Raspunderea Civila Delictuala
Introducere
Art.1164 din Noul cod civil referindu-se la conținutul raportului obligațional prevede: „Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.
Art. 1.165 din Noul cod civil,referindu-se la izvoarele obligațiilor prevede că obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații. Doctrina juridică modernă și-a asumat rolul de definire a noțiunii de obligație. Astfel, au fost formulate și dezbătute mai multe definiții care, bineînțeles, au fost corectate și criticate de către specialiștii în domeniu. O definiție care pare a fi una mai clară și cuprinzătoare ar putea fi următoarea : Obligația este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute o prestație sau mai multe prestații ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancțiunea constrângerii de stat.
Analizând această definiție putem afirma că raportul juridic de obligații este alcătuit din două laturi: una activă, adică un creditor și dreptul de creanță, și una pasivă, în aceasta regăsindu-se debitorul și datoria ce-i incumbă.
Definiția obligației trebuie să evidențieze caracterul său de legătură între creditor și debitor.
Având în vedere creditorul, raportul de obligație apare ca un drept de creanță; iar din punctul de vedere al debitorului acest raport apare ca o datorie. Dreptul de creanță face parte din activul patrimonial al creditorului, fiindcă lui îi profită prestația ce se datorează. Datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind ținut să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea creditorului.
Așa cu a fost definită, obligația civilă se înfățișează ca un raport juridic de obligație în temeiul căruia o persoană numită creditor (reus credendi) poate pretinde unei alte persoane denumite debitor (reus debendi) să dea (aut dare), să facă (aut facere), sau să nu facă (aut non facere) ceva, iar dacă debitorul nu respectă comportamentul la care s-a obligat chiar prin intrarea în acest raport juridic, se recunoaște creditorului posibilitatea de a-l forța la acest comportament, pe calea acțiunii în justiție, ca mod de protecție juridică a dreptului său subiectiv și de intervenție a forței coercitive a statului.
Astfel privită, obligația civilă în sens larg (raportul juridic de obligație) are o structură proprie, clădită pe următoarele elemente:
subiectele obligației;
obiectul obligației;
conținutul obligației;
sancțiunea;
Este de menționat că raportul de drept civil , în mod obișnuit, are trei elemente componente: subiectele, conținutul și obiectul. Legat de aceasta considerăm că trebuie arătat că în structura raportului de obligații trebuie adăugat și cel de-al patrulea element, sancțiunea. Numai în acest fel este posibilă sesizarea deosebirilor esențiale dintre obligațiile civile sau perfecte și obligațiile naturale, imperfecte sau incomplete.
Obligațiile civile alcătuiesc o instituție juridică relativ omogenă care nu poate fi confundată cu alte instituții , chiar de drept civil. Ele trebuie deosebite în special de obligațiile comerciale. Din analiza obligațiilor comerciale, care se tratează în lucrările de drept comercial, se evidențiază principalele particularități ale obligațiilor comerciale.
Capitolul 1.
Răspunderea civilă delictuală
1.1. Introducere în studiul răspunderii civile delictuale
Noul Cod civil la art1349,referindu-se la răspunderea civilă delictuală prevede: (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.
Noul Cod civil,la art.1350,tratând instituția răspunderii contractuale,prevede :
(1) Orice persoană trebuie să-și execute obligațiile pe care le-a contractat.
Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, nici una dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
După cum lesne se poate observa aceste două articole reglementează răspunderea pentru fapta proprie. Pe lângă această răspundere Noul Cod civil adoptat de Legea 287/2009 reglementează și următoarele forme ale răspunderii juridice delictuale:
– răspunderea pentru fapta ilicită a altei persoane (art. 1372 la 1374);
– răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri ori animale aflate în paza juridică a unor persoane (art. 1375 la 11380);
– răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcții care îi aparțin (art.1378).
Art. 1383 consacră dreptul la regres al celui care răspunde față de persoana care a comis prejudiciul ,iar art. 1382 caracterul solidar al răspunderii delictuale în cazul în care producerea prejudiciului este imputabilă mai multor persoane.
Răspunderea civilă delictuală este, în realitate, un raport juridic de obligații care izvorăște dintr-o faptă ilicită și prejudiciabilă. Deci raportul de răspundere delictuală este, de această dată, unul și același lucru cu raportul de obligații; dihotomia juridică fiind, în acest caz, exclusă.
Fapta ilicită care dă naștere raportului juridic de răspundere, potrivit unei terminologii consacrate și tradiționale, poartă denumirea de ”delict” și de ”cvasidelict„. Este motivul pentru care, pornind de la termenul de delict, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuale se numește delictuală.
Consecințele celor două categorii de fapte ilicite sunt identice; autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată la repararea integrală a prejudiciului.
1.1.1. Domeniul de aplicare
Așa cum rezultă din definiția răspunderii civile delictuale, principiile și regulile ei sunt aplicabile în toate situațiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.
Prin faptă ilicită extracontractuală se înțelege acea conduită prin care se încalcă obligația generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane. Tot prin faptă ilicită extracontractuală se înțelege și neexecutarea lato sensu a obligațiilor născute dintr- faptă licită (îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată și gestiunea de afaceri) și dintr-un act juridic unilateral.
De asemenea, răspunderea civilă delictuală se angajează și atunci când se cauzează un prejudiciu de un lucru sau un animal aflat în paza noastră, precum și de ruina edificiului. Ba mai mult, angajarea ei este posibilă chiar și în ipoteza în care prejudiciul este cauzat unei persoane prin neexecutarea obligațiilor contractuale ale debitorului său, dacă neexecutarea este o faptă prevăzută și sancționată de legea penală.
Concluzionând, răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun în materie de răspundere civilă. Pe cale de consecință, ori de câte ori nu sunt întrunite condițiile speciale ale răspunderii contractuale, se vor aplica principiile și regulile ce alcătuiesc sistemul răspunderii delictuale.
Funcțiile răspunderii civile delictuale
Conform prevederilor Noului Cod civil,instituția răspunderii civile delictuale are două mari funcții și anume : o primă funcție educativ- preventivă și o a doua funcție reparatorie.
Funcția educativ-preventivă. Instituția juridică a răspunderii civile delictuale, ca de altfel și dreptul, în general, îndeplinește o funcție educativ-preventivă prin influiența pe care o are asupra conștiinței oamenilor și, implicit, asupra comportamentului acestora.
Astfel, prin obligarea la repararea prejudiciului a celui care, prin fapta sa ilicită, l-a cauzat, răspunderea civilă delictuală îndeplinește un rol educativ actual, dar și unul în perspectivă, de prevenire a săvârșirii delictelor civile în viitor de către autorul delictului deja săvârșit sau de către alte persoane, care sunt conștiente, astfel că vor răspunde de prejudiciul ce l-ar cauza.
Funcția reparatorie. Prin încălcarea normei de comportament, care ne obligă să nu aducem prejudicii altei persoane prin faptele noastre, ia naștere o obligație de dezdăunare care concretizează răspunderea civilă delictuală.
Prin obligarea autorului prejudiciului la repararea acestuia, răspunderea civilă delictuală îndeplinește funcția reparatorie.
Privită astfel, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată ca un mijloc de apărare a drepturilor subiective.
1.2. Felurile răspunderii civile delictuale
Deși principiul fundamental al răspunderii juridice, potrivit căruia fiecare răspunde pentru propriile fapte, este valabil și își găsește aplicabilitatea așa cum am văzut și în materie de răspundere civilă delictuală, datorită unor imperative ale vieții sociale, rezultate din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva eventualelor prejudicii pe care acestea, fără nici o culpă din partea lor, ar putea să le sufere, s-a ajuns la extinderea sferei de aplicare a răspunderii civile delictuale și pentru alte situații decât cele create prin fapta proprie.
Analizând dispozițiile legale în vigoare prezentate anterior, doctrina juridică apreciază că răspunderea civilă delictuală este de trei feluri:
– răspundere pentru fapta proprie;
– răspunderea indirectă sau pentru fapta altei persoane;
– răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri, animale ori de ruina edificiului.
1.2.1. Răspunderea civilă delictuală directă sau pentru fapta proprie
Așa cum se statuează în art. 1357 din Noul Cod.civil, fiecare persoană are obligația de reparare a prejudiciului cauzat altei persoane prin fapta sa ilicită și prejudiciabilă. Fiecare persoană răspunde numai pentru faptele sale proprii.
Principiul răspunderii delictuale pentru fapta proprie se poate dovedi, uneori insuficient, în măsura în care autorul prejudiciului este o persoană insolvabilă. În asemenea ipoteze, victima riscă să nu poată obține reparația ce i se datorează. De aceea, în scopul protejării victimei împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, Codul civil a instituit, alături de răspunderea directă, în unele cazuri, și o răspundere complementară, indirectă.
Consacrarea răspunderii delictuale indirecte se explică datorită existenței unor relații speciale între autorul faptei prejudiciabile și persoana chemată de lege să-l repare.
1.2.2. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia
Reprezintă o modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei. Ea se adaugă răspunderii pentru fapta proprie și se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzătoare și victima prejudiciului.
Așa se explică dreptul de regres al celui obligat să răspundă indirect împotriva autorului faptei, pentru a obține restituirea reparației pe care a acordat-o victimei.
Noul Cod civil reglementează două cazuri de răspundere delictuală indirectă:
a). răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate copiii lor mionori (art.1372 N.C.C.);
b). răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în exercitarea funcțiilor încredințate (art.1273 NCC);
1.2.3. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale și ruina edificiului
Viața socială a dovedit că o persoană poate să sufere un prejudiciu ce i-a fost cauzat, fără fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. În asemenea cazuri, neputându-se dovedi că la originea pagubei este fapta unei anumite persoane, aplicând normele obișnuite ale răspunderii juridice, victima s-ar găsi în situația inechitabilă de a nu putea obține repararea pagubei. De aceea, în scopul apărării intereselor celor păgubiți, legea civilă a instituit răspunderea pentru lucruri, animale și ruina edificiului. Precizăm că, de această dată, nu ne găsim în prezența unei răspunderi indirecte. Este vorba de o răspundere directă a celui care are paza juridică a lucrului, animalului sau este proprietarul edificiului care a cauzat paguba.
Codul civil reglementează această răspundere după cum urmează:
a).răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem în paza juridică (art.1376 N.C.C.);
b).răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în paza juridică a unei persoane (art. 1375N.C.C.);
c).răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului (art.1378 N.C.C. ).
În toate lucrările realizate în literatura noastră juridică, abordarea problematicii răspunderii civile delictuale este structurată ținând cont de cele trei feluri ale acesteia enunțate mai sus.
1.2.4. Răspundere civilă delictuală subiectivă și obiectivă.
Această clasificare are la bază criteriul fundamentării răspunderii civile delictuale ,iar legiuitorul a clasificat-o în două categorii:
a.) Răspundere delictuală subiectivă. În sistemul codului nostru civil, în principiu, răspunderea civilă delictuală se întemeiază pe ideea de culpă, greșeală sau vinovăție. Domeniul de aplicare a răspunderii delictuale subiective este alcătuit din:
– răspunderea pentru fapta proprie (art.1357 la 1371 N.CC.);
– răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art.1372 N.C.C.).
b.) Răspunderea delictuală obiectivă. De la principiul culpei-fundament al răspunderii civile delictuale-există și unele excepții, când angajarea ei se explică pe un temei obiectiv. Temeiul răspunderii delictuale obiective, fără culpă, este ideea de garanție.
Domeniul de aplicare a răspunderii delictuale obiective este alcătuit din:
a).răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem în paza juridică (art.1376 N.C.C.);
b).răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în paza juridică a unei persoane (art. 1375 N.C.C.);
c).răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului (art.1378 N.C.C. ).
d). răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor (art. 1373 N.C.C.);
e). răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale (Legea nr.29/1990).
În continuare vom trece la analiza detaliată a fiecărei situații de răspundere civilă delictuală.
1.3. Răspunderea civilă delictuală ,pentru fapta proprie
1.3.1. Reglementarea juridică și condițiile generale ale răspunderii civile
Reglementare. Noul Cod civil , așa cum am mai arătat, instituie răspunderea pentru fapta proprie la art. 1357 la 1368, prevederi care constituie, totodată și temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale.
Astfel,art.1357 ,referindu-se la răspunderea civilă delictuală,pentru fapta proprie prevede următoarele :
(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Pentru aprecierea culpei se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exercițiul activității sale.
Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
Importanța răspunderii pentru fapta proprie , fiind consecința unui principiu fundamental al răspunderii juridice, este cea mai importantă dintre formele răspunderii delictuale.
Importanța răspunderii pentru fapta proprie se datorează nu atât frecvenței situațiilor la care aceasta se aplică în practică, cât faptului că textele din Codul civil,respectiv art.1357 la 1368, care o reglementează, dar constituie, în același timp, (și) fundamentul întregii instituții a răspunderii civile delictuale și, implicit, a celorlalte forme ale acesteia.
Condițiile generale ale răspunderii
Din analiza textelor legale se ajunge la constatarea că răspunderea pentru fapta proprie, mai mult , pentru răspunderea delictuală în general presupune existența sau întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:
– existența unui prejudiciu;
– existența unei fapte ilicite;
– existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
– culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile;
Forma sub care se prezintă această vinovăție nu are relevanță în materia dreptului civil, ea putând consta în intenție sau cea mai ușoară culpă, consecința fiind aceeași în orice situație, și anume, obligația celui vinovat de a repara prejudiciul produs altei persoane integral.
Victima faptei ilicite care solicită obligarea autorului prejudiciului la reparare, fiind reclamant în proces , conform principiului înscris în Codul de procedură civilă , este ținută să facă dovada existenței celor patru condiții ale răspunderii delictuale.
Dovada se poate face prin orice mijloc de probă reglementate de lege, inclusiv cu martori. Primele trei condiții, datorită caracterului lor obiectiv, sunt relativ ușor de dovedit.
Unele dificultăți apar în legătură cu proba culpei, care este un element psihic și constă în atitudinea internă a autorului faptei ilicite, nesusceptibilă de observare directă. În acest din urmă caz, prezumțiile simple sunt de o mare importanță și utilitate practică.
Prejudiciul. Încercând o definiție a prejudiciului putem spune că prejudiciul este rezultatul, consecința negativă suferită de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană ori ca urmare a ”faptei” unui lucru sau animal pentru care persoana este ținută să răspundă.
Se mai poate spune că prin prejudiciu se înțeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.
Conform art. 1357 N.C.civ. , răspunderea civilă intervine numai în cazul în care există un prejudiciu ce trebuie să fie reparat. Așadar, examinarea răspunderii civile urmărește determinarea cazurilor și condițiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.
În planul dreptului civil, fapta ilicită și culpabilă este lipsită de orice importanță și efect dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane. Oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită și oricât de gravă ar fi culpa autorului, răspunderea civilă delictuală nu poate interveni decât dacă, prin fapta ilicită și culpabilă, s-a cauzat un prejudiciu cuiva. Mai mult decât atât, răspunderea civilă delictuală se reduce, așa cum este prevăzut în art.1357 la 1368 N.C.civ. la repararea pagubelor cauzate. Deci prejudiciul este nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, în sensul că autorul faptei ilicite și culpabile cauzatoarea a prejudiciului răspunde numai în limita prejudiciului cauzat.
Se admite unanim în literatura de specialitate că prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, de sine stătătoare. Doar dovada existenței prejudiciului nu este suficientă pentru angajarea răspunderii civile. Pentru angajarea răspunderii trebuie pornit de le prejudiciu apoi la luarea în considerare a raportului de cauzalitate ajungându-se la fapta ilicită dăunătoare și de la aceasta la autorul ei sau la persoana obligată prin lege la reparare.
Se poate afirma, astfel, că în lipsa unui prejudiciu nu putem fi în prezența unei răspunderi civile.
Prejudiciile sunt susceptibile de mai multe clasificări, în funcție de mai multe și diverse criterii luate în considerare. Dintre acestea putem enumera cu titlu de exemplu:
-1.). după conținutul economic, prejudiciile se pot clasifica în prejudicii patrimoniale și nepatrimoniale.
Prejudiciile patrimoniale sunt acelea care au conținut economic, putând fi evaluate pecuniar, cum ar fi: distrugerea sau degradarea unui bun, sustragerea unui bun, uciderea unui animal, vătămarea sănătății unei persoane urmată de diminuarea sau pierderea capacității de muncă și a câștigului obișnuit al victimei; pierderea în tot sau în parte a unui drept patrimonial cum ar fi, spre exemplu, pierderea dreptul la întreținere etc.
Prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale, fără conținut economic. Drepturile personale extrapatrimoniale definesc personalitatea umană. Astfel de consecințe dăunătoare sunt: moartea, durerile fizice și psihice, atingerile provocate armoniei fizice și înfățișării unei persoane, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de satisfacțiile și plăcerile vieții etc.
-2.). prejudicii cauzate direct persoanei umane și prejudicii cauzate direct bunurilor sale.
Încadrarea unui prejudiciu în una sau alta din cele două categorii depinde de faptul dacă el constă într-o atingere a ființei umane însăși sau, dimpotrivă, constă în distrugerea, deteriorarea ori sustragerea bunurilor care aparțin unei persoane și încălcării drepturilor referitoare la acestea.
