Raspunderea Civila Contractuala Si Delictuala

Cuprins

CAPITOLUL I CONCEPTE

1. Noțiunea de răspundere juridică.

În societatea omenească nu-i este nimănui îngăduit să încalce sfera drepturilor altei persoane provocând altcuiva vreun prejudiciu prin activitatea sau abținerea sa. Această normă elementară de conduită nu este circumscrisă exclusiv la raporturile juridice, ci este un foarte vechi precept cunoscut, ca o regulă generală de comportare, încă din cele mai îndepărtate vremuri, și la cele mai diferite comunități și orânduiri sociale.

Transpusă pe planul dreptului civil, această regulă se formulează în termenii următori: oricine săvârșește o faptă prin care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să repare acea daună; aceeași obligație de despăgubire există și în cazul unei persoane care nu execută sau execută cu întârziere obligația pe care o avea față de o altă persoană în baza unui contract.

Deci, cauzarea unui prejudiciu – prin neexecutarea unei obligații preexistente sau prin săvârșirea unei fapte (independentă de un raport anterior) care generează, de asemenea, daune – are drept consecință obligarea autorului la repararea prejudiciului, astfel încât nedreptatea care a fost creată să fie ștearsă, iar consecințele negative să fie suportate de către făptaș.

Această regulă fundamentală de comportare este cunoscută în drept sub denumirea de principiul răspunderii, iar totalitatea normelor prin care se reglementează aplicarea în practică a acestui principiu formează instituția răspunderii.

Faptul că principiul răspunderii civile își are izvorul în principiile de dreptate și de echitate socială (principii care, concepute într-un anumit mod, se aplică oriunde există o colectivitate socială) explică consacrarea sa din cele mai îndepărtate timpuri.

Noțiunea de răspundere juridică – întâlnită în orice ramură a

dreptului – evocă ideea de sancțiune sau reparație; ea dă expresie

unui raport social sancționat juridicește, în baza căruia o persoană se află într-o relație de obligație față de altă persoană, datorându-i acesteia din urmă satisfacție sau repararea unui prejudiciu pe care i l-a cauzat.

În această privință, trebuie să menționăm încă de la început că, în ciuda unei pluralități de forme ale răspunderii (civile, penale, de drept internațional ș.a.) și a multitudinii de aplicațiuni pe care le are, răspunderea juridică ca atare nu a fost definită încă în vreun text legislativ, iar în doctrină există controverse în ce privește conținutul acesteia.

În general, răspunderea juridică nu a fost abordată ca o categorie a teoriei generale a dreptului, ci, de obicei, este cercetată ca o categorie de ramură aparținând dreptului penal, civil, administrativ etc..

În enunțul său general, noțiunea de răspundere juridică este înțeleasă ca o obligație de a suporta consecințele nerespectării normelor de conduită, dar în literatura noastră de specialitate se subliniază că nu trebuie să se facă confuzie între răspunderea juridică și sancțiunea juridică – noțiuni diferite – și că definirea răspunderii juridice se poate face numai pornindu-se, deopotrivă, de la faptul ilicit și sancțiunea juridică, astfel că „răspunderea juridică este complexul de drepturi și obligații conexe, care – potrivit legii – se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.

Ca instituție juridică, răspunderea civilă poate fi definită ca un ansamblu de reguli potrivit cărora o persoană trebuie să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, comisivă sau omisivă. Ideea de răspundere implică pe aceea de obligație și de garanție (latinescul spondeo face parte din cuvântul răspundere, cuvântul „răspundere” fiind des folosit în codul civil și în alte legi).

2. Răspunderea juridică civilă

2.1. Noțiune.

Există răspundere civilă ori de câte ori, prin acte sau fapte păgubitoare, se aduc atingeri drepturilor civile patrimoniale și nepatrimoniale ale persoanelor fizice și juridice. Răspunderea poate rezulta din fapte licite, ca gestiunea de afaceri ori plata nedatorată, din fapte ilicite, adică mai ales din delicte și cvasidelicte, sau din acte juridice unilaterale, bilaterale ori multilaterale.

