nu sunt legate prin contract, de exemplu obligațiile de securitate prevăzute în contractul de transport.

Aceste efecte transpun în raportul dintre părțile contractante reguli ale prudenței pentru conduita persoanelor fără relații contractuale.

Tot forme de comportament exprimă și obligațiile de informare, de avertizare și de consiliere, pe care le au unii profesioniști, cum sunt de exemplu medicii, notarii, bancherii.

Ca urmare, obligațiile de mijloace reflectă o apropiere a neexecutării contractuale de culpa delictuală.

Variabilitatea obligațiilor contractuale a condus la distincția între obligațiile de mijloace și cele de rezultat, tendința fiind de a privilegia obligațiile de mijloace și acestea din umră având ca rezultat o tot mai mare apropiere între neexecutarea contractuală și culpa delictuală, fără a conduce, însă, la confuzia lor.

Referitor la sarcina dovezii, diferența este foarte clară. Astfel, în timp ce culpa delictuală trebuie să fie dovedită de cel care o invocă, culpa contractuală este prezumată pe baza constatării că nu s-a executat obligația, ori că aceasta s-a executat defectuos.

Răspunderea pentru fapta lucrului, reglementată ca o formă a răspunderii delictuale, conform prevederilor art. 1376 din noul Cod civil, are o aplicație în domeniul contractual atunci când lucrul a fost utilizat de debitor pentru a-și executa o obligație contractuală principală sau când lucrul a fost livrat în executarea obligației contractuale și el are vicii care nasc o primejdie sau provoacă o pagubă.

În domeniul delictual, păzitorul lucrului este obligat să repare paguba cauzată de lucru, fără a fi dator ca creditorul să demonstreze un viciu al lucrului, în timp ce în materie contractuală o asemenea dovadă este cerută.

Răspunderea pentru fapta altei persoane, reglementată în secțiunea a 4-a cuprinzând art. 1372-1374, crează un domeniu comun celor două forme de răspundere, în cazul comitentului pentru fapta prepusului, potrivit dispozițiilor art. 1373 din noul Cod civil în conformitate cu care:

„(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.”

Celelalte cazuri ale răspunderii pentru fapta altei persoane aparțin exclusiv doar uneia dintre formele răspunderii civile. Astfel, domeniul răspunderii contractuale pentru fapta altuia cuprinde răspunderea debitorului pentru neexecutarea obligațieicontractuale dacă fapta este imputabilă unui auxiliar fără calitatea de prepus sau a unui înlocuitor.

Dacă, în ceea ce privește răspunderea delictualăse face referire la supraveghere și pază, adică la autoritate asupra altuia, în răspunderea contractuală temeiul este forța obligatorie a cintractului.

Dacă în domeniul contractual acțiunile de regres sunt frecvent reglementate, în materia răspunderii delictuale aceste acțiuni de regres sunt mai rar întâlnite.

În domeniul răspunderii contractuale, consecințele neexecutării obligațiilor pot fi remarcate prin executare în natură sau prin rezoluțiune, execpție de neexecutare sau adaptarea contractului.

În ceea ce privește întinderea reparației, principiul răspunderii civile contractuale coincide cu cel al răspunderii civile delictuale, în sensul că ambele prevăr repararea integrală.

Spre deosebire de răapunderea delictuală, paguba impervizibilă este exclusă de la reparație în materie contractuală.

Totodată, clauzele contractuale restrictive de răspundere sunt admise în domeniul răspunderii contractuale, dar nu sunt permise în materie extracontractuală

Sunt comune ambelor forme ale răspunderii principiile evaluării penalităților de întârziere sau cele ale dobânzii pentru neplata la termen a unei sume.

În ceea ce privește obligația de punere în întârziere, apar diferențe, în sensul că aceasta este prevăzută numai la răspunderea contractuală.

Diferențele dintre cele două forme de răspundere civilă, respectiv răspunderea contractuală și răspunderea delictuală, se manifestă și în materie procesual civilă.

Referitor la delimitarea domeniilor celor două forme de răspundere civilă, astfel cum rezultă și din literatura de specialitate, principiile aplicabile sunt următoarele:

orice răspundere care nu îndeplinește condițiile regimului contractual aparține regimului delictual;

interferența între cele două forme de răspundere civilă este interzisă, nefiind permisă cumularea celor două forme de răspundere.

În acest sens, cumului poate fi înțeles prin:

dobândirea efectelor răspunderii de două ori și, deci, ca o spurasolvire sau poate fi înțeles ca

opțiune neîngrădită între cele două forme și temeiuri ale răspunderii civile.

Astfel cum rezultă din jurisprudența noastră, cât și din jurisprudența franceză, în acord cu doctrina, s-a susținut ideea că admiterea cumulului ar împiedica aplicarea regulilor răspunderii contractuale și deci, ar nesocoti voința părților.

Ca urmare a celor expuse mai sus, răspunderea contractuală și răspunderea delictuală sunt două instituții distincte, fiecare având domeniul propriu. Prima reglementează repararea pagubelor născute din neexecutarea obligațiilor contractuale, cea de-a doua, restul daunelor.

Cu toate acestea, secția penală a Curții de Casație franceze a admis cumulul în cazul în care fapta generatoare de răspundere este infracțiune, și, în consecință, soluționarea acțiunii civile bazate pe neexecutarea unei obligații contractuale se judecă în procesul penal după principiile răspunderii delictuale. Dimpotrivă, secția civilă a aceleiași instanțe franceze susține că în procesul penal se menține regimul răspunderii contractuale.

În același timp, doctrina franceză actuală critică imprecizia criteriilor care servesc la delimitarea domeniilor celor două forme ale răspunderii civile. Aceasta se datorează, printre altele, și îndoielilor care mai subzistă referitoare la existența însăși a unui contract.

Nu întotdeauna jurisprudența definește cu suficientă rigoare conținutul contractului și așa se explică faptul că descoperă în anumite contracte o obligație de securitate pe care părțile nu au avut-o în vedere.

Un alt factor de incertirudine este distincția între contractant și terța persoană. Astfel, temeiul contractual al răspunderii se aplică numai față de victima parte contractantă, iar față de terța persoană se aplică temeiul delictual. Această diversificare este criticată și ea la rândul ei, în cazul în care terțul reclamant este parte într-un contract legat de cel a cărui nerspectare se invocă.

În prezent, s-au dezvoltat extensii ale răspunderii contractuale ca urmare a admiterii stipulației pentru altul tacită în materie de transport și a dezvoltării acțiunilor directe în răspundere necesară contractuală.

Delimitarea răspunderii declictuale/extracontactuale se face pe baza principiului conform căruia regimul delictual al rsăounderii este de drept comun, și totodată, rezidual, astfel încât îi aparțin toate situațiile care nu pot fi bazate pe rsăpundere contractuală.

Regimul delictual va cuprinde, așadar, obligațiile legale și cvasicontractuale, precum și raporturile paracontractuale creare prin acte voluntare fără natură de contract, cum sunt, de exemplu: logodna, recunoașterea copilului natural, scrisorile de intenții, loteriile publicitare, ruptura fără preaviz a unei relații comerciale stabile, contractul aparent nul, contractul rezoluționat pentru neexecutare, pagubele prilejuite de executarea contractului dar independente de acesta, răspunderile care au rezultat pentru terțe persoane din neexecutarea contractului.

În ceea ce privește viitorul raportului între răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, astfel cum rezultă din opiniile exprimate în literatura de specialitate, el poate fi întrezărit pe baza constatării veritabilelor insatisfacții provocate de principiile delimitării domeniilor.

Astfel, poate fi contestată natura obligatoriu contractuală a unor datorii asimilate obligațiilor contractuale.

De asemenea, se afirmă că nu este convingătoare aplicarea regimului delictual pentru acțiunile între părțile contractante și terțe persoane care decurg din încălcarea unei obligații contractuale.

Pe de altă parte, s-a afirmat faptul că este de dorit ca instanța să dispună de puteri mai mari pentru a face mai suple criteriile delimitării domeniilor celor două forme ale răspunderii.

De asemenea, terța persoană – care nu este parte în contract – poate invoca, pe temeiul răspunderii delictuale, o nerespectare a obligațiilor contractuale care i-a cauzat prejudiciul.

CAPITOLUL III

Condițiile în care poate fi angajată răspunderea contractuală

2.1 Nerespectarea obligațiilor contractuale. Fapta ilicită

Condițiile răspunderii civile contractuale rezultă din conținutul reglementărilor curpinse în art. 1350 din noul Cod civil. În urma analizei acestui text, dar și din opiniile exprimate în literatura de specialitate, pentru a fi în prezența răspunderii civile contractuale, se cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, și culpa/greșeala debitorului.

Existența unui contract civil valabil încheiat, care să dea naștere unor obligații valabile, constituie premisa generală a angajării răspunderii civile contractuale. În astfel de condiții, fapta ilicită săvârșită de debitorul contractual nu poate consta decât în încălcarea dreptului de creanță al celelilalte părți prin neexecutarea obligațiilor contractuale.

Această neexecutare a obligațiilor contractuale este susceptibilă de două sensuri. Astfel, lato sensu, ea înseamnă neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori executarea cu întârziere a obligațiilor. Stricto sensu, această sintagmă constă numai în neexecutarea totală sau parțială a acelor obligații.

Neexecutarea obligației poate fi, deci, totală sau parțială. Când neexecutarea este totală, răspunderea contractuală se va angaja cu certitudine, iar prejudiciul cauzat trebuie reparat în întregime. Dacă obiectul obligației este indivizibil, prin natura ori prin convenția părților, neexecutarea obligației are totdeauna valoare totală, care îndatorează debitorul să repare integral prejudiciul.

În situația în care obiectul obligației este divizibil, va trebui apreciată măsura în care obligația este executată, respectiv neexecutată, iar despăgubirile pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului său vor fi diminuate în mod corespunzător.

Executarea necorespunzătoare înseamnă îndeplinirea prestației cu ignorarea cauzelor stipulate de părți în contract sau neconforme cu standardele uzuale. În cazul obligațiilor pecuniare, executarea necorespunzătoare nu se poate pune. În cazul în care, prin executarea necorespunzătoare a prestației, bunul devine inutilizabil, de pildă debitorul confecționează la comandă un costum de haine prea mic pe care creditorul nu îl poate îmbrăca, practic poate fi apreciată ca o neexecutare totală, astfel cum s-a afirmat în literatura de specialitate.

În cazul în care obligația constă în prestația de a da sau a nu face, proba neexecutării obligațiilor este relativ ușor de administrat. Per a contrario, dacă prestația constă în obligația de a face, proba este dificilă, când trebuie avută în vedere distincția dintre obligații de rezultat și obligații de mijloace.

În cazul obligațiilor de rezultat, neexecutarea se dovedește indirect, prin probarea că rezultatul la care debitorul s-a îndatorat nu a fost obținut.

Când suntem în prezența unor obligații de mijloace, creditorul trebuie să dovedească cum că debitorul nu a acționat în niciun fel sau că activitatea desfășurată de el și mijloacele utilizate au fost insuficiente sau necorespunzătoare, ceea ce a avut ca rezultat neobținerea celor urmărite.

Problema executării necorespunzătoare nu se poate pune în cazul obligațiilor pecuniare. Doar obligațiile pozitive se execută în natură sunt susceptibile de executare necorespunzătoare sau defectuoasă.

Executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale înseamnă că debitorul și-a executat în natură prestațiile sale ori este pregătit să le execute după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel creditorului un prejudiciu. Prin urmare, debitorul va fi obligat să repare prejudiciul prin despăgubiri, care se numesc daune-interese moratorii.

Când obligația prin natura sa, nu poate fi executată decât până la un anumit termen, serviciul trebuia prestat de debitor într-o anume sau cu ocazia unui eveniment, iar debitorul nu l-a respectat, întârzierea va fi calificată drept o neexecutare propriu-zisă.

Referitor la libertatea contractuală, în literatura de specialitate s-a afirmat faptul că aceasta este puternic limitată și chiar suprimată de inegalitatea părților. Astfel, clauzele contractuale sunt influențate de dispozițiile legale. În acest sens, normele supletive pot fi înlăturate de contractanți, dar cele imperative se impun fără ca părțile contractante să le poată îndepărta chiar dacă și-ar manifesta în mod vădit această intenție.

De aceea se impune în această materie distincția dintre:

textele legale sau regulamentare care se limitează la descrierea unor obligații care în mod normal se atașează unui anume tip de contract uzual și

textele care impun anumite obligații părților în numele ordinei publice contractuale.

Textele care impun obligații normal atașate unor tipuri de contracte uzuale cunosc un proces de extindere continuă a domeniului de aplicație, a ordinei publice, în marea majoritate a tipurilor de contracte uzuale, utilizând diferite tehnici și având drept scop protecția anumitor categorii de contractanți, ca de exemplu: locatari, asigurați, călători, salariați, consumatori.