Prejudiciile cauzate direct persoanei umane sunt și ele susceptibile de diverse clasificări. După domeniul personalității umane încălcate, doctrina juridică le clasifică în:
– prejudicii cauzate personalității fizice sau prejudiciile corporale, care rezultă din atingerile aduse sănătății și integrității corporale a omului și constau de regulă în: dureri fizice și psihice, a căror reparare bănească este numită și pretium doloris; prejudiciul agrement, constând în pierderea sau restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de satisfacțiile și plăcerile normale ale vieții; prejudiciul estetic prin care se înțeleg atingerile provocate armoniei fizice și înfățișării unei persoane (despăgubirea poartă denumirea de prețul frumuseții sau price de la beaute) etc.;
– prejudicii cauzate personalității afective, categorie în care sunt incluse durerile psihice determinate de : moartea unei rude apropiate, moartea unui animal, introducerea acțiunii de divorț, ruperea intempestivă a logodnei etc.;
– prejudicii cauzate personalității sociale, care constau în consecințele încălcării unor drepturi persoanale nepatrimoniale, cum sunt: onoarea, demnitatea, reputația, numele, firma comercială etc.
Prejudiciile aduse direct bunurilor se clasifică în:
– prejudicii cauzate avutului public; și
– prejudicii cauzate avutului privat.
-3.). prejudicii previzibile și prejudicii imprevizibile. Prejudiciile previzibile sunt acele consecințe dăunătoare care au putut fi prevăzute în momentul săvârșirii faptei ilicite. Dimpotrivă, prejudiciile imprevizibile sunt acelea care nu puteau fi prevăzute la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare a acestuia.
-4.). prejudicii instantanee și prejudicii succesive. Prejudiciile instantanee sunt acele consecințe dăunătoare care se produc dintr-o dată sau într-o perioadă de timp foarte scurtă, cum sunt spargerea unui obiect de ceramică, mistuirea în flăcări a unei cărți sau a unui lucru confecționat dintr-un material care arde repede, moartea unui animal prin împușcare etc. Prejudiciile succesive constau în acele consecințe dăunătoare care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de timp, cum sunt: o boală cronică, o infirmitate etc.
În literatura de specialitate mai sunt evidențiate și alte clasificări ale prejudiciilor, cum ar fi: prejudicii temporare și prejudicii permanente; prejudicii inițiale și prejudicii subsecvente lista clasificărilor putând continua.
În analiza acestei condiții a răspunderii delictuale vom avea în vedere prima clasificare făcută de către noi aici, respectiv în prejudicii patrimoniale și prejudicii nepatrimoniale (daune morale).
Așa cum rezultă din definiția prejudiciului, pentru ca existența lui să dea naștere raportului juridic de răspundere civilă, este necesar să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Această condiție generală trebuie să fie prezentă indiferent că prejudiciul este patrimonial sau extrapatrimonial.
Încă de la început trebuie menționat și subliniat că răspunderea civilă delictuală se va angaja în toate acele situații când prejudiciul este cauzat prin încălcarea unor drepturi subiective, cum sunt: dreptul de proprietate, alt drept real, dreptul la întreținere, dreptul la integritate fizică, dreptul la onoare, la demnitate, dreptul de autor, dreptul de inventator etc.
O problemă pusă în dezbaterea literaturii și practicii judiciare a fost dacă răspunderea civilă poate fi angajată și atunci când prejudiciul este cauzat unei persoane prin încălcarea unor simple interese rezultate dintr-o situație de fapt și care nu corespund unui drept subiectiv.
Situația apărând relativ frecvent în practică, practica judiciară s-a văzut confruntată cu nevoia de a se pronunța în astfel de situații. Drept urmare prin practica judiciară s-a statuat că autorul prejudiciului este obligat să-l repare și în unele situații când a fost cauzat unei persoane prin încălcarea unui simplu interes care nu corespunde unui drept subiectiv. Astfel a fost admisă acțiunea în despăgubiri introdusă de o concubină pentru repararea prejudiciului constând în pierderea întreținerii prestată de concubinul său care a fost victima unui omor, cu motivarea că ”în infracțiunile contra vieții, faptul că partea civilă nu era soția victimei, ci concubina acesteia, este irelevant din moment ce a dovedit că se afla în întreținerea victimei. De asemenea, s-a decis obligarea la despăgubiri pentru pierderea întreținerii pe care victima unui accident o presta în fapt, fără a avea obligația legală, copiilor soțului său, copii care erau dintr-o căsătorie anterioară și deci nu aveau un drept subiectiv de a primi întreținere de la victima accidentului. Într-o altă soluție, s-a recunoscut dreptul unui minor, aflat în întreținerea de fapt a unei rude, de a obține despăgubiri în cazul în care întreținătorul a fost victima unui accident. Tot astfel, în mai multe cazuri de speță, s-a apreciat că , atunci când în urma faptei ilicite, victima a decedat, concubina sa, mamă a unor copii minori, are dreptul la despăgubiri pentru întreținerea lor, dacă face dovada că prin moartea concubinului copii au suferit un prejudiciu. Împrejurarea că minorii nu se află în raporturi de filiație legitimă cu victima nu duce la o soluție contrară, cât timp ei au fost prejudiciați de sumele ce le asigură victima în a cărei întreținere se aflau în permanență. În toate aceste cazuri nefiind în prezența unei obligații legale de întreținere, nu poate fi vorba nici despre încălcarea unui drept subiectiv, ci doar lezarea unui simplu interes, rezultat dintr-o situație de fapt.
Majoritatea autorilor din literatura de specialitate apreciază că atingerea unui simplu interes rezultat dintr-o situație de fapt dă dreptul la repararea prejudiciului astfel cauzat dacă sunt întrunite două condiții:
-situația de fapt să fi avut caracter de stabilitate, o permanență îndestulătoare pentru a justifica presupunerea că ar fi continuat și în viitor. Așa de exemplu, atunci când concubina sau cel în cauză primea doar ajutoare sporadice, cererea de despăgubire introdusă în urma morții celui care le-a acordat nu poate fi admisă. Ba mai mult, s-a spus că se cere să existe o asemenea stabilitate și permanență, încât să se poată deduce că cel ce presta întreținerea în fapt, își asumase un adevărat angajament juridic în acest sens.
-să fie vorba de vătămarea unui interes licit și moral. În cazul în care prejudiciul este urmarea încălcării unui interes ilicit și vădit contrar regulilor de conviețuire socială, cel prejudiciat nu are drept la reparație. Astfel, într-o speță s-a apreciat că concubinul nu poate obține despăgubiri dacă concubinajul a apărut ca o legătură deosebit de imorală, cum ar fi adulterul sau incestul, ori atunci când reclamantul este notoriu că duce o viață depravată.
Existența interesului vătămat și caracterul său licit și moral sunt împrejurări de fapt, putând fi dovedite prin orice mijloace de probă. Acordarea despăgubirilor și întinderea acestora se stabilesc de către instanța de judecată cu aplicarea principiului reparării integrale a pagubei.
Condițiile prejudiciului patrimonial
Pentru ca un prejudiciu patrimonial să dea dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la repararea lui este necesar să îndeplinească două condiții, și anume, să fie cert și să fie nereparat.
a.) caracterul cert al prejudiciului. în literatura de specialitate se apreciază că un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și , totodată, poate fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale și prejudiciile viitoare și sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs în totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe bază de elemente îndestulătoare. De pildă, atunci când victima unei fapte ilicite a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deși o bună parte din el se va produce în viitor.
Certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la existența cât și la întinderea sa. Dacă nu se poate cunoaște întreaga întindere a acestuia, instanța de judecată se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat și evaluat cu certitudine. Ea poate însă reveni ulterior pentru a acorda repararea cuvenită pentru prejudiciile devenite certe după pronunțarea hotărârii și provenite din aceeași faptă.
Prejudiciile viitoare și eventuale a căror producere în viitor este nesigură sunt lipsite de caracter cert. Ele obligă la reparare numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.
b.) prejudiciul să fie nereparat. Obligația de reparare a unui prejudiciu este echivalentă cu a răspunde civil față de persoana căreia i-ai produs acel prejudiciu. În cazul în care prejudiciul cauzat a fost deja reparat, răspunderea civilă încetează. Așa fiind, victima nu mai are dreptul de a obține din nou o reparație, deoarece s-ar îmbogăți fără justă cauză.
Din aceasta rezultă că răspunderea civilă nu poate fi antrenată dacă autorul faptei a restituit bunul sustras, a înlocuit sau reparat bunul avariat ori a pus la dispoziția victimei toate mijloacele bănești necesare pentru restabilirea situației anterioare.
Dacă pentru prejudiciu răspund solidar sau in solidum două sau mai multe persoane și victima a obținut reparația integrală de la una dintre acestea, dreptul de creanță se stinge prin executare. Înseamnă că cel păgubit nu are dreptul de a acționa și pe celelalte persoane care au fost ținute să răspundă alături sau pentru cel care a executat obligația de reparare. Aceste persoane vor rămâne obligate, de regulă, pentru partea lor de contribuție la producerea pagubei, numai față de solvens, care a făcut singur plata.
În practica judiciară întâlnim, însă, frecvent situații când o altă persoană decât autorul prejudiciului remite victimei sume de bani. Aceste sume se plătesc de o persoană care nu are nici o obligație, fie de o persoană care este obligată la plată prin temeiul altor raporturi juridice decât răspunderea delictuală ( asigurare prin efectul legii, contract de asigurare sau raporturi de asigurare socială etc. )
În toate aceste cazuri prezentate se aplică principiul potrivit căruia victima poate obține o singură reparație integrală a prejudiciului suferit, ea nu poate cumula două sau mai multe despăgubiri pentru aceeași pagubă. Dar oare plata făcută victimei de către o altă persoană are valoare sau caracter de despăgubire?
Răspunsul la această întrebare implică mai multe nuanțări și ipoteze pe care vom încerca sa le expunem în cele ce urmează.
o prima situație ar fi aceea în care o terță persoană remite victimei o sumă de bani cu intenția de a-i repara total sau parțial paguba suferită, aceasta are valoare de plată sau caracter de despăgubire. Victima nu va putea să ceară reparația de la autorul faptei ilicite, decât pentru o eventuală diferență de prejudiciu care a rămas neacoperită. Terța persoană poate face plata în calitate de gestor de afaceri al autorului sau cu intenția de a-l gratifica. Dimpotrivă, dacă terța persoană nu plătește ci inteția de a despăgubi pe victimă , ci cu intenția de a gratifica sau a-i veni în ajutor cu o sumă de bani, victima își păstrează integral dreptul de a obține despăgubiri de la autorul faptei ilicite. În acest sens, practica judiciară a statuat că ajutoarele materiale pe care colegii victimei au înțeles să le acorde soțului fostei lor colege, cu ocazia decesului ei, nu poate influența asupra obligației inculpatului vinovat de moartea acestuia, de a suporta cheltuielile ocazionate cu înmormântarea victimei.
O altă situație sau ipoteză ar fi aceea când victima primește sume de bani de la o terță persoană care este obligată să i le plătească pe un alt temei decât răspunderea civilă delictuală este necesar să deosebim între două situații: victima primește bani de la o societate de asigurări; și a doua situație când victima primește sume de bani în cadrul raporturilor de asigurări sociale.
Când victima primește sume de bani de la o societate de asigurare pe baza unor raporturi de asigurare prin efectul legii sau contractuale sunt posibile următoarele ipoteze:
– dacă victima beneficiază de pensie de invaliditate sau de urmaș persoana păgubită are dreptul să pretindă de la autorul faptei prejudiciabile plata de despăgubiri numai în limita diferenței de valoare între pensie și valoarea integrală a pagubei. Paguba constă în diminuarea sau pierderea câștigului realizat ori prin pierderea întreținerii ce i se presta. Așadar, plata pensiei are caracterul unei despăgubiri, ceea ce înseamnă că trebuie să fie imputată asupra valorii prejudiciului.
– dacă autorul prejudiciului este asigurat de răspundere civilă, victima poate primi despăgubirea direct de la societatea de asigurări. Deci victima nu poate cere despăgubiri de la autorul faptei prejudiciabile.
Cu toate acestea, dacă suma plătită de societatea de asigurări nu acoperă integral prejudiciul, victima are dreptul să pretindă diferența de despăgubire de la autorul faptei. După ce a plătit victimei despăgubirea, societatea de asigurări , nu are, de regulă, drept de regres împotriva autorului prejudiciului, deoarece el este asigurat de răspunderea civilă delictuală și în acest scop a plătit primele de asigurare; acțiunea în regres este posibilă numai împotriva altei/ altor persoane decât asiguratul, dacă fapta acestora a dat naștere obligației de plată a indemnizației de asigurare.
– dacă victima însăși are calitatea de persoană asigurată, rezolvarea este distinctă, după cum este vorba de asigurare de persoane ori asigurare de bunuri.
Asigurarea de persoane este o măsură de prevedere și de economisire. Ea nu are ca scop despăgubirea persoanei asigurate. Plata indemnizației de asigurare se face la realizarea riscului asigurat. Existența acestei obligații a societății de asigurare este independentă de producerea unui prejudiciu în patrimoniul asiguratului sau întinderea lui. Prin urmare, plata indemnizației de asigurare nu are caracter de despăgubire. Rezultă că primirea ei de către victimă este lipsită de semnificație referitor la existența și întinderea dreptului său de a pretinde întreaga reparație de la autorul faptei prejudiciabile. Deci indemnizația de asigurare se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul prejudiciului. De asemenea, asiguratorul nu are drept de regres împotriva autorului prejudiciului, deoarece el este obligat să plătească victimei suma asigurată la producerea riscului asigurat.
În cazul asigurării de bunuri, plata indemnizației de către asigurator, atunci când se produce riscul asigurat, are caracter de despăgubire. Deci victima nu are dreptul să cumuleze suma asigurată cu reparația datorată de autorul prejudiciului. Totuși dacă prejudiciul este mai mare decât indemnizația de asigurare, persoana păgubită are dreptul de a pretinde plata acestei diferențe de la autorul pagubei. Societatea de asigurare este îndreptățită ca, pe calea acțiunii în regres, să recupereze de la persoana vinovată suma plătită asiguratului.
Dacă în soluționarea problemei reparării prejudiciilor de natură patrimonială instanțele de judecată nu întâmpină probleme deosebite în ceea ce privește repararea prejudiciilor extrapatrimoniale sau a daunelor morale aici se confruntă cu modalități și mijloace viu disputate de către literatura juridică de specialitate.
Ca urmare a acestor dispute și a punctelor diferite de abordare a problematicii în practica și teoria dreptului civil se constată existența mai multor tipuri de soluții. Posibilitatea reparării prejudiciilor extrapatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale este unanim admisă. Astfel, în dreptul nostru civil, prin art. 61 la 77 din Noul Cod civil, s-a instituit un sistem de reparare a daunelor morale prin mijloace de aceeași natură. Aceste mijloace sunt:
dreptul victimei de a cere instanței de judecată să dispună încetarea săvârșirii în continuare a faptei prin care se aduce atingere drepturilor sale personale nepatrimoniale;
obligarea autorului faptei săvârșite fără drept să aducă la îndeplinire orice măsuri socotite necesare de către instanță pentru a se ajunge la restabilirea dreptului încălcat;
obligarea autorului faptei ilicite, dacă nu îndeplinește, în termenul stabilit de instanță, măsurile destinate să restabilească dreptul încălcat, la plata unei amenzi; în folosul statului, pe fiecare zi de întârziere, socotită de la expirarea termenului.
Firesc se pune întrebarea dacă daunele morale sunt sau nu reparabile pe cale patrimonială, adică prin despăgubiri bănești? La fel , problema a fost rezolvată diferit, de la etapă la etapă, funcție de evoluția și dezvoltarea doctrinei din domeniu.
Doctrina și practica reparării bănești a daunelor morale a parcurs trei etape, acestea fiind:
Etapa întâi a constituit-o perioada de timp cuprinsă între 1 Decembrie 1865, data punerii în vigoare a Codului civil român, și sfârșitul lunii decembrie a anului 1952, când a apărut Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII, privind imposibilitatea de a acorda despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral, care s-ar putea numi etapa admiterii în practica judiciară a principiului reparării bănești a daunelor morale.Pe tot parcursul acestei etape, practica judiciară a admis, cu titlu general, repararea bănească a daunelor morale. Temeiul legal al acestei orientări au fost prevederile art. 998-999 C.civ., texte legale în care este întâlnit termenul de prejudiciu fără nici o altă precizare. Termenul de prejudiciu a fost interpretat în sensul că desemnează orice fel de prejudiciu, indiferent că este patrimonial sau extrapatrimonial. Așa fiind, amândouă sunt susceptibile de reparare pe cale patrimonială. Dintre daunele morale pentru repararea cărora instanțele de judecată au acordat despăgubiri bănești exemplificăm: atingerile aduse onoarei, denunțarea calomnioasă, defăimarea prin presă, actele vexatorii, durerile psihice provocate de moartea unei persoane, durerile cauzate prin atingerile integrității corporale, ruperea nejustificată a logodnei, seducția dolosivă etc.
Cea de-a doua etapă care a debutat după cum arătam odată cu apariția Deciziei de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII, privind imposibilitatea de a acorda despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral deci de la sfârșitul lui decembrie 1952 până la Revoluția din decembrie 1989. Această etapă s-a numit etapa neadmiterii în practica judiciară a reparării pe cale bănească a daunelor morale. Motivele pe care s-au întemeiat aceste îndrumări au fost de natură ideologică, afirmându-se că : ”Nu se poate deci concepe plata unei sume de bani ca echivalent pentru suferința provocată omului.”
