Raspunderea Civila Delictuala Pentru Fapta Altei Persoane
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane
CAPITOLUL 1 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RĂSPUNDERE
JURIDICĂ
1.1. Generalități.
1.2. Dezvoltarea istorică a instituției răspunderii.
1.3. Definiția răspunderii juridice.
CAPITOLUL 2 PROBLEME GENERALE PRIVITOARE LA
RĂSPUNDEREA CIVILĂ
2.1. Noțiunea de răspundere.
2.2. Principiile răspunderii civile.
2.3. Funcțiile răspunderii civile.
2.3.1. Funcția educativ-preventivă.
2.3.2. Funcția reparatorie.
2.4. Comparație între răspunderea civilă și alte forme de răspundere juridică.
2.4.1. Precizări prealabile.
2.4.2. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală.
2.4.3. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.
CAPITOLUL 3 ANALIZA FORMELOR RĂSPUNDERII CIVILE
3.1. Prezentare generală.
3.2. Determinarea poziției răspunderii civile delictuale, ca formă de existență a răspunderii civile.
3.2.1.Domeniul de aplicare al răspunderii civile delictuale.
3.2.2. Condițiile răspunderii civile delictuale.
3.2.2.1. Prejudiciul.
3.2.2.2. Fapta ilicită.
3.2.2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
3.2.2.4. Vinovăția.
3.2.2.5. Capacitatea delictuală.
CAPITOLUL 4 RĂSPUNDEREA PĂRINȚILOR PENTRU
PREJUDICIUL PRODUS DE COPIII LOR MINORI
4.1. Prevederi legale privind răspunderea părinților.
4.2. Fundamentarea răspunderii părinților în actuala reglementare.
4.3. Domeniul de aplicație a art. 1000 alin. (2) C. civ.
4.4. Condițiile răspunderii părinților pentru fapta copiilor minori.
4.4.1. Condiții generale.
4.4.2. Condiții speciale.
4.5. Înlăturarea prezumțiilor stabilite privind răspunderea părinților.
4.6. Efectele răspunderii părinților.
CAPITOLUL 5 RĂSPUNDEREA INSTITUTORILOR ȘI
MEȘTEȘUGARILOR PENTRU FAPTELE
ELEVILOR ȘI UCENICILOR
5.1. Prevederile legale privind răspunderea institutorului și a meșteșugarului.
5.2. Domeniul de aplicație a prevederilor legale.
5.3. Fundamentarea răspunderii institutorului și meșteșugarului.
5.4. Condițiile răspunderii institutorului și meșteșugarului.
5.4.1. Condiții generale.
5.4.2. Condiții speciale.
5.5. Efectele răspunderii institutorilor ori meșteșugarilor.
CAPITOLUL 6 RĂSPUNDEREA COMITENȚILOR PENTRU
FAPTELE PREPUȘILOR
6.1. Noțiune și reglementare.
6.2. Fundamentarea răspunderii comitentului.
6.2.1. Teorii bazate pe ideea de culpă.
6.2.2. Teoriile potrivit cărora răspunderea comitentului se fundamentează pe temeiuri obiective, fără culpă.
6.3. Domeniul de aplicare.
6.4. Condițiile răspunderii comitentului.
6.4.1. Condiții generale.
6.4.2. Condiții speciale.
6.4.2.1. Enunțare.
6.4.2.2. Raportul de prepușenie.
6.4.3. Săvârșirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent.
6.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
6.5.1. Obligația comitentului de a repara prejudiciul cauzat victime de
către prepus.
6.5.2. Problema obligației comitentului de a repara prejudiciul cauzat de
prepuși unor comitenți diferiți.
6.5.3. Dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului.
6.6. Corelația dintre răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și alte forme de răspundere civilă delictuală.
6.6.1. Corelația cu răspunderea pentru fapta proprie.
6.6.2. Corelația dintre răspunderea comitentului pentru prepus și
răspunderea părinților pentru copiii lor minori.
6.6.3. Corelația dintre răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și răspunderea institutorului și meșteșugarului.
CAPITOLUL 1
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RĂSPUNDERE JURIDICĂ
1.1. Generalități.
Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este acela la responsabilități.
Cu toate că, în mod tradițional, conceptul de responsabilitate a fost revendicat de morală, știința dreptului a preluat în mod creator trăsăturile acestui concept, adaptându-l la specificul obiectului său de cercetare.
Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele și comportamentele, orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.
Conduita umană poate fi conformă cu cea prescrisă de norma juridică și avem astfel o conduită licită, legală sau poate fi contrară celei instituite de norma juridică, subiectul de drept având, în acest caz, o conduită ilicită.
În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere, de fiecare dată, și posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către cetățeni.
Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbură uneori grav, ordinea și liniștea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societății.
Legea este creată de oameni și principal ei misiune este aceea de a satisface nevoile oamenilor. Conduita fiecăruia dintre noi este raportată la conștiința socială existentă la un moment dat în societate. Fiecare societate are nivelul său de valori, de raportarea a comportamentului membrilor societății. Pascal spunea că „omul este o trestie, dar o trestie care gândește”, iar Kant, referindu-se tot la om, arăta că „este singura ființă capabilă să acționeze cu o forță morală pe deplin responsabilă pentru propriile acțiuni”. Omul este deci, o ființă responsabilă, care are reprezentarea acțiunilor sale. Responsabilitatea este un fenomen social, fiind strâns legată de libertate, de posibilitatea omului de a decide în orice situație în care se află. Numai un om liber este un om responsabil, numai cel care a avut posibilitatea neîngrădită de a acționa menifestându-și voința sa măsurată și dorită poate fi culpabilizat, sancționat, dacă prin ceea ce a înfăptuit a încălcat regulile moralei societății și a legilor țării.
Din aceste motive, dreptul, ca fenomen social, asociat statului (organizația politică a societății), prin ansamblul normelor juridice pe care le conține, are această menire, de a statornici un anumit comportament, bazat pe o logică, pe o rațiune izvorâtă din interesul general al societății.
Ca ființă socială și parte intrinsecă a societății, omul, trăind în societate nu poate face abstracție de valorile sociale convenite expres sau tacit în cadrul acesteia, de interesele generale și individuale ale celorlalți membrii ai societății. Ori, încălcarea acestor comandamente sau nevoi sociale reprezintă o sfidare a celorlalți membri ai societății și ca atare societatea poate reacționa împotriva celui în cauză.
Această reacție a societății împotriva individului pentru a-l determina să-și conformeze comportamentul cu interesul societății reprezintă răspunderea la care va fi supus cel în cauză. Societatea își vede valorile și interesele sale afectate și în aceste situații va lua măsuri de restabilire a unei normalități prin aplicarea sancțiunilor legale. Această normalitate este egală cu legalitatea instituită prin intermediul normelor juridice.
1.2. Dezvoltarea istorică a instituției răspunderii.
În comuna primitivă, întrucât nu exista nici stat, nici drept, nu se
putea vorbi despre o răspundere juridică. În cadrul acestei societăți, vătămatul răspunde la forță prin forță. El se răzbună, iar răzbunarea se face cu aprobarea grupului social. Nu există nici o preocupare pentru vinovăția făptașului, se aplică lega participațiunii, simpla cauzalitate materială fiind îndestulătoare.
Așadar, există o răspundere obiectivă, întemeiată numai pe cauzalitatea materială. Mai târziu, în perioada descompunerii comunei primitive, se constată că victima se poate înțelege cu făptașul, iertându-l în schimbul unei răscumpărări, răscumpărare ce apare ca o formă de sancționare.
În cadrul orânduirii sclavagiste, Legea celor XII table, consacră atât răzbunarea privată, cât și sistemul compozițiilor voluntare. În această epocă intervine însă o schimbare fundamentală ca urmare a apariției statului și a normelor de drept.
Cele XII table caracterizează o epocă de tranziție de la compoziția voluntară la cea legală, ambele având la bază dreptul de răzbunare și răscumpărarea acestui drept.
În această epocă se fac primii pași spre deosebirea dintre răspunderea penală și cea civilă. De asemenea, spre deosebire de comuna primitivă, unde răspunderea era colectivă, familială, în dreptul sclavagist ea devine individuală, solidară. Tot în această epocă, se înfiripă și ideea că nebunii și copiii nu pot deosebi binele de rău, ei nu pot fi în culpă, deci răzbunarea nu poate fi îndreptățită.
Spre deosebire de ceea ce se petrecea în comuna primitivă, simpla relație de cauzalitate materială nu mai este suficientă pentru a se angaja răspunderea unei persoane, fiind necesar ca această să fi fost în culpă.
În perioada orânduirii feudale se adâncește ruptura dintre răspunderea civilă și cea penală. Astfel, pentru faptele păgubitoare referitoare la bunuri se cuvine numai amenda. În privința vătămărilor aduse persoanei, cel vătămat și familia lui aveau împotriva celui care a săvârșit fapta și probabil împotriva familiei acestuia dreptul de răzbunare sau pe acela de a reclama o pedeapsă bănească.
Spre sfârșitul orânduirii feudale apar două monumente legislative și anume Legiuirea Caragea și Codul Calimah.
Legiuirea Caragea pune la baza răspunderii delictuale prejudiciul, greșeală și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și greșeală. Astfel, greșeala poate fi intenționată -dol- sau neintenționată -culpă-. Legiuirea Caragea reglementează, de asemenea, răspunderea stăpânilor de animale pentru pagubele pricinuite de acestea lucrurilor sau recoltelor ce aparțin altora. Ea nu reglementează răspunderea pentru fapta lucrurilor neînsuflețite.
Codul Calimah, având la bază Codul civil general austriac, face distincția dintre răspunderea delictuală și cea contractuală. Însă în ambele cazuri antrenarea răspunderii necesită o greșeală. Drept urmare, pruncul și nebunul, care nu pot deosebi binele și răul, sunt apărați de răspundere. Pentru ei răspunde cei care au obligația să le poarte de grijă.
O dată cu apariția Codului civil român instituția răspunderii capătă o formă mai clară, fiind reglementate numeroase forme ale acesteia.
1.3. Definiția răspunderii juridice.
Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. Deși tradițional, conceptul responsabilității a fost plasat în mod absolut pe terenul moralei, cercetările mai noi scot în evidență necesitatea conturării acestui concept și în planul dreptului. Printr-o gândire reducționistă (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul penal, prin înțelegerea rolului său doar într-un cadru protectiv represiv) s-a considerat mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Dreptul n-ar putea acționa decât după ce s-a săvârșit fapta periculoasă. Abordând acum noțiunea răspunderii, nu putem să nu revenim la ideea potrivit căreia, pentru ca funcționarea răspunderii juridice, ca instituție specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credința că legea -legea dreaptă, legea justă – poate crea, ca stare de spirit, în conștiința destinatarilor săi, sentimentul responsabilității.
Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condițiile în care norma poate și trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaș considerat socialmente util. În același timp însă legiuitorul are de fiecare dată în atenție și posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegală, desfășurându-se într-un cadru social determinat, cunoaște forme de manifestare multiple și are motivații complexe. Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistența libertăților și echilibficientă pentru a se angaja răspunderea unei persoane, fiind necesar ca această să fi fost în culpă.
În perioada orânduirii feudale se adâncește ruptura dintre răspunderea civilă și cea penală. Astfel, pentru faptele păgubitoare referitoare la bunuri se cuvine numai amenda. În privința vătămărilor aduse persoanei, cel vătămat și familia lui aveau împotriva celui care a săvârșit fapta și probabil împotriva familiei acestuia dreptul de răzbunare sau pe acela de a reclama o pedeapsă bănească.
Spre sfârșitul orânduirii feudale apar două monumente legislative și anume Legiuirea Caragea și Codul Calimah.
Legiuirea Caragea pune la baza răspunderii delictuale prejudiciul, greșeală și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și greșeală. Astfel, greșeala poate fi intenționată -dol- sau neintenționată -culpă-. Legiuirea Caragea reglementează, de asemenea, răspunderea stăpânilor de animale pentru pagubele pricinuite de acestea lucrurilor sau recoltelor ce aparțin altora. Ea nu reglementează răspunderea pentru fapta lucrurilor neînsuflețite.
Codul Calimah, având la bază Codul civil general austriac, face distincția dintre răspunderea delictuală și cea contractuală. Însă în ambele cazuri antrenarea răspunderii necesită o greșeală. Drept urmare, pruncul și nebunul, care nu pot deosebi binele și răul, sunt apărați de răspundere. Pentru ei răspunde cei care au obligația să le poarte de grijă.
O dată cu apariția Codului civil român instituția răspunderii capătă o formă mai clară, fiind reglementate numeroase forme ale acesteia.
1.3. Definiția răspunderii juridice.
Responsabilitatea socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală, juridică. Deși tradițional, conceptul responsabilității a fost plasat în mod absolut pe terenul moralei, cercetările mai noi scot în evidență necesitatea conturării acestui concept și în planul dreptului. Printr-o gândire reducționistă (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul penal, prin înțelegerea rolului său doar într-un cadru protectiv represiv) s-a considerat mult timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Dreptul n-ar putea acționa decât după ce s-a săvârșit fapta periculoasă. Abordând acum noțiunea răspunderii, nu putem să nu revenim la ideea potrivit căreia, pentru ca funcționarea răspunderii juridice, ca instituție specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credința că legea -legea dreaptă, legea justă – poate crea, ca stare de spirit, în conștiința destinatarilor săi, sentimentul responsabilității.
Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condițiile în care norma poate și trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaș considerat socialmente util. În același timp însă legiuitorul are de fiecare dată în atenție și posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegală, desfășurându-se într-un cadru social determinat, cunoaște forme de manifestare multiple și are motivații complexe. Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistența libertăților și echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă. Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparțin, totdeauna, unor instanțe sociale abilitate special (cu competențe legale în acest domeniu). Temeiul acestei declanșări și întinderea răspunderii se află în lege. Răspunderea este totdeauna legală; nimeni nu-și poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ. Agentul percepe și resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor cerințe pe care societatea le impune subiectului. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relații. Răspunderea derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei. Răspunderea și sancțiunea apar ca două fețe ale aceluiași mecanism social. Sancțiunea, ca o condiție vitală a existenței în societate, trebuie să restituie credința zdruncinată de fapta anti-socială.
„Oare crezi – întreba Socrate – că este cu putință să dăinuiască și să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate și nimicite de fiecare particular”.
Răspunderea, ca o componentă esențială a oricărei forme de organizare socială, a existat încă in societatea primitivă. În această societate, individul, absorbit de socialul, încă nediferențiat, suportă din exterior responsabilitatea morală, iar aceasta este eminamente colectivă. Societatea politico-statală inovează noi forme de răspundere. Socialul, diferențiat în grupări și categorii sociale, face ca răspunderea să se individualizeze. Devenind subiectivă, răspunderea nu și-a schimbat natura. Ea și-a schimbat doar caracterul, însușindu-și caracterele noi sociale care sunt ale civilizației moderne întregi. Societatea, printr-o „răspundere dictată”, impune indivizilor statutul ei normativ. Societatea în care trăiește cel care făptuiește o infracțiune, o contravenție, un delict civil etc, socotește – prin normele sale juridice – o atare acțiune drept reprobabilă. Prin efectul săvârșirii unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în ființa ei fizică sau morală ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată, interesele generale au fost nesocotite.
Aceasta este problema răspunderii. Răspunderea este un fapt social și se rezumă la reacția organizată, instituționalizată pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă; instituționalizarea acestei reacții, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt necesare, întrucât, răspunderea și sancționarea nu sunt (și nu pot fi) în nici un caz forme de răzbunare oarbă, ci modalități de legală răsplată („după faptă și răsplată”- spune poporul), de reparare a ordinii încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat și de apărare socială.
„Sensul frecvent al noțiunii de răspundere – notează M. Costin -, indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”. Acest sens are darul de a identifica răspunderea cu sancțiunea. Prima obiecție ce se poate aduce unei astfel de viziuni este faptul că se scapă din vedere laturile psihologice ale răspunderii. Așa cum subliniam, răspunderea și sancțiunea sunt două fațete ale aceluiași fenomen social. Sancțiunea nu vizează decât un aspect al răspunderii – reacția societății. Asemenea reacții în societățile moderne nu pot fi doar negative, ci și pozitive. În ambele sale ipostaze, dar mai ales în forma lor pozitivă, sancțiunile constituie un element puternic de control social.
Sistemul sancțiunilor se bazează pe un ansamblu armonizat de valori și criterii de apreciere.
Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimează sancțiunea, precum și dreptul unor oameni de a pedepsi pe alții? Răspunsul ar putea fi: nimic altceva decât interesele societății de a se apăra împotriva acelora care o vatămă.
Pentru acest motiv, săvârșirea unei fapte care încalcă ordinea juridică și pune în pericol chiar conviețuirea umană provoacă reacția societății. În acest sens, accentul ce se pune pe sancțiune ca măsură reparatorie – apare în bună măsură justificat. În același timp însă, răspunderea juridică și sancțiunea sunt noțiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua. „Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”.
Ca raport juridic, răspunderea juridică implică drepturi și obligații juridice corelative. Are, în acest sens, dreptate Mircea Costin atunci când definește răspunderea ca un complex de drepturi și obligații conexe care – în conformitate cu legea – se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.
CAPITOLUL 2
PROBLEME GENERALE PRIVITOARE LA
RĂSPUNDEREA CIVILĂ
2.1. Noțiunea de răspundere.
În societatea omenească nu-i este nimănui îngăduit să încalce sfera drepturilor altei persoane provocând altcuiva vreun prejudiciu prin activitatea sau abținerea sa. Această normă elementară de conduită nu este circumscrisă exclusiv la raporturile juridice, ci este un foarte vechi precept cunoscut, ca o regulă generală de comportare, încă din cele mai îndepărtate vremuri, și la cele mai diferite comunități și orânduiri sociale.
Transpusă pe planul dreptului civil, această regulă se formulează în termenii următori: oricine săvârșește o faptă prin care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să repare acea daună; aceeași obligație de despăgubire există și în cazul unei persoane care nu execută sau execută cu întârziere obligația pe care o avea față de o altă persoană în baza unui contract.
Deci, cauzarea unui prejudiciu – prin neexecutarea unei obligații preexistente sau prin săvârșirea unei fapte (independentă de un raport anterior) care generează, de asemenea, daune – are drept consecință obligarea autorului la repararea prejudiciului, astfel încât nedreptatea care a fost creată să fie ștearsă, iar consecințele negative să fie suportate de către făptaș.
Această regulă fundamentală de comportare este cunoscută în drept sub denumirea de principiul răspunderii, iar totalitatea normelor prin care se reglementează aplicarea în practică a acestui principiu formează instituția răspunderii.
Faptul că principiul răspunderii civile își are izvorul în principiile de dreptate și de echitate socială (principii care, concepute într-un anumit mod, se aplică oriunde există o colectivitate socială) explică consacrarea sa din cele mai îndepărtate timpuri.
Noțiunea de răspundere juridică – întâlnită în orice ramură a
dreptului – evocă ideea de sancțiune sau reparație; ea dă expresie
unui raport social sancționat juridicește, în baza căruia o persoană se află într-o relație de obligație față de altă persoană, datorându-i acesteia din urmă satisfacție sau repararea unui prejudiciu pe care i l-a cauzat.
În această privință, trebuie să menționăm încă de la început că, în ciuda unei pluralități de forme ale răspunderii (civile, penale, de drept internațional ș.a.) și a multitudinii de aplicațiuni pe care le are, răspunderea juridică ca atare nu a fost definită încă în vreun text legislativ, iar în doctrină există controverse în ce privește conținutul acesteia.
În general, răspunderea juridică nu a fost abordată ca o categorie a teoriei generale a dreptului, ci, de obicei, este cercetată ca o categorie de ramură aparținând dreptului penal, civil, administrativ etc..
În enunțul său general, noțiunea de răspundere juridică este înțeleasă ca o obligație de a suporta consecințele nerespectării normelor de conduită, dar în literatura noastră de specialitate se subliniază că nu trebuie să se facă confuzie între răspunderea juridică și sancțiunea juridică – noțiuni diferite – și că definirea răspunderii juridice se poate face numai pornindu-se, deopotrivă, de la faptul ilicit și sancțiunea juridică, astfel că „răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care – potrivit legii – se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.
Ca instituție juridică, răspunderea civilă poate fi definită ca un ansamblu de reguli potrivit cărora o persoană trebuie să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, comisivă sau omisivă. Ideea de răspundere implică pe aceea de obligație și de garanție (latinescul spondeo face parte din cuvântul răspundere, cuvântul „răspundere” fiind des folosit în codul civil și în alte legi).
2.2. Principiile răspunderii civile.
La baza instituției răspunderii civile stă principiul legalității.
