Raspunderea Civila Delictuala Pentru Ruina Edificiului

La nivel legislativ, această instituție este reglementată în cadrul dispozițiilor art.998-1003 din Vechiul Cod Civil respectiv, în dispozițiile de actualitate ale Noului Cod Civil, art. 1349, 1357-1395 care, în mod cuprinzător, detaliază principii corespunzătoare realităților sociale dar și principiul răspunderii civile pentru faptele cauzatoare de prejudicii, îndeplinind astfel și cerințe de natură juridică.

Răspunderea civilă delictuală își gasește reglementarea în alin(1), art 1349 NCC care cuprinde următoarele dispoziții: ”Orice persoană are indatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aduca atingere prin acțiunile ori inacțiunile sle,drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

Alin. (1) al art 1349 NCC, observăm că se instituie obligația imperativă si generală asupra oricărei persoane de a respecta "reguli de conduită", pe care legea sau obiceiul locului le impune, de a nu aduce atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor pesoane.

Astfel, răspunderea civila delictuală reprezintă raportul juridic obligațional de răspundere, izvorât dintr-o fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, în care autorul faptei ilicite sau o terță persoană este trasă la răspundere și obligată la repararea integrală a prejudiciului. De asemenea, este privită de literatura și practica judiciară ca o sancțiune de drept civil, întrucat are in vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar in cazul decesului acesteia, obligația dezdăunare se va transmite moștenitorilor.

În anumite situații, angajarea răspunderii civile delictuale va avea loc chiar dacă nu este rezultatul unei fapte proprii, dar este cauzat un prejudiciu prin fapta altuia (ex: răspunderea părinților pentru copii), de un lucru sau animal aflat în paza noastră sau de ruina edificiului, aspect despre care vom discuta pe larg în secțiunile ce urmează.

Precizăm cu titlu de exemplu, că, printr-un anunț, nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate victime, însă, anunțul, poate fi considerat ca o avertizare cu privire la un pericol. Așadar, în condițiile în care, o persoană avertizată cu privire posibilitate producerii unui pericol iminent, nu-l evită total sau parțial, nu-și va mai putea recupera pagubele decât in măsura în care, cel tras la răspundere, a avut o contribuție efectivă la producerea pagubei.

1.2.Formele si felurile răspunderii civile delictuale.

1.2.1 Formele răspunderii civile delictuale.

Pentru o mai bună înțelegere a instituției răspunderii civile delictuale, în cele ce urmează vom expune cele mai importante deosebiri existente între această formă de răspundere si alte forme de răspundere juridică.

Răspunderea civilă delictuală si răspunderea juridică penală.

Cu privire la răspunderea civilă delictuală, aceasta intervine, după cum am stabilit ori de câte ori se cauzează un prejudiciu, unei persoane, printr-o faptă ilicită, dar care dacă, este prevăzută de legea penală, va interveni și sau doar răspunderea penală asupra celui care a săvărșit-o.

Cele doua forme de răspundere pot acționa concomitent (cumula), nu se exclud reciproc. Acest lucru este posibil datorită unei principale deosebiri între cele două si anume: răspunderea civilă funționează pe ideea reparării prejudiciului adus unui anumi subiect de drept, iar răspunderea penală intervine pe ideea pedepsirii aceluia care a săvârșit o faptă ilicită, considerată ca infracțiune.

Deși răspunderea, atît penală, cât și civilă, se întemeiază pe vinovăția celui care a săvîrșit fapta licită, fie că această această vinovăție este directă, indirectă sau imbracă forma culpei, există diferențe semnificative.

Forma si gradul de vinovăție reprezintă un element decisiv pentru angajarea răspunderii penale, dar și pentru încadrarea juridică a faptei suspectului/inculpatului, respectiv stabilirea și aplicarea unei pedepse penale.

Întinderea răspunderii civile delictuale nu va fi condiționată de gradul vinovăției a autorului, deoarece indiferent că acesta a acționat cu intenție directă/indirectă sau din culpă, va fi dator să repare intreg prejudiciul, cauzat prin fapta sa ilicită.

O altă deosebire, privește capacitatea persoanelor chemate să răspundă pentru faptele ilicite. Astfel numai persoanele cu discernământ răspund pentru faptele ilicite săvârșite, cu excepția cazului minorilor care nu au împlinit 14 ani, iar cei cu vârste intre 14-16 ani vor răspunde penal numai dacă se dovedește că au săvarșit fapta cu discernământ. În cazul minorului de 16 ani, discernămîntul se prezumă ca fiind existent și poate răspunde penal, potrivit legii.

În cazul răspunderii civile, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicție judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzt, dacă nu se dovedește discernământul său la data săvârșirii faptei. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în cazul dovedește că a fost lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei.

O diferență importantă, din punctul nostru de vedere, este cea referitoare la modalitatea de stabilire a formei de răspundere. Răspunderea penală va fi stabilită prin hotărîre judecătorească, în timp ce, în cazul răspunderii civile delictuale, nimic nu poate împiedica părțile ca, prin înțelegere, fără intervenția instanței, să convină asupra modalităților de reparare a prejudiciului. Instanța judecătorească poate interveni la solicitarea victimei prejudiciului, prin formularea unei cereri de chemare în judecată, atunci când autorul faptelor ilicite nu repară de bunăvoie prejudiciul sau părțile nu se pot întelege cu privire la întiderea și repararea prejudiciului.

Răspunderea civila contractuală si răspunderea juridică civila delictuală.

Răspunderea civilă contractuală iși găsește reglementarea în articolul 1350 NCC potrivit căruia orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

iar atunci când, fara justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauza celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlatura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

În măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil și nu pot fi îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, va opera răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului. În speță, fapta ilicită imputată pârâtei a vizat o defecțiune la rețeaua publică de apă și canal, pe strada unde se află amplasat imobilul proprietatea reclamantei, care nu a fost remediată corespunzător, având drept consecință deteriorarea imobilului ca urmare a infiltrațiilor masive de apă din conducta avariată. Înalta Curte a apreciat că, în această ipoteză, întrucât obligația operatorului de plată a despăgubirilor nu se regăsește în obiectul contractului de prestare a serviciilor de alimentare cu apă și canalizare încheiat cu utilizatorul, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a operatorului de reparare a prejudiciului produs din culpa sa.

Cele doua forme de răspundere se exclud una pe cealaltă, deoarece, în cazul în care pretențiile reclamantei decurg din două raporturi juridice distincte, cu succesiune diferită în timp, unul întemeiat pe răspunderea civilă contractuală și celălalt pe răspunderea civilă delictuală, cel de-al doilea raport fiind condiționat de existența primului, este exclusă posibilitatea nașterii concomitente a dreptului la acțiunea în răspunderea contractuală și a dreptului la acțiunea in răspundere civilă delictuală , prescipția începând să curgă de la termene diferite, așa cum rezultă din prevederile alin. (1) art.8 din Decretul nr.167/1958.

1.2.2.Felurile răspunderii civile delictuale.

Vom prezenta în cele ce urmează, o clasificare succintă a răspunderii civile delictuale, așa cum este reglementată în actualul cod civil, dar și cum a fost reglementată, în vechiul Cod Civil. Astfel, răspunderea civilă delictuală, este de mai multe feluri și anume:

răspunderea civilă delictuală directă sau pentru fapta proprie. În Codul Civil de la 1864 era reglementată de art 998-999, iar în NCC este reglementată în art 1357-1371, care atestă, regula conform căreia, în genere, fiecare persoana răspunde pentru faptele sale proprii;

răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta sa proprie. Aceasta își găsește reglementarea în art.35, alin.3 din Decretul nr.31/1954, care precizează că: ”Faptele ilicite săvîrșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor”. De asemenea, art 12, alin.4 din Legea nr 21/1924 prevede că ”persoana juridică răspunde de toate faptele contractuale, delictuale și qvasi-delictuale săvârșite de organele ei in timpul exercitării funcțiunii lor”.

răspunderea pentru fapta altei persoane în viziunea Codului Civil de la 1864. Vechiul Cod Civil a instituit și o răspundere complementară, indirectă, văzută ca o modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei, de 3 feluri:

răspunderea părinților pentru fapta ilicită a copiilor minori [art.1000, alin(2), alin (5) C.Civ din 1864] ;

răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor si a artizanilor pentru faptele ucenicilor [art 1000,alin.(4), alin(5) C.Civ din 1864];

răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor [art1000, alin.(3)C.Civ.din 1864]; răspunderea pentru fapta altei persoane in viziunea NCC, este reglementată in doar doua ipoteze, în cadrul Capitolului IV, Secțiunea a 4-a;

răspunderea pentru fapta minorului sau celui pus sub interdicție (art. 1372 NCC);

răspunderea comitenților pentru prepuși(art. 1373 NCC).

răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri, apare noul cod civil sub forma a patru ipoteze:

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale [art.1000 Vechiul Cod Civil/art.1375, NCC];

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri [art. 1000,alin.(1), Vechiul Cod Civil/ art. 1376, NCC];

Răspunderea pentru ruina edificiului [art1002, Vechiul C.Civ. /art 1378, NCC];

Alte cazuri de răspundere [art.1378,NCC].

După cum observăm, art. 1379, NCC, "Alte cazuri de raspundere ", are caracter de noutate in actualul Cod Civil, reglementând posibilitatea angajării răspunderii civile, pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru sau pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate in paza sa , a celui care ocupă un imobil, chiar fara niciun titlu asupra acestuia.

Privitor la aspectele discutate mai sus, Noul Cod Civil, art. 1379, alin (2) menționează expres, faptul că victima are poate alege între cele două forme de răspundere pentru repararea prejudiciului și anume între răspunderea cauzată de lucruri și alte cazuri de răspundere. Oricare dintre cele două o îndreptățește pe victimă să-și recupereze prejudiciul.

Însă, pentru ca victima să-și poată recuperara prejudiciul și pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, vor fi îndeplinite unele condiții generale și speciale, despre care vom discuta pe larg in secțiunea ce urmează, unde vom dezbate tema răspunderii pentru ruina edificiului.

SECȚIUNEA A II A

Răspunderea juridică pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului.

