Raspunderea Civila Delictuala Pentru Fapta Lucrului
LUCRARE DE DIPLOMĂ
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
PENTRU FAPTA LUCRULUI
C U P R I N S
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ÎN GENERAL. PERSOANA RĂSPUNZĂTOARE
Secțiunea 1: Reglemenetare și domeniul de aplicare.
Reglementare
Domeniul de aplicare
Secțiunea 2: Persoana răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Noțiunea de pază și de paznic
Raporturile juridice care dau naștere pazei juridice
Scindarea pazei și transmiterea ei
Posesia nelegitimă a unui lucru
CAPITOLUL II: LUCRURILE PENTRU CARE SE RĂSPUNDE CONFORM ARTICOLULUI 1000, ALINEAT 1, COD CIVIL
Secțiunea 1: Reglementare și lucruri pentru care se răspunde conform art.1000, alin.1, Cod civil
Reglementare
Lucruri pentru care se răspunde conform art.1000, alin.1, Cod civil
lucruri primejdioase și neprimejdioase
lucruri inerte și lucruri cu dinamism propriu
Secțiunea 2: Lucruri care nu intră în domeniul de aplicare al răspunderii prevăzute de articolul 1000, alineat 1, Cod civil
Lucrurile pentru care se instituie o răspundere socială
Alte situații în care nu sunt aplicabile dispozițiilor art.1000, alin.1, Cod civil
Secțiunea 3: Fapta lucrului
Delimitarea dintre fapta omului și fapta lucrului
Doctrina și jurisprudenta în legătură cu fapta lucrului
CAPITOLUL III: PERSOANELE ÎNDREPTĂȚITE A INVOCA RĂSPUNDEREA PREVĂZUTĂ DE ARTICOLUL 1000, ALINEAT 1, COD CIVIL ȘI PERSOANELE OCROTITE DE DISPOZIȚIILE ARTICOLULUI 1000, ALINEAT 1, COD CIVIL
Secțiunea 1: Persoanele îndreptățite a invoca prevederile art.1000, alin.1, Cod civil
Răspunderea pe temeiul articolului 1000, alineat 1, Cod civil poate fi invocată de orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de un lucru aflat în paza juridică a altei persoane
Răspunderea în situația când între victimă și păzitorul juridic al lucrului care a cauzat prejudiciul există un raport contractual
Răspunderea în cazul în care lucrul a cauzat prejudiciul cu ocazia efectuării unui serviciu gratuit și benevol de către păzitorul său juridic în favoarea victimei
Răspunderea în ipoteza în care victima a folosit clandestin lucrul aflat în paza juridică al altei persoane
Secțiunea 2: Persoanele ocrotite de dispozițiile art.1000, alin.1, Cod civil
CAPITOLUL IV: FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI
Secțiunea 1: Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Concepția răspunderii subiective
Concepția răspunderii obiective
Condițiile răspunderii pentru lucruri
Efectele răspunderii pentru lucruri
Secțiunea 2: Cauze care înlătură răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Evoluția concepției privind înlăturarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Forța majoră, faptul victimei și faptul terțului – cauze de exonerare a răspunderii pentru fapta lucrului
CAPITOLUL V: RASPUNDEREA CIVILĂ PENTRU COLIZIUNEA DE AUTOVEHICULE ȘI RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU ALTE LUCRURI
Secțiunea 1: Răspunderea civilă pentru coliziunea de autovehicule
Secțiunea 2: Răspunderea civilă pentru alte lucruri
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave
Răspunderea pentru daune ecologice
Răspunderea pentru pagube nucleare
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
INTRODUCERE
Codul civil din 1864 supune răspunderea civilă, cel puțin pe plan tehnic, unor regimuri diferite, după cum răspunderea este contractuală sau delictuală.
Răspunderea contractuală este obligația debitorului unei obligații contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea lato sensu a acestei obligații, adică a executării ei cu întârziere ori în mod necorespunzător, sau prin neexecutarea ei în înțeles restrâns, întrucât această violare a contractului îi este imputabilă.
Răspunderea delictuală este obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită, extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită.
Nașterea și dezvoltarea instituției răspunderii, ca și aceea a proprietății și a familiei sau a oricărei alte instituții juridice, justifică teza marxistă potrivit căreia explicația științifică a ivirii ori teza marxistă potrivit căreia explicația științifică a ivirii ori dezvoltării dreptului, mai larg, a oricărui fenomen suprastructural, trebuie să plece de la condițiile de viață materială a societății.
Nașterea și dezvoltarea răspunderii juridice nu pot fi cercetate științific decât în legătură cu locul și mai ales cu timpul. Ea nu a existat întotdeauna, iar de când a apărut, ea nu s-a înfațișat în forma și cu conținutul pe care îl are în prezent în dreptul nostru.
Răspunderea juridică este, așadar, o categorie istorică și nu o simplă construcție logică apriorică; răspunderea juridică, astfel cum o consacră dreptul în vigoare în timpurile noastre, nu are puritatea și omogenitatea unei figuri care s-ar fi născut și ar fi trăit numai în mediul abstract al logicii formale.
Ea se înfățișează ca o instituție vie care s-a format în societățile omenești de-a lungul veacurilor; pe de o parte, deși juridică, ea este departe de a se fi despărțit pe de-a întregul de influența moralei, de vreme ce la temelia ei stă și astăzi, într-o măsură apreciabilă, noțiunea morală de greșeală.
Pe de altă parte, anumite aspecte ale răspunderii juridice, astfel cum o consacră dreptul nostru, reclamă, pentru justa lor caracterizare, să se recurgă la alte noțiuni decât la acelea de răspundere și de greșeală.
Mai exact, sub formele tehnice care, în unele cazuri, numai aparent se leagă de noțiunea aparent tradițională de răspundere bazată de greșeală, cercetătorul găsește și este chemat să pună în lumină preocupări de altă natură, cum ar fi aceea de garanței, de asigurare, de socializare a riscurilor sau de asistență.
Toate acțiunile și atitudinile omului sunt determinate de nevoile derivând din firea sa și din mediul natural și social în care trăiește. Desfășurarea normală și armonioasă a vieții sociale face necesară respectarea unor norme de conduită.
Nimănui nu-i este îngăduit să încalce ori să nesocotească drepturile și interesele altei persoane.
Oricine încalcă această regulă generală trebuie să răspundă pentru faptele sale.
Suntem astfel în prezența răspunderii sociale.
Normele de conduită sunt de natură diferită.
Așadar există mai multe feluri de răspundere socială: răspundere juridică, răspundere morală, răspundere politică.
Răspunderea juridică este considerată „cheia de boltă” a întregii răspunderi sociale, poziție ce continuă să o aibă din cele mai vechi timpuri până azi, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluție a întregii vieți sociale.
Deși poate fi definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea este consacrată legislativ și studiată prin manifestările ei particulare, în cadrul diferitelor ramuri de drept: dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.
Aceste manifestări sau forme ale răspunderii juridice au trăsături comune. Între ele există și numeroase deosebiri determinate de faptele care antrenează răspunderea, regimul lor juridic, sancțiunile și finalitățile urmărite de legiuitor.
Răspunderea civilă este una din cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice.
De asemenea, răspunderea civilă este o categorie fundamentală și, în același timp, o instituție deosebit de largă și complexă a dreptului civil. De aceea problema formulării unei definiții cuprinzătoare și de maximă generalitate a noțiunii de răspundere civilă a fost și încă mai este o preocupare a doctrinei dreptului civil.
Într-o accepțiune care concordă cu opiniile formulate în literatura de specialitate, răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Astfel, potrivit art.998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara.
De asemenea, conform textelor din art.1000-1002 Cod civil, unele persoane sunt obligate să repare și prejudiciul cauzat prin fapta altuia, precum și prejudiciile cauzate de lucrurile și animalele ce le au sub paza juridică sau de ruina edificiilor aflate în proprietatea lor.
În același timp, răspunderea civilă este și o instituție juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală ori pentru care este chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă prezintă numeroase trăsături proprii care o particularizează în ansamblul răspunderii juridice.
Specificul răspunderii civile care o face să se deosebească în principal față de celelalte feluri ale răspunderii juridice constă în îndatorirea de reparare integrală a unui prejudiciu, obligație care incumbă autorului sau persoanei chemată de lege să răspundă.
În acest sens s-a afirmat că, în principiu: „a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”.
Locul răspunderii civile în ansamblul formelor răspunderii juridice este determinat de importanța ei teoretică și practică. Se poate afirma că răspunderea civilă ocupă un loc central în cadrul răspunderii juridice, în general.
Referitor la aceasta, în literatura juridică franceză, încă la sfârșitul secolului al XIX-lea s-a spus că ea: „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcțiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public și în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca și în acela al bunurilor; ea este a tuturor momentelor și a tuturor situațiilor”.
Explicația celor spuse își află temeiul în substanțialul aport al științei dreptului civil, începând cu epoca romană, la fundamentarea și conturarea răspunderii juridice în general, precum și în utilitatea practică a răspunderii civile care, având ca finalitate repararea oricărui prejudiciu cauzat unei persoane, se grefează, uneori, pe alte forme de răspundere pe care le însoțește ori le completează în vederea restabilirii ordinii de drept.
În acest context, evidențiem faptul că răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele aparținând aproape tuturor celorlalte ramuri ale sistemului de drept.
Răspunderea civilă, fiind elaborată ca o instituție de aplicație generală, s-a delimitat și detașat de alte forme de răspundere, îndeosebi de răspunderea penală, fără însă a-și fi pierdut aptitudinea de a fi utilizată ca o regulă în materie.
Importanța teoretică și practică a răspunderii civile constă și în gradul de generalitate a principiilor și normelor sale care s-au dovedit cuprinzătoare și pe deplin adaptabile marilor schimbări apărute în societate.
Astfel, urmare dezvoltării societății, au apărut cazuri și ipoteze noi în care se pune problema reparării unui prejudiciu, altele decât cele avute în vedere de legiuitorul român din secolul trecut. În toate aceste cazuri, răspunderea civilă a putut fi justificată legal, deoarece textele articolelor 998-1002 Cod civil consacrau câteva principii de răspundere, atât de largi și cuprinzătoare, încât orice activitate prejudiciabilă este susceptibilă să intre sub incidența lor. În acest fel, în situațiile cu privire la care lipsește o reglementare expresă specială, pentru angajarea răspunderii juridice se recurge la aceste texte din Codul civil.
Se poate afirma că răspunderea civilă, datorită construcției sale teoretice și raportului în care se găsește cu celelalte feluri de răspundere, aparținând altor ramuri de drept, prezintă o reală importanță.
Aceasta rezultă din faptul că răspunderea civilă, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin prionstă în îndatorirea de reparare integrală a unui prejudiciu, obligație care incumbă autorului sau persoanei chemată de lege să răspundă.
În acest sens s-a afirmat că, în principiu: „a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”.
Locul răspunderii civile în ansamblul formelor răspunderii juridice este determinat de importanța ei teoretică și practică. Se poate afirma că răspunderea civilă ocupă un loc central în cadrul răspunderii juridice, în general.
Referitor la aceasta, în literatura juridică franceză, încă la sfârșitul secolului al XIX-lea s-a spus că ea: „tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci a dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcțiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public și în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca și în acela al bunurilor; ea este a tuturor momentelor și a tuturor situațiilor”.
Explicația celor spuse își află temeiul în substanțialul aport al științei dreptului civil, începând cu epoca romană, la fundamentarea și conturarea răspunderii juridice în general, precum și în utilitatea practică a răspunderii civile care, având ca finalitate repararea oricărui prejudiciu cauzat unei persoane, se grefează, uneori, pe alte forme de răspundere pe care le însoțește ori le completează în vederea restabilirii ordinii de drept.
În acest context, evidențiem faptul că răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele aparținând aproape tuturor celorlalte ramuri ale sistemului de drept.
Răspunderea civilă, fiind elaborată ca o instituție de aplicație generală, s-a delimitat și detașat de alte forme de răspundere, îndeosebi de răspunderea penală, fără însă a-și fi pierdut aptitudinea de a fi utilizată ca o regulă în materie.
Importanța teoretică și practică a răspunderii civile constă și în gradul de generalitate a principiilor și normelor sale care s-au dovedit cuprinzătoare și pe deplin adaptabile marilor schimbări apărute în societate.
Astfel, urmare dezvoltării societății, au apărut cazuri și ipoteze noi în care se pune problema reparării unui prejudiciu, altele decât cele avute în vedere de legiuitorul român din secolul trecut. În toate aceste cazuri, răspunderea civilă a putut fi justificată legal, deoarece textele articolelor 998-1002 Cod civil consacrau câteva principii de răspundere, atât de largi și cuprinzătoare, încât orice activitate prejudiciabilă este susceptibilă să intre sub incidența lor. În acest fel, în situațiile cu privire la care lipsește o reglementare expresă specială, pentru angajarea răspunderii juridice se recurge la aceste texte din Codul civil.
Se poate afirma că răspunderea civilă, datorită construcției sale teoretice și raportului în care se găsește cu celelalte feluri de răspundere, aparținând altor ramuri de drept, prezintă o reală importanță.
Aceasta rezultă din faptul că răspunderea civilă, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin principiile și funcțiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și finalitățile ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice.
Capitolul I
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ÎN GENERAL
PERSOANA RĂSPUNZĂTOARE
Secțiunea 1: Reglementare și domeniul de aplicare
1. Reglementare
In vechiul Cod civil, principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general era consacrat de art.1000, alin.1, Cod civil unde se prevedea: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.
Inițial, acest text s-a considerat a fi o prevedere cu caracter introductiv față de dispozițiile alineatelor următoare (alin.2, alin.3, alin.4) care reglementează cele trei cazuri de răspundere pentru fapta altuia (răspunderea părinților pentru copiii lor minori, răspunderea comitetului pentru prepus, răspunderea institutorului și a meșteșugarului pentru fapta elevului și a ucenicului) și de prevederile art.1001 și ale art.1002, Cod civil, unde este consacrată răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale și, respectiv, de ruina edificiului.
Prin urmare, angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general era posibilă numai în condițiile art.998-999 Cod civil, fiind necesară condiția culpei persoanei răspunzătoare, adică a proprietarului.
Progresul tehnic și dezvoltarea industrială au determinat însă înmulțirea accidentelor cauzate de mașini, instalații, utilaje, de lucruri neînsuflețite în general, cazuri în care victima era în imposibilitate sau putea foarte greu să dovedească greșeala sau culpa proprietarului și, astfel, deși inocentă, trebuia să suporte povara păgubirii.
Această situație profund nedreaptă pentru victimele accidentelor tot mai frecvente nu putea fi menținută la nesfârșit. Este motivul pentru care la sfârșitul secolului al XIX-lea doctrina juridică și practica judiciară din Franța și Belgia au simțit nevoia unei interpretări creatoare a dispoziției art.1384, alin.1, parte finală Cod civil francez, corespunzător art.1000, alin.1, parte finală, din Codul civil român, considerându-se că prin acest text s-a instituit un principiu general de răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri. A avut loc astfel ceea ce s-a afirmat a fi „revolta faptelor împotriva codului”.
În România, practica judiciară a consacrat această nouă interpretare, izolat, începând din 1907.
Din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, instanțele de judecată au recunoscut constant că prin dispozițiile art.1000, alin.1, parte finală se instituie o răspundere cu aplicabilitate genererală pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Biruința definitivă a acestei noi interpretări în doctrina juridică și în practica judiciară a fost determinată de dezvoltarea industrială și de apariția primelor simptome ale revoluției tehnico-științifice și facilitată de instituirea în paralel a sistemului de asigurări de răspundere civilă delictuală, care transferă riscurile accidentelor cauzate de lucrurile periculoase asupra asigurătorului, ușurând astfel situația proprietarilor lucrului, cât și pe cea a victimei.
2. Domeniul de aplicare
În scopul circumscrierii domeniului de aplicare a acestei răspunderi trebuie avut în vedere art.1000, alin.1, Cod civil, parte finală, unde se dispune: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat… de lucrurile ce sunt sub paza noastră”. Din această formulare a legii rezultă că, pentru antrenarea răspunderii, este necesară o singură condiție specială: lucrul care a cauzat paguba să se fi aflat în acel moment în paza unei persoane. Textul nu face nici o distincție între diferitele categorii de lucruri care pot cauza prejudicii. Ca atare, în principiu, trebuie să admitem că această răspundere poate interveni pentru prejudiciul cauzat de orice lucru, indiferent de natura sa.
În literatura juridică din țara noastră și în practica judiciară s-au făcut unele încercări de limitare a răspunderii pentru lucruri, pornindu-se de la anumite distincții sau clasificări ale acestora. Astfel, cel puțin de lege fernda, pornindu-se de la o posibilă clasificare a lucrurilor în „periculoase” și „nepericuloase”, s-a propus restrângerea răspunderii numai la categoria celor periculoase, deoarece numai în cazul lor se justifică instituirea unei răspunderi agravate.
În ipoteza prejudiciilor cauzate de lucrurile „nepericuloase”, răspunderea ar urma să se angajeze numai în condițiile art.998-999 Cod civil, în regim de drept comun. Marea majoritate a autorilor precum și practica judiciară nu și-au însușit acest punct de vedere, nici măcar în perspectiva unei viitoare reglementări.
Astfel, după cum s-a putut constata, sunt lucruri care prin natura lor, in abstracto, nu sunt susceptibile de a cauza pagube, dar care, in concreto, în anumite condiții, pot produce asemenea consecințe.
În unele legislații europene răspunderea pentru lucruri a fost limitată numai la categoria lucrurilor periculoase (art.896 din Codul civil polonez, spre exemplu). Practica judiciară din Marea Britanie admite numai răspunderea pentru lucrurile și acțiunile periculoase (strict liability).
De asemenea, ținând cont de clasificarea lucrurilor în mobile și imobile ori în lucruri cu dinamism propriu, aflate în mișcare, și lucruri inerte, aflate în repaus, s-a pus problema dacă nu ar fi util sau chiar necesar să se restrângă sfera de aplicare a art.1000, alin.1, Cod civil, numai la prejudiciile cauzate de lucrurile mobile, pentru cele imobile existând o reglementare specială restrictivă în art.1002, Cod civil („Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție”) ori, respectiv, de lucrurile cu dinamism propriu aflate în mișcare.
Toate aceste încercări au fost resprinse. Astfel, pornind de la constatarea că textul art.1000, alin.1, Cod civil nu justifică nici o distincție între diferitele categorii de lucruri, precum și de la poziția dominantă a literaturii de specialitate favorabilă acestei interpretări practica judiciară admite, în mod constant, că răspunderea instituită prin această prevedere legală intervine pentru prejudiciile cauzate de orice lucruri, cu excepția celor pentru care există reglementări speciale: ruina edificiul (art.1002, Cod civil), aeronavele (art.97, cod aerian), instalații nucleare (art.33-38, art.41 din Legea nr.61/1974 și O.G.nr.47 din 29 august 1944), navele maritime (art.672 și urm. din Codul comercial).
De asemenea, această răspundere nu se antrenează pentru prejudiciile cauzate de lucruri care n-au fost încă apropiate de nimeni și, deci, nu se află în paza juridică a unei persoane, cum sunt: aerul, lumina solară, radiațiile naturale, energiile naturale; în măsura în care prin dezvoltarea științei și tehnicii ele vor fi apropiate de către om, se va impune și angajarea răspunderii prevăzute de art.1000, alin.1, Cod civil. Această răspundere nu intervine atunci când prejudiciul este cauzat de însuși corpul uman; din respectul datorat omului, corpul său nu poate fi asimilat unui lucru; răspunderea într-o astfel de ipoteză constituie domeniul rezervat aplicării art.998-999 Cod civil.
Răspunderea prevăzută de art.1000, alin.1, Cod civil, nu se va aplica, de regulă, în acele situații în care lucrul a fost doar un simplu instrument al omului în cauzarea prejudiciului.
Astfel se întâmplă în cazul în care omul se folosește de un lucru pentru a săvârși o faptă ilicită cu intenție.
În asemenea ipoteze, între lucru și prejudiciu nu poate exista un raport de cauzalitate suficient de caracterizat: fapta omului constituie singura cauză a prejudiciului, fiind aplicabile prevederile art.998-999 Cod civil (art.998: „Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Art.999: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”).
Prin urmare, răspunderea civilă pentru fapta lucrului intervine numai în acele cazuri când lucrul a cauzat paguba în timpul cât, din anumite motive, a scăpat de sub controlul omului, atunci când o persoană cauzează un prejudiciu unei alte persoane printr-o folosire inadecvată a lucrului datorită unei culpe foarte ușoare, precum și în ipoteza în care la baza prejudiciului cauzat de lucru se află un caz fortuit.
Secțiunea 2: Persoana răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de lucruri
1. Noțiunea de pază și de paznic
Prima întrebare care se pune este aceea privitoare la determinarea persoanei care urmează a răspunde pentru daunele cauzate prin fapta lucrurilor.
Legea cuprinde în această privință o singură indicație. Art.1000, alin.1, Cod civil leagă o asemenea răspundere de „paza lucrului”, fără însă a defini această noțiune. Este rațiunea pentru care interpreții au recurs, prin analogie, și la prevederile art.1001, Cod civil, care, privitor la răspunderea pentru animale, declară răspunzător pe „proprietar”, precum și „în cursul serviciului”, pe acela „care se servește de animal”, chiar dacă animalul a scăpat „de sub paza sa”.