Aceasta înseamnă că răspunderea nu intervine decât în cazul când o persoană a încălcat o obligație care rezultă din lege sau când ea și-a asumat-o în conformitate cu legea. Răspunderea civilă constituie, în același timp, o garanție a legalității; în măsura în care se mai săvârșesc fapte ilicite, sancțiunile civile care se aplică influențează în mod direct conformitatea atitudinii oamenilor cu legea, contribuind astfel la întărirea ordinii de drept.
Necesitatea asigurării legalității și a disciplinei de stat presupune în mod obligatoriu existența regulii răspunderii civile și, la nevoie, aplicarea ei, după cum rațiunea de a fi a acesteia nu poate fi desprinsă de asigurarea legalității și ordinii de drept2.
Unitatea dialectică între legalitate și răspundere este dată – printre altele – de faptul că o deplină realizare a legalității și, prin consecință, a ordinii de drept, implică un apel redus la regulile răspunderii; violarea legii antrenează însă punerea în mișcare a regulilor răspunderii civile, în felul acesta dirijându-se atenția și preocuparea colectivității spre restabilirea legalității și întronarea ordinii de drept.
Al doilea principiu care stă la baza reglementării răspunderii
civile este principiul reparațiunii integrale („măsura răspunderii civile
o dă, în principiu, prejudiciul”).
Punerea în mișcare a răspunderii civile are drept consecință imediată restabilirea raporturilor încălcate, repunerea în situația anterioară, pentru că, obligând pe cel care a provocat un prejudiciu să-l repare, se creează condițiile necesare pentru înlăturarea urmărilor provocate de o conduită ilicită.
Atunci când încălcarea legalității socialiste se prezintă sub forma unei fapte ilicite și-culpabile prin care se violează un drept, cauzându-se astfel un prejudiciu, este obligatorie repararea integrală a prejudiciului, ceea ce implică și o descurajare pentru încălcarea în viitor a normelor de conduită. În cazul unui prejudiciu patrimonial creat în raporturile dintre organizațiile economice, pierderea va fi cuprinsă în bilanțul organizației economice din a cărei culpă s-a produs prejudiciul; în cazul săvârșirii unei fapte generatoare de prejudiciu de către o persoană fizică, efectele patrimoniale negative produse vor fi trecute asupra patrimoniului autorului; în ambele cazuri, deci, cel care va suporta repararea daunelor produse și, prin urmare, va trage consecințele negative ale comportării sale va fi autorul faptului generator de prejudicii.
Principiul reparației integrale a prejudiciului reprezintă, pe de o parte, mijlocul de stabilire cât mai exactă a felului în care își desfășoară activitatea întreprinderile și organizațiile economice de stat, iar, pe de altă parte, asigură restabilirea ordinii juridice și, în același timp, reduce la minimum prejudiciile ce s-ar mai putea cauza în viitor, întrucât determină o activitate și o atenție sporită.
Alt principiu care guvernează materia este principiul răspunderii pentru culpă. În regulă generală, fapta generatoare de prejudicii va conduce la obligarea celui ce a săvârșit-o de a repara daunele cauzate numai în cazul în care acea faptă ilicită era și culpabilă; deci obligația de reparație se naște, în principal, numai în legătură cu acea activitate reprobabilă care a fost săvârșită cu intenția de a păgubi sau care ar fi putut fi evitată dacă autorul avea o atitudine diligentă.
Principiul răspunderii pentru culpă corespunde unui principiu moral de echitate, având un însemnat rol educativ. Prin sancționarea celor care au creat un prejudiciu printr-o faptă ilicită și culpabilă, cetățenii sunt educați în spiritul unei atitudini pline de grijă față de proprietatea publică și cea personală, sunt stimulați la respectarea reguli lor de disciplină a muncii, la îndeplinirea – la timp și cu bună-credință – a îndatoririlor față de societate și membrii acesteia; sancțiunile prevăzute în materie de răspundere civilă contribuie la lichidarea conduitei ilicite și deprinde pe cetățeni cu respectarea legilor.
Principiul răspunderii pe baza culpei stimulează inițiativa și activitatea creatoare a oamenilor muncii, constituie o chezășie în statornicirea multiplelor și variatelor raporturi permise de lege, deoarece nimeni nu poate fi chemat să răspundă decât pentru propria-i faptă, pentru acțiunea sau inacțiunea sa ilicită.
Corespunzând unui principiu de echitate, sancționarea faptei culpabile creează un sentiment de siguranță pentru membrii colectivității, ceea ce reprezintă în fond un factor de echilibru social. În ultimă analiză, principiul răspunderii pentru culpă contribuie la întărirea relațiilor sociale.
2.3. Funcțiile răspunderii civile.
2.3.1. Funcția educativ-preventivă.
Dreptul, în general, ca instrument de ordonare a desfășurării raporturilor sociale, îndeplinește o funcție educativă, prin influența pe care o exercită asupra conștiinței oamenilor. Această funcție se regăsește și în instituția juridică a răspunderii civile delictuale.
Conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancționată, ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.
2.3.2. Funcția reparatorie.
Întrucât răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligație de dezdăunare, care se stabilește în sarcina autorului prejudiciului, ea îndeplinește și o funcție reparatorie.
Sub acest aspect, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată un mijloc de apărare a drepturilor subiective.
De îndată ce printr-o faptă ilicită s-au adus prejudicii dreptului subiectiv ai unei persoane, este angajată răspunderea autorului prejudiciului; în acest sens, răspunderea civilă contribuie la apărarea dreptului subiectiv încălcat.
Obligația de reparare a prejudiciului adus dreptului de proprietate constituie un mijloc de înlăturare a încălcării dreptului; așadar, răspunderea se înscrie în rândul mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate. Tot astfel, răspunderea civilă delictuală constituie un mijloc de apărare a altor drepturi reale sau de creanță.
Nu trebuie să absolutizăm însă funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale. Privind această funcție din punctul de vedere al societății, vom observa că, cel mai adesea, prejudiciile aduse prin fapte ilicite sunt de neînlocuit, în natura lor specifică, iar în cazurile în care înlocuirea este posibilă, aceasta presupune o reinvestire de muncă socială deci, din punct de vedere social, presupune o nouă cheltuială de muncă, pentru reîntregirea valorilor deteriorate ori distruse.
Funcția reparatorie este, așadar, numai relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele între care se statornicește îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat; chiar și în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile deteriorate sau deplin, în materialitetea lor.
De aceea, nu numai din punctul de vedere al persoanei fizice sau juridice direct prejudiciate printr-o faptă ilicită, dar și din punctul de vedere al societății în întregul său, este necesar ca aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale să se facă cu toată strictețea, pentru ca, exercitându-se, și în acest fel, o acțiune, să se ajungă la înlăturarea cazurilor de săvârșire a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
2.4. Comparație între răspunderea civilă și alte forme de răspundere juridică.
2.4.1. Precizări prealabile.
Între diferitele instituții juridice există numeroase întrepătrunderi și puncte de contact. Cu atât mai mult aceste întrepătrunderi și puncte de contact sunt evidente atunci când examinăm diferitele forme de răspundere juridică, proprii fiecărei ramuri de drept.
Întrepătrunderea și apropierea dintre acestea sunt concretizate în scopul comun al tuturor felurilor de răspundere juridică: determinarea unui comportament activ al tuturor membrilor societății, comportament care să contribuie la apăra apărarea continuă a valorilor și raporturilor sociale ocrotite de lege. Dincolo de latura sancționatoare a fiecărei forme de răspundere, avem în vedere, întotdeauna, și latura ei educativ-preventivă, ambele aceste laturi fiind comune tuturor felurilor de răspundere juridică.
Modalitatea în care se realizează însă influența răspunderii juridice asupra comportamentului social al oamenilor este diferită, în funcție de gravitatea atingerilor aduse diferitelor valori, în funcție de natura raporturilor sociale la care se referă aceste atingeri, de posibilitățile de înlăturare a acestor atingeri și a consecințelor lor ș.a.
2.4.2. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală.
Atât răspunderea civilă delictuală, cât și răspunderea penală intră în acțiune ca urmare a comiterii unei fapte ilicite, care aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.
În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, aceasta acționează ori de câte ori, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu unei alte persoane.
În cazul în care, dată fiind gravitatea sa, o faptă ilicită este prevăzută de legea penală, va fi angajată răspunderea penală a celui care a săvârșit-o, chiar dacă prin acea faptă nu au fost cauzate prejudicii unei anumite persoane.
Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acționa concomitent, se pot, cu alte cuvinte, cumula.
Cumulul celor două răspunderi este posibil datorită unei prime deosebiri existente între răspunderea civilă și cea penală: pe când răspunderea civilă se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, răspunderea penală se întemeiază pe ideea pedepsirii celui care a săvârșit o faptă ilicită, apreciată de lege ca fiind o infracțiune.
Criteriul de distincție dintre cele două responsabilități – ideea de reparare și ideea de pedeapsă – nu trebuie însă absolutizat, ci trebuie luat în considerare numai ca un criteriu de orientare.
Astfel, pot fi întâlnite cazuri de răspundere civilă în care obligația de reparare să fie însoțită de o amendă civilă, cu caracter sancționator. De exemplu, potrivit reglementărilor în vigoare privind transportul de persoane pe calea ferată, în cazul în care o persoană călătorește cu trenul fără legitimație de călătorie, ea este datoare să plătească Societății Naționale a Căilor Ferate Române o anumită despăgubire formată dintr-o taxă (costul biletului emis în tren) și o suprataxă în cuantumurile prevăzute prin tariful legal de călătorie pe căile ferate. Atât taxele, cât și suprataxele se percep de către S.N.C.F.R. În realitate, prejudiciul efectiv suferit de S.N.C.F.R. este reprezentat de costul legitimației de călătorie, care nu a fost plătit de către călătorul clandestin. Despăgubirea acordată S.N.C.F.R. depășește însă cuantumul acestui prejudiciu, ea cuprinzând, pe lângă costul transportului, și un supliment, alcătuit din suprataxele prevăzute. Sumele cuprinse în această despăgubire, care se percep peste costul legitimației de călătorie, reprezintă, în fond, o adevărată amendă civilă, aplicată celui care a comis fapta ilicită, de a călători fără legitimație de călătorie.
Răspunderea penală este întemeiată pe principiul legalității incriminării, potrivit căruia această răspundere este angajată numai pentru acele fapte care sunt expres prevăzute ca fiind infracțiuni, pedepsele și măsurile aplicabile trebuind să fie, de asemenea, expres prevăzute de lege – nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege (art. 2 C.pen.). Acest principiu se concretizează în partea specială a Codului penal sau în diferite legi speciale cu caracter penal, în care faptele ilicite care constituie infracțiuni sunt anume și în mod concret prevăzute.
Așa cum am arătat și mai înainte, în cazul răspunderii civile delictuale, obligația de reparare a prejudiciului ia naștere pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Legislația civilă instituie un principiu de răspundere pentru orice astfel de fapte, fără a proceda la o descriere concretă a fiecărei fapte în parte.
Ca principiu general, răspunderea, atât penală, cât și civilă, se întemeiază pe vinovăția celui care a săvârșit o faptă ilicită, fie că această vinovăție îmbracă forma intenției, fie că ea îmbracă numai forma neglijenței sau imprudenței.
În cadrul răspunderii penale, forma și gradul de vinovăție reprezintă un element esențial, atât pentru caracterizarea ca infracțiune a faptei ilicite, cât și pentru aplicarea efectivă a pedepsei penale. Astfel, într-un anumit mod va fi caracterizată o anumită faptă săvârșită intenționat, și în alt mod va fi caracterizată o faptă ilicită săvârșită din neglijență sau imprudență, cum este cazul, de exemplu, al infracțiunii de omor (art. 174-176 C. pen.), în comparație cu infracțiunea de ucidere din culpă (art. 178 C. pen.).
În cadrul răspunderii civile delictuale, ca principiu, întinderea răspunderii nu este condiționată de gradul de vinovăție a autorului faptei ilicite; independent de faptul că acesta a acționat cu intenție, din neglijență ori din imprudență, el este dator să repare, în întregime, prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită. Gradul de vinovăție va fi totuși luat în considerare în stabilirea obligației de dezdăunare, atunci când, de exemplu, la producerea prejudiciului a contribuit și fapta culpabilă a victimei; de asemenea, gradul de vinovăție poate constitui un criteriu de repartizare, în raporturile dintre coautorii unei fapte ilicite, a obligației de reparare a prejudiciului, când producerea acestuia este imputabilă mai multor persoane.
În ceea ce privește capacitatea persoanelor chemate să răspundă
pentru faptele lor ilicite există, de asemenea, unele deosebiri de reglementare între răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală.
În ambele cazuri răspunderea este angajată numai în cazul în care persoana care a săvârșit fapta ilicită a acționat cu discernământ.
În Codul penal se prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal; între 14-16 ani răspunderea penală este angajată numai dacă se dovedește că minorul a săvârșit fapta cu discernământ; minorul de 16 ani răspunde penal – discernământul său fiind prezumat (art. 99 C. pen.).
În cazul răspunderii civile, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumați că au lucrat cu discernământ; minorii care nu au împlinit această vârstă vor răspunde din punct de vedere civil, dacă se va face dovada că au lucrat cu discernământ (art. 25 alin. (3) Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice).
Răspunderea penală este stabilită întotdeauna prin hotărâre judecătorească, în afara unor cazuri expres prevăzute de lege, când acțiunea penală poate fi declanșată numai la plângerea prealabilă a părții vătămate, principiul fundamental în materia răspunderii penale este acela că actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu (art. 2 C.proc.pen.). În toate situațiile statul este prezent la stabilirea răspunderii penale, chiar atunci când acțiunea penală se declanșează la plângerea prealabilă a celui vătămat.
În cazul răspunderii civile delictuale nimic nu împiedică părțile ca, prin bună învoială și fără intervenția instanței judecătorești, să convină asupra modalităților de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Instanța judecătorească intervine, la solicitarea victimei prejudiciului, numai în cazul în care autorul faptei ilicite nu repară de bunăvoie prejudiciul cauzat.
2.4.3. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă
contractuală.
Ambele răspunderi sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei anumite persoane.
Între cele două forme nu există deosebiri de esență. Elementele care le condiționează sunt aceleași: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
Comunitatea de scop și comunitatea de elemente a celor două răspunderi au determinat pe unii autori să considere că, în realitate, nu este justificat să se vorbească de două forme de răspundere civilă, ci de o unitate de culpă, de o unitate de răspundere civilă.
Dimpotrivă, alți autori, punând accentul pe deosebirile dintre cele două răspunderi, subliniază existența unei dualități de răspunderi, a unei dualități de culpe.
Împărtășind punctul de vedere că între cele două răspunderi nu există deosebiri fundamentale, nu putem totuși omite importanța practică a punerii în evidență a unor deosebiri între ele, deosebiri care sunt însoțite de unele consecințe juridice importante. De altfel, practica noastră judecătorească are permanent în vedere aceste deosebiri în soluțiile pe care le pronunță.
Înainte de a evoca unele deosebiri între răspunderea delictuală și răspunderea contractuală este necesar să evidențiem raportul dintre ele.
Răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Consecința pe care o deducem din raportul astfel precizat între cele două răspunderi este aceea că ori de câte ori în dreptul nostru civil nu avem de-a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.
a) După cum am arătat, atât răspunderea civilă delictuală, cât și cea contractuală iau naștere ca urmare a încălcării unei obligații, încălcare prin care s-a adus o atingere unui drept subiectiv al unei persoane.
O primă deosebire dintre cele două răspunderi – care constituie punctul de pornire pentru alte deosebiri, ce vor fi arătate în continuare – o constituie faptul că, pe când în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, care revine tuturor – obligația de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite -, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație concretă, stabilită prin contractul preexistent, încheiat între cele două subiecte ale răspunderii – cel păgubit și cel care și-a încălcat obligațiile contractuale.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în materie contractuală constă în neîndeplinirea ori în îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligații contractuale.
Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere, așadar, să preexiste un contract, și anume un contract valabil încheiat.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală, de exemplu, pentru revocarea ofertei înainte de termenul până la care ofertantul s-a obligat să o mențină, este o răspundere delictuală și nu contractuală.
Răspunderea născută în legătură cu un contract care a fost desființat, întrucât a fost nul sau anulabil, este, de asemenea, o răspundere delictuală.
Dată fiind relativitatea efectelor contractului și în limitele acestei relativități, urmează să tragem concluzia că responsabilitatea contractuală va putea fi invocată numai de către părțile contractante. Terțele persoane, străine de contract, nu vor putea invoca răspunderea contractuală pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-au avut de suferit ca urmare a neexecutării ori a executării necorespunzătoare a unui contract încheiat de alte persoane. Pentru acoperirea prejudiciilor suferite, terții vor putea apela, eventual, la răspunderea civilă delictuală, în măsura în care sunt întrunite condițiile pentru această răspundere.
În fine, răspunderea contractuală ia naștere ca urmare a încălcării obligațiilor conținute de contract. Conținutul contractului trebuie înțeles în sens larg, nu numai cu luarea în considerare a clauzelor expres prevăzute, dar și a urmărilor pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligațiilor după natura lor (art. 970 C.civ.). Pentru încălcarea unei obligații extracontractuale, răspunderea este delictuală; de exemplu, în cazul în care una dintre părțile contractante, nemulțumită de modul în care cealaltă își exercită obligațiile, comite un act de violență, prin care îi cauzează o vătămare a integrității corporale, răspunderea pentru prejudiciile patrimoniale suferite ca urmare a acestei vătămări va fi o răspundere delictuală și nu contractuală.
b) Un grup de deosebiri între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală se referă la unele condiții ale răspunderii, referitoare la capacitatea celui responsabil, la punerea în întârziere și la convențiile de nerăspundere.
Cât privește capacitatea cerută în materie contractuală,- aceasta este capacitatea deplină de exercițiu – capacitatea cerută pentru a putea încheia contractul -, care se dobândește, ca regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani.
Referitor la capacitate, în materia răspunderii delictuale nu se stabilește prin lege o vârstă anume; răspunde delictual, are deci capacitate delictuală, oricine a acționat cu discernământ, indiferent de vârstă. Prin art. 25 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954 se instituie o prezumție de discernământ pentru persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani; sub această vârstă răspunderea este angajată dacă se face dovada existenței discernământului la momentul săvârșirii faptei ilicite. Cu alte cuvinte, capacitatea delictuală nu coincide cu capacitatea de exercițiu cerută în materie contractuală.
În cazul răspunderii delictuale, cel care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere iară a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități speciale în acest scop (dies interpellat pro hominem).
Pentru a se angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela care nu și-a executat obligația contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de lege; punerea în întârziere nu operează de drept (dies non interpellat pro hominem).
În cazul răspunderii delictuale, convențiile de nerăspundere încheiate anterior săvârșirii faptei ilicite sunt, în principiu, nule.
În cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de nerăspundere sunt, în principiu, admisibile.
c) Întinderea reparației este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea contractuală.
Este adevărat că în ambele cazuri de răspundere cel răspunzător este dator să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât și foloasele nerealizate (lucrum cessans). Pe câtă vreme însă debitorul contractual, care nu și-a executat obligațiile răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut ori era previzibil ia momentul încheierii contractului – afară dacă prejudiciul nu provine din culpa sa gravă, asimilată dolului (art. 1085 C.civ.) -în materia răspunderii civile delictuale răspunderea este integrală, cel care a săvârșit fapta ilicită fiind ținut pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile.
d) O altă deosebire dintre cele două răspunderi o aflăm în caracterul solidar al răspunderii delictuale, în caz de coautorat la săvârșirea faptei ilicite, și în caracterul, în principiu divizibil, al obligației de plată a daunelor, în cazul răspunderii civile contractuale.
În adevăr, prin art. 1003 C.civ. se prevede expres că în cazul în care „delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire”.
În materia răspunderii contractuale, bineînțeles în ipoteza mai multor debitori, solidaritatea nu operează, afară dacă nu este prevăzută expres prin lege sau contract (art. 1041 C.civ.).
e) În ceea ce privește dovada culpei sunt reținute, de asemenea, unele deosebiri între cele două feluri de responsabilitate.
În materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului prejudiciului trebuie să fie dovedită de către cel păgubit. Există însă, așa cum vom avea prilejul să arătăm, și unele cazuri în care culpa este prezumată.
În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată. Pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumată (art. 1082 C.civ.).
Rezultă, așadar, că, sub aspectul dovedirii culpei, situația creditorului, în cazul răspunderii contractuale este mai ușoară.
Practic însă, deosebirile nu sunt atât de tranșante, sub aspectul probei, pe cât ar apărea la prima vedere.