2.1. Noțiune. Comparație între reglementarea Codului Civil din 1864 si a Noului Cod Civil.

Proprietarul unui edificiu, indiferent de natura lui, fie chiar a unui zid de piatră, de lemn sau orice alt material și in genere a oricarui lucru neînsuflețit (o mașină cu vapori , dacă acest lucru este încorporat edificiului cu titlul de imobil prin destinație) este responsabil de prejudiciul cauzat vecinilor, trecătorilor sau altor persoane, de stricarea lucrului, de ruina edificiului unde nu este necesară dovedirea vreunei culpe personale în contra lui, dacă dauna produsă este rezultatul al simplei lipse de întreținere sau a unui viciu de construcție.

În vechiul cod civil despre răspunderea pentru ruina edificiului, se menționa în art.1002 astfel: " Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmare lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție". Situația este legiferată în art.1378, noul cod civil și menționează:

" Proprietarul unui edificiu sau al unei contrucții de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție ". Observăm în noul cod civil, o extindere a situațiilor care vor angaja răspunderea civilă delictuală, extindere prin care legiuitorul a urmărit să pună capăt controverselor din doctrină și practică .

În dreptul roman, exista acea instituție denumită cautio damni infecti, în virtutea căreia, proprietarul amenințat de o casă vecină, aflată in stare de ruină, posibilă cauzatoare a unui prejudiciu, determinat de o eventuală prăbușire, avea posibilitatea de a se adresa magistratului să ceară vecinului să depună o cauțiune, denumită cautio damni infecti, care să acopere daunele ce se pot produce în viitor. Dacă însă, starea financiară a proprietarului imobilului afectat, nu-l făcea în măsură să depună această cauțiune, atunci se permitea, în virtutea unei acțiuni, actio damni infecti, ca proprietarul amenințat de eventuala prabușire, să intre în stăpânirea lucrului căzut în ruină, pentru înlaturarea pericolului și îmbunătățirea stării imobilului. În legislația actuală nu există o asemenea dispoziție, art. 1002 al Vechiului Cod Civil și art. 1378 din Noul Cod Civil, fiind cu totul diferite de reglementarea din dreptul roman.

În doctrină au existat întrebări și controverse cu privire la înlăturarea sau prevenirea unui pericol viitor (prăbușirea unei case), dacă nu cum se întampla la romani, măcar pe calea unei acțiuni în daune, întemeiată pe ideea abuzului de drept. Cel care lasă casa lui să cadă în ruină așa încât să poată produce o daună vecinului, se poate găsi vinovat de un abuz de drept, prin urmare să răspundă de o culpă viitoare, însă acest aspect se găsea a fi foarte controversat, deoarece nu se putea încadra în teoria abuzului de drept, fiindcă abuzul de drept presupune o daună deja existentă și nu viitoare, rămânând astfel de stabilit în viitor dacă această acțiune ar putea fi posibilă sau nu.

În opinia noastră acest aspect și-ar putea găsi reglementarea în art. 630 alin (3) al Noului Cod Civil, privind limitele judiciare, conform căruia dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanța poate încuviința pe calea unei ordonanțe președențiale acele măsuri necesare pentru prevenirea pagubei, lucru pe care il interpretăm ca fiind aplicabil și în situațiile în care lipsa întreținerii unui imobil poate cauza prejudicii în viitor, o condiție suficientă, în măsura în care este certă apariția acestui prejudiciu.

2.2.Domeniul de aplicare.

Regulile și principiile răspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului sunt aplicabile asupra tuturor situațiilor în care sunt cauzate prejudicii printr-o faptă ilicită extracontractuală unei persoane, așa cum prevede și art.1349(1) NCC, legiferând că orice persoană este obligată să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

2.3.1.Semnificația termenilor de "ruină" și "edificiu".

Prin edificiu înțelegem acea construcție sau lucrare înfăptuită de om, prin folosirea de materiale, care încorporate în sol vor deveni bun imobil prin natura sa. Această noțiune cuprinde și: clădirile, podurile, gardurile încorporate în sol, barajele, momumente, inclusiv contrucții subterane precum canalizările, conductele de gaz și apă, cablurile subterane, pivnițele, etc.

Ruina edificiului, în accepțiunea Noului Cod Civil, reprezintă atât o dezagregare a materialului din care sunt relizate acestea, cât și dărâmarea integrală a construcției, cauzând prejudicii unei persoane sau bunurilor unei persoane prin căderea acesteia. Nu vor fi incluse însă în noțiune demolările voluntare, cutremurele, incendiile sau alte calamități naturale, proasta funcționare sau lipsa anumitor bunuri imobile prin destinație, ci doar dărâmarea involuntară sau dezagregarea.

2.3.2.Lipsa întreținerii edificiului și viciile de construcție.

Ruina trebuie să fie rezultatul evident a lipsei de întreținere sau a vechimii, ori a unui viciu de construcție.

Prin întreținerea edificiului înțelegem acele obligații ale proprietarului de a se îngriji de lucrul său, asupra căruia deține un drept real de proprietate și care se afla în paza sa juridică și materială, de a efectua reparații periodic sau atunci când este necesar, de a consolida construcția ori de câte ori această situație este impusă de deteriorarea imobilului, deoarece, prin lege, proprietarul este responsabil de lucrurile ce sunt în paza sa juridică/materială .

Viciul de construcție reprezintă acel defect sau neajuns al imobilului sau unei părți din imobil, apărut din cauza neglijenței/nerespectării cerințelor proiectului sau a normelor de construcție, de către contructori sau proiectanți.Viciile se împart în vicii aparente și vicii ascunse, caz în care, răspunderea civilă se angajează în mod diferit, în funcție de culpa celor ce au contribuit la creearea unui viciu de construcție. Astfel, dacă viciul este aparent, iar proprietarul a dobândit imobilul în urma unui contract de vânzare- cumpărare, acesta va fi găsit responsabil și va răspunde pentru daunele produse de ruina edificiului, deoarece un cumpărător prudent și diligent va observa viciile aparente, fără a fi nevoie de asistența unui specialist. Vicii aparente pot fi acele fisuri vizibile pe fațada cladirii, sau aflate în interiorul acesteia, porțiunile decopertate ale acoperișului, fundație neadecvată tipului de teren mlăștinos care a determinat înclinarea și deteriorarea cladirii. De asemnea, un viciu aparent este lipsa proiectului la cumpărarea imobilului, pe riscul cumpărătorului. O construcție se face doar pe bază de proiect, avizat și ștampilat de către persoanele autorizate. În acest caz, proprietarul nu îl va putea chema în garanție pe vânzător, deoarece acesta garantează doar pentru viciile ascunse si evicțiune, atunci când cumpărătorul a fost de bună credință, neavând la cunoștință faptul că imobilul aparține unei terțe persoane. Viciile ascunse, sunt cele care nu pot fi observate cu ochiul liber de un cumpărător prudent și diligent, ci doar de un expert în domeniu.Viciile ascunse pot fi o fundație neconformă cu tipul construcției, tipul betonului folosit pentru structură nu are consistența necesară, ducând la deteriorări majore ce pot cauza prejudicii grave, atât proprietarului, cât și persoanelor din vecinătatea imobilului sau altor terțe persoane. Un viciu ascuns, mai poate fi și proiectul pe baza căruia a fost construit imobilul, materialele folosite fiind neconforme cu realitatea, proiect făcut și semnat pe baza unor înțelegeri frauduloase dintre proiectant și vânzător. În aceste situații, proprietarul de bună credință, îi poate chema în garanție pe vânzător, proiectant și toți ceilalți responsabili de ruina edificiului. În practică au fost semnalate numeroase cazuri, în care proprietarilor de bună-credință, le-a fost viciat consimțământul prin eroare esențială sau dol, cumpărând astfel construcții ale căror vicii ascunse au cauzat dezagregarea acestora, cauzând prejudicii care, în cele mai multe cazuri, nu au mai putut fi recuperate de proprietari, deoarece nu au putut

dovedi viciile ascunse cu rea-credință la cumpărarea imobilelor, respectiv autorizațiile ilegale date de autoritățile competente, rezultate în urma înțelegerilor frauduloase dintre acestea și proiectant, constructor, vânzător.

În cazul în care proprietarul este cel care ridică o construcție fără baza unui proiect acesta va ridica construcția pe propria răspundere, fiind singurul responsabil de prejudiciile cauzate prin viciile de construcție.

2.4.Fundamentarea răspunderii.

În opinia noastră, conformă cu cea din doctrina juridică și jurispruență, deoarece nu este necesară existența vinovăției proprietarului sau a altei persoane, fiind suficientă dovedirea prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și lipsa de întreținere sau viciul de construcției, răspunderea civilă delictuală pentru ruina edificiului se prezintă ca o răspundere obiectivă (independentă de orice vină,chiar a proprietarului) și directă.

Această răspundere poate fi înlăturată dacă proprietarul edificiului face dovada că ruina este o cauză a forței majore, a faptei victimei sau a unui terț, așa cum stabilește de atfel Noul Cod Civil în art.1380.

În vechiul cod civil din 1864, au fost avansate următoarele teorii:

fundamentarea răspunderii pe o prezumție relativă sau absolută de culpă a proprietarului, care nu a supravegheat starea edificiului și nu a luat din timp măsurile necesare prevenirii ruinei;

fundamentarea răspunderii pe ideea de garanție.

2.5. Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului. Persoana răspunzătoare.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale,în temeieul art.1378 NCC, trebuie îndeplinite urmatoarele condiții:

existența prejudiciului;

fapta ilicită și anume ruina edificiului sau desprinderea unei părți din acesta care este urmare a unui viciu de construcție sau lipsa întreținerii edificiului (vechimea se asimilează cu lipsa întreținerii edificiului);

raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului sau desprinderea unor parți din acesta și prejudiciul suferit de victimă ;

vinovăția.

Primele trei condiții de mai sus enunțate, trebuie dovedite de victima prejudiciului care pretinde repararea daunelor ce i-au fost cauzate. Acestea sunt condițiile obiective ce pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Imediat ce vor fi dovedite, se va angaja răspunderea în sarcina proprietarului, care va fi obligat sa repare pejudiciul suferit de victimă. Vinovăția nu prezintă importanță, deoarece proprietarul imoblilului va răspunde fără să aibe importanță gradul de vinovăție, chiar și pentru cea mai usoară culpă.

Persoana răspunzătoare. Art. 1378 din Noul Cod Civil, precum art.1002 din Vechiul Cod Civil, prevăd că pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului răspunde numai persoana care are calitatea de proprietar al imobilului, spre deosebire de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale și lucruri, care angajează răspunderea celui ce le are sub pază juridică.

