Raspunderea Civila Delictuala Pentru Lucruri In General

Abrevieri

C.civ. -Codul civil

C.com. -Codul comercial

C.fam. -Codul familiei

C.pen. -Codul penal

C.proc.civ. -Codul de procedură civilă

C.S.J. -Curtea Supremă de Justiție

C.D. -Culegere de decizii

dec. civ. -decizie civilă

Ed. -Editură

J.N. -Justiția Nouă

L.P. -Legalitatea Populară

op. cit. -opera citată

p. -pagina

R.R.D. -Revista Română de Drept

secț. civ. -secția civilă

sent. civ. -sentință civilă

Trib. -Tribunal

Trib. Jud. -Tribunalul județean

Trib. Supr. -Tribunalul Suprem

Plan de expunere

CAPITOLUL I PROBLEME GENERALE PRIVIND

RĂSPUNDEREA CIVILĂ

1.1.Noțiunea de răspundere

1.2.Principiile răspunderii civile

1.3.Funcțiile răspunderii civile

1.4.Comparație între răspunderea civilă și alte forme de răspundere

juridică

CAPITOLUL II ANALIZA FORMELOR RĂSPUNDERII CIVILE

2.1.Prezentare generală

2.2.Determinarea poziției răspunderii civile delictuale, ca formă de

existență a răspunderii civile

2.2.1.Domeniul de aplicare al răspunderii civile delictuale

2.2.2.Condițiile răspunderii civile delictuale

2.2.2.1.Prejudiciul

2.2.2.2.Fapta ilicită

2.2.2.3.Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

2.2.2.4.Vinovăția

2.2.2.5.Capacitatea delictuală

CAPITOLUL III FELURILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

3.1.Considerații generale

3.2.Răspunderea pentru fapta proprie

3.3.Răspunderea pentru fapta altei persoane

3.4.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de

animale și de ruina edificiului

CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA PENTRU LUCRURI ÎN GENERAL

4.1.Sediul materiei

4.2.Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 1 Cod civil

4.3.Noțiunea de lucru

4.4.Noțiunea de pază juridică

4.5.Explicația sintagmei „cauzarea de către un lucru a unui prejudiciu”

4.6.Persoanele îndreptățite să beneficieze de dispozițiile art. 1000 alin. 1

Cod civil

CAPITOLUL V FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PENTRU

PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI

5.1.Concepția subiectivă

5.2.Concepția obiectivă

CAPITOLUL VI CONDIȚIILE RĂSPUNDERII PENTRU

PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ȘI

CAUZELE DE EXONERARE DE RĂSPUNDERE

6.1.Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

6.2.Cauzele de exonerare de răspundere

CAPITOLUL VII EFECTELE RĂSPUNDERII PENTRU LUCRURI

7.1.Efectele produse

7.2.Corelarea răspunderii pentru lucruri cu alte forme de răspundere

CONCLUZII

CAPITOLUL I

PROBLEME GENERALE PRIVIND

RĂSPUNDEREA CIVILĂ

1.1.Noțiunea de răspundere.

În societatea omenească nu-i este nimănui îngăduit să încalce sfera drepturilor altei persoane provocând altcuiva vreun prejudiciu prin activitatea sau abținerea sa. Această normă elementară de conduită nu este circumscrisă exclusiv la raporturile juridice, ci este un foarte vechi precept cunoscut, ca o regulă generală de comportare, încă din cele mai îndepărtate vremuri, și la cele mai diferite comunități și orânduiri sociale.

Transpusă pe planul dreptului civil, această regulă se formulează în termenii următori: oricine săvârșește o faptă prin care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să repare acea daună; aceeași obligație de despăgubire există și în cazul unei persoane care nu execută sau execută cu întârziere obligația pe care o avea față de o altă persoană în baza unui contract.

Deci, cauzarea unui prejudiciu – prin neexecutarea unei obligații preexistente sau prin săvârșirea unei fapte (independentă de un raport anterior) care generează, de asemenea, daune – are drept consecință obligarea autorului la repararea prejudiciului, astfel încât nedreptatea care a fost creată să fie ștearsă, iar consecințele negative să fie suportate de către făptaș.

Această regulă fundamentală de comportare este cunoscută în drept sub denumirea de principiul răspunderii, iar totalitatea normelor prin care se reglementează aplicarea în practică a acestui principiu formează instituția răspunderii.

Faptul că principiul răspunderii civile își are izvorul în principiile de dreptate și de echitate socială (principii care, concepute într-un anumit mod, se aplică oriunde există o colectivitate socială) explică consacrarea sa din cele mai îndepărtate timpuri.

Noțiunea de răspundere juridică – întâlnită în orice ramură a

dreptului – evocă ideea de sancțiune sau reparație; ea dă expresie

unui raport social sancționat juridicește, în baza căruia o persoană se află într-o relație de obligație față de altă persoană, datorându-i acesteia din urmă satisfacție sau repararea unui prejudiciu pe care i l-a cauzat.

În această privință, trebuie să menționăm încă de la început că, în ciuda unei pluralități de forme ale răspunderii (civile, penale, de drept internațional ș.a.) și a multitudinii de aplicațiuni pe care le are, răspunderea juridică ca atare nu a fost definită încă în vreun text legislativ, iar în doctrină există controverse în ce privește conținutul acesteia.

În general, răspunderea juridică nu a fost abordată ca o categorie a teoriei generale a dreptului, ci, de obicei, este cercetată ca o categorie de ramură aparținând dreptului penal, civil, administrativ etc..

În enunțul său general, noțiunea de răspundere juridică este înțeleasă ca o obligație de a suporta consecințele nerespectării normelor de conduită, dar în literatura noastră de specialitate se subliniază că nu trebuie să se facă confuzie între răspunderea juridică și sancțiunea juridică – noțiuni diferite – și că definirea răspunderii juridice se poate face numai pornindu-se, deopotrivă, de la faptul ilicit și sancțiunea juridică, astfel că „răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care – potrivit legii – se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.

Ca instituție juridică, răspunderea civilă poate fi definită ca un ansamblu de reguli potrivit cărora o persoană trebuie să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, comisivă sau omisivă. Ideea de răspundere implică pe aceea de obligație și de garanție (latinescul spondeo face parte din cuvântul răspundere, cuvântul „răspundere” fiind des folosit în codul civil și în alte legi).

1.2.Principiile răspunderii civile.

La baza instituției răspunderii civile stă principiul legalității.

Aceasta înseamnă că răspunderea nu intervine decât în cazul când o persoană a încălcat o obligație care rezultă din lege sau când ea și-a asumat-o în conformitate cu legea. Răspunderea civilă constituie, în același timp, o garanție a legalității; în măsura în care se mai săvârșesc fapte ilicite, sancțiunile civile care se aplică influențează în mod direct conformitatea atitudinii oamenilor cu legea, contribuind astfel la întărirea ordinii de drept.

Necesitatea asigurării legalității și a disciplinei de
stat presupune în mod obligatoriu existența regulii răspunderii civile
și, la nevoie, aplicarea ei, după cum rațiunea de a fi a acesteia nu
poate fi desprinsă de asigurarea legalității și ordinii de drept2.

Unitatea dialectică între legalitate și răspundere este dată – printre altele – de faptul că o deplină realizare a legalității și, prin consecință, a ordinii de drept, implică un apel redus la regulile răspunderii; violarea legii antrenează însă punerea în mișcare a regulilor răspunderii civile, în felul acesta dirijându-se atenția și preocuparea colectivității spre restabilirea legalității și întronarea ordinii de drept.

Al doilea principiu care stă la baza reglementării răspunderii
civile este principiul reparațiunii integrale („măsura răspunderii civile
o dă, în principiu, prejudiciul”).

Punerea în mișcare a răspunderii civile are drept consecință imediată restabilirea raporturilor încălcate, repunerea în situația anterioară, pentru că, obligând pe cel care a provocat un prejudiciu să-l repare, se creează condițiile necesare pentru înlăturarea urmărilor provocate de o conduită ilicită.

Atunci când încălcarea legalității socialiste se prezintă sub forma unei fapte ilicite și-culpabile prin care se violează un drept, cauzându-se astfel un prejudiciu, este obligatorie repararea integrală a prejudiciului, ceea ce implică și o descurajare pentru încălcarea în viitor a normelor de conduită. În cazul unui prejudiciu patrimonial creat în raporturile dintre organizațiile economice, pierderea va fi cuprinsă în bilanțul organizației economice din a cărei culpă s-a produs prejudiciul; în cazul săvârșirii unei fapte generatoare de prejudiciu de către o persoană fizică, efectele patrimoniale negative produse vor fi trecute asupra patrimoniului autorului; în ambele cazuri, deci, cel care va suporta repararea daunelor produse și, prin urmare, va trage consecințele negative ale comportării sale va fi autorul faptului generator de prejudicii.

Principiul reparației integrale a prejudiciului reprezintă, pe de o parte, mijlocul de stabilire cât mai exactă a felului în care își desfășoară activitatea întreprinderile și organizațiile economice de stat, iar, pe de altă parte, asigură restabilirea ordinii juridice și, în același timp, reduce la minimum prejudiciile ce s-ar mai putea cauza în viitor, întrucât determină o activitate și o atenție sporită.

Alt principiu care guvernează materia este principiul răspunderii pentru culpă. În regulă generală, fapta generatoare de prejudicii va conduce la obligarea celui ce a săvârșit-o de a repara daunele cauzate numai în cazul în care acea faptă ilicită era și culpabilă; deci obligația de reparație se naște, în principal, numai în legătură cu acea activitate reprobabilă care a fost săvârșită cu intenția de a păgubi sau care ar fi putut fi evitată dacă autorul avea o atitudine diligentă.

Principiul răspunderii pentru culpă corespunde unui principiu moral de echitate, având un însemnat rol educativ. Prin sancționarea celor care au creat un prejudiciu printr-o faptă ilicită și culpabilă, cetățenii sunt educați în spiritul unei atitudini pline de grijă față de proprietatea publică și cea personală, sunt stimulați la respectarea reguli lor de disciplină a muncii, la îndeplinirea – la timp și cu bună-credință – a îndatoririlor față de societate și membrii acesteia; sancțiunile prevăzute în materie de răspundere civilă contribuie la lichidarea conduitei ilicite și deprinde pe cetățeni cu respectarea legilor.

Principiul răspunderii pe baza culpei stimulează inițiativa și activitatea creatoare a oamenilor muncii, constituie o chezășie în statornicirea multiplelor și variatelor raporturi permise de lege, deoarece nimeni nu poate fi chemat să răspundă decât pentru propria-i faptă, pentru acțiunea sau inacțiunea sa ilicită.

Corespunzând unui principiu de echitate, sancționarea faptei culpabile creează un sentiment de siguranță pentru membrii colectivității, ceea ce reprezintă în fond un factor de echilibru social. În ultimă analiză, principiul răspunderii pentru culpă contribuie la întărirea relațiilor sociale.

1.3.Funcțiile răspunderii civile.

1.3.1. Funcția educativ-preventivă. Dreptul, în general, ca instrument de ordonare a desfășurării raporturilor sociale, îndeplinește o funcție educativă, prin influența pe care o exercită asupra conștiinței oamenilor. Această funcție se regăsește și în instituția juridică a răspunderii civile delictuale.

Conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancționată, ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.

1.3.2. Funcția reparatorie. Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligație de dezdăunare, care se stabilește în sarcina autorului prejudiciului, ea îndeplinește și o funcție reparatorie.

Sub acest aspect, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată un mijloc de apărare a drept grijă față de proprietatea publică și cea personală, sunt stimulați la respectarea reguli lor de disciplină a muncii, la îndeplinirea – la timp și cu bună-credință – a îndatoririlor față de societate și membrii acesteia; sancțiunile prevăzute în materie de răspundere civilă contribuie la lichidarea conduitei ilicite și deprinde pe cetățeni cu respectarea legilor.

Principiul răspunderii pe baza culpei stimulează inițiativa și activitatea creatoare a oamenilor muncii, constituie o chezășie în statornicirea multiplelor și variatelor raporturi permise de lege, deoarece nimeni nu poate fi chemat să răspundă decât pentru propria-i faptă, pentru acțiunea sau inacțiunea sa ilicită.

Corespunzând unui principiu de echitate, sancționarea faptei culpabile creează un sentiment de siguranță pentru membrii colectivității, ceea ce reprezintă în fond un factor de echilibru social. În ultimă analiză, principiul răspunderii pentru culpă contribuie la întărirea relațiilor sociale.

1.3.Funcțiile răspunderii civile.

1.3.1. Funcția educativ-preventivă. Dreptul, în general, ca instrument de ordonare a desfășurării raporturilor sociale, îndeplinește o funcție educativă, prin influența pe care o exercită asupra conștiinței oamenilor. Această funcție se regăsește și în instituția juridică a răspunderii civile delictuale.

Conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancționată, ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.

1.3.2. Funcția reparatorie. Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligație de dezdăunare, care se stabilește în sarcina autorului prejudiciului, ea îndeplinește și o funcție reparatorie.

Sub acest aspect, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată un mijloc de apărare a drepturilor subiective.

De îndată ce printr-o faptă ilicită s-au adus prejudicii dreptului subiectiv ai unei persoane, este angajată răspunderea autorului prejudiciului; în acest sens, răspunderea civilă contribuie la apărarea dreptului subiectiv încălcat.

Obligația de reparare a prejudiciului adus dreptului de proprietate constituie un mijloc de înlăturare a încălcării dreptului; așadar, răspunderea se înscrie în rândul mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate. Tot astfel, răspunderea civilă delictuală constituie un mijloc de apărare a altor drepturi reale sau de creanță.

Nu trebuie să absolutizăm însă funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale. Privind această funcție din punctul de vedere al societății, vom observa că, cel mai adesea, prejudiciile aduse prin fapte ilicite sunt de neînlocuit, în natura lor specifică, iar în cazurile în care înlocuirea este posibilă, aceasta presupune o reinvestire de muncă socială deci, din punct de vedere social, presupune o nouă cheltuială de muncă, pentru reîntregirea valorilor deteriorate ori distruse.

Funcția reparatorie este, așadar, numai relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele între care se statornicește îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat; chiar și în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile deteriorate sau deplin, în materialitetea lor.

De aceea, nu numai din punctul de vedere al persoanei fizice sau juridice direct prejudiciate printr-o faptă ilicită, dar și din punctul de vedere al societății în întregul său, este necesar ca aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale să se facă cu toată strictețea, pentru ca, exercitându-se, și în acest fel, o acțiune, să se ajungă la înlăturarea cazurilor de săvârșire a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

1.4.Comparație între răspunderea civilă și alte forme de răspundere

juridică.

1.4.1. Precizări prealabile. Între diferitele instituții juridice există numeroase întrepătrunderi și puncte de contact. Cu atât mai mult aceste întrepătrunderi și puncte de contact sunt evidente atunci când examinăm diferitele forme de răspundere juridică, proprii fiecărei ramuri de drept.

Întrepătrunderea și apropierea dintre acestea sunt concretizate în scopul comun al tuturor felurilor de răspundere juridică: determinarea unui comportament activ al tuturor membrilor societății, comportament care să contribuie la apăra apărarea continuă a valorilor și raporturilor sociale ocrotite de lege. Dincolo de latura sancționatoare a fiecărei forme de răspundere, avem în vedere, întotdeauna, și latura ei educativ-preventivă, ambele aceste laturi fiind comune tuturor felurilor de răspundere juridică.

Modalitatea în care se realizează însă influența răspunderii juridice asupra comportamentului social al oamenilor este diferită, în funcție de gravitatea atingerilor aduse diferitelor valori, în funcție de natura raporturilor sociale la care se referă aceste atingeri, de posibilitățile de înlăturare a acestor atingeri și a consecințelor lor ș.a.

1.4.2. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală. Atât răspunderea civilă delictuală, cât și răspunderea penală intră în acțiune ca urmare a comiterii unei fapte ilicite, care aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, aceasta acționează ori de câte ori, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu unei alte persoane.

În cazul în care, dată fiind gravitatea sa, o faptă ilicită este prevăzută de legea penală, va fi angajată răspunderea penală a celui care a săvârșit-o, chiar dacă prin acea faptă nu au fost cauzate prejudicii unei anumite persoane.

Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acționa concomitent, se pot, cu alte cuvinte, cumula.

Cumulul celor două răspunderi este posibil datorită unei prime deosebiri existente între răspunderea civilă și cea penală: pe când răspunderea civilă se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, răspunderea penală se întemeiază pe ideea pedepsirii celui care a săvârșit o faptă ilicită, apreciată de lege ca fiind o infracțiune.

Criteriul de distincție dintre cele două responsabilități – ideea de reparare și ideea de pedeapsă – nu trebuie însă absolutizat, ci trebuie luat în considerare numai ca un criteriu de orientare.