Practica în principiu a fost constantă în aplicarea îndrumărilor fostei instanțe supreme, dar începând cu anii 1967-1968 , în literatura de specialitate a apărut o orientare favorabilă completării sistemului de apărare a drepturilor nepatrimoniale și prin acordarea de reparații bănești pentru daune morale.
De la abolirea sistemului comunist din 22 decembrie 1989, ne găsim în cea de a treia etapă, care poate fi numită a reorientării practicii judiciare în sensul admiterii tezei tradiționale a reparării daunelor morale prin despăgubiri bănești.
Astfel, au fost acordate despăgubiri bănești cu motivare ocolită, pentru daune morale constând exclusiv în atingeri aduse dreptului de integritate corporală, constând în prejudiciu estetic sau în prejudiciu de agrement. Pentru a proceda în acest fel, instanțele de judecată au considerat că asemenea prejudicii ar avea un caracter patrimonial, fiind susceptibile de reparație pecuniară. Sub acest aspect, s-a subliniat: ”lipsirea unei persoane care în urma unui accident nu se mai poate deplasa – de posibilitatea de a viziona spectacole, de a face vizite, excursii etc. , îi cauzează suferințe ce trebuie considerate ca prejudicii cu semnificație patrimonială și susceptibile de a fi reparate patrimonial”.
De cele mai multe ori s-au acordat despăgubiri cu motivarea că ele ar constitui echivalentul efortului suplimentar de muncă pe care victima este obligată să-l depună ca urmare a vătămării integrității sale corporale.
Doctrina juridică și practica judiciară, în prezent admit, fără rezerve, posibilitatea reparării bănești a daunelor morale. Orientarea își are fundamentul legislativ, ca și în cazul primei etape, în art.998-999 C.civ., texte legale în care este folosit termenul de prejudiciu , fără a deosebi între prejudiciu patrimonial și prejudiciu nepatrimonial.
Această reorientare își are suportul legislativ și în unele reglementări postrevoluționare, de aplicație particulară, în domenii limitate, după cum urmează: art.11 din legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ (actualmente abrogată) prevedea că ”instanța va lua hotărâri și asupra daunelor materiale sau morale”; art. 9 al Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale dispune că atunci când faptele de concurență neloială cauzează daune materiale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței de judecată cu acțiune în răspundere civilă; art. 2 alin.5 din Legea nr. 48/1992 a audiovizualului; art. 139 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, care prevede că încălcarea drepturilor cuvenite autorilor atrage, printre altele, și răspunderea civilă a făptuitorilor pentru prejudiciile cauzate indiferent dacă sunt patrimoniale sau nepatrimoniale.
În legătură cu așa-zisa reparare bănească a daunelor morale se poartă discuții. În primul rând sumele de bani care se acordă celor cărora le-au fost cauzate daune morale au valoare de reparație, adică de despăgubiri?
În încercarea de a da răspuns la această întrebare, este necesar să se rețină că daunele morale nu pot fi evaluate în bani, deci nu au valoare patrimonială. Drept urmare sumele care se acordă de către instanțele de judecată sunt numite impropriu despăgubiri. Ele nu sunt destinate să înlocuiască o valoare economică cu altă valoare economică. Aceste sume au o cu totul altă destinație, aceea de a atenua sau alina suferințele fizice și/sau psihice ale victimelor. Deci efectul lor este compensatoriu. Prin urmare, am putea vorbi de compensații bănești și nu de despăgubiri bănești.
O altă problemă dificilă care își așteaptă o rezolvare din partea doctrinei sau chiar din punct de vedere legislativ este cea a criteriilor de stabilire a sumelor care se acordă celor care le sunt cauzate astfel de daune. Doctrina juridică din țara noastră, pe baza analizei soluțiilor pronunțate de instanțele de judecată, în prezent încearcă să formuleze unele criterii care ar putea fi avute în vedere în acest scop. Un lucru este de reținut. Asemenea sume trebuie să aibă strict efecte compensatorii, fără a se transforma în amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victime. Apreciem că în stabilirea lor va trebui avut în vedere criteriul importanței și gravității prejudiciului moral, precum și criteriul echității.
Capitolul 2.
Fapta ilicită în materia răspunderii civile delictuale
2.1.Noțiune și necesitate
Fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale, poate fi definită ca fiind orice faptă (acțiune sau inacțiune) prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective (sau interesele legitime) ale altei persoane,cauzându-se acesteia prejudicii.
Într-o altă interpretare faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii. Cu alte cuvinte, prin fapta ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Din analiza primei definiții rezultă următoarele:
-spre deosebire de alte materii (de ex. , dreptul penal), unde, pentru a fi ilicită, o faptă este suficient să se abată de la normele legale (în speță legislația penală), în materia răspunderii civile delictuale, caracterizarea ca ilicită a unei fapte trebuie să se facă prin referire atât la încălcarea legii, cât și la prejudicierea titularului unui drept subiectiv ( sau interes legitim) lezat prin încălcarea legii;
-de asemenea, în doctrină s-a arătat că fapta este ilicită și în cazul încălcării normelor de conviețuire socială, dacă acestea reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însăși conținutul și limitele de exercitare a drepturilor subiective;
-în aceste condiții, apreciem că inexistența unui prejudiciu, ca rezultat al faptei ilicite, duce la lipsa a două condiții generale ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul și fapta ilicită.
Necesitatea existenței unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii.
Deși prevederile art.1357 N.C.civ. fac referire la ”Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârșită cu intenție sau din culpă ,este obligat să îl repare”, atât doctrina, cât și jurisprudența sunt de acord că textul respectivului articol nu vizează orice faptă ci numai fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, ca element al răspunderii.
Ca atare, pentru obligarea la plata despăgubirilor, este necesar ca prejudiciul să fi fost cauzat printr-o faptă ilicită.
2.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături:
a). fapta are caracter obiectiv sau existență materială constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;
b). fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic subiectiv: voința omului care a ales o anumită conduită. Așadar, fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
c). fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate. Reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de greșeală, culpă sau vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv, își găsește expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
Termenul de ilicit, prin el însuși, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unor norme juridice.
Textele Noului Cod civil prevăd expres ca fapta păgubitoare să fie ilicită; art. 1357 și în continuare fac referiri numai la fapta ilicită ,săvârșită cu intenție sau din culpă care produce un prejudiciu, ce trebuie reparat de persoana care l-a comis. Doctrina noastră juridică și practica judiciară susțin, în prezent, că distincția dintre fapta ilicită și greșeala autorului său este nu numai posibilă, ci și necesară. Distincția este posibilă deoarece fapta ilicită este manifestarea exterioară sau obiectivarea voinței și conștiinței autorului, iar greșeala sau vinovăția este atitudinea psihică, interioară față de acea faptă. De asemenea, ea este necesară deoarece sunt situații când deși fapta ilicită există, totuși răspunderea civilă nu intervine pentru motivul că lipsește vinovăția sau greșeala autorului său. Așa este cazul faptelor ilicite săvârșite de o persoană lipsită de discernământ.
Drepturile subiective și interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase și diferite. La fel este și în cazul faptelor prin care acestea sunt încălcate. În cele mai frecvente cazuri faptele ilicite ale oamenilor sunt pozitive în sensul că sunt fapte de comisiune adică de acțiune, așa cum sunt de exemplu: sustragerea , deteriorarea unui bun, vătămarea corporală a unei persoane etc. Deși fapta ilicită constă de regulă într-o acțiune ( comisive ), se constată că faptele oamenilor pot și omisive, ceea ce înseamnă pasivitate, inacțiune.
La fel ca și acțiunea, și inacțiunea, dacă este ilicită, poate constitui o faptă ilicită, un delict civil , de natură să angajeze răspunderea autorului ori de câte ori există o obligație legală de a acționa într-un anumit mod, iar această obligație a fost încălcată ( de exemplu, omisiunea de a semnala pericolul de accidentare pe care îl reprezintă un șanț săpat cu ocazia efectuării unor lucrări de reparare a drumurilor; neacordarea de către medic a îngrijirilor necesare unei persoane accidentate, urmarea acestei omisiuni fiind moartea persoanei etc.).
Rezultă așadar, că atât acțiunea cât și inacțiunea, ca fapte ilicite , constau în încălcarea unor norme ale dreptului obiectiv, ceea ce le diferențiază nefiind altceva decât caracterul normei încălcate.
Astfel, în timp ce fapta ilicită constând într-o acțiune reprezintă încălcarea unor norme juridice prohibitive, fapta ilicită comisă printr-o inacțiune reprezintă încălcarea unei norme juridice onerative.
În consecință se poate spune că , ceea ce este specific inacțiunii, ca faptă ilicită, este că într-o acțiune pasivă, omisivă, are loc încălcarea de către o anumită persoană a unei norme legale, onerative, normă care impunea, deci, acelei persoane obligația de a acționa într-un anumit mod, în anumite situații.
În sfârșit, este demn de menționat că, în practică, există situații în care aceeași atitudine ilicită (delict civil) să fie rezultatul, în același timp, al unei acțiuni, cât și al unei inacțiuni ilicite.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei.
Caracterul ilicit al unei fapte, în materia răspunderii civile delictuale, este relevat prin întrunirea a două condiții esențiale : încălcarea legii și producerea unui prejudiciu.
Această dublă condiționare face ca lipsa uneia dintre condiții să ducă la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale.
În lipsa prejudiciului fapta săvârșită chiar dacă ilicită pentru alte materii ale dreptului nu are acest caracter în materia răspunderii civile delictuale, și ca atare nu poate duce la angajarea răspunderii.
Dar nu numai lipsa prejudiciului înlătură caracterul ilicit al faptei; există situații în care ilicitatea faptei este înlăturată, deși prin fapta respectivă au fost cauzate prejudicii altei persoane.
Aceste situații sunt caracterizate de existența anumitor împrejurări sau cauze-datorită specificității lor și în virtutea legii, permițând abaterea de la normele dreptului obiectiv sau justificând un anumit comportament, duc la lipsa celeilalte condiții a ilicității faptei, și anume încălcarea legii.
Aceste cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii sunt:
1.)-legitima apărare;
2.)-starea de necesitate;
3.)-îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege,
ori a ordinului superiorului;
4.)-exercitarea unui drept subiectiv;
5.)consimțământul victimei.
Legitima apărare
Potrivit art.44 alin.1 C.pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în starea de legitimă apărare. Alin.2 al aceluiași articol definește legitima apărare spunând că: ”Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct sau indirect și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.”
Noul Cod civil ,la art.1460 prevede expres că legitima apărare duce la exonerarea de răspundere,astfel :
„ Nu datorează despăgubiri,cel care fiind în legitimă apărare a cauzat agresorului un prejudiciu. Cu toate acestea va putea fi obligat la palata unei indemnizații adecvate și echitabile cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări.”.
Așadar, deși fapta a cauzat anumite prejudicii persoanei sau bunurilor atacatorului, întrucât ea a fost săvârșită în stare de legitimă apărare, înlătură caracterul său ilicit, autorul ei și, implicit, prejudiciul este exonerat de răspundere.
Din definiția dată legitimei apărări de alin.2 art. 44 C.pen. rezultă că pentru existența acestei cauze, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
-atacul la care se reacționează să fie material, iar nu verbal, constând în amenințări, insulte; să fie direct, adică să amenințe în mod nemijlocit obiectul împotriva căruia este îndreptat; să fie imediat, adică pe punctul de a se dezlănțui sau atac în curs de desfășurare, pericolul produs fiind, la rândul său, unul iminent sau unul actual; să fie injust adică atacatorul să nu aibă un temei juridic care să-i justifice atitudinea.
-atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes public;
-atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat,ori interesul public.
-apărarea să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Depășirea limitelor unei apărări proporționale va fi totuși considerată legitimă apărare, numai dacă această depășire s-a datorat potrivit alin.3 al art. 44 C.pen., tulburării sau temerii în care s-a aflat persoana în cauză.
2.) Starea de necesitate
Și această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei este definită de Codul penal, prin art. 45 alin.2, și ea presupune că fapta a fost săvârșită pentru a salva de la un pericol iminent, și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa , a altuia, sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public. Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, nu există stare de necesitate și prin urmare, răspunderea va fi angajată, dacă făptuitorul și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
Noul Cod civil,la art1361,referindu-se la starea de necesitate,prevede:
„ Cel care aflat în stare de necesitate ,a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ,ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat ,potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză”.
Art.1362 din Noul Cod civil prevede că atunci când fapta păgubitoare ,producătoare de prejudiciu a fost săvârșită în interesul unei terțe persoane,cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogățirii fără justă cauză”.
Pornindu-se de la diferența ce există între răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală, aceasta din urmă fiind condiționată, în esență, de producerea unui prejudiciu, în doctrină s-a ajuns la o atenuare a efectelor stării de necesitate în materia răspunderii civile delictuale.
3.) Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului
Fapta cauzatoare de prejudicii va declanșa răspunderea civilă delictuală, în condițiile prevăzute de art.1364 dacă fapta are un caracter ilicit,astfel:
„ Îndeplinirea unei activități impuse ,ori permise de lege ,sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări.”
4.) Exercitarea unui drept. Abuzul de drept.
Este indiscutabil că săvârșirea din culpă a unei fapte ilicite, cu consecința cauzării de prejudicii unui terț, atrage răspunderea civilă delictuală a făptuitorului.
S-a pus problema dacă cumva și săvârșirea unor acte ilicite ar putea da naștere, în anumite cazuri, la responsabilitate.
Abordându-se această problemă s-a arătat că exercitând prerogativele recunoscute de lege unui drept subiectiv, titularul acestuia nu poate fi considerat că acționează ilicit, chiar dacă prin exercițiul normal al dreptului său au fost aduse anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv al unui terț.
Așadar, exercitând în limitele normale un drept subiectiv, titularul acestuia este considerat că nu vatămă drepturile subiective ale altuia.
Ce se întâmplă când titularul dreptului subiectiv, depășind cadrul exercițiului normal al dreptului său, se folosește de acesta exclusiv cu intenția de a aduce o pagubă altuia. Este cazul, spre exemplu, al unui proprietar care, spre a a acoperi vederea unui imobil vecin , ridică un zid fără nici o utilitate, constatându-se că este numai dorința de a face rău vecinului; de asemenea, dreptul la grevă poate fi exercitat în mod abuziv numai din dorința de a produce pagube patronului.
În toate aceste cazuri, și în altele asemănătoare, titularul dreptului, deturnându-l de la finalitatea pentru care acesta i-a fost recunoscut de lege și exercitândul cu rea-credință, deci cu intenția de a păgubi celelalte subiecte de drept, săvârșește un abuz de drept.
Orice drept privat conferă facultatea de a acționa în interes personal, iar nu în interes social. Revine legii atribuția să se asigure că prerogativele acordate titularului dreptului nu sunt contrare interesului public. Dar nu trebuie să i se ceară celui care își exercită dreptul să se preocupe el însuși de interesul social.
Rezultă , deci, că reperele exercitării normale a unui drept subiectiv sunt: buna-credință și scopul sau finalitatea pentru care acel drept a fost recunoscut de lege, renunțându-se astfel la imperativul corelării permanente a acelui drept în interesul public.
O aplicație a răspunderii pentru abuzul de drept, așa cum a fost el definit mai sus, găsim în art. 723 C.pr.civ., potrivit căruia ”drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.
Față de cele arătate, problema dacă actele ilicite pot da naștere la responsabilitate se dovedește a fi una pur sofistică, iar răspunsul care trebuie dat este unul negativ. Aceasta deoarece, chiar dacă dreptul subiectiv este recunoscut de lege, fiind astfel licit, exercitarea sa în mod abuziv constituie un act ilicit și numai acesta atrage responsabilitatea titularului său. Așadar, nu dreptul în sine este ilicit, ci exercitarea sa abuzivă, cu intenția de a prejudicia pe alții.
5.) Consimțământul victimei
Dacă anterior săvârșirii faptei, autorul acesteia a obținut consimțământul victimei cu privire la un anumit mod de a acționa, care potențial ar fi de natură să-i producă un prejudiciu, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea sa de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
Referindu-se la acest aspect art.1371 din Noul Cod civil prevede :
(1) în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu Ie-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică șl în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.
De remarcat este faptul că potențiala victimă este de acord cu producerea prejudiciului, și cu săvârșirea unei fapte ale cărei posibile consecințe ar avea efect negativ asupra patrimoniului său, sau chiar asupra persoanei sale.
Nu are acest caracter – însă înțelegerea este și în acest caz valabilă acordul dat de victimă după producerea pagubei, prin care se renunță la despăgubirea datorată de făptuitor..
2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul victimei
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit de către victimă este o condiție generală a răspunderii civile, la fel ca și prejudiciul , fără a deosebi dacă este vorba de răspundere civilă delictuală sau răspundere civilă contractuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, această condiție este prevăzută expres în art.998-1002 C.civ. texte în care se dispune că obligația de reparare intervine în cazul oricărei fapte a omului ”care cauzează altuia un prejudiciu” sau pentru ”prejudiciul cauzat”. Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență mai ales în cazurile în care greșeala sau culpa este prezumată de lege, precum și în ipotezele de răspundere obiectivă, fără culpă.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu greșeala sau culpa. Culpa este o condiție subiectivă. Așa se explică faptul că poate exista raport de cauzalitate dar să lipsească culpa, după cum poate să existe culpa autorului faptei ilicite și să nu existe raportul de cauzalitate.