Cea mai frecventă tehnică utilizată este protecția contra clauzelor abuzive.

Ordinea publică de protecție se distinge de ordinea publică de direcțiune prin aceea că prima este o cale cu sens unic/unilaterală, protejând numai pe unul dintre contractanți, în timp ce ordinea publică de direcțiune se impune tuturor părților.

Rolul jurisprudenței în determinarea îndatoririlor atașate contractului este de a impune un comportament menit să garanteze securitatea și eficiența raporturilor juridice.

El s-a remarcat în mod deosebit în contractul de transport de persoane, în jocurile sportive și în întrecerile de bâlciuri, dar și în exploatarea unor instituții de îngrijire a sănătății.

Jurisprudența a consacrat existența obligației de securitate autonome în sarcina vânzătorului pentru pagubele cauzate de defecțiunile produsului, distinctă de garanția vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului.

În domeniul activității medicale, jurisprudența franceză a admis că ea poate genera riscuri distincte de calea terapeutică, justificând existența obligației de securitate accesorie celei de îngrijiri medicale.

Aceste riscuri privesc:

– obiectele, aparatele sau produsele utilizate de medici pentru acordarea îngrijirilor medicale;

– produsele furnizate în cadrul actului medical.

Criteriul care permite identificarea contractelor comportând obligația de securitate este riscul particular, specific, la care este expusă partea contractantă în executarea contractului, acel risc la care nu sunt expuse, în mod normal, terțele persoane.

Tot jurisprudența a analizat existența obligațiilor precontractuale, de informare, de consiliere și de avertizare ca și a acelorași obligații prezente ulterior pe timpul executării contractelor.

Diversitatea acestor obligații permite identificarea unor categorii precum:

– obligații de simplă informare – aceasta este accesorie serviciului prestat;

– obligații de atenționare contra unui risc;

– obligații de consiliere – aparține notarului, medicului, arhitectului, bancherului.

Astfel cum s-a afirmat și în doctrină, obligația vânzătorului de informare și de avertizare, cunoaște o remarcabilă dezvoltare, în mod deosebit în raportul dintre profesionișiti și consumatori.

Obligația de informare este, de regulă, prezentă în acele contracte în care există un dezechilibru al competențelor și al cunoștințelor.

Părțile nu pot influența obligațiile create de jurisprudență, prin convenții care tind să excludă obligația de securitate, deoarece asemenea clauze nu produc efecte. Nici clauzele care tind să scutească de obligația de informare nu au efectul scontat.

Obligațiile născute din contracte, sau grefate pe acestea, pot fi de mijloace sau de rezultat.

Debitorul obligației de mijloace nu poate fi răspunzător decât pe baza unei culpe personale a cărei dovadă este efectuată de partea lezată.

Spre deosebire de obligațiile de mijloace, în cazul unei obligații de rezultat cel vătămat nu poate fi obligat să facă nicio altă dovadă în afară de aceea că nu s-a realizat rezultatul convenit, prejudiciul constând chiar în această nerealizare. De aceea, debitorul unei obligații de mijloace va răspunde într-un mod comparabil cu răspunderea civilă delictuală, iar debitorul obligației de rezultat se regăsește într-o situație similară răspunderii pentru lucrul aflat în pază.

Astfel, cele două regimuri ale răspunderii, cel bazat pe obligația de mijloace, și cel bazat pe obligația de rezultat nu pot fi calificate nici ca omogene, nici ca antagonice, nici ca etanșe.

Obigațiile de mijloace pot fi mai exigente sau mai indulgente. Dacă exigența este maximă, va fi răspunzător autorul minimei abateri pentru imprudență sau neglijență.

Un exemplu de exigență ridicată privind obligația de mijloace îl oferă prevederile art. 2150 din noul Cod civil, conform cărora, comodatarul răspunde pentru pieirea bunului împrumutat când aceasta este cauzată de forța majoră de care comodatarul l-ar fi putut feri întrebuințând un lucru propriu sau când neputând salva decât unul dintre cele două bunuri a acordat preferință propriului bun.

Un alt exemplu, de această dată pentru ușurarea răspunderii debitorului, în sensul exonerării de răspundere pentru culpa ușoară îl oferă dispozițiile art. 2018 alin. (1) din noul Cod civil: „Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ținut să execute mandatul cu diligența unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligența pe care o manifestă în propriile afaceri.”

Așadar, mandatarul neremunerat este scutit de răspundere pentru culpa ușoară.

Conținutul obligației de mijloace este variabil, însă are și o constantă, precum și o limită: minima diligență.

Nici obligațiile de rezultat nu sunt omogene, pentru că unele dintre ele sunt legal atenuate, iar altele sunt legal agravate. Este atenuată obligația de rezultat dacă se permite debitorului dovada că nu a comis nicio greșală, și este agravată atunci când debitorul preia asupra sa inclusiv cazul fortuit.

Astfel, cel care gestionează un restaurant are o obligație de securitate în privința hranei și o obligație de mijloace pentru amenajarea localului. În domeniul transportului de persoane, obligația de securitate privește întregul parcurs, iar cea de mijloace se raportează la momentele anterioare ocupării locului în mijlocul de transport, precum și la momentele de după părăsirea acestui loc.

Nu întotdeauna legea menționează ori sugerează în mod neîndoielnic, natura obligației, respectiv de mijloace sau de rezultat. Totodată, nu este exclus ca, prin clauzele contractului, părțile să modifice în mod intenționat natura unor obligații. În orice situații de dubiu se recurge la metoda interpretării și calificării, pe baza unor criterii propuse de doctrină.

Astfel, în jurisprudență s-au utilizat, pentru calificare, mai multe criterii, cum sunt: voința exprimată și voința tacită, obiectul obligației, echitatea.

Obligațiile de informare, de atenționare și de consiliere sunt și ele tot obligații de mijloace.

Obligațiile de securitate sunt uneori de mijloace, alteori de rezultat, de exemplu obligația celui care exploatează o instalație teleschi este o obligație de rezultat.

2.2 Existența prejudiciului

O cerință esențială a răspunderii civile contractuale, ce rezultă din prevederile art. 1350 din noul Cod civil, mai exact alineatul (2) al acestui articol, conform căruia „atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea [persoana] este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii” este existența prejudiciului.

Prejudiciul constă în consecințele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială ale neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor asumate contractual, adică în efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanță aparținând creditorului său contractual.

Prejudiciul patrimonial cauzat prin fapta debitorului poate fi reparat doar dacă este cert, actual și previzibil.

Prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert, atât din punctul de vedere al existenței, cât și al întinderii. Prejudiciul cert este totdeauna actual, dar tot cert este și prejudiciul viitor care este sigur că se va produce, și poate fi evaluat în prezent pe bază de elemente suficiente.

Dacă este sigur că prejudiciul se va produce, dar nu se cunoaște întreaga lui întindere, instanța de judecată îl va obliga pe debitor nu numai la repararea prejudiciului evaluat cu certirudine. Repararea prejudiciilor care vor deveni certe după pronunțarea hotărârii va putea fi acordată în urma promovării de către creditor a unei alte acțiuni în justiție.

Prejudiciile actuale sunt certe, pe când cele viitoare și eventuale nu sunt certe, dar pot deveni certe, însă, numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.

Pentru ca un prejudiciu să fie cert, este necesar ca acesta să fie sigur atât în ceea ce privește existența sa, cât și în ceea ce privește posibilitatea de a fi evaluat. Cerința certitudinii este îndeplinită însă chiar dacă prejudiciul nu este matematic determinat, fiind suficient ca acesta să fie determinabil.

În ceea ce privește cerința ca prejudiciul să fie actual, într-o interpretare inițială, restrictivă, s-a considerat, în literatura de specialitate, că îndeplinește această cerință doar prejudiciul care s-a produs deja și care astfel poate fi stabilit cu precizie.

Ulterior însă, într-o interpretare extensivă, s-a apreciat că, pe lângă prejudiciul produs în întregime, îndeplinește cerința de a fi actual și prejudiciul care prin natura sa se prelungește în viitor.

În ceea ce privește răspunderea contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale, sfera de angajare a acesteia este substanțial restrânsă față de domeniul în care se aplică răspunderea pentru prejudiciile patrimoniale.

Astfel, răspunderea contractuală pentru prejudiciile patrimoniale este de aplicare generală, în sensul că privește toate contractele, pe când răspunderea contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale este de aplicare particulară, în sensul că se referă numai la anumite contracte și numai la unele dintre obligațiile pe care aceste contracte le cuprind.

Repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial, cauzat printr-o faptă ilicită extracontractuală, este, de regulă, admisă atât în doctrină cât și în practică. În schimb, răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale are un domeniu restrâns de aplicație.

Astfel, ea poate interveni în baza contractului de transport de persoane, a contractului de valorificare a drepturilor de autor și de inventator, a contractului hotelier, a contractului de organizare și de vizionare a spectacolelor sau de organizare a jocurilor sportive.

În cazul răspunderii civile contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale despăgubirile care se acordă se numesc simple daune. Ca urmare, nu se poate vorbi de daune-interese compensatorii sau moratorii, întrucât prejudiciile nepatrimoniale nu pot fi evaluate în bani după criterii precise. De aceea, acțiunea în justiție poartă denumirea de acțiune în repararea daunelor morale.

2.3 Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită, respectiv neexecutarea în sens larg a obligațiilor contractuale, și prejudiciul suferit de creditor, condiționează, de asemenea intervenirea răspunderii civile contractuale.

Astfel, potrivit art. 1350 alin. (2) din noul Cod civil, când, fără a exista o justificare, o persoană nu își îndeplinește obligațiile pe care le-a contractat, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

În vechea reglementare, respectiv art. 1086 din Codul civil din anul 1864, se prevedea faptul că daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației.

Ca urmare, așa cum rezultă din vechea reglementare, dar în mod special și din noua reglementare, este necesar ca paguba să fie rezultatul sau cauza neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale.

Astfel, debitorul este îndatorat întotdeauna la plata de daune-interese, în afară de cazul în care neexecutarea lato sensu provine dintr-o cauză străină care nu-i poate fi imputată. În acest sens, cauza străină poate desemna forța majoră, căreia îi este asimilat și cazul fortuit, în materia răspunderii civile contractuale, între ele neexistând de regulă, deosebire de efecte, fapta creditorului sau fapta unei terțe persoane-

De la regula conform căreia, în materia răspunderii civile contractuale, între forța majoră și cazul fortuit nu există, de regulă, deosebire de efecte, se cunosc și excepții, atunci când debitorul contractual este chemat să răspundă, chiar dacă nexecutarea obligațiilor sale se datorează cazului fortuit.

De exemplu, astfel cum rezultă din jurisprudența în materie și din doctrina de specialitate, în materia contractului de transport, cărăușul este ținut să suporte riscurile rezultate din exploatarea mijlocului de transport, împrejurări care constituie cazuri fortuite.

Aceeași situație este întâlnită și în cazul contractului de depozit necesar în hoteluri, spitale, restaurante, unde răspunderea depozitarului se va angaja chiar și atunci când lucrurile depozitate au fost furate de proprii salariați sau chiar de persoane străine. În schimb, depozitarul nu va răspunde în caz de furt sau distrugere a lucrurilor depozitate realizate de persoane înarmate, împrejurare care constituie caz de forță majoră.

Forța majoră și cazul fortuit exclud direct, total sau parțial, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În acest sens, se pot produce următoarele consecințe:

în contractele unilaterale, obligațiile debitorului se sting;

contractele sinalagmatice încetează de plin drept, iar riscurile neexecutării contractului se suportă de debitorul obligațiilor imposibil de executat. Stingerea îndatoririi de executare în natură a prestației sau prestațiilor face imposibilă transformarea ei în obligația de a plăti daune-interese compensatorii;

în contractele cu executare succesivă, forța majoră și cazul fortuit, acționând doar temporar, vor avea ca efect stingerea numai a acelor obligații a căror executare a devenit imposibilă. Debitorul va fi, astfel, ținut să execute în natură obligațiile scadente, după încetarea cauzei străine, în afară de cazul când se dovedește că a făcut imposibilă și executarea acestora.

Forța majoră și cazul fortuit pot avea ca efect și suspendarea executării contractului cu executare succesivă și a celor afectate de termen.

2.4 Existența culpei sau a vinovăției debitorului

Condiția culpei debitorului, care rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 1350 din noul Cod civil, și din alte texte din materia contractelor speciale, a dat naștere la discuții în legătură cu problema dacă ea trebuie să fie dovedită sau nu.