Din alăturarea celor două texte rezultă, pe de o parte, că răspunderea desflușită în primul alineat al art.1000, Cod civil nu revine proprietarului în această calitate ci paznicului ca atare.
Dar cine are calitatea de paznic?
Ce trebuie să înțelegem prin pază?
Sunt întrebări care au prilejuit o aprigă controversă între partizanii răspunderii subiective și cei care luptau pentru o răspundere obiectivă bazată pe riscul-profit.
Pentru definirea noțiunii de pază juridică a lucrului, în literatura de speicialitate au fost propuse variate criterii.
Potrivit unui prim criteriu, noțiunea de pază juridică ar urma să fie definită pornind de la ideea riscului-profit, în sensul că paza juridică ar urma să incumbe celui ce trage foloasele, „cel care are profitul lucrului”, potrivit concepției ubi emolumentum ibi onus. Acest criteriu nu este primit nici în literatura de specialitate și nici în practica noastră judecătorească.
Criteriul care și-a găsit aplicare în practică și este acceptat și în teoria noastră juridică este cel al direcțiunii, al autorității asupra lucrului, în virtutea căreia se exercită puterea independentă de stăpânire și de direcționare a utilizării lucrului.
Potrivit acestui criteriu se consideră că paza juridică aparține persoanei fizice ori juridice care are, în mod independent, puterea, folosința, diriguirea, controlul și supravegherea asupra lucrului. Această pază decurge, de regulă, dintr-un drept și ea se constituie într-un raport juridic care presupune obligația de a preîntâmpina producerea vreunui prejudiciu prin mijlocirea lucrului.
Paza juridică se deosebește în mod esențial de paza materială. Ea se exprimă prin ideea de autoritate independentă. Paza juridică nu presupune neapărat contractul nemijlocit cu lucrul-contact care caracterizează orice pază materială.
Paza materială este o pază subordonată celei juridice, care nu decurge dintr-o punere de sine stătătoare a paznicului și nici nu conferă acestuia vreun drept de folosință proprie privind dreptul respectiv.
După cum a arătat Tribunalul Suprem, secția civilă în decizia nr.254/1977 „nu poate fi vorba de transmiterea pazei juridice în cazul în care proprietarul încredințează bunul unui prepus al său, întrucât existența raportului de subordonare a prepusului implică menținerea dreptului și obligației proprietarului de control și directiva asupra lucrului”.
De multe ori, cel ce are paza juridică are și paza materială a lucrului; dar, de multe ori, paza juridică poate să aparțină unei persoane, iar paza materială să se asigure de o altă persoană.
Astfel, de exemplu, proprietarul unui automobil – paznic juridic – poate deține și folosi, în mod direct, el însuși, automobilul respectiv: paza juridică și paza materială sunt întrunite în aceeași persoană. Este însă posibil ca proprietarul automobilului, în calitate de comitent, să încredințeze automobilul său unui prepus – șofer, care să-i asigure exploatarea în interesul comitentului, în cadrul funcțiilor ce i-au fost încredințate: paza juridică aparține comitentului iar paza materială aparține prepusului.
Art.1000, alin.1, Cod civil se aplică celui care are paza juridică. Tragerea la răspundere a celui care are paza materială, pentru prejudiciul cauzat de lucru, va fi și ea posibilă, însă nu pe temeiul art.1000, alin.1, Cod civil ci pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie, cu dovedirea elementelor pe care le implică art.998-999 Cod civil.
Este paznic – spuneau autorii favorabili răspunderii obiective – acela care trage folos pentru sine de pe urma lucrului. El este cel care trebuie să răspundă pentru pagubele pricinuite de lucru, căci el îi culege foloasele. Este un punct de vedere care a trimfat într-o decizie a practicii judecătorești prerevoluționare din România dar care a rămas izolată.
În cuprinsul art.1000, alin.1, Cod civil, ca și în acela al art.1001, Cod civil, paza are un înțeles specific. Ea nu se confundă cu obligația de „păstrare” a lucrului, obligație ce revine depozitarului (art.1594, Cod civil), ca și tuturor celor care dețin un lucru cu obligația de a-l restitui pentru a-l feri de stricăciuni sau de pieire.
Paza lucrului, în sensul art.1000, alin.1, Cod civil, are scopul de a feri nu lucrul, ci pe alții de pagubele pe care lucrul ar putea să le pricinuiască.
Înseamnă că, numai cel care are lucrul în serviciul său și poate exercita asupra lui o putere independentă, de direcție și control, fiind cel mai în măsură să ferească pe alții de daunele pe care lucrul le-ar putea cauza, este paznicul bunului și, în această calitate, el este chemat să răspundă pentru fapta păgubitoare a acelui lucru.
Se pune însă întrebarea dacă obligația de pază a lucrului se naște dintr-o simplă putere de fapt ce decurge din deținerea efectivă a lucrului, dacă, prin urmare, art.1000, alin.1, Cod civil, se referă la o simplă pază materială sau dacă, dimpotrivă, este vorba de o obligație de pază care, în principiu, se sprijină pe o putere asupra lucrului ce derivă dintr-o stare de drept, și care nu implică în mod necesar ca lucrul să fie efectiv între mâinile paznicului, ca acesta să îl dețină material.
Prima concepție impune ideea că paza materială reprezintă tot o putere de direcție, control și supraveghere pe care o persoană o exercită asupra unui lucru, fiind sub autoritatea păzitorului juridic. Așadar, păzitorul material al lucrului nu exercită această putere în mod independent; el supraveghează, controlează și direcționează lucrul la ordinele și instrucțiunile păzitorului juridic al acestuia.
Majoritatea autorilor, ca și practica judecătorească, influențați mai mult sau mai puțin de ideea că obligația legală de a păzi pe ceilalți de prejudiciile pe care i le-ar putea pricinui lucrul ce se află sub o putere de folosire, control și direcție, ar trebui să revină celui ce are un drept asupra lucrului, socotește că paza, ca și putere, trebuie să izvorească dintr-o stare de drept, iar nu dintr-una de fapt.
Paza la care s-ar referi art.1000, alin.1, Cod civil, nu ar implica în mod necesar ca lucrul să fie efectiv între mâinile paznicului, ca acesta să-l dețină material.
Ar fi îndestulător, în această concepție, ca paznicul să păstreze lucrul în serciciul său și să-i rămână asupra lui o putere de direcție și control, fie aceasta și numai intelectuală.
Paza la care se referă art.1000, alin.1, Cod civil, coroborat cu art.1001 din același cod nu ar fi o pază materială ci una juridică. Este concepția care a trimfat în literatura de specialitate ca și în practica noastră judecătorească.
Înseamnă că în înțelesul art.1000, alin.1, Cod civil, paznic este cel care, în temeiul unui raport juridic, are o putere de folosință, direcție și control asupra lucrului, putere care îi permite să ferească pe cel de-al treilea de prejudiciile pe care lucrul le-ar putea pricinui și care, drept urmare, îl obligă să exercite această pază. Pot avea calitatea de paznici atât persoanele fizice cât și persoanele juridice.
Paza juridică „nu se confundă cu nici una din noțiunile juridice legate de proprietate, posesiune, drept legitim, ci este determinată în mod exclusiv de existența posibilității de a exercita în fapt, independent, o putere de direcție, control și supraveghere asupra lucrului”.
În concluzie, fundamentul pazei juridice nu îl constituie exclusiv dreptul de direcție, autoritatea de drept. Acest fundament este mai larg. Astfel, în literatura de specialitate se susține că pentru circumscrierea noțiunii de „pază juridică” trebuie să recurgem la criteriul „direcției intelectuale”, potrivit căruia ea constă în simpla putere de fapt de a exercita, în mod independent, direcția, controlul și supravegherea lucrului.
2. Raporturile juridice care dau naștere pazei juridice
Temeiul pazei juridice îl constituie, de regulă, un drept din care decurge autoritatea, puterea de direcție asupra lucrului.
Există însă anumite situații excepționale în care cel ce avea dreptul de direcție asupra lucrului, a fost lipsit, împotriva voinței sale, de acest drept, de exemplu prin furt sau printr-o formă de uzurpare. În această impoteză, dreptul de direcție, aparținând unei anumite persoane, a devenit pur nominal, lipsit de efeciență, în vreme ce direcția de fapt, autoritatea de fapt asupra lucrului – care este altceva decât paza materială – aparține altei persoane.
Cine va fi considerat că are paza juridică? Cel care are puterea de drept ori cel care are puterea de fapt, autoritatea de fapt, adică cel care se comportă ca și când ar avea dreptul asupra lucrului?
După unele ezitări, practica judecătorească, urmată de literatura de specialitate, a conclis că paza juridică aparține celui care are în fapt autoritatea, puterea de comandă, de direcție asupra lucrului, cu toate consecințele cât privește răspundere, care decurg din aceasta. În acest fel, în locul criteriului care așeza la fundamentul pazei juridice exclusiv dreptul de direcție, autoritatea de drept, a fost adoptat un alt criteriu impropriu denumit criteriul direcției intelectuale, care consideră că simpla putere de fapt, chiar neîntemeiată pe un drept, care permite exercitarea independentă a direcției, a autorității asupra lului, este suficientă pentru a caracteriza paza juridică asupra acestuia.
Noțiunea de „putere de fapt” este chemată aici să acopere situația celui ce și-a însușit – ca simplu uzurpator ori posesor de fapt – puterea de direcție asupra lucrului, deposedând astfel de această putere pe cel ce avea dreptul asupra ei.
Această „putere de fapt” apare tot ca o putere independentă, deosebită deci de simpla pază materială asupra lucrului.
Criteriul denumit al direcției intelectuale are în prezent o aplicație generalizată în practica noastră judecătorească. Cine va fi considerat că are calitatea de paznic, în lumina acestui criteriu?
Câteva principii au fost conturate.
Dreptul de proprietate fiind cel care conferă cele mai multe îndreptățiri privitoare la un lucru, cuprinde desigur și puterea de a pune lucrul în serviciul său, de a-l controla și de a-l cârmui, putere pe care se întemeiază paza juridică.
În lumina art.1001 Cod civil, care socotește paznic în primul rând pe proprietar și în înțelesul art.1000, Cod civil, se prezumă că paza juridică a lucrului revine, în principiu, proprietarului, nu fiindcă are această calitate, ci pentru că în această calitate ei are – dacă nu se dovedește contrariul – puterea de folosință, direcție și control asupra lucrului în mod independent. Atât timp cât proprietarul nu dovedește că, o dată cu puterea de folosință, direcție și control, paza a trecut asupra altuia, trebuie să se prezume că el este paznicul lucrului și, prin urmare, că el urmează să răspundă de paguba pe care lucrul a pricinuit-o, în condițiile art.1000, Cod civil.
Dacă lucrul a fost pierdut de proprietar și în caz de neuz al lucrului, acesta rămâne paznic răspunzător. Soluția reiese, prin analogie, din dispozițiile art.1001, Cod civil, care declară răspunzător pe proprietarul animalului. Dimpotrivă, proprietarul nu răspunde de lucru dacă l-a abandonat.
Dar proprietarul lucrului nu pierde paza juridică a lucrului în cazul abandonării sale, cât timp acesta, devenit bun fără stăpân, nu va fi preluat efectiv de către organele de stat îndreptățite cu procedura prevăzută de lege.
Conform art.477, Cod civil, „toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”, iar „bunurile fără stăpân sunt ale statului” (art.646, Cod civil).
Desigur că acest proprietar va putea să înlăture prezumția de pază juridică dovedind că lucrul respectiv a fost predat efectiv de către o altă persoană; el va putea, de asemenea, să se exonereze de răspundere făcând dovada cauzelor exoneratoare.
Dacă lucrul aparține în coproprietate, pe cote părți ori devălmășie, mai multor proprietari, paza juridică se prezumă că aparține, solidar, tuturor coproprietarilor, evident că se va putea face dovada, de către coproprietarul interesat, că în fapt puterea de direcție asupra lucrului a fost exercitată numai de către unul sau numai de către unii din coproprietari, caz în care paza juridică a aparținut numai acestuia sau acestora.
Același criteriu al puterii de control și direcție asupra unui lucru ne permite să determinăm pe paznic, în cazul dezmembrării dreptului de proprietate, prin constituirea unor drepturi reale principale de drept comun.
În acest caz, paza și, prin urmare, răspunderea revin superficiarului, uzufructuarului, titularului dreptului de uz sau abitație sau al unei servituți aparente, căci aceștia au în stăpânire lucrul ce formează obiectul dreptului lor sau care constituie instrumentul prin care acest drept poate fi exercitat.
Dreptul de proprietate, ca și drepturile reale principale de tip nou sau cele de drept comun, pot fi sub condiție. În acest caz, avem întotdeauna, într-o măsură diferită, doi titulari de drept, același fapt fiind condiție suspensivă pentru unul și rezolutorie pentru celălalt.
Astfel fiind, socotim că prezumție juris tantum de pază apasă numai asupra proprietarului sau titularului de drept real principal, sub condiție rezolutorie, căci el se bucură de un drept real principal actual și născut, sub rezerva unei ulterioare rezoluții, pe când proprietarul sau titularul de drept real principal sub condiție suspensivă nu are decât o simplă speranță de a deveni, prin împlinirea condiției, titularul dreptului, suport prea fragil pentru prezumția unei obligații de pază, și, prin urmare, a unei răspunderi legale ex delicto.
Se poate întâmpla însă ca dreptul de proprietate sau drepturile reale principale de tip nou ori cele de drept comun să aibă mai mulți titulari. În acest caz, de exemplu cel al proprietății comune pe cote părți, toți coproprietarii sunt ținuți de obligația de pază, și, prin urmare, sunt răspunzători potrivit art.1000, alin.1, Cod civil pentru pagubele pricinuite prin fapta lucrului. Dar în ce măsură?
Pentru cei care privesc răspunderea ce a fost deslușită prin interpretarea extensivă a art.1000, alin.1, Cod civil ca fiind întemeiată pe o prezumție de culpă, aceasta fiind imputabilă fiecăruia dintre proprietari, fiecare din ei, pe tot timpul indiviziunii, va răspunde solidar, potrivit art.1003, Cod civil.
Dacă însă suntem în prezența unei răspunderi fără culpă, care îmbracă o obligație legală de garanței, fiecare din coproprietari va răspunde de prejudiciul prilejuit de bunul în indiviziune, proporțional cu partea sa în coproprietate (toate acestea sub rezerva efectului retroactiv al unei ulterioare împărțeli).
Soluțiile indicate pentru proprietatea comună pe cote părți sunt cu atât mai puternic cuvând valabile în cazul proprietății comune fără cote părți.
Astfel, soții vor răspunde pentru pagubele cauzate de bunurile aflate în devălmășia matrimonială.
În concepția subiectivă a răspunderii pentru lucruri în general, ei vor răspunde solidar pentru întreaga daună.
În concepția obiectivă a răspunderii, fiecare va răspunde proporțional cu partea sa, iar până la stabilirea acesteia printr-o împărțeală definitivă și sub rezerva unei ulterioare acțiuni recursorii, fiecare soț va fi răspunzător pentru o porțiune.
Obligația de reparație a prejudiciilor cauzate prin fapta unui bun comun nu figurează expres în enumerarea limitativă a obligațiilor pentru care soții răspund cu bunurile lor comune (art.36, Codul familiei). Totuși este imposibil de admis că, deși dauna a fost cauzată de un bun comun, obligația de a o repara ar putea fi proprie fiecărui soț. De aceea, păgubitul, în limita reparației ce îi este datorată, va putea urmări, conform prevederilor art.34, Codul familiei, în primul rând bunurile comune, iar în caz de neîndestulare și bunurile lor proprii. Ei au consimțit astfel, în mod implicit, dar necesar, să răspundă cu aceste bunuri de pagubele pe care ele le-ar cauza terțelor persoane, astfel încât s-ar putea spune că asemenea obligații de a despăgubi sunt obligații pe care le-au contractat împreună, astfel cum prevede art.32, lit.b, Codul familiei, și că, prin urmare, cu acest titlu, obligația de a răspunde pentru fapta bunurilor comune este comună soților.
Prezumția că titularii de drepturi reale principale, fie ele de tip nou sau de drept comun, au paza lucrului și deci sunt răspunzători în baza art.1000, alin.1, Cod civil, în locul proprietarului nu este contrazisă de practica Tribunalului Suprem. Aceasta acceptă că nu numai proprietarul, dar și posesorul este prezumat paznic al lucrului.
Dar posesiunea poate fi și legitimă, adică întemeiată pe un drept. Ea poate aparține fie proprietarului, fie titularului unui drept real principal, căci și acesta din urmă, cât privește dreptul său, posedă pentru sine, având, prin urmare, și el animus sibi habendi.
Calitatea de paznic și, prin urmare, răspunderea în temeiul art.1000, alin.1, Cod civil, poate aparține, în mod legitim, nu numai proprietarului sau titularului unui drept real principal, dar și celor care dobândesc, în temeiul unui contract, mai larg, al unui act juridic, un drept personal cu privire la lucru.
Este vorba de deținătorii precari, care pot fi clasificați în trei categorii: unii nu au folosința lucrului, ci numai obligația de a-l conserva – astfel sunt depozitarii sau creditorii gajiști, alții se bucură de folosirea lucrului – comodatarii, locatarii; cei care exercită o acțiune asupra lucrului – antreprenorii, constructorii.
O anumită rezervă s-a făcut în practica judecătorească în cazul în care un anumit utilaj – de exemplu un tractor aparținând fostelor stațiuni de mecanizare a agriculturii sau un excabator aparținând unei întreprinderi a fost transmis, însoțit de deserventul său, spre a fi folosit la efectuarea unor lucrări într-o altă unitate, de exemplu în fostele cooperative agricole de producție, pe un șantier.
În asemenea cazuri, Tribunalul Suprem a decis că paza juridică nu se trasmite la unitatea în interesul căreia este folosit utilajul, ci rămâne la unitatea căreia acesta aparție și la care este încadrat deserventul, în măsura în care puterea de direcție, control și supraveghere a rămas la unitatea titulară a utilajului.
Teza potrivit căreia deținătorilor precari le-ar putea reveni paza juridică a lucrului, în înțelesul art.1000, alin.1, Cod civil, s-ar părea că nu se bucură de adeziunea practicii Tribunalului Suprem, care a decis cu privire la un ascensor că: „paza juridică o are proprietarul imobilului, locatarul fiind un simplu detentor care posedă pentru proprietar, iar nu pentru sine”.
Înțeleasă ad literam, această practică ar putea fi socotită că ar îndreptăți unele rezerve.
De vreme ce se admite concepția unei paze materiale, este greu de acceptat că proprietarul ar fi rămas paznic, deși prin act juridic a pus pe un altul în situația de a exercita puterea de control și direcție asupra lucrului, iar pe sine, în mod corespunzător, în situația de a nu mai putea exercita această putere.
Pe de altă parte, de îndată ce, în totală neconcordanță cu concepția pazei juridice, se admite că obligația de pază, în înțelesul art.1000, alin.1, Cod civil, poate reveni și simplului posesor, adică unei persoane ce poate să nu aibă vreun drept cu privire la lucru, cu atât mai mult ar trebui recunoscut că această pază incumbă celor care – cu titlu precar, desigur – au totuși drepturi care implicăuneori folosirea și, în toate cazurile, puterea de direcție și control asupra lucrului.
3. Scindarea pazei și transmiterea ei
În cazul drepturilor și obligațiilor contractuale nu ar trebui să se aplice mecanic regula că puterea de direcție și control, precum și corolarul ei – calitatea de paznic – și răspunderea ce revine acestuia în temeiul art.1000, alin.1, Cod civil nu ar putea să incumbe, simultan, mai multor persoane, chiar dacă acestea ar invoca titluri deosebite, și că, drept urmare, paza și răspunderea nu ar putea aparține, pe de-a întregul, decât fie numai deținătorului precar,
Adesea alternativa corespunde realității, însă nu întotdeauna. Dacă accidentul a intervenit în domeniul în care puterea de direcție și control aparținea deținătorului, acesta, în calitate de paznic va fi răspunzător, pe când în cazul contrar, puterea de direcție și control rămânând asupra proprietarului sau titularului de drept real principal, ei urmează să răspundă potrivit art.1000, alin.1, Cod civil.
Cu alte cuvinte trebuie să distingem între paza juridică a structurii lucrului și paza juridică a folosinței acestuia.
Față de împrejurarea că răspunderea menționată implică nu numai o răspundere ce își are cauza în modul de folosire a lucrului, dar și, deopotrivă, o răspundere pentru prejudiciile ce decurg din viciile ascunse ale acestuia, s-a arătat că în cazul în care proprietarul a transmis numai folosința lucrului, către o altă persoană, el continuă să fie răspunzător pentru toate prejudiciile ce își au originea în structura lucrului – adică în viciile acestei structuri.
Avem, așadar, de-a face cu o scindare a pazei juridice a lucrului în paza structurii (care rămâne la proprietar), și paza folosinței lucrului (paza comportamentului) care, numai ea se strămută la cel care, prin act juridic, a primit autoritatea asupra lucrului, cât privește utilizarea acestuia.
Se pare că distincția nu este lipsită de importanță, desigur în acele cazuri în care cel interesat va reuși să facă dovada cauzei efective a prejudiciului – structura lucrului ori modul lui de folosire. Deși cu o motivare discutabilă, se pare că Tribunalul Suprem a admis, implicit, distincția dintre paza structurii și paza folosinței în decizia nr.944 din 2 decembrie 1996, în care, pentru prejudiciile cauzate prin prăbușirea unui lift, prăbușire determinată de ruperea cablurilor, răspunderea a fost stabilită pe seama proprietarului imobilului și nu pe seama asociației de locatari din acel imobil.
