Raspunderea Comandantilor Si a Altor Superiori Pentru Crime de Razboi

Raspunderea comandantilor si a altor superiori pentru crime de razboi

CUPRINS

1.1.Introducere…………………………………………………………………………3-5

2.1.Crimele de razboi…………………………………………………………….

Introducere

Capitolul1

1.1Dreptul international penal-notiuni introductive

    Atingerile frecvente aduse unor valori ce privesc comunitatea internațională sau interesele mai multor state,de asemenea apariția criminalității organizate ce depășește granițele naționale si anume rețele infracționale ce opereaza pe teritoriul mai multor state au dus la necesitatea crearii și dezvoltării dreptului internațional penal, ca simbol al coordonării eforturilor de interzicere a faptelor antisociale dăunătoare legalității precum și progresului societăți umane contemporane.Cunoscutul jurist internaționalist român Vespasian V. Pella prezenta dreptul internațional penal ca fiind totalitatea regulilor de fond și de formă ce guvernează modul de reprimare a infracțiunilor comise de state sau de indivizi, care tulbura ordinea publică internațională și armonia între mai multe popoare.
In concluzie dreptul internațional penal se poate descrie ca fiind un ansamblu de norme juridice, conventionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state ca parte a dreptului internațional public, în baza cărora este organizată incriminarea și reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere unor interese fundamentale ale comunității internaționale.
Sunt reglementate relațiile internaționale cu caracter penal, stabilindu-se faptele care aduc atingere intereselor superioare ale comunității internaționale, modul de sancționare a acestora și regulile colaborării internaționale în incriminarea, descoperirea și sancționarea unor asemenea fapte.Convențiile internaționale ce au caracter penal nu cuprind și pedepsele corespunzătoare fiecărei fapte, cuprind doar unele indicii cu privire la regimul sancționator si se face trimitere de obicei la legislația penală a statelor părți, prin legislația internă a statelor se prevad pedepse penale pentru fiecare faptă incriminată în baza convențiilor internaționale, în functie de gravitatea acesteia, uneori indicându-se că faptele respective trebuie să fie pedepsite cu pedepse aspre,fie considerate ca fapte grave sau că infracțiunile la care acestea se referă constituie crime internaționale și trebuie să fie pedepsite după modalitățile stabilite prin legislația internă pentru faptele penale ce se încadrează în categoria crimelor.Dreptul internațional contine norme de drept material și în mică măsură norme de drept procedural, acestea fiind prezente în statutele tribunalelor penale internaționale printre normele materiale și cele cu caracter organizațional.Faptele penale ce reprezinta obiectul de reglementare al dreptului internațional penal sunt cele prin care se aduc atingere relațiilor pașnice dintre state, drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi crimele contra păcii, crimele împotriva umanității și crimele de război, dar si cele e prin care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană sau activități importante pentru colaborarea internațională, în această categorie intrând infracțiuni ca terorismul, traficul de sclavi, traficul de femei și de copii, distrugerea unor valori culturale, traficul de droguri, pirateria.

Dreptul internațional penal are urmatoarele principii:

– Principiul represiunii universale;
În convențiile internaționale care incriminează anumite fapte penale se includ prevederi în sensul că statele membre au obligatia să descopere persoanele bănuite de a fi comis respectivele fapte și să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naționalitatea lor.De exeplu in cazul in care avem infractiunea de piraterie maritime, oricare dintre state are dreptul să urmărească navele pirat în largul mării și, capturându-le, să le supună legilor și jurisdicției sale, oricare ar fi naționalitatea navelor interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naționali ai săi și nu a afectat interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar nava sau echipajul nu au naționalitatea sa.

-Principiul legalității incriminării
Acest principiu constituie o garanție judiciară fundamentală(că nici o persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârșit-o nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârșirii ei).Convențiile internaționale cu caracter penal prevăd că nimeni nu va putea fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost săvârșite, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului internațional.

-Principiul răspunderii penale individuale
Chiar dacă o crimă internațională a fost săvârșită de către o persoană care acționează în calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, in nume propriu, răspunderea penală va reveni întotdeauna persoane respective. Se are în vedere că, indiferent de situație, orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparțin oamenilor, persoane bine determinate, care trebuie să acționeze în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicțiilor impuse  de legea penală internațională.

-Principiul imprescriptibilității crimelor împotriva umanității și a crimelor de război
Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut de Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității din 1968.
Din cuprinsul conventiei rezultă că este vorba atât de prescripția răspunderii penale, cât și de prescripția executării pedepselor.
Principiul a fost consacrat unlterior și în alte documente juridice internaționale, între care Convenția europeană asupra imprescriptibilității crimelor împotriva umanității și a crimelor de război, adoptată în 1974.

– Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală
In dreptul internațional ordinul superiorului nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.În cazul săvârșirii unei fapte penale din ordin superior, răspunzători penal sunt autorul faptei dar și persoana care a dat ordinul, aceasta avand calitatea de instigator la fapta săvârșită sau ca autor al unei infracțiuni distincte.

2.1.Crimele de razboi

Definitie

Legile internaționale privind modul de ducere a războiului și protecția victimelor conflictelor armate,interzicerea sau limitarea folosirii unor arme, muniții sau metode de război contrar principiilor consacrate ale dreptului internațional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat, prevăd,anumite norme specifice vizând stabilirea răspunderii internaționale a statelor pentru nerespectarea acestor reglementări, dar și sancționarea penală a persoanelor care săvârșesc încălcări ale prevederilor convențiilor internaționale în materie.
Crimele de război reprezinta fapte penale grave săvârșite pe timpul unui conflict armat si cuprind încălcarea regulilor de ducere a războiului prevăzute de dreptul internațional umanitar.Faptele prin care se încalcă regulile de drept internațional umanitar, care prin gravitatea lor au caracterul unor crime de război, sunt prevăzute în mai multe  instrumente juridice internaționale:
a)Statutul Tribunalului Militar Internațional de la  Nürenberg (art. 6, lit. a) și Carta Tribunalului Militar Internațional de la Tokio (art. 5, lit. b));Convențiile de la Geneva din 1949, articolele 50 (Convenția I), 51 (Convenția a II-a), 130 (Convenția a III-a), respectiv 147 (Convenția a IV-a);
b)Convențiile de la Haga din 1954 (art. 28);Convenția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii folosirii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte scopuri ostile (art. IV);Protocolul adițional I de la Geneva din 1977, în special art. 11, par. 4, și art. 85;Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie (art.2 și 3) și Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Ruanda (art. 2-4).
De asemenea crimele de război apar și în Statutul Curții Penale Internaționale semnat la Roma în 1998 (art. 5 și 8).
crimelor de război se impart în categorii:

-crime împotriva persoanelor și bunurilor protejate;

-crime săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace și metode de luptă.