Rezolvarea acestei probleme, astfel cum rezultă din literatura de specialitate, face necesară luarea în considerare a distincției ce se face în privința obligațiilor contractuale în obligații de rezultat și obligații de mijloace.

În cazul obligațiilor de rezultat, culpa debitorului este prezumată relativ și operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a obținut rezultatul la care s-a obligat. Nerealizarea scopului urmărit constituie faptul vecin și conex, din existența căruia legea prezumă culpa debitorului.

Prin urmare, creditorul nu este ținut să probeze culpa debitorului.

Uneori, examinarea motivelor pentru care debitorul nu a obținut rezultatul la care s-a obligat prin contract este necesară. Astfel, când legea prevede, în privința anumitor contracte, o comportare deosebită din partea debitorului, când există o aparență de executare, dar se susține că este neconformă sau defectuoasă. În astfel de situații, așa cum se afirmă în doctrina de specialitate, creditorul trebuie să dovedească lipsa acelei conduite speciale ori, după caz, executarea neconformă sau defectuoasă a obligației.

În cazul obligațiilor de mijloace, de diligență, situația se prezintă diferit. Astfel, debitorul nu se obligă și nu garantează obținerea rezultatului, ci să pună în valoare toate mijloacele necesare și să desfășoare o activitate diligentă pentru a obține rezultatul dorit.

Prestația se consideră executată chiar dacă rezultatul nu a fost obținut. Debitorul nu garantează acel rezultat, iar nerealizarea rezultatului, prin ea însăși, nu are ca efect prezumarea automată a debitorului în culpă. Pentru angajarea răspunderii civile contractuale, creditorul este ținut să facă dovada că debitorul a fost în culpă de a nu fi folosit mijloacele adecvate și de a nu fi desfășurat o activitate diligentă care ar fi putut duce la realizarea acelui rezultat.

Sunt calificate drept obligații de mijloace, cea a medicului de a trata bolnavul în vederea însănătoșirii, obligația unei persoane de a pregăti un tânăr în vederea promovării unui concurs. În acest context, medicul nu este în culpă dacă nu se însănătoșește sau persoana nu este în culpă dacă elevul nu promovează concursul, întrucât el nu s-a obligat să atingă acest rezultat. Pacientul/creditorul va trebui să facă dovada că debitorul său nu a uzat de diligența și prudența necesară cerută de standardele medicale, științifice și etice.

În general, comportarea debitorului în executarea obligațiilor contractuale se apreciază avându-se în vedere diligența unui „bun gospodar”. Ne aflăm astfel în prezența unui criteriu obiectiv, care implică necesitatea comparării activității debitorului contractual cu aceea a unei persoane diligente, care acționează cu grijă față de lege și de bunele moravuri.

În anumite contracte, criteriul se aplică cu o mai mare sau mică rigoare. Astfel, răspunderea mandatarului este mai puțin riguroasă în contractul de mandat cu titlu gratuit sau răspunderea depozitarului, în contractul de depozit, este mai riguroasă când depozitarul s-a oferit a primi lucrul în depozit sau când depozitul este cu titlu oneros.

Putem concluziona că acest criteriu este dinamic, depinzând de dezvoltarea științei, de creșterea nivelului de instrucție și educație a membrilor societății. Totodată, el este variabil, în sensul că aplicarea lui se face cu luarea în considerare și a condițiilor specifice în care debitorul acționează, respectiv condiții de timp, de loc.

2.5 Răspunderea contractuală pentru fapta altuia (art. 1519 noul Cod civil)

Potrivit dispozițiilor art. 1519 din noul Cod civil, denumit „Răspunderea pentru fapta terților”, „dacă părțile nu convin altfe, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale”.

Principul bunei-credințe, în domeniul obligațiilor, presupune ca fiecare parte a raportului juridic obligațional să își execute cu bună-credință obligațiile asumate.

Debitorul răspunde personal și integral pentru neîndeplinirea obligațiillor. Numai în cazuri și condiții prevăzute de lege răspunderea lui poate avea o limită inferioară daunei pricinuite creditorului prin neexecutare, astfel cum prevede art. 1518 alin. (2) din noul Cod civil.

Dacă debitorul se folosește, pentru executarea obligațiilor contractuale, de o altă persoană, își asumă răspunderea pentru consecințele neexecutării sau executării greșite de către acea persoană, ca și când el însuși ar fi executantul.

În cazul în care, alte persoane decât debitorul, oferă bunuri determinate individual sau întregul lor patrimoniu pentru a garanta că debitorul își execută întocmai obligațiile contractuale asumate, creditorul poate urmări silit și aceste bunuri, conform afectațiunii determinate.

În procedurile în care se utilizează acțiunea revocatorie, potrivit dispozițiilor art. 1562-1565 din noul Cod civil, sau în cele de insolvență, legea permite creditorului sau organului care execută procedura de insolvență să ceară instanței desființarea actelor de înstrăinare prin revocarea acestora și readucerea lor în patrimoniul debitorului, pentru a servi la executarea silită a obligațiilor debitorului, conform prevederilor art. 79-85 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

2.6 Daune-interese

Potrivit dispozițiilor art. 1530 din noul Cod civil, intitulat „Dreptul la daune interese”, „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.”

Din analiza prevederilor art. 1530 din noul Cod civil, rezultă faptul că, neexecutarea obligației de către debitor, alături de imposibilitatea constrângerii debitorului să execute în natură obligația, dă dreptul creditorului la repararea prejudiciului suferit în acest mod, dacă face dovada că a suferit un prejudiciu și că acest prejudiciu este efectul neîndeplinirii obligației debitorului.

Așadar, astfel cum rezultă și din literatura de specialitate, daunele-interese cuvenite creditorului se limitează la ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației.

Pentru a beneficia de dreptul la reparația integrală a prejudiciului suferit din faptul neexecutării obligației debitorului, creditorul trebuie să obțină în prealabil o evaluare a prejudiciului.

Cuantumul daunelor-interese trebuie să corespundă întinderii prejudiciului, și acest prejudiciu va fi conceput atât sub aspect material, cât și sub aspect nepatrimonial. Pe de altă parte, prejudiciul material va include atât pierderea efectiv suferită de creditor, cât și beneficiul de care acesta a fost privat. De exemplu, prețul mai mare pe care l-a plătit creditorul pentru a-și procura de la un alt furnizor bunul nelivrat de debitor.

În calculul prejudiciului nu se vor include acele cheltuieli care nu au mai fost efectuate de creditor datorită neexecutării obligației debitorului, precum nici acele pierderi pe care creditorul a reușit să le evite ca urmare a neexecutării obligației sale.

Prejudiciul va cuprinde în evaluarea sa atât paguba actuală, cât și cea viitoare, cu condiția certitudinii și cu excluderea prejudiciilor pur eventuale.

Totodată, prejudiciul va fi calculat ținându-se seama de eventuala responsabilitate a ambelor părți pentru neexecutarea în natură a obligației.

În ceea ce privește prejudiciul corporal, în literatura de specialitate au fost emise opinii divergente. Acest prejudiciu suscită dificultăți specifice de evaluare și se tinde la consacrarea normativă oficială a unor baremuri.

Pentru prejudiciile viitoare, regula este că acestea vor fi incluse în calcul numai dacă există certitudinea producerii lor.

Conform prevederilor alin. (2) al art. 1532 din noul Cod civil, prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse poate fi reparat în măsura probabilității sale de realizare. Astfel, uneori, medicul care nu își îndeplinește obligația de informare a pacientului, îl privează pe acesta de o șansă care constă în evitarea, printr-o altă decizie mai judicioasă, a riscului care s-a realizat. Pierderea acestei șanse constituie o pagubă distincă de vătămările corporale suferite din cauza intervenției medicale.

Și în domeniul activității bancare, nu numai în domeniul sănătății, s-a reținut răspunderea pentru pierderea unei șanse. Astfel, s-a decis că pentru clientul băncii neîndeplinirea de către instituția de credit a obligației de punere în gardă și avertizare a avut drept consecință pierderea șansei de a nu contracta.

Una dintre condițiile pentru obligarea la daune-interese a debitorului este previzibilitatea prejudiciului de către acesta. Debitorul va răspunde numai pentru prejudiciul pe care l-a prevăzut sau putea să-l prevadă la momentul încheierii contractului ca efect al neîndeplinirii obligației sale. Așadar, previzibilitatea este concepută în acest caz după criteriul subiectiv.

Dacă, însă, neexecutarea obligației debitorului este intenționată sau dacă se poate stabili că este urmare a unei culpe grave a debitorului, el va fi răspunzotor și pentru repararea prejudiciului pe care nu l-a prevăzut sau pe care debitorul nu putea să îl prevadă.

Regulile de mai sus sunt subordonate limitei despăgubirilor cuvenite creditorului pentru acel prejudiciu care este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației debitorului.

Condiția conform căreia daunele-interese includ numai prejudiciul care este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației, este repetată și în art. 1533 din noul Cod civil, intitulat „Previzibilitatea prejudiciului”, după ce a fost enunțată în art. 1530.

Astfel, „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care ar putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.”

Așadar, din dispozițiile legale menționate mai sus, debitorul nu va răspunde pentru repararea consecințelor indirecte care în mod normal s-ar fi produs și fără fapta sa culpabilă. Exemplul clasic este cel al vânzării unui animal care a avut drept consecință contaminarea și pieirea altor animale ale cumpărătorului. Prejudiciul va include dauna suferită prin pieirea tuturor acestor animale. În schimb, prejudiciul nu va include dauna pretinsă pentru că cel care a cumpărat animalul bolnav nu a reușit să își cultive terenul, nici dauna suferită de același creditor pentru că nu și-a putut îndeplini obligațiile de livrare a produselor agricole.

Despăgubirile datorate de debitor se diminuează cu acele componente ale prejudiciului care pot fi imputate creditorului , inclusiv în situația în care prejudiciul se datorează, în parte, și unui risc asumat de creditor.

Un aspect particular și deosebit de sensibil îl reprezintă evaluarea prejudiciului pe care creditorul „l-ar fi putut evita cu o minimă diliigență”.

Jurisprudența Curții de Casație franceze a decis că autorul răspunzător de prejudiciul cauzat printr-un accident are obligația să repare toate consecințele păgubitoare decurgând, prin cauzalitate direct din fapta autorului, iar victima nu este nicidecum obligată să limiteze prejudiciul în interesul autorului faptei. În acest sens, secția I-a civilă a Curții de Casație franceze a decis că nu poate fidiminuată despăgubirea cuvenită victimei pentru motivul că a refuzat să se supună unor tratamente medical ăsihiatrice, neavând această obligație, chiar dacă tratamentele erau benefice.

Daunele-moratorii se acordă atât în cazul obligațiilor bănești, cât și în cazul obligațiilor de a face, altele decât cele constând în plata unei sume de bani, astfel cum rezultă din prevederile art. 1535 și 1536 din noul Cod civil.

Dacă obligația de a plăti o sumă de bani nu se execută la data stabilită, pentru perioada cuprinsă între scadență și momentul plății efective, prejudiciul creditorului se acoperă prin obligarea debitorului la plata unei sume. Creditorul nu este obligat să facă dovada prejudiciului, iar debitorului nu i se permite să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi inferior celui pretins.

Așadar, dacă dreptul creditorului este de a primi o sumă de bani, despăgubirea nu poate consta în altceva decât în daune-interese moratorii, care pot fi stabilite forfetar, după procentul dobânzii legale sau creditorul poate obține, în materie de obligații comerciale, un procent superior celui aferent obligațiilor civile.

În consecință, dacă înainte de scadență convenția părților prevedea o dobândă superioară celei legale, aceste daune moratorii vor funcționa și după scadență.

Dacă creditorul face dovada că în acest mod nu i s-a acoperit în întregime prejudiciul care este consecința directă și necesară a neexecutării obligației, debitorul poate fi obligat și la acoperirea acestui prejudiciu suplimentar.

În cazul obligațiilor de a face, care nu constau în plata unei sume de bani, întârzierea executprii conferă creditorului dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală calculate de la data la care debitorul este în întârziere cu privire la echivalentul bănesc al obligației. Excepție face situația în care chiar în acest scop, pentru acoperirea prejudiciului suferit de creditor a fost stipulată o clauză penală. În absența unei astfel de clauze, se permite creditorului dovada unui prejudiciu superior celui rezultat din calculul dobânzii legale.

Simpla dovadă că debitorul nu și-a executat obligația nu poate constitui o probă suficientă a prejudiciului suferit de creditor. Acesta din urmă este obligat să justificeatât existența prejudiciului, cât și întinderea acestuia. Contractul părților sau dispoziția legii pot să deroge de la această regulă, stabilind scutirea creditorului de proba prejudiciului.