Astfel, în cazul în care este vorba de o obligație de prudență și diligentă (obligație de mijloace), chiar născută din contract, dacă această obligație nu a fost executată ori a fost executată necorespunzător, culpa debitorului nu este prezumată prin simplul fapt al neexecutării ori executării necorespunzătoare, ci este necesar să se facă, de către creditor, dovada directă a acestei culpe.
În această ordine de preocupări, în literatura juridică de specialitate s-a exprimat chiar punctul de vedere general, că, sub aspect probatoriu, între răspunderea delictuală și cea contractuală nu ar exista nici un fel de deosebire: ori de câte ori obligația încălcată prin fapta ilicită este o obligație de mijloace, indiferent că această faptă ilicită constituie un delict civil ori o nerespectare a unei clauze contractuale, proba culpei incumbă celui păgubit, dimpotrivă, dacă obligația încălcată este o obligație de rezultat, atât în cazul răspunderii delictuale, cât și în cel al răspunderii contractuale, din neexecutarea obligației se deduce o prezumție de culpă a autorului prejudiciului.
CAPITOLUL 3
ANALIZA FORMELOR RĂSPUNDERII CIVILE
3.1. Prezentare generală.
În dreptul civil există două forme de răspundere: delictuală și contractuală. Ambele sunt dominate de ideea fundamentală apărării unui prejudiciu cauzat altuia, de regulă, printr-o faptă ilicită și,
deseori, culpabilă.
Codul civil român supune răspunderea civilă, cel puțin pe plan teoretic, unor regimuri sensibil deosebite, după cum este delictuală sau contractuală.
Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă. Ultima parte a definiției este de natură a releva faptul că în materie delictuală putem fi obligați să reparăm o pagubă cauzată de o altă persoană, de un lucru, animal viu, de ruina unui edificiu.
Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligații născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestației datorate. Prin neexecutarea lato sensu a obligației se înțelege executarea ei cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială.
Între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale. Ambele se angajează în prezența acelorași condiții. Astfel, atât în ipoteza răspunderii delictuale, cât și a răspunderii contractuale este necesară întrunirea următoarelor condiții: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau vinovăția autorului faptei și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
3.2. Determinarea poziției răspunderii civile delictuale, ca formă de existență a răspunderii civile.
3.2.1.Domeniul de aplicare al răspunderii civile delictuale.
Așa cum rezultă din definiția răspunderii civile delictuale, principiile și regulile ei sunt aplicabile în toate situațiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.
Ce se înțelege prin faptă ilicită extracontractuală? În primul rând, este vorba de acea conduită prin care se încalcă obligația generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane. În al doilea rând, prin faptă ilicită extracontractuală se înțelege și neexecutarea lato sensu a obligațiilor născute dintr-o faptă licită (îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată și gestiunea de afaceri) și dintr-un act juridic unilateral.
De asemenea, răspunderea civilă delictuală se angajează și atunci când se cauzează un prejudiciu de un lucru sau un animal aflat în paza noastră, precum și de ruina edificiului. Ba mai mult, angajarea ei este posibilă chiar și în ipoteza în care prejudiciul este cauzat unei persoane prin neexecutarea obligațiilor contractuale ale debitorului său, dacă neexecutarea este o faptă prevăzută și sancționată de legea penală.
În concluzie, răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun în materie de răspundere civilă. Pe cale de consecință, ori de câte ori nu sunt întrunite condițiile speciale ale răspunderii contractuale, se vor aplica principiile și regulile ce alcătuiesc sistemul răspunderii delictuale.
3.2.2. Condițiile răspunderii civile delictuale.
3.2.2.1. Prejudiciul.
Nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu (pagubă, daună). Termenii de prejudiciu, pagubă sau daună sunt sinonimi, ei fiind folosiți astfel în legislație, în practică și în literatura de specialitate.
Uneori, termenul de daună este folosit și în sensul de despăgubire stabilită pentru acoperirea unui prejudiciu (daune). Alteori, despăgubirea acordată, ca echivalent bănesc al pagubei produse, se exprimă prin noțiunea de daune-interese.
Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană ori, așa cum vom arăta în cuprinsul prezentului capitol, ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru, pentru care este ținută a răspunde o anumită persoană.
Astfel, de exemplu, constituie prejudicii: vătămarea sănătății unei persoane având drept urmare reducerea ori pierderea capacității sale de muncă, cu consecințele ce decurg din aceasta; sustragerea unor valori; distrugerea sau deteriorarea unor bunuri; decesul susținătorului legal al unei persoane, în urma unui accident, cu toate consecințele patrimoniale care decurg pentru urmașii acestuia ș.a.
Prejudiciul este totdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv. El poate fi, de asemenea, moral sau patrimonial. Prejudiciul patrimonial este acela care poate fi evaluat în bani, în timp ce prejudiciul moral nu este susceptibil de evaluare patrimonială, de aceea ridică și probleme în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.
Pentru repararea prejudiciului trebuie îndeplinite anumite condiții:
Prejudiciul să fie cert atât în privința existenței, cât și al posibilității de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se cere repararea lui. Este cert și prejudiciu viitor, care, deși nu s-a produs încă este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare.
Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Dacă prejudiciul cauzat a fost deja reparat, răspunderea civilă încetează. Așa fiind, victima nu mai are dreptul de a obține o nouă reparație, deoarece s-ar îmbogăți fără justă cauză.
3.2.2.2. Fapta ilicită.
Pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Deși articolul 998 Cod civil vorbește de „orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu” atât literatura, cât și practica judecătorească sunt unanime în a considera că prevederea menționată se referă numai la fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca element al răspunderii.
Faptele ilicite pot fi definite ca fiind conduite prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii. Cu alte cuvinte prin fată ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Atunci când examinăm fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, avem în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară, manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei anumite persoane. Nu ne interesează aici atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa ori, mai ales, față de urmările acestei fapte -dacă autorul faptei a acționat cu intenție sau numai din imprudență sau neglijență. Caracterul ilicit decurge, în mod obiectiv, din această încălcare, fără a interesa, pentru definirea acestui caracter, atitudinea subiectivă a autorului față de fapta sa.
Este adevărat că în viață faptele umane ne apar nu numai ca manifestări obiectivate ale conștiinței și voinței, dar, cel mai adesea, din modul în care ele se obiectivează rezultă însăși atitudinea subiectivă a persoanei. Sunt motive pentru care unii autori, apreciind globala fapta ilicită și atitudinea subiectivă față de această faptă, nu disting între caracterul ilicit și cel culpabil al faptei, ci, incluzând caracterul ilicit în cel culpabil, rețin drept element al răspunderii fapta culpabilă săvârșită de o anumită persoană.
Nu este mai puțin adevărat că distincția dintre fapta ilicită, care reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, și atitudinea sa psihică, pur interioară, față de fapta sa, față de propriul său comportament exteriorizat, este nu numai posibilă, dar și necesară. Este posibilă, deoarece fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, activități care por fi percepute și analizate separat. Este necesară, deoarece se poate concepe existența unei fapte care, în mod obiectiv, să ne apară ca fiind o faptă ilicită, dar care, sub aspect subiectiv, să fi fost săvârșită fără vinovăție din partea autorului său.
Există astfel de ipoteze în care, deși există faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea nu este angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție. De exemplu, o faptă cauzatoare de prejudicii săvârșită sub imperiul forței majore, care a determinat însăși comiterea faptei ori fapta comisă de o persoană lipsită de discernământ.
Dimpotrivă, există unele cazuri speciale în care răspunderea civilă este angajată numai pe simplul temei al existenței obiective a faptei ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, fără să fie necesară dovedirea vinovăției autorului faptei.
Acestea sunt motivele pentru care, considerăm fapta ilicită ca element distinct al răspunderii civile delictuale.
Este de la sine înțeles că orice faptă comisivă care întrunește condițiile ilicitului constituie o faptă ilicită. Astfel, de exemplu, este o asemenea faptă acțiunea de sustragere a unor bunuri aparținând cuiva, comiterea unui accident care are ca urmare deteriorarea unor bunuri ori vătămarea sănătății unei persoane, precum și orice altă acțiune ilicită prin care sunt pricinuite prejudicii unui subiect de drept.
Însă, poate fi o faptă ilicită și inacțiunea (omisiunea) constând în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia , potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană. Astfel, de exemplu, constituie faptă ilicită, de natură a angajat răspunderea civilă: omisiunea de a semnala pericolul de accidentare pe care îl reprezintă existența unui șanț săpat pe o arteră de circulație; neluarea, datorită neglijenței în serviciu, a măsurilor de conservare a bunurilor primite în gestiune, având drept consecință deteriorarea acestora; neacordarea de către medic a îngrijirilor medicale unei persoane accidentate, având drept consecință moartea acesteia etc..
Așadar, inacțiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă pe o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, cerință legală care nu a fost respectată. În fond, această inacțiune reprezintă un comportament, „o acțiune” împotriva legii, de natură a angaja răspunderea autorului său.
În practică este posibil ca în același comportament ilicit al unei persoane să fie întrunite, în același timp, atât acțiuni, cât și omisiuni ilicite.
3.2.2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat trebuie să fie consecința faptei ilicite.
La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiție generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea contractuală sau delictuală, subiectivă sau obiectivă. Referitor la răspunderea civilă delictuală, această condiție este prevăzută expres în articolele 998-1002 Cod civil, texte în care se dispune că obligația de reparare intervine în cazul oricărei fapte a omului „care cauzează altuia un prejudiciu” sau pentru „prejudiciul cauzat”. Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență mai ales în cazurile în care greșeala sau culpa este prezumată de lege, precum și în ipotezele de răspundere obiectivă, fără culpă.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu greșeala sau culpa, aceasta din urmă fiind o condiție subiectivă. Așa se explică faptul că poate exista raport de cauzalitate dar să lipsească culpa, după cum poate exista culpa autorului faptei ilicite dar să nu existe raport de cauzalitate.
În concluzie, răspunderea autorului faptei ilicite nu poate fi angajată atunci când între fapta ilicită și prejudiciu suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate. Raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile, lipsește atunci când prejudiciul se datorează în exclusivitate forței majore, uneori cazului fortuit, faptei unei terțe persoane sau a victimei.
De cele mai multe ori existența raportului de cauzalitate este ușor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind clară și indiscutabilă (victima este lovită cu un cuțit și moare imediat, o persoană distruge sau sustrage un bun etc.).
Cu toate acestea, uneori stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu devine o problemă complicată. Astfel, producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoțită de mai multe acțiuni sau inacțiuni care pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind un complex de împrejurări, unele cu rol de cauze, altele de condiții, așa încât este dificil de decelat care dintre ele, în multiplele lor legătură de interdependență și interacțiune, se află într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul pentru a duce la antrenarea răspunderii civile delictuale. Astfel, se pune problema, atunci când unei persoane i se aplică lovituri care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar suferind o maladie cronică de inimă, face un atac de cord și moare, dacă loviturile aplicate se află în raport de cauzalitate cu decesul victimei. Tot astfel, fapta de a ascunde un lucru furat ce a fost dat în păstrare de autorul furtului unei alte persoane se află sau nu în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victimă. Pentru soluționa aceste probleme practica și jurisprudența au emis o serie de criterii sau sisteme.
a) sistemul echivalenței condițiilor -potrivit cu care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, astfel că se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor săvârșite cu intenție sau culpă sau evenimentelor care au precedat prejudiciul, sau în altă formulare să atribuie valoare cauzală fiecărei condiții fără de care prejudiciul nu s-ar fi produs;
b) sistemul cauzei proxime -potrivit cu care di faptele ce preced prejudiciul se reține drept cauză pe aceea imediat anterioară prejudiciului, deci ultima cauză, deoarece fără aceasta prejudiciul nu s-ar fi produs;
c) sistemul cauzei adecvate -potrivit cu care se rețin numai acele antecedente ale efectului care îndeplinesc calitatea de condiție sine qua non, care sunt adecvate, tipice, adică în mod normal sunt susceptibile de a produce efectul respectiv. Cauza este adecvată sau tipică dacă sunt previzibile urmările acesteia, dacă un observator normal prevede cursul faptelor;
d) sistemul cauzalității necesare -potrivit căruia cauza este fenomenul care precede efectul și îl provoacă în mod necesar, fenomenul anterior care determină cu necesitate producerea rezultatului este cauza acestuia, astfel că între cauză și efect există o legătură necesară;
e) sistemul potrivit căruia cauza cuprinde cauza necesară (cauza propriu-zisă) în acele acțiuni umane cu caracter de condiții, care au creat posibilitatea ca efectul păgubitor să se producă;
f) sistemul indivizibilității cauzei cu condițiile -potrivit căruia condițiile alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauza, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc, și ele, prin interacțiune cu cauza, caracter cauzal.
3.2.2.4. Vinovăția.
Textele codului civil instituie principiul răspunderii întemeiate pe culpă. Astfel, articolul 998 Cod civil prevede că obligația de reparare a prejudiciului revine celui „din a cărui greșeală s-a ocazionat”, iar articolul 999 Cod civil dispune că revine și aceluia care a cauzat prejudiciul „prin neglijența sau prin imprudența sa”. Așadar, obligația de reparare există atât în cazul culpei sau greșelii intenționate, cât și a clei neintenționate. Cu alte cuvinte, pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei.
În dreptul civil, condiția subiectivă a răspunderii este desemnată prin termenul de „culpă”. Prin culpă, în sensul propriu-zis al acestui termen, se înțelege săvârșirea unei fapte ilicite fără intenție, adică prin imprudență sau neglijență. Astfel, culpa este definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte. Din această definiție rezultă că, în ordine, culpa implică, în primul rând, un element intelectiv și apoi unul volitiv, un proces de conștiință și unul de voință.
Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale a faptei sale și în prevederea sau cel puțin posibilitatea de prevedere a urmărilor acelei fapte, faptă pe care o săvârșește în acel moment sau urmează să o săvârșească. Cu alte cuvinte, culpa presupune un anumit nivel de cunoaștere a semnificației sociale a faptelor și urmărilor eventuale ale acestora. Așadar, pentru a fi răspunzător, omul trebuie să fie în măsură de a-și da seama că faptele sale sunt de natură a încălca interesele legitime ale semenilor lui, adică să aibă conștiința caracterului antisocial al conduitei sale. Fără această judecată de valoare nu poate fi vorba de greșeală, iar în măsura în care răspunderea civilă se întemeiază pe culpă, nu poate lua naștere obligația de a repara prejudiciul cauzat altuia.
Elementul volitiv se concretizează în procesul psihic de deliberare și de luare a unei decizii cu privire la conduita pe care o va avea acea persoană. Așadar, procesul volitiv are două faze: deliberarea și decizia sau hotărârea. De aceea voința trebuie să fie aptă de a decide conștient și rațional, să fie liberă de a alege între bine și rău, între social și antisocial. Răspunderea juridică se va angaja numai dacă dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisocială, deși putea să se oprească la o altă conduită compatibilă cu interesele societății și ale semenilor săi.
Aceste două elemente ale culpei -factorul intelectiv și factorul volitiv se află într-o strânsă unitate. Conștiința este și trebuie să fie premisa voinței.
Formele culpei. Din analiza textelor articolelor 998-999 rezultă că greșeala sau culpa poate fi de două feluri: culpa intenționată sau dolul și culpa neintenționată sau culpa propriu-zisă. Legislația civilă nu definește diferitele forme ale culpei; acesta este motivul pentru care suntem nevoiți să recurgem la dispozițiile codului penal. Astfel, articolul 19 Cod penal prevede că vinovăția îmbracă două forme: intenția și culpa. Intenția poate fi, la rândul ei, directă sau indirectă. Culpa poate fi simplă sau neglijența.
Având în vedere dispozițiile codului civil și prevederile articolului 19 cod penal, culpa îmbracă următoarele două forme:
dolul direct, când făptuitorul își dă seama de caracter antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să se producă;
dolul indirect, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii lor;
imprudența, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod ușuratic, că ele nu se vor produce;
neglijența, când făptuitorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.
Dolul direct și cel indirect alcătuiesc ceea ce numim culpa intențională la care se referă articolul 998 Cod civil. În acest caz, ambele elemente sunt evident și ușor de sesizat.
Imprudența și neglijența alcătuiesc culpa neintențională, fiind menționate expres în textul articolului 999 Cod civil. Și în aceste cazuri, elementul intelectiv este manifest. Deoarece în ipoteza imprudenței, autorul faptei nu dorește producerea consecințelor acesteia, sperând ușuratic că leva putea evita sau înlătura, iar în situația neglijenței, făptuitorul nu le dorește fiindcă nu are nici măcar reprezentarea lor mintală, deși putea și trebuia să o aibă. Elementul volitiv este sesizabil numai în cazul imprudenței.
Distincția între aceste forme ale culpei, în dreptul nostru civil, nu prezintă, de regulă, interes practic, fiindcă răspunderea civilă are la bază principiul reparării integrale a pagubei. De aceea, o persoană care a cauzat alteia o pagubă este obligată să o repare în întregime, indiferent că a acționat cu intenție sau nu. Cuantumul reparație depinde de întinderea pagubei și nu de forma culpei.
În final, se poate spune că acela care n-a avut reprezentarea caracterului antisocial al faptei sale și nu a prevăzut urmările ei păgubitoare și care, după împrejurări, nu trebuia și nu putea să le prevadă, acționează fără culpă. Previziunea se prezumă. Prezumția de previziune poate fi însă înlăturată, dovedindu-se cauza externă autorului faptei care l-a împiedicat să-și poată reprezenta urmările conduitei sale.
Cauzele care înlătură culpa. Unele împrejurări înlătură culpa, sau cum se mai spune, acestea sunt cauze exoneratorii de răspundere, astfel:
prejudiciul provine din culpa victimei -aceasta poate fi un fapt intenționat, o imprudență sau o neglijență. În cazul în care culpa este comună autorului și victimei, fiecare răspunde în raport de gradul său de culpă;
faptul unui terț, pentru care autorul nu este ținut să răspundă;
cazul fortuit -se consideră că acolo unde încetează culpa, începe cazul fortuit și unde încetează acesta, începe forța majoră. Sunt însă autori care consideră că toate împrejurările care au făcut imposibilă prevederea semnificației faptei și a urmărilor acesteia constituie cazul fortuit, care cuprinde și forța majoră, deci nu fac distincție între cazul fortuit și forța majoră. Cei mai mulți autori fac însă această distincție care prezintă importanță.
În raport de criteriul adoptat pentru a determina dacă autorul faptei a socoti fără temei că rezultatul nu se va produce ori că trebuia și putea să prevadă rezultatul faptei, se precizează culpa, ceea ce înseamnă că dincolo de posibilitățile de înțelegere, prevedere, deliberare și decizie ale autorului faptei, nu există culpa, căci începe cazul fortuit.
forța majoră desemnează numai unele dintre împrejurările care exclud vinovăția, care se deosebesc de cele ce alcătuiesc cazul fortuit.
În domeniul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, distincția dintre cazul fortuit și forța majoră nu prezintă importanță deosebită, căci ambele exonerează de culpă și deci de răspundere.
În materia răspunderii civile delictuale pentru lucruri, distincția între cele două noțiuni prezintă o importanță mai mare.
În sfârșit, legitima apărare și starea de necesitate se pot suprapune cazului fortuit ori forței majore când se vor aplica și regulile speciale acestora.
3.2.2.5. Capacitatea delictuală.
O persoană poate fi chemată să răspundă pentru producerea unui prejudiciu doar dacă se constată că a acționat cu discernământ. În cazul răspunderii civile, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumați că au lucrat cu discernământ; minorii care nu au împlinit această vârstă vor răspunde din punct de vedere civil, dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ (art. 25 alin. 3 Decretul nr. 32/1954). În acest ultim caz, faptul că un minor a lucra sau nu cu discernământ va trebui să fie stabilit pe baza unei investigații efectuate de persoane specializate, ținându-se cont de mai multe aspecte în care s-a realizat activitatea producătoare de prejudicii.
CAPITOLUL 4
RĂSPUNDEREA PĂRINȚILOR PENTRU
PREJUDICIUL PRODUS DE COPIII LOR MINORI
4.1. Prevederi legale privind răspunderea părinților.
În art. 1000 alin. (2) C.civ. se prevede că „tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii”; în alin. final se prevede, totodată, că „tatăl și mama (…) sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” .
În legătură cu aceste prevederi legale sunt necesare câteva precizări. Mai întâi, cât privește redactarea alineatului al doilea al art. 1000, este de observat că textul se referă la răspunderea mamei numai în cazul în care tatăl a decedat; această redactare – evident depășită de actualele realități -corespundea vechii concepții a Codului civil, întemeiată pe inegalitatea dintre bărbat și femeie, concepție potrivit căreia „puterea părintească” aparținea tatălui, cât timp acesta era în viață. Încă din anul 1948, prin adoptarea Constituției din 13 aprilie 1948, a fost abolită inegalitatea dintre bărbat și femeie; drept consecință, textul menționat a fost implicit modificat, astfel încât de la acea dată, cuprinsul său exprimă regula conform căreia ambii părinți – tatăl și mama deopotrivă – poartă răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor minori.