2.  Crime de război împotriva persoanelor și bunurilor protejate

-Omorurile, tortura și relele tratamente ale persoanelor-aceste infracțiuni sunt prevăzute în special de Statutul Tribunalului de la Nürenberg, apoi de Convenția de la Geneva din 1949 și de Protocolul adițional I din 1977.Conform convențiilor internaționale incriminatorii, asemenea fapte consta în omoruri intenționate (asasinat sau ucidere), în torturarea sau supunerea la tratamente inumane și rele tratamente a civililor în teritoriul ocupat de inamic, a prizonierilor de război, a bolnavilor, răniților și a naufragiaților , a personalului sanitar sau religios și, în general, a oricăror persoane care se află într-un regim permanent sau temporar de protecție în perioada de conflict armat.
– Efectuarea de experiențe biologice și medicale
Cele patru convenții de la Geneva din 1949 interzic experințele biologice efectuate de beligeranți asupra persoanelor aflate în puterea lor, iar Protocolul I din 1977, dezvoltând aceste interdicții, încadrează printre crimele de război faptul de a supune orice persoană protejată unui act medical care nu ar fi motivat de starea sănătății sale și care nu ar fi conform cu normele medicale în general recunoscute,  dacă sănătatea și integritatea fizică sau mentală a unei persoane ar putea fi compromisă.
– Luarea de ostatici
Statutul Tribunalului de la Nürenberg a prevăzut luarea de ostatici printre crimele de război, în baza prevederilor art. 46 al Regulamentului Convenției a IV-a de la Haga din 1907, care prevede că viața indivizilor trebuie protejată de către puterea ocupantă, iar Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 enumeră luarea de ostatici printre infracțiunile grave prevăzute de art. 147 al acesteia.
-Deportarea populației civile-a fost considerată crimă de război prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, pe baza reglementărilor mai generale din convențiile anterioare (din 1899,1907,1929).
– Deținerea ilegală a populației civile
Executarea unor acte de deținere a persoanelor civile ale statului inamic de către oricare din părțile beligerante prin depășirea prevederilor Convenției referitoare la internarea unor asemenea persoane pentru rațiuni de securitate este considerată crimă de război potrivit art. 147 al Convenției a IV-a de la Geneva din 1949.

– Înrolarea forțată a persoanelor aflate în puterea inamicului
Constrângerea unui prizonier de război sau a unei persoane civile aparținând părții adverse, chiar dacă la începutul ostilităților acestea au fost în serviciul țării inamice, de a lua parte la operațiuni militare împotriva țării lor, este incriminată de Convențiile a III-a și a IV-a de la Geneva din 1949, care reinterează o interdicție în acest sens formulată prin Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907.
.-Refuzul unui proces echitabil
Convențiile de la Geneva din 1949 referitoare la protecția prizonierilor de război și, respectiv, la protecția populației civile, prevăd că privarea persoanelor protejate , în caz de săvârșire a unor fapte penale de către acestea, de dreptul lor de a fi judecate conform legii și imparțial, constituie o crimă de război. Incriminarea este reluată și dezvoltată în cuprinsul Protocolului I de la Geneva din 1977, potrivit căruia faptul de a priva orice persoană protejată de convențiile internaționale umanitare de un asemenea drept constituie crimă de război.Crime de război sunt si executarea fără judecată a civililor, a prizonierilor de război, ca și a spionilor sau a memvrilor rezistenței armate, precum și executarea oricăror persoane protejate de convențiile internaționale umanitare, dacă acestea au fost condamnate după un proces sumar sau fără acordarea garanțiilor judiciare fundamentale.
-Întârzierea nejustificată a repatrierii prizonierilor de război și a civililor
Faptele de acest gen, care în timp de pace constituie crime împotriva umanității, pot constitui și crime de război, fiind incriminate ca atare prin art. 85 al Protocolului adițional I din 1977, care interzice orice atingeri aduse demnității persoanelor, precum și relele tratamente sau tartamentele inumane aplicate oricăror persoane protejate.
-Aplicarea unor pedepse collective-pedepsele colective sunt interzise prin Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907 și prin Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 fără a se indica, însă, că aplicarea unor asemenea pedepse ar constitui o crimă internațională.
– Jefuirea bunurilor publice
Asemenea acte au fost considerate crime de război prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, iar ulterior prin Convențiile de la Geneva din 1949, care incriminează apropierea ilicită, masivă, arbitrară și fără o necesitate militară a bunurilor publice sau private. În afara unei asemenea însușiri calificate a bunurilor, jefuirea acestora constituie furt sau tâlhărie și se pedepsește potrivit legislației penale ordinare.
-Producerea de distrugeri inutile
– Atingerile aduse bunurilor culturale

Crime de război săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace și metode de luptă

Faptele respective, tratate în continuare, constituie crime de război dacă prin săvârșirea lor cu intenție și cu violarea dispozițiilor pertinente ale protocolului, se produc anumite urmări – moartea ori lezarea în mod grav a integrității fizice sau mentale a unor persoane protejate de dreptul internațional umanitar.
-Atacurile dirijate contra civililor;
-Atacurile fără discriminare;
-Atacurile împotriva lucrărilor care conțin forțe periculoase;
-Atacurile împotriva localităților neapărate sau a zonelor demilitarizate;
-Atacarea unei persoane scoasă din luptă;
-Utilizarea perfidă a semnelor protectoare;
-Utilizarea tehnicilor de modificare a mediului;
-Utilizarea anumitor arme.

Jurisdictia penala a infractiuniii

Dreptul penal internațional a cunoscut până în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenții internaționale de reglementare a colaborării în diverse domenii, care cuprind și dispoziții cu caracter penal pentru sancționarea încălcărilor grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenții cu caracter pur penal de incriminare și sancționare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.În plan jurisdicțional, al creării unor instituții judiciare internaționale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puține.În lipsa unei asemenea jurisdicții penale, sancționarea infracțiunilor internaționale  continuă să fie realizată, cu unele excepții limitate și conjuncturale, în cadru național, de către instanțele penale ale fiecărui stat.
Convențiile internaționale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracțiuni și să-i pedepsească indiferent de cetățenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum și să coopereze între ele, astfel ca aceștia să nu rămână nepedepsiți, ele exercitând în acest mod, o competență universală cu caracter alternativ.
Convențiile internaționale respective nu stabilesc, însă, și reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziții destul de sumare referitoare la obligația respectării de către instanțele judecătorești naționale a garanțiilor procesuale general recunoscute și comune legislației penale  a statelor civilizate.
În baza convențiilor internaționale care asigură protecția  umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părți s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracțiunilor grave, cu caracter de crime internaționale, definite în cuprinsul acestora.Astfel, Convențiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenției I, art. 50 al Convenției a II-a, art. 105-108 și 129 ale Convenției a III-a și art. 146 al Convenției a IV-a), Protocolul I adițional la aceste convenții , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca și Convenția de la Geneva din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impunstatelor semnatare, între altele, trei categorii de obligații: de a incrimina în legislația națională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancționa persoanele care comit infracțiuni de această natură și de a asigura anumite garanții de ordin procedural pentru inculpați referitoare la judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.Dacă în cazul infracțiunile săvârșite de către persoane particulare acest inconvenient este în mare măsură limitat prin formele de colaborare internațională instituționalizate în cuprinsul convențiilor (asistența judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii, cooperarea în prinderea infractorilor etc.), în cazul celorlalte crime (contra păcii, împotriva umanității și de război), care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internațional, posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naționale este redusă, dacă nu iluzorie, deoarece asemenea infracțiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor.