De asemenea, părțile pot stipula în contract prestația la care este obligat debitorul în cazul în care nu va executa voluntar obligația principală. Această clauză oferă creditorului opțiunea între executarea silită în natură a principalei obligații și executarea silită a clauzei penale. Facultatea opțiunii stă la dispoziția creditorului nu și la libera alegere a debitorului.

Creditorul care beneficiază de clauza penală, astfel cum este reglementată în art. 1538 din noul Cod civil, este scutit de obligația de a face dovada prejudiciului suferit din faptul neexecutării voluntare a obligației principale.

Prin convenția care conține clauze penale se poate stipula că, în cazul rezoluțiunii sau rezilierii din culpa debitorului a convenției părților, o plată parțială efectuată voluntar de debitor să nu fie supusă restituirii.

În cazul arvunei penalizatoare, nu mai este necesară o asemenea stipulație.

Prevederea din alin. (2) al art. 1538, conform căreia creditorul care nu a obținut executarea voluntară a obligației debitorului are opțiunea între executarea silită a principalei obligații și executarea silită a clauzei penale, este completată în art. 1539 cu interdicția cumulului celor două alternative, executarea în natură și penalitatea. Așadar, regula este că nu i se permite cumulul creditorului, în sensul de a executa silit obligația principală în natură și penalitatea în forma plății unei sume.

Totuși, dacă părțile au stabilit un loc și un timp pentru executarea obligației principale, iar penalitatea s-a stipulat pentru neexecutarea obligației principale la timpul sau la locul stabilit, se permite creditorului să cumuleze executarea silită a obligației principale și executarea silită a penalității, dacă creditorul nu renunță voluntar la dreptul de a cumula executările sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației principale.

Dacă obligația principală este sancționată cu nulitatea, va fi lipsită de efecte și obligația care cuprinde clauza penală, dar dacă nulitatea privește numai clauza penală, rămâne obligația principală neatinsă. De asemenea, dacă principala obligație a devenit imposibilă din motive neimputabile debitorului, nu poate fi cerută penalitatea, deoarece lipsește vinovăția debitorului, care justifică penalitatea.

Atunci când contractul conține o clauză penală excesivă, așa cum se întâlnește uneori în contractele de leasing, jurisprudența belgiană a intervenit sancționând cu nulitatea asemenea clauze și justificând nulitatea cu argumente de clauză ilicită sau de ordine publică.

Textul art. 1541 din noul Cod civil permite numai reducerea penalității în două situații:

obligația principală a fost parțial executată, voluntar sau silit, și această executare a profitat creditorului;

penalitatea este vădit excesivă în comparație cu prejudiciul previzibil pentru părți la data încheierii contractului, rezultând din neexecutarea obligației debitorului.

Art. 1541 alin. (3) din noul Cod civil sancționează clauzele contractuale care nu respectă aceste reguli cu considerarea acestor clauze ca nefiind scrise.

2.7 Evaluarea judiciară, legală și penală a despăgubirilor

Evaluarea daunelor-interese cunoaște trei modalități de efectuare, și anume: evaluarea judiciară, evaluarea convențională și evaluarea legală

Evaluarea pe cale judecătorească sau evaluarea judiciară – este realizată de instanța de judecată după criteriile stabilite de lege. Prejudiciul cauzat creditorului cuprinde și pierderea sau paguba efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans). De la regula privind imprevizibilitatea prejudiciului ce nu se datorează (în domeniul contractual), există o excepție, când vina debitorului în executarea obligației îmbracă forma dolului, adică a intenției, deoarece în această situație problema reparării prejudiciului este strămutată în domeniul delictual.

Evaluarea prin lege sau evaluarea legală – are ca obiect o sumă de bani sau o obligație ce poate fi executată în natură; în cazul acestei evaluări, debitorul nu este ținut la plata daunelor-interese compensatorii, ci numai la plata celor moratorii (pentru întârziere); în dreptul civil, părțile nu pot prevedea o dobândă mai mare, dar pot prevedea o dobândă mai mică, spre deosebire de dreptul comercial, pentru diferite situații speciale, dispozițiile legale prevăd o altă dobândă legală; pentru cazurile din domeniul comerțului, creditorul nu are obligația de a face dovada că prin întârziere s-a cauzat un prejudiciu, daunele-interese fiind datorate, de obicei, de la data chemării în judecată.

Regulile stabilirii daunelor-interese moratorii, care în acest caz se cheamă dobânzi, sunt prevazute de Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Acest act normativ stabilește câteva reguli în materie:

– de fiecare dată când părțile nu au prevăzut în contract o dobândă, se aplică regulile specifice dobânzii legale; cuantumul dobânzii legale se determină în funcție de dobânda de referință a Băncii Naționale a României (în materie comercială) și în funcție de aceasta redusă cu 20 %, în materie civilă;

– în raporturile civile dobânda convențională nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an; clauza prin care se prevede o dobândă superioară celei legale este nulă de drept;

– dobânda trebuie stabilită prin act scris (condiție de probațiune); în lipsa înscrisului se datorează numai dobânda legală;

– capitalizarea dobânzii este permisă numai în cazul în care se încheie o convenție specială în acest sens și ea privește dobânzi care sunt datorate de cel puțin un an de la scadența lor; în cazul în care o astfel de convenție nu există, nu se poate aplica dobânda la dobânda, anatocismul fiind interzis.

Evaluarea prin convenția părților sau evaluarea convențională – în cadrul acestei modalități se disting două situații:

a) părțile contractuale convin asupra cuantumului daunelor-interese după ce s-a încălcat obligația stabilită;

b) părțile convin asupra cuantumului despăgubirilor înainte de producerea prejudiciului.

Pentru aceste cazuri, părțile contractuale pot proceda în două feluri, și anume:

se evaluează de către părți daunele-interese printr-o convenție separată de contractul din care rezultă obligația principală, dar înainte de producerea prejudiciului creditorului;

părțile prevăd o clauză contractuală în cuprinsul contractului prin care anticipează întinderea prejudiciului în caz de neexecutare a obligației; o astfel de clauză se numește clauza penală, aceasta putând fi inserată inclusiv în convenție separată contractului generator de obligație.

CAPITOLUL III

Clauze exoneratoare de răspundere

3.1 Forța majoră și cazul fortuit

Având în vedere faptul că, pentru angajarea răspunderii civile, implicit și a răspunderii civile contractuale, este necesară întrunirea celor patru condiții generale, respectiv: prejudicul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și culpa, în cazul în care prejudiciul există, pot exista cauze sau împrejurări care să excludă culpa, caracterul ilicit al faptei, raportul de cauzalitate ori, în același timp, raportul de cauzalitate și culpa.

Ca urmare, cauzele care exclud răspunderea contractuală constituie acele situații sau împrejurări în prezența cărora nu sunt întrunite una sau mai multe condiții cerute imperativ de lege pentru nașterea în sarcina unei persoane a obligației de reparare a prejudiciului.

Forța majoră și cazul fortuit sunt cauze care exclud existența raportului de cauzalitate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1351 din noul Cod civil, intitulat „Forța majoră și cazul fortuit”:

„(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.

(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.

(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră.”

Din dispozițiile legale de mai sus rezultă faptul că atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau caz fortuit, răspunderea este înlăturată, dacă legea nu prevede altfel sau dacă părțile nu convin contrariul

Astfel, forța majoră este definită în art. 1351 alin. (2) ca fiind orice eveniment dacă posedă următoarele patru caracteristici:

– este un eveniment extern autorului prejudiciului;

– este un eveniment imprevizibil;

– este un eveniment absolut invicibil;

– este inevitabil.

Calitatea de eveniment extern se raportează la persoana căreia i se pretinde să suporte prejudiciul.

Exterioritatea a fost uneori invocată pentru a contesta calitatea exoneratorie a bolii și a tulburării psihice.

În materie contractuală, s-a concluzionat că boala este exoneratorie dacă îl împiedică pe debitor să își execute obligația și de aici rezultă că nu se pretinde condiția exteriorității. Ulterior, s-a revenit asupra acestei soluții în ceea ce privește păzitorul lucrului, iar mai târziu s-a abandonat și soluția exonerării de răspundere din cauza tulburării psihice. În prezent este acceptată unanim soluția că boala psihică nu poate fi considerată ca o cauză străină, exterioară subiectului responsabil.

Tot o cauză străină, exterioară, a fost invocată atunci când debitorul a fost încarcerat pentru executarea unei pedepse. O astfel de susținere a fost respinsă în ideea că însăși încarcerarea nu era decât o consecință a comportamentului subiectului răspunzător.

Există însă soluții jurisprudențiale care acceptă șomajul ca fiind o cauză de eliberare a debitorului de obligația plății unor sume de bani, pentru că s-a explicat șomajul ca fiind consecința unor fenomene economice și sociale care îl depășesc pe debitor și îi sunt străine.

În ceea ce privește aprecierea extrateritorialității în cazul lucrurilor utilizate sau furnizate de subiectul răspunzător, s-a concluzionat că viciul intern al lucrului sau al animalului, chiar nedetectabil pentru păzitor nu reprezintă o cauză exterioară față de subiectul răspunzător, susceptibilă să îl exonereze de obligația reparării prejudiciului cauzat victimei, dar, pentru atenuarea soluției, păzitorul lucrului este autorizat să formuleze acțiune în regres contra autorului viciului.

Explicația soluției constă în aceea că păzitorul lucrului răspunde pentru orice defect al lucrului, oricare ar fi cauza acestuia, și viciul lucrului nu întrunește condiția exteriorității.

Viciul lucrului pe care debitorul l-a întrbuințat cu ocazia executării obligației contractuale sau a lucrului pe care s-a angajat să îl livreze ori să îl restituie nu înlătură răpunderea debitorului, nefiind exterior.

Riscul dezvoltării care constă în riscul apariției a unor defecte ce nu pot fi cunoscute în starea actuală a științei și tehnicii la momentul punerii pe piață nu poate fi considerat exterior, cu atât mai mult cu cât debitorul are obligația de garanție sau de rezultat.

Exterioritatea cauzei este înțeleasă ca exterioritate a unui eveniment față de voința subiectului răspunzător și față de sfera activității sale ori a domeniului său de control sau de influență.

Între forța majoră și cauza străină pot să apară diferențe fundamentale. Forța majoră sugerează superioritatea față de puterile omenești și această superioritate îl împiedică pe agent să acționeze conform voinței sale ori îl silește pe agent să facă ceva contrar voinței sale.

Termenul de „forță majoră” se aplică nu numai evenimentelor naturale, de exemplu: cutremur, ciclon, erupție vulcanică, fulger, inundație sau anonime, de exemplu: război, atentat), ci cuprinde toate cauzele care posedă carcaterele forței majore și sunt necesare pentru a produce efectul exoneratoriu, deoarece fac imposibilă executarea obligațiilor debitorului sau respectarea de către acesta a conduitei prescrise legal sau convențional.

Forța majoră mai are și calitatea de a fi imprevizibilă și absolut invincibilă pentru debitor. Aceleași efecte sunt uneori atașate unei cauze străine exclusive sau determinate pentru prejudiciu.

Se impune distincția între forța majoră și cauza străină exclusivă, pentru că referirea la aceasta din urmă are mai multe justificări. Uneori s-a recurs la această cauză străină exclusivă cu scopul de a eluda respectarea condiției imprevizibilității. Deși previzibil, prejudiciul nu a putut fi evitat, pentru că a fost irezistibil.

Există și tendința, astfel cum afirmă unii doctrinari, de a admite efectul exoneratoriu total al cauzei străine care nu posedă caracterele forței majore. În acest sens a fost calificată fapta unei terțe persoane atunci când s-a pus problema răspunderii constructorilor și aceștia au încercat să se exonereze de răspundere dovedind că altă persoană este autorul faptei care a cauzat prejudiciul sau că însăși fapta victimei a avut această caracteristică.

Rezultă că în aceste situații, exonerarea a fost recunoscută nu pentru că ar fi prezente calitățile forței majore, ci pentru că o cauză a fost exclusivă pentru efectul păgubitor.

Imprevizibilitatea și irezistibilitatea sunt condiții necesare pentru recunoașterea existenței forței majore. Ele sunt condiții cumulative.

De aceea, jurisprudența consideră că o cauză străină, chiar dacă este irezistibilă, nu posedă un efect pe deplin exoneratoriu dacă cel chemat să răspundă a avut posibilitatea să prevadă prejudiciul.

Există și opinii care contestă necesitatea imprevizibilității dacă există irezistibilitate. În acest sens, unele jurisprudențe apelează la noțiunea de cauză străină exclusivă pentru a eluda irezistibilitatea. Din examinarea acestei jurisprudențe rezultă că evenimentul era concomitent irezistibil și inevitabil și, deci, nu putea fi împiedicată paguba. Exonerarea a fost acordată numai atunci când debitorul a luat toate măsurile pe care le presupunea ca urmare a prevederii evenimentului, în încercarea de a evita efectele păgubitoare.

