Raspunderea Contractuala

RASPUNDEREA CONTRACTUALĂ

CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE REFERITOARE LA

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Noțiunea de răspundere juridică

Evoluția conceptului de răspundere juridică

Funcțiile răspunderii juridice

Condițiile răspunderii juridice

CAPITOLUL 2 RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

Noțiunea de răspundere contractuală

Condițiile în care poate fi angajată răspunderea civilă contractuală

Scurtă comparație între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală

CAPITOLUL 3 EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR

Evaluarea judiciară a despăgubirilor

Evaluarea legală a despăgubirilor

Evaluarea convențională – clauza penală

CAPITOLUL 4 CONCLUZII

Abrevieri

C.civ. -Codul civil

C.com. -Codul comercial

C.fam. -Codul familiei

C.pen. -Codul penal

C.proc.civ. -Codul de procedură civilă

C.S.J. -Curtea Supremă de Justiție

C.D. -Culegere de decizii

dec. civ. -decizie civilă

Ed. -Editură

J.N. -Justiția Nouă

L.P. -Legalitatea Populară

op. cit. -opera citată

p. -pagina

R.R.D. -Revista Română de Drept

secț. civ. -secția civilă

sent. civ. -sentință civilă

Trib. -Tribunal

Trib. Jud. -Tribunalul județean

Trib. Supr. -Tribunalul Suprem

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE REFERITOARE

LA RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1.1. Noțiunea de răspundere juridică.

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este acela la responsabilități.

Cu toate că, în mod tradițional, conceptul de responsabilitate a fost revendicat de morală, știința dreptului a preluat în mod creator trăsăturile acestui concept, adaptându-l la specificul obiectului său de cercetare.

Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele și comportamentele, orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.

Conduita umană poate fi conformă cu cea prescrisă de norma juridică și avem astfel o conduită licită, legală sau poate fi contrară celei instituite de norma juridică, subiectul de drept având, în acest caz, o conduită ilicită.

În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere, de fiecare dată, și posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către cetățeni.

Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbură uneori grav, ordinea și liniștea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societății.

Legea este creată de oameni și principal ei misiune este aceea de a satisface nevoile oamenilor. Conduita fiecăruia dintre noi este raportată la conștiința socială existentă la un moment dat în societate. Fiecare societate are nivelul său de valori, de raportarea a comportamentului membrilor societății. Pascal spunea că „omul este o trestie, dar o trestie care gândește”, iar Kant, referindu-se tot la om, arăta că „este singura ființă capabilă să acționeze cu o forță morală pe deplin responsabilă pentru propriile acțiuni”. Omul este deci, o ființă responsabilă, care are reprezentarea acțiunilor sale. Responsabilitatea este un fenomen social, fiind strâns legată de libertate, de posibilitatea omului de a decide în orice situație în care se află. Numai un om liber este un om responsabil, numai cel care a avut posibilitatea neîngrădită de a acționa menifestându-și voința sa măsurată și dorită poate fi culpabilizat, sancționat, dacă prin ceea ce a înfăptuit a încălcat regulile moralei societății și a legilor țării.

Din aceste motive, dreptul, ca fenomen social, asociat statului (organizația politică a societății), prin ansamblul normelor juridice pe care le conține, are această menire, de a statornici un anumit comportament, bazat pe o logică, pe o rațiune izvorâtă din interesul general al societății.

Ca ființă socială și parte intrinsecă a societății, omul, trăind în societate nu poate face abstracție de valorile sociale convenite expres sau tacit în cadrul acesteia, de interesele generale și individuale ale celorlalți membrii ai societății. Ori, încălcarea acestor comandamente sau nevoi sociale reprezintă o sfidare a celorlalți membri ai societății și ca atare societatea poate reacționa împotriva celui în cauză.

Această reacție a societății împotriva individului pentru a-l determina să-și conformeze comportamentul cu interesul societății reprezintă răspunderea la care va fi supus cel în cauză. Societatea își vede valorile și interesele sale afectate și în aceste situații va lua măsuri de restabilire a unei normalități prin aplicarea sancțiunilor legale. Această normalitate este egală cu legalitatea instituită prin intermediul normelor juridice.

1.2. Evoluția conceptului de răspundere juridică.

În comuna primitivă, întrucât nu exista nici stat, nici drept, nu se putea vorbi despre o răspundere juridică. În cadrul acestei societăți, vătămatul răspunde la forță prin forță. El se răzbună, iar răzbunarea se face cu aprobarea grupului social. Nu există nici o preocupare pentru vinovăția făptașului, se aplică lega participațiunii, simpla cauzalitate materială fiind îndestulătoare.

Așadar, există o răspundere obiectivă, întemeiată numai pe cauzalitatea materială. Mai târziu, în perioada descompunerii comunei primitive, se constată că victima se poate înțelege cu făptașul, iertându-l în schimbul unei răscumpărări, răscumpărare ce apare ca o formă de sancționare.

În cadrul orânduirii sclavagiste, Legea celor XII table, consacră atât răzbunarea privată, cât și sistemul compozițiilor voluntare. În această epocă intervine însă o schimbare fundamentală ca urmare a apariției statului și a normelor de drept.

Cele XII table caracterizează o epocă de tranziție de la compoziția voluntară la cea legală, ambele având la bază dreptul de răzbunare și răscumpărarea acestui drept.

În această epocă se fac primii pași spre deosebirea dintre răspunderea penală și cea civilă. De asemenea, spre deosebire de comuna primitivă, unde răspunderea era colectivă, familială, în dreptul sclavagist ea devine individuală, solidară. Tot în această epocă, se înfiripă și ideea că nebunii și copiii nu pot deosebi binele de rău, ei nu pot fi în culpă, deci răzbunarea nu poate fi îndreptățită.

Spre deosebire de ceea ce se petrecea în comuna primitivă, simpla relație de cauzalitate materială nu mai este suficientă pentru a se angaja răspunderea unei persoane, fiind necesar ca această să fi fost în culpă.

În perioada orânduirii feudale se adâncește ruptura dintre răspunderea civilă și cea penală. Astfel, pentru faptele păgubitoare referitoare la bunuri se cuvine numai amenda. În privința vătămărilor aduse persoanei, cel vătămat și familia lui aveau împotriva celui care a săvârșit fapta și probabil împotriva familiei acestuia dreptul de răzbunare sau pe acela de a reclama o pedeapsă bănească.

Spre sfârșitul orânduirii feudale apar două monumente legislative și anume Legiuirea Caragea și Codul Calimah.

Legiuirea Caragea pune la baza răspunderii delictuale prejudiciul, greșeală și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și greșeală. Astfel, greșeala poate fi intenționată -dol- sau neintenționată -culpă-. Legiuirea Caragea reglementează, de asemenea, răspunderea stăpânilor de animale pentru pagubele pricinuite de acestea lucrurilor sau recoltelor ce aparțin altora. Ea nu reglementează răspunderea pentru fapta lucrurilor neînsuflețite.

Codul Calimah, având la bază Codul civil general austriac, face distincția dintre răspunderea delictuală și cea contractuală. Însă în ambele cazuri antrenarea răspunderii necesită o greșeală. Drept urmare, pruncul și nebunul, care nu pot deosebi binele și răul, sunt apărați de răspundere. Pentru ei răspunde cei care au obligația să le poarte de grijă.

O dată cu apariția Codului civil român instituția răspunderii capătă o formă mai clară, fiind reglementate numeroase forme ale acesteia

1.3. Funcțiile răspunderii juridice.

3.1.1. Funcția educativ-preventivă.

Dreptul, în general, ca instrument de ordonare a desfășurării raporturilor sociale, îndeplinește o funcție educativă, prin influența pe care o exercită asupra conștiinței oamenilor. Această funcție se regăsește și în instituția juridică a răspunderii civile.

Conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancționată, ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.

3.2.1. Funcția reparatorie.

Întrucât răspunderea civilă contractuală se concretizează într-o obligație de dezdăunare, care se stabilește în sarcina autorului prejudiciului, ea îndeplinește și o funcție reparatorie.

Sub acest aspect, răspunderea civilă poate fi considerată un mijloc de apărare a drepturilor subiective.

De îndată ce printr-o faptă ilicită s-au adus prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane, este angajată răspunderea autorului prejudiciului; în acest sens, răspunderea civilă contribuie la apărarea dreptului subiectiv încălcat.

Obligația de reparare a prejudiciului adus dreptului de proprietate constituie un mijloc de înlăturare a încălcării dreptului; așadar, răspunderea se înscrie în rândul mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate. Tot astfel, răspunderea civilă contractuală constituie un mijloc de apărare a altor drepturi reale sau de creanță.

Funcția reparatorie este numai relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele între care se statornicește îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat; chiar și în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile deteriorate sau distruse pot fi, întotdeauna, recuperate, pe deplin, în materialitatea lor.

De aceea, nu numai din punctul de vedere al persoanei fizice sau juridice direct prejudiciate printr-o faptă ilicită, dar și din punctul de vedere al societății în întregul său, este necesar ca aplicarea principiilor răspunderii civile să se facă cu toată strictețea, pentru ca, exercitându-se, și în acest fel, o acțiune generală preventivă, să se ajungă la înlăturarea cazurilor de săvârșire a unor fapte ilicite.

1.4. Condițiile răspunderii juridice.

1.4.1. Conduita ilicită.

Pentru ca răspunderea juridică – în oricare din formele sale -, să se declanșeze, este nevoie de existența cumulativă a unor condiții.

Conduita ilicită este o primă condiție. Prin conduită ilicită se înțelege un comportament – acțiune sau inacțiune – care nesocotește o prevedere legală.

Caracterul ilicit al conduitei se stabilește în legătură nemijlocită cu o prescripție cuprinsă într-o normă juridică. Atunci când norma juridică obligă la o anumită conduită, iar prin fapta sa un subiect încalcă această prevedere (afișând dispreț față de reglementarea legală), intră în acțiune sancțiunea normei juridice. Spre exemplu, se încheie un act fără să se respecte condițiile puse de lege, se livrează un produs necorespunzător sau cu vicii ascunse, un angajat își îndeplinește necorespunzător sarcinile, lipsește nemotivat, un om atentează la cinstea, onoarea, la integritatea corporală a unui alt om etc. În asemenea cazuri, poate să apară un raport juridic de constrângere și să se declanșeze o formă de răspundere juridică (civilă, disciplinară, administrativă, penală). Neobservarea și încălcarea prescripției cuprinsă într-o normă juridică lezează ordinea de drept, echilibrul vieții sociale și pun în pericol siguranța circuitului juridic.

Răspunderea juridică intervine nu numai în condițiile unei acțiuni -comiterea unei fapte ilicite – ci și în condițiile unei abstențiuni. Abținerea, în acest caz, nu este o simplă nonexecuție, ci este o nonexecuție deliberată într-o circumstanță în care subiectul era obligat prin norma juridică să săvârșească acțiunea. Spre exemplu, legea obligă conducătorul auto care accidentează o persoană să transporte victima la cea mai apropiată unitate spitalicească, iar un asemenea conducător auto fuge de la locul faptei și nu execută prevederea legală; sau omisiunea căilor ferate de a pune bariera la pasajul de nivel.

Conduita ilicită prezintă ăspunderea juridică intervine nu numai în condițiile unei acțiuni -comiterea unei fapte ilicite – ci și în condițiile unei abstențiuni. Abținerea, în acest caz, nu este o simplă nonexecuție, ci este o nonexecuție deliberată într-o circumstanță în care subiectul era obligat prin norma juridică să săvârșească acțiunea. Spre exemplu, legea obligă conducătorul auto care accidentează o persoană să transporte victima la cea mai apropiată unitate spitalicească, iar un asemenea conducător auto fuge de la locul faptei și nu execută prevederea legală; sau omisiunea căilor ferate de a pune bariera la pasajul de nivel.

Conduita ilicită prezintă – în forme și intensități diferențiate pericol social. Gradul de pericol social delimitează formele ilicitului juridic – civil, administrativ, penal etc.

Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudicii, abaterea disciplinară, contravenția, infracțiunea.

1.4.2. Vinovăția.

Vinovăția este o altă condiție (o condiție subiectivă) a răspunderii juridice. Vinovăția este atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită față de fapta sa și față de consecințele acesteia.