A)Raspunderea pentru crimele internationale stricto sensu

Crima internationala stricto sensu, ca orice incalcare a unei reguli de drept (intern sau international), atrage raspunderea faptuitorilor, asigurand astfel restabilirea sistemului normativ ce face sa functioneze ucietatea umana organizata.Specificul ordinii normative internationale, incalcate prin savarsea crimelor internationale stricto sensu, implica angajarea raspunderii internationale1 pe mai multe planuri, iar in functie de natura raspunderii sunt subiecte pasive2 ale acestei raspunderi entitati de natura ililerita: state, organizatii internationale, persoane fizice, persoane juridice de drept intern.Caracterul initial consensual al normei de drept international penal (ca norma de drept international public) a determinat ca angajarea raspunderii pentru savarsirea unor fapte, ce in timp au fosl incriminate crime internationale stricto sensu, sa se manifeste pe doua planuri: pe plan international sub forma raspunderii morale2, politice si materiale a statelor (in genere, ca urmare a pierderii razboaielor, sub forma de despagubiri de razboi) si arareori, la nivel national, sub forma raspunderii penale clasice a persoanelor fizice pentru incalcarea unor norme de drept intern (ce condamnau un anumit comportament in cadrul conflictelor armate).De aceea, pana la Nurenberg si Tokyo, raspunderea internationala pentru crime internationale, implementata de comunitatea internationala, a apartinut statului, in principal, ca subiect originar si clasic de drept international. Ca aceasta raspundere a fost esential materiala si politica nu incape niciun dubiu, statele vinovate de incalcarea normelor de drept international recunoscute drept crime internationale (cum este initierea si purtarea unui razboi de agresiune) fiind dezavuate de comunitatea internationala, uneori excluse chiar din organizatii internationale si obligate sa plateasca despagubiri de razboi si sa cedeze teritorii. Prin Tratatul de Pace de la Versailles semnat pe 28 iunie 1919, Germania pierdea toate coloniile, inapoia o serie de teritorii Frantei (Alsacia si Lorena), Belgiei (Eupen si Malmedy), Poloniei (Poznania si Prusia Orientala) etc., recunostea Polonia ca stat independent, era obligata sa desfiinteze serviciul militar obligatoriu, sa limiteze fortele armate la 100.000 de oameni, sa demilitarizeze zona Rinului si Prusia Occidentala si sa plateasca reparatii de razboi a caror valoare urma sa fie stabilita3. De asemenea, in 1939, Rusia a fost exclusa din Societatea Natiunilor pentru atacarea Finlandei.Articolul 227 din Partea a IV-a a Tratatului de la Versailles l prevede pentru prima data o forma noua de raspundere, si anume, pl'ftspunderea internationala a unei persoane fizice, imparatul Wilhem al lea de Hohenzollern, ce se facea vinovat de incalcarea „moralitatii Nnicrnationale si sacralitatii tratatelor'. Caracterul preponderent inter-Mlii|ional al raspunderii ce urma sa fie angajata pentru imparatul [german, deosebind-o de raspunderea penala nationala clasica, rezulta (lin textul art. 227 care vorbeste de o ofensa internationala si de trage-len la raspundere pentru aceasta ofensa de catre un tribunal international format din reprezentantii Puterilor Aliate. Atat din textul art. 227, f rftl si din titlul Partii a IV-a – Pedepse – transpare caracterul punitiv al | rtspunderii imparatului german.

in ceea ce priveste tragerea la raspundere a persoanelor care s-au jfficut vinovate de comiterea unor acte de violare a regulilor si obiceiu-Ifilor razboiului, savarsite impotriva cetatenilor Puterilor Aliate sau l Asociate, prevazuta in art. 228 si 229 din aceeasi Parte a IV-a din (Tratatul de la Versailles, caracterul international al acestei raspunderi Ieste mai putin evident, persoanele respective urmand sa fie judecate de (tribunale militare sau tribunale penale nationale.Odata cu infiintarea Tribunalelor Militare Internationale de la Nurenberg si Tokyo se implementeaza raspunderea internationala penala a unei persoane fizice pentru savarsirea unor crime internationale (crime impotriva pacii, crime de razboi, crime impotriva umanitatii).Momentul Nurenberg si Tokyo este marcant si in ceea ce priveste tragerea la raspundere internationala a unor persoane juridice, prin criminalizarea unor organizatii germane precum GESTAPO sau SS2 de catre Tribunalul Militar International de la Nurenberg.Implementarea raspunderii internationale penale a unei persoane pentru savarsirea unei crime internationale nu a inlaturat insa angajarea concomitenta a raspunderii internationale a statelor, in toate formele sale materiala, politica juridica, morala, atunci cand conduita ilicita le era imputabila, precum si uneori a unor persoane juridice de drept intern.Angajarea concomitenta a raspunderii internationale pentru savar sirea crimelor internationale pe mai multe planuri, porneste de la unul din elementele esentiale ale raspunderii statelor, si anume imputabi litatea conduitei ilicite care, printr-o fictiune juridica, asimileaza actele savarsite de agentii statului chiar statului insusi, intr-o asemene;i situatie, odata savarsita o crima internationala (reglementata printr-o norma dejus cogens), imputabila statului, apar mai multi actori implicati: statul pe de o parte, organele sau organizatiile de stat implicate in savarsirea crimei internationale si persoanele fizice participante la savarsirea crimei ca agenti ai statutului.

Restabilirea ordinii normative internationale incalcate prin savarsirea crimelor internationale impune, atunci cand este necesar, angajarea raspunderii tuturor actorilor implicati in conduita ilicita incriminata international sub toate formele materiala, morala, politica, penala astfel ca efectul compensatoriu, preventiv, punitiv sa fie complet.

De altfel, exista dispozitii conventionale care sustin acest punct de vedere, cum este art. 25 parag. 4 din Statutul de la Roma sau art. 57 din ultimul Proiect de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru Faptele International Ilicite elaborat de CDI ONU, asupra carora vom reveni.

Sectiunea a 2-a. Raspunderea statelor

Asa cum am aratat, crimele internationale imputabile statelor atrag, alaturi de raspunderea internationala penala, si raspunderea internationala a statelor. Forma de raspundere internationala a statelor a fost extrem de dezbatuta in doctrina. Au existat sustinatori ai ideii de raspundere penala internationala a statului, ca principal subiect de drept international.

Doctrina a dezvoltat cateva teorii ce privesc raspunderea statelor pentru crime internationale.