Proprietarul edificiului, inclusiv superficiarul, în temeiul unui drept de superficie vor răspunde și atunci cînd imobilul se află în stăpânirea altei persoane în temeiul unui drept real sau personal, la momentul producerii prejudiciului.

Sunt situații în care dreptul de proprietate este afectat de o condiție, și anume cele în care ne aflăm în prezența a doi proprietari: un proprietar aflat sub condiție suspensivă, care va răspunde pentru prejudicile cauzate de ruina edificiului, numai în cazul realizării condiției și un proprietar aflat sub condiție rezolutorie, care este considerat a fi actualul proprietar al edificiului, în sarcina căruia va rămâne angajată răspunderea. Spre exemplu situația în care Primus va deveni proprietar numai dacă va îndeplini o obligație angajată față de Secundus, actualul proprietar, iar prejudiciul este produs între cele două momente.

Când edificiul este în proprietate pe cote-părți (coproprietate) sau în devălmășie, sau dacă este vorba de un zid comun, fiind o obligație solidară, partea vătămată poate cere oricăruia dintre coproprietari plata întregii datorii(solidaritate pasivă). Plata făcută în întregime de către unul dintre proprietari, îi liberează pe ceilalți de creditor(victima) iar codebitorul care a plătit se poate întoarce împotriva celorlalți codebitori să le pretindă tot ceea ce a plătit peste partea sa, iar datoria celorlalți față de acesta va deveni divizibilă, fiecare îndeplinindu-și obligația în funcție de contribuția fiecăruia la savârșirea faptei ilicite.

2.5.1 Prejudiciul.Noțiune.

Prejudiciul reprezintă acea consecință negativă, producătoare de daune materiale și morale, suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite care a constat în lipsirea de întreținere a imobilului de către proprietar și respectiv viciile de construcție aferente edificiului.

2.5.1.1.Clasificare.

După cum există posibilitatea unei evaluări bănești directe a prejudiciului, se va face deosebirea între prejudiciul patrimoial, care la rândul său poate fi material (de exemplu, pierderea întreținerii primite de la persoana decedată în urma desprinderii unei părți din edificiu, deteriorarea sau distrugerea unor bunuri prin prăbușirea unei construcții) sau corporal (spre exemplu, pierderea capacității de muncă a unei persoane ca urmare a unei vătămări cauzate de faptele ilicite ale proprietarului) și prejudiciul moral (nepatrimonial), care poate fi un prejudiciu estetic, o atingere adusă demnității, suferința fizică sau psihică, etc. În situația în care prejudiciul nu poate fi evaluat în bani, deoarece legiuitorul nu a fixat niște limite orientative, iar judecătorul nu poate recurge la probe, în practică va trebui să acorde victimei o sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral suferit.

2.5.1.2. Condițiile cerute pentru repararea prejudiciului.

Condiția caracterului cert (actual) al prejudiciului.

Se consideră în unanimitate că această condiție este una necesară în ceea ce privește existența și întinderea acestuia. Dacă este îndoielnic că prejudiciul există, atunci nu vom putea știi daca s-a născut un drep la reparație, iar dacă această incertitudine planează asupra determinării întinderii pagubei, obiectul creanței în despagubire, nu va putea fi stabilit, chiar dacă ar opera răspunderea civilă delictuală.

Dacă prejudiciul este viitor, deci cel care apare după soluționarea acțiunii în despăgubire, răspunderea civilă delictuală se va angaja în măsura în care apariția acestui prejudiciu este sigură, precum și posibilitatea de a fi determinat sau determinabil. Spre exemplu, Secundus, este vecinul lui Primus, ambii proprietari ai unor construcții alăturate. Primus, fiind plecat din țară de o lungă perioadă de timp, prin lipsa întreținerii, edificiul suferă modificări negative, periodic desprinzându-se părți din fațadă sau din acoperiș, căzând în curtea lui Secundus și cauzând prejudicii. În acest caz, va avea posibilitatea de a cere instanței să încunviințeze pe cale de ordonanță președențială, măsurile necesare pentru prevenirea unei pagube care se va produce cert în viitor , fapt ce poate fi stabilit printr-o expertiză.?!De asemenea poate opta pentru gestiunea de afaceri, urmând să-și recupereze chletuielile de la proprietar.

Trebuie însă stabilită o diferență între prejudiciul viitor și prejudiciul eventual. Prejudiciul eventual, este acel prejudiciu viitor, nesigur sub aspectul existenței, a determinării și a întinderii sale și nu este supus reparațiunii.

În literatură au fost puse diverse întrebări cu privire la incertitudinea existenței prejudiciului, cea mai interesantă din ele fiind dacă mai există o daună atunci când s-a adus atingere unui drept stins prin neuz. Răspunsul la această întrebare este în cele mai multe cazuri afirmativ, însă prin ruina edificiului nu se pot aduce vătămari unor drepturi stinse prin neuz, deoarece dreptul de proprietate asupra unor bunuri vătămate nu se stinge niciodată prin neuz. La fel va fi și dacă vătămările nu sunt de ordin material, ci de ordin corporal, întrucât dreptul la viață nu se stinge prin neuz.

Condiția caracterului direct al prejudiciului.

Fiind o altă condiție necesară a angajării răspunderii civile delictuale, caracterul direct al prejudiciului reprezintă ceea ce rezultă din fapta ilicită și este înglobat de doctrina contemporană în legatura de cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei, nefiind necesar a fi dovedită.

Condiția caracterului personal al prejudiciului.

Doctrina mai veche prevedea această condiție și o considera a fi o aplicare a principiului potrivit căruia nu poate lua naștere dreptul la acțiune dacă nu exista interes.

Acest caracter a stârnit numeroase controverse în practica judiciară românească și doctrină și vom da cu titlu de exemplu situația în care partea civilă deceda în cursul procesului penal, dintr-o cauză clandestină de infracțiunea săvârșită de inculpat împotriva acestuia iar instanța de apel înlătura strict pentru acest motiv obligația inculpatului de a plăti către moștenitori despăgubirile morale ce i-ar fi revenit inițial defunctului, soluție ce va fi însă modificată in totaliltate de instanța de recurs.

Posibilitatea de transmitere pentru cauză de moarte a despăgubirilor rezultate dintr-o atingere a unor drepturi este acum reglementată expres de Noul Cod Civil, situație ce pune în mod evident capăt controverselor care au avut loc cu privire la aceste aspecte. Astfel, art.1391, alin (4) prevede:" Dreptul la despăgubire ,recunoscut potrivit dispozițiilor prezentului articol, nu trece la moștenitori. Aceștia îl pot exercita însă ,dacă acțiunea a fost pornită de defunct."

Condiția ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă de o terță persoană fizică sau de o persoană juridică.

Această condiție se justifică prin aceea că, altfel, repararea prejudiciului ar constitui o îmbogățire fără justă cauză a victimei. Principiul de bază în dreptul continental dar și dreptul român, este acela că nu se poate solicita dezdăunarea dacă prejudiciul a fost reparat integral în baza răspunderii civile delictuale.

Analiza acestei condiții presupune deosebirea a mai multor ipoteze raportată la calitatea terțului care plătește victimei.

În cazul în care victima primește o pensie de invalidare sau o pensie de urmaș, acordată de Asigurările sociale, în vederea reparării prejudiciului, este admisibilă posibilitatea acesteia de a intenta o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva autorului faptei ilicite doar penru diferența de prejudiciu care nu este acoperită prin plata pensiei.

În cazul în care, în urma unei fapte ilicite , victima primețte o indemnizație de asigurare, trebuie să se țină cont de natura asigurării , asfel:

dacă victima are calitatea de persoană asigurată și este vorba de o asigurare de bunuri, indemnizația de asigurare nu se cumulează cu despăgubirile datorate victimei de către autor, acesta din urmă putând fi obligat doar să plătească doar diferența dintre prejudiciul suferit de victimă și indemnizația de asigurare (asigurătorul se va subroga în limitele dreptului asiguratului împotriva elui răspunzător pentru producerea prejudiciului, în limitele indemnizației plătite), deoarece asigurarea de bunuri este concepută pentru repararea prejudiciului, având caeacter indemnizator;

dacă victima are calitatea de persoană asigurată și este vorba de o asigurare de persoane, indemnizația de asigurare primită de victimă de la asigurator poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite, deoarece asigurarea de persoane reprezintă o modalitate de economisire, neavând deci caracter de despăgubire;

dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat (fiind vorba despre asigurarea de răspundere civilă facultativă sau obligatorie), asigurătorul poate fi obligat la plata despăgubirilor către victimă, caz în care victima se poate întoarce împotriva autorului numai pentru o eventuală diferență între prejudiciul suferit și suma primită de la asigurator.

În alte cazuri în care, după săvârșirea faptei ilicite, victima primește o sumă de bani de la o terță persoană, se va analiza scopul care stă la baza acestei prestații, stabilindu-se dacă mai există sau nu sau în ce limite va mai exista dreptul victimei de a solicita despăgubiri de la autorul faptei ilicite. Acest drept va exista ori de câte ori prestația efectuată de terț are natura de ajutor acordat victimei. Dacă însă terțul a înțeles să plătească în locul autorului faptei ilicite, facându-i o liberalitate indirectă, o gestiune de afaceri, un împrumut, victima îl va mai putea acțina pe autorul faptei ilicite, numai pentru o eventuală diferență neacoperită de suma plătită de terț.

2.5.1.3.Pricipiile reparării prejudiciului.

2.5.1.3.1. Principiul posibilității reparării integrale prejudiciului.

Conținutul acestui principiu este dat de art.1385 (1) NCC, " prejudicul se repară integral , dacă prin lege nu se prevede alfel":

vor fi supuse reparării atât paguba efectivă suferită de victimă (damnum emergens), câștigul pe care l-ar fi putut realiza în mod obișnuit persoana prejudiciată și de care a fost lipsită prin producerea faptei ilicite (lucrum cesans) dar și cheltuielile efectuate pentru limitarea sau evitarea producerii prejudiciului;

dacă fapta ilicită a determinat pierderea posibiității obținerii de avantaje sau posibilitatea evitării unei pagube, reparația se va efectua ținând cont de proporționalitatea obținerii de avantaje ori de evitare a pagubei și de împrejurări sau situația concretă a victimei (starea de sănatate, afecțiunile produse prin prejudiciul suferit);

se repară atât prejudiciul previzibil, precum și cel imprevizibil, adică acea pagubă, a cărei apariție nu putut fi prevăzută de autorul faptei ilicite;

nu contează forma și gradul de vinovăție cu care a autorul a săvârșit fapta ilicită, va răspunde chiar ți pentru cea mai ușoară culpă.