Astfel, pot fi întâlnite cazuri de răspundere civilă în care obligația de reparare să fie însoțită de o amendă civilă, cu caracter sancționator. De exemplu, potrivit reglementărilor în vigoare privind transportul de persoane pe calea ferată, în cazul în care o persoană călătorește cu trenul fără legitimație de călătorie, ea este datoare să plătească Societății Naționale a Căilor Ferate Române o anumită despăgubire formată dintr-o taxă (costul biletului emis în tren) și o suprataxă în cuantumurile prevăzute prin tariful legal de călătorie pe căile ferate. Atât taxele, cât și suprataxele se percep de către S.N.C.F.R. În realitate, prejudiciul efectiv suferit de S.N.C.F.R. este reprezentat de costul legitimației de călătorie, care nu a fost plătit de către călătorul clandestin. Despăgubirea acordată S.N.C.F.R. depășește însă cuantumul acestui prejudiciu, ea cuprinzând, pe lângă costul transportului, și un supliment, alcătuit din suprataxele prevăzute. Sumele cuprinse în această despăgubire, care se percep peste costul legitimației de călătorie, reprezintă, în fond, o adevărată amendă civilă, aplicată celui care a comis fapta ilicită, de a călători fără legitimație de călătorie.

Răspunderea penală este întemeiată pe principiul legalității incriminării, potrivit căruia această răspundere este angajată numai pentru acele fapte care sunt expres prevăzute ca fiind infracțiuni, pedepsele și măsurile aplicabile trebuind să fie, de asemenea, expres prevăzute de lege – nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege (art. 2 C. pen.). Acest principiu se concretizează în partea specială a Codului penal sau în diferite legi speciale cu caracter penal, în care faptele ilicite care constituie infracțiuni sunt anume și în mod concret prevăzute.

Așa cum am arătat și mai înainte, în cazul răspunderii civile delictuale, obligația de reparare a prejudiciului ia naștere pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Legislația civilă instituie un principiu de răspundere pentru orice astfel de fapte, fără a proceda la o descriere concretă a fiecărei fapte în parte.

Ca principiu general, răspunderea, atât penală, cât și civilă, se întemeiază pe vinovăția celui care a săvârșit o faptă ilicită, fie că această vinovăție îmbracă forma intenției, fie că ea îmbracă numai forma neglijenței sau imprudenței.

În cadrul răspunderii penale, forma și gradul de vinovăție reprezintă un element esențial, atât pentru caracterizarea ca infracțiune a faptei ilicite, cât și pentru aplicarea efectivă a pedepsei penale. Astfel, într-un anumit mod va fi caracterizată o anumită faptă săvârșită intenționat, și în alt mod va fi caracterizată o faptă ilicită săvârșită din neglijență sau imprudență, cum este cazul, de exemplu, al infracțiunii de omor (art. 174-176 C. pen.), în comparație cu infracțiunea de ucidere din culpă (art. 178 C. pen.).

În cadrul răspunderii civile delictuale, ca principiu, întinderea răspunderii nu este condiționată de gradul de vinovăție a autorului faptei ilicite; independent de faptul că acesta a acționat cu intenție, din neglijență ori din imprudență, el este dator să repare, în întregime, prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. Gradul de vinovăție va fi totuși luat în considerare în stabilirea obligației de dezdăunare, atunci când, de exemplu, la producerea prejudiciului a contribuit și fapta culpabilă a victimei; de asemenea, gradul de vinovăție poate constitui un criteriu de repartizare, în raporturile dintre coautorii unei fapte ilicite, a obligației de reparare a prejudiciului, când producerea acestuia este imputabilă mai multor persoane.

În ceea ce privește capacitatea persoanelor chemate să răspundă
pentru faptele lor ilicite există, de asemenea, unele deosebiri de reglementare între răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală.

În ambele cazuri răspunderea este angajată numai în cazul în care persoana care a săvârșit fapta ilicită a acționat cu discernământ.

În Codul penal se prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal; între 14-16 ani răspunderea penală este angajată numai dacă se dovedește că minorul a săvârșit fapta cu discernământ; minorul de 16 ani răspunde penal – discernământul său fiind prezumat (art. 99 C. pen.).

În cazul răspunderii civile, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumați că au lucrat cu discernământ; minorii care nu au împlinit această vârstă vor răspunde din punct de vedere civil, dacă se va face dovada că au lucrat cu discernământ (art. 25 alin. (3) Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice).

Răspunderea penală este stabilită întotdeauna prin hotărâre judecătorească, în afara unor cazuri expres prevăzute de lege, când acțiunea penală poate fi declanșată numai la plângerea prealabilă a părții vătămate, principiul fundamental în materia răspunderii penale este acela că actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu (art. 2 C. proc. pen.). În toate situațiile statul este prezent la stabilirea răspunderii penale, chiar atunci când acțiunea penală se declanșează la plângerea prealabilă a celui vătămat.

În cazul răspunderii civile delictuale nimic nu împiedică părțile ca, prin bună învoială și fără intervenția instanței judecătorești, să convină asupra modalităților de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Instanța judecătorească intervine, la solicitarea victimei prejudiciului, numai în cazul în care autorul faptei ilicite nu repară de bunăvoie prejudiciul cauzat.

1.4.3. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă

contractuală. Ambele răspunderi sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei anumite persoane.

Între cele două forme nu există deosebiri de esență. Elementele care le condiționează sunt aceleași: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.

Comunitatea de scop și comunitatea de elemente a celor două răspunderi au determinat pe unii autori să considere că, în realitate, nu este justificat să se vorbească de două forme de răspundere civilă, ci de o unitate de culpă, de o unitate de răspundere civilă.

Dimpotrivă, alți autori, punând accentul pe deosebirile dintre cele două răspunderi, subliniază existența unei dualități de răspunderi, a unei dualități de culpe.

Împărtășind punctul de vedere că între cele două răspunderi nu există deosebiri fundamentale, nu putem totuși omite importanța practică a punerii în evidență a unor deosebiri între ele, deosebiri care sunt însoțite de unele consecințe juridice importante. De altfel, practica noastră judecătorească are permanent în vedere aceste deosebiri în soluțiile pe care le pronunță.

Înainte de a evoca unele deosebiri între răspunderea delictuală și răspunderea contractuală este necesar să evidențiem raportul dintre ele.

Răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Consecința pe care o deducem din raportul astfel precizat între cele două răspunderi este aceea că ori de câte ori în dreptul nostru civil nu avem de-a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.

a) După cum am arătat, atât răspunderea civilă delictuală, cât și cea contractuală iau naștere ca urmare a încălcării unei obligații, încălcare prin care s-a adus o atingere unui drept subiectiv al unei persoane.

O primă deosebire dintre cele două răspunderi – care constituie punctul de pornire pentru alte deosebiri, ce vor fi arătate în continuare – o constituie faptul că, pe când în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, care revine tuturor – obligația de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite -, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație concretă, stabilită prin contractul preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii – cel păgubit și cel care și-a încălcat obligațiile contractuale.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în materie contractuală constă în neîndeplinirea ori în îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligații contractuale.

Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere, așadar, să preexiste un contract, și anume un contract valabil încheiat.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală, de exemplu, pentru revocarea ofertei înainte de termenul până la care ofertantul s-a obligat să o mențină, este o răspundere delictuală și nu contractuală.

Răspunderea născută în legătură cu un contract care a fost desființat, întrucât a fost nul sau anulabil, este, de asemenea, o răspundere delictuală.

Dată fiind relativitatea efectelor contractului și în limitele acestei relativități, urmează să tragem concluzia că responsabilitatea contractuală va putea fi invocată numai de către părțile contractante. Terțele persoane, străine de contract, nu vor putea invoca răspunderea contractuală pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-au avut de suferit ca urmare a neexecutării ori a executării necorespunzătoare a unui contract încheiat de alte persoane. Pentru acoperirea prejudiciilor suferite, terții vor putea apela, eventual, la răspunderea civilă delictuală, în măsura în care sunt întrunite condițiile pentru această răspundere.

În fine, răspunderea contractuală ia naștere ca urmare a încălcării obligațiilor conținute de contract. Conținutul contractului trebuie înțeles în sens larg, nu numai cu luarea în considerare a clauzelor expres prevăzute, dar și a urmărilor pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligațiilor după natura lor (art. 970 C. civ.). Pentru încălcarea unei obligații extracontractuale, răspunderea este delictuală; de exemplu, în cazul în care una dintre părțile contractante, nemulțumită de modul în care cealaltă își exercită obligațiile, comite un act de violență, prin care îi cauzează o vătămare a integrității corporale, răspunderea pentru prejudiciile patrimoniale suferite ca urmare a acestei vătămări va fi o răspundere delictuală și nu contractuală.

b) Un grup de deosebiri între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală se referă la unele condiții ale răspunderii, referitoare la capacitatea celui responsabil, la punerea în întârziere și la convențiile de nerăspundere.

Cât privește capacitatea cerută în materie contractuală,- aceasta este capacitatea deplină de exercițiu – capacitatea cerută pentru a putea încheia contractul -, care se dobândește, ca regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani.

Referitor la capacitate, în materia răspunderii delictuale nu se stabilește prin lege o vârstă anume; răspunde delictual, are deci capacitate delictuală, oricine a acționat cu discernământ, indiferent de vârstă. Prin art. 25 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954 se instituie o prezumție de discernământ pentru persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani; sub această vârstă răspunderea este angajată dacă se face dovada existenței discernământului la momentul săvârșirii faptei ilicite. Cu alte cuvinte, capacitatea delictuală nu coincide cu capacitatea de exercițiu cerută în materie contractuală.

În cazul răspunderii delictuale, cel care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere iară a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități speciale în acest scop (dies interpellat pro hominem).

Pentru a se angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela care nu și-a executat obligația contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de lege; punerea în întârziere nu operează de drept (dies non interpellat pro hominem).

În cazul răspunderii delictuale, convențiile de nerăspundere încheiate anterior săvârșirii faptei ilicite sunt, în principiu, nule.

În cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de nerăspundere sunt, în principiu, admisibile.

c) Întinderea reparației este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea contractuală.

Este adevărat că în ambele cazuri de răspundere cel răspunzător este dator să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât și foloasele nerealizate (lucrum cessans). Pe câtă vreme însă debitorul contractual, care nu și-a executat obligațiile răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut ori era previzibil ia momentul încheierii contractului – afară dacă prejudiciul nu provine din culpa sa gravă, asimilată dolului (art. 1085 C. civ.) -în materia răspunderii civile delictuale răspunderea este integrală, cel care a săvârșit fapta ilicită fiind ținut pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile.

d) O altă deosebire dintre cele două răspunderi o aflăm în caracterul solidar al răspunderii delictuale, în caz de coautorat la săvârșirea faptei ilicite, și în caracterul, în principiu divizibil, al obligației de plată a daunelor, în cazul răspunderii civile contractuale.

În adevăr, prin art. 1003 C. civ. se prevede expres că în cazul în care „delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire”.

În materia răspunderii contractuale, bineînțeles în ipoteza mai multor debitori, solidaritatea nu operează, afară dacă nu este prevăzută expres prin lege sau contract (art. 1041 C. civ.).

e) În ceea ce privește dovada culpei sunt reținute, de asemenea, unele deosebiri între cele două feluri de responsabilitate.

În materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului prejudiciului trebuie să fie dovedită de către cel păgubit. Există însă, așa cum vom avea prilejul să arătăm, și unele cazuri în care culpa este prezumată.

În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumată (art. 1082 C. civ.).

Rezultă, așadar, că, sub aspectul dovedirii culpei, situația creditorului, în cazul răspunderii contractuale este mai ușoară.

Practic însă, deosebirile nu sunt atât de tranșante, sub aspectul probei, pe cât ar apărea la prima vedere.

Astfel, în cazul în care este vorba de o obligație de prudență și diligentă (obligație de mijloace), chiar născută din contract, dacă această obligație nu a fost executată ori a fost executată necorespunzător, culpa debitorului nu este prezumată prin simplul fapt al neexecutării ori executării necorespunzătoare, ci este necesar să se facă, de către creditor, dovada directă a acestei culpe.

În această ordine de preocupări, în literatura juridică de specialitate s-a exprimat chiar punctul de vedere general, că, sub aspect probatoriu, între răspunderea delictuală și cea contractuală nu ar exista nici un fel de deosebire: ori de câte ori obligația încălcată prin fapta ilicită este o obligație de mijloace, indiferent că această faptă ilicită constituie un delict civil ori o nerespectare a unei clauze contractuale, proba culpei incumbă celui păgubit, dimpotrivă, dacă obligația încălcată este o obligație de rezultat, atât în cazul răspunderii delictuale, cât și în cel al răspunderii contractuale, din neexecutarea obligației se deduce o prezumție de culpă a autorului prejudiciului.

CAPITOLUL II

ANALIZA FORMELOR RĂSPUNDERII CIVILE

2.1.Prezentare generală.

În dreptul civil există două forme de răspundere:
delictuală și contractuală. Ambele sunt dominate de ideea fundamentală apărării unui prejudiciu cauzat altuia, de regulă, printr-o faptă ilicită și,
deseori, culpabilă.

Codul civil român supune răspunderea civilă, cel puțin pe plan teoretic, unor regimuri sensibil deosebite, după cum este delictuală sau contractuală.

Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă. Ultima parte a definiției este de natură a releva faptul că în materie delictuală putem fi obligați să reparăm o pagubă cauzată de o altă persoană, de un lucru, animal viu, de ruina unui edificiu.

Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligații născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestației datorate. Prin neexecutarea lato sensu a obligației se înțelege executarea ei cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială.

Între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale. Ambele se angajează în prezența acelorași condiții. Astfel, atât în ipoteza răspunderii delictuale, cât și a răspunderii contractuale este necesară întrunirea următoarelor condiții: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau vinovăția autorului faptei și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

2.2.Determinarea poziției răspunderii civile delictuale, ca formă de

existență a răspunderii civile.

2.2.1.Domeniul de aplicare al răspunderii civile delictuale. Așa cum rezultă din definiția răspunderii civile delictuale, principiile și regulile ei sunt aplicabile în toate situațiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.

Ce se înțelege prin faptă ilicită extracontractuală? În primul rând, este vorba de acea conduită prin care se încalcă obligația generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane. În al doilea rând, prin faptă ilicită extracontractuală se înțelege și neexecutarea lato sensu a obligațiilor născute dintr-o faptă licită (îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată și gestiunea de afaceri) și dintr-un act juridic unilateral.

De asemenea, răspunderea civilă delictuală se angajează și atunci când se cauzează un prejudiciu de un lucru sau un animal aflat în paza noastră, precum și de ruina edificiului. Ba mai mult, angajarea ei este posibilă chiar și în ipoteza în care prejudiciul este cauzat unei persoane prin neexecutarea obligațiilor contractuale ale debitorului său, dacă neexecutarea este o faptă prevăzută și sancționată de legea penală.

În concluzie, răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun în materie de răspundere civilă. Pe cale de consecință, ori de câte ori nu sunt întrunite condițiile speciale ale răspunderii contractuale, se vor aplica principiile și regulile ce alcătuiesc sistemul răspunderii delictuale.

2.2.2.Condițiile răspunderii civile delictuale.

2.2.2.1.Prejudiciul. Nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu (pagubă, daună). Termenii de prejudiciu, pagubă sau daună sunt sinonimi, ei fiind folosiți astfel în legislație, în practică și în literatura de specialitate.

Uneori, termenul de daună este folosit și în sensul de despăgubire stabilită pentru acoperirea unui prejudiciu (daune). Alteori, despăgubirea acordată, ca echivalent bănesc al pagubei produse, se exprimă prin noțiunea de daune-interese.

Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană ori, așa cum vom arăta în cuprinsul prezentului capitol, ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru, pentru care este ținută a răspunde o anumită persoană.

Astfel, de exemplu, constituie prejudicii: vătămarea sănătății unei persoane având drept urmare reducerea ori pierderea capacității sale de muncă, cu consecințele ce decurg din aceasta; sustragerea unor valori; distrugerea sau deteriorarea unor bunuri; decesul susținătorului legal al unei persoane, în urma unui accident, cu toate consecințele patrimoniale care decurg pentru urmașii acestuia ș.a.

Prejudiciul este totdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv. El poate fi, de asemenea, moral sau patrimonial. Prejudiciul patrimonial este acela care poate fi evaluat în bani, în timp ce prejudiciul moral nu este susceptibil de evaluare patrimonială, de aceea ridică și probleme în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.

Pentru repararea prejudiciului trebuie îndeplinite anumite condiții:

Prejudiciul să fie cert atât în privința existenței, cât și al posibilității de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se cere repararea lui. Este cert și prejudiciu viitor, care, deși nu s-a produs încă este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare.

Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Dacă prejudiciul cauzat a fost deja reparat, răspunderea civilă încetează. Așa fiind, victima nu mai are dreptul de a obține o nouă reparație, deoarece s-ar îmbogăți fără justă cauză.

2.2.2.2.Fapta ilicită. Pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Deși articolul 998 Cod civil vorbește de „orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu” atât literatura, cât și practica judecătorească sunt unanime în a considera că prevederea menționată se referă numai la fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca element al răspunderii.

Faptele ilicite pot fi definite ca fiind conduite prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii. Cu alte cuvinte prin fată ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Atunci când examinăm fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, avem în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară, manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei anumite persoane. Nu ne interesează aici atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa ori, mai ales, față de urmările acestei fapte -dacă autorul faptei a acționat cu intenție sau numai din imprudență sau neglijență. Caracterul ilicit decurge, în mod obiectiv, din această încălcare, fără a interesa, pentru definirea acestui caracter, atitudinea subiectivă a autorului față de fapta sa.