Prima dintre ele, neaga raspunderea statului considerand statul o entitate, o fictiune care nu poate activa pe plan juridic si, in consecinta, nu poate comite o crima. Aceasta este teoria „actului de stat'. Conform acestei teorii, un cetatean al unui stat nu poate fi raspunzator pentru actele comise in indeplinirea ordinelor sau ca urmare a aprobarii de catre stat sau in numele si pe seama statului. Chiar daca aceste acte reprezinta o violare a dreptului international, persoanele juridice care au comis o crima internationala cu aprobarea sau din J111 u l guvernului unui stat nu pot fi trase la raspundere de catre un l stat, intrucat s-ar incalca regula imunitatii de jurisdictie1.

l'otrivit altor autori, entitatea juridica, ca si persoana fizica, ras-Kinilc pentru actele comise in numele ei, intrucat ar avea o vointa juri-i'ft proprie, diferita de a membrilor sai. Aceasta conceptie reprezinta iv Hectare a teoriei lui Gierke, care atribuie entitatii legale calitatea Ir liinta vie cu vointa proprie. Aceasta doctrina a fost sustinuta si ptvvoltata in dreptul international de Jacques Dumas2: Donnadieu de /iihrcs3 si Vespasian V. Pella4 au impartasit aceeasi opinie.

l'ella a incercat efectuarea unei analize captivante a raspunderii Halelor pe care a numit-o „raspunderea colectiva'. Raportat la crimele

razboi, la maniera in care acestea sunt savarsite, Pella aprecia ca lft/,hoiul este un caz de criminalitate colectiva.

l'otrivit lui Vespasian Pella, exista doua categorii de indivizi care lonlribuie la formarea instinctului criminal al unei natiuni, si anume teu a grupului minoritar care ia initiativa comiterii actelor criminale si ica a elementelor pasive, reprezentate de indivizi usor impresionabili, care exagereaza sugestiile primite. Prin fanatismul si forta lor de convingere, acestia au devenit cei mai activi protagonisti ai activitatilor iTiminale.Restul populatiei, aprecia Pella, se afla sub imperiul legii k'untbrmismului social, al sentimentului de protejare a speciei, care nu icprezinta decat o denaturare a sentimentului patriotic.in consecinta, stalul poate fi raspunzator pentru o crima internationala atata vreme tut individul este aprobat de vointa colectiva, intr-un fel intreaga iwtiune contribuind la comiterea crimei internationale.

Abordand raspunderea statului5, Pieter Drost distinge intre raspunderea directa si indirecta a statului. Potrivit lui Pieter Drost, actele private ale autoritatilor publice, spre deosebire de cele publice, pot da nastere unei raspunderi internationale indirecte pentru stat. Este nerelevant, in cazul raspunderii directe sau indirecte, daca actele respective sunt sau nu licite potrivit dreptului national.in conceptia lui Drost, care mai tarziu a fost preluata in materia generala a raspunderii statului pentru faptele internationale licite comise de acesta, raspunderea statului directa sau indirecta are un caracter colectiv. Totusi, raspunderea indirecta a statului nu va fi angajata, potrivit lui Drost, decat daca statul nu a luat masurile rezonabil necesare cu privire la prevenirea si represiunea actelor care sunt in detrimentul unui alt stat.

Potrivit unei a treia opinii, este imposibil sa se discute despre raspunderea penala a statului, intrucat raspunderea penala este un atribut exclusiv al persoanei fizice2.

Natura raspunderii statului este inca o chestiune dezbatuta. Unul dintre proiectele CDI ONU prevedea actele care atrag raspunderea statului crimele internationale. Articolul 19 din Proiectul CDI ONU a fost insa eliminat si orice referinta la crimele internationale a disparut in cel mai nou Proiect asupra Raspunderii Statelor pentru acte international ilicite. Cu toate acestea, noul proiect mentine diferenta dintre violarile grave si flagrante3 ale dreptului international pe de o parte si cele mai putin grave, pe de alta parte, sub raportul obligatiilor comunitatii internationale fata de violarile grave si sistematice ale normelor imperative de drept international.

Or, in aceasta categorie a violarilor grave si flagrante, incriminate prin norme imperative de drept international, intra in mod evident crimele internationalestricto sensu. Asadar, pentru orice crima internationala stricto sensu imputabila unui stat se va angaja raspunderea internationala a acesteia.Un stat poate fi raspunzator pentru crimele internationale,insa raspunderea lui  este  civila  si  nu penala.Pieter Drost a afirmat faptul ca un stat criminal este mult mai periculos decat un individ intrucat se bazeaza pe o putere colectiva, impotriva unui pericol colectiv trebuiesc luate masuri colective.

Criminalitatea  statului  se  bazeaza,  potrivit aceluiasi  autor faptul ca personalitatea colectiva juridica formeaza personalitatea responsabila pentru crima statului. Avand insa in vedere ca pedepsirea penala a statului este practic imposibila, rezulta ca raspunderea penala a statului, daca exista, se transefera asupra persoanelor care actioneaza in numele statului.

Orice propunere pentru aplicarea unor sanctiuni statului va rezulta fie in pedepsirea adevaratilor vinovati, fie in pedepsirea unor persoane inocente.Sanctiunile ce se iau impotriva persoanelor au intotdeauna la baza un proces judiciar, cu un caracter retributiv, represiv si implica o restrangere a drepturilor in scopul apararii societatii, dar si al aplicarii unei corectii individuale. Sanctiunile politice, morale si materiale aplicabile statului sunt dispuse, in principiu, in baza unui proces administrativ si executiv, prin mijloace diplomatice sau prin proceduri interguvernamentale speciale, in scopul prevenirii amenintarilor la adresa pacii, a incalcarilor pacii si a actelor de agresiune si in
vederea restabilirii pacii si securitatii internationale.Aceste masuri politice sau economice, cu caracter colectiv dublu in ceea ce priveste adoptarea lor, respectiv modalitatea de aplicare u acestora1, poate imbraca diverse forme si mijloace, precum: transferurile teritoriale, ocupatii militare, desfiintarea de industrii, reparatii banesti ori in produse sau servicii, confiscarea unor bunuri, controlul armelor, demilitarizarea, supervizarea guvernamentala ce poate ii impusa asupra statului „criminal'. Scopul aplicarii sanctiunilor politice sau economice este, evident, diferit de cel al sanctiunilor penale aplicabile persoanelor fizice. Statul „criminal' va fi sanctionat, politic in special, in vederea restaurarii si protejarii situatiei existente anterior.Daca insa sanctiunile penale se pot aplica numai persoanelor fizice si niciodata asupra statului, aceasta nu inseamna ca guvernul responsabil nu va putea fi pedepsit penal. Daca statul criminal este un nonsens din punct de vedere juridic, guvernul criminal este dimpotriva o realitate juridica.Concluzia care se desprinde din cele mentionate este aceea ca raspunderea penala apartine numai persoanelor fizice. Numai indivizii pot fi sanctionati penal pentru o crima internationala. Practica judiciara internationala, initiata de Tribunalele Nurenberg si Tokyo, ca si conventiile internationale care stabilesc raspunderea penala pentru diversele fapte incriminate international, este suficient de clara in privinta caracterului „individual al raspunderii penale internationale', asa cum a afirmat si Robert Jackson in procesul de la Nurenberg in declaratia sa de deschidere a acuzariii „crimele internationale sunt comise de indivizi, persoane fizice si nu de entitati abstracte precum statele'2.Un stat raspunde juridic pentru savarsirea unui fapt international ilicit imputabil acestuia3, dar raspunderea sa este morala, politica si/sau civila, iar sanctiunile aplicate statului sunt cele specifice acestui tip de raspundere4. Profesorul Lapradelle, citat de Grigore Geamanu5.In consultatia acordata pentru elaborarea Tratatului de la Versailles, rrIerindu-se la raspunderea statului afirma ca „aceasta raspundere este juridica. Statul este din ce in ce mai mult un subiect de drept chiar in relntia cu cetatenii sai si mai ales in relatia cu celelalte state, tratate ca egalii sai. Cand statul actioneaza contrar dreptului, raspunderea sa juridica este angajata. Totusi, raspunderea statului poate fi civila sau bflneasca datorita caracterului de entitate morala pe care il are statul, lnr raspunderea penala poate fi aplicata unor persoane'.Vom detalia, in cele ce urmeaza, formele de raspundere a statelor cntru crimele internationale, in ordinea inversa a aparitiei lor.

