Raspunderea Civila Delictuala Pentru Fapta Proprie a Persoanei Juridice

Cuprins

Introducere

Prezenta lucrare propune o analiză amănunțită a instituției răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, menită să îmbogățească bagajul informațional al fiecărui cetățean. Deși această temă este prezentată destul de exhaustiv în Noul Cod Civil, în acest text, folosindu-mă de gândirea juridică și de gândirea rațională, voi încerca să prezint principiile, funcțiile, caracteristicile și condițiile răspunderii civile delictual pentru fapta proprie în limbaj cotidian, fiind accesibilă oricăror categorii de persone.

Motivarea temei alese constă în faptul că noțiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate dreptului, ea fiind folosită în toate domeniile vieții sociale. După unii autori, răspunderea civilă constituie obligația de reparare a prejudiciului, iar răspunderea penală obligația de a suporta și executa pedeapsa. O alta opinie apreciază că răspunderea juridică are loc doar în cazul încălcării unor norme juridice și este urmată de aplicarea constrângerii de stat prin mijloace corespunzătoare gradului de pericol social al faptei săvârșite. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o ramură importantă a răspunderii civile delictuale deoarece vizează fiecare cetățean în parte, fiind o temă de actualitate.

În ceea ce privește structura lucrării, primul capitol l-am dedicat trecerii în revistă a evoluției istorice a acestei instituții fundamentale (din slavagism și până în epoca modernă), dar și localizării la nivel temporal, spațial și conceptual al instituției.

În cel de al doilea capitol „Delimitarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie de alte forme ale răspunderii civile delictuale” voi face o comparație între formele răspunderii civile delictuale, urmărind să evidențiez asemănările și deosebirile dintre formele de răspundere analizate.

Al treilea capitol va prezenta noțiunea de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie și opiniile marilor specialiști în domeniu, alături de funcțiile si principiile aferente.

În ultimul capitol voi pune accent pe condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie datorită importanței cunoașterii lor.

Capitolul I – Considerații introductive

1.1 Scurt istoric al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie

Fiecare clasa dominatoare impune societății regulile etice de conduită, care astfel trec în conștiința morală a membrilor societății. Astfel prima formă de răspundere întâlnită este răspunderea morală.

În comuna primitivă nici nu putem discuta de o răspundere juridică datorită faptului că nu exista nici stat, nici drept; totuși observăm prezența unei răspunderi obiective, care se bazează pe cauzalitatea materială. Această răspundere îmbracă forma răzbunării private, a talionului. Mai târziu, după ce se observă că victima se poate pune de acord cu făptașul, răspunderea îmbracă forma unei compensații bănești voluntare.

În epoca sclavagistă, “Legea celor XII table” aduce o schimbare importantă deoarece pe lângă răzbunarea privată, legea talionului și compensarea bănească voluntară, ia naștere statul și dreptul. Astfel statul fixează compensații bănești cu caracter obligatoriu, dar și prețul dreptului la răzbunare (amendă – poena). Prin urmare “Legea celor XII table” reprezintă o perioadă de tranziție de la compoziția bănească voluntară la cea legală. În ceea ce privește răspunderea, începând cu dreptul roman răspunderea devine juridică (în epoca imperiului răspunderea civilă începând să se desprindă de răspunderea penală, devenind individuală, solidaritatea familială fiind înlaturată). Menționăm că simpla relație de cauzalitate materială nu mai este suficientă în dreptul roman, ivindu-se noțiunea de culpă și aprecierea morală a conduitei celui care a pricinuit paguba.

În epoca feudală se pune accentul pe desprinderea răspunderii civile și a reparării de răspunderea penală. Loysel afirma că “pentru orice faptă rea păgubitoare se cuvine numai amenda”. Cu toate acestea sub influența bisericii creștine se generalizează exigența unei conduite morale a celui care a păgubit. Observăm că ne aflăm din nou într-o epocă de tranziție în care pedeapsa și răspunderea civilă delictuală se individualizează. Astfel, răspunderea civilă își găsește temeiul în elementul subiectiv al greșelii.

Două importante monumente legislative deosebesc din punct de vedere juridic această epoca de tranziție: Legiuirea Caragea (pusă în aplicare în Țara Româneasca la 1 septembrie 1818) și Codul Calimach (intrat în vigoare în Moldova în iulie 1817). Ambele instituie principiul general al răspunderii civile delictuale și consacră reglementări mai închegate ale acestei materii. Legiunea Caragea, care își gaseste principalul izvor în dreptul brazili-calelor bizantine, sub titlul "Adaos pentru stricaciune", prevede: "Care din stiinta sau din nestiinta sau cu greseala va aduce stricaciune altuia, iaste dator a raspunde stricaciunea". Textul pune, ca si în dreptul nostru în vigoare, la baza raspunderii delictuale, prejudiciul, greseala si raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si greseala. Greseala poate fi intentionata – dol – sau neintentionata – culpa. În aceasta distinctie, putem vedea prima manifestare a deosebirii dintre delict si cvasidelict, în întelesul codului civil elaborat în 1864, iar nu în acela al dreptului roman. Prejudiciul pe care îl are în vedere Legiunea Caragea, poate fi nu doar vatamarea adusa lucrurilor, dar si aceea ce are ca obiect animalele sau omul, reglementând chiar prin doua dispozitii, raspunderea stapânilor de animale pentru pagubele pricinuite de catre acestea, însa nu reglementeaza raspun-derea pentru fapta lucrurilor neînsufletite. Codul Calimach, îsi gaseste principalul izvor de inspiratie în, pe atunci, recentul Cod civil general austriac. Acest cod consacra, în § 1724, unitatea raspunderii civile – delictuale si contractuale – pe baza faptei ilicite care se poate înfaptui fie "când cineva face o lucrare nedreapta", fie "când nu va împlini o lucrare legiuita". În ambele cazuri, raspunderea, fie ea delictuala sau contractuala, presupune o greseala. Prin Codul Calimach, nu a fost reglementata doar raspunderea pentru fapta proprie, dar si aceea pentru fapta altuia, raspunderea pentru animale si în sfârsit, embrionar, raspunderea pentru lucruri. Atât Legiunea Caragea cât si Codul Calimach consacra asadar o raspundere delictuala care are ca obiect repararea patrimoniala a unui prejudiciu si îsi gasestetemeiul în elementul subiectiv al greselii – intentionata sau neintentionata.

Biruința clasei burgheze se reflectă din punct de vedere legislativ în Codul Civil din 1864, care la rândul său s-a inspirat din Codul Civil Francez din 1804; răspunderea civilă delictuală era reglementată în acest cod în articolele 998 -1003. Este de menționat că temeiul răspunderii civile delictuale este împrejurarea că paguba a fost făcută printr-o conduită pe care norma socială o reprobă. Răspunderea este subiectivă în momentul în care depinde de atitudinea psihică a celui care pricinuiește paguba față de urmările faptei ce este pe cale să o săvârșească.