Ne aflăm în fața unei răspunderi solidare, care concordă pe deplin cu principiul înscris în Codul familiei, conform căruia „ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați” [art. 97 alin. (1)].
Este, de asemenea, de observat că răspunderea părinților este o răspundere pentru fapta altuia, în sensul că va fi pusă în mișcare numai dacă, și în măsura în care, minorul a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
4.2. Fundamentarea răspunderii părinților în actuala reglementare.
Există unitate de păreri în literatura de specialitate și în practică, în a considera că este pe deplin justificat și conform echității, să se acorde protecție victimei prejudiciului, instituindu-se o răspundere adecvată a părinților pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii comise de copiii lor minori, care, aproape în unanimitatea cazurilor, nu ar avea posibilitatea materială să acopere pagubele pe care le-au cauzat.
În actuala reglementare, răspunderea părinților se fundamentează pe strânsa legătură dintre modul necorespunzător în care ei și-au îndeplinit îndatoririle legale care le revin față de copii și faptele ilicite comise de aceștia din urmă. Din răspunderea față de societate pentru modul în care își îndeplinesc îndatoririle decurge și răspunderea pentru pagubele provocate de copiii lor minori, prin fapte ilicite. Cu alte cuvinte, în fundamentarea, sub acest aspect, a răspunderii părinților, se pornește de la constatarea că există o relație cauzală între felul de îndeplinire a îndatoririlor părintești și faptele copiilor minori, relație care trebuie să fie avută în vedere atunci când se pune problema acoperirii prejudiciilor suferite de o victimă.
Pornind de la aceste fundamentări de fond – necesitatea ocrotirii intereselor victimei prejudiciului, insuficiența măsurilor luate de părinți pentru evitarea cauzării prejudiciilor de către copiii minori – prevederea din Codul civil stabilește un sistem de prezumții referitoare la răspunderea părinților, menite să ușureze situația victimei sub aspect probatoriu.
De obicei, referitor la fundamentarea, sub aspectul tehnicii juridice, a prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ., se afirmă că răspunderea părinților se întemeiază pe o prezumție de culpă în modul în care și-au îndeplinit anumite îndatoriri care le reveneau. Această afirmație nu este pe deplin exactă. În realitate, după ce victima prejudiciului face dovada, care indiscutabil că îi incumbă în mod direct, privind existența prejudiciului, a faptei ilicite a minorului și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciu, o triplă prezumție se declanșează, în virtutea prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ. În privința părinților, și anume:
a) prezumția că în exercitarea îndatoririlor ce le reveneau față de copilul minor au existat abateri care, prin rezultatul lor final – prejudiciul – s-au definit ca fiind adevărate acțiuni ori omisiuni ilicite, de natură să le angajeze răspunderea pentru fapta minorului;
b) prezumția de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor ce le reveneau și comiterea de către minora faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii;
c) prezumția vinei (culpei) părinților, de obicei în forma neglijenței, în îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor pe care le aveau.
În ceea ce privește conținutul însuși al prezumțiilor menționate, mai exact, în ceea ce privește însuși obiectul probei la care aceste prezumții se referă, este de observat că în literatura de specialitate și în practica judiciară a fost exprimată o întreagă diversitate de opinii, diversitate ce reflectă concepția adoptată față de temeiurile răspunderii părinților pentru faptele copiilor minori sau, mai exact spus, concepția față de ponderea diferită ce trebuie acordată diferitelor elemente ale fundamentării răspunderii. În funcție de exigența cu care au fost privite îndatoririle față de copiii lor minori, au fost exprimate, astfel, mai multe opinii privitoare la temeiurile răspunderii părinților.
a) O primă opinie pornește de la premisa că răspunderea se întemeiază pe nerespectarea de către părinți a obligației ce le revine, de a exercita supravegherea asupra copiilor lor minori. Această opinie se regăsește atât în literatura de specialitate, cât și în numeroase decizii ale instanțelor judecătorești, inclusiv într-o decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem, din anul 1973.
b) Potrivit unei alte concepții, răspunderea părinților trebuie să fie întemeiată nu numai pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de supraveghere, dar, totodată, și a obligației de a asigura educarea copilului minor.
Întemeiată pe o concepție mai exigentă față de îndatoririle ce revin părinților privind pe copiii lor minori și, totodată, pe o atitudine de mai atentă ocrotire a victimei prejudiciilor, această concepție, admisă de mulți autori de specialitate, a început să-și găsească ecou și în unele decizii judecătorești, inclusiv în unele decizii ale Tribunalului Suprem, decizii care marchează, după opinia noastră, tendința unei noi orientări a practicii judiciare. Astfel, de exemplu, într-o decizie din anul 1976 a secției penale a Tribunalului Suprem, examinându-se răspunderea părinților pentru fapta copilului minor, care, reușind să fugă dintr-un centru de reeducare unde era internat, a comis câteva infracțiuni cauzatoare de prejudicii, s-a precizat că „întrucât răspunderea părinților pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori se bazează, pe o prezumție de culpă constând într-o lipsă, nu numai de supraveghere, ci și de educație, instanțele trebuiau să verifice și să examineze răspunderea părinților minorului (…) rezultată din deficiențele în educația copilului lor, care le-ar fi imputabile (…). Desigur, părinții minorului ar putea fi exonerați de răspundere numai dacă ar dovedi în mod convingător că, în concret, în raport de obligațiile ce le reveneau ca părinți (…), s-au preocupat de educarea fiului lor și că, deci, nu s-au dezinteresat de copil și nu au neglijat educarea lui”.
Aceeași concepție a fost reținută și într-o decizie ulterioară a Tribunalului Suprem, pronunțată în completul de șapte judecători, când, de asemenea, s-a menționat că fapta ilicită a copilului minor „demonstrează în mod categoric ineficienta educației date (…), educație care a rămas deficitară și datorită activității necorespunzătoare în acest sens a celor doi părinți”.
Această fundamentare a răspunderii părinților a căpătat o aplicație constantă în practica judiciară, întrunind și aprecierile autorilor care au analizat noua orientare jurisprudențială. Instanțele care au pronunțat asemenea hotărâri au întemeiat obligația de educare care incumbă părinților pe dispozițiile art. 101 C.fam., text legal utilizat, de altfel, și pentru o a treia interpretare a temeiurilor răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori.
c) Potrivit acestei a treia concepții, răspunderea părinților trebuie să fie întemeiată, atât pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere, cât și a „obligației de creștere” a copilului minor, astfel cum această obligație este definită de Codul familiei. Este de reținut că „obligația de creștere” are un conținut mai larg decât „obligația de educare” ; în adevăr, în conformitate cu art. 101 alin. (2) C.fam. părinții „sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia (…)” . Acesta fiind conținutul „obligației de creștere a copilului”, înseamnă că în concepția menționată exigențele față de părinți fiind sporite, în aceeași măsură sporește și răspunderea acestora pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de copiii lor minori, diminuându-se în mod corespunzător posibilitatea lor de a înlătura prezumțiile prevăzute de lege privind această răspundere.
Jurisprudența nu a reținut încă, decât în mod izolat, fundamentarea răspunderii părinților având drept premisă îndatorirea ce le revine cu privire la creșterea copiilor.
Fără a intra în detalii este de menționat că, potrivit art. 1000 alin. (2) și (5) C.civ. prezumțiile care stau la baza răspunderii – și aceasta indiferent de concepția pe care o adoptăm – sunt prezumții legale cu caracter relativ, care pot fi deci înlăturate prin proba contrarie. Prin această probă părinții trebuie să dovedească împrejurarea „că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” [art. 1000 alin. (5)]. Este însă evident că, în funcție de concepția adoptată, obiectul probei contrarii va diferi – după cum avem în vedere simpla obligație a părinților de supraveghere ori dubla obligație, de supraveghere și educație, ori supraveghere și creștere.
Între criticile pe care adepții concepției potrivit căreia răspunderea părinților trebuie întemeiată pe „culpa în supraveghere” le aduc concepțiilor potrivit cărora răspunderea trebuie să fie întemeiată pe îndatorirea de „supraveghere și educație” ori de „supraveghere și creștere a copilului”, a fost și aceea că prin extinderea, în acest fel, a obligațiilor părinților, se creează o dificultate reală în posibilitatea administrării probei contrarii cerute pentru răsturnarea prezumțiilor instituite de lege. Pe drept cuvânt însă, în literatura de specialitate s-a arătat că această critică este, în realitate, un argument în sprijinul adoptării unor concepții de răspundere sporită a părinților, deoarece, „cu cât părintele va fi mai expus obligat la repararea civilă a prejudiciilor pricinuite de copilul său, cu atât diligenta pe care o va pune în îndeplinirea celor două îndatoriri la care ne referim va fi mai mare”.
Adăugăm la acest argument și pe acela că exonerarea de răspundere civilă a părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, fără o verificare minuțioasă a modului în care aceștia și-au îndeplinit toate îndatoririle care le reveneau, ar crea o profundă inechitate în dauna victimei prejudiciului, pe seama căreia ar fi pusă sarcina integrală a suportării prejudiciului cauzat, prin fapta ilicită, de copilul minor al altei persoane.
4.3. Domeniul de aplicație a art. 1000 alin. (2) C. civ.
Prezumțiile privind răspunderea prevăzută în art. 1000 alin. (2) C.civ. se aplică părinților, indiferent dacă filiația este din căsătorie, ori din afara căsătoriei. Ele se aplică, de asemenea, celui care a adoptat copilul minor, de îndată ce, de la data încuviințării adopției, „drepturile și îndatoririle părintești trec asupra celui care adoptă” [art. 76 alin. (1) C.fam.]. Nu se face nici o distincție după cum adopția a fost cu efectele depline ale filiației firești – când relațiile copilului cu părinții și rudele sale firești încetează – ori a fost o adopție fără efecte depline – când copilul își menține relațiile de rudenie cu părinții și celelalte rude firești. Esențialul este că, după cum dispune art. 76 alin. (2) C.fam., fără a face nici o distincție după forma adopției, drepturile și îndatoririle părintești trec asupra adoptatorului. În fapt și în drept, adoptatorii iau integral locul părinților.
În literatura de specialitate a fost exprimată și opinia potrivit căreia art. 1000 alin. (2) C.civ. ar fi aplicabil și altor persoane decât părinții și adoptatorii, și anume persoanelor care, potrivit legii, au fost învestite cu drepturile și îndatoririle părintești. În această situație ar fi, de exemplu, tutorii (art. 123 C.fam.), instituțiile de ocrotire ori persoanele fizice cărora le-au fost încredințați minorii (art. 7 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate).
Alături de alți autori, considerăm că, dat fiind caracterul de excepție pe care îl au în general prezumțiile, ele sunt de strictă interpretare și deci nici cele prevăzute de art. 1000 alin. (2) C.civ. nu pot să fie extinse prin analogie la alte categorii de persoane decât părinții și adoptatorii, aceștia din urmă având o situație absolut identică cu cea a părinților.
Persoanele menționate, altele decât părinții și înfietorii, ar putea fi făcute răspunzătoare din punct de vedere civil pentru faptele ilicite ale copilului minor, nu însă pe temeiul prezumțiilor prevăzute de art. 1000 alin. (2), ci în condițiile răspunderii – inclusiv cele privind proba – prevăzute de art. 998-999 C.civ.
4.4. Condițiile răspunderii părinților pentru fapta copiilor minori.
4.4.1. Condiții generale.
Angajarea răspunderii civile delictuale, în general, presupune întrunirea anumitor condiții, la care ne-am referit, și anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția.
Ca principiu – cu precizările pe care le vom face – aceste condiții generale trebuie să fie prezente și în cazul angajării răspunderii părinților pentru fapta ilicită a copilului lor minor. Cât privește proba existenței condițiilor menționate, pentru unele sarcina dovezii incumbă victimei prejudiciului, iar pentru altele, Codul civil instituie anumite prezumții.
I. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada cu privire la: a) existența prejudiciului; b) existența faptei ilicite a minorului; c) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a minorului și prejudiciu.
O precizare se impune cât privește întrunirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale în persoana minorului: pentru angajarea răspunderii părinților nu se cere condiția ca minorul să fi acționat cu discernământ, deci cu vinovăție. În adevăr, dacă s-ar cere ca minorul să fi acționat cu discernământ, practic s-ar înlătura răspunderea părinților tocmai în acele cazuri în care prezența lor în îndrumarea imediată a copilului ar fi fost mai necesară, adică în ipoteza minorilor nevârstnici. În literatura de specialitate există unanimitate în acest sens, iar practica judecătorească este constantă în a nu condiționa răspunderea părinților de discernământul copilului minor.
II. De îndată ce victima a făcut dovada existenței condițiilor menționate în persoana minorului, următoarele condiții ale răspunderii, care se referă la părinți, sunt prezumate de lege:
a) existența faptei ilicite a acestora constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor care le reveneau privind supravegherea și educația sau creșterea minorului;
b) existența raportului de cauzalitate dintre această faptă ilicită a părinților și comiterea de către minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Rezultă că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a părinților și prejudiciu este un raportoare este mediat de fapta ilicită a copilului minor;
c) existența vinei părinților pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor care le reveneau potrivit legii.
4.4.2. Condiții speciale.
Pe lângă condițiile generale ale răspunderii, și cumulativ cu acestea, pentru angajarea răspunderii părinților în condițiile art. 1000 alin. (2), două condiții speciale trebuie să fie îndeplinite: a) copilul să fie minor, b) copilul să aibă locuința la părinții săi.
a) În ceea ce privește prima condiție, este de observat că prevederile art. 1000 alin. (2) au în vedere pe copiii care, la data săvârșirii faptei, erau minori. Este indiferent dacă aceștia erau total lipsiți de capacitatea de exercițiu, întrucât nu împliniseră vârsta de 14 ani, ori aveau o capacitate de exercițiu restrânsă – între vârsta de 14-18 ani.
Prevederea privind răspunderea părinților nu se aplică dacă, potrivit legii, copilul a devenit major înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, prin efectul căsătoriei [art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954].
De asemenea, ea nu se aplică nici în cazul persoanelor majore lipsite de discernământ ca efect al alienației ori debilității mintale, chiar dacă se află puse sub interdicție judecătorească iar sarcina ocrotirii lor este exercitată de către părinți.
b) În ceea ce privește cea de-a doua condiție, privind comunitatea de locuință a minorului cu cea a părinților, ea decurge din prevederea expresă a art. 1000 alin. (2), conform căreia părinții răspund pentru copiii minori „ce locuiesc cu dânșii” .
În literatura de specialitate s-a atras atenția că ceea ce interesează este locuința minorului, care în covârșitoarea majoritate a cazurilor coincide cu domiciliul lui legal; împrejurarea că, de regulă, există această coincidență între domiciliu și locuință rezultă, printre altele, din prevederea art. 100 alin. (1) C.fam. potrivit cu care „copilul minor locuiește la părinții săi”, corelată cu prevederea art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, conform căreia „domiciliul minorului este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește statornic”.
În unele situații excepționale, este posibil totuși ca minorul să nu aibă locuința la părinții săi, deși domiciliul său legal se află la aceștia. O asemenea ipoteză este cea prevăzută de art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, conform căruia „domiciliul copilului încredințat de instanța judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinții săi (…)”.
Ca regulă, în acele situații excepționale în care nu există coincidență între domiciliu și locuință, pentru determinarea răspunderii părinților în temeiul art. 1000 alin. (2) se va lua în considerare locuința și nu domiciliul.
Ca principiu, cu unele precizări ce vor fi făcute mai jos, în aprecierea îndeplinirii ori neîndeplinirii condiției prevăzute de lege referitoare la comunitatea de locuință dintre părinți și copilul minor, trebuie pornit de la premisa că ceea ce interesează este locuința pe care legea o stabilește pentru minor, chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuință; interesează deci locuința pe care acesta trebuia să o aibă, nu cea pe care o are în fapt. Ori de câte ori, deși potrivit legii minorul trebuia să locuiască cu părinții săi, totuși din vina acestora ori, mai exact, și din vina acestora, minorul nu se află la locuința stabilită potrivit legii, având în fapt o altă locuință, răspunderea părinților întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ. nu poate fi înlăturată, deoarece nimeni nu poate să invoce propria sa vină spre a se exonera de răspundere. În concepția noastră, această vină a părintelui trebuie luată în considerare nu ca o simplă vină în supraveghere, ci ca o vină cu un conținut mai larg, cuprinzând atât insuficiențele manifestate în supravegherea minorului, cât și pe cele în creșterea sau numai în educarea minorului, insuficiențe care au stat la baza părăsirii de către minor a locuinței stabilite conform legii.
În legătură cu condiția comunității de locuință a minorului cu părinții săi, în practica judecătorească au fost deosebite mai multe situații în care locuința de fapt a minorului se afla în altă parte decât la locuința părinților săi, unde ar fi trebuit să se afle, potrivit legii.
a) O primă situație este aceea în care minorul a părăsit locuința părinților, fără voia acestora, și în timp ce era fugit din casa părintească a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Deși au existat unele hotărâri judecătorești în care s-a apreciat că părinții nu pot fi făcuți răspunzători pentru fapta minorului, datorită simplei împrejurări că acesta nu mai locuia la ei, totuși este de observat că orientarea generală a instanțelor este în sensul că răspunderea părinților nu poate fi înlăturată în cazul menționat, fără o cercetare atentă a condițiilor care au determinat părăsirea locuinței de către minor.
După cum s-a arătat în decizia de îndrumare nr. 6 din 17 noiembrie 1973, a Plenului Tribunalului Suprem, simplul fapt că la data săvârșirii faptei ilicite părinții nu mai aveau posibilitatea materială de a exercita supravegherea legală, deoarece minorul părăsise locuința, nu este suficient pentru a înlătura răspunderea părinților prevăzută de art. 1000 alin. (2) C.civ.
Așa cum s-a spus, „săvârșirea unei infracțiuni poate fi împiedicată dacă părinții sau cei în a căror grijă se află minorul exercită cum se cuvine o supraveghere permanentă, preocupându-se în acest scop ca minorul să se afle tot timpul la domiciliul lor. Dar dacă, totuși, minorul a reușit să dispară, săvârșirea infracțiunii poate fi împiedicată dacă, imediat după dispariție, cei cărora le revine supravegherea depun toate diligentele necesare readucerii minorului dispărut, prin cercetări și stăruințe personale sau prin cereri adresate organelor competente, pentru ca minorul, dispărut de la domiciliu, să fie găsit”.
Rezultă că în motivarea deciziei de îndrumare a Tribunalului Suprem se pornește de la concepția potrivit căreia părăsirea locuinței de către minor se datorează culpei în supraveghere a părinților. De aceea, în decizie se conchide că părinții vor fi exonerați de răspundere „dacă, totuși, s-a exercitat o supraveghere corespunzătoare, iar, în caz de dispariție, s-au făcut toate diligentele necesare pentru readucerea sa la domiciliu” ori „dacă se va dovedi că, deși și-au îndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere, totuși nu au putut împiedica săvârșirea infracțiunii”.
Fiind de acord cu orientările esențiale cuprinse în decizia de îndrumare menționată, apreciem totuși că, dacă fundamentul răspunderii părinților îl constituie nu numai lipsa de supraveghere, ci și lipsurile în educația ori creșterea minorului, simpla dovadă a „exercitării unei supravegheri corespunzătoare” ori a îndeplinirii de către părinți „în mod corespunzător a obligației de supraveghere” nu este îndestulătoare pentru a-i exonera de răspunderea care le revine cât privește părăsirea de către minor a locuinței și cât privește săvârșirea de către acesta, după părăsirea locuinței, a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
În adevăr, insuficientul interes sau chiar dezinteresul unor părinți față de creșterea și educarea minorului, relele tratamente aplicate acestuia, unite cu lipsa de supraveghere, pot să constituie tot atâtea cauze imputabile părinților, care să fi determinat părăsirea casei părintești. De aceea, opinăm în sensul unei examinări concrete a variatelor cazuri ce pot apărea, spre a se stabili, pornindu-se de la o concepție mai exigentă decât cea întemeiată pe simpla lipsă de supraveghere, măsura în care părăsirea locuinței de către minor poate sau nu să fie imputată părinților înșiși.
b) O altă situație evidențiată de practica judecătorească a fost aceea în care minorul, care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, se afla temporar – pe o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată – în vizită la rude sau la prieteni, în aceeași ori în altă localitate, de exemplu în timpul vacanței.