Din ansamblul formelor posibile ale răspunderii civile, Codul civil român reglementează în mod expres numai răspunderea contractuală și delictuală; de aceea, regulile acestor răspunderi sunt de orientare și adesea chiar de aplicare și celorlalte forme de răspundere civilă.

Tot din ansamblul formelor posibile ale răspunderii civile, la obiectul lucrării noastre, prezintă interes îndeosebi răspunderea precontractuală, rezultată din acte și fapte premergătoare contractelor, și răspunderea contractuală, rezultată din neexecutarea, executarea defectuoasă ori cu întârziere a obligațiilor contractuale.

În ce privește răspunderea precontractuală, ea s-a impus atenției și cercetării distincte mai ales ca urmare a recunoașterii în dreptul contemporan a ante-contractului ca un concept juridic de sine stătător.

În ce privește răspunderea contractuală, care rezultă din încălcarea drepturilor de creanță, ea se diferențiază în opinia noastră, mai înainte enunțată, după natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciilor, diferențiere ce corespunde marii divizion! a drepturilor subiective în patrimoniale și nepatrimoniale.

Această diferențiere logică nu s-a făcut și nici nu a prezentat interes cât timp în practică nu s-a ridicat problema reparării prejudiciilor contractuale nepatrimoniale, ea s-a ridicat abia în jurisprudența modernă, când instanțele de judecată au fost sesizate cu cereri pentru repararea bănească a unor asemenea prejudicii. Așa s-a ajuns ca jurisprudența și doctrina să constate și să semnaleze că în cadrul răspunderii contractuale există, pe lângă trăsăturile comune, și deosebiri între răspunderea pentru prejudiciile patrimoniale și răspunderea pentru prejudiciile nepatrimoniale.

Este ceea ce justifică și sistematizarea expunerii răspunderii contractuale după natura patrimonială sau ne patrimonială a prejudiciilor.

2.2. Felurile răspunderii juridice civile.

Delimitarea tradițională a răspunderii civile, anume prevăzută de lege, este, aceea dintre răspunderea, contractuală, la care. Îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat își are izvorul în contract, și răspunderea delictuală, la care îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat își are izvorul într-o faptă ilicită.

Codul civil reglementează distinct cele două răspunderi: în art. 988-1003 răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin delicte și cvasidelicte, adică răspunderea delictuală, iar în art. 1081-1090 răspunderea pentru ne-executarea obligațiilor contractuale în natura lor specifică, prin obligarea debitorului la plata de daune-interese, adică răspunderea contractuală.

Această diferență de reglementare nu semnifică dualitatea răspunderii civile, cum s-ar putea crede la o primă vedere, ci numai unele diferențieri de regim juridic în realitate, răspunderea civilă este unitară, întrucât cele două răspunderi au o structură identică, adică necesită întrunirea acelorași elemente structurale: un prejudiciu, o faptă prejudiciabilă, care de regulă este și culpabilă, și o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În ce privește relația dintre cele două răspunderi, este de subliniat că răspunderea contractuală este specială, deoarece se referă numai la repararea prejudiciilor contractuale, conform dispozițiilor anume prevăzute de lege, pe când răspunderea delictuală este generală și de drept comun, deoarece se referă la repararea tuturor prejudiciilor extra-contractuale, iar regulile ei se aplică, în complinire ori de câte ori este cazul și răspunderii contractuale.

În ce privește domeniul de aplicate a răspunderii contractuale, el se definește și se determină prin contract, și anume: prin cerința existenței unui contract valabil între autorul prejudiciului și păgubit; și prin cerința ca prejudiciul să rezulte din neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a unei obligații izvorâte din contractul respectiv.