Nu sunt excluse, desigur, nici situațiile în care cauza prejudiciului să fie rezultatul reunirii acțiunii unor vicii de structură cu modul defectuos de folosire a lucrului, cu toate consecințele care decurg din această reunire cât privește răspunderea proprietarului și a celui ce se folosește de lucru.
Spre exemplu, în caz de închiriere a unui automobil, dacă accidentul pe care acesta îl provoacă este cauzat de un viciu ascuns al mașinii, este vorba despre paza structurii, care a rămas asupra propretarului, căci locatarul nu a dobândit o putere de direcție și control asupra mașinii decât în direcția utilizării ei.
Așadar, puterea de direcție și control asupra lucrului se poate scinda și trece prin act juridic numai în parte asupra unei alte persoane decât proprietarul.
Însă, de vreme ce acesta din urmă este prezumat că în cadrul atributelor dreptului său se bucură de întreaga putere de direcție și control, el este socotit paznic și deci răspunzător, cât timp nu dovedește că această putere și, prin urmare, și paza au trecut, în tot sau în parte, asupra unei alte persoane, iar în caz de divizare a pazei, că prejudiciul a fost creat de utilizarea lucrului, iar nu de structura lui.
Aceasta înseamnă că, în măsura în care această dovadă nu va putea fi administrată – ceea ce se va putea întâmpla de câte ori cauza prejudiciului nu va putea fi stabilită cu precizie – prezumția de pază va continua să apese în întregime asupra proprietarului.
Înseamnă că, pe terenul probei, poziția Tribunalului Suprem, care deneagă, în termeni absoluți, deținătorului precar calitatea de paznic, poate fi adesea justă.
Proprietarul poate să transmită paza juridică asupra lucrului, în sensul transmiterii puterii independente de direcție, control și supraveghere asupra lucrului printr-un act juridic – de exemplu, prin închiriere, împrumut de folosință. În acest caz, calitatea de paznic juridic al lucrului va reveni, după caz, locatarului, comodatarului, deci unui simplu detentor precar.
O situație specială, cât privește trasmiterea pazei juridice, o are cel ce își însușește lucrul împotriva voinței proprietarului, de exemplu prin furt.
După unele soluții contradictorii, practica judecătorească s-a stabilit în sensul că, prin furt, paza juridică adică exercitarea puterii independente de direcție asupra lucrului s-a transferat de la proprietar asupra hoțului și, drept urmare, acesta din urmă va trebui să răspundă în conformitate cu art.1000, alin.1, Cod civil. Soluția pare corectă, de îndată ce hoțul își însușește lucrul cu intenția de a se comporta cu privire la acesta ca un adevărat proprietar (Codul penal în art.208, definește furtul ca fiind „luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia în scopul de a și-l însuși”). Este normal ca prin aceasta să-și asume întreaga responsabilitate pentru prejudiciile cauzate de lucru.
În literatura de specialitate a fost exprimată și opinia potrivit căreia, dacă proprietarului i se poate reține o vină în înlesnirea furtului – de exemplu, întrucât din neglijență a lăsat portiera deschisă și cheia de contact în autovehicul – împreună cu hoțul să fie chemat să răspundă și el pentru prejudiciile cauzate de lucru.
După unii autori, răspunderea proprietarului ar trebui să fie angajată pe temeiul art.1000, alin.1, Cod civil, iar după alții pe temeiul art.998-999 Cod civil. S-a exprimat și opinia că furtul operează transferul pazei juridice numai dacă întrunește „elementele cazului fortuit”, deci dacă el „constituie” un fapt a cărui producere nu putea fi prevăzută de paznicul lucrului.
Ceea ce caracterizează aceste opinii este grija pentru ocrotirea victimei împotriva insolvabilității celui ce și-a însușit, prin furt, lucrul.
Problema reparării prejudiciilor cauzate de lucrurile furate s-a put în cazul autovehiculelor.
Este de asemenea de reținut că pentru toate autovehiculele este instituită, prin lege, obligativitatea asigurării de răspundere civilă.
În conformitate cu prevederile Legii 136/1995 care instituie această obligativitate, victima prejudiciului cauzat printr-un accident de autovehicul va fi despăgubită de către societatea de asigurări „și în cazul în care cel ce conducea autovehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul” (art.51, alin.1, Legea 136/1995).
În aceste cazuri asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, care a condus autovehiculul fără consimțământul asiguratului (art.58, lit.d, Legea 136/1995). Potrivit legii, despăgubirile se plătesc în caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane, chiar dacă autorul prejudiciului a rămas neidentificat (art.51, alin.3, Legea 136/1995).
4. Posesia nelegitimă a unui lucru
În toate ipotezele examinate, paza juridică a lucrului decurgea dintr-o putere de control și direcție asupra lucrului, putere exercitată în temeiul unui drept subiectiv, și care este prezumată că aparține proprietarului cât timp acesta nu dovedește că a trecut-o asupra altei persoane prin efectul unui act juridic.
Dar această concepție ce decurge logic din principiul că numai paza juridică, spre deosebire de cea materială, poate întemeia răspunderea prevăzută de art.1000, alin.1, Cod civil, nu a putut rezista neatinsă unor nevoi ale practicii.
Astfel, s-a admis că obligația de pază nu încetează o dată cu dreptul de proprietate, în caz de transmitere a acestui drept, ci numai o dată cu trecerea asupra dobânditorului a puterii de control și direcție prin predare, tot astfel cum dobânditorul poate deveni paznicul lucrului înainte de a dobândi proprietatea, dacă anterior acestei date a fost pus în stăpânire lucrului.
Dar oare nu se poate spune, în asemenea ipoteză, că puterea de direcție și control ar fi un efect întârziat sau anticipat al voinței părților dintr-un contract translativ de proprietate? Ar exista, așadar, un consimțământ al proprietarului. Dar lucrul poate să intre, fără consimțământul proprietarului, în posesiunea altei persoane.
În cazul în care nu se dovedește că posesorul a fost de rea-credință, iar lucrul e un bun corporal, reintrăm în ipoteza posesiei legitime, căci, potrivit art.1909, Cod civil, posesorul unui asemenea lucru dobândește proprietarului afară numai dacă lucrul a fost pierdut sau furat, când proprietarul îl poate revendica timp de 3 ani, având să restituie prețul dacă lucrul a fost cumpărat „… la bâlci sau la târg sau la o vindere publică sau de la un negustor care vinde asemenea lucruri” (art.1910, Cod civil).
Dacă posesorul a fost de rea credință el nu dobândește proprietatea lucrului corporal. Posesiunea este nelegitimă; ea nu se sprijină pe un drept subiectiv.
Poate ea oare să comporte puterea de control și direcție, adică paza lucrului?
Cu alte cuvinte, un asemenea posesor – hoțul de exemplu – va fi răspunzător în calitate de paznic, în locul proprietarului?
În logica sistemului pazei juridice ar trebui să se răspundă la această întrebare și s-a răspuns în mod negativ, căci puterea de direcție și control nu a fost transmisă voluntar de către proprietar. Acesta ar rămâne paznicul lucrului și, prin urmare, răspunzător căci „în lipsa unui acord de voințe” puterea de direcție și control „nu a putut fi transferată”.
Într-o opinie intermediară, se acceptă că în caz de furt proprietarul este exonerat de obligația de pază și de prezumția de răspundere legată de aceasta, însă numai dacă furtul, fiind imprevizibil și irezistibil, constituie un caz de forță majoră.
Practica judecătorească a refuzat să adopte vreunul din aceste sisteme. De vreme ce, prin efectul furtului, proprietarul este lipsit de uzul, controlul și direcția lucrului furat, el nu mai are paza acestuia și, în ceea ce îl privește, prezumția de răspundere prevăzută de art.1000, alin.1, Cod civil, este înlăturată. Hoțul este cel care, având în fapt folosința, direcția și controlul lucrului este paznic și, prin urmare, răspunzător pentru fapta acestuia.
Pe aceeași linie, prepusul căruia comitentul i-a încredințat un autovehicul pentru a-i permite să-și îndeplinească sarcinile ce-i revin ar putea fi privit, în măsura în care, nesocotind legătura de dependență față de comitent, folosește autovehiculul în interes personal, că a devenit, în cadrul acestui act de independență un posesor pentru sine și că va răspunde în calitate de paznic, de urmările păgubitoare ale unui accident produs în asemenea condiții.
Practica noastră judecătorească pare a condamna acest punct de vedere. Astfel, prin decizia nr.1104 din 2 iulie 1953, Tribunalul Suprem a stabilit că „prepusul care are paza materială a lucrului nu răspunde niciodată în baza art.1000, alin.14, Cod civil, deoarece obligația legală de a suporta consecințele dăunătoare ale unei activități o are numai proprietarul sau cel care are paza juridică a lucrului”.
Bineînțeles, hoțul sau prepusul infidel fiind adesea puțin solvabili, victima va putea pretinde reparațiune proprietarului sau celui căruia acesta i-a transmis paza juridică a lucrului, însă nu în temeiul art.1000, alin.1, Cod civil, dar în acela ar art.998-999 Cod civil, dacă se poate imputa o greșeală celui care are lucrul în paza juridică, greșeală ce a înlesnit furtul sau abaterea lucrului de la destinația sa, iar în cazul prepușeniei, dovedind greșeala prepusului, pentru a cere reparațiunea comitentului în temeiul art.1000, alin.1, Cod civil.
Ceea ce trebuie reținut este că, în cazurile examinate, practica noastră judecătorească, legând o prezumție de pază și deci de răspundere, de calitatea de posesor, fără a deosebi între posesiunea legitimă și cea nelegitimă, părăsește în această din urmă ipoteză, sistemul pazei juridice și e silită de nevoile practicii să accepte că prezumția de răspundere înscrisă în art.1000, alin.1, Cod civil poate să fie legată și de o pază care nu decurge dintr-un raport juridic, ci din starea de fapt a posesiunii, adică, în mod necesar, dintr-o simplă pază materială.
Este o importantă excepție de la sistemul pazei juridice, excepție care, pentru unii autori, este de natură să ruineze sistemul însuși, în beneficiul unei răspunderi întemeiate numai pe paza materială.
Într-adevăr și proprietarul este posesor, iar de vreme ce posesorul, chiar nelegitim, răspunde fiindcă are folosința lucrului, împrejurarea că posesiunea ar fi legitimă, fiind bazată pe un raport juridic, ar putea apărea, din punctul de vedere al pazei, ca lipsită de relevanță.
În cazul autovehiculelor de școală aparținând școlilor de pregătire a conducătorilor auto, dacă accidentul se produce de către cel ce ia lecții de conducere se admite că cel ce conduce are paza materială a lucrului iar cel ce i-a încredințat autovehiculul – școala de șoferi, proprietarul – are și păstrează paza juridică a acestuia.
În cazul accidentelor produse în timpul examenului pentru obținerea carnetului de conducere se poate susține că paza juridică este preluată de către cel ce susține examenul (în orice caz paza juridică nu trece asupra examinatorului).
O problemă importantă care se ridică vizează capacitatea delictuală a paznicului persoană fizică.
Paznicul, pentru a fi răspunzător în această calitate, trebuie oare, dacă este persoana fizică, să se bucure de capacitatea delictuală, adică să aibă discernământ?
Autorii care au rămas credincioși concepției subiective a răspunderii pentru lucruri în general, adică cei care întemeiază această răspundere pe o culpă în pază, nu pot răspunde decât afirmativ.
Nici o greșeală nu poate fi imputată minorului întrucât ar fi lipsit de discernământ; lipsa de discernământ pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani este przumată de lege (art.25 al Decretului nr.31/1954). De altfel, dovedită sau prezumată, lipsa de discernământ, împiedicând exercițiul de direcție și control asupra lucrului, înlătură în această concepție, însăși calitatea de paznic.
Dacă însă răspunderea prevăzută de art.1000, alin.1, Cod civil, își găsește temeiul într-o obligație legală de garanție, întemeiată pe ideea că lucrul este instrumentul prin care se sporesc riscurile de pagubă introduse în societate de o anumită activitate, este evident că această obligație va reveni paznicului, dacă este o persoană fizică, chiar dacă el nu s-ar bucura de discernământ, căci este vorba de o răspundere fără culpă.
Aceste decizii care întemeiază răspunderea pentru lucruri pe o prezumție de culpă conduc la înlăturarea răspunderii în cadrul incapacității delictuale.
Capitolul II
LUCRURILE PENTRU CARE SE RĂSPUNDE CONFORM ARTICOLULUI 1000, ALINEAT 1, COD CIVIL
Secțiunea 1: Reglementare și lucruri pentru care se răspunde conform art.1000, alin.1, cod civil
1. Reglementare
Articolul 1000, Cod civil, în partea finală a alin.1 dispune că răspunderea pe care o edictează este privitoare și la: „prejudiciul cauzat…de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.
Caracterul succint al acestei indicații reclamă precizări pentru a-i determina înțelesul mai ales în cazurile în care s-au propus unele distincții cât privește lucrurile la care se referă acest text.
Textul, referindu-se la lucruri, stabilește o răspundere pentru bunurile corporale, cu excluderea bunurilor necorporale, drepturile.
Se acceptă că lucrurile de care vorbește art.1000, alin.1, Cod civil sunt cele neânsuflețite, cu înlăturarea acelor lucruri însuflețite care sunt animalele.
Soluția este dedusă din faptul că răspunderea pentru animale face obiectul unei reglementări distincte, stabilită prin art.1001, Cod civil.
Pe aceeași linie trebuie oare să mergem mai departe și, din faptul că prin art.1002, Cod civil se reglementează răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat prin ruina unui edificiu provocată de cauzele arătate de acel articol, să tragem concluzia că răspunderea pentru lucrurile neînsuflețite în general, prevăzută de art.1000, alin.1, s-ar referi numai la prejudiciul cauzat de lucrurile mobile, prin opoziție cu cele imobile, acestea rămânând în afara domeniului de aplicare al art.1000, alin.1, Cod civil?
Restrângerea domeniului de aplicare a primului alineat al art.1000, Cod civil numai la mobile mai era susținută de autori și consacrată de tribunale în a doua decadă a secolului al XX-lea. Ea este însă părăsită în a treia decadă a secolului nostru. Într-adevăr, art.1002, Cod civil, nu se referă la toate imobilele ci numai la edificii: nici la toate pagubele, ci numai la cele provocate de ruina edificiului și numai dacă pagubele au fost determinate de cauzele pe care art.1002 le precizează. Bineînțeles, întrucât aceste condiții ar fi împlinite, suntem în domeniul art.1002, Cod civil, iar primul alineat al art.1000 nu este aplicabil.
În caz contrar însă, întrucât cerințele art.1002, Cod civil nu ar fi împlinite, prevederile acestui articol nefiind aplicabile, nu pot pune nici un obstacol ca pagubele pricinuite de un teren neclădit de exemplu, sau de ruina unui edificiu din alte cauze decât lipsa de întreținere sau viciul de construcție, să dea naștere unei răspunderi pentru lucruri neînsuflețite, în general, astfel cum ea este disciplinată prin interpretarea extensivă a art.1000, alin.1, Cod civil.
Soluția se impune cu atât mai mult cu cât, în dreptul nostru bunurile imobiliare pot fi nu numai imobile prin natură, dar și prin destinație (art.462, Cod civil).
În acest din urmă caz, nu s-ar putea pricepe ca victima unei camionete rămase bun mobil, să se poată prevala de prevederile art.1000, alin.1, Cod civil și, drept urmare, să poată obține reparațiune fără a fi obligată să dovedească greșeala celui ce are vehiculul în pază, pe când, dacă aceeași camionetă ar fi devenit, la data accidentului, un imobil prin destinație, reparațiunea nu ar putea fi acordată victimei decât dacă aceasta ar dovedi greșeala pârâtului, în condițiile art.998-999, Cod civil.
Așadar, sub rezerva respectării domeniului de aplicare a art.1002, privitor la răspunderea pentru ruina edificiilor, răspundere desprinsă printr-o interpretare creatoare din prevederile art.1000, alin.1, Cod civil, se aplică prejudiciilor cauzate de lucrurile neînsuflețite, fără a distinge după cum aceste lucruri sunt mobile sau imobile, iar în acest din urmă caz, după cum este vorba de un imobil prin natura sa ori de unul ce nu are această calitate decât prin destinația ce i-a dat-o proprietarul.
Este concepția îmbrățișată de literatură și care pare a fi însușită și de practica noastră judecătorească.
În interpretarea largă ce a prevalat, paznicul urmează să răspundă, în această calitate, potrivit art.1000, alin.1, Cod civil, pentru pagubele pricinuite de lucrurile cele mai felurite.
Bineînțeles, el va răspunde în cazul daunelor cauzate de fapta unor bunuri mobile, cum sunt explozia unui sifon, a unor grenade, ricoșarea unui glonț, accidentele provocate de un vehicul, în special de un autovehicul, sau de forțele naturii folosite de om, precum electricitatea, energia nucleară, etc.
Dar în cadrul răspunderii pentru lucruri în general, el poate fi obligat să despăgubească și pentru fapta unor lucruri mobile, devenite imobile prin destinație, cum ar fi prăbușirea unui ascensor, accidentul provocat de o scară rulantă, de mașini agricole destinate unui fond sau de mașini și instalații dintr-o uzină sau atelier, de conductele de apă, gaz, electricitate, de ruperea unui fir electric, etc.
Tot astfel, în domeniul răspunderii pentru lucruri în general, desprinsă, prin interpretare, a prevederilor art.1000, alin.1, Cod civil, intră pagubele pricinuite de bunurile imobile prin natura lor, cum sunt surpările sau alunecările de terenuri, întrucât nu sunt datorate unei forțe majore, accidentele provocate de bălți sau întinderi de apă, cum ar fi, de exemplu, ruperea unui dig care le zăgăzuiește.
Tot astfel, paznicul va răspunde pentru căderea de arbori, dar nu și pentru astuparea unui canal prin acumularea de frunze căzute, căci, în acest din urmă caz, paguba a fost pricinuită de strângerea frunzelor după ce ele încetaseră, prin desprindere, să fie parte alcătuitoare a arborelui, prin urmare după ce încetaseră să fie sub direcția și controlul proprietarului.
2. Lucruri pentru care se răspunde conform art.1000, alin.1, Cod civil
a) lucruri primejdioase și neprimejdioase
Domeniul de aplicare al art.1000, alin.1, Cod civil român, corespunzător art.138, alin.1, Cod civil francez, nu înceta să se extindă, în detrimentul răspunderii pentru fapta proprie.
Pentru a apăra domeniul răspunderii întemeiate pe greșeala dovedită, s-a propus limitarea domeniului de aplicare a răspunderii pentru lucruri în general, la lucrurile primejdioase.
De vreme ce Codul civil român, ca și cel francez, leagă răspunderea pentru lucruri în general de paza acestora, s-a observat că asemenea răspundere ar urma să fie țărmurită numai la acele lucruri care, prin natura lor intrinsecă, fiind lucruri deosebit de primejdioase, reclamă să fie păzite și, drept urmare, implică o obligație de pază.
În schimb, lucrurile neprimejdioase ar angaja răspunderea numai potrivit art.998-999 Cod civil, în temeiul unei culpe dovedite.
G. Ripert, autorul acestei teorii, a propus chiar o clasificare a lucrurilor primejdioase care s-ar împărți în următoarele trei categorii:
– lucrurile care sunt puse în mișcare de o forță pe care omul nu o stăpânește pe deplin (mașină cu aburi, automobil);
– lucrurile care sporesc efectele forței omenești care le pune în mișcare, cum ar fi bicicleta;
– lucrurile care, dat fiind greutatea lor, devin primejdioase de câte ori sunt puse în situația de a cădea, cum ar fi un candelabru atârnat de un tavan, sau un ghiveci cu flori pus pe marginea unei ferestre .
Distincția între lucrurile primejdioase și cele care nu au acest caracter a avut un timp un larg ecou în practica judecătorească franceză care a isprăvit însă prin a o condamna, îndemnată la aceasta de criticile formulate de o bună parte a literaturii juridice.
Astfel, se obiecta că răspunderea disciplinată de art.1000, alin.1, Cod civil este legată de pază, iar nu de lucrul însuși și de caracterele acestuia.
Pe de altă parte se observa că lucrurile nu pot fi clasificate după criteriul caracterului lor primejdios, căci un lucru nu este primejdios în mod intrinsec și permanent, de vreme ce acest caracter este în funcție de feluritele circumstanțe în care lucrul se poate succesiv afla. Pe această linie se sublinia cât de paradoxal era să se discute dacă este sau nu primejdios un lucru, tocmai cu prilejul pagubei pe care acest lucru a pricinuit-o.
Neîndoielnic, de lege lata, în cadrul dreptului în vigoare, distincția între lucruri primejdioase și neprimejdioase poate fi socotită ca discutabilă, ținând seama de faptul că art.1000, Cod civil, se referă la lucruri în general fără a face vreo distincție.
Dar statistica ne învederează că sunt categorii de lucruri care sunt mai primejdioase decât altele.
Este vorba în general de vehiculele și mașinile care sunt mișcate prin folosirea aburului, energiei nucleare, etc. Sau de lucrurile care sunt explozibile ori se mișcă cu ajutorul unor substanțe explozibile.