Este adevărat că în viață faptele umane ne apar nu numai ca manifestări obiectivate ale conștiinței și voinței, dar, cel mai adesea, din modul în care ele se obiectivează rezultă însăși atitudinea subiectivă a persoanei. Sunt motive pentru care unii autori, apreciind globala fapta ilicită și atitudinea subiectivă față de această faptă, nu disting între caracterul ilicit și cel culpabil al faptei, ci, incluzând caracterul ilicit în cel culpabil, rețin drept element al răspunderii fapta culpabilă săvârșită de o anumită persoană.

Nu este mai puțin adevărat că distincția dintre fapta ilicită, care reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, și atitudinea sa psihică, pur interioară, față de fapta sa, față de propriul său comportament exteriorizat, este nu numai posibilă, dar și necesară. Este posibilă, deoarece fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, activități care por fi percepute și analizate separat. Este necesară, deoarece se poate concepe existența unei fapte care, în mod obiectiv, să ne apară ca fiind o faptă ilicită, dar care, sub aspect subiectiv, să fi fost săvârșită fără vinovăție din partea autorului său.

Există astfel de ipoteze în care, deși există faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea nu este angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție. De exemplu, o faptă cauzatoare de prejudicii săvârșită sub imperiul forței majore, care a determinat însăși comiterea faptei ori fapta comisă de o persoană lipsită de discernământ.

Dimpotrivă, există unele cazuri speciale în care răspunderea civilă este angajată numai pe simplul temei al existenței obiective a faptei ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, fără să fie necesară dovedirea vinovăției autorului faptei.

Acestea sunt motivele pentru care, considerăm fapta ilicită ca element distinct al răspunderii civile delictuale.

Este de la sine înțeles că orice faptă comisivă care întrunește condițiile ilicitului constituie o faptă ilicită. Astfel, de exemplu, este o asemenea faptă acțiunea de sustragere a unor bunuri aparținând cuiva, comiterea unui accident care are ca urmare deteriorarea unor bunuri ori vătămarea sănătății unei persoane, precum și orice altă acțiune ilicită prin care sunt pricinuite prejudicii unui subiect de drept.

Însă, poate fi o faptă ilicită și inacțiunea (omisiunea) constând în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia , potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană. Astfel, de exemplu, constituie faptă ilicită, de natură a angajat răspunderea civilă: omisiunea de a semnala pericolul de accidentare pe care îl reprezintă existența unui șanț săpat pe o arteră de circulație; neluarea, datorită neglijenței în serviciu, a măsurilor de conservare a bunurilor primite în gestiune, având drept consecință deteriorarea acestora; neacordarea de către medic a îngrijirilor medicale unei persoane accidentate, având drept consecință moartea acesteia etc..

Așadar, inacțiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă pe o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, cerință legală care nu a fost respectată. În fond, această inacțiune reprezintă un comportament, „o acțiune” împotriva legii, de natură a angaja răspunderea autorului său.

În practică este posibil ca în același comportament ilicit al unei persoane să fie întrunite, în același timp, atât acțiuni, cât și omisiuni ilicite.

2.2.2.3.Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat trebuie să fie consecința faptei ilicite.

La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiție generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea contractuală sau delictuală, subiectivă sau obiectivă. Referitor la răspunderea civilă delictuală, această condiție este prevăzută expres în articolele 998-1002 Cod civil, texte în care se dispune că obligația de reparare intervine în cazul oricărei fapte a omului „care cauzează altuia un prejudiciu” sau pentru „prejudiciul cauzat”. Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență mai ales în cazurile în care greșeala sau culpa este prezumată de lege, precum și în ipotezele de răspundere obiectivă, fără culpă.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu greșeala sau culpa, aceasta din urmă fiind o condiție subiectivă. Așa se explică faptul că poate exista raport de cauzalitate dar să lipsească culpa, după cum poate exista culpa autorului faptei ilicite dar să nu existe raport de cauzalitate.

În concluzie, răspunderea autorului faptei ilicite nu poate fi angajată atunci când între fapta ilicită și prejudiciu suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate. Raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile, lipsește atunci când prejudiciul se datorează în exclusivitate forței majore, uneori cazului fortuit, faptei unei terțe persoane sau a victimei.

De cele mai multe ori existența raportului de cauzalitate este ușor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind clară și indiscutabilă (victima este lovită cu un cuțit și moare imediat, o persoană distruge sau sustrage un bun etc.).

Cu toate acestea, uneori stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu devine o problemă complicată. Astfel, producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoțită de mai multe acțiuni sau inacțiuni care pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind un complex de împrejurări, unele cu rol de cauze, altele de condiții, așa încât este dificil de decelat care dintre ele, în multiplele lor legătură de interdependență și interacțiune, se află într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul pentru a duce la antrenarea răspunderii civile delictuale. Astfel, se pune problema, atunci când unei persoane i se aplică lovituri care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar suferind o maladie cronică de inimă, face un atac de cord și moare, dacă loviturile aplicate se află în raport de cauzalitate cu decesul victimei. Tot astfel, fapta de a ascunde un lucru furat ce a fost dat în păstrare de autorul furtului unei alte persoane se află sau nu în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victimă. Pentru soluționa aceste probleme practica și jurisprudența au emis o serie de criterii sau sisteme.

a) sistemul echivalenței condițiilor -potrivit cu care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, astfel că se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor săvârșite cu intenție sau culpă sau evenimentelor care au precedat prejudiciul, sau în altă formulare să atribuie valoare cauzală fiecărei condiții fără de care prejudiciul nu s-ar fi produs;

b) sistemul cauzei proxime -potrivit cu care di faptele ce preced prejudiciul se reține drept cauză pe aceea imediat anterioară prejudiciului, deci ultima cauză, deoarece fără aceasta prejudiciul nu s-ar fi produs;

c) sistemul cauzei adecvate -potrivit cu care se rețin numai acele antecedente ale efectului care îndeplinesc calitatea de condiție sine qua non, care sunt adecvate, tipice, adică în mod normal sunt susceptibile de a produce efectul respectiv. Cauza este adecvată sau tipică dacă sunt previzibile urmările acesteia, dacă un observator normal prevede cursul faptelor;

d) sistemul cauzalității necesare -potrivit căruia cauza este fenomenul care precede efectul și îl provoacă în mod necesar, fenomenul anterior care determină cu necesitate producerea rezultatului este cauza acestuia, astfel că între cauză și efect există o legătură necesară;

e) sistemul potrivit căruia cauza cuprinde cauza necesară (cauza propriu-zisă) în acele acțiuni umane cu caracter de condiții, care au creat posibilitatea ca efectul păgubitor să se producă;

f) sistemul indivizibilității cauzei cu condițiile -potrivit căruia condițiile alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauza, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc, și ele, prin interacțiune cu cauza, caracter cauzal.

2.2.2.4.Vinovăția. Textele codului civil instituie principiul răspunderii întemeiate pe culpă. Astfel, articolul 998 Cod civil prevede că obligația de reparare a prejudiciului revine celui „din a cărui greșeală s-a ocazionat”, iar articolul 999 Cod civil dispune că revine și aceluia care a cauzat prejudiciul „prin neglijența sau prin imprudența sa”. Așadar, obligația de reparare există atât în cazul culpei sau greșelii intenționate, cât și a clei neintenționate. Cu alte cuvinte, pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei.

În dreptul civil, condiția subiectivă a răspunderii este desemnată prin termenul de „culpă”. Prin culpă, în sensul propriu-zis al acestui termen, se înțelege săvârșirea unei fapte ilicite fără intenție, adică prin imprudență sau neglijență. Astfel, culpa este definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte. Din această definiție rezultă că, în ordine, culpa implică, în primul rând, un element intelectiv și apoi unul volitiv, un proces de conștiință și unul de voință.

Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale a faptei sale și în prevederea sau cel puțin posibilitatea de prevedere a urmărilor acelei fapte, faptă pe care o săvârșește în acel moment sau urmează să o săvârșească. Cu alte cuvinte, culpa presupune un anumit nivel de cunoaștere a semnificației sociale a faptelor și urmărilor eventuale ale acestora. Așadar, pentru a fi răspunzător, omul trebuie să fie în măsură de a-și da seama că faptele sale sunt de natură a încălca interesele legitime ale semenilor lui, adică să aibă conștiința caracterului antisocial al conduitei sale. Fără această judecată de valoare nu poate fi vorba de greșeală, iar în măsura în care răspunderea civilă se întemeiază pe culpă, nu poate lua naștere obligația de a repara prejudiciul cauzat altuia.

Elementul volitiv se concretizează în procesul psihic de deliberare și de luare a unei decizii cu privire la conduita pe care o va avea acea persoană. Așadar, procesul volitiv are două faze: deliberarea și decizia sau hotărârea. De aceea voința trebuie să fie aptă de a decide conștient și rațional, să fie liberă de a alege între bine și rău, între social și antisocial. Răspunderea juridică se va angaja numai dacă dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisocială, deși putea să se oprească la o altă conduită compatibilă cu interesele societății și ale semenilor săi.

Aceste două elemente ale culpei -factorul intelectiv și factorul volitiv se află într-o strânsă unitate. Conștiința este și trebuie să fie premisa voinței.

Formele culpei. Din analiza textelor articolelor 998-999 rezultă că greșeala sau culpa poate fi de două feluri: culpa intenționată sau dolul și culpa neintenționată sau culpa propriu-zisă. Legislația civilă nu definește diferitele forme ale culpei; acesta este motivul pentru care suntem nevoiți să recurgem la dispozițiile codului penal. Astfel, articolul 19 Cod penal prevede că vinovăția îmbracă două forme: intenția și culpa. Intenția poate fi, la rândul ei, directă sau indirectă. Culpa poate fi simplă sau neglijența.

Având în vedere dispozițiile codului civil și prevederile articolului 19 cod penal, culpa îmbracă următoarele două forme:

dolul direct, când făptuitorul își dă seama de caracter antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să se producă;

dolul indirect, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii lor;

imprudența, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod ușuratic, că ele nu se vor produce;

neglijența, când făptuitorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.

Dolul direct și cel indirect alcătuiesc ceea ce numim culpa intențională la care se referă articolul 998 Cod civil. În acest caz, ambele elemente sunt evident și ușor de sesizat.

Imprudența și neglijența alcătuiesc culpa neintențională, fiind menționate expres în textul articolului 999 Cod civil. Și în aceste cazuri, elementul intelectiv este manifest. Deoarece în ipoteza imprudenței, autorul faptei nu dorește producerea consecințelor acesteia, sperând ușuratic că leva putea evita sau înlătura, iar în situația neglijenței, făptuitorul nu le dorește fiindcă nu are nici măcar reprezentarea lor mintală, deși putea și trebuia să o aibă. Elementul volitiv este sesizabil numai în cazul imprudenței.

Distincția între aceste forme ale culpei, în dreptul nostru civil, nu prezintă, de regulă, interes practic, fiindcă răspunderea civilă are la bază principiul reparării integrale a pagubei. De aceea, o persoană care a cauzat alteia o pagubă este obligată să o repare în întregime, indiferent că a acționat cu intenție sau nu. Cuantumul reparație depinde de întinderea pagubei și nu de forma culpei.

În final, se poate spune că acela care n-a avut reprezentarea caracterului antisocial al faptei sale și nu a prevăzut urmările ei păgubitoare și care, după împrejurări, nu trebuia și nu putea să le prevadă, acționează fără culpă. Previziunea se prezumă. Prezumția de previziune poate fi însă înlăturată, dovedindu-se cauza externă autorului faptei care l-a împiedicat să-și poată reprezenta urmările conduitei sale.

Cauzele care înlătură culpa. Unele împrejurări înlătură culpa, sau cum se mai spune, acestea sunt cauze exoneratorii de răspundere, astfel:

prejudiciul provine din culpa victimei -aceasta poate fi un fapt intenționat, o imprudență sau o neglijență. În cazul în care culpa este comună autorului și victimei, fiecare răspunde în raport de gradul său de culpă;

faptul unui terț, pentru care autorul nu este ținut să răspundă;

cazul fortuit -se consideră că acolo unde încetează culpa, începe cazul fortuit și unde încetează acesta, începe forța majoră. Sunt însă autori care consideră că toate împrejurările care au făcut imposibilă prevederea semnificației faptei și a urmărilor acesteia constituie cazul fortuit, care cuprinde și forța majoră, deci nu fac distincție între cazul fortuit și forța majoră. Cei mai mulți autori fac însă această distincție care prezintă importanță.

În raport de criteriul adoptat pentru a determina dacă autorul faptei a socoti fără temei că rezultatul nu se va produce ori că trebuia și putea să prevadă rezultatul faptei, se precizează culpa, ceea ce înseamnă că dincolo de posibilitățile de înțelegere, prevedere, deliberare și decizie ale autorului faptei, nu există culpa, căci începe cazul fortuit.

forța majoră desemnează numai unele dintre împrejurările care exclud vinovăția, care se deosebesc de cele ce alcătuiesc cazul fortuit.

În domeniul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, distincția dintre cazul fortuit și forța majoră nu prezintă importanță deosebită, căci ambele exonerează de culpă și deci de răspundere.

În materia răspunderii civile delictuale pentru lucruri, distincția între cele două noțiuni prezintă o importanță mai mare.

În sfârșit, legitima apărare și starea de necesitate se pot suprapune cazului fortuit ori forței majore când se vor aplica și regulile speciale acestora.

2.2.2.5.Capacitatea delictuală. O persoană poate fi chemată să răspundă pentru producerea unui prejudiciu doar dacă se constată că a acționat cu discernământ. În cazul răspunderii civile, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumați că au lucrat cu discernământ; minorii care nu au împlinit această vârstă vor răspunde din punct de vedere civil, dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ (art. 25 alin. 3 Decretul nr. 32/1954). În acest ultim caz, faptul că un minor a lucra sau nu cu discernământ va trebui să fie stabilit pe baza unei investigații efectuate de persoane specializate, ținându-se cont de mai multe aspecte în care s-a realizat activitatea producătoare de prejudicii.

CAPITOLUL III

FELURILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

3.1.Considerații generale.

Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este răspunzător pentru propriile sale fapte. Acest principiu este deopotrivă valabil și pentru răspunderea civilă delictuală.

Este însă de observat că anumite cerințe ale vieții sociale, deduse, în primul rând, din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fără nici o vină din partea lor, au impus o anumită extindere a răspunderii civile delictuale, chiar dincolo de limitele faptei proprii.

Codul civil consacră, astfel, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 și 999) și alte feluri de răspundere, și anume răspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1000), precum și răspunderea pentru lucruri, edificii și animale [art. 1000 alin (1), art. 1001, art. 1002].

Pentru justificarea acestei extinderi a răspunderii, în teoria dreptului se face apel la fundamentări diferite, la care vom avea prilejul să ne mai referim, cum ar fi: existența unei prezumții de vinovăție a celui care, având în supravegherea sa anumite persoane, ori având în paza sa juridică anumite lucruri sau animale, nu a împiedicat producerea unor prejudicii de către aceste persoane ori prin folosirea acelor lucruri sau animale; ideea instituirii unei garanții legale, destinate a asigura înlăturarea unor prejudicii produse prin fapte ilicite ori produse prin introducerea, în mediul social, a unui anumit risc legat de desfășurarea unei anumite activități socialmente utile; ideea unei reparări echitabile a prejudiciilor rezultate ca urmare a unor anumite fapte ilicite ori ca urmare a unor activități ș.a.

Independent de fundamentările luate In considerare, răspunderea civilă delictuală, chiar extinsă dincolo de limitele faptei personale, se Încadrează In funcțiile cărora această răspundere le corespunde și la care ne-am referit mai înainte: funcția preventiv-educativă și funcția reparatorie.

După cum a rezultat, răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, și anume:

răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ.);

răspunderea pentru fapta altei persoane, care este de trei feluri:

răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori [art. 1000 alin. (2) C. civ.];

răspunderea institutorilor și meșteșugarilor, pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor [art. 1000 alin. (4) C. civ.];

răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate [art. 1000 alin. (3) C. civ.];

răspunderea pentru lucruri, edificii și animale, care este, și ea, de trei
feluri:

răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică [art. 1000 alin. (1) C. civ.];

răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1001 C. civ.);

răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcție (art. 1002 C. civ.),

Fiecare dintre felurile de răspundere specială menționate comportă întrunirea unor condiții specifice. Este de observat, totodată, că existența acestor condiții specifice nu este, prin ea însăși, suficientă: este necesar să fie întrunite, în același timp, în totalitate sau, uneori, numai în parte, anumite condiții generale ale răspunderii civile delictuale, condiții generale. Grefarea condițiilor specifice pe structura condițiilor generale ale răspunderii are drept rezultat, pe de o parte, o adaptare a condițiilor generale ale răspunderii la specificul fiecărui fel de răspundere, iar, pe de altă parte, o completare a condițiilor specifice care, prin ele însele, și în afara condițiilor generale, nu ar fi suficiente pentru angajarea răspunderii în cazurile date.