Aprecierea irezistibilității și a imprevizibilității a fost supusă unor reguli stricte. Astfel, irezistibilitatea s-a apreciat numai în momentul producerii pagubei, atât în materie delictuală, cât și în materie contractuală.

În ceea ce privește imprevizibilitatea, s-a admis o distincție între răspunderea extracontractuală și ce contractuală. În primul caz, aprecierea s-a făcut la data provocării pagubei, iar în materie contractuală, aprecierea s-a făcut la data încheierii contractului.

Aprecierea imprevizibilității poate fi concepută relativ sau absolut. În reglementarea cuprinsă în art. 1351 din noul Cod civil se consacră soluția legislativă conform căreia forța majoră este un eveniment absolut invincibil, în timp de cazul fortuit este un eveniment relativ invincibil și tot relativ imprevizibil.

Prin cele expuse mai sus, soluția noului Cod civil român se delimitează de soluția Codului civil francez, în care se decelează concepția relativistă a forței majore, aprecierea ținând cont de toate circumstanțele de timp, loc, economice, sociale sau politice, dar și de mijloacele pe care persoana chemată să răspundă le avea la dispoziție pentru a rezista evenimentului și a împiedica paguba, mijloace materiale, resurse, aptitudini fizice, ajutoare externe.

Aceeași concepție a fost aplicată și cazului fortuit în Codul civil francez. Astfel, în jurisprudența franceză, exemplele cele mai frecvente de caz fortuit sunt fenomenele naturale, cărora nu li se recunoaște caracterul de forță majoră și pentru a căror justificare exoneratorie se cere dovada existenței unui caracter de excepție în raport cu condițiile climatice obișnuite locale.

Rezultatul este că circumstanțele referitoare la indicațiile survenite de serviciile meteorologice sau, în lipsa acestora, mărturiile sau indiciile relevate la fața locului, vor conduce, uneori, spre concluzia „caz de forță majoră”, iar alteori ca fiind o circumstanță pe care debitorul trebuia să o prevadă și să îi evite efectele.

Chiar dacă un eveniment a fost, sub aspect administrativ, calificat drept catastrofă naturală, nu este obligatoriu să fie recunoscut ca forță majoră. Totul depinde de împrejurările concrete și de adevăratele efecte ale evenimentului asupra persoanelor responsabile.

Ca rezultat, unele evenimente anonime sunt uneori considerate forță majoră, iar alteori li se refuză această calitate. Jurisprudența franceză a utilizat aceeași metodă și în cazul faptei terței persoane, în domeniul accidentelor rutiere.

Greva este uneori reținută drept caz de forță majoră, iar în alte situații nu i se recunoaște acest caracter, de exemplu, atunci când se produce ca jaf asupra unei bănci, pentru că se apreciază că nu a reprezentat un obstacol absolut pentru îndeplinirea angajamentului debitorului, de exemplu îndeplinirea obligației băncii de a restitui depozitele de fonduri bănești la cererea deponenților nu a fost împiedicată de jaful bancar deoarece fondurile bănești devalizate aparțineau băncii, nu deponenților.

Aceleași soluții au fost adoptate în jurisprudența franceză și în ceea ce privește fapta victimei. Astfel, irezistibilitatea, imprevizibilitatea și inevitabilitatea s-au apreciat, de către jurisprudență, prin utilizarea unor nivele de severitate diferite. Exigența a fost extremă atunci când s-a apreciat caracterul irezistibil.

Instanțele au operat o distincție absoluta imposibilitate și dificultatea sporită care a apărut ulterior. Imprevizibilitatea a fost privită cu mai multă indulgență, pentru că aproape orice este previzibil, chiar și cele mai mari catastrofe. Instanțele nu au verificat caracterul absolut imprevizibil, ci au acceptat caracterul rezonabil, previzibil. Aceasta se referă la omul mijlociu, normal, prudent și diligent cu adaptare la activitatea debitorului și la nivelul specializării pe care o implică. Evenimentul imprevizibil este cel pe care agentul nu l-a prevăzut fără să i se poată imputa aceasta.

Modelul de persoană rezonabilă este excesiv de abstract.

Modelul utilizat în common-law este diferit de cel francez. În dreptul englez predomină concepția omului rezonabil sub formă de modele.

Mai întâi, modelul este conceput ca o imagine care va prinde formă de la caz la caz, fiind diferit în dreptul public și în dreptul privat.

Diferența constă în următoarea opțiune:

– opțiunea franceză face din model o imagine;

– opțiunea britanică face din model un personaj concret.

Opțiunea pentru personajul mijlociu, pe care o are jurisprudența franceză, este rezultatul unei operațiuni aritmetice, constând în adiționarea numărului de persoane excelente cu persoanele mediocre.

Desigur că nu aceeași preocupare o au părțile contractante. În acest sens, în doctrina de specialitate, s-a emis ideea conform căreia bunele maniere conturează persoana rezonabilă și diligența pe care toți o așteaptă nu este cea mijlocie.

Cu privire la inevitabilitatea evenimentului se au în vedere măsurile dictate de previzibilitate și care au fost luate de un standard uman, normal, prudent, diligent. Astfel, omul prudent poate să prevadă evenimentele, dar facultățile sale de prevedere și de rezistență sunt depășite în cazul unei amplori neobișnuite a evenimentului în ipoteza în care cel chemat să răspundă trebuia să posede capacități sau aptitudini excepționale pe care nu le poate avea omul normal, se vor considera ca fiind imprevizibile și inevitabile, atât fapta victimei, cât și fapta terței persoane.

Nu se pretinde ca fapta victimei sau a terței persoane să aibă caracter culpabil. Chiar dacă nu este imputabilă victimei fapta sa, autorul tras la răspundere se poate exonera dovedind că a fost pus în fața unui eveniment imprevizibil și irezistibil pentru el – cazul fortuit – prin însăși conduita victimei.

Întinderea efectului exoneratoriu pe care îl produce forța majoră este deductibil prin textul alin. (1) al art. 1351, în sensul că „răspunderea este înlăturată”, ceea ce se traduce prin concluzia totalei exonerări. Existența cauzei străine este inexistența faptei sau inacțiunii debitorului și inexistența rolului conduitei sale în producerea pagubei.

Existența cauzei străine este inexistența faptei sau a inacțiunii debitorului și inexistența rolului conduitei sale în producerea pagubei.

Forța majoră exonerează de orice răspundere, cu unele excepții. Astfel, de exemplu, cel care exploatează o aeronavă nu se poate exonera, invocând fapta victimei ca forță majoră, de răspunderea pentru pagubele cauzate la sol. Aceeași soluție în cazul unui teleferic sau a unei instalații nucleare.

Atunci când obligația debitorului constă în livrarea unor bunuri determinate generic sau în plata unei sume de bani se refuză invocarea cauzei străine și imprevizibile.

Textul art. 1351 alin. (1) din noul Cod civil debutează cu sintagma „dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul”. În acest sens, legea prevede altfel în unele domenii ca de exemplu: aeronautic, nuclear, în aceste situații, forța majoră neproducând efect exoneratoriu.

Cu privire la convențiile care tind să înlăture cauzele exonerării sau să definească altfel forța majoră, ele sunt nule în materie delictuală și, uneori admise în răspunderea contractuală. Astfel, debitorul se poate angaja contractual să garanteze toate pagubele care sunt consecința neexecutării contractului, inclusiv consecințele provocate de forța majoră.

Părțile pot defini clauzele contractului care sunt clauze de natură străină exoneratorii.

Uneori sunt doar enumerate acele circumstanțe care sunt constitutive de forță majoră. Clauzele sunt valabile în măsura în care extind răspunderea dreptului victimei la reparație. Aceleași clauze pot să scutească părțile de obligația dovedirii calităților forței majore pentru evenimentele asimilate.

Clauzele care restrâng dreptul victimei la reparație sunt producătoare de efecte dacă nu au caracter dolosiv și nu privesc culpa grea. Asemenea clauze pot fi calificate drept abuzive. Dacă părțile au enumerat cu caracter exemplificativ și nu limitativ situațiile de forță majoră, debitorul nu este exonerat de acele exemple sau de cele similare.

Sunt numeroase cazuri în care clauzele protectoare pentru una dintre părți sunt exagerate și termenii folosiți sugerează interpretare extensivă, ca de exemplu „mai ales…”, „cele care sunt asemenea …”. Acestea nu vor fi acceptate de instanță. Fundamentul exonerării de răspundere în cazul forței majore și a cazului fortuit îl constituie absența cauzalității și absența culpei, iar domeniul efectului exoneratoriu cuprinde totalitatea răspunderilor.

Alineatul (3) al art. 1351 din noul Cod civil, care definește cazul fortuit, operează o distincție importantă între acest caz și forța majoră.

În cazul fortuit lipsește condiția caracterului extern al evenimentului, prezent în forța majoră, și, totodată, în cazul fortuit evenimentului nu trebuie să îndeplinească cerința de a fi absolut invincibil și inevitabil, fiind suficient ca el să fie în mod relativ invincibil și inevitabil, adică pentru cel chemat să răspundă, dacă nu s-ar fi produs evenimentul inevitabil și imprevizibil.

În situația în care o normă legală exonerează pe debitor de răspunderea contractuală pentru caz fortuit, același debitor va fi exonerat și în caz de forță majoră, pentru același eveniment, conform prevederilor art. 1351 alin. (4) din noul Cod civil.

Problema cauzei străine care nu prezintă caracterul forței majore s-a pus în legătură cu pluralitatea de cauze și cauzalitatea parțială, pornindu-se de la adagiul egalității răspunderii parțiale cu cauzalitatea parțială, în domeniul obligațiilor in solidum, astfel cum rezultă din literatura de specialitate franceză.

Justificarea fundamentării obligațiilor in solidum se raportează la indivizibilitatea cauzală, fiecare cauză este cauza întregului prejudiciu și la garanția pentru victimă, cauzalitate parțială, dar răspundere integrală. Obligația in solidum este o garanție a cărei dezvoltare a fost asigurată de asigurări.

În asemenea situații, când se reține o pluralitate de cauze ale prejudiciului, pentru a solicita exonerarea de răspundere s-a invocat:

– concursul faptei victimei cu cauze străine, care nu sunt calificate drept forțe majore. În aceste cazuri soluția este obligarea la repararea integrală a prejudiciului;

– concursul faptei pârâtului cu fapta altei persoane, soluția fiind obligarea in solidum a fiecăruia;

– concursul faptei pârâtului cu fapta victimei sau a persoanei pentru care victima este răspunzătoare.

Jurisprudența română face numai distincție terminologică între forța majoră și cazul fortuit, adică pentru a indica originea lor diferită: evenimente externe în privința forței majore și evenimente interne activității debitorului în privința cazului fortuit.

În ce privește regimul și efectele forței majore și ale cazului fortuit, jurisprudența le consideră identice, ca fiind deopotrivă exoneratorii de răspundere dacă au fost inevitabile, imprevizibile și neimputabile debitorului. Prin excepție, debitorul nu va fi exonerat de răspundere când s-a aflat. În culpă, și anume: fie că deși a putut nu a prevenit producerea evenimentului prejudiciabil de exemplu, SNCFR nu a reparat la timp un pod șubred pe care o inundație l-a distrus, ceea ce a provocat un accident de tren, fie că debitorul a fost pus în întârziere înainte de producerea evenimentului prejudiciabil.

Menționăm totodată că, în contractele sinalagmatice, exonerarea de răspundere a debitorului datorită unui caz fortuit sau de forță majoră înseamnă și suportarea de către acesta a riscului contractual (res perit debitori).

3.2 Fapta victimei sau a terțului

Conform prevederilor art. 1352 din noul Cod civil, intitulat „Fapta victimei sau a terțului”, „Fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere.”

Fapta victimei sau fapta unei terțe persoane pot înlătura răspunderea civilă contractuală sau delictuală dacă ele îndeplinesc condițiile cerute pentru recunoașterea cazului fortuit, adică dacă sunt relativ imprevizibile și invincibile. Astfel, nu pot fi prevăzute și nu pot fi împiedicate de către persoana care ar fi fost chemată să răspundă dacă nu s-ar fi produs evenimentul.

Fapta creditorului și fapta unui terț față de contract au fost asimilate de jurisprudență cu forța majoră, adică sunt considerate exoneratorii de răspundere dacă au fost pentru debitor irezistibile, imprevizibile și l-au pus în imposibilitate de a-și executa obligația.