O înăsprire a răspunderii pentru cel care posedă asemenea lucruri este pe deplin îndreptățită nu numai din punct de vedere educativ, cum se susține, dar mai ales pentru a veni în ajutorul victimei care, de regulă, nu are nimic să-și reproșeze.
b) lucruri inerte și lucruri cu dinamism propriu
Distincția între lucruri primejdioase și neprimejdioase a fost respinsă, dar regăsim ecoul ei, sub o altă înfățișare, în doctrina care vrea să deosebească lucrurile după cum ele sunt inerte sau sunt înzestrate cu un dinamism propriu; lucrurile inerte, cum ar fi un cuier, o scară, un vehicul oprit, nu ar intra în domeniul de aplicare pentru lucruri în general, în cazul în care un prejudiciu a fost cauzat prin mijlocirea lor. Deosebirea implică ideea că lucrurile inerte nu ar fi deosebit de primejdioase.
S-a învederat însă că nici sub această formă distincția nu era justificată, căci neîndoielnic o groapă acoperită cu ramuri care o ascund privirii, deși inertă, introduce în viața socială o primejdie mult mai mare decât o jucărie mecanică, deși aceasta din urmă are un dinamism propriu.
Prin decizii repetate, Tribunalul Suprem a afirmat că „responsabilitatea bazată pe dispoziția cuprinsă în art.1000, alin.1, Cod civil, se aplică prejudiciilor cauzate de orice lucru, indiferent de natura sa”.
Se condamnă astfel orice distincție întemeiată pe natura intrinsecă a bunurilor, fie ele mobile sau imobile, primejdioase sau neprimejdioase, inerte sau cu dinamism propriu ori active.
Rezultă că este îndestulător ca un lucru, oricare ar fi el, să se afle sub paza cuiva, pentru ca răspunderea paznicului să fie angajată conform art.1000, alin.1, Cod civil.
Secțiunea 2: Lucruri care nu intră în domeniul de aplicare al răspunderii prevăzute de articolul 1000, alineat 1, Cod civil
1. Lucrurile pentru care se instituie o răspundere specială
În primul rând prejudiciile cauzate de ruina edificiilor (art.1002, Cod civil) sau de animale (art.1001, Cod civil) rămân guvernate de aceste texte.
Greutăți de aplicare intervin în cazul în care prejudiciul a fost cauzat de un vehicul tras cu animale.
Când paguba se datorează mișcării animalului va fi aplicat art.1001, Cod civil, pe când dacă ea își găsește cauza în lucrul transportat sau în însuși vehicul, de exemplu lucrul transportat explodează, reintrăm în domeniul de aplicare al art.1000, alin.1, Cod civil.
În ce privește corpul uman, cât timp omul este viu, el nu poate fi privit ca un lucru aflat sub pază, dată fiind libertatea sa de mișcare. Astfel, rănirea unei persoane care cade dintr-un scrânciob aflat într-un bâlci nu angajează în afară de culpa dovedită răspunderea celui care exploatează scrânciobul.
2. Alte situații în care nu sunt aplicabile dispozițiile art.1000, alin.1, Cod civil
Lucrurile nesusceptibile de apropriere, precum aerul, lumina soarelui – res communes – fiind prin natura lor menite să folosească tuturor, nu pot fi proprietatea și nici în paza cuiva; prin urmare, nu pot intra în domeniul de aplicare al art.1000, alin.1, Cod civil.
În dreptul nostru, lucrurile fără de stăpân – res nullius – trec în proprietatea statului așa cum prevede art.477, Cod civil: „Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”.
Dar cât timp ele nu au intrat în posesiunea lui efectivă, statul nu poate fi prezumat că ar avea o putere de direcție și control asupra acestor lucruri și, prin urmare, că, fiind paznicul lor, ar răspunde în temeiul art.1000, alin.1, Cod civil. Până atunci va răspunde cel care le are în posesiune, iar în lipsă, cel din a cărui culpă dovedită, lucrul a pricinuit paguba.
Privitor la animalele ce trăiesc în libertate și care se vânează ori se pescuiesc, ele sunt privite în legislația burgheză ca fiind lucruri fără stăpân, susceptibile de ocupație.
În privința lucrurilor care alcătuiesc o moștenire în desherență, Tribunalul Suprem a decis că statul nu devine proprietar decât din momentul când succesorii au pierdut această calitate, prin neacceptarea moștenirii în termenul de 6 luni de la deschiderea ei.
De vreme ce în asemenea ipoteză succesorii au rămas străini de moștenire de la data deschiderii acesteia, urmează că în cursul termenului de 6 luni bunurile succesorale sunt, sub condiție rezolutorie, în proprietatea succesorului, iar, sub condiție suspensivă, în proprietatea statului.
Întrucât nu s-ar afla în posesiunea unui terț, aceste bunuri trebuie să fie prezumate că sunt în paza succesorului, care, sub rezerva opțiunii în sensul renunțării, este proprietar.
În cazul renunțării, statul dobândește moștenirea de la data deschiderii ei „dar el nu este paznic decât de la data când a expirat termenul de 6 luni de la moartea defunctului sau de la data renunțării, căci până la aceste date, el fiind numai proprietar sub condiție suspensivă, nu are decât o simplă speranță de a deveni proprietar prin împlinirea condiției și, în consecință, nu se poate prezuma că i-ar deveni paza bunurilor succesorale.
Secțiunea 3: Fapta lucrului
1. Delimitarea dintre fapta omului și fapta lucrului
Prevederile art.998-999, Cod civil sunt înlăturate în favoarea răspunderii pentru lucruri prevăzute de art.1000, alin.1, Cod civil, nu numai în cazul în care, spune acest din urmă text, prejudiciul este „cauzat… de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.
Lucrul trebuie așadar să fie participat la producerea rezultatului păgubitor, deci să fi intervenit o faptă a lucrului.
Trebuie observat că, spre deosebire de art.1384, Cod civil francez care vorbește de „dauna…cauzată… de fapta lucrurilor”, art.1000, alin.1, Cod civil român se mulțumește să se refere la „prejudiciul…cauzat de lucruri”. În ambele cazuri, textul are aceeași semnificație: necesitatea participării active a lucrului la producerea pagubei.
Dar, din moment ce vorbim de lucruri neînsuflețite, oare este cu putință?
G. Ripert și după el alți autori socotesc că lucrurile, chiar dacă ele ar fi mecanisme mișcate de forțele naturii, sunt puse în lucrare numai de om. Așa+zisa faptă a lucrului ar fi în realitate întotdeauna o faptă de comisiune sau omisiune a omului. Este o constatare într-un fel justă, deși, o dată cu progresul tot mai accentuat al automatizării, fapta omului determină tot mai indirect prejudiciul.
Dar chiar autorii care au făcut această constatare nu trag din ea concluzia la care, la prima vedere, ea ne-ar conduce. Nimeni nu a mai susținut în veacul al XX-lea că prejudiciile cauzate aparent de lucruri, fiind pricinuite în realitate de fapta omului, victima nu ar putea să obțină reparațiune decât în temeiul art.998-999, Cod civil, dovedind greșeala pârâtului.
Ar însemna să se uite interpretarea dată constant de practica judecătorească prevederilor privitoare la răspunderea pentru lucruri cuprinse în art.1000, alin.1, Cod civil.
Așadar, răspunderea pentru fapta proprie nu poate și nu trebuie să absoarbă răspunderea pentru lucruri, însă nici răspunderea pentru lucruri nu poate și nici nu trebuie să absoarbă răspunderea pentru fapta proprie. Prin urmare, art.1000, alin.1, Cod civil, nu va fi aplicabil în cazurile în care lucrul care a participat la producerea pagubei nu a fost decât un instrument pasiv, prin care s-a transmis efectul păgubitor al unui alt fapt omenesc cauzal.
Spre exemplu, în caz de înjunghire, cuțitul a fost numai un instrument pasiv în mâna infractorului. Acesta nu va fi chemat să răspundă ca paznic al unui lucru (art.1000, alin.1, Cod civil) ci pentru fapta proprie (art.998, Cod civil).
2. Doctrina și jurisprudența în legătură cu fapta lucrului
Pentru a delimita domeniul de aplicare al art.1000, alin.1, Cod civil, de cel al art.998-999, Cod civil, texte care alcătuiesc dreptul comun, primul mult mai favorabil victimei, pe tărâmul probei, decât cel din urmă, este nevoie să se stabilească criteriul cu ajutorul căruia se poate trage hotarul între prejudiciul cauzat de om și cel care este socotit a fi pricinuit de lucru sau, într-o altă exprimare, între fapta omului și fapta lucrului.
Problema s-a pus în special cu privire la autovehicule, în privința accidentelor intervenite în timpul când acestea se aflau în mișcare, sub directa conducere a omului.
În această direcție s-au propus, rând pe rând, următoarele criterii: criteriul faptei autonome a lucrului, criteriul viciului propriu al acestuia și criteriul ieșirii lucrului de sub controlul și autoritatea omului.
Prima soluție la care s-a oprit practica judecătorească este aceea a faptei autonome a lucrului.
Art.1000, Cod civil, s-ar putea aplica în această concepție numai în cazul în care paguba ar fi fost produsă de lucru în afară de orice intervenție a omului. De exemplu, un vehicul a pornit singur la vale și a produs accidentul. Era soluția cea mai defavorabilă victimei, care nu putea obține reparațiune decât în condițiile riguroase ale dreptului comun, tocmai în cazurile în care autovehiculul, fiind pus în mișcare sub conducerea omului, devenea mai periculos.
Dar o parte a literaturii în vederea că, propriu-zis, un lucru neînsuflețit nu poate desfășura vreo activitate în afară de intervenția omului.
De aceea, tribunalele au atenuat rigoarea criteriului „faptei autonome”, admitând aplicarea răspunderii pentru lucruri în general, chiar dacă paguba a fost provocată de un viciu propriu al lucrului, spre dexemplu ruperea unei piese.
Dar nici această extindere a noțiunii de faptă autonomă a lucrului nu răspundea nevoilor care au determinat interpretarea extensivă a art.1000, Cod civil.
De câte ori lucrul în mișcare se afla sub directa conducere a omului în momentul în care participa la producerea pagubei, cel păgubit nu putea obține despăgubire, fără a dovedi greșeala pârâtului, decât administrând proba anevoioasă că prejudiciul se datorează viciului propriu al lucrului. Când o roată a automobilului se desprinde, a fost oare un viciu al lucrului sau rezultatul unei manevre greșite, se întreabă unii autori.
De altfel, răspunderea prevăzută cu privire la lucrurile neînsuflețite nu este legată, potrivit art.1000, Cod civil, de natura lucrurilor, ci, fără a se deosebi după cum a fost sau nu intervenție a omului sau viciu propriu al lucrului, numai de împrejurarea că lucrurile sunt în paza cuiva.
De aceea, s-a propus în literatură un al treilea criteriu care pleacă de la noțiunea de pază. Art.1000, alin.1, Cod civil, ar reglementa cazul când lucrul neînsuflețit a scăpat de sub direcția și controlul omului, fie din pricina unor puteri exterioare (vânt, greutate), fie, adesea din pricina forțelor pe care chiar omul le-a inclus în lucru, conferindu-i astfel un dinamism propriu.
Dacă lucrul s-a supus omului, ar fi faptă personală și ne-am găsi în domeniul dreptului comun (art.998-999, Cod civil).
Dacă însă lucrul nu a dat ascultare manevrei făcute de om, scăpând de sub autoritatea acestuia, ar fi, hoc sensu, faptă a lucrului, iar art.1000, alin.1, Cod civil ar urma să se aplice. Am fi în domeniul răspunderii pentru lucruri neînsuflețite în general.
Această opinie a avut puțin ecou în practica judecătorească. Ea avea păcatul că, în loc să înlesnească situația victimei, făcea să atârne despăgubirea de dezlegarea problemei, adesea delicată, de a ști dacă lucrul a fost sau nu ascultător, ceea ce ne-ar conduce la aprecierea conduitei paznicului, cât privește modul în care a manevrat lucrul, adică, până la urmă, la stabilirea împrejurării că nici o greșeală nu poate să fie imputată paznicului.
S-a observat că acest criteriu bazat pe dinamismul propriu al lucrului ne-ar reîntoarce la deosebirea dintre lucrurile primejdioase și cele ce nu au acest caracter, iar, pe de altă parte, ar obliga victima să facă dovada greșelii paznicului de câte ori mașina a fost ascultătoare, ceea ce nu se încadrează mulțumitor în scopul urmărit de practica judecătorească prin interpretarea extensivă și oarecum divinatorie pe care din favoare pentru victimă, a dat-o primului alineat al art.1000, Cod civil.
Capitolul III
PERSOANELE ÎNDREPTĂȚITE A INVOCA RĂSPUNDEREA PREVĂZUTĂ DE ARTICOLUL 1000, ALINEAT 1, COD CIVIL
ȘI
PERSOANELOR OCROTITE DE DISPOZIȚIILE ARTICOLULUI 1000, ALINEAT 1, COD CIVIL
Secțiunea 1: Persoanele îndreptățite a invoca răspunderea prevăzută de art.1000, alin.1, Cod civil
1. Răspunderea pe temeiul art.1000, alin.1, Cod civil poate fi invocată de orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de un lucru aflat în paza juridică a altei persoane
Așadar, răspunderea întemeiată pe prevederile art.1000, alin.1, Cod civil, poate fi invocată de victima prejudiciului cauzat de lucrul altuia și de succesorii săi în drepturi.
Această răspundere se fundamentează pe ideea sau obligația legală de garanței instituită în sarcina păzitorului juridic al lucrului și în favoarea celui prejudiciat.
Această răspundere nu poate fi invocată de păzitorul juridic al lucrului, care a cauzat paguba, împotriva victimei. De asemenea, nu este admisibilă invocarea ei de către păzitorul material al lucrului împotriva păzitorului juridic pentru prejudiciile cauzate unui terț.
De exemplu, prepusul păzitorului juridic care are un lucru al comitentului în paza sa materială a cărui vinovăție în cauzarea prejudiciului suferit de un terț a fost dovedită, nu poate opune păzitorului juridic, într-o eventuală acțiune în regres, răspunderea în baza articolului 1000, alin.1, Cod civil.
Totuși, dacă păzitorul material al lucrului este el însuși victima prejudiciului cauzat de lucrul respectiv are dreptul să pretindă repararea acelui prejudiciu de către păzitorul juridic, în temeiul răspunderii instituite de art.1000, alin.1, Cod civil.
În literatura de specialitate se poartă discuții în legătură cu invocarea răspunderii pe temeiul art.100, alin.1, Cod civil, în câteva situații mai deosebite, cum sunt: răspunderea atunci când între victimă și păzitorul juridic al lucrului există un raport contractual; răspunderea păzitorului juridic în situația când a prestat un serviciu benevol și gratuit în favoarea victimei căreia lucrul i-a cauzat o pagubă; răspunderea păzitorului juridic în ipoteza în care victima a folosit clandestin, pe ascuns, lucrul ce i-a cauzat prejudiciul.
2. Răspunderea în situația în care între victimă și păzitorul juridic al lucrului ce a cauzat prejudiciul există un raport contractual
Problema se circumscrie doar acelor ipoteze în care prejudiciul este cauzat unui contractant de lucrul ce i-a fost remis de cealaltă parte contractantă sau de care aceasta din urmă s-a folosit pentru a-și executa obligațiile născute din acel contract.
Este cazul chiriașului sau comodatarului care a suferit o pagubă, pe durata contractului, cauzată de lucrul obiect al contractului.
Astfel de situații se pot naște și din contractul de vânzare-cumpărare sau de depozit.
Așa cum s-a arătat, există și situații în care paguba este cauzată uneia din părțile contractante de un lucru de care cealaltă parte se folosește pentru a executa obligațiile sale contractuale. Este cazul contractului de transport.
Răspunderea pentru aceste prejudicii este o răspundere contractuală.
Totuși, atunci când lucrul a cauzat vătămarea corporală sau moartea victimei, se admite că răspunderea părții contractante căreia îi aparține paza juridică a structurii lucrului este delictuală și se angajează pe temeiul art.1000, alin.1, Cod civil.
O precizare se impune cu privire la contractul de transport de persoane: dacă păzitorul juridic al mijlocului de trasport are obligația contractuală, implicită și expresă, de a garanta securitatea persoanelor pe care le transportă, se va angaja întotdeauna răspunderea sa contractuală. În literatura de specialitate și în practica judiciară se susține și opinia potrivit căreia atunci când prin executarea contractului de transport s-a cauzat vătămarea corporală sau decesul victimei se va angaja întotdeauna răspunderea civilă delictuală pe temeiul art.1000, alin.1, Cod civil întrucât normele răspunderii civile contractuale nu ar fi aplicabile. Victima nu are drept de opțiune, de regulă, între acțiunea în răspundere contractuală și acțiunea în răspundere delictuală.
3. Răspunderea în cazul în care lucrul a cauzat prejudiciul cu ocazia efectuării unui serviciu gratuit și benevol de către păzitorul său juridic în favoarea victimei
Problema se pune în cazul prejudiciilor cauzate în timpul transportului ocazional și gratuit.
S-au formulat două soluții divergente.
Într-o primă opinie se apreciază că victima, beneficiară a transportului gratuit, va putea obține repararea prejudiciului numai pe temeiul și în condițiile art.998-999 Cod civil, fiind obligată să dovedească greșeala sau culpa păzitorului juridic al lucrului. Așadar, răspunderea în baza art.1000, alin.1, Cod civil nu se va putea angaja.
În sprijinul acestei opinii a fost invocat un argument de echitate. Astfel, angajarea răspunderii pe temeiul art.1000, alin.1, Cod civil, fiind o răspundere agravată, ar fi de natură să împovăreze excesiv pe acel păzitor juridic care, într-un gând dezinteresat, a înțeles să facă un serviciu gratuit solicitat de către victimă.
În cea de-a doua opinie se susține că, atunci când este vorba de un transport gratuit și benevol de persoane, răspunderea păzitorului juridic al vehiculului se va angaja pe temeiul art.1000, alin.1, Cod civil.
Simplul fapt că victima beneficiază de un transport gratuit nu justifică înlăturarea dreptului său de a invoca prevederea art.1000, alin.1, Cod civil pentru a obține reparații.
4. Răspunderea în ipoteza în care victima a folosit clandestin lucrul aflat în paza juridică a altei persoane
În ceea ce privește această răspundere, autorii au păreri diferite.
Unii susțin că păzitorul juridic al lucrului care a cauzat prejudiciul va răspunde pe temeiul art.1000, alin.1, Cod civil.
Alții apreciază că, într-o astfel de situație, păzitorul juridic al lucrului nu va răspunde.
Alți autori sunt înclinați să admită că răspunderea păzitorului juridic ar putea să pretindă despăgubiri numai în baza art.998-999 Cod civil, cu luarea în considerare a propriei culpe sau vinovății.
Secțiunea 2: Persoanele ocrotite de dispozițiile art.1000, alin.1, Cod civil
Răspunderea pentru lucruri în general a fost desprinsă din primul alineat al art.1000, Cod civil, pentru a înlesni situația victimei în cadrul unei societăți progresiv industrializate, în care adesea cauza prejudiciului rămâne, într-o mare măsură, anonimă, iar dovada greșelii devine, în complexitatea tehnicii moderne, tot mai anevoioasă.
Urmează ca prezumția de răspundere întemeiată pe prevederile art.1000, alin.1, Cod civil, poate fi invocată numai de victimă, dar nu și de paznicul lucrului care a provocat paguba.
A admite că paznicul ar fi primit, pentru a se apăra, să întoarcă prezumția de răspundere pentru lucruri împotriva celui păgubit, ar fi să se răstălmăcească această răspundere împotriva scopului în vederea căruia ea a fost recunoscută de lege, practică și literatură.
Este rațiunea pentru care se admite că, în principiu paznicul nu poate invoca împotriva celui păgubit prezumția de răspundere ce a fost desprinsă din art.1000, alin.1, Cod civil.
Astfel, dacă un pieton, trecând intempestiv și imprudent o stradă, a obligat pe conducătorul unui automobil, pentru a-l feri, să lovească un zid, pietonul urmărit de posesorul vehiculului care îi dovedește greșeala nu este primit să invoce în apărarea sa răspunderea conducătorului auto ca paznic al automobilului stricat.
Prin urmare, art.1000, alin.1, Cod civil, poate fi invocat numai de victimă împotriva paznicului lucrului păgubitor, nu însă și de aceasta din urmă împotriva victimei.
Se poate însă întâmpla ca paznicul lucrului păgubitor să fie în același timp și victimă.
Este ceea ce se întâmplă adesea în caz de coliziune de vehicule.
În asemenea ipoteze, în măsura în care a fost păgubit, fiecare paznic va putea pretinde reparațiune în temeiul art.1000, alin.1, Cod civil, căci aceeași persoană este în același timp paznicul lucrului care a păgubit pe altul și victima faptei unui lucru pentru care răspunde primul păgubit.
Ceea ce este oprit este folosirea de către paznic a prezumției de răspundere pentru lucruri neînsuflețite, în scopul exclusiv de a eluda răspunderea care îi incumbă în calitate de paznic. Dar aceasta, în măsura pagubei pe care lucrul altuia i-a pricinuit-o, nu-i răpește beneficiul prezumției, de care se bucură în calitate de victimă.