Se poate spune că fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă. Ba mai mult, raportul de cauzalitate este, în același timp, și criteriu sau element în funcție de care se determină întinderea reparației datorate victimei. Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru daunele care sunt, neîndoielnic, consecința directă a faptei ilicite. Așadar, în cuantumul reparației nu pot fi incluse datoriile victimei care a decadat sau și-a pierdut capacitatea de muncă. O asemenea daună este indirectă. Așa cum s-a arătat, noțiunea de prejudiciu direct nu se confundă cu noțiunea de prejudiciu cauzat în mod direct.
Sfera noțiunii de prejudiciu direct este mai largă, înțelegându-se atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă, cât și printr-o legătură cauzală indirectă. Prejudiciul indirect este atunci când între el și fapta ilicită nu există nici un raport de cauzalitate.
Concluzionând se poate spune că răspunderea autorului faptei ilicite nu poate fi angajată atunci când între fapta ilicită și prejudiciul suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate. Raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile, lipsește atunci când prejudiciul se datorează în exclusivitate forței majore, uneori cazului fortuit, faptei unei terțe persoane sau faptei victimei.
În analiza raportului de cauzalitate este necesară stabilirea existenței acestuia. În cele mai frecvente cazuri existența raportului de cauzalitate este ușor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind clară și indiscutabilă. Astfel, de pildă, victima este lovită cu cuțitul în inimă și moare imediat. Decesul victimei este, indiscutabil efectul loviturii aplicate cu cuțitul. La fel, atunci când o persoană distruge sau sustrge un bun al altuia și îl înstrăinează, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit este evident.
De multe ori stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu devine o problemă complicată. Astfel, producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoțită de mai multe acțiuni sau inacțiuni care pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind un complex de împrejurări, unele cu rol de cauze, altele de condiții, așa încât este dificil de decelat care dintre ele, în multiplele lor legături de interdependență și interacțiune, se află într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul pentru a duce la antrenarea răspunderii civile delictuale. Astfel , se pune problema, atunci când unei persoane i se aplică lovituri care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar suferind de o maladie cronică de inimă, face un atac de cord și moare, dacă loviturile aplicate se află sau nu în raport de cauzalitate cu decesul victimei?. Tot astfel, fapta de a ascunde un lucru furat ce a fost dat în păstrare de autorului furtului unei alte persoane se află sau nu în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victimă?. De asemenea, fapta paznicului care a uitat deschisă ușa magaziei din care o altă persoană a furat unele materiale poate fi considerată cauză a pagubei încercate de firma respectivă? Răspunsul la asemenea întrebări nu este ușor de formulat și argumentat.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, în toate acele situații când producerea prejudiciului este precedată sau însoțită de mai multe fapte și împrejurări, în doctrina juridică și jurisprudență s-au propus diferite sisteme sau criterii.
2.3.1. Sisteme juridice de stabilire a raportului de cauzalitate
a.) Sistemul cauzei proxime. Acest sistem a fost elaborat în dreptul anglo-saxon având ca fundament teoretic afirmația filosofului Francisc Bacon: ” Ar fi pentru drept o sarcină fără de sfârșit de a determina cauza cauzelor și acțiunea unora față de celelalte. De aceea el se mulțumește cu cauza imediată și judecă acțiunile cu ajutorul acesteia, fără să urce la una anterioară”. Așadar, se consideră drept cauză a prejudiciului numai fenomenul, fapta sau împrejurarea imediat anterioară producerii acestuia, apreciindu-se că în lipsa ei, chiar dacă ar fi existat celelalte împrejurări, prejudiciul nu s-ar fi produs.
Teoria este criticabilă. Se ignoră faptul că adeseori efectele păgubitoare se produc numai prin mijlocirea unui lanț cauzal, alcătuit dintr-un număr mai mare sau mai mic de factori intermediari. În realitate sunt situații când cauza proximă este de minimă importanță, ceea ce înseamnă că reținerea ei ca singura cauză a prejudiciului este inechitabilă și contrară realității. Procedând în acest mod se înlătură caracterul cauzal al unor fapte sau împrejurări anterioare care au fost într-adevăr eficiente și decisive în producerea rezultatului păgubitor. Prin urmare, în acest sistem, câmpul cauzalității este atât de restrâns încât lasă în afara lui toate faptele eficiente și condițiile necesare care au contribuit decisiv la producerea rezultatului păgubitor, cu excepția uneia singure, cea de pe urmă, cauza proximă.
În dreptul american, sistemul cauzei proxime este colorat cu ideea de culpă sau vinovăție. Astfel, se susține că răspunderea revine întotdeauna acelei persoane care a avut ultima șansă de a evita producerea pagubei. În consecință, este reținută drept cauză a pagubei numai fapta săvârșită cu intenție sau din culpă care a provocat cea din urmă, direct și imediat, prejudiciul.
b.) Sistemul echivalenței condițiilor sau condiției sine qua non. În această opinie, în cazul în care nu se poate determina cu precizie faptul cauzal, raționamentul este simplu: toate faptele în absența cărora prejudiciul final nu ar fi survenit au aceeași valoare cauzală, adică sunt echivalente.
Așadar, fiecare condiție care precede rezultatul păgubitor și în lipsa căreia acesta, ipotetic, nu s-ar mai produce, constituie singură, deopotrivă cu celelalte asemenea condiții, cauza prejudiciului.
Teoria echivalenței condițiilor prezintă unele avantaje. Sistemul are meritul de a izola condițiile necesare de cele care sunt indiferente pentru producerea rezultatului, precum și meritul simplicității. În doctrina și practica de specialitate acest sistem a fost și criticat pentru motivul că lărgește prea mult câmpul cauzal, ceea ce duce la consecințe inadmisibile, permițând să fie reținute drept cauze ale rezultatului fapte foarte îndepărtate în timp sau care au avut rol neglijabil ori nu au contribuit deloc la producerea lui. Așa de pildă, sunt considerate cauze ale prejudiciului cu valoare egală, alături de condițiile cauzale, și condițiile prilej care constituie numai prilejul pentru ca fapta cauzatoare să producă rezultatul. De asemenea, în condițiile sine qua non se face nici un fel de gradație în funcție de contribuția lor efectivă la producerea pagubei.
S-a propus să fie reținute în câmpul cauzal numai acele fapte care s-au săvârșit cu intenție sau din culpă. Astfel se încearcă să se includă în raportul de cauzalitate, care este o condiție obiectivă a răspunderii civile, un element subiectiv, forma vinovăției. Fără îndoială că forma greșelii sau vinovăției este o problemă importantă a dreptului dar numai în procesul stabilirii imputabilității unei fapte. În ce privește însă determinarea raportului de cauzalitate, ea nu poate avea nici o relevanță. Aceasta mai ales în cazul răspunderii civile delictuale, când forma culpei este indiferentă pentru operația de stabilire a întinderii obligației de reparare a prejudiciului.
c.) Sistemul cauzei adecvate. Primele două sisteme enunțate au avut numeroase critici. Pentru a înlătura neajunsurile acestora în această teorie, în diferite variante, se încearcă să se facă o selecție între antecedentele prejudiciului.
Potrivit acestui sistem, dintre condițiile sine qua non, sunt considerate cauze numai acele fapte sau împrejurări anterioare care, în mod normal, obișnuit, conform experienței umane, produc asemenea prejudicii sau consecințe, fiind previzibile. Așadar, trebuie înlăturate din câmpul cauzal acele fapte sau împrejurări care, numai accidental, au determinat producerea prejudiciului.
În legătură cu această teorie se pune însă problema criteriului după care se apreciază caracterul adecvat al unei anumite fapte sau împrejurări. Unii susțin că însușirea de cauză adecvată rezultă din previzibilitatea subiectivă, considerându-se cauzal orice fapt care, la săvârșirea lui, putea să apară autorului ca fiind de natură a provoca rezultatul. Alții consideră că criteriul ar fi cel al prognosticului obiectiv retrospectiv, ceea ce ar însemna că este cauză orice condiție sine qua non care, după cursul normal și obișnuit al lucrurilor, este susceptibilă să provoace rezultatul. Indiferent de criteriul după care se apreciază caracterul adecvat al cauzei, rezultatul este același. Astfel, se ajunge la o confuzie între cauzalitate și greșeală sau vinovăție. De asemenea, nu este exclus, deși cazurile sunt rare, ca legătura cauzală să existe chiar și în forma sa atipică. Nu întotdeauna legătura cauzală este obligatoriu să aibă o expresie adecvată sau tipică. Așadar, teoria este criticabilă deoarece existența raportului obiectiv dintre fapta ilicită și prejudiciu este înlocuită cu reprezentarea despre acest raport.
Alături de aceste sisteme s-au mai susținut și alte teorii întemeiate pe distincția dintre împrejurările care au creat posibilitatea producerii pagubei și cele care au transformat posibilitatea în realitate sau dintre posibilitatea abstractă și posibilitatea abstractă și posibilitatea concretă a producerii prejudiciului etc. Nu este de neglijat nici sistemul cauzalității necesare.
d.) Sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții. Acest sistem este o construcție , o sinteză a tuturor celorlalte. În fundamentarea lui se pornește de la ideea justă potrivit căreia în stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acționează singur și izolat, ci în anumite condiții externe care fără a produce efectul păgubitor, au favorizat totuși producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele negative. O posibilitate abstractă, o simplă eventualitate a fost prefăcută astfel într-o posibilitate concretă și actuală, care de altfel a și condus la realitatea efectului negativ produs. În aceste situații apreciem că, din punct de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiții exterioare,care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor. . alcătuiesc , împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc, și ele, prin interacțiune cu cauza, caracter cauzal.
Unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concură ca un tot la producerea prejudiciului, astfel încât trebuie recunoscută eficiența cauzată a fiecăruia dintre elementele complexului cauzal. Cu alte cuvinte, între cauza principală și condiții este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară și directă, ci și condiții cauzale, fapte care au făcut posibilă acțiunea cauză sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. Așa se explică, în planul dreptului civil, antrenarea răspunderii instigatorilor, complicilor, favorizatorilor și tăinuitorilor.
După cum s-a arătat, pentru stabilirea faptelor ilicite care intră în câmpul cauzal, adeseori, se recurge la efectuarea unor expertize de specialitate: medicale, tehnice, contabile etc. În acest mod se urmărește să se determine științific toate corelațiile dintre fapte și împrejurări, reținându-se în câmpul cauzal doar acelea care au contribuit, direct sau indirect, mediat sau nemijlocit la producerea prejudiciului. Cercetarea se încheie cu stabilirea, pe bază de probe, a cauzelor principale și secundare, interne și externe, principale și secundare, concurente ori asociate, precum și a condițiilor care au asigurat sau facilitat acțiunea cauzelor.
În țara noastră practica judiciară este favorabilă, cu unele excepții, sistemului unității indivizibile dintre cauză și condițiile cauzale.
Capitolul 3.
Cauzele care înlătură răspunderea civilă delictuală
3.1. Forța majoră și Cazul fortuit
Forța majoră și Cazul fortuit sunt două cauze care înlătură raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit de victima acesteia.Aceste două cauze fac parte din noțiunea generală de ”cauză străină” neimputabilă, fiind prevăzute și analizate de conținutul art.1351 din Noul Cod civil, care prevede următoarele :
(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.
(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și
inevitabil.
Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră.
Textul se aplică atât răspunderii contractuale, cât și răspunderii delictuale.Având în vedere cele arătate, o primă problemă care trebuie rezolvată este aceea de a ști dacă cele două denumiri exprimă o noțiune unică, adică o singură cauză exoneratoare de răspundere civilă sau, dimpotrivă, fiecare desemnează câte o noțiune distinctă, cu semnificație și conținut propriu. Un astfel de demers este deloc facil. Textele Codului civil, în această privință, nu ne vin în ajutor. Astfel, în cele mai multe texte, aceste două denumiri sunt folosite împreună, ca fiind sinonime, fără a fi prevăzute efecte diferite pentru una sau cealaltă.
Tăcerea legii civile cu privire la faptul dacă între forța majoră și cazul fortuit există sau nu vreo deosebire a dat naștere la numeroase discuții și opinii controversate în literatura de specialitate.
Criterii propuse pentru a distinge forța majoră de cazul fortuit.
Referitor la forța majoră și cazul fortuit sau elaborat, în decursul vremii, diverse teorii. În dreptul civil român clasic, după exemplul dreptului francez, în principiu, s-a susținut că forța majoră și cazul fortuit constituie una și aceeași cauză așa-zis exoneratoare de răspundere civilă, fiind considerate expresii sinonime. Este de menționat că au fost și autori care au afirmat că forța majoră și cazul fortuit sunt noțiuni distincte.
Problema distincției dintre forța majoră și cazul fortuit s-a pus, în ultimele decenii, mai ales după admiterea existenței unor situații de răspundere civilă delictuală obiectivă, fără culpă.
În materie de răspundere contractuală, necesitatea unei atari discuții s-a pus în special în legătură cu răspunderea izvorând din contractul de transport, contractul de arendă și contractul de depozit necesar.
Dintre teoriile care susțin opinia potrivit căreia forța majoră și cazul fortuit sunt, mai ales în unele cazuri de răspundere civilă delictuală și contractuală, două noțiuni distincte, care exclud existența acestei răspunderi, amintim: teoria subiectivă și teoria obiectivă, asupra cărora nu credem că e cazul să insistăm aici.
Ambele teorii, atât cea subiectivă, cât și aceea obiectivă, au găsit importanți susținători în literatura juridică dar și numeroși critici.
În dreptul civil român clasic s-a susținut că forța majoră și cazul fortuit sunt două expresii sinonime. Totuși, în prezent, marea majoritate a autorilor consideră că, cel puțin în unele ipoteze, suntem în prezența a două noțiuni diferite, care produc efecte juridice proprii.
Atât în trecut, cât și în prezent, se recunoaște unanim că atunci când se pune problema răspunderii civile suntem în prezența a două spații opuse: spațiul culpei, care angajează răspunderea, și spațiul forței majore, care exclude existența răspunderii. Între cele două spații există o zonă intermediară. Autorii care susțin că forța majoră și cazul fortuit sunt expresii sinonime apreciază că între forța majoră și cazul fortuit se situează zona absenței de culpă. Dimpotrivă, cei care consideră că cele două expresii sunt noțiuni diferite, susțin că această zonă intermediară este ocupată de cazul fortuit. În realitate, așa cum s-a arătat, lipsa de culpă și cazul fortuit exprimă, în acest context, același fenomen, deoarece acolo unde sfârșește culpa începe cazul fortuit.
Indiferent că poarta numele de absența de culpă sau este denumită caz fortuit, absența de culpă se dovedește prin proba depunerii diligentei și prudenței cerute de lege pentru orice persoană.
Literatura noastră juridică împărtășește, totuși, părerea că forța majoră și cazul fortuit sunt noțiuni diferite.
Ba mai mult, chiar și redactorii Codului civil român se poate presupune că au intenționat să facă distincție între efectele forței majore și cazului fortuit. în sprijinul acestei afirmații invocăm prevederile art.1460-1461 C.civ., referitoare la contractul de arendă, dispoziții care, după o lungă perioadă, au devenit actuale și aplicabile. Astfel, art.1460 C.civ. dispune: ”Arendașul poate, printr-o clauză expresă, să ia asupră-și cazurile fortuite". Potrivit art.1461 C.civ., acestea sunt: cazurile fortuite ordinare, cum: grindină, brumă etc", nu și ……cazurile fortuite extraordinare cum: devastările de război, inundație neobișnuită în țară…". Din aceste exemplificări folosite este limpede ca aceste cazuri fortuite extraordinare la care se referă art.1461 C.civ. nu sunt altceva, decât împrejurări de forță majoră.
Pornind de la cele două teorii – subiectivă și obiectivă precum și prevederile Codului civil arătate mai sus, doctrina juridică românească a elaborat o teorie eclectică pe temeiul căreia pot fi definite cu claritate cele două noțiuni distincte: forța majoră și cazul fortuit.
În conformitate cu aceste noi teorii vehiculate în literatura de specialitate, forța majoră este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit și exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a fost cauza exclusivă a prejudiciului. Spre deosebire de aceasta cazul fortuit cuprinde: fenomenele naturale, dacă nu au caracter extraordinar, absolut imprevizibil și de nebiruit; împrejurările sau fenomenele interne, adică acelea care își au originea și se produc în sfera de activitate a persoanei chemată să răspundă; cauzele anonime și faptele neculpabile.
Prin urmare cazul fortuit este, de regulă, un fenomen intern, care își are originea în câmpul de activitate a pârâtului. De asemenea, cazul fortuit poate fi și un fenomen extern obișnuit, cum ar fi grindina, bruma, o ploaie torențială etc.
Dimpotrivă, forța majoră, având întotdeauna un caracter extern, este un fenomen extraordinar, absolut imprevizibil și invincibil.
Practica juridică a demonstrat și demonstrează în continuare că a fost și este necesară o distincție între aceste două noțiuni.