Juriștii Saleylles și Josserand au preconizat teoria riscului: Victima, trebuie sa fie despagubita, fiindca prejudiciul pe care l-a suferit se datoreaza faptei unei alte persoane. Nu este vorba despre o pedeapsa ci de reparatie, adica de o simpla repunere a unui patrimoniu în starea initiala producerii prejudiciului. O asemenea pretentie a victimei nu are nevoie, pentru a fi îndreptatita, sa se întemeieze pe o culpa a unei persoane, raportul de cauzalitate materiala fiind suficient, de vreme ce fiecare are datoria de a repara pagubele pe care le-a cauzat prin fapta sa, indiferent daca aceasta fapta a fost sau nu culpabila. Teoria riscului nu a reușit să înlăture răspunderea subiectivă, întemeiată pe sancționarea unei greșeli de conduită.

Capitolul II – Delimitarea răspunderii civile delictuale de alte forme ale răspunderii

2.1. Asemănări și deosebiri intre răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală

În ceea ce privește raportul dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală, observăm următoarele particularități:

Atât raspunderea civilă delictuală, cât și răspunderea penală sunt angajate ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, care prezintă pericol social, adică aduc atingere unor valori sociale ocrotite de lege.

În principiu, atât răspunderea civilă, cât și, mai ales, răspunderea penală presupun, ca o condiție esențială vinovăția persoanei în ceea ce privește fapta ilicită; în principiu, în materie civilă, gradul de vinovăție nu condiționează întinderea răspunderii. Deci, practic, obligația de a repara integral și în natură paguba intervine indiferent de forma vinovăției.

Răspunderea penală este angajată doar dacă fapta ilicită prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, în timp ce răspunderea civilă intervine pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Răspunderea civilă, în general, vizează repararea unui prejudiciu, deci este o răspundere care afectează patrimoniul persoanei. În schimb, răspunderea penală are ca finalitate pedepsirea persoanei care a săvârșit o infracțiune, urmărind în principal, înlăturarea unei stări de pericol pentru valorile sociale apărate de legea penală și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Deci, în cazul răspunderii civile, centrală este ideea de reparare a prejudiciului, iar în cazul răspunderii penale este ideea de pedepsire.

Răspunderea penală este guvernată de principiul legalității incriminării, respective în materie civilă orice faptă cauzatoare de prejudicii antrenează obligația de dezdăunare.

Angajarea răspunderii penale intervine în toate situațiile pe cale judiciara, în timp ce în materie civilă răspunderea poate fi convenită și prin acordul părților ori prin intermediul unei instanțe arbitrale.

Procedura judiciară pentru angajarea răspunderii penale este dominată de principiul oficialității, iar procedura angajării răspunderii civile de principiul disponibilității.

2.2 Asemănări și deosebiri intre răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală

Atât răspunderea civilă delictuală, cât și cea contractuală sunt modalități ale răspunderii civile.

În cazul răspunderii civile delictuale, răspunderea este angajată ca urmare a încălcării unei prevederi legale, iar în cazul răspunderii contractuale intervine ca o consecință a nerespectării obligațiilor contractuale.

Pentru angajarea răspunderii contractuale este necesară capacitatea deplină de exercițiu, adică o capacitate de a contracta; în materie delictuală răspunderea este angajată daca persoana a acționat cu discernământ.

În materie contractuală pentru angajarea răspunderii, de regulă, este necesară punerea debitorului în întârziere, iar in materie delictuală acesta este de drept în întârziere.

În materie contractuală, dacă pagubele nu provin din dolul debitorului, acesta răspunde numai de daunele – interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la încheierea contractului. În schimb, în cazul răspunderii delictuale debitorul răspunde atât pentru pagubele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile.

În caz de participație la săvâșirea faptei ilicite, răspunderea delictuală este solidară, în timp ce, în cazul răspunderii contractuale, răspunderea este, în principiu, divizibilă.

În materie delictuală, creditorul trebuie să dovedească culpa debitorului, iar în materie contractuală este suficient să dovedească existent obligației contractuale și neexecutarea acesteia.

Capitolul III – Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie – Noțiune. Principii. Funcții

3.1. Noțiune, concept, caracterizare și reglementare legală

Răspunderea constă în a fi ținut să răspunzi de actele tale. Ea este o condiție esențială a libertății: o putere iresponsabilă este tiranică și decadentă, un individ iresponsabil este un factor de tulburări și o ființă umană degradată. Omul liber este acela care are conștiința consecințelor acțiunilor sale și răspunde pentru ele; Nietzsche a putut să vorbească de “privilegiul extraordinar al răspunderii”. Pentru jurisprudență, specificul răspunderii civile este de a restabili pe cât de exact posibil echilibrul distrus de daună side a replasa victim pe cheltuiala responsabilului, în situația în care s-ar fi găsit dacă actul prejudiciabil n-ar fi avut loc. Răspunderea civilă fondează obligația de a repara dauna pe care o persoană o cauzează alteia. Faptul că o persoană suferă o daună nu-i dă întotdeauna dreptul de a obține reparație; în alți termeni, simplul fapt de a fi cauzat o daună altuia nu-l obligă întotdeauna pe autorul său să o repare.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este principala formă de răspundere civilă delictuală pentru că, deși finalitatea răspunderii civile are în vedere repararea prejudiciului, care poate fi efectuată nu numai de autorul propriu-zis al unei fapte prejudiciabile ci și de alte persoane, totuși principiul, în această materie, este că dezdăunarea trebuie să o facă, în principal, cel care este vinovat de producerea prejudiciului.

În Codul Civil actual instituția răspunderii delictuale pentru fapta proprie este reglementată în articolele 1357 – 1371. În vechiul Cod Civil instituția menționată anterior era reglementată în art. 998 – 999, reglementarea avea un caracter general, menționând de „orice faptă a omului” care cauzează altuia un prejudiciu. Astfel, cel care a săvârșit un prejudiciu prin fapta sa, era obligat să repare prejudiciul produs.

Observăm că Codul Civil actual oferă o reglementare mai cuprinzătoare decât vechiul Cod Civil prin prevederile articolului 1357 care afirmă că „cel care cauzează un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.”

Prevederile articolului 1349 Cod Civil dispun că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Spre deosebire de vechiul Cod Civil care s-a rezumat la articolele 998 – 999, Codul Civil actual aduce noi reglementări, care au fost reclamate ca fiind necesare în toată perioada de după adoptarea Codului Civil de la 1864. Chiar dacă nu strălucesc prin acuratețe, noile reglementări adaugă la principii reguli privitoare la cauze exoneratoare de răspundere, răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească, răspunderea altor persoane lipsite de discernământ, obligația subsidiară de indemnizare a victimei, problema vinovăției comune și a pluralității de cauze. Din această perspectivă, este evident că, Codul civil actual este o reglemantare superioară vechii reglementări, fiind în consonanță cu reglementările moderne din materia răspunderii civile delictuale. Actuala legislație reglementează reguli privind repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, instituție nereglementată în vechiul Cod Civil, fapt ce constituie o altă dimensiune calitativă.