Vinovăția – ca element constitutiv și temei al răspunderii juridice – presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a-și alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conștient. Cu alte cuvinte, vinovăția implică libertatea voinței subiectului, caracterul deliberat al acțiunii sale, asumarea riscului acestui comportament, în atare condiții, atunci când factorii naturali, procesele și mecanismele biologice și fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a acționa cu discernământ, răspunderea juridică nu se va declanșa. Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârșirii unui act ilicit, dar fără vinovăție. Spre exemplu: minoritatea exclude răspunderea pe temeiul insuficientului discernământ (factor biologic – fiziologic) și al precarei experiențe de viață (factor social); alienația mintală este cauză de iresponsabilitate; legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală sunt, de asemenea, împrejurări care exclud răspunderea juridică, bazate pe modificările ordin biologic sau fiziologic, produse ca urmare a existenței unor acțiuni exterioare care se reflectă în psihicul subiectului, în comportamentul său și care antrenează anumite instincte (cum este acela de conservare a vieții, spre exemplu, sau de protecție a unor valori). Starea de necesitate există atunci când subiectul, pentru a-și apăra propria-i viață în fața unui pericol ce-l pune în mod iminent sub semnul întrebării, sacrifică altă persoană sau sacrifică bunurile altei persoane pentru apărarea bunurilor sale, atunci când în mod natural nu există altă soluție.

Legitima apărare intervine atunci când subiectul este expus unui atac material, direct, imediat și injust, acțiunea sa reprezentând o ripostă imediată și spontană.

Formele vinovăției sunt: intenția și culpa. Științele juridice de ramură detaliază modurile de existență a acestor forme. Astfel, de exemplu, în

dreptul penal intenția se clasifică în: intenția directă (atunci când subiectul acționează deliberat, urmărind producerea efectului, cunoscând și asumându-și riscurile) și intenție indirectă (atunci când subiectul cunoaște urmările și le privește cu indiferență). Culpa este o formă a vinovăției caracterizată prin aceea că subiectul nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să le prevadă, sau prevăzându-le, speră în mod ușuratic să nu se producă. Și în acest caz, științele de ramură nuanțează trăsăturile și modurile de afirmare a acestei forme. Astfel, se vorbește despre imprudența (lipsă de diligentă), despre neglijență (omisiune) ca modalități ale culpei.

1.4.3. Legătura cauzală.

Legătura cauzală între faptă și rezultat este o altă condiție a răspunderii juridice. Aceasta este o condiție obiectivă a răspunderii. Pentru ca răspunderea să se declanșeze și un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvârșirea cu vinovăție a unei fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale (acțiunea sa să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).

Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere (să declanșeze un raport juridic de constrângere) trebuie să stabilească cu toată precizia legătura cauzală, reținând circumstanțele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizează producerea acțiunii, consecințele acesteia și să înlăture elementele accidentale, condițiile care s-au suprapus lanțului cauzal și care au putut să accelereze sau să întârzie efectul, să agraveze sau să atenueze urmările.

CAPITOLUL 2

RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

2.1. Noțiunea de răspundere contractuală.

Răspunderea civilă este de două feluri: delictuală și contractuală.

Dacă răspunderea civilă contractuală rezultă din nerespectarea clauzelor unei convenții, răspunderea civilă delictuală este urmarea prejudiciului cauzat printr-un fapt ilicit în afara oricărei legături preexistente între victimă și autor.

Răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală constituie o răspundere civilă cu caracter derogator de la dreptul comun, este o răspundere cu caracter special. De aici rezultă că ori de câte ori nu este vorba de o răspundere contractuală, se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale.

Fiind forme ale răspunderii civile, între răspunderea civilă delictuală și cea civilă contractuală există asemănări și deosebiri. Ambele presupun următoarele condiții de existență:

fapta ilicită;

vinovăția sau greșeala;

prejudiciul;

legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

S-a pus problema dacă există sau nu două forme de răspundere civilă, dar vinovăția delictuală este deosebită de cea contractuală ori există unitate de voință.

Unii autori au considerat că există unitatea de culpă (vinovăția), care constă în aceea că nu s-a efectuat o obligație ce revenea, fie din lege, fie din contract.

Alți autori consideră că există dualitate de culpă. Astfel, culpa delictuală este aceeași, oricare ar fi persoana ce ar săvârși-o, căci orice persoană dacă s-ar fi comportat ca autorul delictului ar fi fost în culpă, pe când culpa contractuală nu se pune uniform pentru toți, deoarece este cauzată de o activitate anterioară, conștientă, voluntară a autorului, care a consimțit să se angajeze prin propria voință la o anumită obligație și deci, cel ce nu-și asumă obligația rămâne liber.

2.2. Condițiile în care poate fi angajată răspunderea civilă contractuală.

2.2.1. Prejudiciul.

Condiția existenței unui prejudiciu pentru acordarea de despăgubiri creditorului este implicit prevăzută în art. 1082 C. civ., potrivit cu care „debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executări”. În măsura în care nu există prejudiciu, acțiunea creditorului prin care pretinde plata despăgubirilor urmează a fi respinsă ca fiind lipsită de interes.

Subliniem că prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, care constă tocmai în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației asumate.

De asemenea, între această faptă a debitorului și prejudiciul suferit de creditor trebuie să existe un raport de cauzalitate. Sarcina probei existenței prejudiciului incumbă creditorului, cu excepția situațiilor în care întinderea prejudiciilor este fixată de lege. Este cazul obligațiilor care au drept obiect sume de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală. Cu alte cuvinte, legea consideră că lipsa de folosință a sumei de bani datorată de debitor provoacă creditorului un prejudiciu care este egal cu dobânda legală.

2.2.2. Vinovăția (vina) debitorului.

Pentru a putea să se nască dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor este necesar să mai fie îndeplinită o condiție, și anume neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației să-i fie imputabilă, deci debitorul să fi avut o vină atunci când nu și-a executat obligația asumată.

Suntem în prezența laturii subiective a faptei debitorului, interesând deci atitudinea subiectivă pe care debitorul a avut-o față de faptă și urmările acesteia.

Într-adevăr, în dreptul civil român răspunderea are la bază vina celui care săvârșește fapta prejudiciabilă.

Înainte de a trece la alte dezvoltări cu privire la această condiție, se impune o precizare de ordin terminologic.

Atunci când a fost cercetată condiția vinovăției în cadrul răspunderii civile delictuale, s-a arătat că în dreptul civil latura subiectivă a faptei este exprimată prin termenul de culpă. S-a subliniat însă, cu același prilej, că ne aflăm în prezența unei unități de concept prin care se exprimă atitudinea subiectivă a autorului – în cazul nostru a debitorului – faptei ilicite față de faptă și de urmările ei, anume o atitudine subiectivă negativă, de neluare în considerare a normelor legale. Unitatea de conținut impune și unitatea de ordin terminologic. Este deci motivul pentru care subscriem și în acest caz la opiniile exprimate în literatura de specialitate în sensul adoptării termenilor echivalenți de vină sau vinovăție, ca termeni de aplicație generală în materie de răspundere civilă, deci și în cazul răspunderii civile contractuale.

Condiția vinei debitorului rezultă în mod implicit din dispozițiile art. 1082 C. civ.

După părerea noastră, din formularea textului art. 1082 C. civ. se pot desprinde două concluzii:

1. O primă concluzie este aceea că debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor nu numai atunci când acționează cu intenția de a-l păgubi pe creditor, adică nu execută spre a-i pricinui o pagubă – „nu este rea-credință din parte-i” -, ci ori de câte ori nu va dovedi existența „cauzei străine” care să nu-i fie imputabilă. Cu alte cuvinte, ori de câte ori nu-și execută obligația din vina sa, indiferent dacă aceasta a constat în intenție sau într-o simplă culpă.

2. O a doua concluzie este aceea că în sarcina sa operează o prezumție de vină, deoarece debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existența unei cauze străine, neimputabile. De aceea, se spune că în materie contractuală vina debitorului este prezumată. Potrivit art. 1083 C. civ., debitorul nu va fi obligat la plata despăgubirilor atunci când nu a putut executa datorită unui caz fortuit sau unui caz de forță majoră. Deci cauza străină de care vorbește art. 1082 C. civ. este intervenția cazului fortuit sau a cazului de forță majoră. Se admite că în formularea art. 1082 C. civ., în noțiunea de „cauză străină care nu-i este imputabilă debitorului” trebuie inclusă și vina creditorului. Dacă debitorul dovedește cauza străină, el va fi exonerat de răspundere.

Este de observat că în materie de răspundere civilă contractuală nu există deosebire de efecte între cazul fortuit și cazul de forță majoră: ambele exonerează pe debitor de răspundere.

Cu privire la urmările asupra raporturilor juridice contractuale, „cauza străină” va putea:

a) fie să facă imposibilă executarea și, în acest caz, la contractele unilaterale obligația se va stinge fără ca debitorul să fie obligat la plata de despăgubiri, iar la contractele bilaterale se va pune problema riscului contractului care va fi suportat de debitorul obligației imposibil de executat;

b) fie să suspende temporar executarea obligației, ceea ce va face ca debitorul să execute cu întârziere, dar fără a plăti despăgubiri pentru aceasta.

Așadar, în principiu, până la proba contrarie, neexecutarea obligației este imputabilă debitorului. Problema care se pune este aceea de a se ști cine va trebui să dovedească neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare.

Din acest punct de vedere distingem:

a) în cazul obligațiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul săvârșit de debitor prin care se încalcă această obligație;

b) în cazul obligațiilor de a da și de a face, creditorul trebuie să dovedească existența creanței. Dacă el face această dovadă, neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedește executarea.

Dacă creditorul dovedește nesocotirea obligației de a nu face sau debitorul nu dovedește executarea obligației de a da sau de a face, se prezumă că nerespectarea obligației asumate provine din vina acestuia din urmă care va fi obligat la plata de despăgubiri către creditor.

Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că nerespectarea obligației se datorește cauzei străine, deci cazului fortuit sau de forță majoră, sau vinei înseși a creditorului. Spre exemplu, creditorul nu a pus la dispoziția debitorului mijloacele necesare livrării bunurilor ce formau obiectul contractului, cu toate că această obligație îi incumba lui, potrivit clauzelor contractului încheiat.

Prezumția de vină în sarcina debitorului care nu-și execută obligația este relativă. Ea poate fi răsturnată tocmai prin dovada cazului fortuit, a cazului de forță majoră sau a vinei creditorului.

Cât privește forța majoră și cazul fortuit, acestea sunt situații de fapt apreciate ca atare de instanța de judecată. În practica judiciară s-a decis, spre exemplu, că „în sensul art. 1082 și 1083 C. civ. constituie forță majoră orice eveniment care nu a fost previzibil în mod normal și care a pus pe debitor în imposibilitate de a-și executa obligația luată. În consecință, părțile nu sunt ținute să definească forța majoră prin contract (…), urmând ca, în caz de litigiu izvorât din neexecutarea obligației, instanța să stabilească (subl. ns.), pe bază de probe, dacă evenimentul invocat a constituit sau nu caz de forță majoră”. Concluzia este valabilă și pentru cazul fortuit.

De asemenea, cazul de forță majoră și cazul fortuit sunt exoneratorii de răspundere numai cât timp nu s-a dovedit o acțiune sau inacțiune anterioară a debitorului care să-i fie imputabilă, fără de care nu s-ar fi produs aceste evenimente.

Care va fi criteriul de apreciere spre în ce măsură debitorul are o vină în neexecutarea obligațiilor asumate? Răspunsul este dat de art. 1080 alin. (1) C. civ., potrivit cu care „diligenta ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligații este totdeauna aceea a unui bun proprietar”. Așadar suntem în prezența unui criteriu obiectiv, care implică necesitatea de a se compara activitatea debitorului contractual cu aceea a unei persoane diligente, care acționează cu grijă la interesele societății și față de interesele membrilor acesteia, care își subordonează activitatea sa exigențelor impuse de însăși viața socială și de regulile de conviețuire socială.

Potrivit art. 1080 alin. (2) C. civ., acest criteriu urmează a fi aplicat cu mai mare sau mai mică rigoare, în anumite cazuri concrete. Astfel, art. 1540 alin. (2) C. civ. dispune că răspunderea mandatarului este mai puțin riguroasă atunci când contractul de mandat este cu titlu gratuit. De asemenea, dacă la contractul de depozit depozitarul trebuie să îngrijească de bunul primit în depozit întocmai ca de bunul său (art. 1599 C. civ.), sunt prevăzute cazuri când această dispoziție se aplică cu mai mare rigoare: când depozitul este cu titlu oneros, când depozitarul s-a oferit a primi lucrul în depozit (art. 1600 C. civ.).