Raspunderea materiala a statelor

Raspunderea internationala materiala sau civila a statelor pentru comiterea unei crime internationale imputabile acestora este o forma de raspundere juridica a statelor, prin care acestea repara material daunele produse prin conduita lor ilicita.Aceasta raspundere se fundamenteaza pe conceptia civilista potrivit careia producerea unui prejudiciu impune repararea lui de catre autorul prejudiciului. Este forma cel mai des intalnita de raspundere aplicabila statelor, prevazuta inceonventii internationale si promovata de practica internationala.Proiectul de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru Fapte International Ilicite din 2001, mentioneaza la art. 31 obligatia statului responsabil de a repara integral pagubele produse, in timp ce la art. 34 indica printre formele in care reparatia poate avea loc repunerea in situatia anterioara si compensarea atunci cand repunerea in situatia anterioara nu mai este posibila.

Aplicabilitatea dispozitiilor proiectului de articole mentionat si (rimelor internationale imputabile statului a fost abordata anterior.Raspunderea internationala materiala a statelor este recunoscuta ca un principiu general de drept international umanitar. Conventia a IV a de la Haga din 1907, care in art. 3 prevede ca „partea beligeranta care violeaza prevederile prezentei reglementari, va fi, daca este cazul, obligata sa foloseasca compensatii. Aceasta va fi responsabila pentru toate actele comise de persoanele care fac parte din fortele sale armate'.De asemenea, in practica internationala, statele au fost deseori obligate sa acopere material daunele produse prin savarsirea de crime internationale imputabile lor. Unul dintre cele mai recente exemple este Acordul final' pentru indemnizarea celor peste 1,5 milioane de persoane silite sa munceasca in lagarele naziste, semnat in iulie 2000 intre Germania, SUA, Belarus, Cehia, Israel, Polonia si Ucraina, prin care guvernul german se obliga sa puna la dispozitie 50% din fondurile de aproximativ 10.000.000.000 marci germane supravietuitorilor si descendentilor acestor persoane. Si Dieta Japoniei a introdus o propunere legislativa privind victimele constrangerilor sexuale din de-al doilea razboi mondial, in special femeilor chineze obligate sa insoteasca fortele armate japoneze, care presupune si acordarea de despagubiri2. Un alt exemplu de angajare a raspunderii materiale a unui stat pentru comiterea de crime internationale este angajarea raspunderii Irak-ului pentru ocuparea Kuveitului in 1990, stabilita in cadrul Comisiei ONU pentru compensare, infiintata special de catre Consiliul de Securitate al ONU in acest scop.

Raspunderea politica a statelor

De regula, pana la angajarea raspunderii materiale a statelor pentru savarsirea unei crime internationale imputabile acestuia, se angajeaza raspunderea politica a acestuia, care presupune suportarea de catre statul autor a unor sanctiuni, avand ca scop, in cele mai multe cazuri, incetarea conduitei ilicite si restabilirea situatiei anterioare.

Este recunoscut sistemul de angajare a raspunderii politice existent in cadrul ONU, care cuprinde o intreaga gama de sanctiuni, de la suspendarea drepturilor si privilegiilor de care se bucura un membru ONU , pana la excludere, trecandu-se prin mecanismul prevazut de Capitolul VII din Carta. De exemplu, in cazul ocuparii Kuveitului de catre Irak, pana la angajarea raspunderii materiale a Irakului pentru fapta sa, calificata de catre Consiliul de Securitate, in temeiul art. 39 illn Carta, ca act de incalcare a pacii (desi ne aflam intr-un caz clasic ilr agresiune), Irakul a fost supus unor masuri politice prevazute de ('npitolul VII din Carta, ajungandu-se pana la autorizarea folosirii ltir|ei armate impotriva acestuia, operatiune militara cunoscuta sub numele „furtuna in desert' si care a avut ca scop restabilirea situatiei itiiterioare prin eliberarea Kuveitului.Pe langa masurile politice ce se dispun in cadrul ONU, ca si in i'iidrul altor organizatii internationale, prin angajarea raspunderii inter-lui|ionale politice a unui stat pentru crime internationale ce ii sunt Imputabile, se pot aplica si alte masuri individuale sau colective ale Mutelor fata de statul autor, cunoscute sub numele de contramasuri.

Proiectul de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru Fapte International Ilicite din 2001 dedica un capitol contramasurilor care pot fi luate de un stat impotriva statului autor al unui fapt international Ilicit. Scopul contramasurilor este prevazut de art. 49 din Proiect si consta in determinarea, prin aceasta modalitate, a statului autor sa indeplineasca propriile obligatii internationale. Contramasurile ce pot li luate impotriva unui stat, prin angajarea raspunderii sale politice, nu sunt detaliate de proiectul de articole, care stabileste mai degraba obiectul si limitele acestor contramasuri. Dupa obiectul si limitele contramasurilor stabilite de art. 49 din Proiect, in aceasta categorie intra actele cunoscute in doctrina internationala sub numele de acte de retorsiune, si care nu implica folosirea fortei armate impotriva statului uutor, cum ar fi: ruperea relatiilor diplomatice, protestul oficial, intreruperea comunicatiilor aeriene sau maritime etc.

Raspunderea morala a statelor

Raspunderea morala este cea mai veche forma de raspundere a statelor, care a aparut o data cu cristalizarea comunitatii internationale in epoca in care statele isi datorau unele altora mai degraba curtoazie decat angajamente juridice, iar regulile de drept international se reduceau la reguli de convietuire relativ izolata a natiunilor, in acea perioada, specifica epocii imediat urmatoare pacii de la Westphalia, repararea prejudiciului consta intr-o satisfactie prin care statul vinovat cerea scuze, in mod oficial, pentru faptele comise.Cu timpul, raspunderea morala a statului sub forma satisfactiei a capatat conotatie juridica. De exemplu, Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cadrul procedurilor pentru controlul judiciar interna tional al drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, inscrise in Conventia Europeana a Drepturilor si Libertatilor Fundamentale ale Omului, in cadrul condamnarilor juridice ale statelor care se fac vinovate de incalcarea drepturilor omului, a stabilit ca au avut loc incalcari ale conventiei, fara sa dispuna obligarea la daune, acordand satisfactie victimelor acestor incalcari.Si Proiectul de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru Fapte International Ilicite, abordeaza problema satisfactiei in art. 37, ca o posibilitate alternativa de reparare a unui prejudiciu rezultat din comiterea unui fapt international ilicit imputabil statului, atunci cand compensarea sau repunerea in situatia anterioara nu mai este posibila, in acest caz, satisfactia consta in exprimarea unui regret, a unor scuze oficiale sau in orice alta modalitate potrivita care nu presupune o componenta materiala. in practica internationala, raspunderea morala sub forma satisfac tiei a insotit alte forme de raspundere a statelor.

Mentionez in acest sens scuzele oficiale ale statului german pentru atrocitatile comise in cel de-al doilea razboi mondial.