Există doua modalități e reparare a prejudiciului prin echivalent:

acordarea unei sume globale;

stabilirea, tot în formă bănească, a unor prestații preiodice succesive cu caracter temporar sau viager.

În principiu pentru stabilirea întiderii despăgubirilor nu se va lua în considerare nici starea materială a victimei, nici starea materială a autorului, dar pentru stabilirea modalităților de plată a despăgubirilor, instanța poate opta pentru una din cele două modalități de mai sus, obsevând și veniturile materiale ale victimei, ale autorului și de natura sau felul prejudiciului. Spre exemplu, pentru cheltuielile facute de victimă cu tratamentul medical, înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești, poate fi acordată o sumă globală. Sunt situații în care legea este cea care stabilește modalitatea de acordare a despăgubirilor, spre exemplu în situația în care victima a decedat, având în întreținere cei doi copii ai concubinei, prejudiciul va căpăta caracter de continuitate, pentru care art. 1386 alin.(3) stabilește că despăgubirile se acordă sub formă de prestații periodice. Hotărârea instanței prin care s-au acordat aceste despăgubiri sub formă de sumă globală va avea autoriate de lucru judecat cu privire la întinderea despăgubirilor doar în privința prejudiciului actual la data pronunțării acesteia, nu însă și pentru prejudiciul viitor, deoarece Noul Cod Civil prevede că pentru prejudiciile viitoare, despăgubirea, indiferent de cum s-a acordat, va putea fi sporită (spre exemplu, dacă situația victimei s-a agravat ca urmare a faptei ilicite în timp), redusă sau suprimată, dacă după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat.

Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciciului se face tinându-se cont de mai multe aspecte precum:

Momentul în funcție de care se apreciază întinderea prejudiciului și modul de calcul al echivalentului daunelor este cel al producerii prejudiciului,mai putin în situațiile în care printr-o normă specială s-ar dispune altfel potrivit art. 1386. (2) NCC. Așadar, pe lângă despăgubirile stabilite pentru repararea prejudiciului, instanța va obliga pe autorul faptei ilicite și la plata dobânzilor legale aferente, care urmează să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești;

Despăgubirile pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se stabilește pe baza venitului mediu lunar net din muncă al victimei din ultimul an de muncă înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă, iar în lipsă pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza dacă nu ar fi fost vătămat, lunându-se în vedere calificarea profesională pe care o avea sau pe care ar fi putut să o obțină la terminarea pregătirii în desfășurare la momentul producerii prejudiciului potrivit art. 1.388, alin (1), NCC.

În cazul în care victima va putea face dovada posibilității de a obține un venit de muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, dar care nu a mai fost pus în executare, se va putea ține seama de aceste aspecte la stabilirea despăgubirilor. Dacă însă cel păgubit nu avea nici o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim pe economie, situație reglementată de art. 1388, alin(3) NCC;

Dacă prin fapta ilicită s-a produs o vătămare a sănătății sau a integrității corporale care însă nu a avut consecințe pe termen îndelungat, despăgubirile sub forma unei sume globale care, sub aspectul prejudiciului pstrimonial, urmează a acoperi cheltuielile efectuate de către cel vătămat pentru restabilirea stării de sănatate și veniturile de carevictima a fost lipsită pe parcurul internării medicale sau a concediului medical.

Atunci când vătămarea sănătății sau a integrității corporale are consecințe pe termen lung, se vor avea în vedere următoarele situații:

când victima era încadrată în muncă, despăgubirea trebuie să cuprindă, după caz, echivalentul câștigului de muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl mai dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității de muncă, cheltuielile efectuate cu ocazia îngrijirilor medicale, iar dacă va fi necesar se vor acorda și cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit sau de alte prejudicii materiale.

Victima va fi îndreptățită la despăgubiri sub forma unor prestații periodice, iar la cererea motivată a părții, sub forma unei sume globale [art.1387, alin (1) ,(2) NCC] , instanța putând acorda și o despăgubire provizorie pentru acoperirea unor nevoi urgente [ art.1387, alin. (3)], prin procedura ordonanței președențiale [ art.996-1001 NCPP];

când victima nu era încadrată în muncă, pe lângă cheltuielile făcute în vederea tratamentului medical, se va lua în considerare și posibilitatea oferirii unui echivalent bănesc al prestațiilor pe care persoana prejudiciată le desfășura în cadrul unor activități sporadice sau în gospodăria casnică, reprezentând acel echivalent bănesc al efortului suplimentar de compensare a infirmității, tinându-se seama, dacă este necesar și de nevoia unor servicii de însoțitor.

Spre exemplu, în cazul în care, prin lipsa întreținerii unui edificiu, o parte din fațadă se desprinde, vătămând corporal grav o persoană in vârstă, neîncadrată în muncă, dar care primește pensia minimă pe economie de la stat, în valoare de 350 de lei, insuficientă pentru acoperirea cheltuielior, desfășoară activități sporadice precum menajul scarii de bloc, aceasta va primi despăgubiri atât pentru acoperirea tratamentului medical și pentru activitățile sporadice pe care nu le va mai putea desfășura, cât și pentru nevoia de prezență permanentă a unui însoțitor;

dacă cel prejudiciat era minor și urma un stagiu de pregătire profesională despăgubirea va fi datorată de la data când, în mod normal, și-ar fi terminat pregătirea profesională pe care ar fi dobândit-o [ art.1389, alin (1) din NCC]. Dacă până la acestă dată, avea deja un câștig la momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza acestui câștig de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câștig, va beneficia de o despăgibire stabilită în funție de salariul minim pe economie, care va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta legală pentru a putea fi parte într-un contract de muncă [ art.1389, alin(2), teza finală din NCC];

dacă prin fapta ilicită s-a cauzat decesul unei persoane, în cuantumul despăgubirilor vor intra și cheltuielile de înmormântare, pe lângă cele de îngrijire a sănătății,așa cum rezultă din art.1392, NCC.

În acest caz, autorul va fi obligat să acopere și prejudiciile patrimoniale, nepatrimoniale și morale suferite de persoanele care se aflau în anumite raporturi cu defunctul , ale căror drepturi și interese legitime au fost vătămate prin decesul cauzat de fapta ilicită a autorului. Vor fi avute în vedere mai multe situații distincte.

Vom reține în primul rând că despăgubirea pentru cei îndreptățiți la întreținere din partea defunctului, se cuvine succesorilor prin prejudicile cauzate de deces. Astfel,

dacă persoana îndreptățită, potrivit legii la întreținere din partea celui decedat primește ajutor sau pensie de la Asigurările Sociale, reparația va fi datorată doar dacă paguba suferită nu este acoperită de asigurări sau pensie, deci partea prejudiciată va putea cere despăgubiri în completare, printr-o acțiune civilă intentată autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Până la acordarea pensiei sau ajutorului, cel obligat să răspundă poate fi ținut să ofere o despăgubire provizorie, pentru acoperirea nevoilor urgente.

Dacă persoana căreia i se presta întreținere nu are dreptul la pensia de urmaș sau ajutor, atunci autorul faptei ilicite va fi obligat să acopere integral această întreținere, chiar și atunci când întreținerea primită era mai mare decât cea prevăzută de lege sau în fapt nu o primea.

Există situații în care defunctul presta întreținere și altor persoane, față de care nu era obligat potrivit legii, pentru care am dat mai sus exemplul copiilor concubinei.În acest caz, art.1390, alin.(2) NCC, prevede că pot fi acordate despăgubiri și celor care victima, fără a fi obligată de lege, le presta întreținere în mod curent.

Obligația autorului de a plăti despăgubirea cu rol de întreținere, întreținere de care a fost lipsit minorul, se va menține până la majorat, iar în cazul în care acesta își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără depășirea vârstei de 26 de ani. Obligația se va stinge în momentul în care minorul va fi adoptat.

2.5.1.3.2. Principiul reparării în natură a prejudiciului (repunerea în situația anterioară)

În măsura în care prezină interes pentru cel prejudiciat și este posibilă, repararea în natură a prejudiciului(doar în cazul prejudiciului de natură patrimonială), acest fel de reparație prin repunerea în situația anterioară, va avea întâietate față de repararea prin echivalent.

Conform art.1386, alin (1), NCC, dacă repararea prejudiciului în natură nu mai este posibilă ori victima nu este interesată de reparația în natură, repararea prejudiciului se va face prin plata unor despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau printr-o hotărâre judecătorească.

În materia răspunderii civile delictuale, de cele mai multe ori, în practică este posiblă doar repararea prin echivalent a prejudiciului cauzat victimei, cu atât mai mult pentru prejudiciile rezultate în urma ruinii edificiului, întrucât nu am găsit cazuri în care repararea prejudiciului să mai fi fost posibilă prin repunerea în situația anterioară.

2.5.1.3.3. Principiul răspunderii solidare.

Regula generala în materie de obligații o reprezintă divizibilitatea ( mai ales în situațiile cu pluralitate de subiecte), care se prezumă și nu trebuie prevăzută în mod expres. De aceea, excepția de la regulă vor fi solidaritatea și indivizibilitatea care rezultă din stipulația expresă a părțlor sau din obiectul obligației, care nu este susceptibil de divizare materială sau intelectuală, prin natura sa, conform art.1424 NCC. Cele două excepții nu se confundă, întrucât există următoarele deosebiri:

indivizibilitatea se referă de regulă, la obiectul obligației (o carte, o rochie, un palton), în vreme ce solidaritatea privește legătura dintre subiectele obligației;

privitor la izvorul lor, convenția parților, poate fi izvor atât pentru solidaritate, cât și pentru indivizibilitate; legea va fi izvor doar pentru solidaritate , iar natura obiectului obligației doar pentru indivizibiliatate;

referitor la întindere, solidaritatea se aplică doar pentru cei față de care s-a născut, iar indivizibilitatea se va transmite și succesorilor.

pentru indivizibilitatea pasivă se poate solicita de către debitorul chemat în judecată, termen pentru introducerea în cauză si a celorlați debitori conform art. 1.432, alin (3) NCC, printr-o cerere de chemare în garanție în caz de indivizibilitate naturală, pentru a executa împreună prestația datorată, în vreme ce , în cazul solidarității pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalți codebitori printr-o acțiune în regres, doar pentru partea datorată de fiecare dintre ei, conform art. 1.447 NCC, alin(2), teza finală.