Cel păgubit, prin fapta unui lucru nu va putea însă să se bucure, în toate cazurile de ocrotirea pe care i-o asigură prezumția de răspundere inclusă în art.1000, alin.1, Cod civil. Este ceea ce se acceptă cu privire la cei care participă voluntar, cu titlu gratuit, prin bunăvoința paznicului, la folosirea lucrului care a pricinuit paguba.
Astfel, în jocurile sportive, cei care practicând un asemenea joc – rugbi, fotbal, tenis, scrimă, – sunt vătămați printr-un lucru care servește la practicarea acestui sport nu pot pretinde reparațiune în temeiul art.1000, alin.1, Cod civil, cât timp nu dovedesc că regulile acelui sport au fost încălcate, caz în care ieșim din domeniul de aplicare al răspunderii pentru lucruri pentru a intra în acela al răspunderii pentru fapta proprie.
Cu deosebire prevederile art.1000, alin.1, Cod civil au fost înlăturate în beneficiul dreptului comun (art.998-999, Cod civil), cu privire la transportul benevol în autovehicul.
De exemplu, paznicul primește cu titlu gratuit în autovehicul, pentru a-l transporta, pe cel care a solicitat acest serviciu, făcând autostop sau, tot astfel, transportul din curtoazie un prieten pe care l-a invitat, ori încredințează gratuit mașina sa unui prieten.
Soluția este în general acceptată. Mai grea este justificarea ei. Practica judecătorească franceză se referă la cunoașterea de către cel transportat benevol a primejdiilor transportului la care se expune voluntar. Este așa-zisa acceptare a riscurilor. Formula practicii a fost înțeleasă și apreciată diferit de literatură.
Pentru unii, acceptarea riscurilor ar da naștere între părți unei situații contractuale cu clauză tacită de nerăspundere. Dar, pe de o parte, cel care transportă benevol nu înțelege să-și asume obligații juridice; el face un act dezinteresat, de curtoazie și nu vrea să încheie un contract.
Pe de altă parte, o asemenea interpretare ar nesocoti poziția practicii judecătorești, care nu admite nici un fel de asemenea clauze de nerăspundere în materie delictuală, această răspundere fiind socotită ca interesând, în întregul ei, ordinea publică.
Se acceptă validitatea convențiilor de nerăspundere privitoare la prejudiciul cauzat bunurilor, însă numai fără intenție sau culpă gravă și aceea a convențiilor cu privire la vătămările aduse persoanelor, dar numai în limitele extrem de strâmte (lipsa de gravitate a vătămării sau interesul obștesc urmărit) în care persoana umană poate face obiect de act juridic. Ar urma ca o asemenea convenție tacită de nerăspundere să justifice soluția pe care o analizăm în ce privește daunele pricinuite bunurilor, dar nu și persoanei, adică ar lăsa în afară de justificare cazurile cele mai grave și tot mai frecvente, acelea privitoare la vătămarea sau moartea persoanei transportate.
Majoritatea autorilorcare dorește să vadă o prezumție de culpă în dispoziția art.1000, alin.1, Cod civil privitoare la răspunderea pentru lucruri sunt de părere că așa-zisa acceptare a riscurilor este, în principiu, fără influență asupra răspunderii delictuale, căci ea nu ar putea avea ca obiect decât riscurile generale ce însoțesc orice activitate a omului, printre care sunt și riscurile legate, în mod obișnuit, de circulația normală pe drumul public într-un autovehicul.
Nu poate fi vorba, în aceste condiții, de o renunțare anticipată la reparațiune, nu ar fi altfel decât în cazul în care cel transportat benevol, solicitând ori acceptând un asemenea transport, a cunoscut că acesta ar comporta primejdii speciale – precum starea de ebrietate a șoferului, obiceiul acestuia de a conduce cu viteze maxime, starea defectă a autovehiculului, împrejurarea că este vorba de o mașină de curse – și, acceptându-le, a săvârșit o greșeală care îi răpește dreptul de a se prevala de prezumția de răspundere pentru lucruri, întemeiată pe art.1000, alin.1, Cod civil.
Adevărata justificare a soluției pe care o examinăm trebuie căutată în principiul tradițional, cunoscut și în dreptul nostru, principiu potrivit căruia, în materie contractuală, cel care face un serviciu gratuit nu este ținut decât de o răspundere mai ușoară decât răspunderea celui care face o prestație cu titlu oneros.
Drept urmare, socotim că cel transportat benevol nu ar putea să-și întemeieze pretenția la reparațiune pe aspra prezumție de răspundere prevăzută de art.1000, alin.1, Cod civil, ci numai pe condițiile mai blânde ale dreptului comun (art.998-999, Cod civil).
Este adevărat că nu suntem în materie contractuală, ci în materie de răspundere civilă delictuală, dar și aici socotim că cel care primește un serviciu gratuit, în caz de păgubire poate pretinde, desigur, reparațiune în condițiile dreptului comun, dar dacă nu poate administra dovada greșelii celui care are în pază lucrul păgubitor, el nu se poate sprijini pe răspunderea înăsprită privitoare la lucrurile neînsuflețite în general. Nu pentru cei care participă exclusiv în interesul lor la folosirea unui lucru a fost deslușită în primul alineat al art.1000, Cod civil, sub forma unei prezumții de răspundere atât de greaua obligație de a garanta pe ceilalți împotriva oricărei pagube cauzate de lucru.
Pentru ca problema aplicabilității art.1000, alin.1, Cod civil să se poată pune, cel păgubit nu trebuie să fi fost în contact cu lucrul, în executarea unui contract căci atunci răspunderea fiind contractuală, contractantul este chemat să răspundă ex delicto, cumulul celor două responsabilități nefiind, în principiu, admis în dreptul nostru.
Nu ar fi altfel decât dacă ar fi vorba de vătămări aduse persoanei iar contractul nu ar cuprinde clauza de securitate prin care unul dintre contractanți se angajează ca la sfârșitul executării prestației contractuale celălalt contractant să fie întreg și nevătămat.
În acest din urmă caz, problema reparațiunii pentru vătămări cauzate persoanei rămânând străină contractului, răspunderea ar rămâne delictuală și deci problemele pe care le ridică art.1000, alin.1, Cod civil s-ar putea pune.
Înlăturarea, în cazul participării cu titlu gratuit la folosirea lucrului, a plicării dispozițiilor art.1000, alin.1, Cod civil și exonerarea paznicului de răspundere presupun împlinirea mai multor condiții.
În primul rând, cel păgubit trebuie să fi participat efectiv la folosirea lucrului, iar această folosire trebuie să fi fost normală, adică potrivită cu destinația lucrului.
Este normal să te așezi pe un scaun dar nu și pe o țeavă de canalizare.
Pe de altă parte, folosirea lucrului trebuie să fie efectuată în interesul celui păgubit.
Prin urmare, nu este participare la folosirea lucrului actul de ajutor prietenesc pe care victima îl dă paznicului pentru a-l ajuta să-și scoată mașina din șanț.
Săvârșirea unui act de asistență sau de devotament nu poate lipsi victima de beneficiul prevederilor art.1000, alin.1, Cod civil.
Paznicul trebuie să fi consimțit la folosirea lucrului de către cel care eventual va fi păgubit, numai pentru a-i face plăcere sauun serviciu. Consimțământul paznicului trebuie așadar să fie o manifestare de bunăvoință, folosirea lucrului fiind acordată cu titlu gratuit. Aceasta înseamnă nu numai că paznicul înțelege să facă un serviciu fără a voi să primească ceva în schimb (art.946, Cod civil) dar și că serviciul trebuie să fie făcut exclusiv în interesul celui care îl primește.
Urmează că dacă participarea eventualului păgubit la folosirea lucrului se face numai în interesul paznicului sau și în interesul acestuia, nu este vorba de un serviciu benevol și cu titlu gratuit, un serviciu dezinteresat și, prin urmare art.1000, alin.1, Cod civil rămâne aplicabil. Astfel va fi dacă paznicul unui automobil transportă fără plată pe un doctor pentru ca acesta să consulte un membru al familiei sale, dacă cel care are în pază un autovehicul transportă un prieten, pentru ca acesta să opinizeze asupra unei mașini noi pe care paznicul își propune să o cumpere.
Se discută însă dacă transportul sau un alt act de participare la folosirea unui lucru în pază ar înceta să fie benevol și tratuit chiar dacă interesul pe care îl are paznicul privitor la acest act de participare ar fi numai în interes personal nepatrimonial.
De exemplu, în cazul în care paznicul unui autoturism, ar plimba în acesta pe o tânără pe care o simpatizează ar trebui oare să admitem că transportul a fost totuși dezinteresat, așa cum a hotărât în unele țări practica judecătorească și că, prin urmare, paznicul nu răspunde în temeiul art.1000, alin.1, Cod civil?
Pentru ca paznicul să-și poată manifesta voința de a face un serviciu dezinteresat, el trebuie să aibă cunoștință de participarea eventualei victime la folosirea lucrului.
Urmează că nu poate fi transport benevol în cazul în care o persoană s-a urcat sau s-a introdus în autovehicul fără știrea șoferului. În acest caz culpa victimei apără pe paznic de orice răspundere.
Participarea victimei la folosirea benevolă și gratuită a unui lucru exclude dreptul acesteia de a invoca prevederile art.1000, alin.1, Cod civil, numai cu privire la pagubele ce a suferit din pricina acelui lucru, iar nu privitor la prejudiciul ce i-a fost cauzat de un alt lucru. Astfel, în caz de ciocnire între autovehicule, cel transportat benevol într-unul din ele se va putea sprijini pe dispozițiile art.1000, alin.1, Cod civil, pentru a pretinde reparațiune paznicului celuilalt autovehicul.
În cazul în care cerințele arătate privind participarea cu titlu gratuit a victimei la folosirea lucrului ar fi împlinite, efectul va fi că, cel păgubit în aceste condiții, nu va putea obține reparațiune de la paznicul lucrului decât potrivit dreptului comun (art.998-999, Cod civil), dacă va dovedi că o greșeală este imputabilă pârâtului.
Acest efect se va produce firește și față de succesorii în drepturi universali ai victimei, întrucât aceștia, în calitate de moștenitori sau legatari, înțeleg să invoce paguba suferită de cel care lasă moștenirea, prin mijlocirea și în limitele dreptului la acțiune al acestuia, drept pe care l-au dobândit prin moștenire.
Dar acești moștenitori sau legatari, chiar dacă nu au renunțat la moștenire sau legat, se pot prevala nu de paguba defunctului ci de aceea pe care au suferit-o ei înșiși prin pierderea susținătorului, ca urmare a morții acestuia.
În acest din urmă caz, ei exercită nu acțiunea victimei ci propria lor acțiune și, în consecință, fiind vorba de o acțiune independentă, privitoare la un prejudiciu deosebit, aceștia ar fi primiți să invoce art.1000, alin.1, Cod civil, chiar dacă autorul lor a fost păgubit de un lucru la folosirea căruia a participat gratuit.
Dar opinia dominantă s-a fixat în sens contrar, în sensul că situația paznicului, dat fiind caracterul dezinteresat al serviciului pe care îl face, este obiectiv modificată prin efectul acestui serviciu.
Sarcina de a dovedi caracterul gratuit și benevol al participării victimei la folosirea lucrului care l-a păgubit revine paznicului, care pretinde că nu răspunde decât în condițiile mai blânde ale dreptului comun.
Capitolul IV
FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI
Secțiunea 1: Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
1. Concepția răspunderii subiective
Multă vreme autorii, nevoind să îmbrățișeze concepția subiectivă a răspunderii delictuale civile, concepție care putea invoca puterea tradiției în favoarea ei, au încercat să mențină interpretarea pretoriană a art.1000, alin.1, Cod civil, în care se manifestă spiritul creator al tribunalelor, pe terenul răspunderii pentru greșeală și pe cel al probei.
Art.1000, alin.1, Cod civil, în interpretarea practicii judiciare, s-ar mulțumi să răsptoarne sarcina dovezii în favoarea victimei, instituind o prezumție legală relativă de greșeală a celui ce are în pază lucrul care a pricinuit prejudiciul.
Este o opinie susținută și astăzi, care se poate sprijini și pe unele decizii nu întotdeauna dintre cele mai vechi ale Tribunalului Suprem.
Este un punct de vedere menținut chiar și după ce s-a admis destul de curând că așa-zisa prezumție de greșeală nu putea fi propriu-zis răsturnată, dovedindu-se contrariul ei – lipsa de greșeală, adică existența diligenței cerute de societate -, ci numai determinată, care nu poate fi imputată paznicului, adică de forța majoră, fapta unui al treilea sau de fapta victimei.
Celui ce are cu privire la lucrul păgubitor o putere de folosire, direcție și control îi revine obligația de a păzi pe cel de-al treilea de orice pagubă le-ar putea pricinui lucrul ce se află în paza sa.
Am fi în fața unei obligații de rezultat. De îndată ce lucrul a provocat o pagubă, neexecutarea obligației de pază este dovedită, precum și greșeala în pază a celui ce avea lucrul sub controlul său.
Împotriva acestei prezumții de greșeală, singura dovadă concludentă nu ar putea fi decât imposibilitatea de a prevedea și preveni prejudiciul, imposibilitate rezultată din forța majoră, fapta unui al treilea sau cea a victimei.
Se adaugă că practica tribunalelor, care vede în poziția sau în comportarea anormală a lucrului dovada participării acestuia la cauzarea prejudiciului, nu ar fi altceva decât o reîntoarcere camuflată la dovada conduitei cu greșeală a paznicului, de vreme ce un om diligent nu ar fi lăsat lucrul într-o poziție sau comportare anormală.
În sfârșit, se susține că nebunul nu ar putea fi răspunzător în calitate de paznic al lucrului, căci greșeala în pază nu i-ar putea fi imputată, sau, cel puțin, fiindcă exercițiul puterii de folosire, direcție și control ar presupune un om înzestrat cu discernământ.
Teza subiectivă, care tinde să întemeieze întreaga răspundere civilă pe noțiunea de greșeală, se înfățișează ca o construcție deosebit de seducătoare prin unitatea și consecvența ei.
Deși am fi, în această concepție, în prezența unei prezumții de greșeală, paznicul rămâne răspunzător chiar dacă ar dovedi că a depus toată diligența practic accesibilă omului, ceea ce înlătură de fapt posibilitatea unei greșeli.
Cazul fortuit nu exonerează pe paznic.
Acesta nu este liberat decât dovedind că prejudiciul se datorează forței majore în înțeles restrâns, ori situațiilor asimilate ei: fapta unui al treilea sau cea a victimei.
Chiar dacă am rămâne astfel pe terenul greșelii, a cere paznicului o diligență care nu s-ar opri decât la hotarul imposibilului ar însemna o exigență care, în fapt, nu corespunde putințelor omului.
Dar am mai fi oare, în acest caz pe terenul greșelii? Răspunsul nu poate fi decât negativ.
Problema greșelii nu se poate pune decât dacă prejudiciul se datorează cauzal conduitei pârâtului.
De îndată însă ce răspunderea desprinsă din prevederile primului alineat al articolului 1000, Cod civil, nu poate fi înlăturată decât dacă prejudiciul se datorează forței majore, faptei unui al treilea sau faptei victimei, nu mai suntem pe terenul greșelii ci pe acela al legăturii cauzale.
Problema aprecierii conduitei paznicului nu se mai poate pune, căci nu această conduită a determinat prejudiciul.
Înseamnă că dacă prezumția desluțită în art.1000, alin.1, Cod civil, ar fi o prezumție de culpă, o asemenea prezumție nu ar putea fi înlăturată dovedindu-se netemeinicia ei, ci numai dacă, administrându-se proba unei cauze străine, s-ar învedera că prejudiciul nu a fost pricinuit de conduita paznicului, astfel că problema greșelii acestuia nu s-ar mai putea naște. Prezumția de culpă ca atare ar fi irefragabilă.
Aceeași confuzie între greșeală și cauzalitate poate fi reproșată partizanilor răspunderii subiective pentru lucruri,m atunci când aceștia voiesc să vadă o reîntoarcere piezișă la ideea de greșeală în acele soluții în care tribunalele au tras concluzii privitoare la cauza prejudciului, din poziția sau funcționarea anormală a lucrului, stabilind că un paznic inteligent nu ar îngădui ca lucrul să rămână într-o poziție sau într-o comportare anormală.
Este neîndoielnic că o conduită cu greșeală este un fenomen anormal. Dar nu orice fenomen anormal are, în mod necesar, în spatele lui o greșeală. Ruperea unui piston, explozia unui cazan, dărâmarea unei schele sunt desigur fapte anormale, dar în numeroase cazuri ele nu pot fi puse pe seama unei greșeli a paznicului.
Folosirea ideii de anormalitate nu înseamnă în mod necesar o reîntoarcere la noțiunea de greșeală.
Teza subiectivă care voiește cu orice preț să reducă prevederile art.1000, alin.1, Cod civil, la noțiunea de greșeală, a luat o ultimă înfățișare, aceea a așa-zisei culpe în pază.
Păgubirea prin ea însăși ar dovedi că paznicul nu și-a îndeplinit obligația de pază, de vreme ce lucrul a izbutit să scape de sub controlul său.
În această neexecutare a obligației de pază ar consta greșeala paznicului.
El ar fi de aceea răspunzător, indiferent dacă a avut sau nu o intenție malițioasă, sau chiar dacă nicio neglijență ori imprudență nu i-ar putea fi imputată, și fără considerare dacă, așezat în aceleași condiții externe, prototipul social ar fi avut sau nu aceeași comportare.
Deși nicio greșeală morală sau cel puțin socială nu-i poate fi imputată, totuși singura neexecutare a obligației de pază – element obiectiv – ar pune pe umerii paznicului o greșeală lipsită însă de orice element subiectiv.
Teza prezumției de greșeală încearcă astfel să supraviețuiască, golindu-se de propria ei substanță, pentru a rămâne astfel o simplă coajă lipsită de miez.
Este ceea ce rezultă cu putere din cazul cel mai tipic de răspundere pentru lucruri în temeiul art.1000, alin.1, Cod civil.
De îndată ce s-a admis că pentru prejudiciul cauzat de consecințele unui viciu ascuns al lucrului răspunde cel care âl are în pază, deși acesta, prin ipoteză, nu putea cunoaște acel viciu și prin urmare, nu avea putința de a preveni efectele lui păgubitoare, cum se mai poate vorbi de o greșeală, fie ea prezumată, atunci când orice apreciere morală a conduitei paznicului este cu neputință?
Este motivul pentru care unii autori credincioși concepției subiective sunt nevoiți să admită că ar fi vorba de „un nou conținut pe care practica judecătorească îl recunoaște prezumției legale…, ceea ce înseamnă că în aceste cazuri prezumția de culpă înfățișează un caracter irefragabil”.
În aceste condiții, greșeala despre care este vorba nu constituie decât o expresie golită de conținutul ei tradițional, care astfel nu mai desemnează decât o ficțiune.
Pe aceeași linie, de vreme ce putința de a cunoaște eventualitatea unei păgubiri și deci de a o preveni nu este cerută în cazul viciului ascuns al lucrului, nu se vede cum s-ar putea pretinde, fără contradicție că paznicul, pentru a fi răspunzător, ar trebui, prin însușirile sale psihice, să poată prevedea și preveni un eventual prejudiciu, adică să aibă discernământ?
Este unul din motivele pentru care credem că nebunul, chiar interzis, precum și minorul care nu a împlinit 14 ani, pot fi răspunzători pentru lucrurile neînsuflețite, în condițiile art.1000, alin.1, Cod civil.
3.Concepția răspunderii obiective
Oricare ar fi puterea unei lungi tradiții favorabile răspunderii civile delictuale exclusiv și unitar întemeiată pe noțiunea de culpă, pentru toate argumentele invocate, socotim că în cazul răspunderii pentru lucruri neînsuflețite desflușită din prevederile art.1000, alin.1, Cod civil, suntem în prezența unei răspunderi independente de greșeală, a unei răspunderi obiective.
O credem cu atât mai mult cu cât scopul social-economic a interpretării creatoare a art.1000, alin.1, Cod civil, cu privire la răspunderea pentru lucruri neînsuflețite, este ameliorarea sigtuației juridice a celui care a suferit paguba, scop care credem că nu poate fi pe deplin înfăptuit decât acceptând, în cadrul art.1000, alin.1, Cod civil, cât privește fapta lucrurilor, teza unei răspunderi obiective.
Nu trebuie trecut cu vederea că autorii ruși văd în răspunderea pentru prejudiciile cauzate de izvoare de o sedosebită primejdie, o răspundere fără culpă, o răspundere obiectivă.
Așadar, principiul fundamental este răspunderea întemeiată pe greșeală.
Acest principiu nu este absolut general.
De obiecei, rolul educativ al dreptului, în general, și al răspunderii delictuale, în special, presupune greșeala. Pentru a înrâuri conduita oamenilor trăitori în societate, dreptul civil îi declară răspunzători pentru orice pagubă cauzată prin fapta ilicită săvârșită cu greșeală, adică pentru orice pagubă pe care trebuie să o prevadă și să o prevină.
În felul acesta, în interesul general al ocrotirii drepturilor civile, fiecare este îndemnat, sub sancțiunea răspunderii, să acționeze cu diligența cerută de societate, pentru a feri pe ceilalți de o pagubă nejustă.