Raspunderea organizatiilor  internationale

Alaturi de state, organizatiile internationale interguvernamentale se manifesta activ in majoritatea domeniilor relatiilor internationale, asu-mandu-si drepturi si obligatii ce tin de ordine juridica internationala.Specificitatea celor mai multe organizatii internationale interguvernamentale rezultand din limitele stabilite de statele fondatoare prin actul constitutiv, nu exclude raspunderea internationala a acestor organizatii pentru savarsirea de crime internationale ce le sunt imputabile,comise sau nu in cadrul juridic al activitatilor proprii fiecareia. Faptulca organizatiile internationale sunt raspunzatoare pentru incalcarilenormelor de drept international ce le sunt aplicabile reprezinta o
certitudine. Proiectul de Articole asupra Raspunderii Statelor pentru Fapte International Ilicite din 2001 prevede, in mod expres, in art. 57,ca dispozitiile privind raspunderea statelor nu vor prejudicia in niciun fel aspectele care tin de raspunderea potrivit dreptului international aorganizatiilor internationale sau a statelor pentru conduita uneiorganizatii internationale.Din prevederile art. 57 se pot desprinde cele doua perspective din i re raspunderea organizatiile internationale poate fi abordata, si mine raspunderea internationala a organizatiei insasi pentru crimele iiernationale imputabile acesteia si raspunderea internationala a ulcior, membre ale organizatiei internationale, pentru conduita ilicita acesteia.in ceea ce priveste prima perspectiva, doctrina1 si practica interna-lionala accepta existenta raspunderii organizatiilor internationale pniiru faptele international ilicite, in aceeasi termeni ca cei aplicabili i .hpunderii statelor pentru fapte international ilicite.In acest sens, Secretarul General ONU, citat de Philippe Sands si l'iccre Klein in deja clasicul drept al organizatiilor internationale llowett's Law of International Institutions, ed. a V-a, aprecia in lega-iiirfi cu raspunderea ONU, ca „o reflectare a principiului raspunderii conceptului – larg acceptat ca fiind aplicabil si organizatiilor internationaleca prejudiciul cauzat prin incalcarea unei obligatii internationale este imputabil unui stat sau unei organizatii, implica raspunderea

organizatiei si repararea prejudiciul produs'.Problema care ar putea sa apara, in contextul angajarii raspunderii internationale a unei organizatii internationale, chiar aplicand regulile raspunderii internationale a statelor, este in legatura cu obligatiile internationale ale unei organizatii. Aceasta mai ales, raportat la actul ronstitutiv al unei organizatii, prin care statele fondatoare stabilesc limitativ drepturile si obligatiile organizatiei, in functie de scopul acesteia .Apreciem ca, in ceea ce priveste crimele internationale stricto cnsu, reglementarea acestora prin norme dejus cogens, aplicabile in egala masura tuturor subiectelor de drept international, conduce la i oncluzia ca organizatiile internationale raspund pentru crimele internationale, daca acestea le sunt imputabile, indiferent daca actele constitutive prevad asemenea obligatii sau nu. in acest caz, asistam la un transfer automat al obligatiei internationale dejus cogens de la statele fondatoare la organizatiile internationale, in momentul constituirii lor. Organizatiile internationale interguvernamentale, ca posesoare ale unei personalitati juridice derivate a statelor fondatoare, preiau automat aspectele ce tin de jus cogens ale personalitatii juridice internationale ale fondatorilor. Asadar, obligatiile de jus cogens vor subzista in cadrul personalitatii juridice de drept international a unei organizatii internationale alaturi de obligatiile de drept dispozitiv, pe care statele fondatoare vor considera necesare a fi asumate de catre organizatia internationala corelativ drepturilor acesteia afectate indeplinirii scopului pentru care a fost infiintata.S-ar putea argumenta ca obligatiile de jus cogens nu sunt aplicabile decat corelativ unor drepturi de jus cogens, care cuprinde, in cazul normelor care reglementeaza crimele internationale, dreptul de se respecta drepturile fundamentale ale omului, ocrotite prin incriminarea genocidului, a crimelor impotriva umanitatii sau a crimelor de razboi, ori pacea si securitatea internationala ocrotita prin incriminarea agresiunii. Credem ca in cazul organizatiilor internationale asemenea drepturi de jus cogens sunt valabile indiferent de scopul organizatiei si de atributiile stabilite prin actul ei constitutiv.Prin urmare, raspunderea unei organizatii internationale pentru crime internationale ce ii sunt imputabile, fiind comise de agentii sai, va fi angajata indiferent daca, prin atributiile sale, exista sau nu dreptul de a initia activitatea care a condus la savarsirea crimei internationale.

Raspunderea comandantilor si a altor superiori

Putem spune ca raspunderea comandantilor si a altor superiori pentru faptele comise de subordonatii lor reprezinta o doctrina de drept cutumiar international cu radacini care merg pana in perioada antica. Sun Tzu1 scria in anul 500 i.H. ca „atunci cand trupele sunt insubordonate, distrate si esueaza in dezordine, este vina generalului'.

Un alt exemplu de legi care au angajat raspunderea penala a comandantilor militari pentru esecul de a preveni sau pedepsi crimele savarsite de subordonati intalnim si in Evul Mediu1. Totusi, abia in cadrul Conferintelor de Pace de la Haga din 1907, s-a discutat si s-a introdus in cadrul unui instrument international2, conceptul comenzii militare responsabile, fara insa sa se faca vreo referire la angajarea raspunderii internationale pentru acest aspect.Articolul 227 si articolul 228 din Tratatul de la Versailles au reprezentat prima baza juridica internationala pentru angajarea raspunderii internationale penale, atat a comandantilor de rang superior care s-au aflat in afara campului de batalie, cat si a celor implicati direct pe campul de razboi, pentru esecul lor de a fi prevenit si pedepsit pe cei care s-au facut vinovati de incalcarea legilor razboiului.

La incheierea celui de-al doilea razboi mondial, numai Tribunalul International de la Tokyo a aplicat aceasta doctrina a raspunderii comandatului pentru faptele subordonatilor sai.Reflectarea acestei doctrine se regaseste si in Protocolul Aditional I din 1977 la Conventiile de la Geneva (art. 86 si art. 87), insa aplicarea sa efectiva a cunoscut dezvoltare in practica judiciara a Tribunalelor pentru fosta Iugoslavie si pentru Ruanda.

Conform doctrinei comenzii militare responsabile, un acuzat poate fi gasit vinovat suplimentar sau alternativ, la alte forme de participare la comiterea crimei.Astfel, in cazul in care, ca urmare a instigarii, ordonarii sau planuirii actelor criminale de catre comandantul lor, subordonatii acestuia vor comite actul criminal, comandantul va avea o raspundere directa pentru faptele respective alaturi de subordonatii sai. Daca insa comandantul va esua in luarea masurilor necesare pentru prevenirea sau represiunea actelor criminale ale subordonatilor sai, omisiunea sa culpabila va da nastere la raspunderea sa indirecta sau, asa cum a fost numita de TIPFI in cazul Celebici', raspundere a comandantului stricto sensu.

Raspunderea comandantilor militari si a altor superior ierarhici este reglementata intr-o forma simpla in art. 7 parag. 3 al Statutului T1PFI si art. 6 parag. 3 al Statutului TIPR.

Statutul de la Roma reda in art. 27, intr-o formula mai elaborata, ingloband experienta judiciara a tribunalelor ad-hoc, doctrina raspunderii sefilor militari si a altor superiori ierarhici.