În cazul răspunderii civile delictuale, conform art.1382 NCC, cei răspunzători pentru faptele prejudiciabile, sunt ținuți solidar la reparația prejudiciului suferit de victimă, solidaritatea reprezentând acea situație în care fiecare credior poate cere de la oricare dintre debitori intreaga datorie (solidaritate activă), sau fiecare debitor poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).

Privitor la rapoturile dintre debitori, Codul civil prevede că în cazul celor care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional cu masura în care fiecare a participat la cauzarea prejduciului, când nu poate fi stabilită asfel, cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, iar în cazul in care nu se poate împărți reparația astfel, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.

2.5.1.3.4. Principiul reparării prejudiciului pe cale convențională.

În materia răspunderii civile delictuale, se poate recurge și la încheierea unei convenții pentru a obține reparea unui prejudiciu, o convenție încheiată în mod valabil între autor și victimă, prin care părțile să stabilească întinderea despăgubirilor și modalitatea de achitare a acestora. În cazul unei astfel de convenții, principiul pacta sunt servanda (tratatele trebuie respectate) se opune posibilității de a mai sesiza instanța cu o acțiune prin care să se solcite stabilirea cuantumului despăgubirilor și a modalităților de plată.

2.5.2. Fapta ilicită.

2.5.1.1.Noțiunea și modalitățile de săvârșire a faptei ilicite.

Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice acțiune (viciu de construcție) sau inacțiune (lipsa de întreținere) prin care încălndu-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv ce aparține unei persoane. Dreptul subiectiv încălcat este acela că nimănui nu ii este permis să aducă prin fapta sa, o vătămare unei alte persoane, o vătămare a drepturilor subiective ale acesteia.

Unii autori susțin că noțiunea de faptă ilicită este privită în practica judecătorească în mod extensiv, în sensul că se reține răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv – stricto sensu – dar și atunci când au fost prejudiciate interesele anumitor persoane.

În legătură cu această definiție, vom reține următoarele precizări:

nu doar fapta comisivă (acțiunea), ci și omisiunea (inacțiunea) ar putea constitui element al răspunderii civile delictuale [art.1349 alin.(1) NCC], în masura în care legea obligă persoanele fizice sau juridice să acționeze într-un anume fel, iar acestea nu se conformează dispozițiilor legale, neîndeplinind deci, activitatea sau măsura impusă de lege. De exemplu, proprietarul unui edificiu are obligația preveni ruina acestuia prin întreținere și eliminarea viciilor de construcție, fiind ținut să răspundă pentru prejudiciile cauzate de inacțiunea acestuia în vedere prevenirii lor sau omisiunea de a semnala pericolul de prabușire al unei clădiri, indiferent că este situată într-o zonă populată, circulată sau intr-o zonă nepopulată, necirculată.

pentru aprecierea caracterului ilicit al faptei urmează a se ține cont de regulile de convețiuire socială, în măsura în care acestea sunt încorporate în normele juridice care fac trimitere la morală și de obiceiul locului;

în măsura în care interesul este legitim și serios, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv și poate fi vorba despre o faptă ilicită, chiar dacă nu aduce atingere unui drept subiectiv civil.

De obicei, nu se poate angaja răspunderea făptuitorului dacă fapta nu a fost săvârșită cu vinovăție, dar răspunderea civilă pentru ruina edificiului este o răspundere obiectivă, adică se angajează răspunderea civilă delictuală, doar în baza existenței obiective a faptei ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, nefiind necesară dovedirea vinovăției făptuitorului.

Vechiul cod civil se referea la o faptă a omului (art. 998), cu indicarea exactă a prejudiciului suferit de victimă. Titlul capitolului care legifera răspunderea civilă utiliza noțiunile de delict și qvasi-delict, care puteau fi folosiți pentru a desemna faptul juridic dăunător. Putem observa că Noul Cod Civil vorbește simplu despre fapta ilicită, pentru a declanșa răspunderea civilă. Ambii termeni vizează aceași realitate: un comportament uman prejudiciabil aproapelui său.

2.5.2.2. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei. Enumerare.

Există anumite situații care, deși sunt provocatoare de prejudicii, răspunderea nu este angajată, înlăturând caracterul ilicit al faptei. Acestea sunt următoarele: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, divilgarea secretului comercial impusă de anumite împrejurări, exercitarea normală a unui drept subiectiv și consimțământul victimei.

Nu se vor confunda aceste împrejurări cu situațiile ce înlătură vinovăția precum: forța majoră, cazul fortuit, fapta imputabilă exclusiv victimei, fapta imputabilă exclusiv unui terț pentru care autorul nu este ținut să răspundă, însă aceste situații vor fi dezbătute amănunțit în titlul următor. Desigur că atât cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, cât și cele care înlăură vinovăția, sunt cauze exoneratoare de răspundere civilă.

Legitima apărare.

Vechiul cod civil nu menționa legitima apărare printre cauzele care apără de răspundere și nu dădea o definiție acesteia, definiția legitimei apărări o regăseam cuprinsă in vechiul Cod penal la art.44, având aceleași efecte exoneratoare atât pentru răspunderea civilă delictuală cât și pentru răspunderea civilă.

În Noul Cod civil, legitima apărare este expres menționată în art. 1360, în secțiunea privitoarea la răspunderea pentru fapta proprie, însă pentru o definiție concretă și completă, o vom corela cu art.19 din Noul Cod Penal. Astfel, se va afla în legitimă apărărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa sau a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.

Potrivit art. 1360 NCC " nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu ", iar alin (2) al aceluiași articol dispune însă că " va fi obligat la plata unei indemnizații adecvate și echitabile cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea legitimei apărări " (exes neimputabil). În această ipoteză, sub aspectul răspunderii civile, fapta săvârșită în legitimă apărare va produce anumite prejudicii persoanei sau bunurilor atacatorului, dar nu va fi angajată, deoarece legitima apărare înlătură caracterul ilicit al faptei și nu vor fi reparate prejudiciile decât în situația în care fapta a fost săvârșită cu depășirea legitimei apărări.

Proba. Elementele care compun legitima apărare sunt stări de fapt, iar dovedirea lor este posibilă prin orice mijloc de probă. Sarcina probei este de datoria pârâtului, a celui care a săvârșit fapta, fiind ținut să dovedească legitimitatea apărării sale. Acest mijloc de probă va fi menționat în întâmpinare.

B. Starea de necesitate.

Se află în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat atfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun corporal al său ori al altei eprsoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, potrivit art 20 alin (2) din Noul Cod Penal .

Coroborată cu art. 1361 NCC, care menționează că cel care aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine sau bunurile sale de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile împogațirii fără justă cauză.

Dacă fapta păgubitoare a fost săvârșită în interesul unei terțe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogățirii fără justă cauză (art.1362) atât în cazul legitimei apărări, cât și în cazul stării de necesitate.

Proba. Toate elementele care compun starea de necesitate sunt simple fapte juridice, iar ele pot fi dovedite prin orice mijloc de probă ca și în cazul legitimei apărări. Sarcina probei va rămâne pe umerii celui care a încercat să salveze valoarea pusă în pericol și a provocat astfel daune, iar excesul de salvare va rămâne în sarcina celui care a cerut reparația.

C. Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului.

Dacă uzul normal al unui drept subiectiv, iar nu abuzul, exclude angajarea răspunderii civile. Prin lege înțelegem orice sursă normativă de drept, alta decât actul juridici privat, indiferent de formă (lege, decret, ordonanță, hotărâre judecătorească) și conținutul (administrativ, civil, fiscal, penal e.t.c) său concret. Spre exemplu, aplicarea măsurii preventive, a confiscării unui bun rezultat din săvârșirea unei infracțiuni, al sacrificării unor animale în vederea opririi unei epizoții.

Art. 1364 din NCC, prevede că îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilict al faptei sale săvârșite în asemnea împrejurări. Astfel, ordinul superiorului înlătură cracterul ilicit al faptei, dacă sunt îndeplinite cumulativ, următoarele cerințe:

să fie emis de un organ competent către un agent subordonat;

să fie pus în executare de către persoanele care au această obligație în mod regulamentar fără exces de zel sau în mod ilicit;

să fie emis cu respectarea formelor legale;

pe fond să nu fie abuziv sau ilegal;

În Noul Cod Penal, excercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, este prevăzută în cadrul art. 21 și reprezintă o cauză justificativă de înlăturare a răspunderii penale, precum și caracterul infracțional al faptei.

Proba. În acest caz sarcina probei va rămâne în spatele celui subordonat care acționează conform cu ordinul legal sau cu permisiune, în favoarea lui operând totuși o prezumție de legalitate a ordinului, pe care o poate răsturna prin orice mijloc de probă.

D. Divulgarea secretului comercial impusă de anumite împrejurări.

Este una din trăsăturile genereale care poate înlătura caracterul ilict al faptei, doar dacă divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea și siguranța publică, însă din cauza faptului ca nu-i gasim aplicare în teza noastră, nu vom intra în detalii cu privire la acest aspect.

E. Exercitarea unui drept subiectiv.

Dacă dreptul subiectiv civil este exercitat abuziv, se va angaja răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate, conform NCC, art.1353. Prin urmare, nu va fi ilicită fapta săvârșită de cel aflat în exercitarea dreptului său subiectiv. Aceaastă exercitare presupune:

respectarea legii, uzanților și a bunelor moravuri;

repectarea limitelor externe ale dreptului subiectiv, atât pe plan material (proprietarul unui imobil nu poate contrui dincolo de limita de vecinătate) cât și pe plan material ( creditorul nu poate cere debitorului mai mult decât îi datorează);

respectarea limitelor interne ale dreptului subiectiv, potrivit scopului în vederea căruia este recunoscut de lege;

buna credință.

Instituția abuzului de drept nu are o reglementare suficientă în legislația noastră, dar nici în alte legislații străine, dar, dacă toate aceste drepturi sunt exercitate abuziv, fără a ține seama de anumite principii în materie, se angajează răspunderea civilă delictuală a titularului producător de prejudicii.

Astfel, pentru ca exercițiul unui drept să fie abuziv, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

să existe un drept subiectiv civil,ceea ce presupune, printre altele respectarea limitelor externe ale dreptului;

autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil în cauză și să fie capabil să îl exercite;

dreptul să fie dirijat spre realizarea unui scop nelegal;

dreptul să fie exercitat cu rea-credință.