Potrivit actualei legislații civile, în general, atât forța majoră, cât și cazul fortuit exclud existența și angajarea răspunderii civile. Astfel, în materia răspunderii contractuale, forța majoră și cazul fortuit alcătuiesc una și aceeași cauză care exclude angajarea răpunderii. Sunt însă unele contracte în care debitorul contractual este chemat să răspundă și în situația în care neexecutarea obligațiilor sale se datorează cazului fortuit.
Spre exemplu, în materia contractului de transport, cărăușul este ținut să suporte riscurile ce rezultă din exploatarea mijlocului de transport, care constituie cazuri fortuite.
În situația contractului de depozit necesar în hoteluri, spitale, restaurante etc, răspunderea depozitarului se va angaja chiar și atunci când lucrurile depozitate au fost furate sau distruse. În schimb, depozitarul, potrivit art.2120 N.C.C., nu va răspunde dacă furtul sau distrugerea lucrurilor depozitate a avut loc ca urmare a unor cazuri de forță majoră.
În materia răspunderii civile delictuale, uneori, forța majoră și cazul fortuit constituie, deopotrivă, una și aceeași cauză de excludere a răspunderii. Totuși, distincția dintre forța majoră și cazul fortuit prezintă o mai mare importanță și utilitate practică, decât în materie contractuală. Aceasta pentru faptul că situațiile când numai forța majoră exclude răspunderea delictuală sunt mai numeroase și mai frecvente. Astfel de situații sunt: răspunderea pentru fapta proprie; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri și răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.
Referitor la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem în pază, întreaga literatură de specialitate și practica judiciară susțin că numai forța majoră are efect așa-zis exonerator de răspundere. În acest sens, practica judiciară a statuat că atunci ”când un accident s-a produs din cauze fortuite, cum ar fi ruperea unei piese, spargerea unui cauciuc sau blocarea sistemului de frânare ca urmare a unei defecțiuni a autovehiculului, în strânsă legătură cu lucrul, exonerarea de răspundere nu poate avea loc” sau „împrejurări ca ruperea sau spargerea caloriferului ca urmare a unei defecțiuni de turnare, fiind în strânsă legătură cu lucrul, sunt cazuri fortuite și, ca atare, nu pot constitui cauze de exonerare de răspundere". Așadar, în ipoteza răspunderii pentru lucruri, simplul caz fortuit nu exclude nașterea obligației de reparare a prejudiciului suferit de victimă. Păzitorul juridic al lucrului poate înlătura această răspundere numai dovedind că prejudiciul s-a datorat forței majore propriu-zise.
Pentru identitate de motive, aceeași soluție este admisă și în privința răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale întemeiată pe prevederile art.1375 N.C.civ.
3.1.1. Condițiile existenței și trăsăturile Forței majore
Forța majoră este o împrejurare de origine externă, cu caracter excepțional, care este absolut imprevizibilă și inevitabilă. Deci, pentru ca un eveniment sau o împrejurare să poată fi calificată caz de forță majoră este necesar să prezinte următoarele trei condiții: să fie externă, imprevizibilă și inevitabilă sau irezistibilă.
A. Exterioritatea.
Textul art.1351 N.C.civ. ne permite să constatăm că forța majoră este un „eveniment extern”, adică își are originea în afara celui care în aparență ar fi chemat să răspundă, precum și a câmpului său de activitate. Acest caracter al forței majore a fost cu claritate pus în evidență de către practica judiciară, mai ales în legătură cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri și de animale. Astfel, s-a statuat că forța majoră constă într-o împrejurare externă și invincibilă fără vreo legătură cu lucrul care a produs paguba sau cu însușirile acestuia. Împrejurări ca spargerea unui cauciuc, ruperea unei piese, urmare a unui defect de fabricație, sau altele similare sunt cazuri fortuite și nu pot constitui cauze de înlăturare a răspunderii.
Evenimentele de forță majoră sunt, de cele mai multe ori, fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea și voința omului, cum sunt: cutremurele, inundațiile catastrofale, trăsnetele. De asemenea, sunt cazuri de forță majoră și unele evenimente sociale extraordinare, provocate de oameni, cum sunt războaiele și revoluțiile.
B. Imprevizibilitatea.
Imprevizibilitatea se referă, deopotrivă, la producerea împrejurării respective si la efectele sau urmările sale. Dacă împrejurarea putea fi prevăzută, cel chemat să răspundă este în culpă deoarece nu a prevăzut-o și nu a luat măsurile necesare pentru preîntâmpinarea sau înlăturarea urmărilor păgubitoare.
Într-o interpretare exigentă, pentru a se delimita limita dintre previzibil și imprevizibil, se poate afirma că omul este capabil și trebuie să prevadă tot ceea ce este posibil a se realiza. Într-o asemenea concepție, forța majoră nu și-ar mai găsi nici o aplicare practică. Este motivul pentru care se admite că imprevizibilul se deosebește de previzibil, după cum un anumit eveniment are caracter extraordinar, producându-se extrem de rar, sau, dimpotrivă, are un caracter normal, în sensul că se produce cu o anumită regularitate. Astfel, s-a spus că inundația sau cutremurul încetează a fi eveniment de forță majoră în acele teritorii sau zone geografice unde asemenea calamități constituie o stare normală, obișnuită. În acest sens, practica judiciară a statuat că alunecările de teren frecvente, ploile torențiale din timpul verii, înghețul din timpul iernii nu sunt evenimente imprevizibile, nefiind cazuri de forță majoră.
Prin urmare, forța majoră presupune o imprevizibilitate cu caracter obiectiv și absolut. Imposibilitatea de prevedere a unui eveniment se apreciază luând ca etalon prudența și diligenta unei persoane ce depune toată grija de care este capabil un om în activitatea sa. Este vorba de o apreciere, în cadrul căreia nu se are în vedere prudența și diligenta personală de care este capabil cel chemat să răspundă. De aceea, o împrejurare numai relativ imprevizibilă, când imposibilitatea de prevedere este subiectivă, fiind determinată exclusiv de puterea personală de cunoaștere a celui chemat să răspundă, nu constituie forță majoră. Urmează că atunci când numai forța majoră exclude angajarea răspunderii, legea impune tuturor să dea dovadă de o diligentă maximă, extraordinară, și nicidecum de o diligentă medie, ordinară.
C. Inevitabiltatea sau irezistibilitatea.
Un eveniment nu poate fi calificat caz de forță majoră, chiar dacă este imprevizibil, în ipoteza în care există posibilitatea de a preîntâmpina producerea lui și aceea de a evita efectele sale păgubitoare. Așadar, acel eveniment și efectele sale trebuie să fie imposibil de a fi preîntâmpinate și evitate. Această irezistibilitate trebuie sa fie absolută, adică pentru orice persoană. Aprecierea ei se face „in abstracto", avându-se ca etalon condiția și posibilitățile unei persoane care depune diligenta și prudența maximă de care este în stare cel mai capabil om. Dimpotrivă, dacă această imposibilitate este doar relativă, în sensul că evenimentul respectiv putea fi evitat de către un om cu maximă diligentă, dar cel chemat să răspundă nu a depus sau nu a fost capabil sa depună străduințe maxime în acest scop, el va fi obligat la reparare. O simplă împrejurare externă, invincibilă numai relativ, adică doar pentru cel în cauză, nu constituie forță majoră, ci eventual un caz fortuit.
Acesta trăsătură a forței majore este condiționată direct și proporțional de progresul tehnico-științific al societății date, fiindcă ceea ce într-un moment este absolut imposibil de evitat și înlăturat poate să devină în viitor posibil de stăpânit și de învins. Astfel, unele evenimente, care în prezent pentru noi sunt irezistibile, este posibil să fie depășite sau înlăturate fără prea mare greutate de către generațiile viitoare.
3.1.2. Efectele Forței majore
Principalul efect al forței majore este excluderea răspunderii civile. Administrarea dovezii că fenomenul cauzal ce a determinat producerea prejudiciului este un eveniment de forță majoră are drept consecință înlăturarea răspunderii persoanei care, altfel, ar fi putut fi obligată la reparare.
Forța majoră, fiind un fapt juridic, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Dacă luăm în calcul întinderea efectului forței majore, trebuie să distingem două situații: când forța majoră este singura cauză a prejudiciului și ipoteza în care paguba a fost provocată de o pluralitate de cauze, alături de forța majoră acționând și alți factori obiectivi sau subiectivi.
Atunci când forța majoră este singurul fenomen care a provocat prejudiciul, implicit se constată lipsa raportului de cauzalitate între fapta celui care ar fi obligat la reparare și pagubă. De asemenea, indirect, este exclusă culpa pârâtului. Așadar, în lipsa condițiilor prevăzute de lege, angajarea răspunderii civile nu mai este posibilă; ea nu există.
În viața cotidiană se poate însă întâmpla ca forța majoră să nu fie cauza exclusivă a prejudiciului, acesta fiind provocat de un complex de împrejurări, dintre care numai unul sau unele întrunesc caracterele forței majore, iar altele sunt simple cazuri fortuite.
În situațiile în care legea asimilează cazul fortuit cu forța majoră, răspunderea va fi exclusă în totalitate. Dimpotrivă, când legea prevede că numai forța majoră exclude răspunderea, obligația de reparare a celui chemat să răspundă va fi proporțională cu contribuția cazului fortuit la producerea prejudiciului.
De asemenea, prejudiciul poate fi cauzat de forța majoră, în concurs cu unele împrejurări, altele decât cazul fortuit. Așa, de pildă, este situația prejudiciului provocat de un animal sau un lucru într-o împrejurare de forță majoră. După cum s-a spus, într-o astfel de ipoteză, trebuie deosebit după cum animalul sau lucrul a fost un simplu instrument pasiv prin mijlocirea căreia forța majoră a cauzat singură prejudiciul sau, dimpotrivă, forța majoră nu a făcut decât să contribuie, alături de animal sau de lucru, la producerea prejudiciului. În primul caz, forța majoră exclude existența răspunderii civile, iar în a doua situație, răspunderea civilă va fi înlăturată doar în parte, proporțional cu contribuția forței majore la producerea pagubei.
În materia răspunderii contractuale, forța majoră mai produce, uneori, încă două efecte: unul extinctiv și altul suspensiv de executare.
Când debitorul contractual este în imposibilitate de a-și executa obligațiile asumate printr-un contract civil din cauză de forță majoră, potrivit prevederilor Noului Cod civil., obligația sa se stinge. Deci forța majoră are și un efect extinctiv, în sensul că duce la stingerea obligațiilor asumate de debitor prin contract, obligații pe care el este în imposibilitate de a le executa în natură. Stingerea îndatoririi de executare în natură a obligațiilor contractuale va împiedica și transformarea acestora în daune-interese compensatorii.
Privind efectul extinctiv al forței majore trebuie să facem o precizare referitoare la materia contractelor cu executare succesivă. În situația acestor contracte, forța majoră, acționând numai temporar, va avea ca efect stingerea doar a acelor obligații a căror executare a devenit imposibilă, înăuntrul acelui interval de timp. Așadar, debitorul va fi ținut să execute în natură obligațiile scadente, după încetarea forței majore, în afară de cazul când dovedește că forța majoră a făcut imposibilă și executarea acestora.
Forța majoră produce în materie contractuală și un efect suspensiv de executare. Efectul este propriu numai contractelor cu executare succesivă și a celor afectate de un termen și constă în suspendarea executării obligațiilor.
3.2. Cazul fortuit
Circumscrierea noțiunii de caz fortuit poate avea loc numai pornind de la practica judiciară în legătură cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri și de animale.
Putem spune că prin caz fortuit înțelegem o împrejurare internă care își are originea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă care nu are caracter extraordinar și poate fi prevăzută și evitată cu diligenta și prudența de care este în stare omul cel mai capabil.
Prin urmare prin caz fortuit se înțeleg două categorii de împrejurări:
a)împrejurări interne, care își au cauza în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă, fiind intrinseci lucrurilor și animalelor acestuia, cum ar fi: viciile ascunse ale lucrului, defectele de fabricație, sperietura unui animal etc, împrejurări care nu sunt imputabile persoanei respective;
b)împrejurări de origine externă, neimputabile persoanei chemată să răspundă, care nu au caracter extraordinar și nu sunt absolut imprevizibile și inevitabile, cum ar fi: alunecări de teren, ploi torențiale, cutremure de mică intensitate care se produc foarte frecvent în anumite zone teritoriale, inundații care se produc în mod obișnuit în anumite locuri în fiecare primăvară etc.
Cazul fortuit se plasează în zona care desparte forța majoră de culpă. El începe unde încetează culpa și se sfârșește unde începe forța majoră. Așadar, împrejurarea caz fortuit exclude culpa. De aceea, în principiu, exclude existența răspunderii civile. De la această regulă sunt și câteva excepții. Astfel, cazul fortuit nu exclude răspunderea în următoarele situații: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave în zbor terților la sol; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; răspunderea în contractul de transport; răspunderea în contractul de depozit necesar; răspunderea în contractul de arendă.
O altă cauză care exclude total sau în parte, angajarea răspunderii civile îl constituie fapta unei terțe persoane și fapta victimei sau a creditorului.
3.3. Fapta unei terțe persoane cauză a excluderii răspunderii juridice delictuale
Atunci când suntem în materie delictuală, prin terț înțelegem orice persoană cu excepția pârâtului, a victimei și acelora pentru care pârâtul ar putea fi obligat să răspundă: copii minori, elevi, prepuși, autorii viciului ascuns al lucrului sau ai viciului de construcție ori a lipsei de întreținere a edificiului care s-a ruinat.
Prin terț, în materie contractuală, se înțelege orice persoană, alta decât creditorul și debitorul. Menționăm că terțul nu trebuie să fie identificat. Răspunderea civilă este înlăturată chiar și atunci când terțul care a săvârșit fapta este necunoscut. Important este ca fapta terțului să nu fi fost provocată de pârât, deoarece în caz contrar el se află în culpă.
Când legea nu prezumă culpa pârâtului, acesta răspunde numai dacă reclamantul face dovada caracterului ilicit și culpabil al faptei săvârșite de pârât și a existenței raportului de cauzalitate dintre acea faptă și prejudiciul suferit. Din moment ce această dovada a fost făcută, răspunderea pârâtului există și poate fi angajată. El are o singură posibilitate, și anume, aceea de a dovedi că, alături de fapta sa, și fapta terțului a contribuit la cauzarea prejudiciului. Terțul va avea astfel poziția de coautor. Prin urmare în raporturile cu victima, fapta terțului nu exclude angajarea răspunderii pârâtului. Pârâtul și terțul vor răspunde, conform art.1352 N.C.civ., în mod solidar.
Dacă pârâtul a plătit întreaga despăgubire, el se va putea întoarce împotriva terțului pentru a-i plăti partea sa de contribuție la producerea pagubei.
Când legea prezumă culpa sau răspunderea pârâtului situația este cu totul alta. De aceea, pârâtul, pentru a nu răspunde, total sau parțial, trebuie să facă dovada că prejudiciul se datorează, în tot sau în parte, faptei terțului. Pârâtul va fi în întregime apărat de răspundere numai dacă fapta terțului îndeplinește trăsăturile forței majore, adică este absolut imprevizibilă și irezistibilă. În schimb, atunci când fapta terțului nu prezintă caracterele forței majore, pârâtul este în culpă, deoarece nu a prevăzut-o și nu a evitat-o, fiind răspunzător în solidar cu terțul.
Dacă fapta terțului îndeplinește trăsăturile forței majore, nu este necesar să se dovedească și caracterul său culpabil. Existența sau inexistența culpei nu are nici o influență asupra raportului de cauzalitate, care este o condiție obiectivă a răspunderii civile.
3.4. Fapta victimei cauză a excluderii răspunderii civile delictuale
Fapta victimei poate exclude existența, în tot sau în parte, a răspunderii civile a pârâtului. De altfel, în foarte frecvente cazuri, pârâtul invocă, pentru a se apăra de răspundere, fapta ilicită și culpabilă a victimei.
Este necesar să distingem între situația când culpa sau răspunderea pârâtului nu este prezumată și aceea când este prezumată de lege.
Când legea nu prezumă culpa sau răspunderea pârâtului, victima este ținută să dovedească prezența tuturor condițiilor răspunderii, inclusiv fapta ilicită și culpa celui de la care se pretinde reparația. Din moment ce această dovadă s-a făcut, pârâtul nu mai poate fi apărat total de răspundere. Totuși, răspunderea lui va putea fi diminuată dacă și în măsura în care va dovedi că prejudiciul a fost cauzat, nu numai de fapta sa, ci și de fapta ilicită și culpabilă a victimei. Cu alte cuvinte, când fapta ilicită și culpabilă a victimei a contribuit la producerea prejudiciului, victima este decăzută, în parte, din dreptul la reparație. Drept urmare, reparația datorată de pârât va fi proporțională cu contribuția faptei sale la producerea prejudiciului, astfel încât suportarea pagubei se divide între pârât și victimă.A doua ipoteză, când culpa sau răspunderea pârâtului este prezumată sau se prezumă existența raportului de cauzalitate, pe tărâm probator, victima are o situație mult mai ușoară și avantajoasă. Pârâtul se poate apăra de răspundere numai dacă înlătură prezumția respectivă, dovedind că prejudiciul a fost cauzat numai de fapta victimei sau și de această faptă.