Paragraful l al art. 27 clarifica natura suplimentara fata de alte lipuri de raspundere pe care o are raspunderea sefilor militari sau a ;iltor superiori ierarhici, in sensul ca se aplica in afara de alte motive de responsabilitate penala, potrivit Statutului de la Roma, pentru crimele ce tin de competenta Curtii.

in continuare, art. 27 lit. a) stabileste elementele de aplicabilitate a doctrinei.

in acest sens, un sef militar sau o persoana care detine efectiv functia de sef militar, raspunde penal pentru crimele ce tin de competenta Curtii, comise de fortele plasate sub comanda si controlul sau efectiv sau sub autoritatea si controlul sau efectiv, dupa caz, daca nu a exercitat controlul care se cuvenea asupra fortelor, in cazurile in care:

– acest sef militar sau aceasta persoana stia ori, datorita circumstan-Ltelor, ar fi trebuit sa stie ca aceste forte au comis sau urmau sa comita f aceste crime;

– acest sef militar sau aceasta persoana nu a luat toate masurile necesare si rezonabile care erau in puterea sa pentru a impiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta autoritatilor competente, in scopurile anchetei si urmaririi.

Aceste elemente sunt: existenta unei relatii superior – subordonat, cunoasterea de catre superior a faptului ca subordonatul sau era pe punctul de a savarsi o crima si, ultimul element, neluarea niciunei masuri pentru a impiedica sau reprima comiterea crimei sau raportarea autoritatilor competente in scopurile anchetei si urmaririi.

Relatia superior – subordonat reprezinta elementul esential al aplicarii doctrinei raspunderii comandantului militar si a altor superiori ierarhici pentru faptele subordonatilor sai.

in acest sens, se impun clarificate cateva aspecte ce caracterizeaza aceasta relatie si care decurg din textul art. 27, interpretat prin prisma practicii judiciare a jurisdictiilor internationale ad-hoc care au aplicat doctrina raspunderii comandantului militar si a altor superiori ierarhici pentru faptele subordonatilor sai.

Aceste aspecte privesc intelesul notiunii de forte plasate sub comanda sau controlul efectiv al comandantului sau superiorului ierarhic si cea de forte plasate sub autoritatea si controlul efectiv al comandantului sau superiorului ierarhic.

Termenul de forte include fortele armate ale unei parti la conflict. Potrivit art. 43 din Protocolul Aditional I la Conventiile de la Geneva, fortele armate ale unei parti la conflict cuprind toate fortele armate organizate, grupurile si unitatile aflate sub o comanda responsabila pentru conduita subordonatilor, chiar daca partea este reprezentata de un guvern sau o autoritate nerecunoscuta de catre cealalta parte. De asemenea, termenul se refera si la fortele de politie precum si la unitatile paramilitare.

Prin comanda si control efectiv exercitat asupra unor forte se intelege ca aceste forte sunt subordonate comandantului sau se afla sub comanda de jure saudefacto a acestuia.

Prin autoritate si control efectiv exercitat asupra unor forte se intelege ca aceste forte, desi nu se afla sub comanda directa a comandantului, se afla sub autoritatea acestuia, cum ar fi de exemplu, autoritatea pe care o exercita un comandant de zona asupra fortelor aflate intr-o zona sub ocupatie.

Asadar, art. 27 lit. a) se refera la relatiile militare sau quasi-militare in care comandantii exercita controlul asupra fortelor militare. Litera b) a art. 27 se refera la relatiile care nu au natura militara, cum ar fi cele specifice pentru componentele nemilitare ale guvernului, ale partidelor politice sau a ale afacerilor. Textul lit. b) a art. 27 reproduce lit. a) aplicabila relatiilor militare sau quasi militare, in acest sens, art. 27 lit. b) prevede: „in ceea ce priveste relatiile dintre superiorul ierarhic si subordonati, neprevazute la lit. a), superiorul ierarhic raspunde pentru crimele ce tin de competenta Curtii, comise de subordonatii plasati sub autoritatea si sub controlul sau efectiv, daca nu a exercitat controlul care se cuvenea asupra acestor subordonati in cazurile in care:

(i) superiorul stia ca acesti subordonati comiteau sau urmau sa comita aceste crime ori a neglijat, in mod deliberat, sa tina seama de informatiile care indicau aceasta in mod clar; (ii) aceste crime erau legate de activitati ce tineau de responsabilitatea sa si de controlul sau efectiv;

(iii) superiorul ierarhic nu a luat toate masurile necesare si rezonabile, care erau in puterea sa, pentru a impiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta autoritatilor competente in scopurile unchetei si urmaririi'.

in situatia reglementata de art. 27 lit. b), ca si in situatia reglementata de art. 27 lit. a) esentiala este relatia superior – subordonat. Numai ca, spre deosebire de lit. a) aplicabila, asa cum am mai aratat, relatiilor militare si quasi-militare, situatia descrisa de lit. b) are in vedere autoritatea si controlul pe care liderii politici, liderii de afaceri tii functionarii de stat o exercita asupra unor persoane, prin natura activitatii acestora.

§6. Cauzele de inlaturare a raspunderii internationale penale

in general, cauzele de inlaturare a raspunderii internationale penale sunt asemanatoare celor existente pentru raspunderea nationala din principalele sisteme de drept.

Tribunalele internationale penale ad-hoc, care au functionat si functioneaza, nu au acordat importanta prea mare acestor cauze. De exemplu, Tribunalele de la Nurenberg si Tokyo nu au admis nicio aparare sub forma invocarii uneia dintre cauzele care inlatura raspunderea internationala penala.

Nici statutele celor doua tribunale internationale pentru fosta Iugoslavie sau pentru Ruanda, sau cel al CSSL nu cuprind prevederi in acest sens. Sigura referinta la posibile cauze de inlaturare a raspunderii internationale penale, in ceea ce priveste cele doua tribunale pentru fosta Iugoslavia si Ruanda, o gasim in regulile lor de procedura si probe, Regula 67(A)(ii) care prevede ca apararea va notifica procuratura asupra intentiei sale de a invoca un alibi, precum si alta aparare speciala, incluzand iresponsabilitatea mintala sau deficienta mintala. Din acest motiv, apararea1 a invocat in procesele desfasurate in fata celor doua tribunale toate cauzele de inlaturare a raspunderii penale recunoscute de catre jurisdictiile nationale.

Spre deosebire de statutele de functionare a jurisdictiilor ad-hoc, Statutul de la Roma dedica mai multe articole cauzelor de inlaturare a raspunderii penale. Sediul general al materiei este, in acest sens, art. 31 din Statut.