Sancțiunea dată autorului abuzului de drept va fi obligarea la plata despăgubirilor pentru prejudiciile de ordin patrimonial sau nepatrimonial, moral sau fizic, aplicându-se, în principiu, regulile răspunderii civile delictuale.

F. Consimțământul victimei.

Este ultima cauză exoneratoare de răspundere prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei și reprezintă acordul victimei cu un anumit mod de a acționa al autorului, chiar dacă există posibilitatea producerii unui prejudiciu și se găsește legiferată în art. 22 alin (1) Noul Cod Penal. Astfel, va fi justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.

Noul Cod Civil nu reglementează expres aceeastă cauză, însă vom face câteva precizări:

victima nu consimte la suportarea prejudiciului, ci își asumă riscul producerii acestuia, declarându-se de acord cu acțiunea preconizată de autorul faptei;

cosimțământul este exprimat anterior producerii faptei;

nu se va limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudicii materiale cauzate altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau cuplă gravă [art.1355, alin (1)];

răspunderea pentru prejudiciciile cauzate integrității fizice sau psihice nu poate fi diminuată sau înlăturată printr-o clauză de nerăspundere, ci doar în condițiile legii [art.1355, alin (3)];

declarația de producere a prejudiciului nu constituie prin ea însăți o declarație de renunțare la drepturile pe care victima le are în vederea obținerii plății despăgubirilor;

2.5.3. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Doctrina română nu definește propriu-zis legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, dar se poate spune că reprezintă "fapta care a provocat acea daună", ceea ce unește fapta de prejudiciu. Lacunele cu privire la o definiție concretă se extinde și în materie legislativă. Vechiul cod civil vorbea în art. 998- 1002 despre "fapta ce cauza altui a un prejudiciu". Aceeași lacună o regăsim și în NCC, însă cuprinsul art. 1349, alin(2), se face referire la faptul că răspunderea este atrasă de prejudiciile cauzate.

Pentru angajarea și existența răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu este necesară dovedirea raportului de cauzalitate, care, în general, nu prezintă nicio dificultate.

În analiza raportului de cauzalitate, vom porni de la premisa că acesta are un carater obiectiv și nu se va confunda cu vinovăția care are un caracter subiectiv, fiind necesar să se facă abstracție de această latură subiectivă, adică de discernământ, de mentalitatea, conduita autorului și de consecința faptei ilicite actuale, dar și de faptele anterioare care au determinat producerea prejudiciului.

Pentru determinarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, în doctrină au circulat următoarele teorii:

sistemul cauzei proxime, este acela în care valoarea de cauză nu poate avea decât ultima faptă, care produce imediat apariția prejudiciului. Neajunsul constă acestui sistem constă în aceea că se restrânge sfera persoanelor ce ar trebui chemate să răspundă, întrucât conduita acestora depășește natura unei simple condiții prilej;

sistemul cauzei adecvate, zisă și teoria cauzei tipice, consideră că în cadrul raportului de cauzalitate ar trebui să fie reținute numai acele împrejurări susceptibile sa producă un anumit efect. Acest sistem are același deficit ca cel anterior și anume că, poate restrânge în mod nejustificat sfera persoanelor chemate să răspundă;

sistemul cauzalității necesare definește cauza ca fiind fenomenul care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar;

sistemul echivalențelor condițiilor, în care, pentru ipotezele când nu s-ar verifica o cauză unică a apariției prejudiciului se atribuie un rol cauzal tuturor faptelor sau evenimentelor care au dat naștere unui prejudiciu și în lipsa cărora acesta nu s-ar fi ivit. Și acest sistem este deficitar, în sensul ca poate conduce la extinderea răspunderii asupra unor persoane, a căror conduită cauzală, nu justifică o asemenea sancțiune;

sistemul indivizibilității cauzei , în care se apreciază că fenomenul cauză nu acționează izolat, fiind, de cele mai multe ori, condiționat de anumiți factori , care deși nu produc efectul nemijlocit, favorizează producerea lui, astfel încât, aceste condiții alcătuiesc o unitate indivizibilă, alături de prejurarea cauzală, în care ajung să dobândească, prin interacțiune, un rol cauzal. Aceasta este concepția general valabilă în doctrina română actuală, cât și în jurisprudență.

2.5.4. Vinovăția.

2.5.4.1.Noțiune.Elemente.

După cum am mai spus, vinovăția este acel element al răspunderii civile delictuale, cu caracter subiectiv, deoarece vizează latura subiectivă a faptei, ceea ce reprezintă atitudinea subiectivă a autorului față de fapta sau urmările faptei, la momentul la care a fost săvârșită.

Răspunderea civilă delictuală pentru ruina edificiului este o răspundere obiectivă, ce nu presupune existența vinovăției.

În general vinovăția este compusă dintr-un factor volitiv, care constă în actul de deliberare și de decizie cu privire la comportamentul ce urmează să-l adopte și un factor intelictiv, care constă în prefigurarea de către autor a scopului, precum și a mijloacelor și posibilităților de atingere a acestuia.

Acești factori pot fi influențați de împrejurări imprevizibile care pot înlătura luarea deciziei sau pot reduce libertatea de acțiune, împrejurări care se pot tranforma în cauze care înlătură vinovăția.

2.5.4.2. Formele și modalitățile vinovăției.

Spre deosebire de vechiul cod civil, care nu reglementa vinovăția, acum, art 1355, alin.(1) din Noul Cod Civil coroborat cu art.15 din Noul Cod Penal, sunt reglementate trei forme de vinovăție: intenție, cuplă și intenția depășită.

Intenția poate fi directă (atunci când prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea rezultatului), indirectă (prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui), intenție depășită (o acțiune sau o inacțiune produce un rezultat mai grav, din cauza cuplei făptuitorului).

Culpa îmbracă la rândul ei fie forma imprudenței (culpa cu prevedere- prevede rezultatul faptei sale, dar socotește fără temei că se nu va produce) fie forma neglijenței (culpă simplă- nu prevede, deși trebuia și putea să prevadă). Socotim că în cazul nostru, forma de vinovăție pentru ruina edificiului este intenția depășită în majoritatea cazurilor (spre exemplu decesul persoanei vătămate din cauza unei desprinderi din imobil).

Cu toate acestea, forma de vinovăție nu interesează în stabilirea existenței și întinderea obligației, hotărârea definitivă a instanței penale are autoriatea de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă, doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o,instanța nefiind legată de decizia de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește prejudiciul sau gradul de vinovăție al autorului faptei ilicite (art 28, alin1), iar în dreptul civil, autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Există și excepții, potrivit art 1354 NCC, victima nu poate obține repararea prejudiciului de la cel care a primit ajutor în mod dezinteresat, decât dacă dovedește intenția sau culpa gravă a celui care în mod legal ar fi trebuit să răspundă. Așadar, persoana care a primit adăpost în mod gratuit și dezinteresat din partea proprietarului edificului, nu poate cere repararea prejudiciului în urma prabușirii plafonului? Din interpretarea textului asta înțelegem, dar dacă prejudiciile au fost fizice și au avut urmări grave? Poate doar dacă dovedește că proprietarul a urmărit sa-i cauzeze un prejudiciu? Dacă victima a contribuit la producerea, mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat deși trebuia și putea să o facă, cel chemat să răspundă o va face doar în funcție de contribuția sa la producerea prejudiciului. În situația în care persoana vătămată a neglijat anunțurile cu privire la un potențial pericol, vom avea culpă comună (neglinjența persoanei prejudiciate și neîndeplinirea obligației de întreținere din partea proprietarului), caz în care contribuția proprietarului va fi direct proporțională cu ponderea contribuției la producerea prejudiciului. Același regim sancționator va fi aplicat în cazul în care imobilul este recent moștenit în stare de ruină, deși semnalizat cu un avertisment de pericol slab vizibil, persoana vătămată nu-l observă, se produce un prejudiciu fizic prin desprinderea pervazului. Chiar și în cazul în care starea financiară precară a proprietarului moștenitor, nu i-ar fi permis o restaurare în timp util a imobilului, ca moștenitor se dobândesc atat drepturi cât și obligații, neputând să obțină exonerare de răspundere cu privire la fapta sa, nefiind vorba despre o faptă a victimei( art 1371 NCC). La cauzarea prejudiciului poate contribui atât fapta autorului( lipsa de întreținere), fapta victimei, forța majoră, cazul fortuit sau fapta terțului, situații pentru care autorul nu este obligat să răspundă.

2.5.4.2. Criteriile pentru stabilirea vinovăției.

În doctrină au fost conturate două orientări:

criteriul subiectiv de apreciere a vinovăției, în aplicarea căruia se cercetează capacitatea autorului faptei, de a conștientiza faptele și consecințele sale;

criteriul obiectiv de apreciere a vinovăției, în aplicarea căruia se ia ca reper comportamentul model al unei persoane abstracte, specific unui bonus pater familias. Este un criteriu dinamic (legat de continua evoluție a societății) și variabil (condițiile de timp și de loc în care s-a săvârșit fapta ilicită, natura activității cauzatoare de prejudicii), ținăndu-se seama și de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului, precum și de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

2.5.5. Capacitatea delictuală.

Capacitatea delictuală (discernământul) este o cerință esențială a vinovăției. Lipsa discernământului, adică lipsa de reprezentare a faptelor și urmărilor sale, este echivalentă cu absența unuia din cei doi factori ai vinovăției și anume factorul intelectiv, ceea ce reprezintă lipsa vinovăției.

În acest context vom analiza trei situații:

situația minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească;

situația minorilor care au împlinit vărsta de 14 ani;

situația persoanelor lipsite de discenământ la data săvârșirii faptei.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu este dovedit discernământul la data comiterii faptei [ art.1366 alin.(1) ] Lipsa discernământului în acest caz este o prezumție relativă care poate fi răsturnată.

Minorul cu vârsta de peste 14 ani, răspunde pentru prejudiciile cauzate doar dacă se dovește lipsa de discernământ potrivit 1366, alin (2). Aici prezumția relativă este existența discernământului, care poate fi răsturnată în defavoarea minorului.