În civil delictual, răspunderea are ca finalitate acoperirea prejudiciului produs victimei. Ca regulă, răspunderea este personală, adică a acelei persoane care a cauyat prejudiciul. În acest punct, caracterele răspunderii penale și ale celei civil delictuale ființează în oglindă, fiind, în mod practic, identice.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie constituie regula în materie de răspundere civilă delictuală și are două dimensiuni, raportate la persoanele chemate să răspundă : răspunderea civilă delictuală a persoanei fizice și răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice. Deosebirile sunt de substanță pentru că atât persoana fizică cât și persoana juridică răspund în primul rând pentru fapta lor proprie, însă în anumite situații, răspund civil delictual și pentru fapta altor persoane. Mai mult, aceste persoane răspund, uneori și pentru prejudiciile cauzate de lucruri neînsuflețite, de animale sau de ruina edificiilor.

3.2. Principii și funcții

Dincolo de formele concrete pe care le cunoaște, răspunderea juridică este guvernată de anumite reguli comune, principii generale, al căror rol călăuzitor reflectă conținutul, esența și importanța socială ale acestei instituții. Cât privește natura principială a răspunderii civile, pe lângă prezentarea acestora, vom evidenția rolul jucat de fiecare pentru menținerea “ideii de justiție”.

Răspunderea civilă, întocmai ca și celelalte forme ale răspunderii juridice, este guvernată de principiile generale ale dreptului, precum și de principiile răspunderii juridice în general. Astfel, menționăm următoarele trei principii:

A. Principiul răspunderii civile imputabile – răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este intotdeauna o răspundere subiectivă, în sensul că presupune vinovăția făptuitorului. În acest sens, prevederile Codului Civil actual în articolul 1357 vorbesc de fapta ilicită „săvârșită cu vinovăție” (alin. 1) și, de asemenea, despre răspunderea „pentru cea mai ușoară culpă”.

B. Principiul aprecierii imputabilității faptei prin criteriul modelului de comportament abstract, etalon – media socială (bonus pater familias) – în civil delictual, ca de altfel și în civil contractual, vinovăția se apreciază prin raportarea conduitei făptuitorului la un model de comportament abstract (care ține de o cerință pe care societatea o reclamă, adică o comportare medie). Făptuitorul este întotdeauna vinovat când conduita sa este sub media social. Compararea este însă specializată, caracteristică, raportându-se la categoria social din care face parte făptuitorul – vârstă, condiție fizică, condiție psihică, profesie, sex, etnie, religie).

C. Principiul reparării integrale a prejudiciului – este un principiu care dimensionează răspunderea civilă pentru fapta proprie, însă, el funcționează ca reper în cazul tuturor formelor de răspundere civilă delictuală. Consacrat în trecut, prin interpretarea art. 998-999 și art. 1804 C. civ. de la 1864, acest principiu este în mod expres fundamentat pe dispozițiile 1385 alin. (1), art. 1349 alin. (2), coroborat cu art. 1350 alin. (2) Cod Civil, în funcție de sursa delictuală sau contractuală a răspunderii. Aceste texte acoperă din lacunele vechii reglementări și statuează asupra recunoașterii valorii de principiu, pe care o are repararea integrală a prejudiciului. Repararea integral a prejudiciului este consacrată expresis verbis, în articolul 1385 din Codul Civil, cuprinzând atât prejudicial efectiv suferit (damnum emergens) cât și beneficiul nerealizat (lucrum cesans). Concluzionând, cel care cu discenământ încalcă regulile de conduit legală, convențională sau impuse de anumite cutume, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Reechilibrarea patrimonială a prejudiciului trebuie să fie una corectă, judicioasă, adică la valoarea avută înainte de comiterea acelui delict civil, pe de o parte, dar și în integralitatea pagubei produse, în așa măsură, încât, patrimonial victimei să nu cunoască nici o fluctație negativă.

În ceea ce privește funcțiile răspunderii civile delictuale, acestea sunt:

A. Funcția preventiv – educativă – inhibă potențialii autori de fapte ilicite civile care, sub presiunea exercitată de sacțiunea răspunderii civile, într-o normalitate medie acceptabilă, se presupune că se vor abține de la săvârșirea unor delicte civile. (Deși această funcție aspiră la eradicarea delicvenței civile, statistica jurisprudenței demonstrează că suntem departe de a ne atinge obiectivul).

B. Funcția reparatorie – este centrată pe ideea reparării prejudiciului, adică pe faptul plății unor despăgubiri, care să acopere efectul negativ suferit de o persoană prin săvârșirea delictului civil. A răspunde din punct de vedere civil delictual înseamnă a repara prejudiciul.

Capitolul IV – Condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie

Majoritatea autorilor consideră că pentru angajarea răpunderii civile delictuale sunt necesare următoarele condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, culpa căreia i se mai spune greșeală sau vinovăție. Unii autori adaugă la acestea capacitatea delictuală a făptuitorului, care implică existența discernământului, condiție care nu este împărtășită de doctrină cu argumentul că ea este inclusă în culpă sau greșeală.

Cele patru condiții menționate mai sus sunt, în același timp, condițiile generale ale răspunderii delictuale și chiar ale răspunderii contractuale. Astfel trebuie întrunite cel puțin unele dintre ele în toate ipotezele și cazurile de răspundere civilă delictuală. Este în afară de orice discuție că două dintre ele sunt întotdeauna obligatorii pentru toate situațiile în care este vorba de angajarea răspunderii civile reparatorii; acestea sunt prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a omului sau alt fapt juridic și acel prejudiciu suferit injust de persoana căreia legea îi dă dreptul la reparație.

În ceea ce privește proba condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, persoana prejudiciată care îl cheamă în judecată pe autorul faptei prejudiciabile, fiind reclamat în proces, reclamantului îi incumbă sarcina probei, iar pentru admiterea acțiunii sale, este ținută să facă dovada celor patru condiții prin orice mijloc de probă reglementat de lege.

În continuare vom analiza fiecare condiție în parte a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, accentuând caracteristicile fiecăreia.

4.1. Existența unui prejudiciu

Condiția prejudiciului este consacrată expres în articolul 1357 Cod Civil – „cel care cauzează altuia un prejudiciu…” – rezultând că incidența răspunderii civile delictuale presupune cu necesitate producerea unei daune, suferirea unui rău, a unui efect negativ de către cineva ca urmare a acțiunii ilicite a altuia. Vechiul Cod Civil se referea și el la condiția prejudiciului expediind-o în articolul 998, fără să reglementeze principii, fără să organizeze sistematizat o instituție fundamentală a răspunderii. În prezent, legislația civilă, după ce enunță condiția, detaliază în articolele 1381 – 1395, principiile reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, statuând asupra obiectului reparației, întinderii reparației, formelor reparației, distincției între prejudiciul material și cel moral și a cazurilor speciale din materia vătămării integrității corporale sau a sănătății omului și a vătămării minorului.