Acest criteriu este dinamic, deoarece conținutul său sporește pe măsura dezvoltării științei, a prefacerilor de ordin material și spiritual, a ridicării gradului de pregătire a membrilor societății și a creșterii conștiinței lor sociale; el este și variabil, pentru că aplicarea lui trebuie să se facă cu luarea în considerare a condițiilor specifice în care se acționează, de timp, de loc etc.

2.2.3. Punerea debitorului în întârziere.

Pentru a se putea acorda daune-interese creditorului trebuie îndeplinită o altă condiție, și anume debitorul să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale.

Într-adevăr, debitorul trebuie să-și execute obligația la termenul prevăzut de părți în contract sau, dacă un astfel de termen nu a fost prevăzut, de îndată ce obligația a fost asumată. Dacă nu execută, el este în întârziere. Dar, pentru ca întârzierea debitorului să producă efecte juridice specifice, ea trebuie constatată în formele prevăzute de lege, forme prin care debitorul să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligației. Câtă vreme creditorul nu cere constatarea întârzierii debitorului printr-una din aceste forme, se presupune că ea nu l-a păgubit. Așadar, potrivit reglementării actuale, simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligația nu-l pune pe debitor în întârziere – dies non interpellat pro hominem.

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voință din partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligației de către debitor. Ea se poate face în următoarele forme:

1. notificare prin intermediul executorilor judecătorești (art. 1079 C. civ.); ea constă în cererea formală (somația adresată debitorului să execute);

2. cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea obligației pe calea acțiunii în justiție.

Observăm că prin aceste formalități creditorul recurge la forța coercitivă a statului – mult mai energic în cel de-al doilea caz – spre a-și valorifica dreptul subiectiv.

Există situații în care nu este necesară îndeplinirea unor formalități de punere în întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere, și anume:

a) în cazurile anume determinate de lege (art. 1079 pct. 1 C. civ.). Astfel, potrivit art. 1370 C. civ., la vânzarea de produse și lucruri mobile, „vânzarea se va rezolvi de drept și fără punerea în întârziere în folosul vânzătorului, după expirarea termenului pentru ridicarea lor. Deci, dacă cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligația de a ridica asemenea bunuri, care formau obiectul contractului, la termenul convenit, el va fi de drept în întârziere;

b) când părțile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalități (art. 1079 pct. 2 C. civ.). Convenția părților în acest sens trebuie să fie expresă, fără a fi nevoie de exprimarea ei în termeni sacramentali;

c) când obligația, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a executa (art. 1079 pct. 3 C. civ.);

d) în cazul obligațiilor continue, cum sunt obligațiile de furnizare a apei, energiei electrice sau aceea de a întreține un anumit bun;

e) în cazul încălcării obligațiilor de a nu face (art. 1078 C. civ.).

Ceea ce trebuie subliniat este că punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligații contractuale. În materie extracontractuală nu este necesară punerea în întârziere; din momentul săvârșirii faptului prejudiciabil se naște dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului.

Care sunt efectele punerii în întârziere?

1. de la data punerii în întârziere debitorul datorează creditorului daune-interese moratorii;

2. din același moment se stabilește refuzul debitorului de a executa, iar creditorul va fi îndreptățit să pretindă daune compensatorii pentru neexecutarea obligației;

3. când obligația constă în a da un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere riscul se strămută asupra debitorului [art. 1074 alin. (2) C. civ.]. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 971 C. civ., la contractele ce au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat, proprietatea se transmite prin efectul realizării acordului de voință al părților; o dată cu acesta se transmite și riscul pieirii fortuite a bunului, chiar dacă nu a avut loc predarea lui. Dacă între momentul încheierii contractului – când s-a transmis dreptul de proprietate – și cel al predării, bunul piere datorită unui caz fortuit sau unui caz de forță majoră, riscul îl va suporta creditorul obligației de predare, deci dobânditorul bunului, proprietar din momentul realizării acordului de voință. Dacă însă debitorul aceleiași obligații de predare – transmițătorul – a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, el va suporta riscul pieirii fortuite, deși nu mai este titularul dreptului de proprietate. Potrivit art. 1156 alin. (2) C. civ., el va fi scutit de suportarea riscului pieirii fortuite a bunului, numai dacă va dovedi că acesta ar fi pierit și la creditor, adică chiar și atunci când și-ar fi executat obligația de predare la termen.

Efectele punerii în întârziere încetează prin faptul debitorului atunci când acesta recurge la oferta reală urmată de consemnațiune, în ipoteza în care creditorul refuză să primească plata.

De la data consemnării bunului sau sumei de bani la dispoziția creditorului încetează pentru debitor obligația de a plăti daune moratorii și de a suporta riscul pieirii fortuite a bunului [art. 1114 alin. (2) C. civ.]. Se poate observa că faptul de neexecutare a debitorului este consecința conduitei creditorului, întârzierii sale la primirea executării obligației.

Efectele punerii în întârziere pot înceta și prin faptul creditorului, în situația în care el renunță expres sau tacit la punerea în întârziere. Renunțarea tacită trebuie să rezulte dintr-un fapt care să semnifice cu certitudine voința sa de renunțare la punerea în întârziere.

2.2.4. Convenții cu privire la răspundere.

Condițiile examinate până în prezent sunt necesare și suficiente pentru angajarea răspunderii civile contractuale. Ele rezultă din dispozițiile legale în materie. Normele care le reglementează sunt, în principiu, supletive. Este motivul pentru care dispozițiile legale privitoare la consecințele neexecutării obligației de către debitor pot fi, cu anumite excepții, modificate prin convenția părților.

Convenția părților cu privire la răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte de ocazionarea prejudiciului pentru creditor; prin ea se poate agrava, înlătura sau restrânge răspunderea debitorului.

Nu interesează aici convențiile prin care, posterior producerii prejudiciului, creditorul renunță la repararea lui. Asemenea convenții pot căpăta o altă semnificație juridică, spre exemplu o iertare de datorie.

Nu avem în vedere nici ipotezele în care legea însăși agravează răspunderea debitorului, cum ar fi aceea a comodatarului care, în unele cazuri, răspunde de pieirea fortuită a bunului (art. 1565-1567 C. civ.).

În sfârșit, trebuie evitată orice confuzie între convențiile asupra răspunderii și cele prin care se determină anticipat întinderea obligației de despăgubire (clauza penală) sau cele care poartă asupra asigurării de responsabilitate din partea unui terț – asigurătorul.

S-a observat, pe drept cuvânt, că o convenție prin care s-ar limita sau s-ar atenua răspunderea, încheiată anterior producerii prejudiciului, este de natură să încurajeze neglijența debitorului, astfel că trebuie privită cu multe rezerve.

În literatura de specialitate se distinge între: a) convenții care exonerează de răspundere (de responsabilitate); b) convenții care limitează răspunderea; c) convenții care agravează răspunderea.

a) Convenția de neresponsabilitate exonerează în întregime pe debitor de răspundere. Asemenea convenții pot fi încheiate de părțile contractante. În măsura în care părțile convin asupra exonerării în întregime a debitorului de răspundere, creditorul nu va mai putea pretinde daune-interese. Este motivul pentru care am arătat că, printre condițiile cerute pentru acordarea daunelor-interese este și aceea ca părțile să nu fi încheiat o asemenea convenție.

Ele sunt permise numai pentru ipotezele în care vina debitorului îmbracă forma neglijenței sau imprudenței.

Astfel de convenții sunt nule atunci când vina debitorului îmbracă forma intenției (dolului).

Ne alăturăm autorilor care socotesc că o convenție prin care debitorul s-ar pune la adăpost de răspunderea pentru neexecutare în caz de intenție de a nu executa este contrară ordinii publice și regulilor de conviețuire socială;

b) Convențiile prin care se limitează răspunderea restrâng, după ivirea prejudiciului prin neexecutare, întinderea reparațiunii datorate. Ca și cele din prima categorie ele își vor produce efecte numai în cazul când vina debitorului constă în neglijența sau imprudența sa, nu și în intenția de a păgubi;

c) Tot prin convenție, părțile pot să-și agraveze răspunderea. Astfel, debitorul poate să-și asume obligația de a răspunde chiar și în ipoteza în care neexecutarea sau executarea necorespunzătoare se datorează cazului fortuit sau cazului de forță majoră. Practic, el se angajează la a răspunde când legea îl exonerează.

O asemenea convenție trebuie să fie neîndoielnică, nefiind însă necesară folosirea unor termeni speciali.

O precizare se impune: convențiile de înlăturare, limitare sau agravare a răspunderii nu au nici un efect asupra obligației inițiale asumate de debitor. El este ținut să-și execute această obligație. Dacă nu execută, urmează a-și produce efecte, după caz, convențiile cu privire la răspunderea sa.

2.3. Scurtă comparație între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Ambele răspunderi sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei anumite persoane.

Între cele două forme nu există deosebiri de esență. Elementele care le condiționează sunt aceleași: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.

Comunitatea de scop și comunitatea de elemente a celor două răspunderi au determinat pe unii autori să considere că, în realitate, nu este justificat să se vorbească de două forme de răspundere civilă, ci de o unitate de culpă, de o unitate de răspundere civilă.

Dimpotrivă, alți autori, punând accentul pe deosebirile dintre cele două răspunderi, subliniază existența unei dualități de răspunderi, a unei dualități de culpe.

Împărtășind punctul de vedere că între cele două răspunderi nu există deosebiri fundamentale, nu putem totuși omite importanța practică a punerii în evidență a unor deosebiri între ele, deosebiri care sunt însoțite de unele consecințe juridice importante. De altfel, practica noastră judecătorească are permanent în vedere aceste deosebiri în soluțiile pe care le pronunță.

Înainte de a evoca unele deosebiri între răspunderea delictuală și răspunderea contractuală este necesar să evidențiem raportul dintre ele.

Răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Consecința pe care o deducem din raportul astfel precizat între cele două răspunderi este aceea că ori de câte ori în dreptul nostru civil nu avem de-a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.

a) După cum am arătat, atât răspunderea civilă delictuală, cât și cea contractuală iau naștere ca urmare a încălcării unei obligații, încălcare prin care s-a adus o atingere unui drept subiectiv al unei persoane.

O primă deosebire dintre cele două răspunderi – care constituie punctul de pornire pentru alte deosebiri, ce vor fi arătate în continuare – o constituie faptul că, pe când în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, care revine tuturor – obligația de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite -, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație concretă, stabilită prin contractul preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii – cel păgubit și cel care și-a încălcat obligațiile contractuale.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în materie contractuală constă în neîndeplinirea ori în îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligații contractuale.

Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere, așadar, să preexiste un contract, și anume un contract valabil încheiat.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală, de exemplu, pentru revocarea ofertei înainte de termenul până la care ofertantul s-a obligat să o mențină, este o răspundere delictuală și nu contractuală.

Răspunderea născută în legătură cu un contract care a fost desființat, întrucât a fost nul sau anulabil, este, de asemenea, o răspundere delictuală.

Dată fiind relativitatea efectelor contractului și în limitele acestei relativități, urmează să tragem concluzia că responsabilitatea contractuală va putea fi invocată numai de către părțile contractante. Terțele persoane, străine de contract, nu vor putea invoca răspunderea contractuală pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-au avut de suferit ca urmare a neexecutării ori a executării necorespunzătoare a unui contract încheiat de alte persoane. Pentru acoperirea prejudiciilor suferite, terții vor putea apela, eventual, la răspunderea civilă delictuală, în măsura în care sunt întrunite condițiile pentru această răspundere.

În fine, răspunderea contractuală ia naștere ca urmare a încălcării obligațiilor conținute de contract. Conținutul contractului trebuie înțeles în sens larg, nu numai cu luarea în considerare a clauzelor expres prevăzute, dar și a urmărilor pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligațiilor după natura lor (art. 970 C. civ.). Pentru încălcarea unei obligații extracontractuale, răspunderea este delictuală; de exemplu, în cazul în care una dintre părțile contractante, nemulțumită de modul în care cealaltă își exercită obligațiile, comite un act de violență, prin care îi cauzează o vătămare a integrității corporale, răspunderea pentru prejudiciile patrimoniale suferite ca urmare a acestei vătămări va fi o răspundere delictuală și nu contractuală.

b) Un grup de deosebiri între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală se referă la unele condiții ale răspunderii, referitoare la capacitatea celui responsabil, la punerea în întârziere și la convențiile de nerăspundere.