3.2.Răspunderea pentru fapta proprie.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art. 998 și 999 C. civ., care constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii.

Astfel, potrivit art. 998, „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”; iar conform art. 999, „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, și anume:

existența unui prejudiciu;

existența unei fapte ilicite. Deși în art. 998 și 999 C. civ. se vorbește de o faptă („orice faptă”; prejudiciu cauzat „prin fapta sa”), atât practica judiciară, cât și literatura juridică sunt unanime în a considera că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală;

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Art. 998 precizează că fapta omului care „cauzează altuia prejudiciu” obligă la repararea acestuia;

existența vinovăției (vinei) celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Vinovăția exprimă atitudinea subiectivă a celui care a săvârșit fapta ilicită, față de această faptă; exprimă, cu alte cuvinte, imputabilitatea acelei fapte. în dreptul penal se subliniază în mod special distincția dintre intenție și culpă – aceasta din urmă cuprinzând neglijența și imprudența -, distincție care are profunde implicații atât în ceea ce privește calificarea juridică a faptelor infracționale, cât și în aplicarea sancțiunilor penale.

Întrucât în dreptul civil, indiferent de împrejurarea că fapta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este, în principiu, aceeași – obligația de reparare integrală – nu se insistă în mod special asupra distincției între cele două forme ale vinovăției. De aceea, întrucât simpla culpă, chiar culpa cea mai ușoară, alături de celelalte condiții, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii, atunci când se examinează condiția subiectivă a răspunderii civile delictuale, în lucrările de specialitate și în practica judiciară nu există o preocupare specială spre a se sublinia forma vinovăției, ci se face o simplă referire generală la existența culpei celui care a săvârșit fapta ilicită.

În strânsă legătură cu această din urmă condiție a răspunderii – vinovăția – apare și o altă condiție: existența capacității delictuale a celui care a săvârșit fapta ilicită. Această condiție poate fi examinată separat, după cum poate fi considerată drept un element implicat în condiția vinovăției. Este cert că nu se poate vorbi de vinovăție decât dacă persoana care a săvârșit fapta are conștiința faptelor sale, are, cu alte cuvinte discernământul, capacitatea de înțelegere a faptelor pe care le săvârșește și a consecințelor acestor fapte. De aceea, vorbind de vinovăție, de imputabilitate, vorbim, implicit, de capacitatea de discernământ, deci de capacitatea delictuală a autorului faptei: nu poate exista vinovăție, dacă nu există discernământul faptelor săvârșite.

3.3.Răspunderea pentru fapta altei persoane.

3.3.1. Răspunderea părinților pentru fapta copiilor minori.

3.3.1.1. Prevederile legale privind răspunderea părinților. În art. 1000 alin. (2) C. civ. se prevede că „tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii”; în alin. final se prevede, totodată, că „tatăl și mama (…) sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.

În legătură cu aceste prevederi legale sunt necesare câteva precizări.

Mai întâi, cât privește redactarea alineatului al doilea al art. 1000, este de observat că textul se referă la răspunderea mamei numai în cazul în care tatăl a decedat; această redactare – evident depășită de actualele realități – corespundea vechii concepții a Codului civil, întemeiată pe inegalitatea dintre bărbat și femeie, concepție potrivit căreia „puterea părintească” aparținea tatălui, cât timp acesta era în viață. Încă din anul 1948, prin adoptarea Constituției din 13 aprilie 1948, a fost abolită inegalitatea dintre bărbat și femeie; drept consecință, textul menționat a fost implicit modificat, astfel încât de la acea dată, cuprinsul său exprimă regula conform căreia ambii părinți – tatăl și mama deopotrivă – poartă răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor minori.

Ne aflăm în fața unei răspunderi solidare, care concordă pe deplin cu principiul înscris în Codul familiei, conform căruia „ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați” [art. 97 alin. (1)].

Este, de asemenea, de observat că răspunderea părinților este o răspundere pentru fapta altuia, în sensul că va fi pusă în mișcare numai dacă, și în măsura în care, minorul a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

3.3.1.2. Domeniul de aplicație a art. 1000 alin. (2) C. civ. Prezumțiile privind răspunderea prevăzută în art. 1000 alin. (2) C. civ. se aplică părinților, indiferent dacă filiația este din căsătorie, ori din afara căsătoriei. Ele se aplică, de asemenea, celui care a adoptat copilul minor, de îndată ce, de la data încuviințării adopției, „drepturile și îndatoririle părintești trec asupra celui care adoptă” [art. 76 alin. (1) C. fam.]. Nu se face nici o distincție după cum adopția a fost cu efectele depline ale filiației firești – când relațiile copilului cu părinții și rudele sale firești încetează – ori a fost o adopție fără efecte depline – când copilul își menține relațiile de rudenie cu părinții și celelalte rude firești. Esențialul este că, după cum dispune art. 76 alin. (2) C. fam., fără a face nici o distincție după forma adopției, drepturile și îndatoririle părintești trec asupra adoptatorului. În fapt și în drept, adoptatorii iau integral locul părinților.

În literatura de specialitate a fost exprimată și opinia potrivit căreia art. 1000 alin. (2) C. civ. ar fi aplicabil și altor persoane decât părinții și adoptatorii, și anume persoanelor care, potrivit legii, au fost învestite cu drepturile și îndatoririle părintești. În această situație ar fi, de exemplu, tutorii (art. 123 C. fam.), instituțiile de ocrotire ori persoanele fizice cărora le-au fost încredințați minorii (art. 7 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate).

Alături de alți autori, considerăm că, dat fiind caracterul de excepție pe care îl au în general prezumțiile, ele sunt de strictă interpretare și deci nici cele prevăzute de art. 1000 alin. (2) C. civ. nu pot să fie extinse prin analogie la alte categorii de persoane decât părinții și adoptatorii, aceștia din urmă având o situație absolut identică cu cea a părinților.

Pentru angajarea răspunderii delictuale a părinților pentru fapta copiilor trebuie îndeplinite anumite condiții generale, cum ar fi: existența unui prejudiciu, o faptă ilicită, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și vinovăția.

Pe lângă aceste condiții generale mai trebuie îndeplinite și anumite condiții speciale:

copilul să fie minor;

copilul să aibă locuința la părinții săi.

3.3.2. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor și a

meșteșugarilor pentru faptele ucenicilor.

3.3.2.1.Prevederi legale. În conformitate cu art. 1000 alin. (4) C. civ., „institutorii și artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”. Ei se pot apăra de răspundere „dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” [art. 1000 alin. (5) C. civ.].

3.3.2.2. Domeniul de aplicare. Stabilirea domeniului de aplicație a prevederilor art. 1000 alin. (4) C.civ. presupune, mai întâi, stabilirea înțelesului unor termeni utilizați în redactarea textului, și anume al acelora de „institutor”, „artizan”, „elev”, și „ucenic”. În al doilea rând, este necesară o precizare privind persoana care poate beneficia de prevederile acestui text.

a) Prin institutor, în terminologia Codului civil, s-a înțeles învățătorul de la clasele primare. În aplicarea prevederii legale menționate, termenul respectiv a căpătat însă un înțeles mai cuprinzător, reținându-se răspunderea nu numai a învățătorului, dar și a educatorului din învățământul preșcolar și aceea a profesorului din învățământul gimnazial, liceal ori profesional, la care s-a adăugat, de asemenea, răspunderea pedagogilor din internatele de elevi și a celor care supraveghează pe elevi în taberele și coloniile de vacanță.

Pe drept cuvânt, în literatura de specialitate a fost criticată încercarea de a extinde aplicarea art. 1000 alin. (4) și asupra celor care conduc și îndrumă activitatea căminelor studențești.

Pentru a folosi un termen unitar, care să cuprindă toate situațiile de mai sus, am putea utiliza termenul de „profesor”, luând desigur acest termen într-un sens larg, aplicabil corpului didactic, în general.

În orice caz, legea instituie o răspundere pentru profesor, privit ca persoană fizică, și nu instituția școlară – școală, școală specială de muncă și reeducare, altă instituție de învățământ – ca persoană juridică. De asemenea, această răspundere nu este instituită nici pentru inspectoratele județene de învățământ și nici pentru Ministerul învățământului ori pentru alte organe având competențe în domeniul organizării și îndrumării învățământului.

De aceea, pe bună dreptate au fost criticate hotărârile pronunțate de unele instanțe, prin care s-a decis instituirea răspunderii unor instituții de învățământ, alături ori în locul profesorului, pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de elevi.

b) Prin „artizan” în terminologia Codului civil se înțelege meșteșugarul care primește spre pregătire ucenici. Ucenicii pot fi pregătiți atât de către meșteșugari individuali, cât și în cadrul unor forme de ucenicie la locul de muncă, organizate de regiile autonome sau societățile comerciale.

În toate cazurile, considerăm că răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (4) C.civ. revine persoanei fizice care are îndatorirea de a se preocupa de pregătirea și supravegherea, în procesul pregătirii, a ucenicului.

Cât privește calitatea de elev, aceasta aparține acelora care fac parte dintr-o unitate școlară dintre cele menționate mai înainte.

Calitatea de ucenic aparține, după cum am arătat, celor care își asigură calificarea profesională prin această formă de pregătire.

3.3.2.3. Condiții pentru răspunderea institutorilor și a meșteșugarilor pentru faptele elevilor și ale ucenicilor. În afară de condițiile generale necesare pentru angajarea răspunderii civile în general, pentru a putea fi angajată răspunderea institutorului și a meșteșugarului pentru faptele elevilor și a ucenicilor mai trebuie îndeplinite anumite condiții speciale, și anume:

cel care a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev sau ucenic și să fie minor;

fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârșită în timp ce elevul sau ucenicul se aflat sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau a meșteșugarului.

3.3.3. Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor.

3.3.3.1. Prevederi legale. Art. 1000 alin. (3) C.civ. cuprinde dispoziția potrivit căreia comitenții răspund „de prejudiciul cauzat de (…) prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”. Spre deosebire de părinți, institutori și meșteșugari, comitenții nu sunt menționați în cuprinsul alin. (5) al art. 1000 C.civ. între cei care au posibilitatea să se exonereze de răspundere dovedind că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.

Prevederile legale privitoare la răspunderea comitenților au o foarte frecventă aplicare practică nu numai în fața instanțelor civile, dar și în fața instanțelor penale – în acest din urmă caz comitenții fiind chemați să răspundă, ca părți responsabile civilmente, pentru faptele cauzatoare de prejudicii, cu caracter infracțional, săvârșite de prepușii lor în funcțiile încredințate.

Textele menționate au determinat o varietate de soluții și de opinii în literatura de specialitate și în practică, privitoare în special la fundamentarea răspunderii comitentului și la condițiile specifice ale acestei răspunderi.

3.3.3.2. Domeniul de aplicare. Pentru a stabili câmpul de aplicare a prevederilor art 1000 alin. 3 C.civ. este necesar să se stabilească înțelesul termenilor de „comitent” și „prepus”.

În textele Codului civil nu există o definiție a noțiunilor de comitent și prepus; a revenit astfel practicii judecătorești și literaturii de specialitate sarcina de a preciza conținutul lor.

Pornindu-se de la ideea că legea se referă la o răspundere pentru faptele prepusului „în funcțiile încredințate”, în literatură și în practică există unanimitate de părere în a se considera că ceea este definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită comitent – de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane – denumită prepus- aceasta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

Această subordonare sau altfel spus, această dependență funcțională a prepusului față de comitent constituie nota caracteristică, a raportului de prepușenie, care atrage aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin 3 C.civ., bineînțeles dacă sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii.
Pentru a putea fi antrenată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului trebuie îndeplinite două condiții speciale:

existența unui raport de prepușenie;

prepusul să fi săvârșita fapta în funcțiile ce i s-au încredințat.

3.4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de

animale și de ruina edificiului.

3.4.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.

3.4.1.1. Prevederi legale. Art. 1001 C. civ. prevede că „proprietarul unui animal, sau acela care se servește cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află în paza sa, sau că a scăpat”.

Este de observat că această prevedere de principiu nu este însoțită de o reglementare specială privind posibilitatea de probă contrarie din partea proprietarului ori a celui ce se folosește de animal, spre a înlătura temeiurile răspunderii instituite prin art. 1001 C.civ.

3.4.1.2.Domeniul de aplicare. Două probleme urmează a fi lămurite, pentru a stabili domeniul de aplicație a răspunderii menționate: a) care sunt animalele la care se referă art. 1001 C. civ.?, b) care sunt persoanele ținute a răspunde pentru animale, în temeiul articolului menționat?

a) Cât privește animalele, deși textul legal nu o spune în mod direct, este evident că el se referă la animale care sunt apropriate într-o formă oarecare și care pot fi efectiv supravegheate. Numai așa se explică faptul că textul se referă la „proprietarul” animalului și la „cel ce se folosește” de acesta.

În această categorie intră, fără îndoială, animalele domestice, precum și animalele sălbatice captive, din grădinile zoologice, circuri etc.

O situație asemănătoare – chiar dacă nu identică – o au animalele sălbatice din rezervațiile ori din parcurile de vânătoare închise. În privința acestora s-a admis în practică aplicarea răspunderii pe temeiul art. 1001 C.civ., atunci când prejudiciul s-a produs în interiorul rezervației ori parcului, nu însă și când prejudiciul a fost produs de animalele sălbatice ieșite din incinta rezervației ori parcului.

Ulterior, practica instanței supreme pare a se fi modificat, In sensul că răspunderea inspectoratelor silvice pe temeiul discutat poate fi angajată și în cazul pagubelor produse de animalele scăpate din rezervații, cu argumentul că asupra acestor animale e posibilă o intervenție directă, care să prevină ori să împiedice producerea pagubei. Avem rezerve față de o asemenea argumentare și față de extinderea, pe baza ei, a domeniului de aplicație a art. 1001 C. civ.

Care va fi situația animalelor sălbatice care trăiesc în stare de libertate, animale care fac parte din fondul cinegetic?

Aceste animale nu intră sub incidența prevederilor art. 1001 C.civ., care instituie o prezumție de răspundere întemeiată tocmai pe faptul aproprierii efective a animalului și folosirii lui, deci al posibilității efective de a-l supraveghea. Simplul fapt că fondul cinegetic – în general, ca totalitate a vânatului și a mediului în care acesta trăiește – este bun public de interes național astfel cum îl declară art. 2 alin. (2) din Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului – Legea nr. 103/1996, nu înseamnă apropriere efectivă a fiecărui animal în parte, și deci, nu este de natură să atragă, prin el însuși, aplicarea prevederilor art. 1001 C.civ..

Gospodărirea vânatului implică, din partea subiectelor de drept în sarcina cărora cade această gospodărire, luarea unor măsuri pentru evitarea producerii, de către animalele sălbatice, a unor prejudicii integrității persoanelor ori bunurilor aparținând persoanelor fizice și juridice.

În măsura în care animalele sălbatice din categoria vânatului au provocat totuși anumite daune, răspunderea unităților care gestionează vânatul nu va fi angajată pe baza prezumțiilor instituite prin art. 1001 C.civ., ci numai în condițiile răspunderii pentru fapta proprie, pe temeiul art. 998-999 C.civ., deci numai dacă victima prejudiciului va face dovada directă a faptului că paguba s-a produs din cauză că gestionarul nu și-a îndeplinit îndatoririle legale care îi reveneau în gestionarea vânatului..

Soluția se impune și prin raportarea la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 103/1996 potrivit cu care răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare și, pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu și-au îndeplinit obligațiile privind prevenirea și limitarea producerii acestora și numai în condițiile în care deținătorul bunurilor prejudiciate face dovada îndeplinirii obligațiilor ce îi revin pentru paza acestora.

Este de reținut și faptul că pentru pagubele produse de vânatul din speciile strict protejate, despăgubirile se suportă în primul rând dintr-un fond special, fondul de protecție a vânatului [art. 14 alin. (2)].

De asemenea, Legea nr. 103/1996 instituie o procedură specială de constatare a pagubelor produse de animalele din fondul cinegetic [art. 14 alin. (3)-(6)]

În ceea ce privește persoanele care sunt ținute a răspunde, principiul este că răspunderea pentru animal incumbă persoanei care, la momentul producerii prejudiciului, avea paza juridică a animalului.

Paza juridică decurge, ca regulă, din dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de animalul respectiv, care implică prerogativa de comandă, de direcție și supraveghere asupra animalului. În această situație este proprietarul- persoană fizică sau juridică – al animalului ori persoana căreia proprietarul i-a transmis folosința animalului, de exemplu, pe temeiul unui drept de uzufruct, al unui contract de locațiune, al unui contract de comodat etc. Așadar, paza juridică a animalului poate fi transmisă. În cazul în care nu se cunoaște cine era persoana care se folosea de animal, răspunderea revine proprietarului animalului.

3.4.2. Răspunderea pentru ruina edificiului.

3.4.2.1. Prevederi legale. Conform art. 1002 C.civ., „proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție”.

Nici în acest domeniu nu există prevederi speciale privind înlăturarea prezumțiilor instituite prin prezentul articol.