În ceea ce privește materia contractuală, debitorul va dovedi că a fost în imposibilitate de a-și executa obligațiile în natură din cauza faptei culpabile a creditorului.Pentru ca răspunderea pârâtului să fie exclusă în întregime, trebuie ea fapta victimei să îndeplinească trăsăturile forței majore, adică să fie absolut imprevizibilă și irezistibilă sau inevitabilă. Dacă însă pârâtul nu reușește să probeze că fapta victimei întrunește caracterele forței majore, răspunderea va exista și se va divide între pârât și victimă, despăgubirea fiind stabilită și datorată numai în funcție de partea sa de contribuție la producerea prejudiciului. Deci se vor aplica regulile de la așa numita „culpă comună”.
Fapta victimei exclude pe de-a-ntregul sau doar diminuează răspunderea pârâtului. Când victima este lipsită de capacitate delictuală fapta ei, de regulă, este neculpabilă.
Privind această problemă, practica judiciară a statuat că despăgubirea va fi micșorată când la producerea pagubei „a concurat și activitatea obiectiv ilicită a victimei". Prin urmare, pentru a exclude, în totul sau în parte, răspunderea pârâtului, fapta victimei trebuie să fie, în primul rând, ilicită și, în al doilea rând, este necesar ca din comportamentul persoanei lipsită de discernământ să rezulte, obiectiv, că dacă ar fi avut capacitate de a răspunde, ea ar fi fost în culpă.
3.5. Greșeala sau culpa
Așa cum am arătat anterior, una dintre condițiile generale necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale este culpa sau greșeala. Din studiul prevederilor cuprinse în Codul civil se remarcă faptul că acesta instituie principiul răspunderii întemeiate pe culpă. Ideea de culpă este prevăzută, pentru materia răspunderii civile în Noul Cod civil, în art. 1357 prevede că obligația de reparare a prejudiciului revine celui care ”cu intenție sau din culpă ” cauzează altuia un prejudiciu.
Referindu-se la criteriile particulare de apreciere a culpei,art.1358 N.C.civ. prevede : „ Pentru aprecierea culpei se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exercițiul activității sale”.
Se poate spune că obligația de reparare există atât în cazul culpei sau greșelii intenționate, cât și a celei neintenționate. Cu alte cuvinte, pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei.
Într-o societate în care economia era axată în special pe agricultură, principiul culpei consacrat de către Codul civil a avut menirea de a împăca securitatea statică cu securitatea dinamică a circuitului civil. Securitatea statică se asigură prin aceea că o persoană poate fi obligată la repararea unei pagube cauzată prin fapta sa numai dacă i se poate imputa o culpă sau o greșeală. Securitatea dinamică este asigurată prin faptul că cel care a suferit o pagubă este îndreptățit a obține repararea ei de îndată ce se poate prevala de o greșeală sau culpă chiar foarte ușoară a autorului faptei ilicite și prejudicibile.
În concepția practicii și doctrinei, culpa sau greșeala este o condiție necesară numai în anumite cazuri de răspundere civilă delictuală. Domeniul ei de aplicare este, prin excelență, răspunderea pentru fapta proprie, când condiția culpei trebuie să fie dovedită de cel care pretinde reparația pagubei ce i-a fost cauzată. Există, totuși, și cazuri de răspundere civilă delictuală obiectivă, situații în care condiția culpei dovedite sau chiar prezumate nu este necesară.
În teoria generală a dreptului dar și în celelalte ramuri de drept (civil , penal, administrativ, comercial etc.) prin culpă se înțelege săvârșirea unei fapte ilicite fără intenție, adică prin imprudență sau neglijență. În toate aceste ramuri de drept, latura subiectivă a răspunderii juridice este exprimată prin termenul generic de vinovăție, noțiune care desemnează, deopotrivă, intenția și culpa propriu-zisă. Culpa este condiția subiectivă a răspunderii.
Ținând cont că termenul de culpă , potrivit sensului său propriu, nu poate cuprinde în conținutul acestei noțiuni toate formele condiției subiective a răspunderii civile, în literatura de specialitate s-a propus înlocuirea lui cu termenul de greșeală. Față de respectivele opinii au existat și există păreri pro și contra.
Pentru că termenul de culpă este tradițional în dreptul nostru civil și uzitat aproape exclusiv în textele Codului civil, în cele ce urmează, vom continua să-l folosim , pentru a preîntâmpina orice confuzie.
Definiția și elementele culpei. Privind noțiunea de greșeală sau culpă în dreptul european s-au conturat două puncte de vedere. În legislația germană și în codul civil elvețian fapta ilicită și greșeala sau culpa sunt două elemente distincte și inconfundabile, condiții de sine stătătoare ale răspunderii civile.
În dreptul francez, marea majoritate a autorilor confundă noțiunea de culpă cu noțiunea de ilicit. În această concepție, ilicitul și imputabilitatea constituie două elemente ale greșelii. De aceea, greșeala sau culpa este definită ca fiind încălcarea unei obligații preexistente prin care se aduce atingere unui drept. Culpa poate fi comisivă sau omisivă. Confuzia între cele două noțiuni, ilicitate și greșeală, este echivalentă.
Așa cum am arătat mai sus în codul civil român culpa sau greșeala este o condiție distinctă a răspunderii civile.
Culpa este definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte. Din această definiție rezultă că, în ordine, culpa implică, în primul rând, un element intelectiv și apoi unul volitiv, un proces de conștiință și unul de voință.
Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale a faptei sale și în prevederea sau cel puțin în posibilitatea de prevedere a urmărilor acelei fapte, faptă pe care o săvârșește în acel moment sau urmează să o săvârșească. Cu alte cuvinte, culpa presupune un anumit nivel de cunoaștere a semnificației sociale a faptelor și a urmărilor eventuale ale acestora. Așadar, pentru a fi răspunzător, omul trebuie să fie în măsură de a-și da seama că faptele sale sunt de natură a încălca interesele legitime ale semenilor lui, adică să aibă conștiința caracterului antisocial al conduitei sale.
Fără această judecată de valoare nu poate fi vorba de greșeală, în măsura în care răspunderea civilă se întemeiază pe culpă, nu poate lua naștere obligația de a repara prejudiciul cauzat altuia. Așadar, fără conștiința caracterului antisocial, contrar moralei, a faptei și urmărilor ei, nu poate fi vorba de greșeală sau culpă.
Elementul volitiv se concretizează în procesul psihic de deliberare și de luare a unei hotărâri cu privire la conduita pe care o va avea acea persoană. Așadar, procesul volitiv are două faze: deliberarea și decizia sau hotărârea. De aceea, voința trebuie să fie aptă de a decide conștient și rațional. De asemenea, voința este necesar să fie liberă de alege între bine și rău, între social și antisocial. Urmează că actul de voință, fiind liber, persoana în cauză are posibilitatea să aleagă între două sau mai multe soluții. Răspunderea juridică se va angaja numai dacă dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisocială, deși putea să se oprească la o altă conduită compatibilă cu interesele societății și ale semenilor săi. Aceste două elemente ale culpei factorul intelectiv și factorul volitiv se află într-o strâns unitate. Conștiința este și trebuie să fie premisa voinței.
Formele culpei. Revenind la articolele de bază privind răspunderea civilă, respectiv, art. 1358N.C. civ. se poate trage concluzia că greșeala sau culpa poate fi de două feluri: – culpa intențională sau dolul;
– culpa neintențională sau culpa propriu-zisă.
În legislația civilă nu sunt definite diferitele forme ale culpei. Drept urmare marea majoritate a autorilor recurg la dispozițiile Codului penal. Astfel, art. 19 C.pen. prevede că vinovăția îmbracă două forme: intenția și culpa. Intenția poate fi directă sau indirectă, la rândul ei culpa este de două feluri: imprudența și neglijență.
Având în vedere dispozițiile Codului civil și prevederile art. 19 C.pen. culpa îmbracă următoarele forme:
-dolul direct sau intenția directă, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește producerea acestor consecințe;
-dolul indirect sau intenția indirectă, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și, cu toate că nu le urmărește acceptă posibilitatea producerii lor;
-imprudența , când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând în mod nejustificat și ușuratic , că ele nu se vor produce;
-neglijența, când făptuitorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea să le prevadă.
Dolul direct și cel indirect alcătuiesc ceea ce literatura numește culpa intențională la care se referă art. 1357 N.C.civ. În acest caz, ambele elemente-factorul intelectiv și factorul volitiv-sunt evidente și ușor de sesizat.
Celelalte două forme, respectiv imprudența și neglijența alcătuiesc culpa neintențională, fiind menționate expres în textul art. 1358 N.C.civ. Și în aceste cazuri elementul intelectiv este manifest, deoarece, în ipoteza imprudenței, autorul faptei nu dorește producerea consecințelor acesteia, sperând ușuratic că le va putea evita sau înlătura, iar în situația neglijenței, făptuitorul nu le dorește fiindcă nu are nici măcar reprezentarea lor mintală, deși putea și trebuia să o aibă. Elementul volitiv este sesizabil numai în cazul imprudenței.
Această distincție, în dreptul nostru nu prezintă o importanță practică fiindcă răspunderea civilă are la bază principiul reparării integrale a pagubei. De aceea, o persoană care a cauzat altuia o pagubă este obligată să o repare în întregime, indiferent că a acționat cu intenție sau fără intenție. Cuantumul reparației depinde de întinderea pagubei și nu de forma culpei.
Uneori, totuși, distincția dintre diferitele forme ale culpei prezintă importanță, cum ar fi în cazul când prejudiciul a fost cauzat prin fapta a două sau mai multe persoane, deși răspund solidar față de victimă, în raporturile dintre ele, cota parte de contribuție a fiecăreia se stabilește proporțional cu forma și gravitatea culpei.
Se mai poate spune și că acela care n-a avut reprezentarea caracterului antisocial al faptei sale și nu a prevăzut urmările ei păgubitoare și care, după împrejurări, nu trebuia și nu putea să le prevadă, acționează fără culpă. Previziunea se prezumă a exista, această prezumție poate fi, însă înlăturată, dovedindu-se cauza externă autorului faptei care l-a împiedicat să-și poată reprezenta urmările conduitei sale.
Gradele culpei. În codul nostru civil se consideră că, de regulă, gradul culpei nu are nici o importanță practică, atunci când legea nu prevede altfel.
Din moment ce culpa există, alături de celelalte condiții ale răspunderii civile, se naște obligația de reparare integrală a prejudiciului, indiferent de gravitatea culpei.
Această distincție între gradele culpei prezintă totuși utilitate practică în câteva situații cum ar fi:
-clauzele de nerăspundere pot fi admise în materie extracontractuală numai în ce privește culpa ușoară și foarte ușoară;
-în cazul culpei comune a autorului faptei ilicite și a victimei, reparația la care are dreptul victima va fi redusă în relație directă cu gradul culpei celor două părți;
-în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate terților la sol de către aeronavele aflate în zbor, simpla culpă a victimei nu are efect exonerator;
-moștenitorul beneficiar nu răspunde de administrarea moștenirii, potrivit legii, decât pentru greșeli grave;
-pagubele provocate de către asigurat cu intenție, prin comiterea unor fapte grave, nu pot fi acoperite printr-o asigurare facultativă de răspundere civilă .
Modalități de stabilire a culpei. Criterii utilizate.
În cazul culpei intenționale (dolul direct sau indirect) nu sunt dificultăți în stabilirea culpei. având în vedere configurația unui element pur subiectiv, pentru stabilirea intenției nu este nevoie de un criteriu exterior; autorul faptei prevede urmările conduitei sale păgubitoare și dorește sau acceptă producerea lor.
În cazul stabilirii culpei neintenționale, propriu-zise adică a imprudenței și neglijenței, problema stabilirii acesteia se pune diferit. În ambele cazuri intervin anumite deficiențe în cadrul factorului intelectiv; la imprudență, făptuitorul crede ușuratic că urmările nu se vor produce; la neglijență, făptuitorul nu prevede urmările conduitei sale, deși trebuia și putea să le prevadă. Mai mult decât atât, în cazul neglijenței, elementul volitiv lipsește. Omul trăind în societate trebuie să fie prudent și diligent, și să depună eforturi pentru a nu crea ordinea de drept sau prejudicii altor persoane prin faptele sale. De aceea se pune problema cum poate fi delimitată prudența de imprudență și diligența de neglijență?
Doctrina juridică în încercarea sa de a da un răspuns acestei întrebări a constatat conturarea a trei puncte de vedere:
-unii autori au considerat că imprudența și neglijența trebuie apreciate după un criteriu subiectiv, concret, adică în funcție de însușirile și capacitatea fiecăruia, ținând seama de vârstă, sex, nivel de instruire, caracter, temperament pentru a se putea determina dacă putea și trebuia să prevadă urmările faptei sale. În acest sens , se va compara comportamentul autorului pagubei cu conduita sa obișnuită.
-alți autori și practica noastră judiciară au optat pentru un criteriu obiectiv și abstract. Astfel, se consideră că este în culpă acea persoană care nu a dat dovadă de prudență și diligența cu care ar fi lucrat, în acele împrejurări, un tip uman abstract, un om cu capacitate medie, normală, apreciată în funcție de nivelul general al răspunderii sociale. În această opinie, nu se au în vedere însușirile concrete și capacitatea autorului pagubei: este imprudent cel care, prevăzând urmările faptei sale, nu a procedat cu prudența de care ar fi dat dovadă un tip uman abstract, stabilit de societate ca etalon, și a ales conduita antisocială; este neglijent acela care, deși un om cu o capacitate și diligență medie ar fi putut să prevadă urmările negative ale unei conduite și s-ar fi abținut să o adopte, nu a depus eforturi să cunoască aceste urmări, ceea ce putea să facă, și prin urmare a săvârșit fapta păgubitoare;
-în ultimul timp, s-a exprimat o părere intermediară, potrivit căreia aprecierea culpei se face pornind de la criteriul obiectiv, adică prin referire la comportamentul unui om normal, abstract, care acționează cu grijă față de interesele societății și ale semenilor săi și care s-ar fi aflat în aceleași împrejurări exterioare ca autorul faptei. Acest criteriu trebuie însă completat cu unele elemente sau circumstanțe concrete cum sunt: infirmități fizice grave, condițiile specifice de timp și loc în care se acționează, felul activității în cursul căreia a intervenit fapta păgubitoare etc. În schimb, nu trebuie să se țină seama de circumstanțele interne subiective psihice și fizice ale făptuitorului, așa cum rezultă din comportarea lui obișnuită, cum ar fi: temperamentul, caracterul, etc., deoarece în caz contrar ne-am întoarce la criteriul concret și subiectiv.
3.6. Capacitatea delictuală
Procesul psihic de formare a atitudinii autorului faptei ilicite față de aceasta și de urmările sale presupune două laturi: una intelectivă și alta volitiv-afectivă.
La rândul său, latura intelectivă presupune aptitudinea psihică a persoanei de a înțelege semnificația socială a faptei, de a alege între ceea ce este permis de lege și ceea ce nu este permis(discernământ).
Răspunderea civilă delictuală este angajată pentru faptă numai dacă persoana în cauză are discernământul faptelor sale, adică capacitate delictuală.
Așadar, în lipsa discernământului, nu poate fi vorba de vinovăție, chiar dacă fapta a fost săvârșită, iar prin săvârșirea ei s-a produs un prejudiciu.
Lipsind latura subiectivă a răspunderii civile delictuale, rezultă că, în asemenea cazuri, în principiu, aceasta nu va putea fi angajată.
În legătură cu această condiție a răspunderii civile delictuale capacitatea delictuală deosebim următoarele situații:
-minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat de lege că are discernământul necesar. Înainte de împlinirea acestei vârste, față de minor există prezumția legală că nu are discernământ (capacitate delictuală), caz în care acesta va răspunde numai dacă se face dovada că a lucrat cu discernământ. Aceste prezumții privind lipsa și , respectiv, existența discernământului minorului, sunt așa cum rezultă implicit din cele expuse, sunt relative, ele putând fi răsturnate prin proba contrară. Așadar, existența capacității delictuale se reduce la o problemă de dovadă a discernământului, care poate să existe sau nu, indiferent împlinirea unei vârste. Această situație este, evident, diferită și nu trebuie confundată cu cea referitoare la dobândirea capacității de exercițiu, depline sau a celei restrânse, care vizează numai aptitudinea persoanelor de a încheia acte juridice;
– persoanele care suferă de boli psihice, dar care sunt puse sub interdicție, dacă au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate că au capacitate delictuală. Această prezumție, fiind relativă, poate fi înlăturată dacă se face dovada că, în momentul săvârșirii faptei, persoana în cauză nu a avut discernământul faptelor sale. Nu aceeași este, însă, situația persoanelor care și-au provocat lipsa de discernământ prin propria lor culpă, cum este cazul celor care își provoacă starea de inconștiență prin consumul de băuturi alcoolice, aceste persoane urmând să răspundă pentru faptele lor; și
– persoanele puse sub interdicție judecătorească (alienatul și debilul mintal) nu răspund pentru faptele lor ilicite decât dacă victima face dovada că în momentul săvârșirii faptei au acționat cu discernământ.
Acest tratament se aseamănă cu cel aplicat minorilor sub 14 ani.
În doctrină , a fost exprimată și o altă opinie referitoare la soluția ce trebuie adoptată în cazul celui pus sub interdicție judecătorească, arătându-se, în acest sens, că cel care a împlinit vârsta de 14 ani și a fost pus sub interdicție este considerat, până la proba contrară, că a acționat cu discernământ, dovada contrară revenind interzisului, pe motiv că punerea sub interdicție interesează capacitatea de exercițiu, care vizează actele juridice, nu și faptele juridice ilicite (delicte).