Ca principiu, opinăm că în aceste cazuri aplicarea art. 1000 alin. (2) C. civ. nu poate fi înlăturată. Locuința temporară la care minorul se află cu voia părinților săi nu poate să ducă la concluzia că a fost înlăturată condiția locuinței comune, la care se referă prevederea menționată a Codului civil; simpla voință a părinților privind locuința temporară a minorului nu ar putea constitui un temei pentru a face inaplicabilă această prevedere, cu atât mai mult cu cât părinții erau datori să se preocupe de asigurarea condițiilor corespunzătoare de îndrumare și supraveghere a copiilor lor minori, chiar dacă aceștia se aflau temporar la altcineva.
c) O situație specială a fost considerată aceea în care în timpul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, minorul era internat în spital. Pornind de la premisa că în această situație minorul nu locuia cu părinții săi și că aceștia nu au fost în măsură să exercite supravegherea, într-o hotărâre judecătorească s-a apreciat că prevederile art. 1000 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile.
Avem rezerve față de această soluție, pentru două motive: mai întâi că locuința de fapt a copilului – la spital – pe perioada bolii, chiar dacă este justificată, nu poate să ducă la concluzia că a dispărut comunitatea de locuință a părinților cu copilul minor; în al doilea rând, așa cum am mai arătat, după opinia noastră, temeiul răspunderii părinților îl constituie nu simpla lipsă de supraveghere, ci, totodată, lipsurile în educația ori creșterea copilului minor, imputabile părinților.
d) Soluții contradictorii au fost date în cazul în care minorul internat într-o școală de muncă și reeducare a fugit din școală și, în timp ce vagabonda, a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Au fost pronunțate decizii în sensul inaplicabilității prevederilor art. 1000 alin. (2), pe motiv că minorul nu locuia la părinții săi și deci, aceștia nu au avut posibilitatea să exercite supravegherea asupra lui.
În ultimii ani au fost însă pronunțate și decizii în sensul aplicării prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ., referitor la răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate, prin faptă ilicită, de un minor, după ce acesta a fugit din școala de muncă și reeducare, școală în care fusese internat pentru comiterea unor fapte cu caracter infracțional. Considerăm întemeiate aceste din urmă decizii. În adevăr, socotim că la baza schimbării locuinței minorului față de cea a părinților – mai întâi prin internarea lui în școala de muncă și reeducare și, apoi, după fuga din școală, la o locuință de fapt – au stat anumite carențe de ordin educativ, ținând de însăși creșterea minorului. Nu se poate face abstracție că aceste carențe sunt imputabile, cel puțin parțial, părinților, că deci însăși schimbarea locuinței le este imputabilă. Așa fiind, neaflarea minorului la locuința lor, în cazul analizat, nu poate fi invocată de ei spre a înlătura răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (2) C.civ.
e) O situație aparte este și aceea în care, la data săvârșirii faptei ilicite de către minor, părinții săi se aflau în executarea unei pedepse privative de libertate ori erau arestați preventiv.
De obicei se consideră că, în acest caz, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ., invocându-se lipsa comunității de locuință și imposibilitatea în care părinții se aflau de a exercita supravegherea asupra minorului. Desigur că argumentele în sprijinul soluției menționate sunt puternice. Ne întrebăm totuși, dacă fapta infracțională săvârșită de părinți – faptă care a determinat arestarea lor – nu constituie, sub aspectul care ne interesează, o faptă imputabilă acestora, care a determinat atât faptul nelocuirii minorului împreună cu părinții, cât și neîndeplinirea de către părinți a obligațiilor care le reveneau privind supravegherea și educația ori creșterea minorului?
f) Cum va fi soluționată problema răspunderii părinților în cazul în care aceștia nu au locuință comună? Este ipoteza care poate să apară cel mai adesea în cazul soților despărțiți în fapt, al soților aflați în cursul procedurii de divorț, al soților divorțați ori al părinților minorului din afara căsătoriei.
Principiul este că pentru fapta minorului va răspunde părintele căruia acesta i-a fost încredințat, fie prin hotărâre judecătorească, fie, după caz, prin simpla învoială a părinților ori prin această învoială încuviințată de instanța judecătorească. Această concluzie are la bază regula conform căreia părintele căruia i s-a încredințat copilul exercită cu privire la acesta drepturile părintești (art. 43 și 65 C.fam.).
În practica judecătorească, s-a pus întrebarea care dintre părinți va fi răspunzător și pe ce temei juridic, dacă minorul care a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii se afla, în fapt, la locuința părintelui căruia nu-i fusese încredințat potrivit legii.
În literatura juridică a fost exprimată opinia potrivit căreia, fără nici o distincție, în ipoteza menționată răspunderea potrivit art. 1000 alin. (2) C.civ. trebuie să revină nu părintelui la care copilul locuia în fapt, ci părintelui căruia copilul i-a fost încredințat. S-a arătat, totodată, că părintele la care copilul se afla în fapt „ar putea fi răspunzător pentru fapta copilului, în condițiile art. 998-999, dacă o greșeală îi poate fi imputată”.
O altă opinie a fost exprimată în practica judiciară. Potrivit acestei opinii, în ipoteza în care părinții sunt divorțați și minorul a fost încredințat unuia dintre ei, dar a fost luat pentru creștere și îngrijire de celălalt părinte, părintele căruia i-a fost încredințat minorul nu răspunde de daunele cauzate de acesta în timp ce se afla la celălalt soț; în această ipoteză, s-a arătat, va răspunde părintele la care copilul se afla în fapt, temeiul răspunderii fiind art. 1000 alin. (2) C.civ.. Înclinăm spre soluția adoptată în practica judecătorească, soluție pe care o considerăm aplicabilă ori de câte ori exercitarea în fapt a drepturilor părintești, de către părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul, și locuința minorului la acesta au un caracter de durată și nu se rezumă ia o simplă vizită în cadrul relațiilor personale dintre acest părinte și copil, relații la care se referă Codul familiei în art. 43 alin. (3).
Opinia exprimată în literatură, potrivit căreia, invariabil, răspunderea trebuie să revină părintelui căruia i-a fost încredințat copilul ni se pare excesivă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în practică, de multe ori, neexercitarea drepturilor părintești de către părintele căruia copilul i-a fost încredințat se datorează nu atât neglijenței acestui părinte, cât opunerii celuilalt, care continuă a exercita în fapt aceste drepturi.
Considerăm, totodată, că în cazul în care copilul se afla numai într-o simplă vizită la părintele căruia nu i-a fost încredințat și, în acest timp, a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea acestui părinte ar putea fi angajată pe temeiul art. 998-999, împreună cu răspunderea celuilalt părinte, căruia copilul îi fusese încredințat și căruia ar urma să i se aplice prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ.
4.5. Înlăturarea prezumțiilor stabilite privind răspunderea părinților.
Am reținut că art. 1000 alin. (2) C.civ. Întemeiază răspunderea părinților pe o triplă prezumție, privind: neîndeplinirea îndatoririlor părintești; existența raportului de cauzalitate între această neîndeplinire și săvârșirea de către minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; vinovăția, ca latură subiectivă a neîndeplinirii îndatoririlor părintești.
Am reținut, de asemenea, că declanșarea acestor prezumții decurge automat din dovedirea directă de către victimă a faptei ilicite săvârșite de minor și a raportului de cauzalitate dintre această faptă ilicită și prejudiciu.
Totodată, am reținut că, potrivit art. 1000 alin. (5), părinții sunt apărați de răspundere „dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.
Rezultă, așadar, că prezumțiile instituite prin art. 1000 alin. (2) sunt prezumții legale relative, susceptibile deci de proba contrarie.
Care va fi obiectul probei contrarii? Ce anume trebuie deci să dovedească părinții pentru a înlătura aplicarea răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (2)? Obiectul esențial al acestei probe trebuie să îl constituie faptul că părinții și-au îndeplinit în mod ireproșabil îndatoririle care le reveneau, că deci nu se poate reține un raport de cauzalitate între fapta lor – ca părinți ce nu și-au făcut datoria față de copil – și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de către minor.
Dacă se pornește de la premisa că fapta părinților a constat în exercitarea necorespunzătoare a supravegherii minorului, atunci dovada pozitivă a împrejurării că au exercitat această supraveghere, însă nu au putut împiedica fapta ilicită a minorului, va fi suficientă spre a duce la exonerarea de răspundere a părinților. În numeroase hotărâri judecătorești se regăsește această concepție, cu remarcarea tendinței de a se aprecia cu din ce în ce mai mare exigență îndatorirea de supraveghere ce revine părinților.
Astfel, de exemplu, într-o decizie s-a reținut că simpla dificultate în exercitarea supravegherii sau exercitarea ei în mod insuficient nu înlătură răspunderea părinților. După cum s-a spus, în această ordine de idei, dacă s-ar proceda altfel „ar însemna că faptele prejudiciabile comise de copiii minori în timp ce părinții sunt ocupați și nu îi au efectiv în supraveghere, să nu ducă la nici o consecință sub raportul răspunderii părinților, ceea ce este contrar textului, care cere condiția ca aceștia să probeze că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil”.
Dacă se pornește de la premisa, pe care o considerăm justă, că fapta părinților a constat nu numai în nerespectarea îndatoririlor de supraveghere dar și a acelora de educare ori creștere a minorului, dovada contrară prezumției legale va fi mai complexă și deci mai dificilă, întrucât trebuie să se refere la un dublu obiect: supravegherea și educarea ori creșterea minorului.
Dacă nu au reușit să răstoarne prezumția privind insuficienta îndeplinire a îndatoririlor ce le reveneau, pentru a înlătura totuși prezumția de cauzalitate dintre fapta lor și fapta copilului minor, părinții vor trebui să facă dovada că un fapt exterior copilului, pentru care ei nu sunt ținuți a răspunde, a determinat cauzal săvârșirea de către acesta a faptei – de exemplu, un caz fortuit, de forță majoră, fapta unui terț etc.
Pentru a înlătura prezumția de vinovăție în modul în care și-au îndeplinit îndatoririle, pe lângă faptele exterioare copilului menționate mai sus, care pot fi exoneratoare și de vinovăție, părinții ar mai putea invoca, de exemplu, lipsa lor de discernământ, lipsă cu un anumit caracter de durată, de natură a înlătura vinovăția pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești.
4.6. Efectele răspunderii părinților.
Dacă toate condițiile prevăzute de art. 1000 alin. (2) sunt îndeplinite, părinții sunt ținuți să răspundă integral față de victima prejudiciului cauzat de minor.
În ipoteza în care minorul era lipsit de discernământ, numai părinții vor răspunde. Dacă minorul a avut discernământ la momentul săvârșirii faptei ilicite, victima are latitudinea de a trage la răspundere fie pe minor – singur -, fie pe părinți – singuri -, fie deopotrivă pe minor și pe părinți. În acest din urmă caz, atât părinții, cât și minorul vor răspunde pentru întregul prejudiciu, răspunderea lor fiind o răspundere solidară sau, după unii autori, in solidum. Desigur că temeiurile răspunderii vor fi diferite: minorul va răspunde pentru fapta proprie, potrivit art. 998 sau 999 C.civ. iar părinții vor răspunde pentru fapta altuia, potrivit art. 1000 alin. (2) C.civ.
În măsura în care părinții au plătit integral despăgubirile datorate pentru fapta săvârșită de minorul cu discernământ, ei au posibilitatea ca, pe calea unei acțiuni în regres îndreptată împotriva acestuia, să recupereze de la acesta ceea ce au plătit pentru el.
CAPITOLUL 5
RĂSPUNDEREA INSTITUTORILOR ȘI MEȘTEȘUGARILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ȘI UCENICILOR
5.1. Prevederile legale privind răspunderea institutorului și a meșteșugarului.
În conformitate cu art. 1000 alin. (4) C. civ., „institutorii și artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”. Ei se pot apăra de răspundere „dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” [art. 1000 alin. (5) C. civ.].
5.2. Domeniul de aplicație a prevederilor legale.
Stabilirea domeniului de aplicație a prevederilor art. 1000 alin. (4) C.civ. presupune, mai întâi, stabilirea înțelesului unor termeni utilizați în redactarea textului, și anume al acelora de „institutor”, „artizan”, „elev”, și „ucenic”. În al doilea rând, este necesară o precizare privind persoana care poate beneficia de prevederile acestui text.
a) Prin institutor, în terminologia Codului civil, s-a înțeles învățătorul de la clasele primare. În aplicarea prevederii legale menționate, termenul respectiv a căpătat însă un înțeles mai cuprinzător, reținându-se răspunderea nu numai a învățătorului, dar și a educatorului din învățământul preșcolar și aceea a profesorului din învățământul gimnazial, liceal ori profesional, la care s-a adăugat, de asemenea, răspunderea pedagogilor din internatele de elevi și a celor care supraveghează pe elevi în taberele și coloniile de vacanță.
Pe drept cuvânt, în literatura de specialitate a fost criticată încercarea de a extinde aplicarea art. 1000 alin. (4) și asupra celor care conduc și îndrumă activitatea căminelor studențești.
Pentru a folosi un termen unitar, care să cuprindă toate situațiile de mai sus, am putea utiliza termenul de „profesor”, luând desigur acest termen într-un sens larg, aplicabil corpului didactic, în general.
În orice caz, legea instituie o răspundere pentru profesor, privit ca persoană fizică, și nu instituția școlară – școală, școală specială de muncă și reeducare, altă instituție de învățământ – ca persoană juridică. De asemenea, această răspundere nu este instituită nici pentru inspectoratele județene de învățământ și nici pentru Ministerul învățământului ori pentru alte organe având competențe în domeniul organizării și îndrumării învățământului.
De aceea, pe bună dreptate au fost criticate hotărârile pronunțate de unele instanțe, prin care s-a decis instituirea răspunderii unor instituții de învățământ, alături ori în locul profesorului, pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de elevi.
b) Prin „artizan” în terminologia Codului civil se înțelege meșteșugarul care primește spre pregătire ucenici. Ucenicii pot fi pregătiți atât de către meșteșugari individuali, cât și în cadrul unor forme de ucenicie la locul de muncă, organizate de regiile autonome sau societățile comerciale.
În toate cazurile, considerăm că răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (4) C.civ. revine persoanei fizice care are îndatorirea de a se preocupa de pregătirea și supravegherea, în procesul pregătirii, a ucenicului.
Cât privește calitatea de elev, aceasta aparține acelora care fac parte dintr-o unitate școlară dintre cele menționate mai înainte.
Calitatea de ucenic aparține, după cum am arătat, celor care își asigură calificarea profesională prin această formă de pregătire.
O problemă comună, atât pentru elevi, cât și pentru ucenici, a fost aceea dacă prevederile art. 1000 alin. (4) C. civ. se referă deopotrivă ia elevii ori ucenicii minori și majori sau numai la cei minori. Ambele opinii au fost susținute.
Astfel, unii autori, pornind de la constatarea că, spre deosebire de art. 1000 alin. (2), care, referindu-se la răspunderea părinților, menționează expres că este vorba de o răspundere pentru copiii minori, în alin. (4) al aceluiași articol se vorbește, în general, despre elevi și ucenici, fără nici o altă precizare; că, așa fiind, „art. 1000 alin. (4) C.civ. trebuie să fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, deși este greu de admis o răspundere mai largă pentru persoane străine, decât pentru părinți” .
Alți autori, ale căror păreri le împărtășim, opinează în sensul că răspunderea profesorilor și meșteșugarilor pe temeiul art. 1000 alin. (4) este instituită numai pentru elevii și ucenicii minori, nu și pentru cei care au împlinit vârsta de 18 ani. Pentru cazul majorilor, răspunderea profesorului ori meșteșugarului ar putea fi angajată numai în condițiile art. 998-999 C. civ., nu pe temeiul prezumțiilor instituite prin art. 1000 alin. (4). În sprijinul acestei opinii au fost aduse mai multe argumente, cum ar fi: în covârșitoarea majoritate a cazurilor, calitatea de ucenic ori elev corespunde minorității; prezumția de răspundere a profesorilor și meșteșugarilor se întemeiază pe obligația de supraveghere, or, „numai minorii au a fi supravegheați” și ar fi greu de admis ca institutorii ori meșteșugarii să fie „împovărați cu o prezumție de răspundere mai întinsă decât cea a părinților”. Practica judiciară este în acest din urmă sens.
După părerea noastră, argumentul principal în sprijinul opiniei că răspunderea instituită prin art. 1000 alin. (4) se referă numai la minori îl constituie însuși textul legal menționat. Precizând că este vorba de răspunderea „institutorilor” legea a avut în vedere pe învățători, care, la data adoptării codului, funcționau ca și astăzi, la școala primară (clasele I-IV) unde elevii sunt numai minori. Practica judecătorească, extinzând răspunderea și asupra altor cadre didactice decât învățătorul, cadre didactice care au sarcina de a supraveghea activitatea celor pe care îi pregătesc, nu putea și nu poate să extindă și limitele categoriilor de persoane pentru care legea a instituit răspunderea, adică limitele categoriei de vârstă a elevilor.
Precizând, totodată, că este vorba de ucenici, legea a avut, de asemenea, în vedere faptul că ucenicii erau persoane minore, care deci nu atinseseră vârsta majoratului – vârstă care, la data adoptării codului, era de 21 de ani.
Față de cele arătate, o specificare în chiar textul legii a faptului că elevii ori ucenicii trebuie să fie minori era absolut de prisos, deoarece ar fi dat textului un caracter pleonastic.
Referitor la persoana prejudiciată, în practica judecătorească s-a precizat că textul art. 1000 alin. (4) C. civ. are în vedere prejudiciile pe care elevul ori ucenicul le cauzează altei persoane, și nu prejudiciile pe care însuși elevul ori ucenicul le suferă în timp ce se află sub supravegherea profesorului ori meșteșugarului, de exemplu, ca urmare a unei autoaccidentări. Pentru aceste din urmă prejudicii, s-ar putea totuși pune problema răspunderii, care însă nu va opera pe baza prezumțiilor instituite de lege, ci pe temeiul art. 998-999 C. civ., în măsura în care se va face dovada directă a faptei comisive ori omisive a profesorului ori meșteșugarului, care a făcut posibilă producerea prejudiciului menționat.
5.3. Fundamentarea răspunderii institutorului și
meșteșugarului.
Fundamentul răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (4) C.civ. decurge din însăși redactarea textului, care se referă la elevii și ucenicii aflați „sub a lor priveghere”; așadar, neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a Îndatoririi de supraveghere este factorul de fundamentare a răspunderii.
Ca și alin. (2) al art. 1000, și alin. (4) stabilește o triplă prezumție, dedusă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de către elev sau ucenic:
a) prezumția că Îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod corespunzător,
b) prezumția de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri și săvârșirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
c) prezumția vinei (culpei) profesorului ori meșteșugarului, în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi ce îi revenea.
5.4. Condițiile răspunderii institutorului și meșteșugarului.
5.4.1. Condiții generale.
Angajarea răspunderii în ipoteza prevăzută de art. 1000 alin. (4) C.civ. face necesară întrunirea nu numai a unor condiții speciale, dar și a condițiilor generale ale răspunderii.
A. Victima prejudiciului va trebui să facă dovada cu privire la: a) existența prejudiciului; b) existența faptei ilicite a elevului ori ucenicului; c) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; d) în principiu, existența vinei elevului ori a ucenicului. Considerăm că această din urmă condiție nu este atât de riguroasă și înclinăm spre angajarea răspunderii profesorului chiar și în ipoteza în care nu se va face dovada capacității delictuale a elevului – de exemplu, în cazul unui preșcolar ori al unui elev deficient psihic -, dacă fapta a fost săvârșită în timp ce se afla sub supravegherea lui și dacă, bineînțeles, celelalte condiții generale și speciale sunt întrunite.
B. De Îndată ce victima a făcut dovada privind aceste condiții, celelalte condiții – fapta ilicită constând în lipsa ori insuficienta supraveghere, raportul de cauzalitate între această faptă și cauzarea prejudiciului, vinovăția profesorului ori meșteșugarului – sunt prezumate de lege.
Ne aflăm în fața unor prezumții relative. Principala probă contrară trebuie să ateste că deși supravegherea a fost exercitată în condițiile de exigență cerute, totuși faptul prejudiciabil nu a putut fi împiedicat [art. 1000 alin. (5) C.civ.]. Așa cum am arătat, în cazul în care profesorul ori meșteșugarul a reușit să răstoarne prezumțiile instituite de lege, se va putea reactiva răspunderea părinților pentru fapta copilului minor.
5.4.2. Condiții speciale.
Pentru angajarea răspunderii profesorului ori meșteșugarului, două condiții speciale trebuie să fie întrunite: a) cel care a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic și să fie minor; b) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârșită în timp ce elevul ori ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului ori meșteșugarului. Desigur că, în ipoteza în care elevul sau ucenicul trebuia să se afle sub supravegherea profesorului ori meșteșugarului, însă în fapt nu se afla sub această supraveghere, este necesar să se cerceteze cauza care a determinat această stare de fapt.