Cât privește capacitatea cerută în materie contractuală, aceasta este capacitatea deplină de exercițiu – capacitatea cerută pentru a putea încheia contractul -, care se dobândește, ca regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani.

Referitor la capacitate, în materia răspunderii delictuale nu se stabilește prin lege o vârstă anume; răspunde delictual, are deci capacitate delictuală, oricine a acționat cu discernământ, indiferent de vârstă. Prin art. 25 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954 se instituie o prezumție de discernământ pentru persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani; sub această vârstă răspunderea este angajată dacă se face dovada existenței discernământului la momentul săvârșirii faptei ilicite. Cu alte cuvinte, capacitatea delictuală nu coincide cu capacitatea de exercițiu cerută în materie contractuală.

În cazul răspunderii delictuale, cel care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități speciale în acest scop (dies interpellat pro hominem).

Pentru a se angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela care nu și-a executat obligația contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de lege; punerea în întârziere nu operează de drept (dies non interpellat pro hominem).

În cazul răspunderii delictuale, convențiile de nerăspundere încheiate anterior săvârșirii faptei ilicite sunt, în principiu, nule.

În cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de nerăspundere sunt, în principiu, admisibile.

c) Întinderea reparației este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea contractuală.

Este adevărat că în ambele cazuri de răspundere cel răspunzător este dator să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât și foloasele nerealizate (lucrum cessans). Pe câtă vreme însă debitorul contractual, care nu și-a executat obligațiile răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut ori era previzibil la momentul încheierii contractului – afară dacă prejudiciul nu provine din culpa sa gravă, asimilată dolului (art. 1085 C. civ.) -în materia răspunderii civile delictuale răspunderea este integrală, cel care a săvârșit fapta ilicită fiind ținut pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile.

d) O altă deosebire dintre cele două răspunderi o aflăm în caracterul solidar al răspunderii delictuale, în caz de coautorat la săvârșirea faptei ilicite, și în caracterul, în principiu divizibil, al obligației de plată a daunelor, în cazul răspunderii civile contractuale.

În adevăr, prin art. 1003 C. civ. se prevede expres că în cazul în care „delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire”.

În materia răspunderii contractuale, bineînțeles în ipoteza mai multor debitori, solidaritatea nu operează, afară dacă nu este prevăzută expres prin lege sau contract (art. 1041 C. civ.).

e) În ceea ce privește dovada culpei sunt reținute, de asemenea, unele deosebiri între cele două feluri de responsabilitate.

În materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului prejudiciului trebuie să fie dovedită de către cel păgubit. Există însă, așa cum vom avea prilejul să arătăm, și unele cazuri în care culpa este prezumată.

În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumată (art. 1082 C. civ.).

Rezultă, așadar, că, sub aspectul dovedirii culpei, situația creditorului, în cazul răspunderii contractuale este mai ușoară.

Practic însă, deosebirile nu sunt atât de tranșante, sub aspectul probei, pe cât ar apărea la prima vedere.

Astfel, în cazul în care este vorba de o obligație de prudență și diligentă (obligație de mijloace), chiar născută din contract, dacă această obligație nu a fost executată ori a fost executată necorespunzător, culpa debitorului nu este prezumată prin simplul fapt al neexecutării ori executării necorespunzătoare, ci este necesar să se facă, de către creditor, dovada directă a acestei culpe.

În această ordine de preocupări, în literatura juridică de specialitate s-a exprimat chiar punctul de vedere general, că, sub aspect probatoriu, între răspunderea delictuală și cea contractuală nu ar exista nici un fel de deosebire: ori de câte ori obligația încălcată prin fapta ilicită este o obligație de mijloace, indiferent că această faptă ilicită constituie un delict civil ori o nerespectare a unei clauze contractuale, proba culpei incumbă celui păgubit, dimpotrivă, dacă obligația încălcată este o obligație de rezultat, atât în cazul răspunderii delictuale, cât și în cel al răspunderii contractuale, din neexe-cutarea obligației se deduce o prezumție de culpă a autorului prejudiciului.

Una dintre problemele controversate în literatura de specialitate este problema așa-zisului cumul al responsabilității delictuale cu responsabilitatea contractuală.

Problema se pune în ipoteza în care între autorul prejudiciului și cel păgubit există un contract, a cărui neexecutare s-a concretizat în producerea prejudiciului. Întrebările care se pun sunt următoarele:

a) ar putea creditorul să opteze între acțiunea în responsabilitate contractuală și cea în responsabilitate delictuală, preferând pe aceasta din urmă, întrucât îi oferă avantajul unei reparații integrale, mai întinse decât în cazul răspunderii contractuale?

b) ar putea creditorul ca, după ce a folosit acțiunea în responsabilitate contractuală și a obținut repararea pe baza acestei acțiuni, să apeleze în subsidiar, în completare, la acțiunea în răspundere delictuală pentru a obține reparația integrală a prejudiciului?

c) în sfârșit, ar putea creditorul să combine cele două responsabilități, cumulând avantajele pe care le oferă fiecare dintre ele (proba culpei, întin derea răspunderii etc.)?

O primă precizare se impune: în nici un caz prin cumulul celor două responsabilități nu se poate înțelege dreptul pentru cel păgubit de a primi două despăgubiri, una pe temeiul răspunderii contractuale și alta pe temeiul răspunderii delictuale, despăgubiri care, cumulate, să depășească cuantumul pagubei pe care a suferit-o.

Fără a intra în discuțiile care se poartă în legătură cu problema așa-zisului cumul al celor două responsabilități, ne vom opri asupra câtorva principii care au fost reținute în practica noastră judecătorească, referitor la această problemă.

Un principiu adoptat de practica judecătorească este acela că nu este posibilă nici o combinare, în cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar – în completare -, la acțiunea delictuală, după ce a fost utilizată acțiunea contractuală, pe baza căreia au fost obținute despăgubiri.

Cu alte cuvinte, în practică problema cumulului răspunderii delictuale cu cea contractuală se reduce la a se ști dacă cel păgubit are o opțiune între acțiunea contractuală și cea delictuală.

Răspunzând la problema opțiunii astfel concretizată, practica judiciară, cu unele ezitări și inconsecvențe, tinde spre generalizarea principiului că în cazul în care între părți a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale.

De la principiul neadmiterii opțiunii între cele două acțiuni – delictuală sau contractuală – cea mai importantă excepție admisă în practica judiciară este aceea că opțiunea este permisă, în cazul în care neexecutarea contractului constituie, în același timp, și o infracțiune, prevăzută în legea penală.

În acest caz, cel păgubit are de ales între a pretinde despăgubirile pe calea unei acțiuni civile delictuale sau pe calea unei acțiuni civile în răspundere contractuală. Dacă a înțeles să alăture acțiunea sa civilă acțiunii penale [art. 14 alin. (2) C. proc. pen.], în practică se admite principiul că se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale și nu cele ale răspunderii contractuale.

Nimic nu împiedică însă posibilitatea celui vătămat de a se adresa separat instanței civile, în loc să alăture acțiunea civilă la cea penală, caz în care va putea invoca temeiurile, fie ale acțiunii delictuale – ținând seama de împrejurarea că neexecutarea contractului a constituit infracțiune -, fie ale acțiunii în răspundere contractuală.

În practica noastră judecătorească s-au întâlnit și cazuri în care instanțele au admis posibilitatea acțiunii delictuale, deși între părți exista un contract, a cărui neexecutare nu constituia infracțiune: ipoteza s-a referit la o situație în care numai pe această cale se putea acoperi o pagubă adusă de un particular avutului obștesc.

În toate cazurile, considerăm că, de îndată ce păgubitul a optat pentru una din cele două căi – acțiunea delictuală ori acțiunea contractuală – el nu mai poate urma cealaltă cale. Electa una via non datur recursus ad alteram.

Considerăm că de îndată ce instanța sesizată cu acțiunea a pronunțat o hotărâre, rămasă definitivă, în principiu, această hotărâre constituie, în raporturile dintre părți, autoritate de lucru judecat. Aceasta înseamnă că dacă, de exemplu, hotărârea a fost pronunțată într-o acțiune delictuală, cel păgubit nu ar mai fi îndreptățit ca, referitor la aceleași pretenții, să intenteze o acțiune pe temeiul răspunderii contractuale. Este adevărat că între cele două acțiuni nu există, aparent și din punct de vedere formal, identitate de cauză – într-un caz temeiul l-a constituit delictul civil, în celălalt temeiul îl constituie contractul; în fond însă, această identitate de cauză juridică există: și într-un caz și în celălalt răspunderea civilă este determinată de comiterea aceleiași fapte ilicite – fapta ilicită cu caracter de infracțiune – prin care au fost încălcate aceleași obligații – obligațiile născute din contract.

Cele arătate mai înainte referitor la posibilitatea opțiunii între răspunderea delictuală și cea contractuală reflectă în linii mari tendințele care s-au conturat în practica judiciară și în literatura de specialitate.

Nu este exclus ca, în viitor, să se contureze și alte cazuri de opțiune între cele două acțiuni în răspundere; au și existat unele hotărâri în care dreptul de opțiune a fost privit mai larg.

În literatura noastră de specialitate au fost exprimate, de asemenea, opinii în sensul admiterii, mai largi, a dreptului de opțiune între acțiunea civilă delictuală și acțiunea în răspundere contractuală.

CAPITOLUL 3

EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR

Am arătat că despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. Instanța judecătorească va obliga pe debitor la plata acestei sume de bani.

Stabilirea despăgubirilor se face în următoarele moduri: pe cale judecătorească (evaluarea judiciară); prin lege (evaluarea legală); prin convenția părților (evaluarea convențională).

3.1. Evaluarea judiciară a despăgubirilor.

Art. 1084-1086 C. civ. stabilesc principiile în conformitate cu care urmează a se face evaluarea despăgubirilor de către instanță.

a) Un prim principiu este acela că prejudiciul suferit de creditor datorită neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătore a obligației trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans). Spre exemplu, așa cum s-a decis în practica judecătorească, în cazul în care s-a vândut un apartament, cu obligația de a fi predat la o anumită dată, iar vânzătorul nu-și respectă această obligație, el este ținut să-l despăgubească pe cumpărător pentru paguba cauzată ca urmare a neexecutării obligației. Prejudiciul suferit de acesta constă în aceea că a fost lipsit de folosința bunului și urmează a se stabili luându-se în considerare drept criteriu chiria prevăzută de lege sau convenită de părți pentru locuința închiriată de cumpărător. Dacă, datorită nepredării apartamentului, cumpărătorul a fost nevoit să închirieze o cameră mobilată pentru care a plătit o chirie mai mare, el are dreptul să fie despăgubit cu suma ce reprezintă chiria pe care a plătit-o pentru locuința închiriată. Aceasta reprezintă paguba efectiv suferită (damnum emergens).

În același timp, se poate presupune că locuința care trebuia să-i fie predată cumpărătorului îi permitea să închirieze o cameră cu plata unei chirii convenite. Chiria pe care ar fi obținut-o este un câștig nerealizat (lucrum cessans).

b) Un al doilea principiu este prevăzut în art. 1085 C. civ., potrivit căruia, „debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute, sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său”. Așadar, în principiu, debitorul va fi ținut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului. După cum s-a subliniat în literatura juridică, acest principiu „care limitează întinderea prejudiciului ce urmează a fi reparat se aplică numai în materia răspunderii contractuale, deoarece însăși noțiunea de previzibilitate este compatibilă numai cu activitatea contractuală care depinde în întregime de voința părților. Este de presupus că părțile și-au asumat obligații numai în măsura consecințelor pe care puteau să le prevadă la momentul încheierii contractului”.

În exemplul pe care l-am dat mai sus, o eventuală majorare a chiriei nu reprezintă un prejudiciu previzibil și deci nu va fi supus reparării.