Din cele arătate, rezultă că lipsa discernământului duce la lipsa vinovăției și, deci, la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale față de autorul faptei prejudiciabile, chiar și în cazul în care acesta este o persoană majoră.
În acest caz, victima prejudiciului se găsește în situația deosebit de dificilă și evident nedreaptă de a suporta singură prejudiciul.
Pentru a ușura situația victimei în astfel de cazuri, întemeindu-se pe considerentul de echitate, jurisprudența s-a pronunțat în sensul obligării la despăgubiri a persoanei lipsite de discernământ, care, prin fapta sa ilicită, a vătămat integritatea corporală cauzând, astfel, prejudicii altei persoane.
Pentru edificare redăm aici rezultatul deciziei prin care a fost soluționată această speță: ”este adevărat că vinovăția ca aptitudine psihică a unei persoane de a înțelege semnificația faptelor sale, de a discerne între ceea ce este ilicit și licit, constituie una din cerințele esențiale ale angajării răspunderii pentru repararea pagubelor pricinuite prin fapte ilicite.
Lipsa acestei aptitudini echivalează cu lipsa vinovăției în săvârșirea faptei și, în asemenea situații, nu poate opera răspunderea civilă delictuală.
Totuși, în astfel de cazuri, în care nu poate fi stabilită, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligația unei persoane lipsite de discernământ de repararea integrală a prejudiciului pe care l-a produs prin fapta sa ilicită, considerente de echitate impun obligarea acesteia la despăgubiri pentru repararea pagubei, cel puțin parțial, în raport cu posibilitățile sale materiale, fiind împotriva principiului echității ca victima faptei ilicite săvârșite de o persoană fără discernământ să suporte integral paguba ce i s-a produs.
Cu mențiunea că o rezolvare asemănătoare, pe principiul echității, este consacrată expres de către legislația civilă a altor state, apreciem ca deosebit de utilă completarea, printr-o reglementare viitoare și a legislației române.
Cu privire la existența condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, sarcina probei revine, în baza principiului general consacrat de dispozițiile Codului de procedură civilă, victimei prejudiciului, întrucât aceasta este cea care face o propunere înaintea judecății.
Deoarece este vorba de dovedirea unor fapte juridice stricto sensu, este admisibil orice mijloc de probă, inclusiv martorii.
Dacă , referitor la proba elementelor obiective ale răspunderii delictuale (prejudiciul, faptă ilicită și raport de cauzalitate), nu există dificultăți reale, nu același lucru se poate spune și despre dovada vinovăției, care ca element de ordin psihic, intern, este greu – practic imposibil – de dovedit în mod direct.
Dovada prin elemente exterioare de comportament. De aceea, proba acestei condiții (element) a răspunderii civile delictuale urmează să fie făcută, ca de altfel și în alte materii, prin elementele exterioare de comportament, adică fapta autorului, caracterul ilicit al acesteia, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul suferit de victimă, eventualele circumstanțe de loc și timp sau cele de ordin personal ale autorului faptei (nepriceperea cu care a acționat, graba etc.).
Autorul prejudiciului poate, însă, să prezinte dovezi contrare elementelor exterioare de comportament dovedite de victimă.
Având ca premisă elementele exterioare de comportament, a căror dovadă a fost făcută de victimă, în baza rolului activ pe care este obligat să îl aibă în cadrul procesului civil, revine judecătorului sarcina să reconstituie desfășurarea întregului proces psihic și să deducă existența ori inexistența vinovăției autorului faptei ilicite.
În această operație de stabilire a existenței ori inexistenței laturii subiective a răspunderii civile delictuale, un rol important îl are, evident, criteriul obiectiv de apreciere a vinovăției, pe care l-am analizat mai sus.
Concluzii
Răspunderea civilă delictuală este, în realitate, un raport juridic de obligații care izvorăște dintr-o faptă ilicită și prejudiciabilă. Deci raportul de răspundere delictuală este, de această dată, unul și același lucru cu raportul de obligații; dihotomia juridică fiind, în acest caz, exclusă.
Fapta ilicită care dă naștere raportului juridic de răspundere, potrivit unei terminologii consacrate și tradiționale, poartă denumirea de ”delict” și de ”cvasidelict„. Este motivul pentru care, pornind de la termenul de delict, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuale se numește delictuală. Această distincție în cazul de față este cu totul lipsită de interes. Consecințele celor două categorii de fapte ilicite sunt identice; autorul faptei sau persoana
Fapta ilicită
Fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale, poate fi definită ca fiind orice faptă (acțiune sau inacțiune) prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective (sau interesele legitime) ale altei persoane,cauzându-se acesteia prejudicii.
Într-o altă interpretare faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii. Cu alte cuvinte, prin fapta ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Din analiza primei definiții rezultă următoarele:
– spre deosebire de alte materii (de ex. , dreptul penal), unde, pentru a fi ilicită, o faptă este suficient să se abată de la normele legale (în speță legislația penală), în materia răspunderii civile delictuale, caracterizarea ca ilicită a unei fapte trebuie să se facă prin referire atât la încălcarea legii, cât și la prejudicierea titularului unui drept subiectiv ( sau interes legitim) lezat prin încălcarea legii;
– de asemenea, în doctrină s-a arătat că fapta este ilicită și în cazul încălcării normelor de conviețuire socială, dacă acestea reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însăși conținutul și limitele de exercitare a drepturilor subiective;
– în aceste condiții, apreciem că inexistența unui prejudiciu, ca rezultat al faptei ilicite, duce la lipsa a două condiții generale ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul și fapta ilicită.
Necesitatea existenței unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii.
Deși prevederile art.1357 N.C.civ. face referire la ”orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu”, atât doctrina, cât și jurisprudența sunt de acord că textul respectivului articol nu vizează orice faptă ci numai fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, ca element al răspunderii.
Ca atare, pentru obligarea la plata despăgubirilor, este necesar ca prejudiciul să fi fost cauzat printr-o faptă ilicită.
Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite.
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături:
a). fapta are caracter obiectiv sau existență materială constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;
b). fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic subiectiv: voința omului care a ales o anumită conduită. Așadar, fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
c). fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate; reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de greșeală, culpă sau vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv, își găsește expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
Termenul de ilicit, prin el însuși, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unor norme juridice.
Textele Codului civil nu prevăd expres ca fapta păgubitoare să fie ilicită; art. 998-999 C.civ. fac referiri numai la greșeală, neglijență și imprudență. Acesta este motivul pentru care s-a considerat, de către unii autori, că ilicitul ar fi un simplu element al greșelii sau al culpei. Această idee a fost preluată din doctrina franceză în care și astăzi culpa este confundată cu ilicitul.
Doctrina noastră juridică și practica judiciară susțin, în prezent, că distincția dintre fapta ilicită și greșeala autorului său este nu numai posibilă, ci și necesară. Distincția este posibilă deoarece fapta ilicită este manifestarea exterioară sau obiectivarea voinței și conștiinței autorului, iar greșeala sau vinovăția este atitudinea psihică, interioară față de acea faptă. De asemenea, ea este necesară deoarece sunt situații când deși fapta ilicită există, totuși răspunderea civilă nu intervine pentru motivul că lipsește vinovăția sau greșeala autorului său. Așa este cazul faptelor ilicite săvârșite de o persoană lipsită de discernământ.
Drepturile subiective și interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase și diferite. La fel este și în cazul faptelor prin care acestea sunt încălcate. În cele mai frecvente cazuri faptele ilicite ale oamenilor sunt pozitive în sensul că sunt fapte de comisiune adică de acțiune, așa cum sunt de exemplu: sustragerea , deteriorarea unui bun, vătămarea corporală a unei persoane etc. Deși fapta ilicită constă de regulă într-o acțiune se constată că faptele oamenilor pot și și omisive, ceea ce înseamnă pasivitate, inacțiune.
La fel ca și acțiunea, și inacțiunea, dacă este ilicită, poate constitui o faptă ilicită, un delict civil , de natură să angajeze răspunderea autorului ori de câte ori există o obligație legală de a acționa într-un anumit mod, iar această obligație a fost încălcată ( de exemplu, omisiunea de a semnala pericolul de accidentare pe care îl reprezintă un șanț săpat cu ocazia efectuării unor lucrări de reparare a drumurilor; neacordarea de către medic a îngrijirilor necesare unei persoane accidentate, urmarea acestei omisiuni fiind moartea persoanei etc.).
Rezultă așadar, că atât acțiunea cât și inacțiunea, ca fapte ilicite , constau în încălcarea unor norme ale dreptului obiectiv, ceea ce le diferențiază nefiind altceva decât caracterul normei încălcate.
Astfel, în timp ce fapta ilicită constând într-o acțiune reprezintă încălcarea unor norme juridice prohibitive, fapta ilicită comisă printr-o inacțiune reprezintă încălcarea unei norme juridice onerative.
În consecință se poate spune că , ceea ce este specific inacțiunii, ca faptă ilicită, este că într-o acțiune pasivă, omisivă, are loc încălcarea de către o anumită persoană a unei norme legale, onerative, normă care impunea, deci, acelei persoane obligația de a acționa într-un anumit mod, în anumite situații.
În sfârșit, este demn de menționat că, în practică, există situații în care aceeași atitudine ilicită (delict civil) să fie rezultatul, în același timp, al unei acțiuni, cât și al unei inacțiuni ilicite.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei.
Caracterul ilicit al unei fapte, în materia răspunderii civile delictuale, este relevat prin întrunirea a două condiții esențiale : încălcarea legii și producerea unui prejudiciu.
Această dublă condiționare face ca lipsa uneia dintre condiții să ducă la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale.
În lipsa prejudiciului fapta săvârșită chiar dacă ilicită pentru alte materii ale dreptului nu are acest caracter în materia răspunderii civile delictuale, și ca atare nu poate duce la angajarea răspunderii.
Dar nu numai lipsa prejudiciului înlătură caracterul ilicit al faptei; există situații în care ilicitatea faptei este înlăturată, deși prin fapta respectivă au fost cauzate prejudicii altei persoane.
Aceste situații sunt caracterizate de existența anumitor împrejurări sau cauze-datorită specificității lor și în virtutea legii, permițând abaterea de la normele dreptului obiectiv sau justificând un anumit comportament, duc la lipsa celeilalte condiții a ilicității faptei, și anume încălcarea legii.
Aceste cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii sunt:
– legitima apărare;
– starea de necesitate;
– îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului;
– exercitarea unui drept subiectiv;
– consimțământul victimei.
Forța majoră și cazul fortuit
Forța majoră și cazul fortuit intră în noțiunea generală de ”cauză străină” neimputabilă, prevăzute de art.1351 N.C.civ.care dispune că forța majoră și cazul fortuit exclud, deopotrivă, răspunderea civilă. Textul se aplică atât răspunderii contractuale, cât și răspunderii delictuale.
Având în vedere cele arătate, o primă problemă care trebuie rezolvată este aceea de a ști dacă cele două denumiri exprimă o noțiune unică, adică o singură cauză exoneratoare de răspundere civilă sau, dimpotrivă, fiecare desemnează câte o noțiune distinctă, cu semnificație și conținut propriu. Un astfel de demers este deloc facil. Textele Codului civil, în această privință, nu ne vin în ajutor.
Astfel, în cele mai multe texte, aceste două denumiri sunt folosite împreună, ca fiind sinonime, fără a fi prevăzute efecte diferite pentru una sau cealaltă.
Tăcerea legii civile cu privire la faptul dacă între forța majoră și cazul fortuit există sau nu vreo deosebire a dat naștere la numeroase discuții și opinii controversate în literatura de specialitate.
Criterii propuse pentru a distinge forța majoră de cazul fortuit.
Referitor la forța majoră și cazul fortuit sau elaborat, în decursul vremii, diverse teorii. În dreptul civil român clasic, după exemplul dreptului francez, în principiu, s-a susținut că forța majoră și cazul fortuit constituie una și aceeași cauză așa-zis exoneratoare de răspundere civilă, fiind considerate expresii sinonime. Este de menționat că au fost și autori care au afirmat că forța majoră și cazul fortuit sunt noțiuni distincte.
Problema distincției dintre forța majoră și cazul fortuit s-a pus, în ultimele decenii, mai ales după admiterea existenței unor situații de răspundere civilă delictuală obiectivă, fără culpă.
În materie de răspundere contractuală, necesitatea unei atari discuții s-a pus în special în legătură cu răspunderea izvorând din contractul de transport, contractul de arendă și contractul de depozit necesar.
Dintre teoriile care susțin opinia potrivit căreia forța majoră și cazul fortuit sunt, mai ales în unele cazuri de răspundere civilă delictuală și contractuală, două noțiuni distincte, care exclud existența acestei răspunderi, amintim: teoria subiectivă și teoria obiectivă, asupra cărora nu credem că e cazul să insistăm aici.
Ambele teorii, atât cea subiectivă, cât și aceea obiectivă, au găsit importanți susținători în literatura juridică dar și numeroși critici.
În dreptul civil român clasic s-a susținut că forța majoră și cazul fortuit sunt două expresii sinonime. Totuși, în prezent, marea majoritate a autorilor consideră că, cel puțin în unele ipoteze, suntem în prezența a două noțiuni diferite, care produc efecte juridice proprii.
Atât în trecut, cât și în prezent, se recunoaște unanim că atunci când se pune problema răspunderii civile suntem în prezența a două spații opuse: spațiul culpei, care angajează răspunderea, și spațiul forței majore, care exclude existența răspunderii. Între cele două spații există o zonă intermediară. Autorii care susțin că forța majoră și cazul fortuit sunt expresii sinonime apreciază că între forța majoră și cazul fortuit se situează zona absenței de culpă. Dimpotrivă, cei care consideră că cele două expresii sunt noțiuni diferite, susțin că această zonă intermediară este ocupată de cazul fortuit. În realitate, așa cum s-a arătat, lipsa de culpă și cazul fortuit exprimă, în acest context, același fenomen, deoarece acolo unde sfârșește culpa începe cazul fortuit.
Indiferent că poarta numele de absența de culpă sau este denumită caz fortuit, absența de culpă se dovedește prin proba depunerii diligentei și prudenței cerute de lege pentru orice persoană.
Literatura noastră juridică împărtășește, totuși, părerea că forța majoră și cazul fortuit sunt noțiuni diferite. Ba mai mult, chiar și redactorii Codului civil român se poate presupune că au intenționat să facă distincție între efectele forței majore și cazului fortuit. în sprijinul acestei afirmații invocăm prevederile art.1460-1461 C.civ., referitoare la contractul de arendă, dispoziții care, după o lungă perioadă, au devenit actuale și aplicabile. Astfel, art.1460 C.civ. dispune: ”Arendașul poate, printr-o clauză expresă, să ia asupră-și cazurile fortuite". Potrivit art.1461 C. civ., acestea sunt: cazurile fortuite ordinare, cum: grindină, brumă etc", nu și ……cazurile fortuite extraordinare cum: devastările de război, inundație neobișnuită în țară…". Din aceste exemplificări folosite este limpede ca aceste cazuri fortuite extraordinare la care se referă art.1461 C.civ. nu sunt altceva, decât împrejurări de forță majoră.
Pornind de la cele două teorii – subiectivă și obiectivă – precum și prevederile Codului civil arătate mai sus, doctrina juridică românească a elaborat o teorie eclectică pe temeiul căreia pot fi definite cu claritate cele două noțiuni distincte: forța majoră și cazul fortuit.
În conformitate cu aceste noi teorii vehiculate în literatura de specialitate, forța majoră este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit și exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a fost cauza exclusivă a prejudiciului. Spre deosebire de aceasta cazul fortuit cuprinde: fenomenele naturale, dacă nu au caracter extraordinar, absolut imprevizibil și de nebiruit; împrejurările sau fenomenele interne, adică acelea care își au originea și se produc în sfera de activitate a persoanei chemată să răspundă; cauzele anonime și faptele neculpabile.
Prin urmare cazul fortuit este, de regulă, un fenomen intern, care își are originea în câmpul de activitate a pârâtului. De asemenea, cazul fortuit poate fi și un fenomen extern obișnuit, cum ar fi grindina, bruma, o ploaie torențială etc.
Dimpotrivă, forța majoră, având întotdeauna un caracter extern, este un fenomen extraordinar, absolut imprevizibil și invincibil.
Practica juridică a demonstrat și demonstrează în continuare că a fost și este necesară o distincție între aceste două noțiuni.
Potrivit actualei legislații civile, în general, atât forța majoră, cât și cazul fortuit exclud existența și angajarea răspunderii civile. Astfel, în materia răspunderii contractuale, forța majoră și cazul fortuit alcătuiesc una și aceeași cauză care exclude angajarea răpunderii. Sunt însă unele contracte în care debitorul contractual este chemat să răspundă și în situația în care neexecutarea obligațiilor sale se datorează cazului fortuit..
Spre exemplu, în materia contractului de transport, cărăușul este ținut să suporte riscurile ce rezultă din exploatarea mijlocului de transport, care constituie cazuri fortuite.
În situația contractului de depozit necesar în hoteluri, spitale, restaurante etc, răspunderea depozitarului se va angaja chiar și atunci când lucrurile depozitate au fost furate sau distruse. În schimb, depozitarul, potrivit legii civile, nu va răspunde dacă furtul sau distrugerea lucrurilor depozitate a avut loc ca urmare a unor cazuri de forță majoră.