După părerea noastră, răspunderea pe temeiul art. 1000 alin. (4) C. civ. va trebui să fie angajată chiar dacă în fapt elevul ori ucenicul nu era sub supravegherea sa, ori de câte ori profesorul ori meșteșugarul a fost acela care, prin fapte omisive ori comisive contrare îndatoririlor legale ce îi reveneau, a făcut posibilă sustragerea de sub supraveghere. Astfel ar fi, de exemplu, situația în care profesorul lipsește ori întârzie de la clasă, creând astfel posibilitatea comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Profesorul ori meșteșugarul nu ar putea fi însă tras la răspundere, dacă sustragerea de sub supraveghere a elevului sau ucenicului nu îi este imputabilă, cum ar fi, de exemplu, cazul în care elevul nu se prezintă la școală ori fuge de la școală în timpul orelor de curs, fără a se putea imputa profesorului vreo vină în supraveghere. În măsura în care deci o acțiune întemeiată pe art. 1000 alin. (4) a fost pornită totuși împotriva profesorului, el se va putea exonera de răspundere făcând dovada că nu a putut împiedica producerea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, deoarece, independent de orice faptă a sa, elevul nu se afla ori nu se mai afla în propria-i supraveghere.
5.5. Efectele răspunderii institutorilor ori meșteșugarilor.
Dacă sunt întrunite condițiile generale și cele speciale ale răspunderii, profesorul ori meșteșugarul este ținut răspunzător față de victimă pentru întregul prejudiciu.
Desigur că nimic nu împiedică victima să cheme la răspundere numai pe elev ori ucenic sau să cheme, deopotrivă, și pe elev ori ucenic, și pe profesor ori meșteșugar. Față de victimă, profesorul ori meșteșugarul răspunde solidar cu elevul sau ucenicul.
În condițiile la care ne-am referit, răspunderea părinților pentru copilul minor nu poate fi angajată concomitent cu cea a profesorului ori meșteșugarului ci numai subsidiar, în măsura în care profesorul ori meșteșugarul va reuși să se exonereze de răspunderea ce îi revenea făcând dovada că deși a exercitat supravegherea cuvenită, nu a putut împiedica faptul prejudiciabil. În măsura în care profesorul ori meșteșugarul a plătit despăgubirea, el are o acțiune în regres împotriva elevului ori ucenicului pentru a cărui faptă personală a răspuns. După unii autori, el ar avea și o acțiune în regres împotriva părinților, pe temeiul art. 998-999, dacă va face dovada că „reaua educație în familie a determinat pe elev sau pe ucenic la săvârșirea faptei cauzatoare de prejudiciu”.
CAPITOLUL 6
RĂSPUNDEREA COMITENȚILOR PENTRU
FAPTELE PREPUȘILOR
6.1. Noțiune și reglementare.
Conform unui principiu tradițional în dreptul nostru civil, răspunderea civilă delictuală este o răspundere pentru fapta proprie, adică o răspundere directă. Cu alte cuvinte, de regulă, persoana este chemată să răspundă doar pentru fapta sa. O răspundere pentru altul, poate să revină persoanei fizice sau persoanei juridice doar dacă legea o reglementează expres.
O astfel de răspundere civilă delictuală prin care cuiva i se impune să răspundă pentru fapta altuia este desemnată în doctrină ca fiind o răspundere civilă delictuală indirectă, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, care este o răspundere directă.
Codul civil reglementează atât răspunderea delictuală directă, pentru fapta proprie (articolele 998-999 Cod civil), cât și răspunderea indirectă pentru fapta altuia (articolul 1000 Cod civil).
Astfel, codul civil român reglementează următoarele cazuri de răspundere delictuală indirectă:
Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (articolul 1000 alin. 2 și 5 Cod civil);
Răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în executarea funcțiilor încredințate (articolul 1000 alin. 3 Cod civil);
Răspunderea institutorilor și meseriașilor pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor (articolul 1000 alineat 4 și 5 Cod civil).
Precizăm că în codul civil nu sunt folosite expresiile răspundere civilă delictuală directă și răspundere civilă delictuală indirectă.
Răspunderea comitenților a fost până acum în mod frecvent desemnată ca fiind o răspundere civilă delictuală indirectă.
Într-o lucrare recentă, apărută în literatura noastră juridică, se susține că răspunderea părinților, institutorilor și meșteșugarilor și răspunderea comitenților sunt impropriu denumite răspundere indirectă deoarece ea nu este pentru persoane ci pentru prejudiciile cauzate de anumite persoane.
În ceea ce privește negarea caracterului de a fi indirectă a răspunderii pentru fapta altuia, această opinie este singulară.
Instituirea tuturor cazurilor de răspundere civilă delictuală indirectă – deci și aceea a răspunderii comitenților, ce formează obiectul prezentei lucrări- a fost determinată de aceeași nevoie, și anume protejarea intereselor victimei prejudiciului.
În decursul istoriei, experiența vieții sociale a relevat insuficiența principiului răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în ordonarea desfășurării normale a relațiilor sociale. S-a impus deci, în dreptul civil, necesitatea reglementării, alături de răspunderea pentru fapta proprie, a răspunderii pentru fapta altei persoane, urmărindu-se obiectivul ocrotirii intereselor persoanei prejudiciate.
Răspunderea civilă delictuală urmărește în toate cazurile, în primul rând satisfacerea intereselor directe ale persoanei al cărei patrimoniu a fost lezat printr-o faptă ilicită.
Rolul general de asigurare a desfășurării normale a relațiilor sociale pe care îl are răspunderea civilă delictuală se realizează în concret prin protecția acordată intereselor victimei prejudiciate.
Sancționarea autorului faptei ilicite, sub aspect civil, prin obligarea lui la repararea prejudiciului cauzat victimei se poate dovedi insuficientă, dacă el este insolvabil total sau parțial. Într-adevăr, insolvabilitatea totală sau parțială a autorului direct al prejudiciului reprezintă o piedică în calea reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei.
Pentru a proteja deci victima împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, legislația civilă din țara noastră, cât și cea din alte țări au instituit, alături de răspunderea directă pentru fapta proprie, o răspundere civilă complementară, indirectă, pentru fapta altei persoane.
În stabilirea acestei din urmă răspunderi s-au avut în vedere anumite relații existente între autorul prejudiciului și persoana desemnată de lege să răspundă pentru el. Este vorba de relații cum sunt cele dintre părinți și copiii lor minori, cele dintre institutor și elevii aflați sub supravegherea sa, cele dintre meșteșugari și ucenici sau cel dintre comitenți și prepuși.
Răspunderea indirectă a celor chemați să răspundă pentru altul se adaugă, în toate cazurile, răspunderii autorului prejudiciului pentru fapta proprie, oferind astfel victimei o garanție a reparării prejudiciului ce a fost cauzat.
Răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor este prevăzută în articolul 1000 alin. 3 Cod civil, unde se dispune: „Stăpânii și comitenții răspund de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”. În concretizarea acestei reguli generale articolul 393 alineatul 1 cod comercial prevede: „Patronul răspunde de faptele prepusului… în limitele însărcinării ce i s-a dat”. Menționăm că în legislația civilă nu există nici un text care să admită posibilitatea comitenților de a înlătura această răspundere, făcând proba că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă săvârșită de prepus.
O astfel de posibilitate, potrivit articolului 1000 alin. 5 Cod civil există doar în ce-i privește pe părinți, institutori și artizani.
Răspunderea comitentului este unul din cele trei cazuri de răspundere civilă delictuală indirectă reglementate de codul civil, având cea mai frecventă aplicare în practica instanțelor de judecată.
Așadar, comitenții răspund pentru fapta prepușilor lor și nicidecum pentru fapta proprie. Răspunderea lor este una indirectă. Pentru prejudiciile pe care le cauzează răspund în mod direct însăși prepușii, în baza articolelor 998-999 Cod civil. Cu toate acestea, pentru a asigura victimei posibilitatea de a obține repararea pagubei, punând-o la adăpost de eventuala inslovabilitate a prepusului, autor al faptei ilicite, articolul 1000 alin. 3 Cod civil instituie răspunderea indirectă a comitenților. Așadar, între comitent și victimă se stabilește un raport de răspundere indirectă.
În final, precizăm că terminologia folosită de legiuitorul român la 1864 pentru a redacta textul articolului 1000 alin. 3 Cod civil, în prezent este depășită. Încă în primele decenii ale secolului XX, literatura de specialitate a subliniat că raporturile dintre „stăpân” și „servitor” este, în realitate un raport de prepușenie. Acesta este motivul pentru care, în continuare, vom utiliza doar termenii de „comitent” și de „prepus” care, de altfel, acoperă toate ipotezele practice de aplicare a acestui caz de răspundere indirectă.
6.2. Fundamentarea răspunderii comitentului.
Codul civil se mărginește a enunța răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor. Astfel, lipsește orice precizare de text legal cu privire la fundamentul acestei răspunderi. De aceea, în rezolvarea problemei a apărut o practică judiciară bogată și, nu de puține ori, confuză. Un lucru este sigur, răspunderea comitentului este indirectă.
Privitor la fundamentul răspunderii comitenților au fost elaborate mai multe teorii care pot fi grupate în două mari categorii: teorii subiective întemeiate pe ideea de culpă și teorii obiective care explică această răspundere pe alte temeiuri decât culpa.
6.2.1. Teorii bazate pe ideea de culpă.
Toate aceste teorii au un element comun: răspunderea comitentului se explică pe ideea de culpă.
a) Teoria prezumției legale de culpă -a fost formulată încă din anul 1804 și susținută până la mijlocul secolului al XX-lea. În dreptul nostru a fost dominantă până în jurul anului 1960.
Potrivit acestei teorii, comitentul este prezumat în culpă pentru că a făcut o greșită alegere a prepușilor (culpa in eligendo) și nu i-a supravegheat în mod corespunzător (culpa in vigilando). La început s-a afirmat că am fi în prezența unei prezumții relative de culpă, care poate fi înlăturată prin proba contrarie. Mai târziu, constatându-se că în acest caz de răspundere pentru fapta altuia nu există un text de lege expres care să permită comitentului să dovedească că a fost în imposibilitatea de a împiedica săvârșirea faptei prejudiciabile și urmărindu-se ocrotirea interesului victimelor de a obține repararea prejudiciului suferit, s-a ajuns la concluzia, unanim acceptată, că este vorba despre o prezumția absolută, irefragabilă, deoarece exclude proba contrară.
Această teorie a sfârșit prin a fi aspru criticată. În primul rând, faptul pentru care comitentul este prezumat în culpă, de cele mai multe ori, nu există, deoarece el nu are practic posibilitatea supravegherii în permanență a prepușilor săi. De asemenea, această explicație dă naștere la o contradicție de nerezolvat între fapta proprie a comitentului pentru care este irefragabil prezumat în culpă și dreptul său la acțiune în regres împotriva prepusului, în scopul de a obține restituirea despăgubirii plătite victimei. Argumentele hotărâtoare invocate în sprijinul respingerii acestei teorii rezultă din caracterul irefragabil al prezumției de culpă a comitentului fiindcă, pe de o parte, ea nu poate fi încadrată în categoria prezumțiilor absolute prevăzute de articolul 1202 Cod civil, în baza cărora se anulează un act sau se refuză o acțiune în justiție; iar, pe de altă parte, inadmisibilitatea probei contrare înlătură ideea unei prezumții de culpă. Așa cum s-a spus, prezumția de culpă „nu mai este decât un înveliș verbal” sau se poate afirma că noțiunea de culpă corespunde nu cu realitatea, ci cu o ficțiune a legii.
b) teoria considerării culpei prepusului ca fiind culpa comitentului –pornindu-se de la criticile formulate cu privire la teoria prezumției irefragabile de culpă, pentru a explica totuși angajarea răspunderii comitentului tot pe temeiul culpei, s-a susținut ideea că, față de terți, culpa dovedită a prepusului se transpune de la prepus la comitent și că acesta se substituie astfel prepusului, așa încât culpa prepusului devine culpa comitentului. Așadar, culpa prepusului se consideră a fi, în ultimă instanță, culpa comitentului însuși. Așa a fost posibilă formularea concluziei potrivit căreia: „culpa rămâne astfel fundamentul răspunderii comitentului; culpa prepusului este, pentru victimă, propria culpă a comitentului”.
Desigur, o asemenea teorie nu corespunde realității. Răspunderea comitentului este și trebuie să rămână o răspundere indirectă și nicidecum pentru fapta proprie. Caracterul artificial al unei asemenea construcții rezultă și din faptul că, fiind o stare psihică, culpa este întotdeauna personală și, prin urmare, nu poate trece de la o persoană la alta. Chiar dacă s-ar admite această ficțiune, regresul comitentului împotriva prepusului nu ar avea nici un temei legal din cauza dispariției culpei prepusului prin efectul transformării ei în propria culpă a comitentului.
c) fundamentarea răspunderii comitentului pe ideea de reprezentare – conform acestei teorii, prepusul acționează în cadrul funcției încredințate în calitate de reprezentant legal al comitentului. Rezultă că culpa prepusului devine, grație reprezentării, culpa comitentului. Așadar, fundamentul răspunderii comitentului este culpa acestuia.
Ideea este criticabilă. Pe de o parte, reprezentarea este o instituție specifică actelor juridice și nicidecum faptelor juridice. Pe de altă parte, la fel ca și în cazul teoriei precedente, este imposibil de susținut și de argumentat că greșeala unuia devine în mod automat culpa proprie a altei persoane. Culpa are caracter personal. Așadar, teoria reprezentării legale a prepusului suportă aceleași critici ca și teoria transpunerii culpei prepusului asupra comitentului.
6.2.2. Teoriile potrivit cărora răspunderea comitentului se fundamentează pe temeiuri obiective, fără culpă.
În elaborarea acestor teorii s-a pornit de la criticile aspru formulate cu privire la teza fundamentării răspunderii comitentului pe o prezumție legală absolută de culpă. De asemenea, s-a avut în vedere tendința actuală a doctrinei juridice și practicii judiciare care interpretează textele legale din materia răspunderii civile delictuale în așa fel încât să vină în întâmpinarea realizării intereselor victimei unor fapte ilicite. Toate aceste teorii au un element comun: înlătură ideea de culpă ca fundament al răspunderii comitentului. Procedând astfel, nu înseamnă că răspunderea comitentului rămâne fără un fundament. Este motivul pentru care s-a considerat că acest fundament ar putea fi: ideea de risc sau ideea de garanție.
a) teoria răspunderii fără culpă a comitentului, întemeiată pe ideea de risc teoria riscului a fost elaborată în dreptul german și apoi, în ultimii ani ai secolului trecut, pornind de la alte premise, în dreptul francez. Potrivit teoriei riscului, în formularea ei inițială, s-a susținut că răspunderea comitentului s-ar justifica pe ideea că toți cei care au folosul unei activități desfășurate de alții trebuie să suporte și riscul consecințelor păgubitoare ale acestei activității „ubi emolumentul ibi onus”. Este ceea ce se numește „riscul profit”. Unele critici apărute a determinat mai târziu reformularea acestei concepții și transformarea ei în „teoria riscului de activitate”, potrivit căreia acolo unde există autoritatea se află și riscul reparării pagubelor cauzate prin activitatea celor subordonate. Cum s-a spus: „ este riscul de activitate pe care comitentul trebuie să-l suporte, căci paguba a fost cauzată de această extindere prin prepuși a propriei activități.
Împărtășirea unui asemenea punct de vedere, în mod evident, ne-ar pune în situația de a nu putea explica cerința dovedirii culpei prepusului și dreptul comitentului de a introduce o acțiune în regres împotriva prepusului pentru a obține restituirea integrală a despăgubirii plătită victimei. Apare astfel o contradicție de nerezolvat între ideea asumării de către comitent a riscului activității și dreptul său de regres împotriva prepusului.
b) teoria garanției -analiza tuturor teoriilor pe care le-am prezentat în sinteză mai sus, ne permite să constatăm că se dovedesc a fi suficiente pentru a explica de ce comitentul este răspunzător, față de victimă, pentru prejudiciile cauzate de prepusul său. Nici una însă nu ne oferă, explicația dreptului comitentului, după ce a plătit pe victimă, de a acționa în regres pe prepusul său care a săvârșit fapta cauzatoare de prejudiciu. Meritul de a ne da această explicație aparține teoriei garanției.
Răspunderea comitentului, în această teorie, intervine pur și simplu pentru că legea îl consideră pe comitent a fi garantul intereselor victimei constând în posibilitatea concretă de a obține repararea promptă și integrală a prejudiciului suferit și punând-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilități a prepusului.
Ideea garanției ca fundament al răspunderii comitentului a fost revocată și cu ocazia lucrărilor preparatorii ale proiectului codului civil francez. În literatura noastră juridică această idee a fost avansată încă din anul 1921, când s-a spus: „în realitate responsabilitatea derivă, în cazurile de care ne ocupăm, nu din noțiunea de culpă sau imputabilitate, ci din noțiunea mai largă de garanție”. Astăzi, teoria garanției este împărtășită de toți autorii români în materie.
Această teorie se regăsește aproape în toate soluțiile practicii judiciare din țara noastră. Astfel, după ce multă vreme, în practică, răspunderea comitentului a fost întemeiată, fără excepție, pe ideea de culpă, fosta instanță supremă a adoptat, cu valoare de îndrumare, o nouă poziție, pronunțându-se ferm în favoarea fundamentării ei pe calitatea de garant al comitentului, obligat prin lege să asigure victimei repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat. Astfel s-a statuat: „în ultimă analiză, responsabilă civilmente nu are decât rolul de a asigura părții păgubite repararea daunei”. În concretizarea acestei îndrumări, prin hotărâri de speță s-a arătat: „comitentul este garantul efectelor patrimoniale ale faptei prepusului care a lucrat pentru el și s-a supus directivelor date de el” sau „comitentul ne este decât o cauțiune în interesul terțului păgubit”. Referitor la aceasta, autorul a cărui poziție a fost decisivă pentru admiterea teoriei garanției ca fundament al răspunderii comitentului, atât în doctrină, cât și în practica judiciară, afirmă că articolul 1000 alin. 3 Cod civil „face din comitent cauțiunea legală a celui care a suferit urmările negative ale activității… Astfel, calitatea de garant al prepusului îi dă dreptul, după despăgubirea victimei, să se întoarcă împotriva prepusului pentru întreg, căci comitentul nu este decât o cauțiune în interesul terțului păgubit, astfel că până la urmă sarcina reparațiunii revine și trebuie să revină în întregime prepusului”.
În legătură cu suportul ideii de garanție, în literatura de specialitate s-au conturat două opinii: teza garanției obiective și teza garanției subiective.
-potrivit concepției garanției obiective, garanția se întemeiază sau se justifică pe riscul de activitate, fiind fără nici o legătură cu orice culpă prezumată a comitentului. Într-o altă variantă, se consideră că răspunderea comitentului, fiind o cauțiune legală, are ca suport faptul că este just și normal ca sarcina avansării despăgubirilor și cea a suportării eventualei insolvabilități a prepusului să revină comitentului: aceasta deoarece „explicația punerii sarcinii reparatorii prejudiciilor cauzate de prepuși pe umerii comitentului -garant, prin teoria riscului, apare… ca inadecvată sau oricum ca insuficientă”.
Deci, în această din urmă opinie, garanția, neavând nici o legătură cu ideea de culpă prezumată a comitentului, nu-și are suportul în riscul de activitate, ci pur și simplu în faptul că așa este just, normal și echitabil.
În concepția garanției subiective, se susține că garanția comitentului derivă din împrejurarea că el exercită supravegherea, îndrumarea și controlul activității prepusului. De aceea, ideea de garanție nu se desprinde și nu înlocuiește ideea de greșeală a comitentului, ci se asociază cu aceasta, între ele având loc o conjugare, o complinire. Aceasta, deoarece săvârșirea de către prepus a faptei ilicite și prejudiciabile se poate explica, de multe ori, și prin existența unor insuficiențe în exercitarea de către comitent a dreptului și obligației de direcție, control și supraveghere a acelui prepus.
Indiferent însă de modul în care este motivată ideea de garanție, teoria pe care o analizăm este pe deplin corespunzătoare structurii și mecanismului răspunderii comitentului. Astfel, ea ne oferă argumentele necesare pentru a explica condiția dovedirii culpei prepusului de către victimă, cât și dreptul comitentului, în calitate de simplu garant, a se întoarce cu acțiune în regres împotriva prepusului pentru a obține restituirea integrală a despăgubirilor plătite, în locul său, victimei. Numai împărtășind această teorie, este posibilă decelarea naturii raporturilor dintre victimă și comitent și a raporturilor dintre comitent și prepus.
6.3. Domeniul de aplicare.
Pentru a stabili câmpul de aplicare a prevederilor articolului 1000 alin. 3 Cod civil, este necesar să se stabilească înțelesul termenilor de „comitent” și „prepus”.