Dar în cazurile în care, în starea științei și tehnicii la epoca păgubirii, efectele păgubitoare ale faptei ilicite nu putea fi prevenite? În asemenea cazuri trebuia să intervină și a intervenit o răspundere independentă de greșeală care este, în realitate, o obligație legală de garanței ce apasă asupra unora în beneficiul tuturor celorlalți, adică în cazul art.1000, alin.1, Cod civil, asupra paznicilor în folosul tuturor celor eventual păgubiți prin fapta lucrului aflat sau scăpat de sub pază.
Și aici se admite îndeobște că o asemenea răspundere independentă de greșeală și-ar găsi justificarea tot în rolul educativ al răspunderii delictuale civile, ca și a dreptului în general.
Desigur, prin ipoteză, la timpul când intervine păgubirea, aceasta nu poate fi nici prevăzută și nici prevenită. Dar răspunderea fără culpă ar urmări să determine o conduită diligentă, având drept scop căutarea mijloacelor științifice și tehnice pentru prevenirea cauzării unor pagube asemănătoare în viitor.
Justificarea este desigur ingenioasă. Ea trezește însă îndreptățite temeri sau rezerve chiar unora dintre autorii care o propun.
Astfel, E.A. Fleișiț recunoaște că „această justificare a răspunderii sporite pentru prejudiciul cauzat de un izvor de mare primejdie nu poate fi transpusă fără rezerve asupra răspunderii cetățenilor care folosesc și ei, uneori, în activitatea lor, izvoare de mare primejdie, cum ar fi automobilele. În lupta ce se dă pentru tehnica securității accentul cade pe activitatea întreprinderilor”.
Dar și întreprinderile au fiecare potrivit diviziunii muncii și principiul specialității capacității de folosință, un anumit profil care le împiedică de cele mai multe ori să participe la cercetările tehnice științifice necesare prevenirii accidentelor.
Când mașina unui spital sau a unui teatru provoacă un accident de circulație, ce mijloace stau oare la dispoziția acestor instituții pentru a participa la cercetările tehnico-științifice necesare pentru prevenirea în viitor a unor asemenea accidente?
Este rațiunea pentru care Fr. Deak recunoaște că „această fundamentare… este o fundamentare social-politică generală, fără a afecta angajarea răspunderii în fiecare caz concret în parte… Ar constitui o greșeală dacă judecătorul, în fiecare caz concret s-ar preocupa de faptul dacă angajarea răspunderii va fi sau nu de natură să stimuleze pe păzitor în direcția căutării mijloacelor de preîntâmpinare a cauzării prejudiciului”. Dar ce fel de element general este acela care nu se poate regăsi în orice caz particular?
De bună seamnă o asemenea justificare social-politică poate să fie justă chiar pe teren juridic, însă numai în unele cazuri și, de regulă, numai indirect, dacă, de exemplu, lucrul păgubitor aparținea la data păgubirii chiar întreprinderii care l-a fabricat, sau dacă paznicul, ori succesorii săi în drepturi se pot întoarce pe calea acțiunii în garanție pentru vicii ascunse împotriva întreprinderii care a fabricat lucrul ce a cauzat prejudiciul. Tot astfel se va întâmpla și în cazul în care paznicul este o întreprindere oarecare cu caracter tehnic, având mijloacele de a găsi soluții pentru micșorarea riscurilor pe care le comportă folosirea unor categorii de lucruri.
Dar este limpede că fundamentarea pe care o discutăm nu are caracterul necesar de generalitate. Adăugăm că, de vreme ce dreptul nostru recunoaște validitatea asigurării pentru cazul răspunderii civile, valoarea de stimul a răspunderii independente de greșeală, întemeiată pe prevederile art.1000, alin.1, Cod civil, apare, chiar în cazurile relativ rare în care ea ar putea fi socotită valabilă, ca având o eficacitate susceptibilă de discuție.
O fundamentare obiectivă a răspunderii pentru lucrurile neînsuflețite (articolul 1000, alineat 1, Cod civil), fundamentare deopotrivă generală și aptă de a-și găsi aplicarea în fiecare caz concret în parte, credem că trebuie căutată, plecând de la interesele victimei, în ideea de garanție.
Cum a afirmat prin decizii repetate Tribunalul nostru Suprem, răspunderea civilă a comitentului este menită „să constituie o garanție în plus, pentru desdăunarea părții civile”. Pentru identitate de motive, ceea ce este adevărat cu privire la răspunderea comitenților, este deopotrivă întemeiat și în cazul celeilalte răspunderi obiective, aceea pentru lucruri neînsuflețite.
Așadar, răspunderea derogatorie de la dreptul comun a paznicului unui lucru neînsuflețit este o formă tehnică ce dă expresie unei obligații de garanție.
Rămâne însă să deslușim pentru care motiv legea pune pe umerii unei singure persoane – paznicul – această obligație legală de garanție stabilită în beneficiul fiecăruia, împotriva primejdiilor care, prin efectul furtunosului progres al științei și tehnicii, alcătuiesc mediul înconjurător în care trăiește omul modern?
Când omul, ca individ sau sub forma grupului personalizat, întrebuințează prepuși sau lucruri, prin aceasta el își lărgește activitatea și, drept urmare, introduce în societate o primejdie sporită de păgubire. Este riscul de activitate pe care paznicul trebuie să îl suporte, căci paguba a fost pricinuită de această extindere a propriei activități, prin întrebuințarea de lucruri.
3. Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Pentru antrenarea răspunderii prevăzute de art.1000, alin.1, Cod civil, trebuie să fie prezente trei condiții: un prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre lucru și prejudiciu și lucrul să se afle în paza juridică a unei persoane.
Element esențial al răspunderii civile, prejudiciul poate fi material (patrimonial) sau moral (extrapatrimonial).
Prejudiciul trebuie să fie cert, adică să se fi produs și să poată fi dovedit, determinat, adică să poată fi apreciat sub aspect pecuniar, actual, direct, adică să fie consecința directă a faptului generator.
Raportul de cauzalitate dintre lucru și prejudiciu presupune o participare activă a lucrului la cauzarea prejudiciului, a pagubei.
Pentru că nici unul din criteriile propuse de literatura juridică de specialitate nu este pe deplin mulțumitor, opinăm că dezlegarea trebuie căutată pe terenul cauzalității, cum ne îndeamnă de altfel prevederile art.1000, alin.1, Cod civil, care, spre deosebire de corespondentul său francez (art.1834, alin.1), nu se referă la „fapta lucrurilor” ci numai la „prejudiciul cauzat… de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.
Răspunderea pe care art.1000, alin.1, Cod civil, o pune pe umerii celui ce are în pază un lucru este o răspundere fără culpă, sau cel puțin fără o culpă dovedită. Ea rămâne deplin, sau numai pe terenul probei, străină de comportarea paznicului. Drept urmare, pentru ca o asemenea răspundere să poată avea o justificare este necesar ca între lucrul ce se află sub pază și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Este chiar ceea ce dispune art.1000, alin.1, Cod civil.
Aceasta înseamnă că cel care pretinde despăgubirea în temeiul răspunderii pentru lucruri în general, instituită, în interpretarea care a prevalat, de art.1000, Cod civil, trebuie să se administreze dovada că lucrul a participat la realizarea pagubei.
Intervenția lucrului în producerea rezultatului păgubitor este neîndoielnică în cazul când lucrul ce este în pază a fost în contact material cu bunul sau persoana în care s-a înfăptuit prejudiciul, fie prin greutatea și masa lui, fie prin tăișul și ascuțișul lui, fie prin amanațiile sale naturale de gaze, mirosuri, căldură, flăcări, fumuri, radiații, trepidații, etc.
Se admite însă, în opinia dominantă, că intervenția unui lucru în producerea prejudiciului se poate întâlni chiar dacă el nu ar fi fost în contact material cu persoana ori bunul în care s-a înfăptuit paguba. Este ceea ce se întâmplă în cazul ivirii neașteptate a unui lucru înspăimântător care provoacă o reacție nervoasă. De exemplu, un pieton, spre a se feri de o motocicletă, cade și se rănește. Un autovehicul, pentru a evita ciocnirea cu un automobil care s-a oprit brusc, rănește o persoană sau vătăma un lucru.
Sunt însă autori care, în cadrul art.1000, alin.1, Cod civil, neagă participarea fără contact material a lucrului la producerea pagubei, căci în ipotezele întâlnite în practică ar fi vorba de situații în care greșeala paznicului ar fi dovedită, ceea ce ar conduce la aplicarea articolelor 998-999, Cod civil. Dar în asemenea situații suntem într-un caz de cumul de responsabilități, răspunderea pentru fapta lucrurilor în general (art.1000, alin.1, Cod civil) nefiind înlăturată în folosul răspunderii pentru fapta proprie (art.998-999, Cod civil), victima dobândind, dimpotrivă, un drept de opțiune între aceste două răspunderi.
Așadar, este necesară o participare, cu sau fără contact material, a lucrului la producerea daunei. Dar atât nu ajunge. Mai trebuie ca această participare să fie activă, nu în înțelesul că lucrul ar fi fost în mișcare prin opoziție cu lucrurile inerte, distincție care a fost înlăturată de practica judecătorească, ci în sensul că este nevoie de o participare cauzală a lucrului, adică de o faptă a lucrului care să fi fost cauza sau una din cauzele care au generat prejudiciul.
Precizăm că în dreptul nostru, caracterul cauzal al „faptei” lucrului trebuie apreciat în lumina concepției despre cauză a materialismului dialectic. Aceasta înseamnă nu numai că „fapta” lucrului, chiar întâmplătoare, trebuie să fi produs în mod obiectiv și necesar rezultatul păgubitor, dar și că o asemenea faptă este cauzală chiar dacă s-a mulțumit numai să înlesnească procesul producerii prejudiciului, grăbind sau favorizând dezvoltarea acestui proces, sau menținând ori agravând rezultatele lui negative. Este vorba de condițiile unui rezultat care prefac o simplă eventualitate, o posibilă abstractă, într-o posibilitate concretă și actuală, care, în fapt, a și condus la realizarea pagubei.
Oricum victima trebuie să aducă dovada că lucrul – fie el pasiv sau în mișcare – a participat la producerea pagubei. O dată ce această dovadă a fost administrată, mai trebuie oare să se stabilească și caracterul cauzal al acestei participări?
O parte a literaturii juridice se pronunță cu fermitate în acest sens. Din faptul că textul art.1000, alin.1, Cod civil se referă expres la raportul de cauzalitate, ei trag concluzia că dovada acestui raport ar fi în întregime în
sarcina celui păgubit, potrivit principiului că proba este integral în sarcina celui care emite o pretenție: actori incubit probatio (art.1169, Cod civil).
Diferitele aspecte ale înțelesului art.1000, alin.1, Cod civil, în cadrul interpretării extensive pe care a dat-o acestui text practica judecătorească urmată de literatură, trebuie deslușite la lumina scopului acestei interpretări extensive care se rezumă în înlesnirea situației victimei.
A admite teza contrară ar însemna că de câte ori cel păgubit nu izbutește să stabilească raportul cauzal, stricto sensu, între prejudiciul ce a suferit și lucru, el ar pierde beneficiul art.1000, alin.1, Cod civil. Dar în interpretarea care a fost dată acestui text, paznicul este exonerat numai dacă dovedește că prejudiciul a fost pricinuit de o cauză străină. Victima ar pierde beneficiul art.1000, alin.1, Cod civil, în cazul în care cauza prejudiciului ar rămâne anonimă, cu toate că interpretarea dată de tribunale acestui text urmărește să-i asigure repararea prejudiciului, în temeiul acestui text, tocmai în asemenea ipoteză.
În lumina acestei directive care decurge din scopul interpretării date art.1000, alin.1, Cod civil, socotim că de îndată ce participarea lucrului la producerea rezultatului a fost dovedită, art.1000 prezumă caracterul ei cauzal. Este o soluție admisă de unii autori numai în cazul în care participarea lucrului a îmbrăcat forma unui contract material între acesta și ființa sau bunul ce au fost vătămate. Același punct de vedere trebuie admis și în cazul când lucrul a participat la producerea rezultatului păgubitor fără să fi fost în contact material cu lucrul sau ființa în care s-a produs prejudiciul.
Când ivirea neașteptată a unui lucru înspăimântător are drept urmare un șoc nervos, sau când un pieton, pentru a se feri de un automobil face o mișcare care îl dezechilibrează și astfel cade și se rănește, ori când un autovehicul proiectează o altă mașină asupra unui pieton, a fost desigur participare fără să fi fost contact material.
Dar și în aceste cazuri, ca și atunci când un asemenea contact a existat faptul participării dovedit de victimă este un indiciu care face să se presupună că acel lucru nu a fost străin de cauzarea prejudiciului cât timp persoana care are în pază acel lucru nu dovedește că faptul participării nu a fost cauzal.
Este rațiunea pentru care socotim că trebuie să admitem fără a distinge după cum a fost sau nu un contact material, că art.1000, alin.1, Cod civil, cu ajutorul unei prezumții relative subînțelese, descompune, în elementele ei alcătuitoare, sarcina dovedirii legăturii cauzale și împarte proba acestor elemente între paznic și cel păgubit. Acestuia din urmă îi revine sarcina de a stabili participarea lucrului la păgubire. Odată administrată această probă, caracterul cauzal al participării se presupune, cât timp paznicul nu dovedește că participarea nu a fost cauzală.
Această contradovadă are ca obiect stabilirea împrejurării că lucrul nu a participat la producerea pagubei decât ca o simplă prelungire a posibilităților omenești de acționare, ca „o unealtă care se mulțumește să prelungească mâna omului”, căci, în aceste condiții, omul și nu lucrul a cauzat prejudiciul.
Mai larg și pentru același motiv, caracterul necauzal al participării va fi stabilit de câte ori se dovedește că lucrul nu a fost decât un instrument prin care s-a manifestat forța străină care a generat prejudiciul.
Fiind vorba de stabilirea unor fapte materiale, dovada impotriva prezumției de cauzalitate se va putea face prin orice mijloace de probă, inclusiv martorii și simplele prezumții. Adesea tribunalele franceze au dedus rolul cauzal sau necauzal al participării lucrului la prodecerea daunei din poziția pe care lucrul o ocupa, și din starea în care se afla în momenul păgubirii. Dacă poziția și starea lucrului la momentul păgubirii erau normale, de exemplu automobilul se afla oprit noaptea pe partea dreaptă a șoselei cu toate luminile regulamentare aprinse, el nu a cauzat rănirea motociclistului care venea din spate.
Dar comportarea normală a lucrului nu este oare, în mod necesar, o comportare normală sau anormală a omului și nu alunecăm astfel de pe terenul obiectiv al rolului cauzal al lucrului pe terenul subiectiv al comportării paznicului?
Iar, pe de altă parte, nu se permite oare pe această cale paznicului să se exonereze, dovedind nu forța majoră sau situațiile asimilate ci numai absența de culpă?
Este o teză care, din amândouă punctele de vedere trebuie respinsă. Raportul de cauzalitate trebuie să existe între prejudiciu și lucru căci o cere expres articolul 1000, alineat 1, Cod civil, iar cât timp nu se dovedește o cauză externă lucrului, paznicul nu este exonerat de prezumția de răspundere, desprinsă de practica judecătorească din acest text.
Un alt aspect al raportului de cauzalitate dintre lucru și prejudiciu și care prezintă o mare importanță apare atunci când cauzarea prejudiciului se datorează mai multor lucruri aflate în paza unor persoane diferite.
Problema s-a pus în cazul în care un al treilea a avut să sufere în persoana sau bunurile sale o pagubă cauzată prin ciocnirea a două sau mai multe automobile; de exemplu, prin efectul ciocnirii, o trecătoare sau o persoană transportată cu una din mașini a fost rănită.
În acest caz este unanim admis că victima se va putea întemeia pe dispozițiile art.1000, alin.1, Cod civil, pentru a pretinde reparațiune în condițiile acestui text oricăruia dintre paznicii autovehiculelor care au intrat în coliziune, afară numai dacă vreunul din ei poate să invoce o cauză de exonerare, când numai ceilalți vor rămâne răspunzători. O asemenea cauză poate fi fapta vreunuia din paznici, faptă care înlătură răspunderea în condițiile generale în care este exoneratoare fapta unei terțe persoane, căci paznicii sunt terți unul față de celălalt.
Trebuie precizat că, potrivit unei practici credincioase teoriei subiective, cel păgubit va putea pretinde întreaga reparațiune oricăruia dintre paznicii răspunzători, de vreme ce potrivit art.1003, Cod civil, persoanele cărora „delictul sau cvasidelictul este imputabil” ele sunt solidar ținute să-l repare.
În acest sistem, paznicul care a plătit victimei întreaga reparațiune este subrogat în drepturile acesteia împotriva celuilalt paznic, pentru a-i pretinde partea contributivă, potrivit regulilor privitoare la codebitorii solidari (art.1052-1053, Cod civil). Aceasta înseamnă că fiecare dintre paznicii autovehiculelor care s-au ciocnit va trebui să contribuie la despăgubire în proporție cu importanța participării avute de lucru pentru care el răspunde la pricinuirea pagubei.
Dacă însă aceeași daună nu va putea fi stabilită, atunci, de vreme ce toți sunt ținuți deopotrivă în temeiul prezumției de răspundere prevăzute de art.1000, alin.1, Cod civil, fiecare paznic va contribui cu o parte egală. Așadar paznicul solvens nu se va putea întoarce, în caz de ciocnire, împotriva celorlalți paznici, decât pentru a pretinde de la fiecare dintre ei aceeași parte contibutivă.
Când însă paznicul solvens dovedește culpa celuilalt paznic, el îi va putea pretinde întreaga despăgubire plătită, iar dacă culpa tuturor paznicilor a fost stabilită, se vor aplica regulile privitoare la răspunderea în caz de culpă comună.
În teza obiectivă care vede în paznic un garant, paznicul solvens, prin analogie cu art.1670 și 1671 Cod civil, privitoare la fidejusiune, se va putea întoarce împotriva oricăruia dintre debitorii reparației pentru a-i pretinde înapoierea întregii sume pe care a plătit-o.
Dacă prejudiciul este consecința faptei omului, lucrul fiind doar instrumentul utilizat pentru săvârșirea faptei ilicite, raportul de cauzalitate dintre lucru și prejudiciu nu există.
El se stabilește între fapta omului și prejudiciu, ceea ce antrenează răspunderea în condițiile art.998-999, Cod civil sau răspunderea pentru fapta altuia.
4. Efectele răspunderii pentru lucruri
Atunci când sunt întrunite condițiile răspunderii, victima are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului de la păzitorul juridic al lucrului.
Așadar, între păzitorul juridic al lucrului și victimă se naște un raport de obligații civile, în care o parte este numai debitor, iar cealaltă parte numai creditor.
În ipoteza în care lucrul crează paguba în timp ce paza materială se exercită de către o altă persoană decât păzitorul juridic al acestuia, victima poate pretinde reparația de la păzitorul juridic al acestuia, victima poate pretinde reparația de la păzitorul material în condițiile dreptului comun (art.998-999, Cod civil), printr-o acțiune în regres, cu condiția de a face dovada vinovăției acestuia.
Dacă la producerea prejudiciului de către lucru a concurat și fapta unui terț, dacă paznicul juridic a plătit despăgubiri ce depășesc întinderea corespunzătoare a participării sale, pentru tot ceea ce a plătit în plus el va avea o acțiune în regres împotriva terțului participant.
Dreptul de aformula acțiune de chemare în judecată aparține persoanei care a suferit direct prejudiciul și poate fi exercitat personal sau prin reprezentant.
Privind competența în soluționarea acestei acțiuni, reclamantul, la alegerea sa, poate introduce acțiunea la instanța în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul (art.5, Cod de procedură civilă), sau la instanța în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta.
Acțiunea e prescriptibilă în trei ani de la data săvârșirii faptei și se timbrează la valoarea pretențiilor pretinse.
Secțiunea 2: Cauze care înlătură răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
1. Evoluția concepției privind înlăturarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
După ce am văzut, pentru a ocroti pe cei păgubiți de efectele mediului industrializat al lumii moderne asupra vieții omului, practica judecătorească, urmată de literatura juridică de specialitate, a desprins din dispozițiile primului alineat al art.1000, Cod civil, o răspundere pentru prejudiciul cauzat de lucrurile neînsuflețite, bazată pe obligația de pază care revine celui ce exercită asupra lucrului o putere independentă de folosire, direcție și control.
Forma tehnică în care această răspundere a fost învestmântată este aceea a unei prezumții legale, pentru unii de culpă, pentru alții de responsabilitate care, pentru anumiți autori ar fi independentă de culpă.
Această prezumție poate oare să fie înlăturată prin dovada contrară?
Iar în cazul afirmativ, care va fi obiectul acestei dovezi?
Până în deceniul patru al secolului trecut, de vreme ce prezumția legală deslușită în primul alineat al art.1000, Cod civil, era privită, cu mici excepții, ca o prezumție de greșeală, practica judiciară, precum și autorii socoteau că prezumția este numai juris tantum și că ea putea fi înlăturată prin dovada contrară de culpă.
Pârâtul care dovedea că a depus toată diligența pe care un om prevăzător și chibzuit trebuia să o depună în împrejurări exterioare asemănătoare sau că prejudiciul a fost cauzat de un viciu al lucrului, viciu care, fiind ascuns, nu putea fi nici prevăzut și nici prevenit, era apărat de răspundere.