Prejudiciul este premiza oricărei ipoteze de răspundere, căruia i se mai spune daună sau pagubă, termenii desemnând același lucru, anume „efectele negative patrimoniale – iar într-o anumită concepție și morale – pe care le încearcă o persoană ca urmare a conduitei ilicite a unei alte persoane” sau „efectul negativ suferit de o anumită persoană”.

Din cele enunțate anterior, prejudiciul poate fi definit ca fiind acea condiție a răspunderii civile delictuale care constă în efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a fapte ilicite săvârșite de o altă persoană.

Ilustrul profesor Constantin Stătescu împreună cu Corneliu Bîrsan în cartea „Drept civil. Teoria generală a obligațiilor” a punctat o noțiune printr-o intrebare relativ simplă: „Prejudiciul este întotdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv?”. În practica judiciară și literatura de specialitate s-a admis obligarea autorului prejudiciului la a plăti despăgubiri chiar și în unele situații în care pierderea suferită era consecința încălcării unui simplu interes, care nu alcătuia un drept subiectiv.

În opinia domnului Sache Neculaescu, prejudiciul este afectarea injustă a drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane, concretizată fie într-o pierdere economică, fie într-o leziune morală. În privința termenilor folosiți acesta distinge între noțiunea de paguba și cea de prejudiciu afirmând că „paguba ar putea desemna orice pierdere sau distrugere de valoare, neutrală, privită în sine care n-ar putea fi decât efectivă, concretă, actuală, dar nelocalizată neapărat de care, deocamdată dreptul nu se interesează”, în timp ce „prejudiciul ar urma să reprezinte expresia juridică a pagubei, care de această dată este localizată în sfera drepturilor și intereselor legitime ale unui anumit subiect de drept”. Acesta concluzionează cu faptul că sfera prejudiciului este mai largă decât ce a pagubei.

Vom continua cu clasificările prejudiciului deoarece Codul Civil actual face referire la unele dintre ele, fără a face o clasificare metodică a acestora.

Prejudiciile patrimoniale si prejudiciile nepatrimoniale

Prejudiciul patrimonial sau material este acela care constă în efectul negativ suferit de o persoană care poate fi cuantificat, poate fi măsurat, având dimensiunea economică, pecuniară.

Majoritatea prejudiciilor sunt prejudicii materiale ca de exemplu: daunele suferite de o persoană prin distrugerea unui bun, cheltuieli suportate prin spitalizare sau recuperare etc.

Prejudiciul nepatrimonial (prejudiciul moral) este acel prejudiciu ce este compus din efectul negativ suferit de o persoană, care nu poate fi cuantificat sau măsurat pecuniar (de exemplu în cazul încălcării unor drepturi subiective personale nepatrimoniale ale omului cum ar fi dreptul la viață, sănătate sau la propria imagine – calomnia).

În toate aceste situații, omul suferă un rău care poate fi cu mult mai profund decât rău cuantificabil și „prețul durerii” este tocmai dauna morală. Prejudiciul moral deși nu are cuantificare bănească, poate fi, totuși reparat material. Evident însă, întinderea reparației este întotdeauna relativă, pentru că încălcarea drepturilor personal nepatrimoniale produce efecte ireversibile. Instanța judecătorească, va putea de asemenea să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei ar putea dovedi existența unui astfel de prejudiciu. Menționăm că dreptul de despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit prevederilor articolului 1391 din Codul Civil nu trece la moștenitori, aceștia îl pot însă exercita, dacă acțiunea a fost pornită de defunct.

Potrivit prevederilor articolului 253 din Codul Civil, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței:

Interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă.

Încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor dacă aceasta durează încă.

Constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

Prin excepție de la prevederile legale menționate anterior în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune aplicarea măsurilor de la primele două puncte.

Legislația civilă în vigoare reglementează, în materia încălcării drepturilor nepatrimoniale și unele măsuri provizorii care pot fi hotărâte de instanța judecătorească. Astfel, dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanței judecătorești luarea unei măsuri provizorii (articolul 255 Cod Civil). Instanța judecătorească poate să dispună:

Interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie

Luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.

Codul civil actual reglementează în articolul 256 și situația reparării prejudiciului rezultat în cazul în care titularul dreptului nepatrimonial a decedat. Astfel, acțiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv. Se poate introduce și acțiune de oricare dintre persoanele de mai sus, pentru restabilirea integrității memoriei unei persoane decedate.

Prejudiciul cert și prejudiciul eventual

Prejudiciul este cert atunci când existența sa nu poate fi pusă la indoială. Prejudiciul este sigur atunci când existența sa se poate constata cu certitudine și atunci când acesta se poate evalua. Sintagma prejudiciul sigur cuprinde în conținutul său, atât prejudiciul actual, prezent, cât și prejudiciul viitor. Prejudiciul actual, prezent, este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui. Prejudiciul viitor este acela care, deși nu s-a produs încă, există certitudinea că acesta se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare (un exemplu de astfel de prejudiciu poate fi acela rezultat în cazul decesului unei persoane, când despăgubirile sunt datorate persoanelor pe care aceasta le avea în întreținere, cu posibilitatea actualizării lor, în raport cu evoluția stării de sănătate sau în funcție de starea de nevoie în care se află cei îndreptățiți la despăgubire). Precizăm că prejudiciul eventual nu este cuprins în prejudiciul viitor, întrucât producerea acestuia nu este sigură și nici nu poate fi evaluat.

Are caracter de certitudine și prejudiciul viitor, spre exemplu în cazul în care părintele unui copil este omorât și este sigur că întreținerea copilului minor nu va mai putea fi făcută de părintele său. În această situație instanța judecătorească va trebui să stabilească, pe baza unor expertize care este cuantumul întreținerii pe care autorul faptei ilicite va trebui să-l plătească minorului care a fost vitregit, prin săvârșirea faptei ilicite, de ocrotire a parintelui său. Prejudiciul viitor nu este însă întotdeauna cert, el rămânând în sfera eventualității.

O noutate a Codului civil actual, o reprezintă reglementarea în articolul 1385 alin. 4, a „prejudiciilor cauzate prin pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă”. Această problemă a fost și continuă să fie obiectul unor aprige dispute doctrinare și jurisprudențiale în Franța, de unde s-au inspirat și autorii Codului civil. Analiza prevederii legale de mai sus ne conduce la concluzia că reparația, într-un asemenea caz, va fi inferioară profitului pe care l-ar fi realizat victima prin valorificarea șansei, deoarece aceasta se va face ținând cont de procentul în care acea șansă s-ar fi putut realiza.