În textele codului civil nu există o definiție a noțiunilor de comitent și prepus; a revenit astfel practicii judecătorești și literaturii de specialitate sarcina de a preciza conținutul lor.
Pornindu-se de la ideea că legea se referă la o răspundere pentru faptele prepusului „în funcțiile încredințate”, în literatură și în practică există unanimitate de păreri în a se considera că ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoană -comitent- de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane prepus- aceasta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.
Această subordonare, sau altfel spus, această dependență funcțională a prepusului față de comitent constituie nota caracteristică a raportului de prepușenie, care atrage aplicarea dispozițiilor articolului 1000 alin. 3 Cod civil, bineînțeles dacă sunt întrunite condițiile generale și cele specifice ale răspunderii.
6.4. Condițiile răspunderii comitentului.
6.4.1. Condiții generale.
Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul articolului 1000 alin. 3 Cod civil, este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de articolele 998 și 999 Cod civil.
Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor elemente: a) existența prejudiciului; b)existența faptei ilicite a prepusului; c)existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; de existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.
Cu excepția ultimului element -vina, culpa prepusului-, în literatura de specialitate există unanimitate de păreri referitoare la necesitatea întrunirii acestor elemente, ca premise pentru angajarea răspunderii comitentului, bineînțeles, dacă vor fi îndeplinite și condițiile speciale ale răspunderii.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia, neîmpărtășită de practica judecătorească și de marea majoritate a autorilor, că pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesar ca victima să facă dovada vinei, a culpei prepusului, fiind suficient să se dovedească numai prejudiciul, fapta ilicită și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Literatura de specialitate, aproape în unanimitate, și practica noastră judecătorească -pornind de la ideea ă răspunderea comitentului este instituită ca o garanție față de victimă pentru obligațiile născute din fapta ilicită a prepusului, consideră necesar ca toate condițiile generale ale răspunderii prepusului pentru fapta proprie, inclusiv vina acestuia, să fie întrunite.
6.4.2. Condiții speciale.
6.4.2.1. Enunțare. Din analiza textului 1000 alin. 3 Cod civil rezultă că pentru antrenarea răspunderii comitentului trebuie să fie întrunite două condiții speciale: existența raportului de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite și prejudiciabile de care prepusul în cadrul funcțiilor încredințate de comitent. Aceste condiții speciale se grefează pe existența condițiilor generale ale răspunderii directe a prepusului.
Menționăm că victima este ținută să dovedească existența celor două condiții speciale numai în acele ipoteze când acționează pentru obținerea reparației doar pe comitentul său, în același timp, pe comitent și pe prepusul care i-a cauzat paguba. Dacă pretinde reparația numai de la prepus, nu se pune problema răspunderii comitentului care nu se va afla în nici un raport de obligații cu victima; prepusul răspunde direct față de victimă în condițiile dreptului comun (articolele 998-999 Cod civil).
6.4.2.2. Raportul de prepușenie. Prin raport de prepușenie înțelegem un raport de subordonare între prepus și comitent, comitenții sunt acele persoane care încredințează funcții altora. Dimpotrivă, prepușii sunt acele persoane care primesc funcțiile ce li s-au încredințat de către comitenți.
Fiind vorba de o poziție de subordonare, rezultă că între comitenți și prepuși se stabilesc raporturi în baza cărora comitenții au dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepușilor în vederea îndeplinirii pentru ei a unor funcții sau activități pe care prepușii se obligă să le realizeze. Între comitent și prepus se stabilesc astfel raporturi de autoritate. Pentru existența raporturilor de subordonare nu este suficientă puterea de supraveghere a comitentului. Termenul de supraveghere este destul de impropriu. De altfel, această supraveghere a prepusului este adeseori imposibil de exercitat în fapt. Deci, autoritatea presupune mai mult, și anume, puterea de direcție și de control asupra activității prepușilor, astfel încât pentru a fi în prezența unui raport de prepușenie nu este necesar contactul direct și permanent al comitentului cu prepusul său.
În literatura de specialitate s-a arătat că raportul de prepușenie prezintă următoarele trei elemente constitutive: acordul de voințe realizat, expres sau tacit, între comitent și prepus; îndeplinirea unor funcții sau activități de către prepus în contul comitentului; acceptarea de către prepus a poziției sale de subordonare față de comitent, căruia îi recunoaște o autoritate ce se concretizează într-o putere de supraveghere, direcție și control în îndeplinirea funcției sau activității pe care urmează să o desfășoare.
Pentru existența răspunderii comitentului trebuie ca raportul de prepușenie să existe în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile de către prepus. Astfel încât, comitentul va continua să răspundă chiar dacă în momentul introducerii acțiunii în reparație de către victimă autorul faptei ilicite a încetat a mai fi prepusul său.
Izvorul principal al raportului de prepușenie este contractul de muncă. Salariatul este subordonat, în îndeplinirea funcțiilor sale, față de patron sau cel care l-a angajat. În cazul detașării salariatului pentru a presta munca, pe o anumită perioadă de timp, la un alt patron, raportul de prepușenie se stabilește față de persoana la care s-a făcut detașarea, deoarece ea exercită efectiv puterea de direcție, supraveghere și control asupra activității salariatului. Drept urmare, pentru prejudiciile cauzate de prepus, pe perioada detașării, va răspunde, în calitate de comitent, persoana fizică sau juridică unde acesta a fost detașat.
Raporturile de muncă nu sunt singurele raporturi de prepușenie. Astfel, raporturile de prepușenie pot apare și ocazional între membrii de familie; între membrii unui colectiv; între prieteni, când unul acceptă, de obicei fără plată, să facă un serviciu în interesul celuilalt a cărui îndeplinire implică o subordonare. Ne găsim în prezența unor așa-ziși „prepuși ocazionali”.
De regulă, contractele civile nu dau naștere la raporturi de prepușenie. Problema se pune numai în legătură cu anumite contracte, cum ar fi: antrepriza, locațiunea, mandatul etc. Astfel, în literatura juridică clasică s-a arătat că antreprenorul nu este prepusul proprietarului, chiar dacă proprietarul și-a rezervat prin contract un drept de supraveghere generală în scopul de a observa ca antreprenorul să-și execute întocmai obligațiile sale, fără a putea da ordine lucrătorilor folosiți de antreprenor. Deci, în lipsa unui drept de direcțiune din partea clientului, antreprenorul nu poate fi considerat prepus. De asemenea, nu există raport de prepușenie între locatar sau arendaș și proprietar ori între mandatar și mandant.
Totuși, raportul de prepușenie se poate naște din asemenea contracte, dar numai atunci când, de exemplu, antreprenorul sau mandatarul renunță la independența sa în executarea obligațiilor contractuale, acceptând să fie subordonat, adică sub autoritatea clientului sau, după caz, a mandantului.
În literatura juridică s-a pus problema dacă unitățile sanitare în care se acordă asistență medicală gratuită pot fi obligate să răspundă în calitate de comitenți pentru prejudiciile cauzate pacienților din culpa medicului salariat într-o astfel de unitate. Până de curând, în literatura de specialitate, s-a susținut că indiferent în ce unitate sanitară lucrează medicul, în exercitarea profesiei sale, nu are calitatea de prepus. În argumentarea acestui punct de vedere s-a precizat că medicul „asigură asistență medicală, nu pe baza unor îndrumări de specialitate date de conducerea unității sanitare, ci în mod independent, pe baza pregătirii sale în profesie”. Deci, pentru culpa medicului în efectuarea actului medical propriu-zis, nu poate fi antrenată răspunderea unității sanitare în care lucrează. Totuși, s-a arătat că medicul acționează în calitate de prepus atunci când se pune în discuție îndeplinirea sau neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, independent de actul medical, chiar dacă nu sunt cu totul străine asistenței medicale, cum ar fi: efectuarea vizitelor și contravizitelor, respectarea programului de gardă etc.. Numai în astfel de situații este posibilă angajarea răspunderii unității sanitare în calitate ce comitent. În toate celelalte cazuri, medicul răspunde singur și personal, direct și nemijlocit de prejudiciul cauzat, pe temeiul articolelor 998-999 Cod civil.
Această problemă nu este necesară să fie pusă în discuție în cazul medicilor cu cabinete particulare și a celor care lucrează în unități sanitare de stat cu plată sau private, când răspunderea pentru prejudiciile cauzate pacienților este de natură contractuală și se angajează, în primul caz, în sarcina medicului, iar în celelalte două cazuri, revine unității sanitare..
Într-o soluție de speță pronunțată de către fosta instanță supremă s-a considerat că și în situația când medicul a cauzat un prejudiciu pacientului printr-o asistență medicală necorespunzătoare și gratuită unitatea sanitară este obligată să răspundă în calitate de comitent. Pentru a hotărî astfel, instanța a pornit de la temeiul sau fundamentul actual al răspunderii comitenților care constă în „obligația care o au de a garanta despăgubirea celor care au suferit daune prin acțiuni comise de prepuși în exercitarea normală a atribuțiilor specifice funcției încredințate”. Apreciem pe deplin întemeiată această orientare. Într-adevăr, nu poate fi vorba de o așa-zisă disociere a raportului de prepușenie față de contractul de muncă. Dreptul de supraveghere și control al unității sanitare cu privire la activitatea medicului este în afară de orice discuție. Desigur, el prezintă anumite particularități care apar datorită specificului funcției sau activității medicului. Pe această linie de gândire, instanța a statuat că „unitatea sanitară căreia i s-a adresat victima, unde i s-a acordat asistența medicală de către pârât în cadrul funcției încredințate, consecință a raportului de subordonare dintre prepus și comitent, este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de medic”, considerând că este greșit a se afirma că „ independența profesională a medicilor…nu poate antrena răspunderea spitalului”.
În ce privește celălalt personal sanitar -asistenți, infirmieri și infirmiere- s-a admis constant și fără rezerve că există raport de prepușenie, astfel încât prejudiciile care le cauzează antrenează întotdeauna răspunderea unității sanitare în calitate de comitent.
Trebuie însă precizat că nu orice raport de subordonare este și un raport de prepușenie. Astfel de raporturi de subordonare sunt: raportul dintre cel care execută o pedeapsă privativă de libertate și penitenciar; raportul de subordonare în care se află militarii în termen în îndeplinirea obligațiilor ce le revin conform regulamentelor militare.
Militarii în termen pot fi considerați prepuși numai în cazurile excepționale, când ar primi însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unității ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia.
6.4.3. Săvârșirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent.
Potrivit articolului 1000 alineat 3 Cod civil, pentru angajarea răspunderii comitentului, prejudiciul trebuie să fie cauzat de prepuși „în cadrul funcțiilor ce li s-au încredințat”. De aici se desprinde ideea că prepusul trebuie să acționeze, atunci când săvârșește fapta ilicită și prejudiciabilă, în interesul comitentului, în limitele funcțiilor ce i-au fost încredințate și cu respectarea instrucțiunilor și ordinelor date de comitent. Ar urma, că dacă prepusul a săvârșit o faptă prejudiciabilă acționând în propriul său interes ori cu prilejul desfășurării unei activități care nu se încadrează în funcția ce i s-a încredințat, prin depășirea atribuțiilor conferite, prin deviere de la acestea sau printr-o exercitare abuzivă, comitentul urmează să nu răspundă față de victimă.
O astfel de interpretare a fost considerată ca fiind prea restrictivă. De aceea, în literatura de specialitate și practica judiciară s-a recurs, în definirea expresiei de funcții încredințate, la o interpretare largă, extensivă.
Din intenția lărgirii interesului sau sferei de cuprindere a acestei condiții, pentru a asigura, în mai multă măsură, posibilitatea victimei de a obține reparația promptă și integrală a prejudiciului suferit, în practica judiciară s-au pronunțat hotărâri prin care comitentul a fost obligat să răspundă și în cazurile în care prepusul a săvârșit fapta prejudiciabilă acționând cu depășirea funcțiilor stabilite de comitent sau prin deviere de la acestea. Aceeași soluție a fost pronunțată și în cazul când prepusul a săvârșit fapta prejudiciabilă, mai ales în ipoteza accidentelor de circulație, prin exercitarea abuzivă a funcțiilor încredințate.
Tendința extinderii fără limite a acestei răspunderi este criticată în literatura de specialitate, considerându-se că răspunderea comitentului trebuie să fie circumscrisă în anumite limite raționale. Astfel, într-o opinie, se susține că răspunderea comitentului există, în esență, pentru prejudiciul cauzat de prepus atunci când a acționat în limitele normale ale funcției încredințate și în interesul comitentului. De asemenea, comitentul va răspunde și pentru prejudiciul cauzat de prepus prin depășirea funcției și chiar prin exercițiul abuziv al acesteia „cu condiția ca între acest exercițiu și funcție să existe, dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puțin o corelație necesară, iar fapta ilicită să fi fost săvârșită în interesul comitentului sau să existe cel puțin aparența că ea este săvârșită în interesul comitentului”. Legătura între funcția încredințată și fapta prejudiciabilă a prepusului poate fi de timp, de loc sau de mijloacele folosite. Dacă victima a cunoscut că prepusul a săvârșit fapta peste limitele funcției sale sau printr-un exercițiu abuziv ori că a lucrat în propriul său interes, comitentul nu va fi obligat să răspundă.
Această opinie este în concordanță cu tendința legislației și practicii judiciare din majoritatea țărilor europene, care promovează soluția angajării răspunderii comitentului numai pentru faptele ilicite ale prepusului ce au o legătură directă cu funcția încredințată, chiar dacă funcția respectivă a fost doar ocazia pentru obținerea sau folosirea mijloacelor sau instrumentelor cu care s-a cauzat prejudiciul.
Circumscrierea în anumite limite normale a răspunderii comitentului este și o preocupare a practicii judiciare. Chiar dacă este uneori inconsecventă, practica judiciară a statuat că răspunderea comitentului nu-și găsește temei legal în cazurile în care a luat toate măsurile necesare pentru a preîntâmpina fapta prejudiciabilă a prepusului sau când cel păgubit a știut că prepusul nu acționează în folosul comitentului, ci în interesul său propriu, ori cu depășirea atribuțiilor ce decurg din funcția încredințată, precum și în cazurile în care, activitatea prepusului a ieșit din sfera în care comitentul are obligația de a exercita supravegherea. De asemenea, comitentul nu răspunde pentru pagubele cauzate de prepus prin faptele ce nu au nici o legătură cu funcția încredințată, chiar dacă ele au fost săvârșite în timpul exercitării acesteia.
În ce ne privește, ne alăturăm acestei interpretări extensive, dar în limite normale și raționale, în care se face distincție între fapta ilicită și prejudiciabilă a prepusului care se află, cel puțin aparent, în legătură directă cu funcția încredințată și fapta ilicită săvârșiră fără vreo legătură, fie și aparentă, cu funcția încredințată și cu interesele comitentului. Desigur că decelarea acestor situații rămâne o sarcină a instanțelor de judecată pentru fiecare caz în parte.
6.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului.
6.5.1. Obligația comitentului de a repara prejudiciul cauzat victime
de către prepus.
Instituirea prin articolul 1000 alin. 3 Cod civil a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa , pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deodată ori succesiv, fie numai prepusului.
Victima faptei ilicite poate pretinde repararea prejudiciului pe care l-a suferit astfel: numai de la prepus, în temeiul și condițiile articolelor 998-999 Cod civil; numai de la comitent, în baza articolului 1000 alin. 3 Cod civil; atât de la prepus cât și de la comitent. Prepusul și comitentul răspund pe temeiuri diferite: prepusul pentru fapta proprie, iar comitentul pentru fapta altuia, în calitate de garant. În literatura juridică, opinia dominantă este aceea că răspunderea comitentului și prepusului, atunci când victima îi acționează pe amândoi, este o răspundere solidară; originea acestei solidarități ar fi fapta ilicită a prepusului, care antrenează aplicarea atât a articolelor 998-999 Cod civil, cât și a articolului 1000 alin. 3 Cod civil, și se întemeiază pe articolul 1003 Cod civil. Aceasta pare a fi și poziția dominantă a practicii judiciare.
Într-o altă opinie se apreciază că răspunderea comitentului este” in solidum”. În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că prepusul și comitentul au calități diferite: prepusul răspunde în calitate de autor al faptei prejudiciabile iar comitentul, răspunde în calitate de garant, pentru a asigura victimei plata despăgubirilor. Ambii au însă aceeași obligație: repararea integrală a pagubei. Așadar, ei nu răspund în calitate de codebitori solidari, conform articolului 1003 Cod civil, deoarece nu au cauzat prejudiciul împreună. Așa cum este cunoscut, solidaritatea pasivă poate fi legală sau convențională. Ori, în cazul răspunderii comitentului, legea nu prevede expres că obligația sa este solidară cu a prepusului. De aceea, se spune că răspunderea comitentului constă într-o obligație „in solidum” care, fără a fi solidară, se concretizează totuși prin obligarea la plata datoriei în întregime de către doi debitori. Această opinie a avut și un oarecum ecou în practica judiciară, fără însă a deveni dominantă.
Ne alăturăm celei de-a doua soluții, pentru motivul că în cazul obligațiilor „in solidum” datoria nu se împarte în raporturile dintre codebitori. Această constatare are consecințe importante în ce privește acțiunea în regres a celui obligat „in solidum” care a plătit întreaga datorie. La solidaritatea pasivă, codebitorul care a plătit întreaga datorie se poate îndrepta împotriva celorlalți codebitori numai în limitele cotei de contribuție a fiecăruia la nașterea obligației. Dimpotrivă, în ipoteza obligațiilor „in solidum”, dreptul la regres a celui îndatorat astfel, care a plătit datoria, se întinde pentru întreaga plată efectuată. Astfel, acțiunea în regres a comitentului împotriva prepusului se întinde până la concurența întregii reparații acordată victimei.
6.5.2. Problema obligației comitentului de a repara prejudiciul
cauzat de prepuși unor comitenți diferiți.
O altă problemă care s-a pus în practica judiciară a fost aceea în care mai mulți prepuși, subordonați unor comitenți diferiți, au săvârșit o faptă ilicită prin care s-a cauzat un prejudiciu unuia dintre acești comitenți. De exemplu, prepusul întreprinderii A împreună cu prepusul întreprinderii B comit, împreună, un accident auto, prin care se produc prejudicii în patrimoniul întreprinderii B.
În analiza acestei probleme trebuie să distingem între două situații: când prejudiciul este cauzat unui terț și când prejudiciul este cauzat unuia dintre comitenți.
1. În prima ipoteză, atunci când prejudiciul este cauzat victimei de prepușii a doi sau mai mulți comitenți, se pune întrebarea dacă cel păgubit va putea să obțină obligarea oricăruia dintre comitenți la repararea integrală a prejudiciului? În literatura de specialitate și practica judiciară s-au conturat succesiv două soluții diferite.
Potrivit unei opinii, răspunsul este afirmativ, arătându-se că „dacă sunt mai mulți comitenți, ei răspund solidar pentru integralitatea prejudiciului, iar nu fiecare pentru propriul prepus, căci și prepușii lor – pentru care ei răspund – sunt obligați solidar la integralitatea prejudiciului produs”.
Într-o altă opinie, răspunsul este negativ, în sensul că solidaritatea fiecărui comitent există numai cu propriul său prepus „în limitele părții de prejudiciu cauzate de acest prepus”. Așadar, față de victimă sunt solidar răspunzători numai prepușii autori ai prejudiciului. Soluția se reflectă în soluțiile practicii recente a instanțelor de judecată.
Împărtășim prima soluție. Argumentele invocate în sprijinul celei de-a doua opinii, care rezultau din principiile ce stăteau la baza raporturilor dintre întreprinderi în vechiul regim, nu mai au nici o aplicare în noile condiții sociale, economice și politice din țara noastră. Fiind ținut să răspundă „in solidum”, obligația comitentului are aceeași întindere ca obligația prepusului. Ori, asemenea concluzii rezultă și din caracterul dependent și accesoriu al obligației comitentului în raport cu obligația prepusului care este autorul prejudiciului.
2. În cea de-a doua ipoteză, atunci când prepușii mai multor comitenți cauzează o pagubă comitentului unuia dintre ei, practica judiciară a hotărât, fără excepție, că ceilalți comitenți vor răspunde solidar, față de comitentul prejudiciat, numai cu proprii lor prepuși, proporțional cu partea de contribuție a fiecărui prepus la producerea acelei pagube. Partea de contribuție a fiecărui prepus se va stabili după criteriul formei și gradului culpei sau vinovăției.
În ceea ce privește cauzele de exonerare de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări care erau de natură să înlăture însăși răspunderea pentru fapta proprie a prepusului. Înlăturându-se această răspundere, devin inaplicabile prevederile articolului 1000 alin. 3 Cod civil.