Determinarea domeniului de aplicare a răspunderii contractuale duce în mod implicit și ia determinarea domeniului mal extins de aplicare a răspunderii delictuale, ca fiind cel al prejudiciilor extra-contractuale, cauzate prin delicte sau cvasidelicte, prin neexecutarea unor obligații precontractuale sau post-contractuale, prin neexecutarea obligațiilor contractuale lovite de nulitate sau de o altă cauză de ineficacitate, ca și prin neexecutarea oricăror altor obligații civile ne-contractuale.

Stabilirea naturii contractuale sau delictuale a faptelor cauzatoare ele prejudicii, adică încadrarea lor într-un domeniu sau altul al răspunderii civile, este îndeobște simplă și indiscutabilă. Sunt însă și situații în care calificarea faptelor păgubitoare comportă discuții și controverse. Așa de exemplu, jurisprudența este împărțită în soluționarea problemei dacă, atunci când prejudiciul rezultă din neexecutarea unei obligații contractuale iar fapta ne-executării constituie și delict civil, partea păgubită are sau nu are la îndemână dreptul de opțiune între acțiunea contractuală și acțiunea delictuală, după cum îi dictează interesul (problemă impropriu numită cumulul răspunderilor).

3. Răspunderea juridică civilă delictuală

3.1. Noțiune.

În puține articole (art. 998-1003) Codul civil sintetizează un principiu care corespunde atât unor cerințe de etică și echitate socială, cât și unor cerințe ale securității juridice: principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara” . În completare, prin art. 999 se precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999), prin art. 1000-1002 C. civ. se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârșită de o altă persoană (art. 1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor persoane [art. 1000 alin. (1) și art. 1001], precum și răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcții care îi aparțin (art. 1002).

În sfârșit, prin art. 1003 C. civ. este concretizat caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

Puținele articole din Codul civil în vigoare consacrate răspunderii pentru cauzarea de prejudicii au dezvoltat o foarte bogată practică judecătorească, o diversitate cu totul deosebită de fapte și soluții.

Ceea ce este caracteristic pentru reglementarea în vigoare este faptul că textele legale se mărginesc a institui un principiu: principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Textele legale nu își propun să enumere și să descrie, în mod concret, acele fapte ilicite care sunt de natură să angajeze răspunderea civilă.

În cuprinsul unei reglementări largi, de principiu, revine practicii judecătorești sarcina de a verifica întrunirea condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii.

3.2. Felurile răspunderii civile delictuale.

Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este răspunzător pentru propriile sale fapte. Acest principiu este deopotrivă valabil și pentru răspunderea civilă delictuală.

Este însă de observat că anumite cerințe ale vieții sociale, deduse, în primul rând, din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fără nici o vină din partea lor, au impus o anumită extindere a răspunderii civile delictuale, chiar dincolo de limitele faptei proprii.

Codul civil consacră, astfel, pr într-un domeniu sau altul al răspunderii civile, este îndeobște simplă și indiscutabilă. Sunt însă și situații în care calificarea faptelor păgubitoare comportă discuții și controverse. Așa de exemplu, jurisprudența este împărțită în soluționarea problemei dacă, atunci când prejudiciul rezultă din neexecutarea unei obligații contractuale iar fapta ne-executării constituie și delict civil, partea păgubită are sau nu are la îndemână dreptul de opțiune între acțiunea contractuală și acțiunea delictuală, după cum îi dictează interesul (problemă impropriu numită cumulul răspunderilor).

3. Răspunderea juridică civilă delictuală

3.1. Noțiune.

În puține articole (art. 998-1003) Codul civil sintetizează un principiu care corespunde atât unor cerințe de etică și echitate socială, cât și unor cerințe ale securității juridice: principiul răspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara” . În completare, prin art. 999 se precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999), prin art. 1000-1002 C. civ. se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârșită de o altă persoană (art. 1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor persoane [art. 1000 alin. (1) și art. 1001], precum și răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcții care îi aparțin (art. 1002).

În sfârșit, prin art. 1003 C. civ. este concretizat caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

Puținele articole din Codul civil în vigoare consacrate răspunderii pentru cauzarea de prejudicii au dezvoltat o foarte bogată practică judecătorească, o diversitate cu totul deosebită de fapte și soluții.