Printre cauzele de inlaturare a raspunderii internationale penale, art. 31 enumera urmatoarele cauze:

a) existenta unei boli sau deficiente mintale la momentul comiterii actului de conduita incriminat, in sensul ca faptuitorul suferea la acel moment de o boala sau o deficienta mintala care il priva de capacitatea de a intelege caracterul delictual sau infractional ori natura comportamentului sau, ori de a se stapani pentru a fi conform exigentelor legii;

b) starea de intoxicatie, in sensul ca faptuitorul, la momentul comiterii conduitei incriminate, era intr-o stare de intoxicatie care il priva de facultatea de a intelege caracterul delictual sau infractional ori natura comportamentului sau, ori de a se stapani pentru a se alinia la exigentele legii. Conditia esentiala este ca faptuitorul sa nu se fi intoxicat in mod voluntar, in circumstantele in care stia ca, datorita intoxicarii, risca sa adopte un comportament care sa constituie o crima ce tine de competenta Curtii (sau sa nu fi tinut deloc seama de acest risc);

c) legitima aparare si necesitatea militara, in sensul ca faptuitorul, la momentul comiterii conduitei incriminate, a actionat rezonabil pentru a se apara pe sine sau pentru apararea altuia, in cazul crimelor de razboi, actiunea incriminata are ca scop apararea bunurilor esentiale supravietuirii sale ori ale altuia sau bunurile esentiale pentru indeplinirea unei misiuni militare ori se desfasoara impotriva recurgerii iminente si ilicite la forta de catre un tert, dar intr-un mod proportional cu amploarea pericolului pentru propria persoana, alta persoana ori bunurile protejate legal. Faptul ca o persoana a participat la o operatiune defensiva condusa de forte armate nu constituie in sine un motiv de exonerare a raspunderii penale potrivit prezentei litere;

d) constrangerea morala sau fizica, in sensul ca comportamentul despre care se sustine ca ar constitui o crima ce tine de competenta Curtii a fost adoptat sub constrangere, rezultand dintr-o amenintare cu moartea iminenta sau dintr-o atingere grava, continua ori iminenta a propriei integritati fizice sau a altuia, si numai daca s-a actionat din necesitate si intr-un mod rezonabil pentru a inlatura aceasta amenintare, cu conditia inexistentei intentiei de a produce un prejudiciu mai mare decat cel care s-a incercat a se evita. Aceasta amenintare poate fi:

– exercitata de alte persoane;

– generata de alte circumstante, independente de vointa sa.

La cauzele de inlaturare a raspunderii internationale penale, enumerate de art. 31, se adauga eroarea de fapt si eroarea de drept daca fac sa dispara elementul mental al crimei (art. 32), minoritatea (art. 18) si ordinul superiorului in anumite conditii (art. 33).

Remarcam ca, in ceea ce priveste ordinul superiorului, acesta poate sfi constituie o cauza de inlaturare a raspunderii internationale penale tlaca:

a) persoana a avut obligatia legala de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului in cauza;

b) persoana nu a stiut ca ordinul este ilegal;

c) ordinul nu a fost vadit ilegal.

Paragraful 2 al art. 33 restrictioneaza sfera de aplicare a acestei uliime cauze de inlaturare a raspunderii internationale penale, precizand ca ordinul de a comite genocid sau o crima impotriva umanitatii este vadit ilegal.

Dintre cauzele de inlaturare a raspunderii penale ne-a retinut nlentia legitima aparare si posibilitatea invocarii ei, raportat la crimele ce intra sub incidenta jurisdictiei Curtii. Nu trebuie uitat ca legitima uparare, prevazuta de art. 31 lit. c) din Statut, se va aplica raportat la crimele de agresiune, genocid, crime de razboi si crime impotriva umanitatii. Toate acestea sunt crime de o extraordinara gravitate pentru constatarea existentei carora sunt necesare intrunirea unor clemente speciale. Invocarea unei cauze de inlaturare a raspunderii internationale penale, de orice natura, va insemna ca elementele speciale pentru existenta unei asemenea crime au fost intrunite si ca a intervenit un element exterior elementelor speciale care face ca raspunderea internationala penala sa nu poata sa fie angajata desi fapta a fost savarsita.

in acest context, dupa parerea noastra, daca raportat la agresiune, la crimele de razboi sau la crimele impotriva umanitatii, s-ar putea discuta aplicarea legitimei aparari ca o cauza de inlaturare a raspundem internationale penale, in cazul genocidului acest lucru este imposibil.

Este recunoscut ca pentru existenta genocidului este esentiala intentia speciala (dolus specialis) de a distruge, in tot sau in parte, un grup etnic, national, rasial sau religios, in lipsa unei asemenea intentii, crima de genocid nu exista. Or, daca o asemenea intentie exista, este imposibil de imaginat invocarea legitimei aparari la comiterea genocidului.

Iata o problema care urmeaza a fi solutionata prin practica CPI. Sectiunea a 5-a Privire comparativa intre raspunderea internationala a statelor si cea penala a persoanelor

fizice pentru crimele internationale stricto sensu Asa cum aratam la inceputul acestui capitol, comiterea unei crime internationale stricto sensupoate da nastere la diferite raspunderi internationale pe diverse planuri, in functie de entitatile implicate. Desigur ca, din punctul de vedere al jurisdictiei internationale penale, prezinta importanta raspunderea internationala penala care apartine, cel putin la acest moment, persoanelor fizice.

Nu trebuie insa pierdut din vedere ca, din perspectiva indeplinirii integrale a scopului justitiei internationale penale, trebuie sa existe o completare reciproca a cel putin doua tipuri de raspundere pentru crimele internationale, cea a statului si cea a persoanelor fizice care au actionat in numele statului.

Este adevarat ca intre cele doua forme de raspundere exista diferente importante. Astfel, raspunderea statului va putea fi angajata numai in cazul in care persoanele fizice care incalca regulile internationale actioneaza pe seama si in numele statului, in timp ce raspunderea internationala penala poate fi angajata indiferent daca persoanele fizice care au incalcat cele mai importante norme de drept international au actionat sau nu in numele si pe seama statului lor de cetatenie. De asemenea, scopul principal al regimului de raspundere al .talelor este incetarea incalcarii si repararea prejudiciului produs, in 11 mp ce scopul principal al raspunderii internationale penale este |n-(lepsirea persoanei vinovate. Si nu in ultimul rand, cererea pentru incetarea actului de incalcare normei de drept international si de reparare a prejudiciului produs iiului victima, se poate face de catre orice stat membru al comu- -1 atii internationale, numai ca o situatie de excep ie, pentru incalcarea ii inelor de jus cogens, in timp ce raspunderea internationala penala angajeaza in cadrul jurisdictiei internationale penale intotdeauna in numele comunitatii internationale.

Diferentele dintre cele doua tipuri de raspundere determina completarea lor reciproca atunci cand este cazul pentru realizarea justitiei universale ca instrument de mentinere a pacii si securitatii internationale. Ne raliem, in acest sens, opiniei din doctrina1 care sustine ca, ilcsi raspunderea internationala penala este mult mai acoperitoare decat raspunderea statelor, cel putin pana cand jurisdictia internationala penala va functiona efectiv si eficient, atunci cand nu va fi posibila aducerea in fata justitiei a autorilor crimelor internationale stricto sensu, autoritati ale unui stat, solutia va ramane activarea iftspunderii statului, fie prin aducerea statului in fata Curtii Internationale de Justitie, fie, atunci cand acest lucru nu este posibil, prin iccurgerea la contramasuri.

Beatrice Onica-Jarka, Jurisdicția internațională penală, Editura CH Beck, București, 2006 2. Daniel-Ștefan Paraschiv, Gavril Paraschiv, Ramona-Gabriela Paraschiv, Evoluția pedepselor în dreptul intern și internațional penal. Reflecții critice privind noul Cod penal, Editura Pro Universitaria, București, 2014 3. Daniel-Ștefan Paraschiv, Sistemul sancțiunilor în dreptul internațional public, Editura CH Beck, București, 2012