Comitentul nu are o altă posibilitate de a înlătura aplicarea acestei prevederi, întrucât articolul 1000 alin. 5 Cod civil, referindu-se la exonerarea de răspundere pentru fapta altuia, prevede posibilitatea numai pentru părinți, institutor și meșteșugar, nu însă și pentru comitent, de a proba că „nu au putut împiedica faptul prejudiciabil”, de a înlătura, cu alte cuvinte, prezumțiile de răspundere consacrate prin articolul 1000 Cod civil.
De la această regulă există însă o excepție, recent reglementată: este vorba despre articolul 9 alineat 22 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, care prevede că fapta de concurență neloială săvârșită de un salariat în cursul atribuțiilor sale de serviciu atrage răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care comerciantul va putea dovedi că, potrivit uzanțelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptelor.
Această dispoziție legală, reluând într-un caz particular principiul răspunderii comitentului, consacră – cu titlu singular în actuala legislație și spre deosebire ce reglementarea din codul civil- posibilitatea de exonerare de răspundere a comitentului-comerciant în condițiile mai sus arătate, asemănătoare cu cele din textul articolului 1000 alin. 5 Cod civil referitor la părinți și institutori.
6.5.3. Dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului.
Pentru determinarea consecințelor ce decurg, între comitent și prepus, din efectuarea de către comitent a plății despăgubirilor, următoarele premise trebuie avute în vedere:
-răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, și nu pentru propria sa faptă, și aceasta chiar dacă reținem ca fundament al răspunderii comitentului o prezumție de vină;
-răspunderea menționată, inclusiv solidaritatea dintre comitent și prepus este prevăzută în folosul victimei, constituind o măsură de garantare a intereselor acesteia. Plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei;
-în cele din urmă, ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie, și deci este drept și echitabil ca în final, făptuitorul singur să suporte repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa.
În cazul în care comitentul a reparat victimei prejudiciul, el are drept de regres împotriva prepusului, care este autorul faptei ilicite și prejudiciabile. Referindu-ne la aceasta, instanța supremă a stabilit, cu valoare de îndrumare, că prepușii „vinovați de săvârșirea pagubei trebuie până la urmă să suporte singuri consecințele faptei lor”. Comitentul, în calitate de garant, nu face decât să avanseze victimei, care l-a acționat, despăgubirea stabilită de instanță. Prin urmare, comitentul are dreptul să ceară prepusului său restituirea în întregime a despăgubirilor avansate victimei.
În ceea ce privește natura juridică a acțiunii în regres a comitentului împotriva prepusului, în practica noastră judecătorească s-a decis că ne aflăm în fața unei acțiuni civile, de drept comun, cu toate consecințele care decurg din aceasta cât privește condițiile de fond și întinderea răspunderii, procedura jurisdicțională și căile de urmărire silită a recuperării sumelor pe care comitentul le-a plătit victimei ca despăgubire.
Principalul argument al acestei soluții îl constituie faptul că victima prejudiciului are dreptul să acționeze, pentru despăgubiri, printr-o acțiune civilă, atât pe comitent, cât și pe prepus, la alegerea sa, pe amândoi, concomitent ori succesiv, sau numai pe unul dintre ei.
Temeiul legal al dreptului de regres al comitentului se află în articolul 1108 alin. 1 pct. 3 Cod civil, potrivit căruia „subrogația se face de drept…în folosul celui care fiind obligat…pentru alții la plata datoriei are interes de a o face”. Așadar, comitentul, după ce a plătit victimei despăgubirea, se subrogă de drept, „ex lege”, în drepturile victimei împotriva prepusului său care a cauzat prejudiciul, având la dispoziție „acțiunea directă pe care acesta o avea împotriva prepușilor, adică acțiunea întemeiată pe articolele 998-999 Cod civil”. Dacă prejudiciul a fost cauzat de doi sau mai mulți prepuși, comitentul poate cere oricăruia din ei restituirea sumei plătite victimei cu titlu de despăgubiri, aceștia fiind obligați solidar în baza articolului 1003 Cod civil.
Din cele arătate rezultă că într-adevăr comitentul nu are poziția unui codebitor solidar. Dispozițiile articolelor 1052-1053 Cod civil, potrivit cărora obligația solidară se împarte de drept între debitori, astfel încât codebitorul solidar care a plătit debitul nu poate pretinde de la fiecare dintre codebitori decât partea acestuia, nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent și prepus care a cauzat paguba. Acest fapt constituie un argument convingător în sprijinul opiniei cu răspunderea comitentului este „in solidum”.
Acțiunea în regres este indiscutabil o acțiune civilă, de drept comun, cu toate consecințele ce rezultă din această calificare. Explicația poate fi găsită în mecanismul subrogației prin plata creditorului. Cel subrogat preia toate drepturile și acțiunile creditorului plătit. Ori, în cazul pe care îl analizăm, victima avea o acțiune civilă împotriva prepusului, autor al prejudiciului. Ca efect al subrogației, acțiunea victimei împotriva prepusului, pe temeiul articolelor 998-999 Cod civil, este preluată de către comitent. Astfel, încât comitentul care a plătit nu va putea recupera de la prepus despăgubirea acordată victimei pe o altă cale, cum este procedura prevăzută de codul muncii.
Împotriva regresului comitentului prepusul nu se poate apăra invocând prezumția de răspundere instituită pe articolul 1000 alin. 3 Cod civil; el se poate apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, faptă care a r fi determinat total sau parțial producerea prejudiciului.
Articolul 1000 alin. 3, consacrând răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, instituie o garanție exclusiv în folosul victimei, cât privește acoperirea prejudiciului. Chiar dacă admitem în fundamentarea acestei răspunderi o prezumție de vină a comitentului în supravegherea, îndrumarea și controlul activității prepusului, această prezumție este prevăzută în interesul victimei. Așadar, prepusul nu se poate exonera de răspundere în raporturile cu comitentul, invocând prevederile articolului 1000 alin. 3 Cod civil.
Pentru a se exonera, total sau parțial, de răspunderea sa proprie, prepusul trebuie să facă dovada directă, pe temeiul articolelor 998-999 Cod civil, a faptei proprii a comitentului, care ar fi concurat la săvârșirea, de către el, a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; astfel, de exemplu, el ar putea face dovada că activitatea ilicită pe care a desfășurat-o a fost determinată, total sau parțial, de ordinele ori instrucțiunile primite de la comitent.
Așa cum s-a arătat într-o decizie a Tribunalului Suprem, „atunci când obligarea unității la plata despăgubirilor… se justifică atât în baza răspunderii pentru fapta dăunătoare a prepusului, cât și în baza propriei culpe în producerea daunei, subrogarea ei în drepturile părții prejudiciate se produce față de prepus numai pentru suma corespunzătoare contribuției avute prin activitatea lui culpabilă la producerea daunei. În această situație, unitatea… având o culpă proprie care a concurat cu aceea a prepusului… va trebuie ca, între ei să se împartă răspunderea în raport cu contribuția fiecăruia la producerea daunei. Unitatea care va răspunde pentru diferență va putea să se îndrepte eventual împotriva altor prepuși ai ei, vinovați că prin activitatea lor au determinat reținerea răspunderii sale pentru pagubă.
Dacă sunt mai mulți prepuși ai aceluiași comitent, care au cauzat împreună prejudiciul, în regresul comitentului se menține răspunderea solidară a prepușilor. Soluția are o aplicare constantă în practica judecătorească. În literatura juridică a fost exprimat și punctul de vedere conform căruia, dacă sunt mai mulți prepuși, care au cauza împreună prejudiciul, regresul comitentului plătitor împotriva acestora ar trebui să fie divizat după gravitatea culpei ori întinderea participării fiecărui prepus în parte. Argumentul principal al acestui punct de vedere îl constituie prevederile articolului 1052-1053 Cod civil care, în materia solidarității, instituie regula divizibilității urmăririi între codebitorii solidari, atunci când un codebitor solidar a plătit întreaga datorie.
Practica judecătorească, opinând în sensul că întreprinderea „poate cere ca oricare dintre angajații vinovați de producerea pagubei să fie obligat să-i restituie întreaga sumă plătită drept despăgubiri, față de ea angajații rămânând obligați solidar”, a avut în vedere următoarele considerente:
comitentul, fiind chemat solidar cu prepușii, răspunde în locul și pentru prepușii vinovați, și nu alături de ei;
comitentul are rolul să asigure, adică să garanteze părții păgubite repararea daunei;
deși ținut să repare integral prejudiciul, el nu se află în aceeași situație cu cei vinovați de cauzarea pagubei, care trebuie să suporte, în cele din urmă, consecințele faptei lor;
așa fiind, comitentul nu ar avea în raporturile cu prepușii „poziția unui codebitor solidar” și deci nu îi sunt aplicabile prevederile articolelor 1052 și 1053 potrivit cărora obligația solidară se împarte între debitori, codebitorul solidar, care a plătit datoria în totalitate, neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia;
după plata despăgubirilor, comitentul se subrogă, integral, în drepturile victimei, prepușii rămânând solidar obligați, așa cum erau și față de victima prejudiciului.
Argumentele menționate sunt justificate, însă ele ar trebui să fie completate ori chiar, într-o anumită măsură, modificate.
Astfel, ni se pare prea eliptică afirmația conform căreia „întreprinderea nu are în raporturile cu prepusul poziția unui codebitor solidar”. În realitate, comitentul are poziția unui codebitor solidar, care însă apare în această poziție datorită faptului că, prin lege, în sarcina sa este stabilită o obligație de garanție. Ne interesează aici mai puțin faptul că această garanție se completează cu o prezumție de vină ori este o garanție de activitate, independentă de orice prezumție de vină, de îndată ce chiar prezumția de vină este înscrisă în favoarea victimei prejudiciului și nu în favoarea prepușilor.
Având această poziție de garant, sunt aplicabile, cel puțin prin analogie, deși după părerea noastră nu este o simplă analogie, prevederile articolului 1055 Cod civil, la care ne-am mai referit, precum și prevederile articolului 1671 Cod civil.
În cazul analizat, mai mulți prepuși au comis împreună o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, care a dat naștere unei obligații solidare, a lor de reparare a prejudiciului. Pentru a garanta această obligație, care este exclusivă a prepușilor, se instituie, în raporturile cu victima, solidaritatea comitentului cu acești prepuși; este însă o solidaritate la baza căreia se află nu o răspundere a comitentului pentru propria sa faptă, ci ideea unei garanții oferite victimei pentru acoperirea prejudiciului.
Adevărații debitori solidari, adevărații responsabili sunt prepușii. Comitentul, deși obligat solidar cu aceștia, este totuși un garant al lor, care urmează a fi privit ca un adevărat fidejusor, deci poziția prevăzută de articolul 1055 Cod civil.
Dacă aceasta este adevărata poziție a comitentului, nu se poate face abstracție de prevederile articolului 1671 Cod civil care, în privința efectelor fidejusiunii, dispune că atunci „când sunt mai mulți debitori principali solidari pentru una și aceeași datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toți are regres în contra fiecăruia dintre ei pentru repetițiunea sumei totale ce a plătit. Întrucât unde există aceleași rațiunii trebuie dată aceiași soluție, ni se pare că prevederile articolului menționat justifică pe deplin păstrarea solidarității prepușilor în raporturile cu garantul lor, care este comitentul.
În literatura de specialitate au fost exprimate și alte opinii, în sensul aprobării soluției la care s-a oprit practica judecătorească privind dreptul comitentului de a urmării pe oricare dintre prepușii săi pentru întreg argumentându-se însă această soluție nu pe ideea solidarității, ci pe ideea existenței unei obligații „in solidum” a prepușilor. Considerăm că întrucât în legislația noastră sunt suficiente argumente pentru susținerea pe baza solidarității a soluției date de practica noastră judecătorească, nu este necesară o altă fundamentare. Această altă fundamentare poate fi reținută, eventual, ca o verificare a justeței soluțiilor și argumentelor la care ne-am referit mai sus.
6.6. Corelația dintre răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și alte forme de răspundere civilă delictuală.
6.6.1. Corelația cu răspunderea pentru fapta proprie.
Nu este exclus ca uneori prepusul să săvârșească o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu ca urmare a îndrumărilor necorespunzătoare pe care comitentul le-a dat. Într-o asemenea ipoteză este posibil ca răspunderea prepusului să fie înlăturată în tot sau în parte. Temeiul unei asemenea exonerări totale sau parțiale de răspundere a prepusului la reprezentat deci o faptă proprie a comitentului.
În asemenea situații, nu doar victima prejudiciului este interesată în stabilirea precisă a răspunderii și a temeiului acestuia, ci chiar prepusul are interesul să dovedească fapta proprie a comitentului, pentru ca în final, prejudiciul să fie suportat, dacă nu în totalitate de către comitent, cel puțin în parte.
În procesul pe care victima l-ar declanșa nu este exclus ca, în pofida dovedirii unei fapte proprii a comitentului, să se constate că rămân întrunite și condițiile răspunderii pentru fapta prepusului. O astfel de situație pune în lumină un cumul de temeiuri juridice ale răspunderii comitentului față de victimă. Acesta va răspunde „pro parte” pentru fapta prepusului, pe temeiul articolului 1000 alin. 3 Cod civil. Din răspunderea sa, în baza articolelor 998 și 999 Cod civil nu se va naște un drept de regres al comitentului împotriva prepusului, în vreme ce răspunderea sa în baza articolului 1000 alin. 3 Cod civil îi va oferi un asemenea drept.
În analiza corelației dintre răspunderea comitentului și răspunderea pentru fapta proprie, literatura juridică a pus și unele probleme de ordin procedural.
În acest sens, pornind de la realitatea consacrată de practica judiciară că atunci când și comitentul contribuie prin fapta proprie la cauzarea prejudiciului alături de prepus, el nu poate fi obligat în procesul penal să răspundă față de victimă și în temeiurile articolelor 998-999 Cod civil, ci doar în temeiul articolului 1000 alin. 3 Cod civil, ca parte responsabilă civilmente, s-a considerat că această orientare nu este la adăpost de critică, în primul rând, și mai ales pentru consecințele sale practice, pentru caracterul complicat al procedurii ulterioare ce vor fi urmate.
A mai fost avansată ideea că ar fi posibil ca și „de lege lata” chiar să se considere că un codebitor solidar, a cărui faptă ilicită nepenală cauzatoare de prejudiciu a contribuit alături de aceea a învinuitului sau inculpatului la producerea acestuia, este o parte responsabilă civilmente, astfel încât el ar putea fi introdus în procesul penal într-o asemenea calitate, în vederea rezolvării integrale a laturii civile a cauzei.
Corelația răspunderii comitentului cu răspunderea pentru fapta proprie este posibil de pus în lumină și atunci când comitentului-persoană juridică i s-ar putea reproșa o faptă proprie cu o contribuție la cauzarea prejudiciului reclamat de victimă.
6.6.2. Corelația dintre răspunderea comitentului pentru prepus și
răspunderea părinților pentru copiii lor minori.
Această problemă poate fi pusă în discuție numai în cazul în care prepusul este minor și săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în cadrul raportului de prepușenie, cu prilejul exercitării funcției ce i-a fost încredințată de comitent.
Literatura de specialitate și practica judiciară consideră că, prezente fiind condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său minor, răspunderea părinților este exclusă. De la această regulă, există o singură excepție în acea ipoteză în care părintele are calitatea de comitent în raport cu copilul său minor, când victima poate opta între răspunderea pentru fapta altuia prevăzută de articolul 1000 alin. 2 Cod civil și răspunderea prevăzută de articolul 1000 alin. 3 Cod civil.
6.6.3. Corelația dintre răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și răspunderea institutorului și meșteșugarului.
Este posibil în practică să se ivească situația în care una și aceeași persoană să întrunească în raport cu altă persoană atât calitatea de institutor sau meșteșugar, cât și pe aceea de comitent. Cea de-a doua persoană ar avea deci față de prima atât calitatea de elev sau ucenic cât și pe aceea de prepus.
O primă ipoteză ce se are în vedere ar fi aceea în care elevul (ucenicul) a primit de la institutor (meșteșugar) însărcinarea de a îndeplini anumite lucrări în interesul celui din urmă.
BIBLIOGRAFIE
Anca P., Conflictul răspunderii delictuale, în R.R.D. nr. 8/1967;
Anghel I.M., Popa M.F., Deak F., Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, 1970;
Barasch E.A., Nestor I., Zilberstein S., Ocrotirea părintească, Ed. Științifică, București, 1960;
Beligrădeanu S., Răspunderea civilă a medicilor și a unităților sanitare, în Dreptul nr. 3/1990;
Boboș Gh., Teoria generală a dreptului,Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1999;
Bratusia S.I., Samoscenco I.S., Obșceania teoria sovetscogo prava (Teoria generală a dreptului sovietic), Moscova, 1966;
Calmuschi Otilia, Aspecte ale răspunderii părinților pentru fapta copilului minor desprinse din practica judiciară, în S.C.J., nr. 4/1978;
Carbonnier Jean, Droit civil, les obligations, P.U.F., 9-e edition –Paris, 1976;
Cărpenaru Stancin D., Principiul reparării integrale a prejudiciului în raporturile contractuale dintre organizațiile socialiste, în „R.R.D.", nr. 1/1970;
Corbeanu I., Corbeanu M., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Costin M., Răspunderea juridică in dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974;
Cosmovici Paul, Contribuții la studiul culpei civile cu specială privire asupra culpei în contractele economice, Ed. Științifică, București, 1960;
Cosmovici P., Calmuschi O., Reglementarea raportului comitent-prepus și a răspunderii comitenților față de terți în dreptul român, în R.R.D., nr. 8/1972;
Deak Fr., Răspunderea civilă a părinților, institutorilor și artizanilor pentru prejudiciul cauzat de copiii minori, elevi sau ucenici, în J.N., nr. 6/1965;
Eliescu Mihai, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Buucrești, 1972;
Fauconnet P., La responsabilité, F. Alcan, Paris, 1928;
Filipescu Ion P., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 1994;
Ghimpu Sanda, Grossu S., Capacitatea și reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R.P.R., Ed. Științifică, București, 1960;
Ghimpa N. D., Acțiunea în regres în domeniul răspunderii civile delictuale, în R.R.D., nr. 2/1971;
Ionașcu A., Răspunderea comitenților pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuși, în „Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român”, vol. II, Ed. Academiei, București, 1978;
Ionașcu T., Modificările aduse Codului civil de principiul constituțional al egalității sexelor, în J.N., nr. 2/1950;
Ionașcu Traian, La faute comme élément de la responsăbilité patrimoniale des organisations socialistes, dans les contrats économiques, în La responsabilité civile dans les États de l'Est, Journées d'étude du 16 au 18 novembre 1965;
Josserand L., Cours de droit civil, Vol. II, Paris, 1938;
Lalou Henri, Traité pratique de la responsdbilité civile, ediția a V-a, Paris, Librairie Dalloz, 1955;
Longhin V., Responsabilitatea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în L.P., nr. 6/1956;
Lulă I., Garanția, fundamentul răspunderii civile a comitentului, în Dreptul nr. 10-11/1995;
Lulă I., Discuții în legătură cu interpretarea și sfera de aplicare a articolului 1003 din Codul civil, în Dreptul nr. 8/1996;
Mazeaud H. Și L., Mazeaud J., Leçons de droit civil, t. II ;
Nedelschi G., Curs de drept civil, Litografia învățământului, București, 1956;
Petrescu R., Examen al practicii judiciare privind conținutul prezumției de culpă a părinților pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, în R.R.D., nr. 6/1981;
Petrescu R., Natura și condițiile răspunderii comitentului, în R.R.D. nr. 10/1983;
Planiol M. Traité de droit civil, vol. II, Paris, 1943;
Planiol M., Ripert G., Boulanger J., Traité élémentaire de droit civil, vol. II, Paris, 1947;
Pop Liviu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002;
Popescu T.R., Anca P., Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică , București, 1969;
Pop T., Evoluția doctrinară și jurisprudențială In domeniul răspunderii civile a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în R.R.D., nr. 10/1987;
Sache Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală, Casa de Editură și Presă „Șansa”-S.R.L., București, 1994;
Starck B., Droit civil. Obligations. 1. Résponsabilité délictuelle, troisieme édition, Litec, Paris, 1988;
Stanilevici R., Caracterul răspunderii pentru pagubele cauzate prin faptele prepușilor a două organizații socialiste, în R.R.D. nr. 9/1975
Stanilevici R., Examen de practică judiciară privind caracterul și limitele răspunderii în ipoteza pluralității de persoane obligate la repararea pagubei, în R.R.D. nr. 12/1980;
Stătescu C, Bîrsan C., Drept civil. Teoria generala a obligațiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, București, 2002;
Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002 ;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Civila Delictuala Pentru Fapta Altei Persoane (ID: 126038)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.