3.4.2.2. Domeniul de aplicație. Stabilirea domeniului de aplicație a acestei răspunderi face necesară definirea noțiunilor la care se referă prevederea legală, și anume: înțelesul noțiunilor de edificiu, de ruină, de lipsă de întreținere și viciu de construcție; determinarea persoanei care răspunde pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului.

Prin edificiu, în înțelesul art. 1002 C. civ., se înțelege orice lucrare realizată de om, prin folosirea unor materiale care se încorporează solului devenind, în acest fel, prin așezarea sa durabilă, un imobil prin natura sa. Intră în această definiție, de exemplu, o casă, un gard încorporat solului, un baraj, un pod, dar și o construcție subterană – cum ar fi un canal, o pivniță, o altă construcție subterană. Nu intră însă în această noțiune alte imobile care nu sunt rezultatul încorporării, prin munca omului, a unor materiale, cum ar fi deexemplu, stâncile, arborii ș.a. De asemenea, nu sunt cuprinse lucrările provizorii, care nu sunt fixate la sol și imobilele prin destinație.

Prin ruina edificiului se înțelege nu numai dărâmarea completă, dar și orice dezagregare a materialului din care este construit, care, prin cădere, provoacă un prejudiciu unei alte persoane.

Nu intră în această noțiune demolarea voluntară, ci numai dezagregarea ori dărâmarea involuntară; de asemenea, nu intră aici nici dărâmarea provocată de incendiu, proasta funcționare a unui agregat – de exemplu a liftului -, lipsa unui dispozitiv de protecție, de exemplu lipsa barei de protecție la o scară etc..

Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreținere ori a unui viciu de
construcție. Cu lipsa de întreținere este asimilată și vechimea edificiului.
Dacă alta a fost cauza dărâmării și nu lipsa de întreținere ori viciul de construcție, nu se aplică prevederile art. 1002 C.civ.

Art. 1002 C.civ. stabilește răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
ruină, în sarcina proprietarului edificiului. Nu interesează, așadar, cine este
locatarul edificiului respectiv, cine are paza juridică a acestuia, cine este
constructorul ori arhitectul, ci interesează cine este proprietarul său actual.

Această răspundere nu este întemeiată, așadar, pe paza juridică a edificiului, ci pe calitatea de proprietar, calitate care nu se poate transmite decât prin act translativ de proprietate.

În caz de coproprietate pe cote-părți ori în devălmășie, răspunderea proprietarilor va fi solidară.

CAPITOLUL IV

RĂSPUNDEREA PENTRU LUCRURI ÎN GENERAL

4.1.Sediul materiei.

Temeiul general al răspunderii pentru lucruri a fost dedus din art. 1000 alin. (1) C.civ., care are următorul cuprins: „suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

Multă vreme acest text a fost considerat ca fiind o simplă introducere la răspunderea pentru fapta altuia consacrată prin alin. (2)-(4) ale art. 1000 C.civ. – răspunderea părinților pentru copiii minori, răspunderea comitentului pentru prepus, răspunderea institutorului și a meșteșugarului pentru fapta elevului și a ucenicului – și la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale ori de edificii, instituită prin art. 1001 și art. 1002 C.civ.

Dezvoltarea mașinismului și progresul tehnic din a doua jumătate a secolului al XlX-lea și de la începutul secolului al XX-lea au fost urmate de apariția unor accidente necunoscute sau mai puțin cunoscute în trecut – în special accidente de muncă, accidente de circulație etc. -, în care mașinile ocupau un loc important, accidente ale căror cauze și imputabilitate rămâneau adesea anonime. Toate acestea au demonstrat insuficiențele, sub aspectul ocrotirii intereselor victimei prejudiciate, atât ale răspunderii pentru fapta proprie, întemeiată pe art. 998-999 C.civ., cât și ale răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale și edificii. Dificultatea – dacă nu chiar imposibilitatea – de dovedire directă a vinovăției celui care deținea sau exploata anumite mașini și agregate, precum și insuficienta cuprindere a acestor noi instrumente ale tehnicii în sfera de aplicare a art. 1001 și 1002, care se refereau numai la animale și edificii, au dovedit insuficiențele reglementărilor, în forma în care aceste reglementări erau înțelese și interpretate până atunci. Asistăm astfel la un amplu proces de reevaluare, sub aspect juridic, în primul rând, a reglementărilor existente, a căror nouă interpretare era chemată să răspundă la exigențele pe care progresul tehnic, economic și social le impunea. Aceasta este cauza „descoperirii” alin. (1) al art. 1000 C.civ. care încetează să mai fie socotit, cât privește lucrurile, ca o simplă introducere la prevederile cuprinse în art. 1001 și 1002 C.civ.

După un parcurs, care a cunoscut și unele ezitări, atât jurisprudența, cât și doctrina au sfârșit prin a admite că art. 1000 alin. (1) C.civ. concretizează, cu rangul de principiu, regula răspunderii „pentru prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

În concretizarea acestui principiu și în definirea câmpului de aplicație a sa au fost ținute în seamă, cu deosebire, reglementările cuprinse în art. 1001 privind răspunderea pentru animale, dar nu au fost omise nici cele cuprinse în art. 1002 C.civ. privind răspunderea pentru edificii.

S-a ajuns astfel, în final, la o interpretare corelată a tuturor textelor menționate, încât, în cele din urmă, s-a tras concluzia că înseși răspunderile instituite prin art. 1001 și 1002 C.civ. nu ar fi altceva decât cazuri particulare de aplicare a marelui principiu enunțat în art. 1000 alin. (1) privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general.

4.2.Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 1 Cod civil.

Enunțul principiului cuprins în art. 1000 alin. (1) C.civ. impune precizarea unor elemente indispensabile pentru determinarea câmpului său de aplicație, și anume: noțiunea de lucru, noțiunea de pază și de paznic al lucrului, noțiunea de „cauzare de către lucru a prejudiciului”, determinarea persoanelor care sunt îndreptățite să invoce textul legal menționat.

4.3. Noțiunea de lucru.

Definirea noțiunii de lucru ce intră sub incidența art. 1000 alin. (1) C.civ. a cunoscut o evoluție, adesea sinuoasă, în literatura juridică și în practica judecătorească.

Pornindu-se de la împrejurarea că prin art. 1002 C.civ. era instituită răspunderea pentru edificii, inițial s-a considerat că art. 1000 alin. (1) s-ar referi numai la răspunderea pentru lucrurile mobile, nu și pentru imobile. S-a observat însă, pe drept cuvânt, că art. 1002 nu se referă la imobile în general, ci numai la edificii și că el nu se aplică indiferent de cauza ruinei edificiului, ci numai pentru cazul în care prejudiciul s-a datorat relei întrețineri ori unui viciu al construcției.

S-a încercat, de asemenea, ca, în diferite forme, să se restrângă aplicarea art. 1000 alin. (1) numai la domeniul lucrurilor care ar prezenta o anumită periculozitate – la „lucrurile periculoase” – cu lăsarea de o parte a „lucrurilor nepericuloase”. S-a observat că pot exista anumite lucruri, care, in abstracto, să nu prezinte nici un fel de pericol, dar care, in concreto, prin utilizarea lor, prin poziția pe care o pot avea, să fie susceptibile de a crea o stare de pericol pentru cei care vin în contact cu ele. În orice caz, este de reținut că teza distincției între „lucrurile periculoase” și „lucrurile nepericuloase” își găsește ecoul atât în reglementările exprese din unele coduri civile, cât și în unele propuneri de lege ferenda cuprinse în unele lucrări de specialitate.

De lege lata – și, în ceea ce ne privește, socotim că soluția este satisfăcătoare și în perspectiva unei viitoare reglementări – se admite că art. 1000 alin. (1) C.civ. se referă la lucruri neînsuflețite, atât mobile, cât și imobile, fără distincție dacă acestea, prin natura lor, sunt sau nu potențial periculoase, fără distincție dacă au sau nu au un dinamism propriu, ori dacă au produs prejudiciul fiind în mișcare sau aflându-se în staționare.

Nu intră sub incidența art. 1000 alin. (1) acele bunuri pentru care, prin lege, este instituită o răspundere specială, și anume:

a) animalele, pentru care este prevăzută răspunderea specială, prin art. 1001 C.civ.;

b) edificiile, numai dacă prejudiciul a fost urmarea lipsei de întreținere ori a unui viciu de construcție, potrivit art. 1002 C.civ.

Pot exista, de asemenea, anumite răspunderi speciale pentru lucruri, cum ar fi cazul răspunderii pentru aeronave, al răspunderii pentru accidentele nucleare și altele, când se poate pune problema unei corelări a acestor răspunderi cu răspunderea generală instituită prin art. 1000 alin. (1) C.civ..

Față de concepția generală despre lucru în contextul prevederilor art. 1000 alin. (1) C.civ., instanțele judecătorești au aplicat răspunderea astfel instituită în cazuri foarte variate de cauzare de prejudicii prin: accidente de circulație, accidente legate de folosirea energiei electrice – de exemplu, prin ruperea unor fire electrice și electrocutarea unor persoane ori animale -, explozia unui cazan, explozia unei conducte de gaze naturale, spargerea unei conducte de apă, căderea într-o groapă de canal neacoperită, surparea unui mal, căderea unui arbore, căderea gheții de pe acoperiș, căderea unei glastre cu flori așezate pe pervazul unei ferestre ori într-un balcon etc.

4.4.Noțiunea de pază juridică.

Așa cum a rezultat din cele arătate mai înainte, art. 1000 alin. (1) reglementează răspunderea pentru „lucrurile ce sunt sub paza noastră”. Textul legal nu dă o definiție a noțiunii de pază.

După unele ezitări, în practica judecătorească și în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că ceea ce interesează, sub aspectul răspunderii menționate, este paza juridică și nu paza materială.

Punctul de pornire al acestei concluzii l-a constituit aplicarea, prin analogie, a concepției reținute în art. 1001 C.civ. care, referindu-se la răspunderea pentru animale, are în vedere, și el, paza juridică, de îndată ce instituie răspunderea „proprietarului animalului” sau „a celui ce se servește de dânsul, în cursul serviciului”, fie „că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat”.

Pentru definirea noțiunii de pază juridică a lucrului, în literatura de specialitate au fost propuse variate criterii.

Potrivit unui prim criteriu, noțiunea de pază juridică ar urma să fie definită pornindu-se de la ideea riscului-profit, în sensul că paza juridică ar urma să incumbe celui ce trage foloasele, „care are profitul lucrului", potrivit concepției ubi emolumentum ibi onus. Acest criteriu nu este primit nici în literatura de specialitate și nici în practica noastră judecătorească.

Criteriul care și-a găsit aplicare în practică și este acceptat și în teoria noastră juridică este cel al direcțiunii sau, altfel spus, al autorității asupra lucrului, în virtutea căreia se exercită puterea independentă de stăpânire și de direcționare a utilizării lucrului. Cu alte cuvinte, potrivit acestui criteriu se consideră că paza juridică aparține persoanei – fizice ori juridice – care are, în mod independent, puterea, folosința, diriguirea, controlul și supravegherea asupra lucrului.

Această pază decurge, de regulă, dintr-un drept și ea se constituie într-un raport juridic, care presupune obligația de a preîntâmpina producerea vreunui prejudiciu, prin mijlocirea lucrului.

Paza juridică se deosebește în mod esențial de paza materială. Ea se exprimă, după cum am văzut, prin ideea de autoritate independentă. Paza juridică nu presupune neapărat contactul nemijlocit cu lucrul – contact care caracterizează orice pază materială. Paza materială este o pază subordonată celei juridice, care nu decurge dintr-o putere de sine stătătoare a paznicului și nici nu conferă acestuia vreun drept de folosință proprie privind lucrul respectiv.

De multe ori, cel care are paza juridică are și paza materială a lucrului; dar, de asemenea, de multe ori paza juridică poate să aparțină unei persoane, iar paza materială să se asigure de către o altă persoană. Astfel, de exemplu, proprietarul unui automobil – paznic juridic – poate deține și folosi, în mod direct, el însuși, automobilul respectiv: paza juridică și paza materială sunt întrunite în aceeași persoană. Este însă posibil ca proprietarul automobilului, în calitate de comitent, să încredințeze automobilul său unui prepus-șofer, care să-i asigure exploatarea în interesul comitentului, în cadrul funcțiilor ce i-au fost încredințate: paza juridică aparține comitentului, paza materială aparține prepusului.

Art. 1000 alin. (1) C.civ. se aplică celui care are paza juridică. Tragerea la răspundere a celui care are paza materială, pentru prejudiciul cauzat de lucru, va fi și ea posibilă, insă nu pe temeiul art. 1000 alin. (1), ci pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie, cu dovedirea elementelor pe care le implică art. 998-999 C.civ.

Am arătat că temeiul pazei juridice îl constituie, de regulă, un drept, din care decurge autoritatea, puterea de direcție asupra lucrului. Există însă anumite situații, excepționale, în care cel care avea dreptul de direcție asupra lucrului a fost lipsit, împotriva voinței sale, de acest drept, de exemplu, prin furt sau printr-o altă formă de uzurpare. În această ipoteză, dreptul de direcție, aparținând unei anumite persoane, a devenit pur nominal, lipsit de eficiență, în vreme ce direcția de fapt, autoritatea de fapt asupra lucrului -care este altceva decât paza materială – aparține altei persoane. Cine va fi considerat că are paza juridică? Cel care are puterea de drept ori cel care are puterea de fapt, autoritatea de fapt, adică cel care se comportă ca și când ar avea dreptul asupra lucrului?

După unele ezitări, practica judecătorească, urmată de literatura de specialitate, a conchis că paza juridică aparține celui care are în fapt autoritatea, puterea de comandă, de direcție asupra lucrului, cu toate consecințele cât privește răspunderea, care decurg din aceasta. În acest fel, în locul criteriului care așeza la fundamentul pazei juridice exclusiv dreptul de direcție, autoritatea de drept, a fost adoptat un alt criteriu, denumit, după părerea noastră impropriu, criteriul direcției intelectuale, care consideră că simpla putere de fapt, chiar neîntemeiată pe un drept, care permite exercitarea independentă a direcției, a autorității asupra lucrului, este suficientă pentru a caracteriza paza juridică asupra acestuia. Noțiunea de „putere de fapt” este chemată aici să acopere situația celui care și-a însușit – ca simplu uzurpator ori posesor de fapt – puterea de direcție asupra lucrului, deposedând, astfel, de această putere, pe cel care avea dreptul asupra ei.

Menționăm, încă o dată, că această „putere de fapt” apare tot ca o putere independentă, deosebită deci de simpla pază materială asupra lucrului.

Criteriul denumit al direcției intelectuale are în prezent o aplicație generalizată în practica noastră judecătorească. Cine va fi considerat că are calitatea de paznic juridic, în lumina acestui criteriu? Câteva principii au fost conturate:

a) în principiu, cu precizările pe care le vom face mai jos referitor la lucrurile ce formează obiectul unor dezmembrăminte ale proprietății, proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul juridic al acestuia.

Spre a înlătura această prezumție, proprietarul poate face dovada că a transmis paza juridică unei alte persoane, de exemplu, prin închirierea lucrului ori prin împrumutarea sa; el poate, de asemenea, să dovedească împrejurarea că, împotriva voinței sale, a pierdut paza juridică, întrucât, de exemplu, lucrul i-a fost furat ori dreptul său a fost uzurpat de către o altă persoană.

În orice caz, simpla dovadă a faptului că lucrul se afla în paza materială a altuia nu înlătură calitatea de paznic juridic a proprietarului.

Proprietarul își menține calitatea de paznic juridic și în cazul în care a pierdut lucrul, precum și în caz de neuz al lucrului.

În principiu, socotim că proprietarul lucrului nu pierde paza juridică a lucrului nici în cazul abandonării sale, cât timp acesta, devenit bun fără stăpân, nu va fi preluat, efectiv de către organele de stat îndreptățite și cu procedura prevăzută de lege. Desigur că acest proprietar va putea să înlăture prezumția de pază juridică dovedind că lucrul respectiv a fost posedat efectiv de către o altă persoană; el va putea, de asemenea, să se exonereze de răspundere făcând dovada cauzelor exoneratoare, la care ne vom referi la locul potrivit.

Dacă lucrul aparține în coproprietate, pe cote-părți ori în devălmășie, mai multor proprietari, paza juridică se prezumă că aparține, solidar, tuturor coproprietarilor, astfel că se va putea face dovada, de către coproprietarul interesat, că în fapt puterea de direcție asupra lucrului a fost exercitată numai de către unul sau numai de către unii dintre coproprietari, caz în care paza juridică a aparținut numai acestuia ori acestora.

b) Se consideră, de asemenea, că există o prezumție de pază juridică asupra lucrului și în cazul titularilor unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – uzufruct, uz, abitație, superficie, servitute aparentă.

c) Titularul posesiei, adică cel care exercită stăpânirea lucrului animo sibi habendi, bucurându-se de prezumția de proprietate ca efect al acestei posesii, are, de asemenea, calitatea de paznic juridic al lucrului.

d) Proprietarul poate să transmită paza juridică asupra lucrului, în sensul transmiterii puterii independente de direcție, control și supraveghere asupra lucrului, printr-un act juridic – de exemplu, prin închiriere, împrumut de folosință etc. În acest caz, calitatea de paznic juridic al lucrului va reveni, după caz, locatarului, comodatarului etc, deci unui simplu detentor precar.