Împiedicarea debitorului de la executarea obligației chiar de către creditor este prin concepție exoneratorie de răspundere iar creditorul are a-și imputa doar lui însuși neexecutarea obligației.

Spre deosebire de dreptul roman, conform căruia fapta creditorului trebuia să fie culpabilă (quod si quis ex culpa sua damnum sentit non inteligitur damnum sentire), în dreptul civil modern, fapta creditorului este exoneratorie de răspundere fără a deosebi după cum ea este sau nu este culpabilă; se cere doar ca fapta creditorului să fie cauza neexecutării obligației de către debitor. Așa de exemplu, SNCF este exonerată de răspundere atât față de călătorul care sărind din tren s-a accidentat, cât și față de expeditorul de mărfuri care s-au deteriorat în timpul transportului din cauza unor vicii ascunse ale mărfurilor, în primul caz, călătorul-creditor s-a aflat în culpă; în cel de-al doilea caz, expeditorul-creditor care nu a cunoscut viciile mărfurilor nu s-a aflat în culpă.

Exonerarea de răspundere a debitorului poate fi – după caz – totală sau parțială; va fi totală când neexecutarea obligației se datorează exclusiv faptei creditorului; și va fi parțială când neexecutarea obligației se datorează în parte faptei culpabile a creditorului iar în parte faptei culpabile a debitorului, sub forma culpei comune sau a concursului de culpe

Nu în toate cazurile fapta victimei și fapta terțului pot fi exoneratoare de răspundere. Acest efect îl au numai dacă, în virtutea legii sau în conformitate cu convenția părților, cazul fortuit exonerează de răspundere.

În aceste situații, fapta victimei sau fapta terței persoane îndeplinesc condiția exteriorității. Nu este acceptată exonerarea de răspundere dacă exterioritatea nu este bine caracterizată, de exemplu, dacă victima s-a pus la dispoziția pârâtului, urmând directivele acestuia.

Dacă, însă, victima se afla în subordinea pârâtului, dar a depășit instrucțiunile primite și a avut inițiative intempestive, condiția exteriorității poate fi considerată ca fiind staisfăcută.

În termeni similari, se pune și problema faptei terței persoane. Dacă fapta acestei persoane a fost provocată chiar de pârât, fapta nu mai este o cauză străină exterioară.

Comitentul nu se poate scuti de răspundere invocând fapta prepusului, care a acționat în exercițiul funcției atribuite. Părinții nu se pot exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat de copilul minor aflat în supravegherea lor.

Debitorul obligației contractuale nu poate fi exonerat de consecințele păgubitoare ale neexecutării propriei obligații invocând fapta unui auxiliar sau a unui înlocuitor pe care l-a introdus el însuși în executarea contractului.

Pentru ca fapta victimei sau terței persoane să aibă caracterele cazului fortuit nu se cere să fie îndeplinită condiția culpei victimei, fiind suficient ca fapta victimei sau fapta terței persoane să fie pentru cel chemat să răspundă atât imărevizibilă cât și invincibilă.

Concursul între fapta pârâtului și fapta unei terțe persoane în provocarea prejudiciului nu poate avea ca efect reducerea răspunderii pârâtului ab initio.

Limitarea la numai o parte din prejudiciu a răspunderii pârâtului, sub motiv că și terța persoană a contribuit la același prejudiciu, nu este admisibilă, pentru că lezează interesul singurei persoane inocente, care este victima.

Fapta terței persoane, coautor al prejudiciului nu are efect exoneratoriu în raportul dintre pârât și victimă, cu singura excepție a situației în care s-ar putea admite că pentru fapta pârâtului sunt îndeplinite condițiile cazului fortuit.

3.3 Exercițiul drepturilor

Conform prevederilor art. 1353 din noul Cod civil, intitulat „Exercițiul drepturilor”, „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.”

Exercițiul unui drept, a unei puteri sau a unei libertăți, așa cum este general admis, în mod statornic, nu poate angaja răspunderea titularului.

În această situație se află:

– dreptul de a informa publicul pe care îl are mass-media. În acest sens, impunitatea presei nu este nelimitată. Totuși, imunitățile de acest gen se limitează la răspunderea penală, dar nu se extind și în răspunderea civilă. Efectul justificativ al imunităților este de strictă interpretare și nu se pot extinde la ipoteze nevizate de text. În interiorul acestor limite, exonerarea este însă totală;

– dreptul de a depune plângere contra altei persoane;

– dreptul de a pune în executare silită o hotărâre judecătorească.

Efectul justificativ și exonerator nu este, totuși, fără limite. Scuza este stăvilită de abuzul de drept, a cărui întindere și eficiență este variabilă în funcție de importanța prerogativelor pe care le posedă exercițiul și care pot dăuna altora.

Dreptul de a acționa în justiție nu este abuziv dacă nu este manifest răuvoitor.

Abuzul de drept se poate manifesta și prin intenția de a provoca altuia o vătămare prin modalitatea de exercitare a dreptului și, în această ipoteză, prevăzută de art. 1353 se regăsesc conflictele de vecinătate.

Dreptul poate rezulta și dintr-o autorizație administrativă, de exemplu autorizația pentru fabricarea, importul sau vânzarea unor produse toxice sau cu potențial dăunător. De asemenea, autorizația pentru un spectacol poate provoca inconveniente vecinilor, autorizația de construcție sau reparație poate tulbura vecinătățile. Asemenea autorizații nu îl exonerează pe beneficiar de răspundere în caz de neglijență, imprudență, stângăcie, abuz în exercitarea autorizației acordate.

3.4 Clauze privind răspunderea

Potrivit dispozițiilor art. 1355 din noul Cod civil:

„(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.

(2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei.

(3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii.

(4) Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.”

Textul legal de mai sus prevede, în mod imperativ, în alin. (1), imposibilitatea părților de a exclude sau a determina limitele răspunderii pentru prejudiciul material provocat printr-o faptă comisă cu intenție sau din culpă gravă, astfel cum sunt definite în art. 16 din noul Cod civil.

Pe de altă parte, părțile pot include clauze care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate din culpă ușoară sau simplă, adică cee provocate din imprudență sau neglijență.

Integritatea fizică și psihică, precum și sănătatea omului, sunt drepturi fundamentale apărate prin Constituția României, astfel încât răspunderea pentru daunele provocate acestora va putea fi diminuată sau înlăturată doar în condițiile prevăzute expres de lege. Conform prevederilor alin. (4) al art. 1355, simpla declarație a părții vătămate prin care acceptă riscul producerii unei pagube nu reprezintă o renunțare a victimei la dreptul de a obține despăgubiri.

Astfel, din analiza prevederilor art. 1355 din noul Cod civil sunt vizate patru ipoteze:

Prima ipoteză se referă la răspunderea pentru prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau culpă gravă.

În principiu, răspunderea profesioniștilor pentru pagubele cauzate consumatorilor este angajată independent de gravitatea culpei, atât în domeniul contractual, cât și în cel delictual.

Astfel, dacă de exemplu anumite hotărâri judecătorești relevă gravitatea culpei reproșată medicului, mai ales când este vorba despre o eroare profesională științifică, niciodată nu au condiționat răspunderea de gravitatea culpei, ci dimpotrivă, au admis răspunderea pe baza oricărei culpe.

Aceeași măsură se aplică și răspunderii avocaților, notarilor, bancherilor, și de o măsură generală, liber profesioniștilor. Uneori, însă, în mod excepțional, culpa calificată gravă este o condiție de răspundere, așa cum aceasta se regăsește și în textul art. 1354 și art. 1355 alin. (1) din noul Cod civil.

O asemenea culpă gravă se reține în sarcina statului pentru funcționarea defectuoasă a justiției sau în raporturile de muncă atunci când se stabilește răspunderea salariatului pentru greșelile profesionale sau răspunderea angajatorului pentru accidentele de muncă.

Textul art. 1355 alin. (1) din noul Cod civil, se referă și la intenție ca formă a vinovăției și ca agravantă a răspunderii. Totodată, în materie de asigurări, culpele intenționate sau frauduloase nu pot fi acoperite de asigurarea de răspundere. Culpa intenționată nu constă în cunoașterea riscului creat, ci în voința de a cauza rezultatul. Culpa intenționată este exclusă din asigurare numai pentru că ea suprimă orice factor aleatoriu. Riscul în materie de asigurări este consecința unui eveniment. Asigurătorul nu răspunde, afară de clauze contrare, pentru pierderile provocate de război, insurecție, răscoală sau mișcări de masă. În ceea ce privește terorismul, pagubele sunt acoperite din sistemele de solidaritate și nu de mutualitate.

Textul art. 1355 alin. (1) interzice atât excluderea, cât și plafonarea, pe cale convențională sau prin act unilateral, a răspunderii pentru un prejudiciu material cauzat altuia, dacă fapta cauzatoare de prejudiciu s-a săvârșit cu intenție sau din culpă gravă.

Excluderea convențională a răspunderii implică un regim juridic special, particular, și, totodată, atribuie sarcina probei.

Clauza de excludere a garanției este acea stipulație care îl privează pe asigurat de beneficiul garanției în considerarea unor circumstanțe particulare de realizare a riscului, de exemplu excluderea riscului de zbor în cazul nerespectării exigențelor referitoare la staționarea vehiculelor la sol.

Cu privire la sarcina probei, se impune ca asigurătorul să facă dovada că asiguratul a cunoscut clauza de excludere în momentul semnării contractului. Culpa intenționată exclude asigurarea de răspundere civilă.

Dacă asiguratul este persoană juridică, culpa intenționată se referă la conducătorul de drept sau de fapt, iar intenția se raportează la voința de a cauza paguba.

Printre exemple de clauze de limitare sau de exonerare de răspundere, menționăm:

– nicio clauză de exonerare de garanție pentru vicii ascunse nu poate fi stipulată pentru acele vicii care au ca rezultat din prezența în elementele de construcție a azbestului;

– clauza de exonerare de garanție pentru vicii ascunse nu poate fi stipulată atunci când viciul ascuns este prezența termitelor într-un imobil;

– contractul este fără garanție, în profitul dobânditorului în cazul defectului sau viciului lucrului predat;

– vânzătorul nu garantează decât viciile ascunse ale lucrului vândut care îi sunt semnalate de dobânditor în termen de un an de la vânzare. Cumpărărtorul nu va putea pretinde decât repararea lucrului și nu va putea să solicite nici diminuarea prețului, nici rezoluțiunea contractului.

Textul art. 1355 alin. (1) vizează două ipoteze, respectiv:

excluderea răspunderii;

limitarea răspunderii.

Limitarea nu suprimă obligația, ci determină numai întinderea acesteia și se poate realiza în mai multe feluri.

Părțile pot schimba natura obligației, transformând-o din obligație de rezultat în obligație de mijloace.

Părțile pot să restrângă obiectul obligației de predare a bunului, de exemplu prin scutirea de predare a accesoriilor sau prin clauza predării în starea în care se află și nu în stare de bună funcționare.

De asemenea, sunt limitative clauzele care introduc o anumită suplețe în modul de executare a prestației, de exemplu, prevăzând termenul de executare numai cu titlu indicativ sau permițând cantitatea livrată ca putând să varieze între anumite limite.

Clauzele care reduc obligațiile contractului sunt alternativa la clauzele care exclud răspunderea. Rezultatul ambelor este foarte asemănător pentru că permit beneficiarului clauzei sustragerea de la răspundere în cazul neexecutării unor obligații.

Prima, clauza de excludere, are o manieră mai radicală, în sensul că obligația nu va putea fi pusă în sarcina beneficiarului.

Ce-a de-a doua are rolul de a nu permite angajarea răspunderii în cazul nerespectării obligației. Sunt abuzive clauzele care înlătură răspunderea profesioniștilor în raporturile cu consumatorii cele care au ca obiect sau ca efect un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului. Asemenea clauze sunr considerate ca nescrise.

În conformitate cu prevederile art. 1355 alin. (2) din noul Cod civil, pot fi considerate valabile clauzele de excludere a răspunderii, dacă prejudiciul s-a cauzat printr-o simplă imprudență sau neglijență și s-a localizat la bunurile victimei, nu și la persoana acesteia.

Uneori, limitarea răspunderii sau excluderea acesteia pe cale contractuală devin inutile, deoarece însăși legea este aceea care stabilește excluderea sau limitarea.

Nu sunt clauze de acest gen nici cele care determină ipotezele răspunderii în raport de originea prejudiciului.

Astfel, depozitarul unor bunuri mobile este obligat să le păstreze și să le asigure conservarea. El poate stipula că nu va răspunde în caz de incendiu. Hotelierul este obligat să asigure paza bagajelor și obiectelor diverse aduse de călători. În cazul furtului sau degradării acestora, hotelierul răspunde chiar dacă a stipulat clauze de limitare a răspunderii și aceste limite sunt inferioare plafoanelor legale.