Spețe
1.Raspunderea parintilor pentru fapta copilului minor
Prin cererea inregistrata la data de 2.07.2009 sub nr. 2567/866/2009 pe rolul Judecatoriei Pascani, reclamantele GC si GLD prin reprezentant legal GC, au chemat in judecata piritii PV si PD, pentru copilul lor minor PIC, solictind instantei obligarea in solidar a acestora din urma la plata urmatoarelor sume de bani: 4.760 lei si 100 de euro, reprezentand echivalentul prejudiciului cauzat de PIC si suma 64,3 lei reprezentand cheltuieli de executare, toate sumele actualizate la data efectuarii platii.
In motivarea cererii se arata ca incepand cu toamna anului 2007 si pana in luna noiembrie 2008, reclamanta GLD, in varsta de 14 ani la acel moment, a fost victima unui santaj din partea colegei sale de clasa PIC, fiica paratilor.
Aceasta din urma i-a cerut in repetate randuri diferite sume de bani reclamantei minore, care, fiind o fire sensibila si pentru a scapa de insistentele colegilor, ii aducea din casa parinteasca si-i dadea la diferite colege, inclusiv lui PIC. Astfel, pe parcursul claselor a VI-a si a VII-a, reclamanta a dat si fiica paratilor a primit urmatoarele sume de bani: lei, 50 de lei, 100 de lei, 200 de lei, 200 de euro, 500 de euro, 3000 de lei (in cursul clasei a VI-a) si 700 lei, 200 lei si 1500 lei in cursul clasei al VII-a.
Pentru dovedirea situatiei de fapt descrise, in luna noiembrie 2008 a fost organizat si un flagrant in cadrul caruia PIC a fost surprinsa cand primea suma de 3000 de lei.
Reclamanta a dat diverse sume de bani si numitelor AM si IM , nu doar fiicei paratilor. Pentru recuperarea acestor sume de bani a fost formulata si plangere penala, insa avand in vedere varsta fetelor s-a constat ca nu raspund penal. Paratii au formulat intampinare prin care solicita respingerea actiunii intrucat prejudiciul pretins este nefondat in conditiile in care fiica lor a restituit in cursul urmaririi penale toti banii pe care ii primise de la reclamanta minora. Mai mult, se arata ca nici un moment nu a fost vorba de santaj intre cele doua fete, reclamanta GL dand banii de fiecare de buna voie, la simpla cerere a colegelor sale. Se invoca de asemenea si culpa reclamantei GC ca parinte la minorei ce sustragea banii din casa, fata de lipsa de supraveghere de care a dat dovada timp de aproape un an in care GL a scos din casa parinteasca in jur de 10.000 de lei La dosarul cauzei a fost atasat dosarul de cercetare penala nr. 4783/P/2008 finalizat cu neinceperea urmaririi penale fata de PIC, AM si IM pentru savarsirea infractiunii de santaj prevazuta de art. 194 Cod penal, deoarece varsta minorelor inlatura caracterul penal al faptei Mama reclamantei minore sustine ca fiica sa s-a comportat in acest mod ca urmare a unui santaj aplicat de cele trei colege, acestea din urma negand insa acest aspect si aratand ca LD le dadea de buna voie sumele respective, ele doar trebuind sa le ceara. Inscrisurile depuse la dosarul cauzei constau in declaratiile luate de organele de cercetare penala in cadrul dosarului intocmit pentru verificarea existentei infractiunii de santaj.
Vinovatia cu care a actionat fiica paratilor va trebui apreciata atat din punctul de vedere al varstei pe care o avea la momentul cererii si primirii banilor, cat si corelat cu atitudinea reclamantei minore de-a lungul timpului, care in mod repetat s-a conformat fara opozitie solicitarilor colegelor sale. Avand in vedere aceste aspecte, si independent de prevederile din materie penala, apreciind in concret, instanta nu are convingerea ca minorele aveau reprezentarea repercusiunilor juridice ale faptelor sale si nici masura in care acestea realizau ca ceea ce fac nu corespunde normelor de conduita normale.
Pentru toate considerentele de mai sus, instanta retine ca in speta nu sunt intrunite elementele raspunderii delictuale prevazute de art. 998-999 Cod civil. Este adevarat ca orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara si ca omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa, insa pentru a opera aceasta raspundere delictuala, trebuiesc intrunite cumulativ patru conditii, si anume: existenta unei fapte ilicite, prejudiciul cauzat sa existe si sa fie dovedit, intre fapta ilicita si prejudiciu sa existe legatura de cauzalitate, iar fapta ilicita sa fi fost savarsita cu vinovatie.
Vazand si prevederile art. 274 Cod procedura civila instanta va obliga reclamanta majora la plata catre parati a sumei de 500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecata – onorariu avocat.
Mușcătură de câine. Obligare la plata daunelor materiale și morale de către stăpânul câinelui către victimă.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Strehaia la data de 26.01.2012, sub nr. 180/313/2012, reclamanta G.I. a solicitat obligarea pârâților D.I. și D.I., la plata sumei de 14.000 lei, reprezentând daune materiale și daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta a susținut că în dimineața zilei de 24.09.2011, în timp ce se îndrepta spre un teren proprietatea sa, a trecut prin dreptul locuinței familiei D., iar din curtea acestora a ieșit un câine de vânătoare care a mușcat-o, poarta fiind deschisă. Întrucât i-a fost secționat tendonul, a fost transportată la spitalul din Dr Tr Severin , unde a stat internată în perioada 24.09-17.10.2011. Din certificatul medico-legal nr. 732 din 20.10.2011 a rezultat ca pentru vindecarea leziunilor suferite a fost nevoie de 25-30 zile îngrijiri medicale. A arătat că nici în prezent nu s-a refăcut fizic, deoarece merge greoi, iar atunci când iese afară, piciorul se învinețește, se umflă, are dureri insuportabile și nu se poate deplasa pe distante mari. Pentru transportul la spital și ulterior la controalele medicale din lunile noiembrie și decembrie, cu alimentația în spital, cu tratamentul, cu transportul familiei la spital, având nevoie în permanență de însoțitor, pentru obținerea certificatului medico legal, a efectuat numeroase cheltuieli. A solicitat și obligarea pârâților la plata daunelor morale în cuantum de 1000 lei. Împotriva celor doi pârâți a formulat și plângere la organele de poliție, care i-au comunicat cu adresa nr. 295340/28.11.2011 că numitul D.I. a fost sancționat contravențional pentru fapta sa.In drept, si-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 1349, 1375, 1377, 1381 și urm C civil.În dovedire reclamanta a depus la dosarul cauzei: bilet de iesire din spital din 19.101.2011, certificat medico-legal nr 732/20.10.2011, adeverinta nr 67/28.09.2011 emisă de cab. medical veterinar, împuternicire avocatiala.Actiunea a fost legal timbrată.
Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au arătat că în cauză nu sunt incidente disp. art. 1349, 1375, 1377 și 1381C civil și au solicitat respingerea acțiunii. În motivare au arătat că în data de 24.09.2011 reclamanta nu a fost muscată de un câine care să le aparțină. Pârâtul D.I. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivând că locuiește cu tatăl sau, pârâtul D.I., însă câinii care se afla în curtea locuinței aparțin tatălui său. Pârâtul D.I. a precizat că deține 2 câini în gospodărie, care însă nu sunt agresivi și nu aveau cum sa producă reclamantei leziunile înscrise în certificatul medico legal, întrucât în dimineața zilei de 24.09.2011, aceștia erau legați în curtea locuinței. Proprietatea lor se afla la marginea loc. Breznița Motru, zona în care exista un număr mare de câini vagabonzi.
Pentru a putea opera răspunderea civilă delictuală trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu cauzat de către animal, la data cauzării prejudiciului, animalul să se afle în paza juridică a persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor.
În speță, reclamanta a suferit un prejudiciu material și moral, ca urmare a mușcăturii unui câine. Astfel, reclamanta a dovedit efectuarea cheltuielilor de transport la unitățile spitalicești. Martorul E.A. a confirmat că, la cererea fiicei reclamantei, s-a deplasat cu autoturismul personal la spitalul din DR. TR. Severin pentru a o transporta la domiciliu pe reclamantă, care se externa. Reclamanta fusese spitalizată în urma unei mușcături de câine. Ulterior, a mai efectuat o deplasare dus-întors Breznița Motru-Severin pentru pansare și încă două la SML Severin, una pentru constatare și alta pentru eliberarea certificatului medio-legal. În total a fost plătit cu 600 lei, reprezentând costul combustibilului și zilele de muncă pierdute.De asemenea cu chitanța nr. 18217/20.10.2011 a dovedit cheltuirea sumei de 39 lei pentru obținerea certificatului medico-legal.Cu bonuri fiscale a dovedit cumpărarea de medicamente și alte materiale sanitare, care prin data achiziționării și specificul lor, au legătură cauzală cu leziunea suferită. În total prejudiciul material dovedit este în sumă de 664 lei.
Și existența prejudiciului moral este certă. Urmare a mușcăturii câinelui, reclamanta a suferit fizic și psihic, o perioadă îndelungată. Astfel, a fost spitalizată 3 săptămâni, a suportat administrarea a două doze de vaccin antirabic, necrozare și excizie. Din declarațiile martorilor E.A. și C. Ș. se reține că și după o lună și jumătate de la externare, reclamanta mergea sprijinită într-un baston, acuza dureri și în prezent se deplasează șchiopătat.Pentru aceste considerente, instanța apreciază că suma de 10.000 lei daune morale nu este exagerată și reprezintă o modestă compensare a suferinței reclamantei.
În ce privește a doua condiție, aceea ca animalul să se afle în paza juridică a pârâților, aceștia au recunoscut că au în gospodăria comună doi câini, deși din adeverința nr. 67/28.09.2011 emisă de medicul veterinar rezultă că ar avea patru câini. Este irelevant că în carnetele de sănătate este menționat ca proprietar D.I. atât timp cât pârâții se gospodăresc împreună și au recunoscut că ambii îi îngrijesc și au autoritate asupra lor. Instanța reține că paza juridică aparține ambilor pârâți, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D.I. este neîntemeiată.
Coroborând declarația martorului C.S., în sensul că a fost abordat de primarul localității Breznița Motru pentru a nu se prezenta în instanță, sub pretextul nereal că părțile vor ajunge la o înțelegere, cu adeverința nr. 644/21.02.2012 eliberată de Primăria Breznița Motru la cererea pârâților, instanța apreciază că acest ultim înscris a fost emis în scopul vădit de a-i favoriza pe pârâți.
O altă împrejurare ce denotă recunoașterea implicită a vinovăției este aceea că pârâtul D.I. a fost sancționat contravențional în legătură cu incidentul suferit de reclamantă, astfel cum rezultă din adresa nr. 295340/28.11.2011, și nu a contestat procesul verbal.
Fiind îndeplinite condițiile art. 1001 cod civil de la 1864, instanța urmează a admite în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obliga pârâții în solidar la plata sumei de 10.664 lei, din care 10.000 lei despăgubiri morale și 664 lei despăgubiri materiale.
Fiind în culpa procesuala, pârâții urmează a fi obligați în solidar la plata sumei de 1750,84 lei cu titlu de cheltuieli de judecata către reclamantă, reprezentând 1000 lei onorariu avocat, 750,84 lei taxa timbru redusă proporțional pretențiilor admise.
3. Sentința civilă 742/22.10.2008, pronunțată de Judecătoria Baia de Aramă, în dosarul nr. 62/181/2008 privind răspunderea delictuală a titularului dreptului de proprietate pentru ruina edificiului
Pin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23.01.2008 sub nr. 62/181/2008, reclamantul Ș. D. a solicitat , în contradictoriu cu pârâtul P. N. , ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să plătească suma de 3170,5 lei reprezentând cheltuielile necesare reparării autoturismului marca „ Aro 244” cu nr. de înmatriculare………, proprietatea sa.În motivare, reclamantul arată că pârâtul a construit fără autorizație un acoperiș la blocul nr. -, cu un mare grad de înclinare și fără să monteze parazăpezi și burlane de scurgere a apei. Arată reclamantul că pe data de 17.01.2008 , a căzut de pe acest acoperiș gheață și zăpadă pe autoturismul său, distrugându-i capota, ambele aripi , plafonul și spărgându-i parbrizul.
Menționează că pentru repararea mașinii a achitat suma de 3170,5 lei reprezentând contravaloarea pieselor distruse și a vopselei.În drept , și-a întemeiat cererea pe disp. art. 1002 C.civ.În dovedire, reclamantul a depus în xerocopie adeverința nr. 199/24.01.2007, proces – verbal de constatare, planșe foto , bonuri emise de S.C. ……… S.R.L. și ……..S.R.L și a solicitat încuviințarea probei testimoniale.La termenul din data de 26.03.2008 , instanța a luat act de precizarea formulată de reclamant prin care solicita introducerea în cauză și citarea în calitate de pârât a numitului S.V. Pârâtul P. N. a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive, acesta nefiind proprietar al apartamentului situat în Baia de Aramă, str. ……, bl. -, sc. – , ap. -, invocând în acest sens disp. art. 1002 C.civil care constituie temeiul juridic al acțiunii promovate de reclamant.Precizează în continuare că a întreprins diligențele necesare pentru a preveni prejudiciul suferit de reclamant , atrăgându-i atenția acestuia în mod repetat să își mute autoturismul de pe spațiul verde situat între trotuar și bloc.În apărare, pârâții au solicitat încuviințarea probei testimoniale .Instanța a procedat la audierea sub prestare de jurământ a martorilor propuși în dovedire și în apărare de către părți.
Analizând acte și lucrările dosarului, instanța constată și reține următoarele:
La data de 17.01.2008 de pe acoperișul apartamentului -, situat în Baia de Aramă, strada …….., blocul -, sc-, a căzut zăpadă pe autovehicolul marca „ Aro” cu nr. de înmatriculare …….., proprietatea reclamantului, producându-i avarii la capotă, plafon, aripa stângă – față și aripa dreaptă – față. De asemenea, în aceleași condiții s-a spart și parbrizul autovehiculului.Se reține că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicită obligarea pârâților la plata sumei de 3170,5 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare reparării autovehiculului.Potrivit disp. art. 1002 C.civ, „ Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului când ruina este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție”.Astfel, practica judiciară și literatura de specialitate au stabilit că prin ruina edificiului urmează să se înțeleagă nu numai dărâmarea completă , dar și orice degradare sau dezagregare care prin cădere provoacă un prejudiciu unei alte persoane. De asemenea, ruina , degradarea sau dezagregarea trebuie să fie urmarea unui viciu de construcție sau a lipsei de întreținere.De aceea, cel prejudiciat va trebui să dovedească nu numai existența prejudiciului și raportul de cauzalitate dinte ruina edificiului și prejudiciu, ci și faptul că , ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreținere ori de vreun viciu de construcție.De îndată ce aceste elemente au fost dovedite de cel prejudiciat nici o altă dovadă nu mai este necesară, prevederile art. 1002 C.civ. devenind aplicabile, în sensul angajării răspunderii proprietarului. În acest sens prezumția de răspundere este irefragabilă .Art. 1002 C.civ., stabilește totodată, răspunderea pentru prejudiciul cauzat în sarcina proprietarului edificiului. Nu interesează, așadar, cine este locatarul edificiului ci interesează cine este proprietarul acestuia.Instanța constată culpa comună a părților în producerea prejudiciului a cărui reparare se solicită. Astfel, martorii audiați în cauză ( filele 44,45,51) au precizat că reclamantul a purtat discuții cu pârâtul P. N., acesta din urmă sugerându-i să mute autovehicolul din acel loc, tocmai datorită pericolului de alunecare a zăpezii.Aceste depoziții se coroborează cu mențiunile din procesul – verbal de constatare întocmit de Poliția orașului Baia de Aramă, în sensul că cei doi au avut discuții cu privire la locul de parcare al mașinii reclamantului, confirmând , de altfel, precizările făcute de pârâtul P. N. prin întâmpinarea formulată.Mai mult, instanța reține că verificările Inspectoratului Județean în Construcții Mehedinți au fost efectuate la sesizarea reclamantului Ș. D., fiindu-i astfel cunoscute viciile construcției executate de pârâtul S.V. și pericolul alunecării zăpezii de pe șarpanta construită de pârâtul S. V.
De aceea , instanța reține în sarcina părților ( reclamantul și pârâtul S.V.) o culpă comună și totodată egală în producerea prejudiciului cauzat, reclamantul nefiind suficient de diligent cu bunul său , acesta putând să prevadă avarierea mașinii proprietatea acestuia, parcată sub acoperișul construit, fără autorizație de pârâtul S.V. și de pe care a alunecat zăpada.În ceea ce privește întinderea prejudiciului suferit de reclamant, instanța constată că acesta este în cuantum de 3170,5 lei potrivit înscrisurilor emise de S.C. ….. S.R.L. și ………….. S.R.L .
Față de cele reținute , în baza art. 1002 C.civ. instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P. N., urmând să admită în parte acțiunea promovată de reclamant.În baza art. 274 alin. 1 rap. la art. 276 c.p.c. instanța va obliga pârâtul S. V. să plătească cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului, proporțional cu cuantumul pretențiilor admise.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspunderea Civila Delictuala (ID: 102991)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.