De la acest principiu există o excepție (art. 1085 partea finală C. civ.): anume, atunci când vina debitorului în neexecutarea obligației contractuale îmbracă forma intenției (dolului). În acest caz, debitorul va fi ținut să răspundă și de prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului. Cum se spune adeseori, intenția (dolul) debitorului strămută problema reparării prejudiciului din domeniul contractual, unde se repară numai prejudiciile previzibile, în domeniul delictual, unde se repară atât prejudiciul previzibil, cât și cel imprevizibil.

c) Un al treilea principiu după care instanța va aprecia întinderea despăgubirilor este acela potrivit cu care, în toate cazurile, este reparabil numai prejudiciul direct, care se găsește în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului. Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte, într-adevăr, potrivit art. 1086 C. civ., „chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației”.

Desigur că aplicarea acestui principiu poate genera dificultăți în practica judecătorească. Instanța va ține seama de împrejurările concrete ale cauzei deduse judecății în care se pune o asemenea problemă. În orice caz, dovada prejudiciului incumbă creditorului reclamant. Aceasta înseamnă că el va fi ținut să dovedească și toate circumstanțele care duc la aplicarea, de către instanța de judecată, a principiilor mai sus expuse.

3.2. Evaluarea legală a despăgubirilor.

Aceasta înseamnă că evaluarea daunelor-interese se face de lege. În dreptul nostru evaluarea legală există în privința prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligații care are ca obiect o sumă de bani.

Reamintim că aceste obligații se pot executa întotdeauna în natură. De aceea, neexecutarea obligației de a da o sumă de bani nu poate avea drept consecință obligarea debitorului la plata de despăgubiri compensatorii, care ar trebui să constea tot într-o sumă de bani, ci numai la plata de despăgubiri moratorii (pentru întârziere). Potrivit art. 1088 C. civ., „ la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut de a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.

Din acest text de lege rezultă câteva trăsături speciale ale evaluării legale a daunelor-interese, și anume:

a) creditorul obligației având drept obiect a da o sumă de bani nu poate pretinde, drept echivalent al prejudiciului încercat prin întârziere la executare, decât dobânda stabilită de lege.

Printr-un act normativ special – Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale în prezent abrogat expres prin Legea nr. 7/1998, – această dobândă fusese stabilită la 6% pe an.

b) În caz de evaluare legală, creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârzierea la executare i s-a cauzat un prejudiciu. Legea pornește de la ideea că lipsa de folosință a unei sume de bani provoacă creditorului un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada întârzierii la executare;

c) În sfârșit, daunele-interese constând în dobânda legală sunt datorate, de regulă, din ziua chemării în judecată, simpla notificare prin intermediul executorilor judecătorești nefiind suficientă pentru datorarea și acordarea lor. De la această regulă există unele excepții, prevăzute de lege, când, fie că dobânda legală este datorată de la data somării prin executor judecătoresc – spre exemplu art. 1669 C. civ., în materia fidejusiunii -, fie că ea se datorează de drept, fără îndeplinirea nici unei formalități – spre exemplu art. 1550, în materia contractului de mandat.

În prezent, dobânda legală este reglementată de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești care stabilește principiul potrivit căruia părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii, pentru întârzierea la plata unei obligații bănești (art. 1).

Atunci când, sau potrivit unor dispoziții legale sau în conformitate cu prevederile contractului încheiat de piață, obligația este purtătoare de dobânzi fără a se indica rata acesteia, atunci urmează a fi plătită dobânda legală (art. 2).

Ordonanța diferențiază între dobânda comercială legală care este la nivelul dobânzii de referință, astfel cum acesta este stabilită de Banca Națională a României, și dobânda legală pentru toate celelalte situații, care se stabilește la nivelul dobânzii de referință a BNR, diminuat cu 20% (art. 3).

În raporturile juridice de comerț exterior sau în alte relații economice internaționale, atunci când este aplicabilă legea română și când plata a fost convertită într-o monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an (art. 4).

În raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Așadar, părțile pot conveni asupra unei dobânzi care nu poate depăși cu 50% cuantumul stabilit pentru dobânda legală [art. 1 corelat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000].

Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia, se datorează numai dobânda legală [art. 5 alin. (2)].

Plata anticipată a dobânzilor se poate efectua pe cel mult 6 luni, iar dobânda astfel încasată rămâne creditorului, indiferent de variațiile ei ulterioare (art. 7).

În principiu, dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Totuși, dobânzile se pot capitaliza și pot produce alte dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an (art. 8 și 9).

Obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condițiile arătate, în raporturile de drept civil, este nulă de drept (art. 9).

3.3. Evaluarea convențională – clauza penală.

3.3.1. Utilitatea clauzei penale.

Atât în raporturile contractuale de drept civil, cât și în cele de drept comercial, părțile au posibilitatea ca, în cuprinsul contractului sau printr-o convenție separată, ulterioară momentului încheierii contractului, dar înainte de producerea prejudiciului, să determine cuantumul daunelor-interese, datorate de debitor, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale. Această convenție, numită clauză penală, este expresia principiului libertății contractuale și prezintă o deosebită utilitate practică.

În primul rând, avantajul stipulării clauzei penale constă în evitarea unui eventual proces între părți, a unui litigiu care ar avea ca obiect stabilirea despăgubirilor datorate pentru prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea obligațiilor contractuale și, în consecință, obligarea debitorului la plata sumelor de bani, reprezentând daunele-interese.

În al doilea rând, utilitatea clauzei penale rezultă din scutirea părților de orice probă cu privire la existența și întinderea prejudiciului și, implicit, a cuantumului daunelor-interese datorate de debitor.

Acest avantaj oferit de clauza penală izvorăște din primul, deoarece, evitându-se un proces, se înlătură și dificultatea sistemului probator.

În al treilea rând, în ipoteza în care indemnitatea stabilită este mai mică decât valoarea reală a prejudiciului, responsabilitatea debitorului este micșorată prin jocul clauzei penale.

Dacă prin clauza penală se determină un cuantum mai ridicat de penalitate în raport de întinderea prejudiciului, debitorul va fi interesat să-și execute obligațiile asumate.

Din punct de vedere teoretic, utilitatea clauzei penale rezultă din funcțiile pe care le îndeplinește în cadrul raporturilor contractuale.

3.3.2. Noțiunea și obiectul clauzei penale.

Potrivit art.1066 C.civ., „Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”.

Pe baza acestei dispoziții, în literatura juridică, clauza penală a fost definită ca fiind acea „convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau ne-corespunzătoare, a obligațiilor de către debitorul sau”; sau clauza penală este „convenția accesorie prin care debitorul se obligă ca, în cazul în care nu-și va executa obligațiile contractuale, să plătească creditorului o sumă de bani sau altă valoare patrimonială drept despăgubire”.

Așadar, în temeiul art.1066 C.civ., clauza penală este o convenție intervenită între părți, accesorie obligației contractuale principale, prin care debitorul se angajează ca, în cazul neexecutării obligației principale, sau executării necorespunzătoare ori cu întârziere, să remită creditorului o sumă de bani ori un alt bun drept despăgubire, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabilă. Stipularea clauzei penale are rolul de a-l asigura (garanta) pe creditor cu privire la executarea obligațiilor de către debitor.

Pentru definirea clauzei penale este important de precizat momentul realizării acordului de voință, cu privire la evaluarea prejudiciului și stabilirea cuantumului daunelor-interese.

De obicei, părțile convin asupra cuantumului daunelor-interese, după producerea prejudiciului, ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale. De exemplu, se poate reține convenția cu privire la suportarea de către cumpărător, a cheltuielilor făcute de vânzător cu depozitarea bunurilor vândute, în cazul când cumpărătorul nu execută obligația de preluare a mărfii la termenul stipulat în contract.

Părțile contractante au, însă, și o altă posibilitate – aceea de a determina cuantumul daunelor-interese, înaintea momentului producerii prejudiciului. Această evaluare anticipată a despăgubirilor se realizează sub forma clauzei penale, inserată în cuprinsul contractului ori stabilită printr-o convenție separată, ulterioară încheierii contractului, dar oricum înaintea producerii prejudiciului.

Cu privire la obiectul clauzei penale, conform art. 1066 C.civ., acesta constă, fie într-o sumă de bani, fie într-un alt obiect. In general, obiectul clauzei penale constă în obligația de a plăti o sumă de bani determinată sau determinabilă, numită penalitate.

Dacă părțile stabilesc ca obiect al clauzei penale un alt luciu, pentru că legea permite acest lucru, se pune problema delimitării clauzei penale de gaj. În primul rând, în cazul clauzei penale, lucrul asupra căruia s-a convenit ca obiect al acesteia, rămâne în posesia debitorului, spre deosebire de gaj care, de regulă, este cu deposedare.

În al doilea rând, în literatura juridică se consideră că beneficiarul clauzei penale, nefiind titularul unui drept real asupra bunului ce face obiectul clauzei penale, nu are nici un drept de urmărire și de preferință asupra acestui bun. Ca atare, creditorul obligației cu clauza penală este un creditor chirografar, care vine în concurs cu ceilalți creditori ai respectivului debitor.

În al treilea rând, se apreciază că deosebirea dintre obiectul clauzei penale și cel al gajului constă în faptul că, în cazul gajului, obiectul poate fi scos la vânzare pentru îndestularea creditorului sau poate fi trecut în proprietatea creditorului prin hotărârea instanței de judecată. În cazul clauzei penale, mărimea reală a prejudiciului încercat de creditor nu are nici o semnificație.

Aceste interpretări doctrinare sunt generate de insuficiențele de ordin legislativ.

Așa încât, consider că, de lege ferenda, clauza penală ar trebui să beneficieze de regimul juridic al garanțiilor obligațiilor și în consecință, dacă obiectul clauzei penale constă într-un bun patrimonial, altul decât o sumă de bani, creditorul să aibă preferință față de creditorii chirografari.

Clauza penală este eficientă numai în măsura în care reprezintă, în mod real, o asigurare (garanție) pentru beneficiarul ei.

În literatura juridică, clauza penală a fost delimitată și de obligația alternativă, care este o obligație cu pluralitate de prestații, urmând a fi executată una din ele, la alegerea ambelor părți sau a uneia dintre ele. Executarea unei singure prestații duce la stingerea obligației. În situația obligației cu clauză penală, există, de fapt, două raporturi obligaționale distincte, chiar dacă convenția de clauză penală are caracter accesoriu față de raportul obligațional principal. Așadar, în cazul clauzei penale nu se pune problema opțiunii debitorului sau a creditorului în alegerea uneia din cele două prestații, deoarece, fiecare face parte din conținutul unor raporturi obligaționale distincte.

Este adevărat că, dacă se execută obligația din raportul obligațional principal, clauza penală nu se mai aplică. Rolul ei este de a determina anticipat răspunderea contractuală a debitorului, răspundere care, firesc, nu mai operează în cazul executării de către debitor a obligațiilor asumate.

O instituție asemănătoare clauzei penale, dar cu care nu se confundă este convenția de arvună. Prin arvună se înțelege suma de. bani, pe care o parte (cumpărătorul) o plătește celeilalte părți (vânzătorul) la momentul încheierii contractului. Dacă cumpărătorul execută obligațiile, suma constituind arvuna se impută asupra prețului sau dacă s-a plătit de vânzător, i se restituie. Dacă contractul nu se execută, iar neexecutarea se datorează celui care a dat arvuna, suma plătită cu titlu de arvună nu i se mai restituie. În situația când, de neexecutarea contractului este culpabilă cealaltă parte, ea va restitui dublul sumei pe care a primit-o drept arvună.

Arvuna este reglementată în cadrul contractului de vânzare-cumpărare (art.1297 și 1298 C.civ.) și funcționează ca o clauză penală, de care se deosebește prin faptul că arvuna constă într-o prestație efectivă, în vreme ce, în cazul clauzei penale, suma constituind penalitatea este numai promisă.

În cazul când convenția de arvună apare ca un pact comisoriu, în sensul că, în caz de neexecutare, contractul este desființat, în loc ca părțile să fie repuse în situația anterioară încheierii contractului, partea culpabilă va pierde suma pe care o reprezintă arvuna. În această situație, o rezoluție convențională este dublată de o clauză penală.

3.3.3. Natura juridică și caracterele clauzei penale potrivit reglementărilor din Codul civil și din legislația comercială.

În mod evident, clauza penală are o natură contractuală. Fiind o convenție, ea trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute de lege (art.948 C.civ.) pentru orice convenție și anume: capacitatea juridică a părților, consimțământul, obiectul și cauza.