O situație similară se întâlnește cu privire la plafonarea răspunderii pentru obiectele lăsate în autovehiculul parcat.

Limitările sunt înlăturate atunci când culpa hotelierului sau a personalului a fost la originea prejudiciului sau atunci când, fără legitimă explicație, hotelierul a refuzat să primescă lucrurile.

Limitările legale ale responsabilității se mai întâlnesc în materie de transport maritim, aerian, curierat, carduri bancare. În acest sens, Curtea de Casație franceză, secția a II-a civilă, a decis la data de 17 februarie 1955, că sunt nule clauzele de exonerare sau de atenuare a răspunderiiîn materie delictuală.

3.5 Anunțuri privitoare la răspundere

Potrivit dispozițiilor art. 1356 din noul Cod civil, intitulat „Anunțuri privitoare la răspundere”:

„(1) Un anunț care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea existența anunțului la momentul încheierii contractului.

(2) Printr-un anunț nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunț poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1.371 alin. (1).”

Efectele manifestării de voință unilaterală, care tinde la excluderea sau limitarea răspunderii contractuale, sau a răspunderii delictuale sunt reglementate distinct în art 1356 alin. (1) și (2).

Astfel, anunțul prin care se manifestă voința de a exclude răspunderea contractuală sau de a-i pune anumite limite, poate să producă efecte numai dacă debitorul care se prevalează de această excludere sau limitare face dovada că persoana prejudiciată prin executarea contractului a cunoscut existența anunțului în momentul încheierii contractului și în acest fel a achiesat la voința debitorului.

În cazul răspunderii delictuale, prevederile art. 1356 alin. (2) interzice excluderea sau limitarea răspunderii pentru prejudiciile provocate victimei.

Cu toate acestea, un astfel de anunț poate valora ca o avertizare adresată părții vătămate cu privire la pericolul provocării pagubei și, în acest caz, prevederile art. 1371 alin. (1) din noul Cod civil, cu privire la culpa comună și la concursul culpei cu alte cauze exoneratoare.

Din cele expuse mai sus, rezultă faptul că, în concepția legiuitorului, anunțul are dublu sens. Acesta reprezintă, pe de o parte, anunțul publicat prin intermediul mass-media, și pe de altă parte, acesta are sens de comunicare prin înștiințare scrisă sau notificare, care nu este adusă la cunoștința publicului. În oricare dintre situații, în materie contractuală, răspunderea va fi exclusă sau limitată atunci când se face proba că victima avea cunoștință de anunț la momentul încheierii contractului. În cazul răspunderii delictuale, anunțul va produce efecte numai atunci când atrage atenția asupra participării culpabile a victimei la producerea prejudiciului, caz în care partea chemată să răspundă va fi ținută doar pentru prejudiciul pricinuit de ea, conform prevederilor art. 1371 din noul Cod civil.

CAPITOLUL IV

Aspecte de practică judiciară

Referitor la raportul dintre răspunderea contractuală și cea delictuală și caracterul special, derogatoriu, al răspunderii contractuale, s-a pronunțat Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă prin Decizia Civilă nr. 237 din 14 septembrie 2001.

Astfel, în condițiile în care între părțile din litigiu a intervenit un contract, răspunderea în legătură cu neexecutarea acestuia nu poate fi angajată pe plan delictual, dacă fapta cauzatoare de prejudiciu nu are caracter penal.

Aceasta, deoarece răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogatoriu, partea contractantă prejudiciată putând obține despăgubiri numai în baza și în limitele stabilite prin contract, care reprezintă legea părților.

Prin Sentința civilă nr. 7801 din 18.05.1999, Judecătoria Sectorului 1 București a respins cererea formulată de reclamanta S.C. „R.” S.A. împotriva pârâtului I.M.G., cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 52.520.330 de lei în baza art. 998 – 999 din vechiul Cod civil.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 3955 din 30.11.2000, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut în fapt că, la data de 21 iunie 1995, între părți s-a încheiat un contract de management pentru o perioadă de un an, ce a fost prelungită ulterior, iar raporturile juridice dintre părți au încetat în luna aprilie 1998. În executarea contractului de management, pârâtul a produs un prejudiciu reclamantei, rezultat din plata unor penalități de întârziere la livrarea unor aparate electrocasnice, în derularea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și o societate comercială.

Instanța de apel a apreciat că intimatul-pârât nu a acționat cu diligență în exercitarea funcției de manager, a operat necorespunzător în derularea contractului de vânzare-cumpărare și a provocat curgerea penalităților pentru nelivrarea mărfii, în cuantum de 52.514.330 lei, suportate de către reclamantă. Fiind întrunite cerințele răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 – 999 din vechiul Cod civil, precum și condiția realizării faptei în exercitarea mandatului încredințat, instanța a concluzionat că este echitabil ca autorul prejudiciului să suporte repararea pagubei, comitentul fiind îndreptățit la regres împotriva prepusului pentru recuperarea sumei plătite.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimatul I.M.G. solicitând casarea deciziei în baza art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul a susținut că, deși acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe dispozițiile art. 998 – 999 din vechiul Cod civil, respectiv angajarea răspunderii civile delictuale, totuși motivarea și hotărârea instanței de apel se bazează pe analizarea și angajarea răspunderii civile contractuale rezultate din contractul de management. De asemenea, instanța a făcut referire la relațiile de subordonare și prepușenie amintind de calitatea de salariat a managerului, deși este evident că această răspundere civilă delictuală are o altă natură și reglementare juridică conform art. 1000 alin. 3 din Codul civil. Astfel, instanța de apel a ignorat temeiul juridic al cererii reclamantei, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic ale acțiunii.

Recursul este fondat în baza următoarelor motive:

– considerentele care au justificat pronunțarea hotărârii atacate se întemeiază pe o calificare greșită a cererii, pe o modificare nejustificată a temeiului acțiunii. Fundamentul juridic al cererii reclamantei este, în mod vădit, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului în baza art. 998 – 999 din vechiul Cod civil.

Instanța de apel a considerat că cererea reprezintă un regres al comitentului împotriva prepusului și că acesta din urmă trebuie să răspundă pentru fapta proprie pentru acoperirea unor sume de bani achitate de reclamantă către un terț. Însă, în speță, nu se poate pune problema unui raport de subordonare sau de prepușenie între reclamantă și pârât. Pârâtul, în exercitarea contractului de management, nu a avut calitatea de prepus. Contractul de management are, într-adevăr, natura juridică a unui contract de mandat, dar chiar și în acest caz, numai în mod excepțional contractul de mandat dă naștere unor raporturi de subordonare și anume, numai atunci când prin contractul de mandat se stabilește o deplină subordonare a mandatarului față de mandant, în mod expres. Or, conform art. 14 din Legea nr. 66/1993, managerul, în exercitarea contractului de management, deține deplina putere în conducerea, organizarea și gestionarea activității societății comerciale. Managerul are prerogativele de a concepe și aplica, în mod independent, politici și strategii de dezvoltare a societății comerciale și se bucură de inițiativă și autonomie în exercitarea obligațiilor asumate prin contractul de management.

În consecință, calificarea naturii juridice a acțiunii ca fiind un regres al comitentului împotriva prepusului, ca urmare a subrogării comitentului în drepturile și acțiunile victimei este exclusă, greșeala de interpretare a instanței de apel fiind, astfel, dovedită.

– acțiunea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 999 din vechiul Cod civil și își are fundamentul în răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru o faptă proprie prin care a produs un prejudiciu reclamantei, și nu unui terț față de care reclamanta a fost obligată să răspundă în calitate de comitent, răspunderea civilă delictuală angajată fiind directă și nu mediată, prin subrogarea reclamantei în drepturile altei persoane.

– având în vedere că între părțile din proces s-a încheiat un contract de management, problema care se pune este aceea dacă reclamanta avea alegerea între angajarea răspunderii civile a pârâtului pe cale delictuală sau contractuală.

– reclamanta a ales calea angajării răspunderii civile delictuale, însă instanța apreciază că ea nu avea decât posibilitatea de a angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtului, în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu nu a avut un caracter penal. Aceasta, deoarece răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogatoriu. În condițiile în care părțile au încheiat un contract, contractantul prejudiciat poate obține despăgubiri numai în baza și în limitele stabilite prin contract, care reprezintă legea părților. Contractul este actul prin care părțile au ales să supună unor reguli, stabilite de ele, dobândirea unor drepturi și îndeplinirea unor obligații. Ca atare, oricare dintre părți este obligată și constrânsă, în baza contractului, să supună aceluiași regim juridic contractual și litigiile provenind din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului, deci să acționeze în baza răspunderii cu caracter special (cea contractuală) și nu în baza răspunderii de drept comun (cea delictuală).

Față de cele menționate, recursul va fi admis și hotărârea va fi modificată în baza art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă pentru interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

În ceea ce privește condițiile în care poate fi angajată răspunderea contractuală, Curtea Supremă de Justiție – Secția comercială s-a pronunțat prin Decizia Comercială nr. 595 din 1 februarie 2002.

Astfel, dacă în contractul de executare de lucrări nu s-a prevăzut obligația de remediere a deficiențelor într-un anumit termen, iar beneficiara a recepționat lucrarea fără obiecțiuni, nu se poate reține răspunderea contractuală pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 969 din vechiul Cod civil.

Prin Sentința civilă nr. 801 din 5 iulie 1999, Tribunalul Iași a admis acțiunea reclamantei S.C. „C.” S.A. împotriva pârâtei S.C. „I.” S.R.L., în sensul obligării acesteia la restituirea sumei încasate cu titlu de contravaloare pentru lucrările executate, reținând că, deși lucrarea a fost garantată timp de 10 ani și executantul era în cunoștință de cauză cu privire la deficiențele de ordin calitativ apărute, totuși acesta nu a procedat la remedierile de rigoare, lucrarea fiind în întregime compromisă, astfel că pârâta este singura răspunzătoare de neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția intervenită.

Pârâta a declarat apel, susținând că reclamanta a avut o conduită culpabilă în onorarea obligațiilor contractuale, constând în folosirea necorespunzătoare a suprafețelor ce au făcut obiectul contractului, în contradicție cu instrucțiunile prescrise, iar constatarea deficiențelor s-a făcut de o firmă concurentă, fără a avea autorizația necesară.

Curtea de Apel Iași – Secția comercială, prin Decizia civilă nr. 22 din 25 februarie 2000, a respins apelul ca nefondat, având în vedere concluziile raportului de expertiză, reținând că defecțiunile constatate nu puteau fi consecința efectuării unor eventuale reparații la coșurile de fum de către beneficiară și nici a vibrațiilor cauzate de ventilatoare, iar, prin Adresa nr. 208 din 7 octombrie 1999, pârâta s-a angajat să remedieze defecțiunile apărute ulterior, dar a refuzat să se prezinte la constatarea acestora.

Împotriva soluției instanței de apel pârâta a declarat recurs, susținând că în mod eronat instanțele au dispus restituirea sumelor ce reprezintă contravaloarea prestațiilor executate, atâta timp cât și-a îndeplinit obligațiile contractuale, iar lucrarea a fost recepționată de beneficiar fără obiecțiuni.

De asemenea, a mai precizat că nu s-a făcut dovada prejudiciului pretins și nu au fost îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, cu atât mai mult cu cât contractul încheiat nu prevede obligația de remediere a defecțiunilor într-un anumit termen.

Instanța a declarat că recursul este fondat.

Instanțele au reținut răspunderea contractuală a pârâtei privind executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate, respectiv a lucrărilor de acoperire a suprafeței unui obiectiv cu poliuretan.

Potrivit art. 969 din vechiul Cod civil, convențiile încheiate au putere de lege pentru părțile contractante, iar pentru a se stabili răspunderea contractuală se impune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: să existe un prejudiciu cauzat de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, să existe un fapt prejudiciabil, să existe o relație de la cauză la efect și să existe o culpă a debitorului.

Din probele administrate a rezultat că, din suprafața de 858 mp executată și recepționată fără obiecțiuni la data de 4 august 1998, s-a deteriorat ulterior o suprafață de numai 5%, stabilită prin raportul de expertiză, iar instanța de apel, încălcând dreptul la apărare al pârâtei, nu a acordat termen în vederea formulării de obiecțiuni, iar constatarea făcută de o firmă concurentă nu poate fi apreciată ca fiind efectuată în condiții legale de opozabilitate și fără părtinire.

Pe de altă parte, din înscrisurile noi depuse în susținerea recursului rezultă că deficiențele au fost remediate după notificarea beneficiarei de a se face plata conform celor stabilite în art. 4 din contractul încheiat la valoarea dolarului din data decontării lucrărilor.