Prejudiciile previzibile și prejudiciile imprevizibile

Previzibilitatea consecințelor unor fapte ține de o dimensiune umană fondată pe rațiune și conștiință. Ea înseamnă, conturarea în conștiința omului și determinarea concretă a unor consecințe posibile. Aria de extensie a previzibilității, ca și conținutul său, sunt legate de calitățile psihice ale individului, apreciate, și de data această, într-o normalitate ce ține de media socială. Prin urmare, ceea ce iese din sfera previzibilității intră în domeniul imprevizibilului. În materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se repară nu numai prejudiciile previzibile, adică acelea care puteau fi cunoscute și cuantificate la momentul săvârșirii faptei, ci și prejudiciile imprevizibile, raportate la acel moment.

Prejudicul efect al încălcării unui drept subiectiv sau al unui interes legitim

Opinia domnului Constantin Stătescu și a domnului Corneliu Bîrsan menționată anterior este întărită de opinia domnului profesor Ioan Romoșan, care susține că deși au existat controverse în doctrina și practica juridică cu privire la faptul că în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie pot fi reparate și efectele negative ale încălcării unui simplu interes.

Damnum emergens (prejudiciu efectiv suferit) și lucrum cessans (beneficiul nerealizat)

Prejudiciul efectiv suferit constă în dauna directă și concretă suferită, spre exemplu, cunatumul sumelor de bani platite de proprietarul unui bun care a fost distrus sau deteriorat prin acțiunea ilicită. Dacă proprietarul bunului sau deținătorul acestuia cu un titlu juridic desfășura activități producătoare de beneficii cu bunul său și, prin distrugerea sau deteriorarea bunului a fost pus în situația de a nu mai putea să obțină respectivele beneficii, această componentă a daunei suferite trebuie și ea reparată.

Modalități de reparare a prejudiciului

În vechea reglementare legiuitorul nu stipula nimic în ceea ce privea modalitățile de reparare a prejudiciului; în prezent legislația reglementează câteva reguli cu privire la repararea prejudiciului:

Principiul răspunderii solidare – Este reglementat în articolul 1382 Cod Civil, astfel încât cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat. Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional, în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului. În cazul în care nu se poate împărți sarcina reparației, potrivit articolului 1383 Cod Civil, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.

Întinderea reparației – Articolul 1385 Cod Civil menționează că prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel

Formele reparației – Repararea prejudiciului se face în natură, conform articolului 1386 Cod Civil, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putința ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească, ținându-se cont de data producerii prejudiciului.

Cazul special al prejudiciilor rezultate din vătămarea corporală sau a sănătătii unei persoane – articolul 1387 Cod Civil precizează că despăgubirea trebuie să cuprindă în condițiile articolului 1388 și 1389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. De asemenea despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și se acordă sub formă de prestații bănești periodice sau la cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice sub forma unei sume globale.

Stabilirea pierderii sau a nerealizării câstigului din muncă (articolul 1388 Cod Civil) – despagubirea se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de perdea sau reducerea capacității sale de muncă.

Vătămarea minorului – conform articolului 1389 Cod Civil, despăgubirea stabilită pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă va fi datorată de la data când, în mod normal minorul și-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea.

Cazul despăgubirii acordate în caz de deces – este regelementată de articolul 1390 Cod Civil și se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii la întreținere din partea celui decedat. În articolul 1392, Codul Civil stipulează situația cheltuielilor efectuate pentru înmormântarea victimei, astfel încât, cel care a făcut astfel de cheltuieli, de regulă moștenitorii celui decedat, au dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.

Efectele prejudiciului în raport cu sistemul asigurărilor sociale – se urmărește împiedicarea fără justă cauză, iar articolul 1393 Cod Civil reglementeză că dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparația este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia.

Problema prescripției extinctive – este reglementată expres de Codul Civil actual. Prescripția dreptului la acțiune pentru recuperarea prejudiciului suferit este atașat prescripției răspunderii penale astfel, potrivit articolului 1394 Cod Civil, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție al răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

În situația în care, victima faptei ilicite a fost despăgubită, raportul obligațional delictual a fost stins și, pe cale de consecință, și dreptul la acțiune al acesteia s-a stins, prin executare. De cele mai multe ori, plata prejudiciului se face de cel care l-a cauzat, fie voluntar, fie obligat de instanța de judecată.

Caracterul direct al prejudiciului – este dat de raportul de cauzalitate între fapta ilicită și acel prejudiciu injust, care a cauzat victimei o pagubă.

Caracterul personal al prejudiciului – dreptul de a pretinde repararea acestuia aparține numai persoanei care a suferit un prejudiciu injust.

Prejudiciul să rezulte din încălcarea ori atingerea unui drept sau a unui interes legitim.

În final, apreciez că noul Cod civil, prin legiferarea unor teorii doctrinare și aspecte jurisprudențiale, formulate în activitatea de cercetare și de aplicare a Codului civil din 1864, cât și a legislației civile conexe, a reușit să adapteze prevederile legale din dreptul civil intern, la provocările actuale ale dezvoltării societății românești contemporane. În același timp, opera de codificare a reușit, în mare parte, și o armonizare cu legislațiile civile din unele țări europene, cât și cu Dreptul Uniunii Europene. Desigur, așa cum deja doctrina a și constatat și cum rezultă și din cele prezentate în acest material, la redactarea acestui nou Cod civil s-au strecurat și o serie de inadvertențe, aspecte privind nerespectarea regulilor impuse de tehnica legislativă, anumite definiri lacunare ale unor noțiuni, etc., însă, cu certitudine, toate acestea vor putea fi amendate, atât de doctrină, dar mai ales de jurisprudența viitoare, care va trebui să dea soluții în situații concrete și nu ipotetice. Noul Cod civil era o necesitate stringentă a vieții juridice românești și aceasta a fost satisfăcută.

4.2. Existența unei fapte ilicite

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este necesar ca prejudiciul ce se cere acoperit să fi fost produs prin săvârșirea unei fapte ilicite.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Principiul de drept obiectiv care este încălcat este acela că nimănui nu-i este permis să aducă prin fapta sa, vreo vătămare unei alte persoane, drepturilor subiective ale acesteia. Noțiunea de faptă ilicită este privită în practica judecătorească în mod extensiv, în sensul că se reține răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv – stricto sensu – , dar și atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale anumitor persoane.

Referitor la ceea ce am menționat anterior, profesorul Constantin Stătescu face o paranteză în cartea sa, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, când detaliază faptul că „prin încălcarea normelor dreptului obiectiv”, pentru definirea caracterului ilicit al faptei, urmează a fi avute în vedere normele juridice, dar și cele de conviețuire socială, care nu sunt consacrate prin norme juridice, dar reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însăși conținutul , limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

Concluzionăm noțiunea de faptă ilictă prin definiția dată unanim de autori ca fiind „acțiunea sau abstențiunea, prin care se aduce atingere unor drepturi subiective ocrotite de normele dreptului obiectiv”.