Consimțământul și cauza sunt cele două componente ale voinței părților de a contracta. Consimțământul constă în manifestarea de voință a părților, ca în ipoteza în care, debitorul nu-și execută obligația asumată, să presteze obligația prevăzută în clauza penală.

Cauza (scopul) imediat al clauzei penale constă în obținerea de către creditor a obiectului obligației clauzei penale, iar cauza (scopul) mediată exprimă mobilul subiectiv al creditorului, anume: repararea prejudiciului ce i s-a produs de către debitor, ca urmare a neexecutării obligației asumate în contractul principal.

Obiectul obligației-penale, fie că este o sumă de bani, fie că este un alt lucru sau valoare patrimonială, trebuie să fie determinat, licit, moral și în concordanță cu regulile de conviețuire socială.

Natura contractuală a clauzei penale creează posibilitatea părților, ca, de comun acord să o modifice și chiar să o desființeze.

Clauza penală are un caracter accesoriu față de obligația principală așa încât, validitatea obligației principale constituie o condiție esențială pentru existența clauzei penale. Dacă raportul juridic obligațional principal nu îndeplinește condițiile cerute de lege, atunci și clauza penală va fi inoperantă. Această interpretare corespunde dispoziției art.1067 C.civ., conform căruia: „Nulitatea obligației principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligației principale”.

Caracterul accesoriu al clauzei penale derivă din finalitatea acesteia. Prin stipularea clauzei penale se urmărește în mod indirect executarea obligațiilor contractuale și nu încasarea penalităților.

Având caracter accesoriu, clauza penală urmează deci regimul juridic al obligației principale, conform regulii, accesorium sequitur principale.

Ca atare, stingerea obligației principale produce efecte și asupra prestației prevăzute în clauza penală.

Dacă obiectul obligației piere din caz fortuit sau de forță majoră, ori dacă debitorul nu-și poate executa obligația datorită altei cauze străine care nu-i este imputabilă, el va fi liberat, deci nu va mai fi obligat să execute prestația stipulată în clauza penală.

Clauza penală poate fi caracterizată sub anumite aspecte, ca o obligație facultativă deoarece, în cazul neîndeplinirii prestației principale, obligația se rezumă la cuantumul clauzei penale. Debitorul nu are un drept de opțiune între executarea obligației principale și plata clauzei penale; el nu poate refuza executarea, oferind clauza penală.

În schimb creditorul, în cazul neexecutării din partea debitorului poate cere, fie îndeplinirea obligației principale, fie clauza penală (art.1068 C.civ.). Această posibilitate a creditorului există numai după împlinirea termenului contractual și numai dacă plata nu a fost efectuată.

Această concluzie rezultă din interpretarea per a contrario a art.1068 C.civ. Ea corespunde voinței reale a părților (art.977 C.civ.) întrucât, scopul clauzei penale este determinarea anticipată a întinderii prejudiciului în caz de neexeeutare a obligației de către debitor, iar nu crearea unei posibilități pentru acesta, de a se libera printr-o altă prestație (clauza penală) decât cea principală.

În unele contracte comerciale, clauza penală are caracter obligatoriu. Dacă părțile nu au prevăzut o clauză penală, aceasta face parte de drept din contract, în virtutea prevederilor legale. Astfel, în cazul contractului de concesiune pentru nerespectarea obligațiilor stabilite prin caietul de sarcini și prin contract, părțile datorează penalități în limitele stabilite prin caietul de sarcini.

Obligația agenților economici de a stabili în contract clauza penală este prevăzută în mod expres în Legea nr.76/1992 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 18/1 994.

Astfel, potrivit art.7 alin.3 din Legea nr.76/1992, „în convențiile comerciale dintre agenții economici, indiferent de forma în care acestea se încheie, părțile au obligația de a stabili cel puțin penalitatea prevăzută în alin.l” adică de 0,4% pentru fiecare zi de întârziere.

În același sens, art.7 alin.2 din Ordonanța Guvernului nr.18/1994 prevede: „în convențiile comerciale dintre agenții economici, indiferent de forma în care acestea se încheie, părțile au obligația de a prevedea penalități pentru întârziere în decontare de minim 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, în afara altor penalități contractuale ce pot fi stipulate”.

Textele invocate și altele ridică mai multe probleme de drept, care vor fi analizate în prezenta lucrare, de exemplu: forma în care trebuie să fie încheiat contractul (convenția) pentru a opera răspunderea contractuală prin plata de penalități; plafonarea cuantumului penalităților, prescripția dreptului material la acțiune privind plata penalităților etc.

Primul aspect care trebuie lămurit este acela referitor la termenul (expresia) utilizat de legiuitor privind izvorul clauzei penale în raporturile dintre agenții economici.

Astfel, legiuitorul folosește termenul „convenții” și nu „contracte”, considerând că, în dreptul român, termenul de contract, este echivalent cu cel de convenție, concluzie care rezultă indubitabil din exprimarea folosită în Codul civil în titlul III „Despre contracte sau convenții”.

Doctrina juridică face însă distincție între „contract” și „convenție” considerând că noțiunea de convenție este mult mai cuprinzătoare, referindu-se atât la nașterea cât și la transmiterea ori stingerea obligațiilor, în timp ce, noțiunea de contract vizează numai nașterea și transmiterea unor drepturi și obligații.

Așadar problema clauzei penale este discutată numai în cadrul contractual sau convențional. Faptul că Legea nr.76/1992 prevede aceleași penalități și pentru neexecutarea obligațiilor care izvorăsc, fie din titluri de credit, fie din acte normative privind obligațiile fiscale (taxe, impozite), aceste aspecte nu fac obiectul lucrării de față.

Penalitățile prevăzute pentru neexecutarea obligațiilor fiscale sau cele care izvorăsc din alte acte sau fapte juridice se aplică în virtutea legii.

Problema controversată în literatura juridică și practica judiciară este cu privire la natura contractuală (convențională) sau legală a clauzei penale. Altfel spus, dacă părțile contractante nu au prevăzut o clauză penală în contract (convenție) concretizată în penalități, se vor aplica penalitățile legale?

Pentru a răspunde la această întrebare, consider că sunt necesare următoarele precizări:

a) Nu trebuie să se confunde clauza penală cu penalitățile. Clauza penală este convenția (înțelegerea) părților cu privire la cuantumul penalităților în funcție și de categoriile de abateri (fapte ilicite) de la disciplina contractuală, în timp ce penalitățile reprezintă obiectul clauzei penale.

b) Cuantumul penalităților și categoriile de abateri de la disciplina contractuală pot fi prevăzute chiar de legiuitor, cum este cazul Legii nr.76/1992 (modificată) care stabilește o penalitate de 0,15% modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 18/1994 la 0,4%, penalitate care se aplică numai în cazul neexecutării la termen a obligației de plată a prețului sau a altor prestații bănești. Această concluzie rezultă din dispoziția prevăzută în art.7 alin.2 din Legea nr.76/'1992 republicată în care se arată că părțile au obligația de a prevedea penalități de întârziere în decontare, în afara altor penalități pe care !e pot stabili, evident, pentru neîndeplinirea altor obligații.

În cazul în care părțile contractante nu prevăd cunatumul penalității sau categoriile de abateri de la disciplina contractuală, limitându-se doar la o enunțare generală, de exemplu: „În cazul neexecutării obligațiilor se vor plăti penalitățile legale”, înseamnă că această clauză penală face trimitere la penalitățile prevăzute de lege.

În schimb, dacă în contract nu există vreo prevedere din care să rezulte voința părților cu privire la inserarea în contract a unei clauze penale, evident că nu se pot aplica acele penalități stabilite de legiuitor.

Pentru a preveni incapacitatea de plată și blocajul financiar, potrivit Legii nr.76/1992, agenții economici au obligația de a prevedea penalități pentru întârziere în decontare de minim 0,15% până la intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 18/1994 și de 0,4%
după intrarea în vigoare a acestui act normativ, penalitate care poate fi actualizată de Guvern în raport cu evoluția ratei dobânzii la credite bancare.

Așadar, agenții economici au obligația să prevadă penalități de întârziere în cel puțin cuantumul stabilit de legiuitor.

Întrebarea firească este următoarea: ce se întâmplă dacă agenții economici nu-și îndeplinesc această obligație?

În funcție de răspunsul la această întrebare stabilim și natura juridică a clauzei penale.

Potrivit unei opinii susținută și de jurisprudență clauza penală privind penalitatea de 0,4% face parte de drept din contract, chiar dacă părțile nu au prevăzut-o.

Așadar, potrivit acestei opinii nu există nici o sancțiune pentru neîndeplinirea obligației de stabilire a clauzei penale căci, în puterea legii se va aplica minimum de penalitate de 0,4%.

Nu putem fi de acord cu această interpretare deoarece în cazul în care agenții economici nu-și îndeplinesc obligația de a prevedea în contract o clauză penală în loc să fie „sancționați” prin neaplicarea penalităților legale, ei sunt avantajați prin includerea de drept a clauzei penale în contract.

În afara avantajelor pe care le prezintă clauza penală, și care vor fi analizate în lucrarea de față, trebuie să remarcăm că, penalitățile se socotesc pe fiecare zi de întârziere pe câtă vreme dobânda legală se calculează pe an calendaristic. De aceea considerăm că acei agenți economici care nu-și îndeplinesc obligația legală de a insera în contract o clauză penală sunt îndreptățiți doar la dobânda legală.

Așadar ne raliem celei de a doua opinii exprimată în literatura de specialitate și în practica judiciară, potrivit căreia, penalitățile prevăzute de Legea nr.76/1992 se aplică numai dacă în contract s-a prevăzut o clauză penală.

Printr-o interpretare „ad literam” a art.7 din Legea nr.76/1992 «e poate concluziona că legiuitorul nu a dorit să transforme clauza penală dintr-o clauză contractuală într-una legală. De aceea s-a prevăzut „obligația” agenților economici de a insera în convențiile lor o clauză penală. Întocmai ca în țările cu o economie de piață dezvoltată, legiuitorul poate să limiteze libertatea de voință a părților în privința atenuării, agravării, limitării sau înlăturării răspunderii contractuale, evident, prin clauze contractuale.

În contextul Legii nr.76/1992, legiuitorul reglementează doar cuantumul penalităților de întârziere în decontare, penalități care nu pot fi mai mici de 0,4 % (potrivit ultimei modificări). Așadar, legiuitorul înlătură posibilitatea părților contractante de a diminua răspunderea, stabilind în contract penalități mai mici decât procentul legal. În aceeași ordine de idei, părțile contractante nu ar putea insera în contract o clauză privind exonerarea de răspundere. Singura posibilitate a părților ar fi aceea de a agrava răspunderea, stabilind penalități mai mari de 0,4 %, care nu pot depăși însă cuantumul sumei datorate de către debitor, legiuitorul limitând astfel, răspunderea.

Așadar clauza penală are o natură juridică contractuală chiar dacă penalitățile sunt stabilite de legiuitor și părțile au achiesat la cuantumul de penalitate stabilit de lege. Pentru aplicarea acestui cuantum, în prezent de 0,4%, și numai pentru întârziere în decontare, este necesar ca agenții economici să-și fi îndeplinit obligația legală de a stipula în contract o clauză penală.

Caracterul obligatoriu al normei supletive cuprinsă în art.7 din Legea nr.76/1992, modificată, se referă doar la cuantumul penalității, în lipsa unei penalități mai mari convenite de părțile contractante, se va aplica cuantumul prevăzut de lege.

Rațiuni de ordin economic și financiar au impus ca în etapa actuală legiuitorul să intervină cu dispoziții legale prin care să limiteze libertatea contractuală în privința diminuării agravării sau înlăturării răspunderii sub forma clauzei penale.

Dacă în contract s-a prevăzut o clauză penală prin care s-au stabilit penalități mai mici decât cele prevăzute prin Legea nr.76/1992, clauza respectivă va fi nulă în privința cuantumului penalităților și se vor aplica penalitățile prevăzute de legiuitor.

Așa cum am arătat, în unele situații clauza penală este obligatorie. Există însă, cazuri, în care clauza penală este interzisă.