Din cuprinsul contractului însă nu a rezultat că pârâta avea obligația de remediere a defecțiunilor într-un anumit termen.

Totodată, instanțele care au dispus la restituirea contravalorii prestațiilor efectuate, fără a dispune repunerea părților în situația anterioară, au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 969 și 970 din vechiul Cod civil.

În consecință, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, recursul a fost admis și decizia recurată a fost modificată potrivit art. 296 din Codul de procedură civilă, cu admiterea apelului și schimbarea sentinței civile, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

Referitor la particularitățile răspunderii contractuale, respectiv evaluarea anticipată de către părțile contractului a daunelor-interese sub forma clauzei penale, Curtea de Apel București – Secția a V-a comercială s-a pronunțat prin Decizia Comercială nr. 185 din 5 februarie 2004.

Particularitățile răspunderii contractuale sunt determinate de existența legăturii contractuale, legătură care marchează atât conținutul obligațiilor, cât și efectele neîndeplinirii lor.

Unul din elementele particulare ale contractului este evaluarea anticipată de către părțile contractului a daunelor-interese sub forma clauzei penale.

Prin urmare, atragerea răspunderii prin obligarea la plata penalităților în considerarea altui contract cu clauză penală în care pârâtul nu a fost parte nu are temei legal în raport de art. 1066 din vechiul Cod civil.

La data de 4 aprilie 2003, reclamanta municipiul București a chemat în judecată pe pârâtul H.L., solicitând pronunțarea unei hotărâri, prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata taxei de concesionare aferentă anilor 2000 și 2001, în valoare de 13.181.458 lei, la plata majorărilor de întârziere calculate până la data de 31 decembrie 2000, în valoare de 216.042 lei, și la penalități în sumă de 772.686 lei.

Prin Sentința comercială nr. 7424 din 2 iunie 2003, Tribunalul București – Secția comercială a admis, în parte, acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul la plata sumei de 13.181.458 lei, reprezentând taxă de concesionare aferentă anilor 2000 și 2001.

Au fost respinse, ca nefondate, pretențiile reclamantei constând în majorări de întârziere și penalități de întârziere.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs municipiul București, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041 din Codul de procedură civilă, criticile vizând nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate.

În esență, recurenta a susținut că, față de faptul că în Contractul de vânzare-cumpărare nr. 22457/1996, prin care intimatul a dobândit dreptul de proprietate, s-a prevăzut că imobilul a făcut obiectul Contractului de asociere nr. 12 din 30 ianuarie 1995, intimatului-pârât i-a revenit nu numai obligația de plată a taxei de concesiune aferentă cotei indivize de teren, dar și a penalităților potrivit clauzei penale stipulate la art. 7.1 din contractul de asociere.

Față de caracterul de creanță bugetară al sumei datorate de intimatul-pârât s-au calculat majorări de întârziere de 0,15%, 0,07%, 0,06% și 0,10% pentru fiecare zi de întârziere conform dispozițiilor legale.

Recurenta a invocat și art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 și ale Ordonanței Guvernului nr. 61/2002, în care se prevede faptul că orice obligație bugetară neachitată și scadentă generează plata unor majorări de întârziere calculate pentru fiecare zi de întârziere până la data achitării sumei datorate, cuantumul fiind stabilit prin hotărâri ale Guvernului.

Analizând recursul în raport de motivele invocate, actele și lucrările cauzei și dispozițiile legale în materie, Curtea a constatat că este nefondat.

Particularitățile răspunderii contractuale sunt determinate în mod evident de existența legăturii contractuale, legătură care marchează atât conținutul obligațiilor, cât și efectele neîndeplinirii lor.

Una din particularitățile răspunderii contractuale constă în evaluarea anticipată de către părțile contractante a daunelor-interese sub forma clauzei penale.

Potrivit art. 1066 din vechiul Cod civil, „Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.”

Pe baza acestei dispoziții, clauza penală a fost definită ca fiind acea „convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale, executării cu întârziere sau neexecutării corespunzătoare”.

Așadar, clauza penală este convenție accesorie a părților contractante.

Or, în cauza de față nu există un contract între părțile în litigiu și nici nu s-a cesionat contractul de asociere către intimatul-pârât din cauza de față, astfel încât acesta să fie obligat să se supună obligațiilor asumate de SC „A.” SA.

Răspunderea intimatului-pârât nu este o răspundere contractuală, astfel încât acesta să fie obligat la plata penalităților, deoarece câtă vreme nu există convenție principală nu există nici convenție accesorie.

Conform teoriei dualității răspunderii civile, „temeiul juridic al obligației de a plăti daune-interese rezidă în însăși voința părților, manifestată în contract”.

Prin urmare, natura juridică a clauzei penale este una convențională ce nu se poate complini, nici printr-o reglementare juridică specială, ca fiind voința reciprocă a părților contractante, cu atât mai puțin prin construcția juridică a recurentei-reclamante.

În consecință, angajarea răspunderii intimatului ce nu a fost parte contractantă în asociere cu plata penalităților prevăzute în Contractul nr. 12/1995 nu-și are temei, astfel că primul motiv de recurs a fost respins, ca nefondat.

În ceea ce privește majorările de întârziere solicitate de recurenta-reclamantă, Curtea apreciază că cererea este nefondată pentru următorul considerent.

Este adevărat că primul capăt de cerere din acțiunea reclamantei s-a referit la plata taxei de concesiune, care are caracterul unei creanțe bugetare purtătoare de majorări, conform actelor normative precizate de reclamantă la cererea tribunalului, însă, față de faptul că reclamanta a indexat taxa de concesiune datorată de intimat pentru anul 2000, în cuantum de 4.067.948 lei, cu suma de 1.655.655 lei (40,7%), ajungând la suma totală datorată pentru anul 2000 de 5.723.603 lei, și apoi a considerat această sumă, totalul indexat al datoriei pe anul 2000, de 5.723.603 lei, ca fiind taxă de concesionare pe anul 2001, și pe care a indexat-o cu 1.734.252 lei (30,3%), se poate lesne observa că pentru anul 2001 suma datorată a fost dublu indexată.

În aceste condiții, dincolo de faptul că s-a procedat la o dublă indexare pentru anul 2001, oricum reclamanta, prin aplicarea indexării (actualizarea debitului cu rata inflației), și-a acoperit prejudiciul datorat deprecierii monetare, pierderea suferită și beneficiul de care a fost lipsită, astfel că nu se pot acorda alte despăgubiri pentru aceeași perioadă, întrucât nu este nici legal, nici echitabil, iar creditorul obligației ar realiza o îmbogățire fără justă cauză.

Pentru aceste considerente, toate argumentele recurentei în sprijinul motivului de recurs, referitor la neacordarea de către tribunal a majorărilor de întârziere, vor fi înlăturate.

În aceste condiții, Curtea a apreciat neîntrunite condițiile modificării sentinței recurate conform temeiului de drept invocat de recurentă, respectiv art. 304 pct. 8 și 9 din Codul de procedură civilă, și nici condiții de casare, în conformitate cu art. 3041 din Codul de procedură civilă, drept pentru care a apreciat recursul nefondat și, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, l-a respins.

În ceea ce privește forța majoră ca și cauză de exonerare de răspundere contractuală, Curtea Supremă de Justiție secția comercială, s-a pronunțat prin Decizia Comercială nr. 414 din 27 ianuarie 2000.

Forța majoră constituie o cauză care exonerează pe debitor de răspundere și operează în puterea legii, fără a fi necesar să fie prevăzută în contract sau în vreun act normativ.

Din expunerea recursului reclamantului rezultă că el nu contestă că în anul agricol 1996 recolta de grâu a pârâtei a fost calamitată 100% datorită condițiilor climaterice, dar susține că exonerarea de răspundere pentru cauza de forță majoră trebuia prevăzută în legea care reglementa operațiunea comercială ori în contractul părților, susțineri care sunt neîntemeiate.

Vechiul cod civil român nu prevede o definiție a cauzei de forță majoră, însă este unanim acceptat în doctrina și în practica judiciară că aceasta constă într-o împrejurare de fapt, imprevizibilă și de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv și fără nici o culpă din partea debitorului, executarea obligației contractuale pe care acesta și-a asumat-o.

Nu există nici o prevedere legală din care să rezulte că forța majoră operează numai dacă este prevăzută în actul care reglementează operațiunea comercială sau că părțile sunt obligate să o prevadă în contract, însă o dată constatată, forța majoră are ca principal efect exonerarea de răspundere contractuală a debitorului conform art. 1082 și 1083 din vechiul Cod civil. Așa fiind, înseamnă că forța majoră este o cauză de exonerare de răspundere care operează în puterea legii și împiedică pe creditor să ceară executarea obligației ori daune-interese de la debitor, chiar dacă nu a fost prevăzută expres în contract sau într-un act normativ. În raport de cele arătate, decizia instanței de apel este temeinică și legală și va fi menținută prin respingerea recursului.

Concluzii

Răspunderea contractuală a debitorului nu este un efect al obligației derivate din contract, ci din încălcarea clauzelor acestuia. Se poate deduce astfel că între efectul corespunzător obligației contractuale și acordarea de daune-interese se află neexecutarea.
În ceea ce privește particularitățile răspunderii contractuale, acestea sunt în strânsă legătură atât cu obligațiile specifice contractului, cât și cu efectele implicate de neîndeplinirea obligațiilor.

În ciuda acestui fapt, părțile, prin intermediul unei convenții, pot modifica limitativ dispozițiile cu privire la consecințele neexecutării în tot sau în parte a obligațiilor ce decurg din contract. Această modificare poate avea drept obiect înlăturarea, limitarea sau agravarea răspunderii, situație în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere nu provine din dolul ori culpa gravă a celui ce se obligă.

Cazurile în care executarea directă sau în natură nu mai este posibilă determină executarea indirectă a obligațiilor sau executarea prin echivalent, acestea putând fi obținute:

– pentru obligațiile de a face, obligații intuitu personae ce trebuiau să fie executate într-un anumit termen considerat esențial de către creditor și care nu a fost respectate de către debitor;

– pentru obligațiile de a nu face, în cazul în care cel ce se obligă încalcă obligațiile contractuale ce includ abținerea de la săvârșirea unui act.

Așadar, executarea indirectă a obligației reprezintă un drept al creditorului de a pretinde și de a obține de la debitor echivalentul prejudiciului survenit prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației.

BIBLIOGRAFIE

Autori români

Anghel, Ion Mihai; Deak, Francisc; Florin Popa, Mihai, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970;

Baias, Flavius-Antoniu; Chelaru, Eugen; Constantinovici, Rodica; Macovei, Ioan, Noul Cod civil, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012;

Istrate, Ana Maria, Daunele-interese în materie comercială. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006;

Motica, Radu I.; Lupan, Ernest, Teoria generală a obligațiilor civile, Editura Lumina Lex, București, 2008;

Paraschiv, Mihaela Noul Cod civil, Note, Corelații, Explicații, Editura C.H.Beck, București, 2011;

Pop, Liviu, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Sângeorzan, Daciana-Elena, Răspunderea contractuală în materie civilă și comercială, Editura Hamangiu, București, 2009;

Stătescu, Constantin; Bârsan, Corneliu, Drept civil. Teoria Generală a obligațiilor, ediția a IX-a, Editura Hamangiu, București, 2008;

Turcu, Ion Noul Cod civil Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligații, art. 1164-1649. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2011;

Ursa, Vasile, Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, volumul II, Editura Academiei, București, 1978;

Autori străini

Mignot, Marc, Les obligations solidaires et les obligations in solidum en droit privé français, Editura Dalloz, Paris, 2002;

Ramparany-Ravololomiarana, Hobinavalona, Le raisonnable en droit des contrats, L.G.D.J., Paris, 2009;

Viney, Geneviève;  Jourdain, Patrice, Traité de droit civil : Les conditions de la responsabilité, Editura L.G.D.J., Paris, 2008;

Acte normative

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările ulterioare;

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare;

Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 29 august 2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012.

Jurisprudență

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, Decizia nr. 3464 din 8 iunie 2005, în Pandectele Române, nr. 1/2006;

Curtea de Casație din Franța, Decizia din 6 octombrie 2006;

Curtea de Casație franceză, secția comercială, decizia din 20 octombrie 2009, în Revista Română de Drept Comercial, nr. 2/2010;

Decizia Civilă nr. 237 din 14 septembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă;

Decizia Comercială nr. 595 din 1 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție – Secția comercială;

Decizia Comercială nr. 185 din 5 februarie 2004 a Curții de Apel București – Secția a V-a comercială;

Decizia Comercială nr. 414 din 27 ianuarie 2000 a Curții Supreme de Justiție secția comercială;