În opinia domnului profesor Ioan Dorel Romoșan, sfera ilicitului civil delictual este, potențial nelimitată, însă, în cazul răsunderii pentru fapta proprie acesta intră în contingență cu situații care înlătură caracterul ilicit. Aceste situații au fost analizate și în vechea doctrină, chiar dacă nu erau prevăzute în mod expres de Codul Civil. Se aprecia că ele trebuie împrumutate din Codul Penal Român unde erau reglementate, evident, însă cu specificitatea corespunzătoare a ilicitului civil.

Astfel, cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt următoarele:

Legitima apărare

În vechea reglementare Codul Civil nu menționa legitima apărare printre cauzele care apără de răspundere, dar nici nu dă o definiție a acesteia; prin urmare vechea reglementare trebuia completată cu articolul 44 Cod Penal.

În Codul Civil actual potrivit articolului 1360: „nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”. Observăm astfel că, legiuitorul ne oferă o reglementare expresă a legitimei apărări în ceea ce privește răspunderea civilă.

În civil delictual, legitima apărare exonerează de răspundere cu condiția să nu se fi depășit limetele unei reacții proporționale cu agresiunea. Dacă prin fapta de legitimă apărare cel care acționează săvârșește el însuși o infracțiune va trebui să repare prejudiciul produs și va putea fi obligat la plata unei indemnizații adecvate și echitabile.

Starea de necesitate

Ca și în cazul anterior al legitimei apărări, starea de necesitate era definită tot de Codul Penal în articolul 45. Reglementarea actuală definește în articolul 1361 Cod Civil starea de necesitate ca fiind situația în care: „ cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent, este obligat să repare prejudiciul cauzat potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză”.

Menționăm că în acest caz este vorba de reechilibrarea patrimoniului celui care a acționat cu patrimoniul celui a cărui bunuri au fost distruse sau deteriorate. În acest sens, putem pune în aplicare prevederile articolului 1362 Cod Civil, potrivit cărora dacă fapta păgubitoare a fost săvârșită în interesul unei terțe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, vom întări cele spuse anterior cu ideea prezentată de domnul Constantin Stătescu: „sub aspect civil, este de remarcat totuși că salvarea valorilor aparținând cuiva se face cu prețul distrugerii ori deteriorării unor valori aparținând unei terțe persoane căreia nu i se poate imputa nici o faptă culpabilă. Ar fi nedrept ca această terță persoană să sufere în final un prejudiciu, cu prețul căruia au fost salvate de la distrugere valori mai importante aparținând altcuiva.”

Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege

Potrivit prevederilor articolului 1364 Cod Civil, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări. Cele menționate anterior în articol relevă că norma juridică nu este foarte clară deoarece pe de-o parte, este enunțat un principiu clasic al exonerării, prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, dar pe de altă parte, legiuitorul vorbește de faptul că cel care acționează să-și fi putut da seama că acțiunea sa are un caracter ilicit. Din perspectiva aprecierii pe care trebuie să o facă autorul faptei, ne aflăm în punctul în care ilicitul se întâlnește cu imputabilitatea, astfel că, cel care trebuie să prevadă caracterul ilicit al acțiunii sale va fi valorizat în raport cu media socială, adică cu modelul de comportament standard – bonus pater familias.

Exercitarea dreptului subiectiv

Exercitarea dreptului subiectiv exonerează de răspundere civilă delictuală pornind de la adagiul din dreptul roman potrivit căruia cine își exercită dreptul său, principial, nu vatămă niciodată pe nimeni. Totuși, menționăm că dacă limitele dreptului subiectiv nu sunt respectate, exercițiul dreptului devine abuziv și transformă dreptul subiectiv într-un non-drept, adică îi anihilează chiar fundamentul existenței sale. În doctrină există discuții contradictorii în ceea ce privește formele abuzului de drept subiectiv, unii autori susținând că abuzul de drept subiectiv se realizează întotdeauna doar prin fapte ilicite intenționate, în timp ce alți autori susțin că abuzul de drept subiectiv se poate săvârși și din culpă.

Articolul 1353 Cod Civil stipulează că „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția czului în care dreptul este exercitat abuziv”.

4.3. Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

A treia condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Nu este suficient să existe o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o persoană, fără a fi o legătură între ele, trebuie să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

În unele situații, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu poate fi stabilit cu ușurință, alteori este mai greu de stabilit, mai ales când efectul a fost precedat de o multitudine de acțiuni umane sau de alte împrejurări. Pentru a stabili raportul de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale , există câteva premise pe care trebuie să le precizăm :

Trebuie să stabilim un raport de cauzalitate specific dintre acțiunea sau inacțiunea omenească cu caracter ilicit și prejudiciu; ceea ce ne interesează pe primul plan sunt acele fapte omenești care, fie că au declanșat punerea în mișcare a cauzelor naturale care pot explica producerea unui anumit efect păgubitor, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită, fie că nu au împiedicat această desfășurare, deși acțiunea umană ar fi fost posibilă și eficientă.

Când analizăm raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu ne interesează obiectivarea faptei și urmările sale, urmând să facem abstracție de atitudinea subiectivă, de ordin psihic, a persoanei față de fapta sa și de urmările acesteia; pornim analiza raportului de cauzalitate de la momentul obiectivării faptei, al manifestării sale exterioare, deoarece simpla atitudine de conștiință, afectivitate ori voință, neurmată de acțiune, nu este de natură să angajeze răspunderea civilă.

În stabilirea raportului de cauzalitate trebuie să avem în vedere nu numai fapta ilicită ca acțiune pozitivă, dar și fapta ilicită ca inacțiune, ca omisiune de a îndeplini anumite obligații stabilite de lege, dacă această omisiune a avut ca urmare producerea unor prejudicii.

Pentru stabilirea raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile trebuie să se țină seama că orice faptă umană se desfășoară în societate, că ea se află, în mod obiectiv, într-o infinită serie de relații cu faptele altor oameni ori cu o serie de factori exteriori – de mediu, evenimente naturale, etc.

Un criteriu pentru analiza și selecționarea factorilor contributivi la producerea prejudiciului trebuie să-l constituie și criteriul oferit de lege, cerința pe care legea o impune comportamentului uman, evaluarea juridică a nerespectării acestei cerințe. În funcție de acest criteriu vom putea să apreciem în ce măsură subiectul răspunderii era dator să acționeze într-un anumit mod, în ce măsură prin această acțiune a sa era posibil să oprească cursul unor evenimente ori acțiuni păgubitoare și, deci, în ce măsură, prin comportarea sa de nerespectare a legii a determinat, direct sau mediat, producerea prejudiciului.