Esențialul îl constituie faptul că acest detentor dispune, în mod independent, de puterea de direcție, control și supraveghere privind folosirea lucrului. O anumită rezervă s-a făcut în practica judecătorească în cazul în care un anumit utilaj – de exemplu, un tractor aparținând fostelor stațiuni de mecanizare a agriculturii sau un excavator aparținând unei întreprinderi – a fost transmis, însoțit de deserventul său, spre a fi folosit la efectuarea unor lucrări într-o altă unitate – de exemplu în fostele cooperative agricole de producție, pe un șantier etc. În asemenea cazuri, Tribunalul Suprem a decis că paza juridică nu se transmite la unitatea în interesul căreia este folosit utilajul, ci rămâne la unitatea căreia acesta aparține și la care este încadrat deserventul, în măsura în care puterea de direcție, control și supraveghere a rămas la unitatea titulară a utilajului.

În legătură cu transmiterea folosinței independente a lucrului, în literatura de specialitate și în practica judecătorească s-a pus problema unei distincții care trebuie să fie făcută între paza juridică a structurii lucrului si paza juridică a folosinței acestuia.

Față de împrejurarea că răspunderea menționată implică nu numai o răspundere ce își are cauza în modul de folosire a lucrului, dar și, deopotrivă, o răspundere pentru prejudiciile ce decurg din viciile ascunse ale acestuia, s-a arătat că în cazul în care proprietarul a transmis numai folosința lucrului, către o altă persoană, el continuă să fie răspunzător pentru toate prejudiciile ce își au originea în structura lucrului – adică în viciile acestei structuri. Avem, așadar, de-a face cu o scindare a pazei juridice a lucrului în paza structurii -care rămâne la proprietar – și paza folosinței lucrului (paza comportamentului), care, numai ea se strămută la cel care, prin act juridic, a primit autoritatea asupra lucrului, cât privește utilizarea acestuia.

Ni se pare că distincția nu este lipsită de importanță, desigur în acele cazuri în care cel interesat va reuși să facă dovada cauzei efective a prejudiciului – structura lucrului ori modul său de folosire. Nu sunt excluse, desigur, nici situațiile în care cauza prejudiciului să fie rezultatul reunirii acțiunii unor vicii de structură, cu modul defectuos de folosire a lucrului, cu toate consecințele care decurg din această reunire cât privește răspunderea proprietarului și a celui care se folosește de lucru.

e) O situație specială, cât privește transmiterea pazei juridice, o are cel care își însușește lucrul împotriva voinței proprietarului, de exemplu, prin furt.

După unele soluții contradictorii practica judecătorească s-a stabilit în sensul că, prin furt, paza juridică, adică exercitarea puterii independente de direcție asupra lucrului, s-a transferat de la proprietar asupra hoțului și, drept urmare, acesta din urmă va trebui să răspundă în conformitate cu art. 1000 alin. (1)C. civ..

Soluția ni se pare corectă, de îndată ce hoțul își însușește lucrul cu intenția de a se comporta cu privire la acesta ca un proprietar; este normal, așadar, ca, prin aceasta, să-și asume întreaga responsabilitate pentru prejudiciile cauzate de lucru.

In literatura de specialitate a fost exprimată și opinia potrivit căreia, dacă proprietarului i se poate reține o vină în înlesnirea furtului – de exemplu, întrucât, din neglijență, a lăsat portiera deschisă și cheia de contact în autovehicul -, împreună cu hoțul să fie chemat a răspunde și el, pentru prejudiciile cauzate de lucru. După unii autori, răspunderea proprietarului ar trebui să fie angajată pe temeiul art. 1000 alin. (1) C. civ.1, iar după alții, pe temeiul art. 998-999 C. civ.2. S-a exprimat, de asemenea, opinia că furtul operează transferul pazei juridice numai dacă întrunește „elementele cazului fortuit”, dacă deci „constituie” un fapt a cărui producere nu putea fi prevăzută de paznicul lucrului.

Ceea ce caracterizează aceste opinii este grija pentru ocrotirea victimei împotriva insolvabilității celui care și-a însușit, prin furt, lucrul.

Este de observat că problema reparării prejudiciilor cauzate de lucrurile furate s-a pus în cazul autovehiculelor. Este, de asemenea, de reținut că pentru toate autovehiculele este instituită, prin lege, obligativitatea asigurării de răspundere civilă. In conformitate cu prevederile Legii nr. 136/1995 care instituie această obligativitate, victima prejudiciului cauzat printr-un accident de autovehicul va fi despăgubită de către societatea de asigurări „și în cazul în care cel care conducea autovehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul” [art. 51 alin. (1)]. În aceste cazuri, asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, care a condus autovehiculul fără consimțământul asiguratului [art. 58 lit. d)].

Potrivit legii, despăgubirile se plătesc în caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane, chiar dacă autorul prejudiciului a rămas neidentificat [art. 51 alin. (3) din Legea nr. 136/1995].

Întrucât interesele victimei sunt satisfăcute, ni se pare că nu este necesar ca, în cazurile menționate, să reținem și răspunderea proprietarului împreună cu cea a hoțului, cu atât mai mult cu cât, principial, neglijența proprietarului care ar fi înlesnit furtul nu ar putea fi considerată nici ca o circumstanță atenuantă pentru fapta infracțională săvârșită de către hoț și nici ca o participare cauzală a proprietarului la prejudiciul pe care hoțul l-a provocat unei terțe persoane. Așadar, nu credem că ar fi justificată chemarea la răspundere a proprietarului lucrului furat în aceste cazuri.

O altă situație specială este aceea în care prepusul unui comitent, abuzând de funcțiile încredințate, își însușește în fapt puterea de control, direcție și folosință asupra lucrului. Nu este vorba, aici, de prepusul care folosește lucrul „în exercitarea funcțiilor încredințate", prepus care, în acest cadru, este numai un simplu paznic material al lucrului.

Este vorba, de exemplu, de șoferul unei întreprinderi, care, abuzând de funcțiile sale, folosește în interesul său propriu autovehiculul întreprinderii. Prin aceasta el își însușește, în fond, paza juridică a lucrului și, drept urmare, răspunderea sa pentru prejudiciul cauzat în acest fel ar trebui să fie angajată pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. Este însă de observat că, așa cum am arătat la locul potrivit, practica judecătorească a mers pe un alt drum, și pentru a proteja interesele victimei, a preferat să dea o interpretare extensivă noțiunii de „funcție încredințată”, spre a cuprinde în aceasta și abuzul de funcție din partea prepusului. Am arătat că soluțiile practicii judecătorești sunt discutabile, cu atât mai mult cu cât, prin sistemul asigurărilor legale de răspundere civilă pentru accidentele de autovehicule, interesele victimei sunt, oricum, protejate.

În sfârșit, menționăm situația autovehiculelor de școală, aparținând
școlilor de pregătire a conducătorilor auto, în cazul în care accidentul se
produce de către cel care ia lecții de conducere. Se admite că cel care ia lecții are paza materială a lucrului, iar cel care i-a încredințat autovehiculul – școala de șoferi, proprietarul etc. – are și păstrează paza juridică a acestuia.

În cazul accidentelor produse în timpul examenului pentru obținerea carnetului de conducere se poate susține că paza juridică este preluată de către cel care susține examenul. În orice caz, paza juridică nu trece asupra examinatorului.

4.5.Explicația sintagmei „cauzarea de către un lucru a unui

prejudiciu”.

Pentru a se deosebi răspunderea instituită prin art. 1000 alin. (1) C. civ., de răspunderea pentru fapta proprie prevăzută de art. 998-999 C. civ., se obișnuiește să se folosească formularea, improprie desigur, a cauzării prejudiciului prin „fapta lucrului”.

Ce trebuie să se înțeleagă prin „fapta lucrului”, pentru a se aplica răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (1) C.civ., știut fiind că în cauzarea prejudiciului de către lucru, de cele mai multe ori, este prezentă și fapta omului – de exemplu, a celui care pune în mișcare, a celui care conduce mașina, a celui care îi supraveghează funcționarea etc?

În literatura și în practica judecătorească au fost propuse mai multe criterii, ale căror imperfecțiuni au fost subliniate însă de către autori. S-a propus astfel, criteriul faptei autonome a lucrului, independentă de participarea omului, criteriul viciului propriu al lucrului, care a determinat producerea prejudiciului, și criteriul ieșirii lucrului de sub controlul și autoritatea omului.

În general, se admite că ne aflam în fața unei fapte a lucrului, în acele cazuri în care, chiar dacă fapta omului a fost prezentă, cu toate acestea în nexul cauzal, lucrul, în mișcare ori staționare, a ocupat un loc preponderent, el nefiind o simplă prelungire a gestului omului – cum ar fi cazul unei simple unelte ori al unui cuțit, aflat în mâna unei persoane; se are în vedere, totodată, ponderea în energie ori de rezistență pe care o are lucrul, comparativ cu simplul gest al omului, măsura în care lucrul s-a adăugat, ca forță de sine stătătoare, la simpla energie umană care i-a declanșat acțiunea. Toate acestea sunt, desigur, simple criterii orientative, pe care practica judecătorească le poate lua în considerare spre a determina câmpul de aplicație al prevederii legale, care se referă expres la prejudiciile cauzate „de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

În concluzie, se poate reține dificultatea găsirii unui criteriu unic, care să cuprindă totalitatea variatelor situații, criteriu cu care să se poată defini matematic noțiunea de „faptă a lucrului”. Esențialul este ca, în fiecare caz în parte, să se stabilească relația în care s-a aflat cu fapta omului, independența relativă, sub aspectul energiei declanșate, pe care a căpătat-o lucrul față de însăși fapta omului ce a declanșat acea energie, poziția mai mult sau mai puțin preponderentă pe care a avut-o lucrul sub raportul cauzării prejudiciului.

Se va putea astfel vorbi despre „fapta lucrului” nu numai atunci când lucrul este în mișcare, dar și atunci când este în nemișcare, nu numai atunci când lucrul a intrat în contact material direct cu bunul căruia i s-au adus prejudicii, dar și atunci când acest contact direct nu a existat, cum ar fi cazul unui accident cauzat ca urmare a proiectării unei pietre, din roata unui autovehicul; se va putea vorbi, de asemenea, despre „fapta lucrului” nu numai când prejudiciul este urmarea exclusivă a energiei declanșate de lucru, dar și atunci când energia lucrului s-a cumulat cu fapta omului etc.

4.6. Persoanele îndreptățite să beneficieze de dispozițiile art. 1000 alin. 1

Cod civil.

Prevederile privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri pot fi invocate, ca principiu, de către victima prejudiciului și, bineînțeles, de succesorii în drepturi ai acesteia.

Ele nu se aplică în raporturile dintre paznicul juridic și paznicul material pentru prejudicii cauzate unui terț; de exemplu, paznicul material al lucrului, a cărui vinovăție în producerea prejudiciului a fost stabilită, nu ar putea să opună paznicului juridic, într-o eventuală acțiune de regres, răspunderea pe care legea o instituie prin art. 1000 alin. (1) pentru acesta din urmă. În schimb, paznicul material poate invoca răspunderea paznicului juridic, pe temeiul art. 1000 alin. (1), dacă însuși paznicul material este victimă a prejudiciului, și nu s-a reținut vina sa exclusivă.

În general, prevederea legală menționată constituie o garanție înscrisă în favoarea victimei prejudiciului.

În legătură cu invocarea de către victimă a prevederilor art. 1000 alin. (1), trei probleme s-au ridicat, în special: prima este aceea în care între paznicul juridic al lucrului și victima prejudiciului a existat un contract cu privire la folosirea lucrului; cea de-a doua a fost aceea în care paznicul juridic al lucrului a prestat, în mod benevol, un serviciu victimei prejudiciului, permițându-i folosirea lucrului; în sfârșit, ipoteza în care victima prejudiciului a folosit, în mod clandestin, lucrul.

a) Dacă între paznicul juridic al lucrului și victima prejudiciului a existat un contract privind folosirea lucrului, ca principiu, răspunderea pentru prejudiciile cauzate va fi o răspundere contractuală și nu delictuală, victima nea-vând dreptul, de regulă, să opteze pentru răspunderea delictuală.

Astfel, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în caz de vătămare sau deces, despăgubirile se acordă pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru persoanele aflate în acel autovehicul numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deținătorul autovehiculului respectiv.

b) O problemă amplu discutată a fost aceea a temeiului răspunderii paznicului lucrului, atunci când victima, prin bunăvoința paznicului, a participat la folosirea lucrului. Este, îndeobște, cazul accidentării unei persoane care era transportată benevol într-un autovehicul.

În esență, două opinii divergente au fost exprimate în literatura de specialitate, într-o primă opinie, majoritară se consideră că persoana transportată benevol, care a suferit prejudiciul, va putea să obțină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului, nu însă pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ., ci pe temeiul art. 998-999 C.civ., adică făcând dovada vinei acestuia.

Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii nu sunt la adăpost de critică, după cum recunosc înșiși autorii care o susțin. S-a spus, astfel, că cel care a acceptat folosința gratuită a lucrului a acceptat riscurile folosirii acestuia și, de aceea, răspunderea paznicului juridic trebuie să fie atenuată. Unii autori au considerat că un adevărat contract cu titlul gratuit a intervenit între paznicul lucrului și cel care se folosește benevol de el. Din existența acestui prezumtiv contract s-a tras concluzia cuprinderii în el a unei clauze tacite de nerăspundere, de îndată ce victima prejudiciului își asumase riscul folosirii lucrului. Din caracterul gratuit al contractului s-a dedus, de către alți autori, nu excluderea totală a răspunderii, ci numai atenuarea ei – în sensul că, în loc să se întemeieze pe art. 1000 alin. (1), această răspundere ar urma să se întemeieze pe art. 998-999 C.civ. Nu au lipsit nici opinii privind contestarea caracterului contractual al serviciului benevol făcut de către paznic, de îndată ce acesta a făcut un simplu act dezinteresat, de curtoazie, fără intenție de angajament juridic.

În esență, la baza soluției menționate s-ar afla un argument de echitate, spre a nu împovăra cu o răspundere excesivă pe acela care, într-un gând dezinteresat, a înțeles să ofere cu titlu gratuit anumite servicii solicitate de un terț.

Într-o a doua opinie, spre care am înclina, pomindu-se de la constatarea că prevederea legală nu face nici o distincție după cum folosirea lucrului – în cadrul transportului – a avut loc benevol sau cu titlu oneros, se conchide că simplul fapt că victima beneficiază de folosința lucrului, participând la transport prin îngăduința paznicului juridic, nu este de natură, prin el însuși, să înlăture dreptul acesteia de a beneficia de prevederile art. 1000 alin. (1) C.civ. Se face o singură rezervă, când este vorba nu de transportul persoanei, ci de un transport de bunuri – cu titlu oneros sau gratuit -, caz în care urmează a funcționa răspunderea contractuală și nu cea delictuală.

Am adăuga la această opinie și observația că, după părerea noastră, asigurarea legală de răspundere civilă pentru accidentele auto ar trebui să profite și victimei accidentate – dacă victima este altcineva decât cel care are paza juridică a autovehiculului – pentru prejudiciile aduse integrității corporale ori prin deces, și aceasta chiar dacă s-ar recunoaște caracterul contractual al transportului. Este adevărat că îndeobște se admite că asigurarea de răspundere civilă operează numai pentru răspunderea delictuală, nu și pentru cea contractuală, însă este, de asemenea, admis că, în afara unor prevederi legale exprese, accidentele care provoacă prejudicii integrității corporale ori decesul persoanei atrag o răspundere delictuală, și nu contractuală, deoarece bunurile prejudiciate – sănătatea, integritatea corporală, viața – nu pot forma, ca principiu, obiect al unui contract.

c) În sfârșit, în ipoteza în care victima prejudiciului se folosește în mod clandestin de lucru – cazul călătorului clandestin pe un mijloc de transport -s-a opinat de către unii autori în sensul răspunderii paznicului juridic pe temeiul art. 1000 alin. (1), iar, de către alți autori, că în această situație paznicul juridic nu are a răspunde. În ceea ce ne privește, suntem înclinați a admite că în acest caz victima prejudiciului ar putea să obțină despăgubiri, însă nu pe temeiul art. 1000 alin. (1) ci pe temeiul art. 998-999 C.civ., bineînțeles cu luarea în considerare a propriei sale vinovății.

CAPITOLUL V

FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PENTRU

PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI

5.1. Concepția subiectivă.

În ceea ce privește fundamentarea răspunderii, opiniile exprimate în literatura de specialitate și în practica judecătorească se înscriu în două concepții de bază: concepția răspunderii subiective și concepția răspunderii obiective.

Tendința generală este afirmarea, din ce în ce mai hotărâtă, a concepției potrivit căreia răspunderea pentru lucruri este o răspundere obiectivă, independentă de vina celui care are paza juridică, întemeiată pe simplul raport de cauzalitate dintre „fapta lucrului” și prejudiciu.

Concepția subiectivă a răspunderii întemeiază răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri pe ideea unei prezumții de vină a paznicului juridic.