Lucrurile se petreceau ca și în cazurile prezumției de culpă care apasă asupra părinților, institutorilor sau meseriașilor (art.1000, alin.2 și alin.5, Cod civil) sau ca și când obligația de pază de care este legată răspunderea pentru lucruri neînsuflețite, ar fi, cum se spune în materie contractuală, o obligație prin care debitorul nu se obligă să presteze un rezultat, ci numai folosirea mijloacelor potrivite pentru obținerea rezultatului, am fi în prezența unei obligații de mijloace sau de simplă prudență și diligență.
Dar în acest sistem, situația victimei rămânea încă destul de precară, căci simplul caz fortuit exonera pe paznicul lucrului iar victima trebuia să suporte consecințele păgubitoare ale unor fapte sau evenimente ce rămâneau anonime.
Pe de altă parte, sporea numărul celor care refuzau să vadă în prejumția deslușită în dispozițiile primului alineat al art.1000, Cod civil, o prezumție de culpă.
Cam în aceeași epocă, referirea la prezumția de culpă fiind înlocuită cu prezumția de responsabilitate, tribunalele au început să refuze exonerarea paznicului numai prin dovada simplului caz fortuit, a lipsei de culpă. Obligația de pază începea să fie privită ca o obligație de rezultat.
Prezumția desprinsă din art.1000, alin.1, Cod civil, nu mai putea fi înlăturată pe terenul greșelii, ci numai dovedind cauza străină neimputabilă paznicului (art.1082, Cod civil).
Nu mai era de ajuns să se învedereze că acestuia nu i se putea pune în sarcină nicio greșeală și nisi că pricina pagubei a rămas necunoscută.
Cum a spus, în termeni excelenți, Colegiul civil al Tribunalului nostru Suprem: „Cazurile fortuite nu pot constitui motive de exonerare față de menționata prezumție de responsabilitate”.
În prezența acestei prezumții paznicul nu poate fi exonerat de răspundere decât dovedind că prejudiciul a fost cauzat de un caz de forță majoră (este rațiunea pentru care autorii care văd în prezumția art.1000, alin.1, Cod civil o prezumție de culpă, socotesc că această prezumție este irefragabilă), de fapta unei a treia persoane (în unele decizii, din motive de speță probabil, Colegiul civil al Tribunalului nostru Suprem cere ca fapta terțului să fie „intempestivă”).
În altele însă, același Colegiu vede în fapta fără calificare a terțului o variantă de forță majoră, ceea ce este exact numai în caz de exonerare totală, sau de fapta victimei (Tribunalul Suprem nu vorbește de fapta victimei ci de culpa victimei).
Este exact, numai în caz de împărțire a răspunderii între paznic și victimă, nu și în acela al exonerării totale, când fapta victimei nu trebuie să fie culpabilă ci să îndeplinească cerințele unui caz de forță majoră.
În unele decizii se cere ca victima să aibă o culpă gravă, o soluție justă numai în măsura în care gravitatea culpei servește la împărțirea pagubei între paznic și victimă.
Deci, forța majoră, fapta celui de-al treilea și fapta victimei constituie cauze de exonerare a răspunderii civile pentru fapta lucrului.
Este vorba de forța majoră în înteles restrâns, prin opoziție cu simplul caz fortuit, iar, pe de altă parte, că atât fapta terțului, cât și aceea a victimei sunt cauze de exonerare totală numai dacă îndeplinesc cerințele unui caz de forță majoră, cât o asemenea faptă nu trebuie să fie săvârșită cu culpă. În alte decizii mai vechi însă (col.civ.,, dec.nr.1304, din 4 noiembrie 1964, pag.124) expresiile de „caz fortuit” și de „forță majoră” sunt folosite ca fiind sinonime, chiar în materie de răspundere delictuală.
Dacă însă fapta terțului sau a victimei nu întrunește cerințele unui caz de forță majoră, ea trebuie să fie licită și săvârșită, cel puțin obiectiv, cu culpă, neputând constitui decât un caz de exonerare parțială.
2. Forța majoră, faptul victimei și faptul terțului – cauze de exonerare a răspunderii pentru fapta lucrului.
Prin cauze care exclud existența răspunderii civile înțelegem acele situații sau împrejurări în prezența cărora nu sunt întrunite una sau mai multe condiții prevăzute imperativ de dege pentru nașterea obligației de reparare în sarcina unei persoane.
Forța majoră, faptul victimei și faptul terțului constituie cauze de exonerare a răspunderii pentru fapta lucrului.
Fără îndoială că forța majoră intră în noțiunea generală de „cauză străină” neimputabilă, prevăzută de art.1082, Cod civil.
În mod sintetic o parte din caracterele forței majore au fost precizate în decizia nr.358, a Tribunalului Suprem, din 19 aprilie 1965, în care s-a arătat că: „forța majoră constă într-o împrejurare externă și invincibilă, fără relație cu lucrul ce a provocat dauna sau însușirile sale naturale”.
Ceea ce a subînțeles această decizie a fost faptul că împrejurarea externă la care se referă este absolut invincibilă, în sensul că la nivelul actual al științei ea este pentru oricine o forță de nebiruit și nu numai pentru paznicul juridic.
Forța majoră este o împrejurare de origine externă, care este absolut imprevizibilă și inevitabilă. Deci, pentru ca un eveniment sau o împrejurare să poată fi calificată caz de forță majoră este necesar să prezinte următoarele trei condiții: să fie externă, imprevizibilă și inevitabilă sau irezistibilă.
a). Exterioritatea. Analiza textului art.1082, Cod civil ne permite să constatăm că forța majoră este o cauză străină, adică își are originea în afara celui care în aparență ar fi chemat să răspundă, precum și a câmpului său de activitate.
Acest caracter al forței majore a fost cu claritate pus în evidență de către practica judiciară mai ales în legătură cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Astfel s-a statuat că forța majoră constă într-o împrejurare externă și invincibilă fără vreo legătură cu lucrul care a produs paguba sau cu însușirile acestuia.
Împrejurări ca spargerea unui cauciuc, ruperea unei piese, urmare a unui defect de fabricație, sau altele similare sunt cazuri fortuite și nu pot constitui cauze de exonerare a răspunderii.
O problemă nouă, adiacentă cazului fortuit constând în defectele de fabricație ale lucrului, pusă în practica judecătorească este aceea dacă, și pe ce temei, victima prejudiciului ar putea să cheme în judecată pe fabricantul vinovat de defecțiunile de fabricație.
În decizia nr.358/1965 a colegiului civil al Tribunalului Suprem s-a admis principiul că victima prejudiciului poate să cheme la răspundere delictuală pe fabricantul lucrului, pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a unui viciu de fabricație, invocând temeiul general al răspunderii cuprins în prevederile art.998-999, Cod civil.
În speță s-a admis principial posibilitatea ca victima prejudiciului să pretindă despăgubiri de la uzina constructoare de autobuze, întrucât accidentul s-a produs din cauza unei defecțiuni de fabricație la mecanismul de direcție, imputabilă fabricantului.
Este de remarcat că și în dreptul comparat s-a pus și se pune problema răspunderii fabricantului unor „produse periculoase”, pentru prejudiciile cauzate de aceste produse, fie ca urmare a defectelor acestora, fie ca urmare a insuficientei informări, a neluării precauțiunilor necesare.
Unii autori opinează în sensul reglementării unei răspunderi autonome, direct a fabricantului (soluția americană), lăsând deoparte pe intermediarii care au vândut lucrul.
Se opinează în sensul caracterului delictual, extracontractual al acestei răspunderi, al unei răspunderi obiective care nu ar cere dovada culpei și care ar putea fi înlăturată numai dacă s-ar face dovada că paguba a rezultat din folosirea anormală a lucrului, forța majoră, dintr-un defect care nu ține de fabricație, ci de fazele ulterioare, după ieșirea din fabricație.
Evenimentele de forță majoră sunt, de cele mai multe ori, fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea și voința omului, cum sunt: cutremurele, inundațiile catastrofale, trăznetele. De asemenea, sunt cazuri de forță majoră și unele evenimente sociale extraordinare, provocate de oameni, cum sunt războaiele și revoluțiile.
b) Imprevizibilitatea: Imprevizibilitatea se referă, deopotrivă, la producerea împrejurării respective și la efectele sau urmările sale. Dacă împrejurarea putea fi prevăzută, cel chemat să răspundă este în culpă deoarece nu a prevăzut-o și nu a luat măsurile necesare pentru preîntâmpinatrea sau înlăturarea urmărilor păgubitoare.
Literatura de specialitate a încercat să explice ce se înțelege prin imposibilitatea de prevedere a unui eveniment și a urmărilor sale, pentru a putea stabili hotarul între previzibil și imprevizibil.
Într-o interpretare exigentă, se poate afirma că omul este capabil și trebuie să prevadă tot ceea ce este posibil a se realiza.
Într-o asemenea concepție, forța majoră nu și-ar mai găsi nicio aplicare practică. Este motivul pentru care se admite că imprevizibilul se deosebește de previzibil, după cum un anumit eveniment are caracter extraordinar, producându-se extrem de rar, sau, dimpotrivă, are un caracter normal, în sensul că se produce cu o anumită regularitate.
Astfel, s-a spus că inundația sau cutremul încetează a fi eveniment de forță majoră în acele teritorii sau zone geografice unde asemenea calamități constituie o stare normală obișnuită.
În acest sens practica judiciară a statuat că alunecările de teren frecvente, ploile din timpul verii, înghețul din timpul iernii nu sunt evenimente imprevizibile, nefiind cazuri de forță majoră.
Așadar, forța majoră presupune o imprevizibilitate cu caracter obiectiv și absolut. Imposibilitatea de prevedere a unui eveniment se apreciază luând ca etalon prudența și diligența unei persoane ce depune toată grija de care este capabil un om în activitatea sa.
Este vorba de o apreciere in abstacto, în cadrul căreia nu se are în vedere prudența și diligența personală de care este capabil cel chemat să răspundă. De aceea, o împrejurare numai relativ imprevizibilă, când imposibilitatea de prevedere este subiectivă, fiind determinată exclusiv de puterea personală de cunoaștere a celui chemat să răspundă, nu constituie caz de forță majoră.
Înseamnă că atunci când numai forța majoră exclude angajarea răspunderii, legea impune tuturor să dea dovadă de o diligență maximă, extraordinară și nicidecum de o diligență medie, ordinară.
c) Inevitabilitatea sau irezistibilitatea: Un eveniment nu poate fi calificat caz de forță majoră, chiar dacă este imprevizibil, în ipoteza în care există posibilitatea de a preîntâmpina producerea lui și aceea de a evita efectele sale păgubitoare.
Așadar, acel eveniment și efectele sale trebuie să fie imposibil de a fi preîntâmpinate și evitate. Această irezistibilitate trebuie să fie absolută, adică pentru orice persoană.
Aprecierea ei se face in abstracto, avându-se ca etalon condiția și posibilitățile unei persoane care depune diligența și prudența maximă de care este în stare cel mai capabil om.
Dimpotrivă, dacă această imposibilitate este doar relativă, în sensul că evenimentul respectiv putea fi evitat de către un om cu maximă diligență, dar cel chemat să răspundă nu a depus sau nu a fost capabil să depună străduințe maxime în acest scop, el va fi obligat la reparare.
O simplă împrejurare externă, invincibilă numai relativ, adică doar pentru cel în cauză nu constituie forță majoră.
Această trăsătură a forței majore este condiționată direct și proporțional de progresul tehnico-științific al societății date, fiindcă ceea ce într-un moment este absolut imposibil de evitat și înlăturat poate să devină în viitor posibil de stăpânit și de învins.
În scopul ocrotirii intereselor victimei, legea civilă prevede că anumite persoane sunt obligate, în cazuri expres reglementate, să răspundă și pentru prejudiciul cauzat de un eveniment de forță majoră.
Astfel, în materia răspunderi delictuale, conform art.97 din Codul aerian, exploatantul aeronavelor este obligat să repare prejudiciile cauzate de o aeronavă în zbor persoanelor și bunurilor aflate la sol, cu excepția cazului în care paguba se datorează rolului sau culpei grave a victimei.
De asemenea, art.36 din Legea nr.61/1974 dispune că răspunderea titularului de autorizație este înlăturată numai dacă prejudiciul cauzat se datorează unui accident nuclear care este urmarea directă a unor acte de conflict armat sau a unor calamități naturale cu caracter catastrofal.
Prejudiciul poate fi cauzat de forța majoră în concurs cu unele împrejurări, altele decât cazul fortuit.
Așa este situație prejudiciului provocat de un lucru într-o împrejurare de forță majoră. Într-o astfel de ipoteză, trebuie deosebit după cum lucrul a fost un simplu instrument pasiv prin mijlocirea căruia forța majoră a cauzat singură prejudiciul sau, dimpotrivă, forța majoră nu a făcut decât să contribuie alături de lucru la producerea prejudiciului.
În primul caz, forța majoră exclude existența răspunderii civile, iar în al doilea caz, răspunderea civilă pentru fapta lucrului va fi înlăturată doar în parte, proporțional cu contribuția forței majore la producerea faptei.
Pentru a duce la totala exonerare de răspundere, forța majoră trebuie să fi fost singura cauză a producerii prejudiciului. În măsura în care împrejurările care au intervenit și au dus la producerea prejudiciului nu întrunesc caracterele forței majore, dar nici nu implică vinovăția paznicului juridic, ele constituie un simplu caz fortuit.
Așadar, cazul fortuit exclude vinovăția paznicului juridic însă nu îl exonerează de răspundere. Tocmai în acest câmp al lipsei de vină, funcționează garanția obiectivă ce s-a grefat pe prezumția de culpă a paznicului juridic.
Așa cum se constată, faptul victimei poate exclude existența, în tot sau în parte, a răspunderii civile a pârâtului.
Și în cadrul analizei faptului victimei este necesar să distingem între situația când culpa sau răspunderea pârâtului nu este prezumată și aceea când este prezumată de lege.
În prima ipoteză, atunci când legea nu prezumă culpa sau răspunderea pârâtului, victima este ținută să dovedească prezența tuturor condițiilor răspunderii, inclusiv culpa celui de la care se pretinde reparația.
Din moment ce această dovadă s-a făcut pârâtul nu mai poate fi apărat total de răspundere. Totuși răspunderea lui va putea fi diminuată dacă și în măsura în care va dovedi că prejudiciul a fost cauzat, nu numai de fapta sa, ci și de fapta ilicită și culpabilă a victimei.
Cu alte cuvinte, când fapta ilicită și culpabilă a victimei a contribuit la producerea prejudiciului, victima este decăzută, în parte, din dreptul la reparație.
Drept urmare, reparația datorată de pârât va fi proporțională cu contribuția faptei sale la producerea prejudiciului, astgfel încât suportarea pagubei se întinde între pârât și victimă.
În cea de-a doua ipoteză, când culpa sau răspunderea pârâtului este prezumată sau se prezumă existența raportului de cauzalitate, pe tărâm probator, victima are o situație mult mai ușoară și mai avantajoasă. Pârâtul se poate apăra de răspundere numai dacă înlătură prezumția respectivă, dovedind că prejudiciul a fost cauzat numai de fapta victimei sau și de această faptă.
Pentru ca răspunderea pârâtului să fie exclusă în întregime, trebuie ca fapta victimei să îndeplinească trăsăturile forței majore, adică să fie absolut imprevizibilă și irezistibilă sau inevitabilă.
Dacă însă pârâtul nu reușește să probeze că fapta victimei întrunește caracterele forței majore, răspunderea sa va exista și se va divide între pârât și victimă, despăgubirea fiind stabilită și datorată numai în funcție de partea sa de contribuție la producerea prejudiciului, aplicându-se regulile culpei comune.
Existența răspunderii pentru fapta lucrului este înlăturată, în tot sau în parte, după cum fapta terței persoane a fost sau nu cauzată exclusivă a prejudiciului.
Inexistența răspunderii civile este determinată de absența, în tot sau în parte, a raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciul suferit de reclamant.
În materie delictuală, prin terț înțelegem orice persoană cu excepția pârâtului, a victimei și acelora pentru care pârâtul ar putea fi obligat să răspundă: autorii viciului ascuns al lucrului.
Terțul nu trebuie să fie identificat. Răspunderea civilă este înlăturată chiar și atunci când terțul care a săvârșit fapta este necunoscut. Important este ca faptul terțului să nu fi fost provocată de pârât, deoarece în caz contrar el se află în culpă.
În analiza acestei cauze care exclude existența răspunderii civile trebuie să deosebim între cazul când culpa pârâtului nu este prezumată de lege și cel în care legea o prezumă.
Atunci când legea nu prezumă culpa pârâtului, acesta răspunde numai dacă reclamantul face dovada caracterului ilicit și culpabil al faptei săvârșite de pârât și a raportului de cauzalitate dintre acea faptă și prejudiciul suferit.
Din moment ce această dovadă a fost făcut, răspunderea pârâtului există și poate fi angajată. El are o singură posibilitate, și anume, aceea de a dovedi că, alături de fapta sa și fapta terțului a contribuit la cauzarea prejudiciului.
Terțul va avea astfel poziția de coautor. Înseamnă că în raporturile cu victima, fapta terțului nu exclude angajarea răspunderii pârâtului.
Pârâtul și terțul vor răspunde, conform art.1003, Cod civil, în mod solidar: „Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire”.
Dacă pârâtul a plătit întreaga despăgubire, el se va putea întoarce împotriva terțului pentru a-i plăti partea sa de contribuție la producerea pagubei.
Cu totul alta este situația când legea prezumă culpa sau răspunderea pârâtului. De aceea, pârâtul, pentru a nu răspunde total sau parțial, trebuie să facă dovada că prejudiciul se datorează, în tot sau în parte, faptei terțului.
Pârâtul va fi în întregime apărat de răspundere numai dacă fapta terțului îndeplinește trăsăturile forței majore, adică este absolut imprevizibilă și irezistibilă.
În schimb, atunci când fapta terțului nu prezintă caracterele forței majore, pârâtul este în culpă, deoarece nu a prevăzut-o și nu a evitat-o, fiind răspunzător în solidar cu terțul.
Dacă fapta terțului îndeplinește trăsăturile forței majore, nu este necesar să se dovedească și caracterul său culpabil.
Existența sau inexistența culpei nu are nici o influență asupra raportului de cauzalitate, care este o condiție obiectivă a răspunderii civile pentru fapta lucrului.
Capitolul V
RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU COLIZIUNEA DE AUTOVEHICULE
ȘI
RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU ALTE LUCRURI
Secțiunea 1: Răspunderea civilă pentru coliziunea de autovehicule
Atunci când prin coliziunea a două sau mai multe vehicule aflate în paza juridică a unor persoane diferite se cauzează un prejudiciu unei terțe persoane, se va angaja răspunderea prevăzută de art.1000, alin.1, Cod civil.
Dar se poate ca o coliziune între două sau mai multe autovehicule să aibă drept efect cauzarea de prejudicii fie uneia sau mai multora dintre aceste vehicule, fie bunurilor sau persoanelor aflate în ele.
În lumina răspunderii pentru lucruri, desprinsă din primul alineat al art.1000, Cod civil, atât partea păgubită cât și partea căreia i se pretinde reparațiunea sunt prezumate responsabile.
Astfel fiind, se pune întrebarea dacă prezumția de răspundere ar urma să primească aplicare și, întrucât s-ar răspunde în sens afirmativ, modul în care răspunderea pentru lucruri ar funcționa în acest caz.
Bineînțeles, întrucât s-ar dovedi greșeala uneia din părți sau greșeala ambelor, se vor aplica regulilor privitoare la asemenea situații. Spre exemplu, când un pieton, pentru a se feri de un automobil, face o mișcare care îl dezechilibrează și astfel cade și se rănește, sau când un autovehicul proiectează o altă mașină asupra unui pieton, există participare fără să fi fost contact material.
În cazurile enunțate nu am mai fi în cadrul domeniului răspunderii în cazul coliziunii de vehicule.
Tot astfel, ieșim din acest cadru în cazul în care se dovedește că paguba sau pagubele sunt cauzal datorate faptei unuia singur dintre automobile. Problema se pune numai în cazul în care nici o greșeală nu este dovedită, iar condițiile pentru aplicarea răspunderii pentru lucruri fiind împlinite, ambele părți înțeleg să se sprijine numai pe răspunderea prezumată de art.1000, alin.1, Cod civil.
Într-un prim sistem, plecându-se de la caracterul unitar al faptului ciocnirii, se susține că cele două prezumții contrare de răspundere – sau în concepția unora de greșeală – se neutralizează reciproc și dispozițiile art.1000, alin.1, Cod civil, nefiind aplicabile, păgubitul (dacă paguba a fost unilaterală) sau păgubiții (dacă ambele părți au suferit vreo pagubă) nu vor putea obține reparațiune decât potrivit dreptului comun, dovedind culpa pârâtului (art.998-999, Cod civil).
Este un sistem care poate invoca în sprijinul sau poziția pe care s-a situat un timp practica judecătorească, precum și unele acte legislative.
În primul rând, în caz de coliziune, prezumțiile de răspundere nu se pot întâlni, fie că paguba a fost unilaterală, fie că ea a fost bilaterală.
În primul caz, numai unul dintre paznici este păgubit. El singur poate invoca prezumția de răspundere prevăzută de art.1000, alin.1, Cod civil, căci această prezumție a fost desprinsă din primul alineat al art.1000, Cod civil, exclusiv în favoarea victimei. Ea nu poate fi întoarsă împotriva lui de celălalt paznic care prin ipoteză, nefiind păgubit, nu s-ar putea sprijini pe prezumția de răspundere pentru lucruri în general numai pentru a se exonera de răspundere.