Potrivit art 1367 alin (1), nu va fi răspunzător cel care a cauzat un prejudiciu, care se afla într-o stare de tulburare a minții, chiar și temporară, ce l-a pus în neputința de a-si da seama de faptele sale, nu și dacă neputința acestuia a fost provocată de el însuși prin beție, alcool, stupefinate sau alte substanțe [ 1367 alin.(2)]. Așadar, în cazul acesta, se prezumă care discernământ, până la proba contrarie. Deși nu se angajează răspunderea civilă, legea instituie totuși o obligație subsidiară de indemnizare a persoanei vătămate,

potrivit art.1369 NCC, nefiind scutit de plata indemnizației, ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea îndatorirea de a-l supraveghea. Indemnizația va fi una echitabilă, ținîndu-se cont de starea patrimonială a părților.

2.5.5.4. Cauze care înlătură vinovăția.

Dacă fapta ilicită a autorului a fost cauza unică a prejudiciului, atunci numai dovedirea unei situații apte să înlăture complet vinovăția poate exonera de la plata despăgubirilor.

Dacă faptei autorului i s-au asociat și alți factori în raportul de cauzalitate (factori care pot diminua vinovăția autorului sau o pot exclude definitiv), vom face următoarea deoosebire:dacă este vorba de fapte săvârșite de mai multe persoane, față de victimă se va răspunde solidar față de aceasta pentru întregul prejudiciu ( art 1370 NCC), iar contribuția și vinovăția cu formă diferită a fiecăruia, la producerea prejudiciului, vor prezenta interes numai în rapoturile dintre codebitorii solidari (pentru acțiunile în regres); dacă evenimentul este unul natural, atunci autorul va fi obligat doar pentru contribuția sa la fapta ilicită ( art 1371 NCC). Dacă împrejurarea cu efect exonerator de răspundere , este declanșat de însăși autorul faptei ilicite, atunci nu se va recunoaște acest efect.

Cauzele care înlătură vinovăția faptei ilicite sunt:

forța majoră;

cazul fortuit (care nu are efect exonerator de răspundere în cadrul formelor de răspundere civilă delictuală obiectivă- ruina edificiului);

fapta imputabilă exlusiv victimei;

fapta imputabilă exclusiv unui terț.

1.Forța majoră.

Forța majoră este reprezentată de orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil [ art. 1351 alin (2) ]. Sunt exterioare, străine de activitatea unui individ atât fenomenele naturale ( inundații, tsunami, cutremure) cât și evenimente sociale (războaie, revoluții, răzmerițe, greve), pe care individul nu le poate genera sau controla.

2.Cazul fortuit.

Este acel eveniment care nu poate fi prevăzut sau împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs, confrom art.1351 alin (3) NCC. Spre exemplu acel accident nefericit care ține fie de persoană(o boală) , fie de lucruri sau animale ( defectarea unui utilaj). În cadrul răspunderii obiective, nu va produce efecte exoneratorii.

3. Fapta victimei.

Tratată la art. 1352 de Noul Cod Civil, este acea faptă cu consecințe exoneratoare de răspundere și care presupune crearea prejudiciului prin fapta victimei. Spre exemplu, o persoană care pune material explozibil lângă un imobil, îl deturnează, avariind imobilul și provocându-și prejudicii fizice singur, nu va putea invoca ruina edificiului și nu-l va putea obliga pe proprietar la acoperirea prejudiciului. Dimpotrivă, s-ar putea să fie invers, iar proprietarul să se întoarcă împotriva victimei pentru recuperarea daunelor materiale.

4. Fapta terțului.

Este tratată în același articol cu fapta terțului și are aceleași consecințe exoneratoare. Noțiunea de "terț" reprezintă persoana străină care intervine prin fapta sa în raportul cauzal al faptei păgubitoare produse. Nu va intra în această categorie persoana care răspunde indirect, cum este răspunderea pentru fapta aluia. Spre exemplu fapta celui care pătrunde într-un imobil care are porțiuni unde intrarea este interzisă, ignoră avertismentul de posibilă prabușire, un singur pas fiind suficent să declanșeze desprinderea, iar bucata ce se desprinde să distrugă pe autoturismul victimei.

2.6. Condițiile răspunderii pentru ruina edificiului.

Pentru aplicarea răspunderii civile delictuale, victima va trebui să facă dovada directă a unor elemente gerale și speciale , care se aplică în această situație menționată. Astfel, victima va trebui să dovedească existența prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului și prejudiciu, dar și de faptul că ruina edificiului este rezultatul unei lipse de întreținere sau a unui viciu de construcție.

Dacă aceste aspecte vor fi dovedite de către victimă, răspunderea civilă delictuală va fi angajată. Proprietarul nu va putea să se apere prin simpa dovadă a faptului că a luat toate măsurile pentru prevenirea viciilor de construcție sau pentru întreținerea lui. În acest sens , răspunderea civilă delictuală este irefragabilă.

Singura opțiune a proprietarului în a se exonera de răspundere, este dovedirea acelor cauze care au determinat ruina edificiului și producerea prejudiciului, situație fără de care ruina nu s-ar fi produs, chiar dacă imbilul lăsa de dorit dinainte, chiar dacă prin ipoteză, acesta era lipsit de vicii de construcție. Putem spune că dacă se face dovada că ruina a fost produsă de un caz fortuit, spe exemplu: un cutremur de pământ, care a mai provocat dărâmarea și a altor imoblie bine întreținute și lipsite de vicii, atunci va putea fi exonerat de răspundere? Se cere dovada unor elemente extrinseci edificului , care au rol hotărâtor în vederea producerea prejudiciilor. Așa cum am precizat anterior aceste cauze exoneratpare de răspundere vor fi: fapta victimei, fapta unui terț pentru care proprietarul nu este ținut să răspundă, cazul de forță majoră, dar nu și cazul fortuit.

Dacă aceste împrejurări au fost exclusivist cauzatoare de daune, ele duc la înlăturarea totală a răspunderii; dacă au avut doar un rol parțial, va fi înlăturată proporțional cu contribuția acestora.

2.7. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului.

Dacă toate condițiile răspunderii sunt întrunite, efectul principal va fi plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate.

Opțiunea vitimei pare că este o problemă controversată, mai ales ales când se pune problema de a alege între a invoca răspunderea pentru lucruri [ art. 1376, alin (1) NCC] sau cea dedicată strict ruinii clădirii [ art. 1378, NCC ]

2.7.1. Dreptul de regres al proprietarului pentru recuperarea daunelor plătite.

Proprietarul va putea avea la rândul său, drept de regres, pentru recuperarea daunelor plătite, împotriva:

împotriva constructorului sau arhitectului, pe baza contractului de antepriză sau de proiectare, pentru viciile ascunse ale constrcuției, care au constituit cauza ruinei;

împotriva locatarului construcției, pe temeiul contractului de locațiune, dacă ruina este rezultatul neîndeplinirii obligației ce îi reveneau în vederea efectuării de reparații locative;

împotriva vânzătorului de la care a cumpărat construcția, în temeiul contractiului de vânzare -cumpărare, în cadrul obligației de garanție a vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului imobil vândut.

2.7.2. Reparația prejudiciului.

Victima va deveni creditor al obligației de reparareție, căreia " îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea , transmisiunea, transformarea sau stingerea obligațiilor " [ art. 1381, alin (3) NCC]. Prin urmare, va avea posibilitatea să ierte de plată pe debitorul său, se pot înțelege pe cale amiabilă sau poate introduce acțiune în justiție pentru obținerea reparației.

În cazul în care victima înaintează o acțiune în reparație împotriva debitorului (responsabilului), această acțiune va fi una de drept comun, personală, în sensul că nu este reală, putând fi introdusă și pe cale oblică, de creditorii chirografari ai victimei

( art.1560, art.954 NCC), divizibilă și prescriptibilă extinctiv, competența materială fiind determinată de valoarea prejuciului, iar procedura va fi cea din dreptul comun.

Termenul de prescripție extinctivă este de 3 ani și va începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atît paguba, cât și pe cel care răspunde de ea confrom art.2528, alin (1) NCC, cu două excepții: atunci când termenul prescripției penale este mai lung decât cel civil, se va prelungi în funcție de prescripția penală, iar în caz de deces sau daune corporale, termenul se va suspenda pana la momentul stabilirii pensiei sau al ajutorului social ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație, potrivit art. 1395 NCC.

Hotărârea judecătorească prin care se obligă la reparație pare a avea caracter mixt deoarece prin aceasta se constată dreptul persoanei vătămate la reparație, precum și a cuantumului creanței respective, având caracter constitutiv.

Hotărârea se va bucura de autoritate de lucru judecat , mai puțin în cee ce privește situațiile unde este vorba de un prejudiciu mărit, prejuciu viitor sau de despăgubiri provizorii ( art. 1387, alin (3), art. 393 alin (2) NCC), deoarece creanța poate fi revizuită, respectiv mărită.

2.8. Aspecte de ordin procedural privind acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului.

2.8.1. Elementele și caracterele acțiunii în răspundere civilă delictuală.

Ca definiție, acțiunea civilă este reglementată de art. 30 NCPC ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una din părți sau a unei alte situații juridice, precum și asigurarea apărării părților în proces. Astfel, acțiunea civilă se află în strânsă legătură cu protecția drepturilor subiective civile și a altor interese protejate de lege, care nu se pot realiza decât pe calea justiției și cuprinde aceleași mijloace procesuale precum: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, mijloacele de apărare, măsurile asiguratorii, căile de atac, executarea silită, etc, iar din momentul în care acțiunea civilă va fi pusă în mișcare, aceasta va deveni proces.

Elementele acțiunii civile sunt: părțile, obiectul și cauza.

Acțiunea civilă nu poate fi concepută fără existența a cel puțin unei persoane, fizice sau juridice, care să fie interesată de protecția dreptului subiectiv. Această persoană, numită reclamant, este cea care se pretinde titularul dreptului subiectiv și care va avea calitate procesuală activă. În situația în care dreptul său va fi nesocotit sau încălcat, titularul dreptului recurge la forța de constrângere a statului, adică la dreptul la acțiune. În acest caz, apare o a doua persoană și anume aceea despre care se pretinde că a nesocotit dreptul subiectiv, numită pârât.

În ceea ce privește acțiunea în răspundere civilă delictuală, calitatea procesuală activă aparție persoanei prejudiciate, în calitate de titulară dreptului subiectiv, în timp ce calitatea procesuală pasivă aparține proprietarul imobilului, care, prin lipsa întreținerii clădirii sau prin viciile de contrucție survenite, în mod indirect, a produs pagube în patrimoniul reclamantului.