Este necesar ca specificul categoriei cauzalității în acest domeniu să fie precizat, în sensul că nu întotdeauna raportul cauzal este un raport direct între faptă și prejudiciu, ci că, de foarte multe ori, acest raport dintre faptă și prejudiciu este numai mediat, în sensul că prin fapta ilicită s-a creeat o situație care a permis unor factori – umani sau naturali – să acționeze și să producă ei, în mod direct, prejudiciul.

Cele menționate mai sus demonstrează cât este de complex raportul de cauzalitate ca și condiție a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În doctrină au fost susținute teorii privitoare la determinarea raportului de cauzalitate :

Teoria echivalenței condițiilor – toți vor răspunde în mod egal, având în vedere principiul solidarității. Domnul profesor Romoșan apreciază ca teoria fiind greșită, deoarece în opinia dânsului „este de natură să provoace o dispersie excesivă în masa răspunderii și, finalmente, să slăbească preocuparea omului în general pentru faptele sale, să scadă și eficiența socială”.

Teoria cauzei adecvate – din antecedența cauzală trebuie reținută doar acea cauză care este tipică pentru un anumit efect; teoria este neștiințifică, pentru că restrânge excesiv antecedența cauzală, lăsând în afara răspunderii contribuția unor cauze care au potențat efectul negativ chiar dacă nu l-au determinat în mod exclusiv.

Teoria cauzalității necesare – susține că trebuie să răspundă doar autorul unei fapte care a produs, cu necesitate, un anumit efect. Domnul profesor Romoșan apreciază și această teorie ca fiind greșită, deoarece lasă în afara ecuației răspunderii contribuțiile periculoase ale unor fapte de mai mică importanță care, deși nu au avut rol de cauză, au avut rol de condiții.

Teoria cauzei proxime – va răspunde doar autorul ultimei fapte care a avut un efect negativ, neinteresând celelalte fapte anterioare

Teoria indivizibilității cauzelor cu condițiile – este sistemul îmbrățișat de doctrina română și de jurisprudență, potrivit căruia în ecuația răspunderii trebuie să se țină cont de toate cauzele și condițiile care au generat prejudiciul însă, acestea au doar un caracter indivizibil, nu și o măsurare egală; prin urmare fiecare răspunde potrivit contribuției sale la producerea prejudiciului.

Concluzionăm prin faptul că terminarea raportului de cauzalitate și particularităților presupune o operațiune dificilă și complexă

Codul Civil reglementează în materia stabilirii raportului de cauzalitate trei situații care nu erau cuprinse în vechea reglementare.

Astfel în articolul 1369 Cod Civil este vorba despre răspunderea altor persoane care implică ca „cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să-l pricinuiască sau, cu bună știință, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia, răspunde solidar cu autorul faptei”.

Articolul 1370 Cod Civil reglementează imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite. Acesta se referă la cazul în care „prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă”.

Vinovăția comună (pluralitatea de cauze) este detaliată în articolul 1371 Cod Civil: „în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudicu pe care a pricinuit-o”. Aceste dispoziții se aplică și „în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă”.

4.4. Existența vinovăției autorului faptei ilicite

Vom începe analiza celei de a patra condiție a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie cu definiția vinovăției ca fiind : „atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite, reproșabilă din punct de vedere social, față de faptă și urmările acesteia”. În teoria dreptului civil au existat concepții diferite cu privire la definiția vinovăției, oscilându-se între definirea culpei civile prin diferențierea ei față de ilicit – dreptul german, dreptul elvețian – și definirea ei prin contopirea culpei cu ilicitul – Franța, Belgia și literatura juridică mai veche de la noi.

O condiție esențială de existență a vinovăției o reprezintă capacitatea delictuală (discernământul), care constă în aptitudinea psihică a persoanei de a înțelege semnificația faptei sale și de a-își reprezenta în conștiință rezultatul acesteia, lipsa acestei aptitudini ducând la înlăturarea răspunderii autorului pentru faptei ilicită cauzatoare de prejudiciu. Capacitatea delictuală este aptitudinea cuiva de a avea conștiința faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce este permis și nepermis, licit și ilicit (ceea ce se numește factor intelectiv). Așadar, capacitatea delictuală este o condiție a existenței vinovăției.

În ceea ce privește structura vinovăției civile ca proces psihic, trebuie să menționăm că săvârșirea unei fapte ilicite este precedată de un proces subiectiv complex, pentru că omul este o ființă subiectivă dotată cu rațiune și voință. Procesul subiectiv complex care stă la baza faptei ilicite are baze neurologice și psihologice. Aceste baze fundamentează, pe de-o parte, factorii de ordin intelectiv, pe de altă parte, factorii volitivi. Vom analiza, pe scurt, acești factori :

Factorul intelectiv – din punct de vedere intelectiv, actul voluntar al omului conține un proces complex cognitiv, ce presupune cunoașterea realității, conștientizarea trebuințelor, medierea și reglarea modelului informațional al individului cu cel al lumii exterioare. Factorul intelectiv presupune conștiența care are o bază biologică, medico-legală. Pentru a răspunde din punct de vedere civil delictual, trebuie ca persoana să aibă aptitudinea de a discerne între licit și ilicit.

Factorul volitiv – de voință – reprezintă o activitate psihică îndreptată spre atingerea unor scopuri, care presupune deliberarea și decizia pentru un anumit comportament de urmat.

Există mai multe forme care îmbracă vinovăția, în funcție de felul în care s-a urmărit sau nu să se producă un prejudiciu. Astfel facem referire la intenție și culpă.

Intenția are două modalități :

directă – când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui

indirectă – când autorul prevede rezultatul faptei sale și chiar dacă acesta nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat

Culpa are tot două modalități :

culpa cu prevedere – în momentul când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, crezând că acesta nu se va produce.

culpa fără prevedere – când autorul faptei nu prevede rezultatul acțiunilor sale, deși putea și trebuia să îl prevadă.

Vinovăția rămâne și pe viitor ideea care explică tragerea la răspundere civilă pentru fapta proprie, fiind cu claritate relevat acest lucru încă din primul alineat al articolul 16 al actualului Cod civil: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârșite cu intenție sau din culpă”. Așadar, linia urmată este cea deja trasată de legiuitorul de la 1864 care, implicit, în cuprinsul articolele 998 – 999 vechiului Cod Civil, a legiferat, cu caracter de principiu, asupra fundamentului subiectiv al răspunderii civile pentru fapta proprie. Doar cu caracter de excepție, „Dacă prin lege nu se prevede altfel …”, ideea în baza căreia o persoană poate fi trasă la răspundere civilă pentru propria-i faptă poate fi alta decât vinovăția sa .

Astfel, pe cale de consecință, odată stabilită vinovăția, indiferent de forma ei, în lipsa unui text de lege contrar, persoana este obligată să acopere integral paguba pricinuită prin fapta sa ilicită.