Dar pagubele pot fi și bilaterale în cazul în care ambii paznici au fost păgubiți.
În acest caz suntem în prezența a două prejudicii distincte iar fiecare dintre prezumții privește paguba suferită de paznicul care o invocă împotriva celuilalt paznic, iar nu și paguba pe care acesta din urmă a suferit-o. Prezumțiile iarăși nu se pot întâlni.
Pe de altă parte chiar dacă s-ar putea întâlni, prezumțiile incluse în art.1000, alin.1, Cod civil, nu se pot contrazice, căci una nu prezumă existența unui fapt, pe când cealaltă l-ar nega. Fiecare din ele prezumă același lucru – răspunderea – dar privitor la alt prejudiciu. Nu poate fi, prin urmare, contrarietate între asemenea prezumții.
Sisteme intermediare au fost propuse. În timpul când se socotea că răspunderea inclusă în art.1000, alin.1, Cod civil, s-ar fi referit la lucrurile primejdioase, s-a susținut că în caz de ciocnire de autovehicule se va prevala de prezumția de răspundere numai paznicul lucrului mai puțin primejdios împotriva paznicului lucrului care reprezintă un potențial de primejdie mai mare, iar în caz de primejdie egală, prezumțiile s-ar neutraliza. Victima nu ar putea obține reparațiune decât în condițiile dreptului comun (art.998-999, Cod civil). Acest sistem a dispărut o dată cu distincția dintre lucruri primejdioase și neprimejdioase. El era de altfel eronat întrucât recurgea și la teza neutralizării prezumțiilor.
Într-un alt sistem intermediar, se admitea în materie de coliziune de autovehicule aplicarea răspunderii pentru lucruri, cu înlăturarea dreptului comun, însă se susținea că pagubele trebuiau reunite într-o singură masă și împărțite între cei doi paznici, potrivit regulilor privitoare la culpa comună, adică în părți egale, dacă din împrejurări nu reieșea o altă proporție.
Este un sistem care este lipsit cu totul de bază legală. Pentru cei care văd în răspunderea independentă de greșeală, ar fi greu de admis că o asemenea răspundere să primească totuși aplicare potrivit regulilor privitoare la greșeala comună.
Așadar trebuie admis sistemul potrivit căruia, în caz de ciocnire, fiecare din prezumțiile întemeiate pe art.1000, alin.1, Cod civil primește aplicare, fiecare dintre paznicii vehiculelor care s-au ciocnit urmând să despăgubească integral pe celălalt pentru prejudiciul pricinuit de lucrul pe care îl are în pază.
Soluția are meritul simplicității pentru că ea asigură victimei beneficiul prezumției de răspundere deslușită din primul alineat al art.1000, Cod civil, scutind-o astfel de anevoioasa dovadă a greșelii pârâtului.
Din punctul de vedere al acestuia – sau al acestora, când pagubele sunt bilaterale -, ea le permite să profite în întregime de asigurarea de care se bucură prin efectul legii, proprietarii de autovehicule. Ea conduce la soluții cu totul satisfăcătoare din punctul de vedere al echității de câte ori ciocnirea are loc între un autoturism și un camion, sau între o biclicletă și au autovehicul, adică în toate cazurile în care vehiculele care se ciocnesc sunt inegale cât privește masa și puterea fiecăruia.
Acest sistem al unor răspunderi distincte și integrale se aplică numai dacă împrejurările ciocnirii rămân nesigure, el fiind înlăturat în măsura în care se dovedește caracterul necauzat al faptei unuia din lucrurile intrate în coliziune sau de câte ori prin dovada greșelii imputabile unuia ori fiecăruia dintre paznici se ajunge la o răspundere unilaterală sau la o împărțire a răspunderii.
Atunci când prin coliziunea a două sau mai multe vehicule aflate în paza juridică a unor persoane diferite să cauzeze un prejudiciu unei terțe persoane, se va angaja răspunderea prevăzută de art.1000, alin.1, Cod civil. În principiu răspunderea păzitorilor juridici ai acestor vehicule este solidară. Dificultatea intervine atunci când se pune problema reparării prejudiciilor suferite de păzitorii juridici ai vehiculelor intrate în coliziune. Fiecare păzitor jurific este în același timp și victimă.
Cine va răspunde în acest caz și care va fi întinderea reparației?
Este vorba de acele situații în care nu se poate dovedi culpa părților ori faptul că la originea coliziunii se află, cu valoare de cauză, unul sau unele dintre vehicule.
În lipsa unor reglementări exprese și precise, în literatura de specialitate și în practica judiciară, au fost exprimate trei soluții posibile.
Unii autori au susținut că stabilirea răspunderii păzitorilor juridici ai vehiculelor intrate în coliziune are loc după regulile aplicate situației când un prejudiciu se datorează culpei comune. Aceasta ar însemna că prejudiciile rezultate din coliziune formează toate împreună o singură masă, adică se evaluează global și se împart în mod egal între păzitorii juridici ai vehiculelor, ori de câte ori împrejurările nu permit stabilirea altei proporții.
Această soluție este susceptibilă de serioase rezerve întrucât ea nu are la bază nici o logică. Cum este posibil să se aplice regulile culpei comune atunci când nicio culpă nu poate fi stabilită și nici nu este prezumată de lege?!
A doua soluție o constituie aceea a neutralizării reciproce a răspunderii pentru lucruri.
Potrivit acestei opinii, pornindu-se de la caracterul unitar al faptului coliziunii, se afirmă că are loc anihilarea reciprocă a prezumțiilor de răspundere rezultate din dispozițiile art.1000, alin.1, Cod civil.
Și, pe cale de consecință, revenirea la regulile generale de răspundere pentru fapta proprie se impune (art.998-999, Cod civil).
Prin urmare, fiecare păzitor juridic va suporta propriul său prejudiciu, dacă nici unul nu va putea dovedi culpa exclusivă a celuilalt. Rezolvarea pare eficientă și echitabilă, permitând repararea prejudiciilor pe baza unui criteriu sigur.
Acesta este motivul pentru care soluția a fost acceptată de o parte a doctrinei cât și a practicii judiciare.
Această opinie a fost consacrată și în legi speciale.
Într-o altă opinie se afirmă că fiecare participant, fiind în același timp victimă și păzitor juridic al câte unui vehicul intrat în coliziune, poate invoca, împotriva celuilalt sau celorlalți, răspunderea reglementată de art.1000, alin.1, Cod civil. Practic, fiecare păzitor juridic va fi obligat să repare prejudiciul suferit în urma coliziunii de către celălalt.
În stadiul actual al reglementărilor în vigoare trebuie admisă cea de-a treia soluție, în sensul că fiecare păzitor juridic urmează să despăgubească integral pe celălalt pentru prejudiciul cauzat de propriul său vehicul, având ca temei legal textul art.1000, alin.1, Cod civil.
Primele două soluții, deși par uneori mai echitabile și mai practice, nu au suport legal în dispozițiile Codului civil.
Cel puțin două considerente au determinat instituirea, cu deosebire în domeniul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta lucrului, a unui sistem de asigurare de răspundere civilă, în virtutea căruia, în schimbul primelor de asigurare plătite, societatea de asigurare urmează să plătească, total sau parțial despăgubirile cuvenite pentru prejudiciile cauzate: primul și cel mai important considerent, este protecția victimei; cel de-al doilea este însuși sistemul agravat al răspunderii pentru fapta lucrului, răspundere care este angajată chiar dincolo de existența vinovăției paznicului juridic.
În România, sistemul de asigurare de răspundere civilă este reglmentat prin Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.
În România, activitatea de asigurare se desfășoară sub forma asigurărilor facultative și obligatorii.
În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
Prin contractul de asigurare se poate cuprinde în asigurare și răspunderea civilă a altor persoane decât a celei care a încheiat contractul.
În art.48 din Legea 136/1995 se prevede că persoanele fizice și cele juridice, care dețin autovehicule supuse înmatriculării în România, sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României.
Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care au fost produse accidentele de autovehicule, atât în timpul mersului cât și în timpul staționării.
Despăgubirile se plătesc și pentru pagubele produse de existența sau funcționarea instalațiilor montate pe autovehicule, precum și pentru pagubele prodse de remorci sau atașe.
În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru persoanele aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deținătorul autovehiculului respectiv.
Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deținătorul autovehiculului respectiv, precum și dacă nu aparțineau deținătorului ori conducătorului autovehiculului răspunzător de producerea accidentului.
Art.57 din aceeași Lege 136/1995 prevede că drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei.
Însă, asigurătorul poate recupera sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei dacă accidentul a fost produs cu intenție; dacă accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție.
Secțiunea 2: Răspunderea civilă pentru alte lucruri
1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave este reglementată de art.97 din Codul aerian al României din 30 decembrie 1953.
Trebuie observată de la început distincția între răspunderea pentru daunele suferite în timpul zborului de persoanele care se află la bord sau de persoanele ale căror mărfuri ori bunuri se transportă și răspunderea pentru daunele cauzate persoanelor și bunurilor care nu se află la bord.
În prima ipoteză suntem în prezența unei răspunderi contractuale, iar în cea de-a doua se angajează răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate.
Ne interesează strict al doilea caz, cel în care intervine răspunderea delictuală.
Din textul art.97 Cod aerian, doctrina juridică a desprins anumite reguli aplicabile în cazul aeronavelor.
O primă regulă este aceea că răspunderea revine exploatantului aeronavei; atunci când paguba a fost cauzată de un tren aerian, răspunderea incumbă exploatantului aeronavei remorcher, dacă nu se poate dovedi că acea pagubă se datorează altei aeronave din alcătuirea trenului.
Prejudiciul trebuie să fie cauzat persoanelor sau bunurilor acestora care nu se află la bordul aeronavei; intră în această categorie, de regulă, prejudiciile cauzate la sol.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave este obiectivă, independentă de culpa exploatantului aeronavei sau a unei terțe persoane.
Răspunderea poate fi înlăturată numai dacă exploatantul aeronavei dovedește că prejudiciul se datorează intenției sau neglijenței grave a victimei. Dovada forței majore, a faptei terțului sau a culpei ușoare a victimei nu înlătură această răspundere.
Codul aerian cuprinde o reglementare specială și în ce privește coliziunile dintre două sau mai multe aeronave în perioada cuprinsă între începutul decolării și sfârșitul aterizării lor. Abordajul include și situațiile în care aeronavele își cauzează una alteia stricăciuni, chiar dacă între ele nu a intervenit o coliziune materială, adică un contact fizic.
Conform art.93, alin.3, cod aerian, răspunderea este subiectivă și se va antrena în raport de culpa comandanților aeronavelor respective. Dacă nu se poate dovedi nici o culpă sau nu există posibilitatea de a stabili răspunderea, fiecare exploatant al navelor suportă pagubele cauzate propriei aeronave, personalului îmbarcat, încărcăturii și terților.
Putem conchide că art.1000, alin.1, Cod civil este inaplicabil în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de aeronave, chiar și în cazul coliziunii acestora.
2. Răspunderea pentru daune ecologice
Definirea noțiunii de daună ecologică a fost și este o problemă controversată în doctrina juridică.
Împărtășim punctul de vedere potrivit căruia dreptul la un mediu sănătos este un drept fundamental al omului.
Constituția României nu l-a consacrat ca atare. În schimb art.45, alin.6, din Constituție prevede: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obieceiului revin proprietarului”.
De asemenea, dreptul tuturor persoanelor la un mediu sănătos este prevăzut expres în art.5 din Legea nr.137/1995. Același text prevede mijloacele juridice și garanțiile care sunt de natură a contribui la asigurarea existenței acestui drept.
Într-o formulare scurtă și cuprinzătoare, prin daunele ecologice se înțeleg degradările factorilor naturali cauzate prin poluare și pagubele cauzate direct persoanei umane și bunurilor sale. Existența unei pagube face necesară obligarea celui răspunzător la repararea ei.
Încălcarea normelor legale privitoare la protecția și conservarea mediului atrage răspunderea juridică. Ori de câte ori prin asemenea fapte se cauzează o pagubă altei persoane se pune problema angajării răspunderii civile a persoanei răspunzătoare.
Răspunderea pentru prejudiciile sau daunele ecologice este reglementată în art.80 din Legea 127/1995 care prevede: „Răspunderea pentru prejudiciu (cauzat) are caracter obiectiv, independent de culpă.
În cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară. În cazul activităților generatoare de risc major, asigurarea pentru daune este obligatorie”.
Analizând cuprinsul textului legal, se constată că lefiuitorul român a consacrat o răspundere obiectivă, fără culpă pentru orice prejudiciu ecologic, indiferent că suntem pe terenul răspunderii pentru fapta proprie, fapta altuia sau pentru lucruri, animale ori ruina edificiului. Fără îndoială că ne găsim în prezența unui caz special de răspundere civilă delictuală.
Așa fiind, se pune legitim întrebarea, care este temeiul obiectiv al acestei Răspunderi? Textul legal nu conține nici o precizare în acest sens. În ce ne privește considerăm că fundamentul de natură obiectivă al răspunderii fără culpă pentru daunele ecologice este ideea de garanție, care are ca suport riscul de activitate.
În baza dispoziției din art.80 al Legii nr.137/1995 suntem obligați să garantăm tuturor celorlalți repararea prejudiciilor ecologice cauzate lor prin poluarea mediului. Suportul obligației de garanție îl constituie riscul de activitate pe care trebuie să ni-l asumăm, fiindcă respectivele prejudicii au fost cauzate prin propria noastră activitate.
Ori de câte ori prejudiciile ecologice sunt cauzate de lucrurile ce le avem sub pază, suntem în prezența unei ipoteze speciale de răspundere pentru lucruri. De altfel, daunele ecologice sunt cauzate prin aplicarea diferitelor tehnologii, folosirea de instalații, utilaje și materiale periculoase pentru mediu.
3. Răspunderea pentru pagube nucleare
Această răspundere este reglementată prin dispoziții speciale cuprinse în Legea nr.111/1996, cu privire la desfășurarea activităților din domeniul nuclear în România.
Din analiza sediului materiei răspunderii pentru pagubele nucleare se desprind următoarele reguli.
Răspunderea pentru pagube nucleare este obiectivă, fără culpă. Art.33 al Legii dispune: „Titularul de autorizație răspunde exclusiv, independent de culpa sa pentru pagubele pricinuite de un accident nuclear survenit în instalația sa ori în cursul unui transport efectuat din dispoziția sa, accident care a avut ca urmare decesul, vătămarea integrității corporale sau a sănătății vreunei persoane, distrugerea, degradarea ori imposibilitatea de folosire a vreunui bun”.
Când la producerea unui prejudiciu au concurat un accident nuclear și unul nenuclear, Legea 111/1996 instituie o prezumție de cauzalitate exclusiv între accidentul nuclear și prejudiciu; prejudiciul se consideră cauzat în întregime de accidentul nuclear.
În cazul pluralității de titulari de autorizație, răspunderea este divizibilă; art.35 din Lege prevede: „aceștia răspund proporțional fiecare, în măsura în care au contribuit la producerea pagubelor nucleare”. Dacă nu se poate stabili partea de contribuție a fiecătuia „despăgubirea se suportă în părți egale”.
Cuantumul maxim al răspunderii fiecărui titular de autorizație este stabilit de Guvern; titularul de autorizație este obligat, pentru a putea repara eventualele pagube, să contracteze o asigurare de răspundere civilă sau să-și constituie orice altă garanței financiară.
Exonerarea de răspundere intervine numai dacă accidentul nuclear este urmarea directă a unor acte de conflict armat sau a unor calamități cu caracter catastrofal. Celelalte cazuri de forță majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unui terț, nu înlătură răspunderea titularului de autorizație.
Dreptul la acțiunea în repararea pagubei se prescrie într-un termen special de 10 ani. Termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care victima a avut sau ar fi putu avea cunoștință de producerea pagubei și de titularul de autorizație răspunzător.
Dacă după ce a obținut despăgubirile cerute, prejudiciul suferit se agravează, victima are dreptul, înăuntrul unui nou termen de prescripție de 10 ani, să formuleze o nouă pretenție.
Așadar, nici răspunderii pentru pagube nucleare nu-i sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, ea fiind expres reglementată de Legea 111/1996.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1.I.M. Anghel, Fr.Deak, M.F. Popa, „Răspunderea civilă delictuală”, Editura All, București, 1992;
2. R. Piret, „La responsabilite sans faute en droit belge”;
3. N.D. Ghimpa și T. Munteanu, „Contribuții la o viitoare legiferare a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri”, în R.R.D., nr.9/1967;
4. M. Eliescu, „Răspunderea civilă delictuală”, Ed. Academiei, București, 1972;
5. N.D. Ghimpa, „Responsabilitatea civilă, delictuală și contractuală”;
6. Stătescu C., Bârsan C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, All, București, 1998;
7. Fr. Gore, „Repertoire de droit civil”, Paris, 1954;
8. H.et L. Mazeaud, „Lecons de droit civil”, vol.II, nr.1180;
9. Victor Spânu, „Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de circulație”;
10. I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, „Drept civil român. Obligațiile”, Ed. Științifică, București, 1969;
11.Tudor R. Anca, P. Anca, „Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968;
12. C. Hamangiu, I. Rosetii-Bălănescu, Al Băicoianu, „Tratat de drept civil român”, Ed. Națională, București, 1929;
13. Tr. Ionașcu, „Teoria generală a contractelor și obligațiilor”, Curs, București, 1942;
14.Fr. Deak, „Condițiile și fundamentul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri”, în R.R.D., 1967, nr.1, p.25;
15.G. Ripert, „Traite practique de droit civil francais”, nr.618;
16.Fr. Deak, „Răspunderea civilă delictuală”;
17. G. Marty et P. Raynaud, „Lecons de droit civil”, vol.II, partea I, p.470;
18. P. Demetrescu, „Contractul de transport”, Editura Didactică, București, 1962, p.151;
19. Pop L., Drept civil, „Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
20. Colin et Capitant, „Cours elementaire de droit civil francais”, nr.320;
21. Tr. Ionașcu, Eugen A. Barasch, „Răspunderea civilă delictuală”;
22. J. Carbonnier, „Droit civil”, vol.II, p.673;
23. I. Iczkovits, „Considerații privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri”, p.61;
24. V. Economu, „Răspunderea persoanelor juridice pentru cauzarea de prejudicii”, p.134;
25. Fr. Deak, „Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Editura Actami, București, 1996;
26. M. Duțu, „În legătură cu răspunderea civilă pentru daune ecologice”, în Dreptul, nr.10-11/1991;
27. M. Duțu, „Despre necesitatea recunoașterii și semnificațiile dreptului fundamental la un mediu sănătos”, în Dreptul nr.9-12/1990;
28. Paul Demetrescu, „Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966;
29. Culegere de spețe: drept civil, dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Oscar Print, București, 1998.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1.I.M. Anghel, Fr.Deak, M.F. Popa, „Răspunderea civilă delictuală”, Editura All, București, 1992;
2. R. Piret, „La responsabilite sans faute en droit belge”;
3. N.D. Ghimpa și T. Munteanu, „Contribuții la o viitoare legiferare a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri”, în R.R.D., nr.9/1967;
4. M. Eliescu, „Răspunderea civilă delictuală”, Ed. Academiei, București, 1972;
5. N.D. Ghimpa, „Responsabilitatea civilă, delictuală și contractuală”;
6. Stătescu C., Bârsan C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, All, București, 1998;
7. Fr. Gore, „Repertoire de droit civil”, Paris, 1954;
8. H.et L. Mazeaud, „Lecons de droit civil”, vol.II, nr.1180;
9. Victor Spânu, „Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de circulație”;
10. I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, „Drept civil român. Obligațiile”, Ed. Științifică, București, 1969;
11.Tudor R. Anca, P. Anca, „Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Științifică, București, 1968;
12. C. Hamangiu, I. Rosetii-Bălănescu, Al Băicoianu, „Tratat de drept civil român”, Ed. Națională, București, 1929;
13. Tr. Ionașcu, „Teoria generală a contractelor și obligațiilor”, Curs, București, 1942;
14.Fr. Deak, „Condițiile și fundamentul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri”, în R.R.D., 1967, nr.1, p.25;
15.G. Ripert, „Traite practique de droit civil francais”, nr.618;
16.Fr. Deak, „Răspunderea civilă delictuală”;
17. G. Marty et P. Raynaud, „Lecons de droit civil”, vol.II, partea I, p.470;
18. P. Demetrescu, „Contractul de transport”, Editura Didactică, București, 1962, p.151;
19. Pop L., Drept civil, „Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
20. Colin et Capitant, „Cours elementaire de droit civil francais”, nr.320;
21. Tr. Ionașcu, Eugen A. Barasch, „Răspunderea civilă delictuală”;
22. J. Carbonnier, „Droit civil”, vol.II, p.673;
23. I. Iczkovits, „Considerații privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri”, p.61;
24. V. Economu, „Răspunderea persoanelor juridice pentru cauzarea de prejudicii”, p.134;
25. Fr. Deak, „Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Editura Actami, București, 1996;
26. M. Duțu, „În legătură cu răspunderea civilă pentru daune ecologice”, în Dreptul, nr.10-11/1991;
27. M. Duțu, „Despre necesitatea recunoașterii și semnificațiile dreptului fundamental la un mediu sănătos”, în Dreptul nr.9-12/1990;
28. Paul Demetrescu, „Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966;
29. Culegere de spețe: drept civil, dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Oscar Print, București, 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Civila Delictuala Pentru Fapta Lucrului (ID: 129386)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.