În primul rând, obligațiile civile care au ca obiect o sumă de bani. Aceste obligații se pot executa întotdeauna în natură. Chiar dacă debitorul ar refuza executarea, creditorul își va îndestula creanța pe calea executării silite prin vânzarea unor bunuri ale debitorului. Ca atare, în acest caz nu există daune compensatorii ci doar moratorii. Daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală (art. 1088 C.civ.), cu excepția regulilor speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.

Prin Decretul nr.311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale, în dreptul civil, nivelul acesteia este limitat la un plafon maxim de 6% pe an.

În dreptul comercial, părțile pot stabili o dobândă mai mare decât plafonul de 6% pe an, îndeplinind astfel un rol mobilizator în executarea obligațiilor de către debitor.

În teoria de specialitate și în jurisprudență s-a pus problema aplicabilității Decretului nr.311/1954, în condițiile actuale ale economiei de piață.

Pentru a ne exprima opinia în legătură cu această problemă considerăm că trebuie să distingem trei situații în care se poate aplica dobânda:

a) dobânda se aplică cu titlu de daune-interese în cazul neexecutării obligațiilor bănești la termenul stipulat în contract, situație în care aceasta are caracter reparatoriu, reprezentând o evaluare legală a daunelor interese;

b) dobânda este datorată ca o contraprestație a debitorului în cazul contractului de împrumut (creditare), reprezentând fructele civile ale sumei împrumutate;

c) dobânda acordată de Bănci sau de C.E.C., în cazul depunerilor persoanelor fizice și/sau juridice, pe baza contractului de depozit. În această situație depozitul fiind de bunuri fungibile și consumptibile, depozitarul devine proprietarul lor putându-le folosi, fiind însă obligat să restituie deponentului, la cerere sau la împlinirea termenului, sumele de bani depozitate. Pentru faptul că depozitarul se folosește de aceste sume de bani (de exemplu: face plasament financiar) culegând și fructele, va plăti deponentului o dobândă care diferă în funcție de felul depozitului, dacă acesta este „la vedere” sau „la termen”. Deponentul la rândul lui datorează, de regulă, un comision depozitarului pentru serviciul pe care îl face de a-i primi banii în depozit. Prin aceasta depozitul se deosebește de împrumutul de consumație.

Așadar, dobânda plătită de depozitar în cazul contractului de depozit nu se confundă ca dobândă datorată de împrumutat (creditat) în cazul contractului de împrumut (credit) sau datorată de debitor în cazul neexecutării la scadență a obligațiilor bănești care rezultă din orice contract.

Art. 1088 din Codul civil se referă la dobânda reparatorie reprezentând daunele-interese pentru neexecutare, care, în dreptul civil nu poate cuprinde decât dobânda legală.

Dobânda legală este încă în prezent, dobânda stabilită prin Decretul nr.311/1954 în cuantum de 6 % pe an.

În dreptul comercial, părțile contractante pot stabili o dobândă mai mare decât 6 % pe an și în plus se pot pretinde despăgubiri în completare, până la acoperirea integrală a prejudiciului.

În legătură cu aplicabilitatea în prezent a dobânzii, stabilită prin Decretul nr.311/1954 există în teoria de specialitate și practica judiciară opinii diferite. Astfel, într-o opinie se consideră că dobânda de 6 % pe an este încă în vigoare prin neabrogarea Decretului nr.311/1954, cel puțin în dreptul civil, în raporturile comerciale urmând a se aplica dobânda aplicată pe piață, potrivit libertății de voință a părților.

Într-o altă opinie, Decretul nr.311/1954 „și-a încetat integral aplicabilitatea odată cu liberalizarea prețurilor în cadrul reformelor legate de trecerea țării noastre spre economia de piață”. Autorul argumentează opinia apelând la doctrina economică în viziunea căreia „… dobânda este, în esență, un preț, echivalentul folosirii temporare a capitalului altuia …”.

În aceeași ordine de idei, în lucrarea citată, autorul arată evoluția dobânzilor oferită de bănci și de C.E.C. În anul 1994 pentru depunerile bănești ale persoanelor fizice și juridice, rata acestor dobânzi fiind în unele cazuri de 100 %, considerând astfel că dobânda de 6 % pe an stabilită prin Decretul nr.311/1954 „este nu numai anacronică și incompatibilă cu legile economiei de piață dar și antieconomică, ducând la ruinarea creditului tocmai în perioada incipientă de formare și consolidare a lui”.

Față de opiniile exprimate în literatura de specialitate, văzând și practica instanțelor judecătorești și a Curții de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, considerăm că de „lege lata” dobânda legală datorată de debitor în cazul neexecutării obligațiilor bănești este de 6 % pe an atât în raporturile de drept civil cât și în raporturile de drept comercial. Nu este mai puțin adevărat că în raporturile de drept comercial, prin înțelegerea părților se poate stabili o dobândă mai mare decât cea legală dar în acest caz, practic, este vorba despre o clauză penală inserată în contract, cu privire la penalitățile de întârziere în plata prețului sau a altor prestații bănești.

În lipsa unei stipulațiuni contractuale se va aplica, până la noi reglementări, dobânda legală de 6 % pe an, cu titlu de daune-interese moratorii. Aceste daune moratorii pot fi completate cu daune compensatorii până la acoperirea integrală a prejudiciului.

Caracterul de daune moratorii rezultă implicit din unele texte legale. De exemplu, Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, stabilește în art.54 alin.2, răspunderea asociatului care, în societatea în nume colectiv a aportat la capitalul social creanțe, dispunând următoarele: „dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului cedat, asociatul în afară de daune, răspunde de suma datorată cu dobânda legală din ziua scadenței creanțelor”, deci în afara sumei datorate asociatul va plăti societății dobânda legală calculată de la scadență (potrivit art.43 C.com.), plus daune compensatorii, evident, până la acoperirea integrală a prejudiciului.

Dacă dobânda ar fi avut caracter compensatoriu, nu ar mai fi fost necesar ca legiuitorul să prevadă și daune în completarea dobânzii.

În altă ordine de idei, în dreptul civil, clauza penală este inadmisibilă într-un contract de împrumut.

Cazurile în care clauza penală nu se aplică trebuie să fie expres arătate de legiuitor. În aceste situații natura, conținutul sau obiectul contractului sunt incompatibile cu executarea indirectă sau prin echivalent.

3.3.4. Anatocismul.

Anatocismul sau dobânda la dobândă este acea înțelegere prin care părțile contractante convin ca dobânda să se capitalizeze, adică să se adauge la suma datorată și să se calculeze din nou dobânda.

Anatocismul a fost interzis prin Decretul-lege privind stabilirea dobânzilor și înlăturarea cametei încă din anul 1938, atât în raporturile de drept civil cât și în cele comerciale, cu excepția contractului de cont curent, reglementat de C.com. În art.370-373. Aceeași interdicție a fost prevăzută și prin Decretul nr.311/1954.

În trecut, respectiv anterior adoptării actelor normative din anul 1938 și Decretul nr.311/1954, anatocismul era permis în materie comercială, iar în privința raporturilor de drept civil se aplicau dispozițiile C.civ., respectiv art.1089, potrivit cărora:

– dobânda la dobândă să fi fost prevăzută în contract sau prin cererea de chemare în judecată;

– dobânda la dobândă se putea acorda numai pe timp de un an împlinit, cu excepția veniturilor datorate cu titlu de amenzi, chirii, rente viagere, restituire de fructe, acestea producând dobânzi din ziua înțelegerii contractuale sau din ziua chemării în judecată.

În prezent, teoria de specialitate în materie a opinat că anatocismul este permis în materie comercială.

De altfel, practica actuala a confirmat acest punct de vedere, băncile admițând capitalizarea dobânzilor la depozite și calcularea unei noi dobânzi la suma rezultată din capitalul inițial la care s-a adăugat dobânda datorată de bancă la scadență.

3.3.5. Cumulul dobânzilor cu despăgubirile.

Potrivit Decretului nr.311/1954 și ale C.civ., art.1088, cumulul dobânzilor cu despăgubirea, în principiu, nu este admis. Excepții prevăzute în Codul civil:

a) art.1669 C.civ., în privința fidejusorului (cauțiunea reală) care a plătit datoria are dreptul de recurs (regres) împotriva debitorului principal, „și pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar dacă datoria produce dobânda și încă și pentru daune-interese, dacă se cuvin”;

b) art.1504 C.civ., în materia contractului de societate, asociatul care întârzie să depună capitalul social (în numerar) datorează pe lângă dobânda legală, din ziua când trebuia efectuat vărsământul plus daune (despăgubiri) cauzate societății.

Excepții prevăzute de Codul comercial:

a) art.383 C.com., mandatarul care întrebuințează în alte scopuri sumele primite în contul mandatului datorează în afară de dobânzi și daune-interese.

Excepții prevăzute de legislația specială, în materie comercială:

b) art.54 din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, „Asociatul care a depus ca aport una sau mai multe creanțe nu este liberat cât timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au fost aduse.

Dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenței creanțelor”.

Excepții prevăzute prin Legea nr.76/1992, în cazul când penalitățile de 0,4 % pe fiecare zi de întârziere nu acoperă integral prejudiciul, creditorul va putea pretinde daune-interese în completare, daune care pot reprezenta dobânda bancară sau alte despăgubiri.

În principiu, avem rezerve în privința acordării dobânzilor în completarea penalităților. Dacă în cazul penalităților prevăzute prin Legea nr.76/1992 (modificată și completată) se admite dobânda ca reprezentând despăgubiri în completarea penalităților, până la acoperirea integrală a prejudiciului, în schimb, dacă în contract părțile au prevăzut penalități mai mari decât cuantumul legal, se prezumă că aceste penalități acoperă integral prejudiciul putând fi mai mari decât prejudiciul real. In cazul în care penalitățile nu acoperă integral prejudiciul se pot pretinde despăgubiri în completare (fie chiar sub forma dobânzii) numai dacă în contract s-a prevăzut cumulul penalităților cu despăgubirile. Altfel, prin inserarea în contract a clauzei penale, de fapt, părțile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat ca urmare a neexecutării obligațiilor, executării lor necorespunzătoare ori cu întârziere.

3.3.5. Funcțiile clauzei penale cu specială privire asupra funcției de evaluare și de reparare a prejudiciului

Din punct de vedere teoretic, funcțiile unei instituții juridice nu rezultă doar dintr-o prevedere legală. Fiind rezultatul unui proces de abstractizare, funcția presupune luarea în considerație a unui ansamblu de dispoziții normative.

Cu toate acestea, în privința clauzei penale, funcțiile acesteia se pot determina chiar din cuprinsul art. 1066 C.civ.

În primul rând, prin clauza penală o persoană, debitorul, dă „asigurare” creditorului un lucra pentru executarea unei obligații. Din această exprimare a legiuitorului rezultă cu claritate funcția de garanție a clauzei penale în cadrul raporturilor contractuale. Termenul de „garanție” trebuie înțeles în sensul cel mai cuprinzător, incluzându-se toate mijloacele juridice pe care le are la îndemână creditorul în vederea executării obligațiilor de către debitor. Această interpretare este singura posibilă, deoarece, de lege lata, clauza penală nu conferă creditorului o garanție specială asupra bunurilor debitorului.

În al doilea rând, funcția de asigurare a executării obligațiilor contractuale este conjugată cu cea de mobilizare a debitorului, mai ales când plata penalității ar părea pentru el mai oneroasă decât plata de daune-interese pentru neexecutare, executare necorespunzătoare sau tardivă. Această funcție este condiționată de raportul dintre cuantumul penalității și cel al daunelor-interese; ea operează câtă vreme nu s-a ajuns la neexecutare. În ipoteza neexecutării, utilitatea ei constă în ideea că fiind determinată anticipat, facilitează reparațiunea prejudiciului cauzat creditorului în urma neexecutării sau executării defectuoase, creditorul fiind scutit de dovada existenței pagubei și cu atât mai puțin a întinderii ei. Funcția mobilizatoare, stimulatoare la executare a clauzei penale se poate concretiza în stabilirea unor penalități progresive în cazul întârzierii în executare.

Cu toate acestea, funcția de asigurare pe care o realizează clauza penală se întemeiază pe ideea că, prin stipularea ei în contract, creditorul urmărește de fapt, executarea obligației principale. Obținerea obiectului clauzei penale rămâne doar un subsidiar.

În al treilea rând, clauza penală îndeplinește o funcție sancționatoare. Fiind un mijloc de stabilire anticipată a răspunderii contractuale, clauza penală are și un rol sancționator.