Această concepție se înscrie în sistemul Codului civil, cel puțin în interpretările date inițial acestuia, care întemeiază toate felurile de răspundere pe ideea de vină.

a) O primă variantă a concepției subiective, apărută o dată cu „descoperirea” art. 1000 alin. (1) C.civ., variantă care însă a fost părăsită treptat de practica judecătorească, fundamentează răspunderea pe o prezumție relativă de vină a celui care exercită paza juridică. Se admite că această prezumție ar putea fi înlăturată făcându-se dovada lipsei de culpă. Această fundamentare se regăsește și în prezent în unele lucrări de specialitate.

b) O altă variantă a concepției subiective, spre care a evoluat practica judecătorească, fundamentează răspunderea pentru lucruri pe o prezumție absolută de culpă, prezumție pentru înlăturarea căreia poate fi invocată numai forța majoră – nu însă și în cazul fortuit -, fapta victimei ori fapta unei terțe persoane, pentru care paznicul juridic nu este ținut a răspunde.

c) Fundamentarea răspunderii pe temeiul unei prezumții relative ori absolute de culpă a fost criticată pe motiv că acest temei nu ar fi concordant cu realitatea, de îndată ce se admite că răspunderea funcționează chiar în acele cazuri în care nici o culpă nu se poate reține în seama paznicului juridic, de exemplu, în ipoteza cazului fortuit.

Față de aceste critici, o nouă formulare a fost dată fundamentării subiective a răspunderii, concretizată în concepția așa-numitei „culpe în paza juridică”. Potrivit acestei concepții, răspunderea paznicului ar avea drept fundament nu o culpă prezumată, ci o culpă dovedită. Concepția menționată are ca punct de pornire ideea că paznicul juridic are obligația – concepută ca o obligație de rezultat – de a feri pe celelalte persoane de orice prejudiciu, pe care l-ar putea provoca lucrul. De îndată ce paguba s-a produs, se consideră că, prin aceasta însăși, dovada existenței culpei a fost făcută. Înlăturarea acestei dovezi s-ar putea face numai prin contra-dovadă, care ar urma să se refere la forța majoră, fapta victimei ori fapta unui terț.

În fond, deosebirile dintre teoria culpei în pază și teoriile privind prezumția de culpă, cu deosebire teoria prezumției absolute de culpă, sunt minime, în ceea ce ele au esențial.

Toate variantele subiective încearcă, de fapt, să explice, pe temeiuri exclusiv subiective, o răspundere care a devenit, din ce în ce mai mult, o răspundere obiectivă.

5.2. Concepția obiectivă.

Concepția obiectivă a răspunderii, care, după cum am arătat, nu mai leagă răspunderea pentru lucruri de ideea de vină a paznicului juridic, cunoaște și ea mai multe variante principale.

Prin variantele subordonate acestei concepții se caută a se da un răspuns teoretic soluțiilor impuse din ce în ce mai mult de practică, potrivit cărora răspunderea paznicului juridic este angajată, chiar în acele situații în care, în mod evident, acestuia nu i se poate imputa nici o vină – de exemplu, răspunderea pentru prejudiciile care sunt urmarea unor vicii necunoscute ale lucrului, cum ar fi ruperea unei piese componente a acestuia, un defect ascuns de fabricație și altele asemenea.

O variantă a răspunderii obiective a fost fundamentarea acesteia pe ideea de risc, conform căreia, de îndată ce o persoană creează riscul unui prejudiciu prin folosirea unui lucru, întrucât ea culege profitul lucrului, trebuie să suporte și răspunderea pentru toate pagubele cauzate de acesta.

O altă variantă este teoria conform căreia art. 1000 alin. (1) C.civ. ar institui, nu o prezumție de culpă, ci o „prezumție de răspundere”. Această teorie nu a fost lipsită de critici, care s-au referit, în primul rând, la însăși formularea ei. S-a arătat, astfel, că în realitate este vorba de o obligație de răspundere, iar obligațiile sunt impuse nu prezumate. După cum este cunoscut, din însăși definiția prezumției rezultă că ceea ce se prezumă nu este existența unui drept sau a unei obligații, ci existența unor fapte, care, întrucât nu pot fi dovedite în mod direct, este necesar să fie dovedite indirect, pe calea unei prezumții al cărei punct de pornire îl constituie existența dovedită a unor fapte vecine și conexe faptului care trebuie să fie probat.

Răspunzându-se acestor critici, în literatura noastră de specialitate s-a arătat că „în realitate «prezumția de responsabilitate» este o noțiune tehnico-juridică exactă și utilă, ce exprimă tocmai ceea ce este necesar; dacă condițiile răspunderii sunt dovedite de către victimă, paznicul răspunde – și răspunde independent de culpă – dar el nu este declarat responsabil în mod absolut, fără nici o limită, ci până la limita cauzelor de exonerare pe care, tocmai pentru că este prezumat responsabil, are obligația să le dovedească, pentru a nu fi obligat la plata despăgubirilor”.

Cu toate criticile care i-au fost aduse, teoria prezumției de responsabilitate, uneori total desprinsă de ideea de culpă, alteori îmbinată cu ideea de culpă, și-a găsit și își găsește frecvent reflectarea în practica noastră judecătorească.

c) În sfârșit, o importantă variantă a concepției obiective a răspunderii o constituie teoria care așează la baza acestei răspunderi ideea de garanție privind riscul de activitate. După cum s-a arătat, în definirea acestei teorii, „o fundamentare obiectivă a răspunderii pentru lucruri neînsuflețite [art. 1000 alin. (1) C. civ.], fundamentare deopotrivă generală și aptă de a-și găsi aplicarea în fiecare caz concret în parte (…) trebuie căutată, plecând de la interesele victimei, în ideea de garanție (…). Așadar, răspunderea derogatorie de la dreptul comun a paznicului unui lucru neînsuflețit este, după noi, o formă tehnică ce dă expresie unei obligații de garanție (…). Când omul (…) întrebuințează prepuși sau lucruri, prin aceasta el își lărgește activitatea și, drept urmare, introduce în societate o primejdie sporită de păgubire. Este (…) riscul de activitate pe care paznicul, asemănător comitentului, trebuie să îl suporte (…)”.

Ne aflăm, fără îndoială, în fața unei concepții importante, care va găsi, desigur, în viitor o amplă audiență în practica judecătorească.

Care sunt concluziile pe care le tragem în legătură cu fundamentarea răspunderii pentru lucruri – răspundere derogatorie și agravată în comparație cu celelalte feluri de răspundere?

Mai întâi, trebuie să remarcăm că instituirea acestei răspunderi agravate a corespuns și corespunde unor necesități sociale, de protecție a victimei prejudiciului împotriva riscului de a rămâne nedespăgubită, în condițiile în care s-ar aplica exclusiv principiile obișnuite ale răspunderii pentru fapta proprie, cu toate exigențele de dovadă pe care le implică aceste principii.

Această necesitate trebuie privită în contextul uriașei dezvoltări a tehnicii – din trecut, de acum și în perspectivă -, al descoperirii și punerii în valoare a unor energii uriașe capabile să dezvolte puterea omului, dar și să angajeze obligații și răspunderi sporite pentru cei care le pun în mișcare, spre a reduce la maximum potențialitatea cauzării unor prejudicii persoanelor ori mediului înconjurător.

Este de reținut că în măsura în care, totuși, anumite prejudicii s-au produs prin folosirea lucrurilor la care ne referim, nu întotdeauna se poate face dovada existenței unei vinovății a celui care are paza juridică a lucrurilor și energiilor menționate. Ar fi excesiv, pe de o parte, să se ceară victimei să dovedească, în fiecare caz în parte, vinovăția paznicului juridic, probă adesea deosebit de dificilă, după cum, tot excesiv ar fi, ca victima să fie lăsată nedespăgubită, întrucât nu ar fi reușit să facă această dovadă.

În ansamblul acestor condiții caracteristice începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea și continuate, la o scară multiplicată, în secolul al XX-lea, trebuie să apreciem eforturile pozitive ale teoriei juridice și ale practicii judecătorești, în încercarea, adesea rodnică, de adaptare a textelor legale, elaborate într-o perioadă a tehnicii incipiente, la cerințele actuale ale vieții sociale.

În prezent asistăm, așa cum am arătat mai înainte, la estomparea ideii de culpă, ca temei al răspunderii pentru lucruri, ideea de garanție, prezumția de răspundere ori simpla afirmare a răspunderii obiective – fără preocuparea de a se mai da o fundamentare acestei răspunderi – substituindu-se explicațiilor care au fost încercate pentru fundamentarea răspunderii reglementate de art. 1000 alin. (1)C.civ.

Considerăm că afirmarea fermă a principiului răspunderii obiective în viitoarea legislație civilă este justificată de necesitățile vieții sociale și va fi de natură să încheie cursul unor divergențe de opinii de ordin teoretic și practic.

De lege lata, în cadrul actualului sistem al Codului civil, care întemeiază întreaga răspundere civilă delictuală pe ideea de culpă, ni se pare că fundamentarea răspunderii pentru lucruri pe un temei mixt, oricât de hibridă și criticabilă ar părea unor autori această fundamentare, merită totuși a fi reținută.

Această concepție ține seama, în fond, de evoluția încercărilor teoretice de fundamentare a răspunderii pentru lucruri, unită cu preocuparea de a găsi o asemenea fundamentare, care să nu facă totuși abstracție de concepția de bază a Codului civil privind răspunderea civilă delictuală. Ce arată această evoluție a concepțiilor? Ea arată că, peste ideea de culpă prezumată, a pătruns, în diferite forme, uneori suprapunându-se acesteia, alteori excluzând-o, ideea răspunderii obiective.

În ceea ce ne privește, apreciem că trebuie reținut faptul că ideea de garanție față de terți ajunge să se grefeze pe ideea de culpă prezumată, alcătuind acel temei mixt al răspunderii la care ne refeream, un temei subiectiv-obiectiv, temei care încearcă să se mențină cât mai aproape de sistemul răspunderii prevăzut de Codul civil. Un temei mixt, în care insuficiențele concepției subiective despre răspundere sunt complinite prin ideea de garanție pentru viciile lucrului, pentru comportamentul general al acestuia, garanție ce operează deci dincolo de limitele culpei.

Această agravare a răspunderii, prin grefarea răspunderii obiective pe cea subiectivă, este însoțită, de cele mai multe ori, și, în orice caz, ar trebui să fie însoțită într-o amplă măsură, de un sistem complex de asigurări de răspundere civilă – asigurări în temeiul legii ori asigurări facultative – care ar permite ca sarcina plății despăgubirilor să fie strămutată de la paznicul juridic, la societatea de asigurare; uneori, în lipsa asigurărilor, funcția de asigurător, pentru prejudiciile ce au rezultat din „fapta lucrului”, o îndeplinește însuși paznicul juridic al acestuia.

Acest dublu temei al obligației de plată a despăgubirilor – temeiul subiectiv și cel obiectiv – a și determinat pe unii autori să facă o distincție netă între răspundere și alte temeiuri de plată și să considere că putem vorbi de răspundere, în înțelesul propriu al acestei noțiuni, numai în limitele în care aceasta este fundată pe o culpă a paznicului juridic și că, dincolo de aceste limite, depășim sfera răspunderii și ne situăm în domeniul asigurărilor.

CAPITOLUL VI

CONDIȚIILE RĂSPUNDERII PENTRU

PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ȘI

CAUZELE DE EXONERARE DE RĂSPUNDERE

6.1. Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Pentru declanșarea, răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (1) C.civ., victima prejudiciului trebuie să facă dovada prejudiciului, precum și a raportului de cauzalitate dintre „fapta lucrului” și prejudiciu. Menționăm că existența raportului de cauzalitate este esențială pentru angajarea răspunderii celui care are paza juridică a lucrului. Atragem totodată atenția că acest raport se referă, cu deosebire, la fapta lucrului, și nu la fapta proprie a paznicului juridic al acestuia. În rest, pentru determinarea sa urmează a fi luate în considerare toate precizările la care ne-am referit atunci când am examinat problema raportului de cauzalitate în general, ca element al răspunderii civile delictuale.

Cât privește dovedirea calității de paznic juridic, victima va beneficia de prezumția de pază, care se referă la proprietarul lucrului ori la ceilalți titulari de drepturi reale asupra acestuia. Revine proprietarului ori, după caz, altui titular al dreptului real, să facă dovada că paza juridică a fost transmisă ori a fost preluată – pe alte căi – de către o altă persoană.

De îndată ce aceste condiții au fost dovedite, și desigur, cu condiția subînțeleasă de a ne afla în interiorul domeniului de aplicație a prevederilor art. 1000 alin. (1) C.civ., toate celelalte elemente ale răspunderii astfel instituite sunt prezumate.

Revine sarcina, dar și dreptul, paznicului juridic al lucrului de a face dovada existenței unor cauze exoneratoare de răspundere spre a înlătura, astfel, prezumțiile de răspundere care decurg din lege.

6.2. Cauzele de exonerare de răspundere.

Pentru a se exonera de răspunderea care îi revine, paznicul juridic al lucrului trebuie să facă dovada: a) faptei victimei înseși; b) faptei unei terțe persoane, pentru care nu este ținut a răspunde; c) cazului de forță majoră – simpla dovadă a cazului fortuit nefiind suficientă.

Fapta victimei va exonera total de răspundere pe paznicul juridic al
lucrului, în măsura în care ea întrunește caracteristicile unei adevărate forțe majore în raport cu „fapta lucrului”. În măsura în care nu întrunește aceste caractere, ea poate duce numai la o diminuare a răspunderii paznicului juridic, proporțională cu gradul de participare și cu vina proprie a victimei.

În aceleași condiții cu fapta victimei, deci în măsura în care întrunește caracterele unei forțe majore, fapta unei terțe persoane, pentru care paznicul juridic al lucrului nu este ținut a răspunde, îl va exonera total pe acesta de răspundere. Dacă însă fapta terțului nu întrunește condițiile spre a duce la înlăturarea totală a răspunderii paznicului juridic, se poate ajunge la o răspundere solidară, față de victimă, a paznicului și a terței persoane, potrivit prevederilor art. 1003 C.civ., urmând ca, în raporturile cu terța persoană, răspunderea să se repartizeze proporțional cu gradul de participare ori de vinovăție a fiecăruia.

În materia răspunderii pentru „fapta lucrului”, după cum am arătat,
numai forța majoră, nu și cazul fortuit, are efecte exoneratoare, deși ambele aceste împrejurări exclud vinovăția paznicului juridic al lucrului.

Care sunt caracterele pe care trebuie să le întrunească o împrejurare pentru a fi definită ca fiind forță majoră, spre deosebire de simplul caz fortuită în mod sintetic, o parte dintre aceste caractere au fost precizate într-o decizie a Tribunalului Suprem, în care s-a arătat că „forța majoră; constă într-o împrejurare externă și invincibilă, fără relație cu lucrul care a provocat dauna sau însușirile sale naturale.

Ceea ce a subînțeles această decizie a fost faptul că împrejurarea externă la care se referă este absolut invincibilă, în sensul că, la nivelul actual al științei, ea este pentru oricine o forță de nebiruit și nu numai pentru paznicul juridic. O simplă împrejurare externă, invincibilă numai în mod relativ, adică numai pentru paznicul juridic al lucrului, la data și la locul producerii faptei, nu este un caz de forță majoră, ci un simplu caz fortuit care nu-l exonerează de răspundere.

Ceea ce trebuie, de asemenea, precizat este că pentru a ne afla în fața unui caz de forță majoră trebuie ca împrejurarea externă să fie absolut imprevizibilă, având un caracter extraordinar. Cu alte cuvinte, la nivelul actual al științei, producerea împrejurării externe nu poate fi prevăzută. O împrejurare numai relativ imprevizibilă, în condițiile date și raportată la puterea de cunoaștere a paznicului juridic, nu este caz de forță majoră ci este caz fortuit, care nu înlătură răspunderea pentru „fapta lucrului”.

După cum s-a spus într-o decizie a Tribunalului Suprem, „în cazul unor alunecări de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevăzute, urmările lor păgubitoare pot fi prevenite și evitate. Astfel, dacă se învederează puternica probabilitate a producerii unei atare alunecări de teren, caracterul imprevizibil al fenomenului se înlătură, situație în care nu ar putea fi invocat ca temei pentru apărarea de răspundere în cadrul art. 1000 alin. (1) C. civ.

În concluzie deci, forța majoră se caracterizează prin aceea că este o împrejurare externă, cu caracter excepțional, fără relație cu lucrul care a provocat dauna sau cu însușirile sale naturale, absolut invincibilă și absolut imprevizibilă.

Trebuie să reținem desigur caracterul dinamic, variabil, al noțiunii de forță majoră, de îndată ce, o dată cu progresele științei, ceea ce la un moment dat este absolut imprevizibil și absolut invincibil poate să devină previzibil și posibil de depășit ori de evitat. Cu titlu de exemplu, poate să constituie forță majoră un eveniment natural sau de altă natură, cum ar fi o catastrofă naturală, un cutremur, o inundație, o ploaie torențială, un incendiu catastrofal, o conflagrație – în măsura în care sunt întrunite caracterele la care ne-am referit.