Obiectul acțiunii civile este reprezentat de protecția dreptului subiectiv civil sau a unui interes ce se poate realiza numai pe calea justiției. Concret obiectul acțiunii civile este ceea ce se cere prin acțiune, pretenția concretă a reclamantului precum: plata unei sume de bani, predarea unui bun, constatarea unui drept, anularea unui contract, etc.

Cu referire la acțiunea în răspundere civilă delictuală, obiectul acesteia poate consta, de regulă, în obligația pârâtului de a plăti o sumă de bani cu titlu de daune morale sau daune materiale rezultate din ruina edificiului cauzatoare de prejudicii.

Cauza acțiunii civile o considerăm ca fiind neînțelegerea sau conflictul care există între reclamant și pârât cu privire la temeiul dreptului subiectiv și care a declanșat de fapt acest conflict. Cauza acțiunii civile trebuie să îndeplinească anumite condiții, uzuale și în dreptul comun.

Art. 32 NCPC prevede că orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia:

are capacitate procesuală în condițiile legii – aptitudinea de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, ceea ce înseamnă că orice persoană care are folosința drepturilor civile, poate fi parte în judecată;

are calitate procesuală- legătura dintre persoana reclamantului și titularul dreptului subiectiv dedus judecății (calitate procesuală activă) și legătura dintre persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă);

formulează o pretenție, care reprezintă scopul procesului, urmând să fie respinsă ca nefondată în cazul în care se constată că aceasta nu există și nu este îndreptățită;

justifică un interes, care la rândul său va trebui să fie determinat, legitim, adică în conformitate cu legea, personal, născut și actual.

În cazul supus analizei, în care vorbim despre un prejudiciu cauzat de ruina edificiului, acțiunea în răspundere civilă delictuală va fi, de regulă, o acțiune în realizarea dreptului (numită și cerere în adjudecare, în condamnare sau în executare), prin care reclamantul, parte prejudiciată, poate solicita instanței obligarea pârâtului, proprietarul imobilului, să îl despăgubească pentru prejudiciul suferit. În acest sens, se va pronunța o hotărâre judecătorească, ce va avea caracter executoriu pentru pârât, dacă acesta nu-și va executa obligația de bunăvoie.

De asemenea, acțiunea în discuție constituie o acțiune patrimonială, fiind evaluabilă în bani, și personală, tinzând la valorificarea unui drept de creanță. Aceasta poate fi formulată atât pe cale principală, cât și pe cale incidentală, ca cerere reconvențională sau cerere de intervenție (voluntară principală ori chemare în garanție).

2.8.2. Competența de soluționare a acțiunii.

În ceea ce privește competența materială, acțiunea în răspundere civilă delictuală va fi soluționată în primă instanță de judecătorie sau tribunal, după caz, în funcție de valoarea pretențiilor ce fac obiectul acțiunii civile. Astfel, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j NCPC, orice altă cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști. Ca atare, cererea de chemare în judecată va fi introdusă la judecătoria competentă material, dacă obiectul cererii este de pâna la 200.000 de lei, competența stabilindu- se după obiectul cererii din capătul principal de cerere, conform art. 98 alin. (1) și (2) NCPC. Dacă obiectul cererii va depăși suma de 200.000 de lei, aceasta va fi judecată în primă instanță la tribunalul competent din punct de vedere teritorial.

În ceea ce privește competența teritorială, aceasta are caracter alternativ, fiind incident art. 113 alin. 1 pct. 9 NCPC, potrivit căruia, instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În situația în care cererea este formulată pe cale accesorie sau incidentală, aceasta va fi de competența instanței sesizate cu soluționarea cererii principale, potrivit dispozițiilor art. 123 NCPC, chiar și în situația în care, dacă ar fi fost formulată pe cale principală, ar fi atras competența de soluționare a unei alte instanțe, întrucât în cazul menționat a operat prorogarea legală de competență.

2.8.3. Prescripția acțiunii.

Pornind de la dispozițiile art. 2500 alin. (1) NCC., prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Alineatul 2 al aceluiași articol, definește dreptul la acțiune ca fiind dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică, sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.

Acțiunea în repararea patrimonială a unui prejudiciu material sau moral este supusă prescripției extinctive, fiind o acțiune în justiție prin care se valorifică un drept de creanță.

Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, sub sancțiunea stingerii dreptului material la acțiune. T Termenul de prescripție genearală în dreptul civil, este de 3 ani, însă termenul de prescripție în cazul acțiunilor în repararea patrimonială a unui prejudiciu material sau moral, care rezultă dintr-o faptă săvârșită sub imperiul legii penale, va fi mai lung decât cel civil, termenul prescripției penale fiind aplicabil și în cazul dreptului la acțiunea în răspundere civilă. Din punctul meu de vedere, pentru fapta cauzatoare de prejudicii fizice prin ruina edificiului, încadrarea juridică a faptei pentru cel care a săvârșit fapta, va fi de vătămare corporală din culpă, potrivit art. 196 alin (2) NCP, care se pedepsește cu închisoare de la minim 6 luni, până la maxim 2 ani sau cu amendă. Pentru aceste limite de pedeapsă prescripția va fi de 3 ani, potrivit art. 154 alin (1), lit. d), NCP. Acțiunea penală pentru această faptă se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, plângere care beneficiază de un termen de prescripție de 3 luni, din ziua în care aceasta a aflat de săvârșirea faptei, potrivit art. 196 alin (6) și art. 296 alin (1) NCPP.

Dacă fapta prejudiciabilă a cauzat decesul unei persoane, prescripția va fi de 5 ani, potrivit art. 154 alin (1), lit. c) NCP, deoarece pedeapsa pentru uciderea din culpă se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani [ art. 192 alin (1), NCP.], prescripție aplicabilă doar în cazul în care defunctul a sesizat organele de cercetare penală înainte să survină decesul acestuia. (la partea asta o sa ma mai interesez, inca nu sunt sigura)

2.8.4. Timbrarea acțiunii

Potrivit art. 197 NCPC, în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, însă reclamantului i se va pune în vedere un termen, în care va timbra cuantumul fixat de instanță și va transmite dovada achitării taxei, în cel mult 10 zile de la primirea comunicării [art.200, alin (2)]. Prin același act, i se comunică reclamntului posibilitatea de a formula, o cerere de acordare a facilității la plata taxei, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Art. 39 alin (1) din O.U.G., nr. 80 din 26 iunie 2013 privind taxele judiciare de timbru, prevede că, împotriva modului de stabilire a cuantumului taxei de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare în termen de 3 zile de la comunicarea taxei datorate, la aceeași instanță, cerere scutită de taxă de timbru.

2.8.5. Căi de atac.

Potrivit codului de procedură civilă, calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestția în anulare și revizuirea.

Cei care pot formula căile de atac sunt părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii au acest drept și alte organe (procurorul) sau persoane (art 458 NCPC).

Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este încă deschisă calea apelului, iar recursul va fi inadmisibil dacă nu a fost exercitată calea de atac a apelului [art 459, alin (1), (2) teza întâi NCPC].

MODELE – ANEXE (astea ar trebui sa figureze la sfarsitul lucrarii)

Domnule Președinte

Subsemnatul………………………, domiciliat în………………………….., CNP………………………., în calitate de reclamant, formulez prezenta:

Cerere de chemare în judecată

în contradictoriu cu pârâtul………………………………………., domiciliat în …………………………, CNP …………………….., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

obligarea pârâtului la plata sumei de…………………………………. cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale;

acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea prezentului proces.

Motivele cerereii

În fapt, în ziua de 22.06.2014, în jurul orelor 16:00, mă aflam pe strada Alexandru cel Bun din Câmpulung, pentru a ajunge la supermarket. În drumul meu spre supermarket, din acoperișul imobilului, nr 7, al proprietarului……………………., s-a desprins o bucată care m-a prins sub greutatea ei, fracturându-mi picioarele, situație ce a necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale, 8 luni concediu medical și a determinat imposibilitatea de a-mi mai câștiga veniturile și din activitățile sporandice efectuate, întrucât am avut nevoie de repaus la pat și cel puțin 14 luni de recuperare medicală. Toate ce acestea sunt dovedite cu înscrisurile atașate la dosar.

Daunele materiale solicitate se compun din următoarele sume:….

În drept, ne întemeiem prezenta cerere pe dispozițiile art. 194 NCPC și art. 1378, 1381 NCC.

În probațiune, solicit încuviințarea următoarelor probe:

înscrisuri………………………..anexate prezentei în copie certificată;

interogatoriul pârâtului;

expertiza tehnică judiciară……………………….;

proba cu martori 2 martori și anume…………………………………..

Redactată în două exemplare, unul pentru instanță, iar unul pentru comunicare către părât.

Anexăm taxa judiciară de timbru în cuantum de…………..

Data Semnătura

……………………………………. …………………………………..

Domnului Președinte al ………………………………………………………….

Întâmpinare

Dosar nr ………../…………../………….

Instanța: Judecătoria Câmpulung Muscel

Domnule Președinte,

Subsemnatul …………………………………. domiciliat în …………………, CNP ……………………., fiind pârât în dosarul anterior menționat, formulez în termen legal:

ÎNTÂMPINARE

În contradictoriu cu reclamantul ……………………………, domiciliat în …………………….., CNP ………………………………….., solicitând instanței:

respingerea acțiunii reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de legitimare procesuală, sens în care invoc excepția lipsei calității mele procesuale pasive;

acordarea cheltuielilor de judecată rezultate din soluționarea prezentului proces.

Nu sunt titlularul dreptului de proprietate asupra imobilului, din care s-a desprins bucata din acoperiș, cauzându-i reclamantului prejudiciile pretins invocate, întrucât, deși posed acest imobil, locuind în el, nu am solicitat instanței constatarea dreptului meu de proprietate prin efectul uzucapiunii, pentru că au trecut numai 20 de ani de când locuiesc acolo, iar eu nu am just titlu.

În drept, prezenta cerere se întemeiază pe prevederile art. 40, 205 NCPC.

În probațiune, solicit încuviințarea următoarelor probe:

înscrisuri………………………..anexate prezentei în copie certificată;

interogatoriul reclamantului;

proba cu martori 2 martori și anume ….

Data Semnătura

………………………………. …………………………….

Domnului Președinte al Judecătoriei Câmpulung Muscel

Secțiunea a III-a. Concluzii și propuneri de lege ferenda.