Această funcție se evidențiază în cazul când obiectul clauzei penale are o valoare mai mare decât cuantumul daunelor-interese și mai cu seamă, în cazul când prejudiciul lipsește complet. În ultima situație, plata penalităților are rolul de a pedepsi simplul fapt al neexecutării obligației și apare ca o adevărată amendă civilă; „dintr-un mijloc de prevenire, ea devine un mijloc represiv, o sancțiune”.

Caracterul sancționar al clauzei penale și natura contractuală a acesteia, ar trebui să excludă orice intervenție corectivă a judecătorului. De lege lata (art.1070 C.civ.), cuantumul penalității poate fi redus de judecător, dacă obligația principală a fost executată parțial.

Pentru a se justifica funcția sancționatoare a clauzei penale se impune, de lege ferenda, înlăturarea posibilității instanței de a reduce penalitățile în cazul unei executări parțiale. Dreptul instanței de a reduce penalitățile ar trebui să se exercite doar în cazul așa numitelor „clauze abuzive” când penalitățile sunt exagerat de mari în raport de întinderea reală a prejudiciului. Astfel, ar fi un argument legal în plus și pentru funcția mobilizatoare a clauzei penale.

În dreptul comercial se vorbește despre funcția limitativă de răspundere a clauzei penale, atunci când penalitatea este fixată la un nivel maxim al despăgubirilor. Chiar și atunci când clauza penală are rolul de a plafona despăgubirile, ea nu poate fi confundată cu o convenție limitativă de răspundere. În cazul încheierii unei asemenea convenții, creditorul nu este dispensat de obligația de a proba existența prejudiciului; reparația nu va putea depăși valoarea maximă asupra căreia părțile au convenit. Or, stipularea în contract a clauzei penale este utilă, în primul rând, pentru faptul că scutește pe creditor de orice probațiune referitoare la existența și întinderea prejudiciului. Așadar, clauza penală îndeplinește, în anumite limite, o funcție sancționatoare. Cu toate acestea, funcția clauzei penale este, în principal, compensatorie, de evaluare și de acoperire a pagubei produsă de către debitor, creditorului, prin faptul neexecutării, executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.

Funcția compensatorie a clauzei penale, de evaluare și de reparare a prejudiciului, este cu atât mai eficientă, cu cât penalitatea convențională, corespunde întinderii prejudiciului.

Astfel, prejudiciul care urmează să fie reparat – eventus damni, trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă – damnum emergens, cât și câștigul nerealizat pe care l-ar fi putut realiza creditorul în situația când debitorul și-ar fi executat obligațiile – lucrum cessans. Temeiul legal al principiului reparării integrale a prejudiciului este art.1084 C.civ., potrivit căruia: „Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit…”.

În dreptul civil, dacă penalitatea stipulată în clauza penală este mai mare decât valoarea prejudiciului, debitorul nu poate pretinde reducerea ei, după cum, în cazul când aceasta este inferioară pagubei, creditorul nu este îndreptățit a cere o sumă mai mare. Această concluzie se justifică pe ideea că întinderea prejudiciului, deci a daunelor-interese este stabilită cu anticipație prin convenția părților, convenție care are putere obligatorie (pacta sunt servanda). Reducerea sau agravarea clauzei penale se face tot prin învoiala părților.

În dreptul comercial există unele excepții. Pentru contractul de transport, art.439 alin.3 C.com., prevede: „când s-ar dovedi că paguba suferită este mai mare decât clauza penală, se poate cere diferența”. Deci, în acest caz, reparația pagubei va fi integrală dacă se face dovada că valoarea prejudiciului este superioară valorii prevăzută în clauza penală.

Principiul reparării integrale a prejudiciului, implică repararea tuturor pagubelor care sunt o consecință directă și necesară a faptei păgubitoare, adică a neexecutării contractului.

În cazul răspunderii contractuale, de regulă, debitorul răspunde numai pentru prejudiciul direct cauzat creditorului prin faptul neexecutării. Temeiul de drept este art.1086 C.civ., care dispune: „Chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației”.

Există și excepții de la această regulă. De exemplu, art.68 alin.4 C.com. Potrivit acestei dispoziții, dacă vânzătorul nu-și execută obligațiile și cumpărătorul este nevoit să procure lucrul din altă parte: „Cumpărătorul are dreptul a pretinde diferența în mai mult dintre prețul plătit a doua oară și acela convenit cu primul vânzător, precum și a cere daune-interese, dacă ele se cuvin”. Diferența de preț la care este îndreptățit cumpărătorul reprezintă prejudiciul indirect suferit de cumpărător, ca urmare a neexecutării obligațiilor de către vânzător.

În legătură cu corelația dintre prejudiciul direct și caracterul previzibil al prejudiciului, legiuitorul prevede în art.1085 C.civ.: „Debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute său care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul sau”. Previzibilitatea este un aspect de ordin subiectiv, în timp ce caracterul direct al prejudiciului este de ordin obiectiv. În general, prejudiciul previzibil este cel direct. În privința clauzei penale, această condiție este subînțeleasă din moment ce părțile stabilesc prin convenție, de regulă, concomitent perfectării contractului, întinderea prejudiciului.

Previzibilitatea depinde în întregime de voința părților. Regula previzibilității prejudiciului comportă o excepție, și anume, dacă neexecutarea obligației provine din dolul debitorului. În această situație, debitorul va răspunde și pentru prejudiciul imprevizibil, deoarece „problema reparării prejudiciului este astfel strămutată din domeniul contractual (unde debitorul, deși în culpă pentru neexecutarea obligației, răspunde numai de prejudiciul previzibil), în domeniul delictual, în care debitorul răspunde de toate prejudiciile, previzibile sau imprevizibile”. Uneori, în legătură cu problema previzibilității prejudiciului se face distincție între prejudiciile intrinseci (circa reni), acele prejudicii pe care creditorul le-a suferit în privința lucrului, în legătură cu care s-a născut obligația și prejudiciile extrinseci (extra rem), adică acele prejudicii pe care creditorul le suferă în privința celorlalte bunuri din patrimoniul său, ca urmare a lipsirii sale de bunul ce face obiectul obligației neexecutate.

În legătură cu caracterul previzibil și imprevizibil al prejudiciului, practica judiciară, într-una din spețele soluționate, a interpretat pct.3 din anexa nr.l la contract, ca fiind o clauză de impreviziune.

Potrivit opiniei noastre, în speță, de fapt, nu era vorba despre o clauză de impreviziune, ci, eventual, de o clauză de agravare a răspunderii, căci, părțile pot, în principiu, deroga de la dispoziția cuprinsă în art.1085 C.civ., stabilindu-se că debitorul va răspunde atât pentru pagubele previzibile cât și pentru cele imprevizibile, la momentul încheierii contractului. Agravarea răspunderii trebuie să fie prevăzută în mod expres, ori, în speța citată, stipulațiunea contractuală avea următorul conținut „nerespectarea prevederilor din contract de către una din părți îndreptățește cealaltă parte să fie despăgubită prin plata de daune”.

Interpretând această prevedere contractuală, se poate observa ușor că voința părților a fost aceea de a li se aplica dispozițiile din Codul civil, dispozițiile de principiu în materia răspunderii contractuale, potrivit cărora, debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile cu excepția cazului când culpa (vinovăția) acestuia îmbracă forma dolului (culpa gravă).

Așadar, obligarea debitorului pârât la plata coeficientului de inflație calculat la nivelul dobânzii de 6 % este, în concepția noastră, nelegal.

Întrucât, debitorul răspunde numai de daunele previzibile, el va datora acele prejudicii intrinseci (circa rem), fiind singurele previzibile la momentul încheierii contractului.

În raporturile comerciale, se admite că debitorul va răspunde în cazul neexecutării obligației atât pentru prejudiciul material suferit .de creditor, cât și pentru prejudiciul moral, cum ar fi, de pildă compromiterea numelui comercial, afectarea reputației și prestigiului de piață etc. Este adevărat, că aceste daune trebuie dovedite și, ca atare, ele sunt incompatibile cu trăsăturile clauzei penale, printre care, scutirea de probațiune în privința existenței și întinderii prejudiciului.

Chiar dacă daunele morale nu pot fi inserate în clauza penală, totuși, părțile, în baza principiului libertății contractuale, pot stabili asemenea penalități dar ulterior producerii prejudiciului.

CAPITOLUL 4

CONCLUZII

În elaborarea acestei lucrări am plecat de la importanța și actualitatea materiei răspunderii contractuale.

Pornind de la importanța deosebită a tematicii abordată, lucrarea este destinată atât teoreticienilor cât și practicienilor care se confruntă cu variatele și complexele probleme privind răspunderea contractuală în general și clauzei penale, în special.

Lucrarea este structurată pe trei capitole de fond și un capitol final de concluzii. Primul capitol este dedicat analizei răspunderii juridice în general. În cadril capitolului doi am făcut analiza detaliată a răspunderii civile contractuale și a condițiilor în care aceasta intervine. Capitolul trei a fost rezervat analizei modurilor de stabilire a despăgubirilor în caz de neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale.

Fără a avea pretenția exprimării unor idei cu valoare de „adevăr absolut”, lucrarea conține opinii personale și argumente proprii atât în privința unor aspecte pur teoretice, dar cu implicații practice, cum ar fi: natura juridică a răspunderii contractuale, funcțiile răspunderii contractuale sau numai practice ca, de exemplu: condițiile aplicării penalităților, prescripția dreptului material la acțiune privind penalitățile, clauzele abuzive în contract și penalitățile excesive valorii prejudiciului etc.

Cercetând doctrina de specialitate și soluțiile jurisprudențiale, în contextul cadrului legislativ actual mi-am permis efectuarea unor propuneri de lege ferenda cu valoarea unor norme juridice supletive, fără intenția afectării principiului libertății contractuale care trebuie respectat, în limitele prevăzute de lege.

Totodată, lucrarea conține unele aspecte de jurisprudență, prin intermediul cărora am încercat o mai bună ilustrare a materiei răspunderii contractuale.

Bibliografie

Alex. Weil, Droit civil, Les Obligations, Paris, Dalloz, 1971;

Belu Magda Monalisa, Temeiul juridic al răspunderii pentru plata cu întârziere a produselor livrate, în R.D. nr.12/1994;

Corbeanu I., Corbeanu M., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

C. Hamangiu, N. Georgen, Codul civil adnotat, vol. VII, București, 1935;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2002;

Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a codului civil roman, vol.VI, Iași, 1900;

Fr. Deak, Teoria generală a obligațiilor, Tipografia și litografia învățământului, 1960;

Gh. Chivu, Discuții în legătură cu dobânda legală în lumina reglementărilor actuale, în Dreptul nr. 5/1999;

H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, Lecons de droit civil, t. II;

I. Albu, Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale, în Dreptul, nr. 8/1992;

I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București;

I.L. Georgescu, Drept comercial român, Teoria generală a obligațiilor comerciale, Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, Ed. Lumina Lex, București 1994;

I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, Ed. Cartea Românească, București, 1943;

M. Ciobotaru, În legătură cu penalitățile de întârziere în plata prețului de către agenții economici, în R.D.C. nr.6/1994;

Mihai Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Buucrești, 1972;

M.G. Răchita, Implicații teoretice și practice ale deprecierii monetare în raporturile de răspundere civilă delictuală, Studii de drept românesc nr.2/1994;

Mariana Rudăreanu, Obligații. Contracte, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006;

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului., Ed. All Beck, București, 2002;

P. Cosmovici, Drepturile reale, Obligații, Legislație, Ed. All, București, 1994;

Smaranda Angheni, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Oscar Print, București, 1995;

Smaranda Angheni, Clauza penală în dreptul civil și comercial, Ed. Oscar Print, București 1996;

S. Carpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2004.

V. Babiuc, I. Rucăreanu, C. Bîrsan, D. Sitaru, N. Turcu-Seclaman, Clauza penală în contractele comerciale internaționale, Institutul de Economie Mondială, București, 1985;

V. Patulea, În legătură cu executarea silită a creanțelor agenților economici aflați în blocaj financiar, în R.D. nr.12/1994;

V.D. Zlutescu, Garanțiile creditorului, Ed. Academiei, București, 1970;

V. Stoica, V. Nemeș, Dobânzile comerciale in lumina Ordonanței Guvernului nr. 9/2000, în R.D.C., nr. 5/2001;