Pentru a duce la totala exonerare de răspundere, forța majoră trebuie să fi fost singura cauză a producerii prejudiciului. În măsura în care împrejurările care au intervenit și au dus la producerea prejudiciului nu întrunesc caracterele forței majore, dar nici nu implică vinovăția paznicului juridic, ele constituie un simplu caz fortuit. Așadar, cazul fortuit exclude, și el, vinovăția paznicului juridic însă nu îl exonerează de răspundere. Tocmai în acest câmp al lipsei de vină, funcționează acea garanție obiectivă ce s-a grefat peste prezumția de culpă a paznicului juridic și la care ne-am referit mai înainte.

Ce categorii de împrejurări pot să fie cuprinse în noțiunea de caz fortuit? În materia răspunderii pentru fapta lucrului, noțiunii de caz fortuit i se atribuie un sens tehnic, care acoperă, de regulă, două categorii de împrejurări, și anume:

anumite împrejurări exterioare lucrului, independente de vina paznicului
acestuia, dar care nu aveau nici caracterul excepțional, nici caracterul
absolutei imprevizibilități și invincibilități. Astfel, de exemplu, intervenția unei ploi obișnuite, care a determinat deteriorarea părții carosabile ori a împiedicat vizibilitatea, punând pe conducătorul auto în situația de a produce un accident, chiar fără a i se putea reține, în concret, o vină; surparea unui mal în condițiile în care asemenea surpări erau frecvente etc.;

cel mai adesea, în categoria cazului fortuit, cu aplicații în materia
răspunderii pentru lucruri, sunt reținute însă anumite împrejurări intrinseci lucrului, neimputabile paznicului juridic, care au dus la producerea prejudiciului. Este cazul anumitor vicii ascunse ale lucrului, defecte de fabricație, cauze interne, care nu puteau fi cunoscute de către paznicul juridic.

După cum s-a spus în decizia Tribunalului Suprem citată mai sus „împrejurări ca spargerea unui cauciuc, ruperea unei piese, din cauza unui defect de fabricație sau altele similare, care constituie cazuri fortuite, în strânsă legătură cu lucrul, nu pot constitui cauze de exonerare față de prezumția de responsabilitate prevăzută de textul citat [art. 1000 alin. (1),].

O problemă nouă, adiacentă noțiunii cazului fortuit constând în defectele de fabricație ale lucrului, pusă în practica judecătorească este aceea dacă, și pe ce temei, victima prejudiciului ar putea să cheme în judecată pe fabricantul vinovat de defecțiunile de fabricație.

În decizia nr. 358/1965 a colegiului civil al Tribunalului Suprem s-a admis principiul că victima prejudiciului poate să cheme la răspundere delictuală pe fabricantul lucrului, pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a unui viciu de fabricație, invocând temeiul general al răspunderii cuprins în prevederile art. 998-999 C. civ..

Este de remarcat că și în dreptul comparat s-a pus și se pune problema răspunderii fabricantului unor „produse periculoase”, pentru prejudiciile cauzate de aceste produse, fie ca urmare a defectelor acestora, fie ca urmare a insuficientei informări, a neluării precauțiunilor necesare etc. Unii autori opinează în sensul reglementării unei răspunderi autonome, direct a fabricantului (soluția americană), lăsând deoparte pe intermediarii care au vândut lucrul. Se opinează în sensul caracterului delictual, extracontractual al acestei răspunderi, al unei răspunderi obiective, care nu ar cere dovada culpei și care ar putea fi înlăturată numai dacă s-ar face dovada că paguba a rezultat din folosirea anormală a lucrului, forța majoră, dintr-un defect care nu ține de fabricație, ci de fazele ulterioare, după ieșirea din fabricație.

CAPITOLUL VII

EFECTELE RĂSPUNDERII PENTRU LUCRURI

7.1. Efectele produse.

Victima prejudiciului este îndreptățită să obțină despăgubiri de la cel care are paza juridică a lucrului.

Desigur că nimic nu o împiedică să urmărească direct pe cel care, având paza materială a lucrului, i-a cauzat paguba. Numai că, în acest caz, temeiul acțiunii sale va fi art. 998-999 C.civ..

În măsura în care paznicul juridic al lucrului a plătit despăgubirile, el va putea să urmărească, printr-o acțiune în regres, pe paznicul material, cu condiția de a face dovada vinovăției acestuia, conform acelorași prevederi ale art. 998-999 C. civ..

Dacă la producerea prejudiciului de către lucru a concurat și fapta unui terț, dacă paznicul juridic al lucrului a plătit despăgubiri ce depășesc întinderea corespunzătoare a participării sale, pentru tot ceea ce a plătit în plus el va avea o acțiune în regres împotriva terțului participant.

Cel puțin două considerente au determinat instituirea, cu deosebire în domeniul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin „fapta lucrului” a unui sistem de asigurare de răspundere civilă, în virtutea căruia in schimbul primelor de asigurare plătite, societatea de asigurare urmează să plătească, total sau parțial, despăgubirile cuvenite pentru prejudiciile cauzate: primul, și cel mai important considerent, este protecția victimei cel de-al doilea este însuși sistemul agravat al răspunderii pentru fapta lucrului răspundere care, după cum am văzut, este angajată chiar dincolo de existența vinovăției paznicului juridic.

7.2. Corelarea răspunderii pentru lucruri cu alte forme de răspundere.

Răspunderea întemeiată pe art. 1000 alin. (1) C.civ. are drept scop, prin prezumțiile instituite și prin agravarea situației paznicului juridic cât privește posibilitățile sale de exonerare, să vină în sprijinul victimei prejudiciului, printr-o protecție specială a intereselor acesteia.

Ea nu exclude nici răspunderea față de victimă pentru fapta proprie a paznicului juridic, pe temeiul art. 998-999 C.civ., nici răspunderea, pe același temei, a paznicului material al lucrului, nici răspunderea paznicului juridic în calitate de comitent pentru fapta prepusului – paznic material, pe temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., și nici posibilitatea unei răspunderi a părinților pentru fapta copilului minor, în baza art. 1000 alin. (2), ori a răspunderii institutorului ori meșteșugarului, pentru fapta elevului sau a ucenicului, pe temeiul art. 1000 alin.(4)C. civ..

Rămâne la aprecierea exclusivă a victimei alegerea între una sau alta dintre posibilități, cu condiția, bineînțeles, de a se supune exigențelor de probă pe care fiecare dintre căile menționate le comportă.

Văzându-și respinse pretențiile sale într-o cale, victima prejudiciului va putea invoca un alt temei – în măsura în care o incompatibilitate între aceste temeiuri nu există – pentru satisfacerea pretențiilor sale.

De exemplu, nimic nu împiedică pe victimă ca, nereușind să facă dovada răspunderii pentru fapta proprie a paznicului juridic, pe temeiul art. 998-999 C.civ., să-l acționeze pe acesta, pe temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. sau chiar pe temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ.

Dacă însă nu a reușit să facă dovada, de exemplu, a culpei paznicului material al lucrului, care avea calitatea de prepus, o acționare a paznicului juridic-comitent, pe temeiul art. 1000 alin. (3), nu mai este posibilă. Va fi însă posibilă, principial, acționarea, în acest caz, a paznicului juridic pe temeiul art. 1000 alin. (1), în condițiile răspunderii instituite prin acest articol.

O regulă este însă dominantă: prejudiciul este unic, deci și despăgubirea trebuie să fie unică. Așa fiind, nu este posibil ca, invocându-se temeiuri juridice diferite, să se obțină mai multe despăgubiri, pentru acoperirea aceluiași prejudiciu.

CONCLUZII

Instituția răspunderii, considerată în mod tradițional instituția centrală a tuturor ramurilor dreptului, continuă să dețină această poziție și în zilele noastre.

Corolar al normei de conduită socială-morală, civică și cu deosebire al celei juridice – instituția răspunderii, care dă expresie dreptului în forma cea mai concentrată, reflectă stadiul de evoluție al întregii vieți sociale și indică, în cel mai înalt grad, măsura și influența răspunderii legale asupra nivelului conștiinței sociale, al atitudinii și al responsabilității oamenilor în multiplele lor raporturi sociale.

Dacă ținem seama de evoluția societății noastre, de diversificarea și amplificarea raporturilor dintre oameni, ca și de dezvoltarea științei și tehnicii moderne – care a avut drept efect un uriaș progres al societății omenești, dar care a creat, totodată, noi situații ce pun problema angajării răspunderii, civile – ne apare cât se poate de evidentă importanța studierii acestei instituții cu atât mai mult, cu cât în literatura noastră de specialitate din ultimele două decenii nu i s-a acordat suficientă atenție.

Aducerea în discuție a unor aspecte mai importante, învederând unele dintre deficiențele reglementărilor în vigoare, exprimarea unor noi puncte de vedere sau evaluarea și argumentarea celor deja exprimate, precum și propunerea unor soluții sau măcar sugerarea acestora, prilejuită de o dezbatere a problemei, a constituit principalul obiectiv urmărit cu prilejul elaborării prezentei lucrări.

Conștienți de faptul că tratarea mai pe larg, în cadrul unei monografii, a problemei răspunderii civile ar putea fi utilă numai dacă se analizează ori măcar se atrage atenția asupra aspectelor impuse de dinamica și complexa dezvoltare a vieții sociale, nu ne-am limitat la reluarea aspectelor tradiționale ale problemei răspunderii civile, ci am căutat să prezentăm situațiile noi de răspundere care se nasc în legătură cu folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare, ipotezele de răspundere materială a statelor, situațiile speciale de răspundere care se creează în legătură cu exercitarea unei profesiuni sau ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial ș.a.

Cercetarea nu s-a limitat, evident, la tezele teoretice, ci are la bază un examen complet al practicii instanțelor noastre față de care s-a luat atitudine, fie subscriind la soluțiile acesteia, fie criticându-le atunci când a fost cazul.

Totodată am urmărit nu numai să atragem atenția asupra aspectelor actuale pe care le prezintă instituția răspunderii, dar și să prezentăm, prin referirile făcute la alte sisteme de drept, soluțiile din practica altor state, meritele și scăderile pe care acestea le au.

Dacă lucrarea pe care o prezentăm, prin concepția, soluțiile și argumentele aduse în susținerea unor teze, va avea darul să suscite un minimum de interes și va prilejui noi dezbateri în problema răspunderii civile, teoria și practica dreptului nostru socialist vor avea desigur de câștigat, iar eforturile autorilor vor fi fost încununate de succes.

În final, conștienți de faptul tot timpul este loc de mai bine și că cu siguranță vor mai fi scrise și alte lucrări pe această temă, unele dintre ele mai valoroase, dori să aducem un omagiu tuturor acelora care prin munca pe care au depus-o au făcut ca instituția răspunderii civile să apară într-o lumina mai clară atât pentru practicieni, cât și pentru cei care sunt de abia la începutul drumului început pe tărâmul dreptului civil.

Bibliografie

Anghel I.M., Popa M.F., Deak F., Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, 1970;

Barasch E.A., Răspunderea pentru fapta lucrului, art. 1000 alin. 1 C.civ., în S.C.J., nr. 4/1972;

Bratusia S.I., Samoscenco I.S., Obșceania teoria sovetscogo prava (Teoria generală a dreptului sovietic), Moscova, 1966;

Cărpenaru Stancin D., Principiul reparării integrale a prejudiciului în raporturile contractuale dintre organizațiile socialiste, în „R.R.D.", nr. 1/1970;

Cosmovici Paul, Contribuții la studiul culpei civile cu specială privire asupra culpei în contractele economice, Ed. Științifică, București, 1960;

Deak Fr., Răspunderea civilă a părinților, institutorilor și artizanilor pentru prejudiciul cauzat de copiii minori, elevi sau ucenici, în J.N., nr. 6/1965;

Deak Fr., Condițiile și fundamentul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în R.R.D., nr. 1/1967;

Deak Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1996;

Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972;

Filipescu Ion P., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 1994;

Gheorghe T., Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care la avem sub pază, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980;

Ionașcu T., Modificările aduse Codului civil de principiul constituțional al egalității sexelor, în J.N., nr. 2/1950;

Ionașcu Traian, La faute comme élément de la responsăbilité patrimoniale des organisations socialistes, dans les contrats économiques, în La responsabilité civile dans les États de l'Est, Journées d'étude du 16 au 18 novembre 1965 – Bruxelles, Éditions de l'Institut de Sociologie de l'Université Libre de Bruxelles, 1967 (Centre d'étude des Pays de l'Est);

Lalou Henri, Traité pratique de la responsdbilité civile, ediția a V-a, Paris, Librairie Dalloz, 1955;

Planiol M. Traité de droit civil, vol. II, Paris, 1943;

Pop Liviu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Spînu V., Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidentele de circulație, rezumatul tezei de doctorat Iași, 1977;

Stătescu C, Bîrsan C., Drept civil. Teoria generala a obligațiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, București, 2002;

Stoica V., Baias Fl., Acțiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în S.C.J., nr. 1/1987;

Cuprins

CAPITOLUL I PROBLEME GENERALE PRIVIND

RĂSPUNDEREA CIVILĂ……………………………………………………4

1.1.Noțiunea de răspundere……………………………………………………………………..4

1.2.Principiile răspunderii civile………………………………………………………………..7

1.3.Funcțiile răspunderii civile………………………………………………………………..10

1.3.1.Funcția educativ-preventivă…………………………………………………….10

1.3.2.Funcția reparatorie………………………………………………………………11

1.4.Comparație între răspunderea civilă și alte forme de răspundere

juridică…………………………………………………………………………………………12

1.4.1.Precizări prealabile……………………………………………………………..12

1.4.2.Răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală…………………………..12

1.4.3.Răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală………………16

CAPITOLUL II ANALIZA FORMELOR RĂSPUNDERII CIVILE…………………………23

2.1.Prezentare generală………………………………………………………………………..23

2.2.Determinarea poziției răspunderii civile delictuale, ca formă de

existență a răspunderii civile…………………………………………………………………..24

2.2.1.Domeniul de aplicare al răspunderii civile delictuale…………………………..24

2.2.2.Condițiile răspunderii civile delictuale…………………………………………25

2.2.2.1.Prejudiciul……………………………………………………………25

2.2.2.2.Fapta ilicită……………………………………………………………26

2.2.2.3.Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu………………29

2.2.2.4.Vinovăția……………………………………………………………..31

2.2.2.5.Capacitatea delictuală…………………………………………………35

CAPITOLUL III FELURILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE………………………37

3.1.Considerații generale………………………………………………………………………37

3.2.Răspunderea pentru fapta proprie………………………………………………………….39

3.3.Răspunderea pentru fapta altei persoane…………………………………………………..41

3.3.1.Răspunderea părinților pentru fapta copiilor lor minori………………………..41

3.3.1.1.Prevederi legale………………………………………………………41

3.3.1.2.Domeniul de aplicație………………………………………………..42

3.3.2.Răspunderea institutorilor pentru fapta elevilor și a meșteșugarilor pentru

fapta ucenicilor………………………………………………………………………..43

3.3.2.1.Prevederi legale………………………………………………………43

3.3.2.2.Domeniul de aplicație………………………………………………..44

3.3.2.3.Condiții pentru răspunderea institutorilor și

meșteșugarilor pentru fapta elevilor și ucenicilor……………………………45

3.3.3.Răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor………………………………46

3.3.3.1.Prevederi legale………………………………………………………46

3.3.3.2.Domeniul de aplicație………………………………………………..46

3.4.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, de

animale și de ruina edificiului…………………………………………………………………47

3.4.1.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale……………………………47

3.4.1.1.Prevederi legale………………………………………………………47

3.4.1.2.Domeniul de aplicație………………………………………………..48

3.4.2.Răspunderea pentru ruina edificiului……………………………………………50

3.4.2.1.Prevederi legale………………………………………………………50

3.4.2.2.Domeniul de aplicație………………………………………………..51

CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA PENTRU LUCRURI ÎN GENERAL…………………….53

4.1.Sediul materiei…………………………………………………………………………….53

4.2.Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 1 Cod civil……………………………………….54

4.3.Noțiunea de lucru………………………………………………………………………….55

4.4.Noțiunea de pază juridică………………………………………………………………….57

4.5.Explicația sintagmei „cauzarea de către un lucru a unui prejudiciu”……………………..66

4.6.Persoanele îndreptățite să beneficieze de dispozițiile art. 1000 alin. 1

Cod civil……………………………………………………………………………………….67

CAPITOLUL V FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PENTRU

PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI…………………………………72

5.1.Concepția subiectivă………………………………………………………………………72

5.2.Concepția obiectivă………………………………………………………………………..74

CAPITOLUL VI CONDIȚIILE RĂSPUNDERII PENTRU

PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ȘI

CAUZELE DE EXONERARE DE RĂSPUNDERE………………………..79

6.1.Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri………………………………79

6.2.Cauzele de exonerare de răspundere………………………………………………………80

CAPITOLUL VII EFECTELE RĂSPUNDERII PENTRU LUCRURI…………………………85

7.1.Efectele produse……………………………………………………………………………85

7.2.Corelarea răspunderii pentru lucruri cu alte forme de răspundere…………………………86

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………88

Bibliografie…………………………………………………………………………………………….90