Referitor la criteriile de apreciere ale vinovăției civile, există două posibile modalități de apreciere a vinovăției. Prima, prin care s-ar aprecia conduita actuală a omului, cu conduitele sale anterioare (culpa levis in concreto), cea de-a doua, prin care vinovăția făptuitorului se apreciază prin raportare a conduitelor sale cu o conduită medie socială, cu un model de comportament etalon, standard, abstract (culpa levis in abstracto). În dreptul civil, deoarece se răspunde și pentru cea mai ușoară formă de vinovăție, criteriul de apreciere a acestuia este criteriul abstract adică media socială (bonus pater familias). Modelul de comportament abstract etalon are virtutea că fundamentează responsabilitatea pe umerii celui vinovat, în considerarea protejării intereselor victimelor.

Codul civil actual reglementează cauzele care înlătură imputabilitatea faptei în mod expres, răspunderea fiind înlăturată.

Articolul 1351 Cod Civil vorbește despre forța majoră și cazul fortuit, oferind o definiție a forței majore în alineatul 2, ca fiind : „ orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”. Cazul fortuit este definit în alineatul 3 ca și „un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”.

Articolul 1352 Cod Civil reglementeză situația faptei victimei sau a terțului : „fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere”.

Reglementarea expresă din Codul Civil actual, inexistentă în vechiul Cod Civil, dă eficiență regimului juridic diferit al răspunderii civile delictuale subiective în raport cu răspunderea civilă delictuală obiectivă. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este întotdeauna o răspundere subiectivă, adică fondată pe culpă, pe când marea majoritate a formelor de răspundere pentru fapta altuia, precum și răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale ori de ruina edificiului, sunt forme de răspundere civilă delictuală obiectivă.

Tot referindu-ne la clauze privind răspunderea, articolul 1355, alineatul 2 Cod Civil stipulează expres “sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr+o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei.”, iar alineatul 3 ne oferă informații cu privire la răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății “nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii”.

Potrivit prevederilor legale ale articolului 1356 Cod Civil, “un anunț care exclude sau limitează răspunderea contractual, indifferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului, nu are nici un effect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea existența anunțului la momentul încheierii contractului”.

Ultimul lucru care este necesar să fie menționat la analiza vinovăției și a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este că “nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilateral, răspunderea pentru prejudicial material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă”, conform articolului 13558, alineatul 1 din Codul Civil.

Capitolul V – Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Articolul 219 alineatul 1 Cod Civil reglementează răspunderea pentru fapte ilicite a persoanelor juridice astfel : „Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”, iar alineatul 2 completează primul text cu faptul că : „Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit”.

Prin articolul 220 Cod Civil este reglementată ”Răspunderea membrilor  organelor persoanei juridice”, ca fiind ”Acțiunea  în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceștia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparține în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care  va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare”. 

Potrivit alineatului 2 din articolul 220 Cod Civil, „Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanei prevăzute la alineatul 1 nu figurează pe ordinea de zi”. De asemenea „Organul de conducere competent desemnează cu aceiași majoritate persoana insărcinată să exercite acțiunea în justiție”. 

Dacă se decide „Introducerea acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept și organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor”.  Când „acțiunea  se introduce împotriva directorilor angajați  în baza unui alt contract decât a unui contract individual de muncă, aceștia sunt suspendați de drept din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești”, după cum prevede alineatul 5 din articolul 220 Cod Civil.

Considerăm că „Răspunderea pentru fapte juridice” are în vedere atât „Răspunderea pentru fapta proprie”, dacă ne referim la acțiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor persoane care au acționat în calitate de membrii ai organelor persoanelor juridice, dar poate fi și „Răspunderea pentru fapta altuia”, atunci când avem în vedere faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice, care sunt reprezentate de persoane fizice.

Menționăm că „o persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranța publică”, acest aspect fiind reglementat expres în articolul 1363 Cod Civil.

În completarea reglementărilor din Codul Civil vine Legea nr. 31/1990 privind organizarea și funcționarea societăților comerciale, cu modificările ulterioare.

Concluzii

Răspunderea civilă reprezintă unul dintre domeniile cele mai interesante, nu doar în virtutea generalității și multitudinii aplicațiilor sale, dar și datorită numeroaselor fluctuații și metamorfoze suferite în decursul timpului.

Articolului 1349 din Codul Civil reglementează răspunderea delictuală, stipulând că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Până la urmă ce este răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și de ce este importantă ?

În reglementarea răspunderii personale (pentru fapta proprie) articolul 1357 Cod Civil prevede că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de intenția autorului de a comite fapta, dar și de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei.

Rezonăm cu ideea domnului profesor Ioan Ciochină – Barbu în articolul „O nouă viziune asupra prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale” din revista Juridică publicat în anul 2013, conform căreia Codul Civil a reușit să adapteze prevederile legale din dreptul civil intern, la provocările actuale ale dezvoltării societății românești contemporane. În același timp, opera de codificare a reușit, în mare parte, și o armonizare cu legislațiile civile din unele țări europene, cât și cu Dreptul Uniunii Europene.

Bibliografie

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a IX-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008

Ioan Dorel Romoșan – Drept civil. Obligații (tematică de licență), Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2012

Mara Ioan – Drept civil. Teoria general a obligațiilor, Universitatea Hyperion, București, Facultatea de drept și administrație publică, 2011

Mirela Paula Costache – Rolul și valențele actuale ale principiilor și funcțiilor răspunderii civile, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica + Volume 2. Issue 2 / 2013

Partea a IV-a, Pentru vini, Cap. X, în Legiunea Caragea, editie critica de Andrei Radulescu si colab., Ed. Academiei, Bucuresti, 1955

Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel – Munck – Drept civil. Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer România, 2010

Romoșan Ioan Dorel, Popa Carmen – Teodora, Morozan Florina – Drept civil. Curs selectiv pentru licență, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2013

Sache Neculaescu – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor (curs universitar), Ed. Lumina Lex, București, 2001

Teodor Bodoașcă, Sorin Ovidiu Nour, Ioan Puie – Teoria generală a obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Vlad Barbu, Cătălin Vasile, Ștefania Ivan, Mihai Vlad, Dreptul muncii, Editura Cermaprint, București, 2008

Surse internet

http://drept.uvt.ro/documents/Anale2-2011_final-despre_vinovatie__%E2%80%93_conditie_esentiala_a_raspunderii_civile_delictuale_pentru_fapta_proprie,_potrivit_codului_civil.pdf

http://www.beckshop.ro/fisiere/6333_fp_3039_prejudiciul_extras.pdf

http://www.juridice.ro/192382/raspunderea-pentru-fapte-juridice-in-noul-cod-civil.html

http://www.scritub.com/stiinta/drept/CONSIDERATII-ISTORICE-PRIVIND-1552411211.php

http://www.scritub.com/stiinta/drept/FAPTA-ILICITA-CAUZATOARE-DE-PR5271611.php

http://www.ugb.ro/Juridica/Issue12013/1._O_noua_viziune_asupra_prejudiciului.Ciochina.RO.pdf