Ceea ce este caracteristic pentru reglementarea în vigoare este faptul că textele legale se mărginesc a institui un principiu: principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Textele legale nu își propun să enumere și să descrie, în mod concret, acele fapte ilicite care sunt de natură să angajeze răspunderea civilă.

În cuprinsul unei reglementări largi, de principiu, revine practicii judecătorești sarcina de a verifica întrunirea condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii.

3.2. Felurile răspunderii civile delictuale.

Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este răspunzător pentru propriile sale fapte. Acest principiu este deopotrivă valabil și pentru răspunderea civilă delictuală.

Este însă de observat că anumite cerințe ale vieții sociale, deduse, în primul rând, din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fără nici o vină din partea lor, au impus o anumită extindere a răspunderii civile delictuale, chiar dincolo de limitele faptei proprii.

Codul civil consacră, astfel, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 și 999) și alte feluri de răspundere, și anume răspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1000), precum și răspunderea pentru lucruri, edificii și animale [art. 1000 alin (1), art. 1001, art. 1002].

Pentru justificarea acestei extinderi a răspunderii, în teoria dreptului se face apel Ia fundamentări diferite, la care vom avea prilejul să ne mai referim, cum ar fi: existența unei prezumții de vinovăție a celui care, având în supravegherea sa anumite persoane, ori având în paza sa juridică anumite lucruri sau animale, nu a împiedicat producerea unor prejudicii de către aceste persoane ori prin folosirea acelor lucruri sau animale; ideea instituirii unei garanții legale, destinate a asigura înlăturarea unor prejudicii produse prin fapte ilicite ori produse prin introducerea, în mediul social, a unui anumit risc legat de desfășurarea unei anumite activități socialmente utile; ideea unei reparări echitabile a prejudiciilor rezultate ca urmare a unor anumite fapte ilicite ori ca urmare a unor activități ș.a.

Independent de fundamentările luate în considerare, răspunderea civilă delictuală, chiar extinsă dincolo de limitele faptei personale, se încadrează în funcțiile cărora această răspundere le corespunde și la care ne-am referit mai înainte: funcția preventiv-educativă și funcția reparatorie.

După cum a rezultat, răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, și anume:

A. răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C. civ.);

B. răspunderea pentru fapta altei persoane, care este de trei feluri:

a) răspunderea părinților pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori [art. 1000 alin. (2) C. civ.];

b) răspunderea institutorilor și meșteșugarilor, pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor [art. 1000 alin. (4) C. civ.];

c) răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate [art. 1000 alin. (3) C. civ.];

C. răspunderea pentru lucruri, edificii și animale, care este, și ea, de trei feluri:

a) răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică [art. 1000 alin. (1) C. civ.];

b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1001 C. civ.);

c) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcție (art. 1002 C. civ.).

Fiecare dintre felurile de răspundere specială menționate comportă întrunirea unor condiții specifice. Este de observat, totodată, că existența acestor condiții specifice nu este, prin ea însăși, suficientă: este necesar să fie întrunite, în același timp, în totalitate sau, uneori, numai în parte, anumite condiții generale ale răspunderii civile delictuale, condiții generale pe care le vom examina în cuprinsul secțiunii consacrate răspunderii pentru fapta proprie. Grefarea condițiilor specifice pe structura condițiilor generale ale răspunderii are drept rezultat, pe de o parte, o adaptare a condițiilor generale ale răspunderii la specificul fiecărui fel de răspundere, iar, pe de altă parte, o completare a condițiilor specifice care, prin ele însele, și în afara condițiilor generale, nu ar fi suficiente pentru angajarea răspunderii în cazurile date.

4. Răspunderea juridică civilă contractuală

Răspunderea civilă este de două feluri: delictuală și contractuală.

Dacă răspunderea civilă contractuală rezultă din nerespectarea clauzelor unei convenții, răspunderea civilă delictuală este urmarea prejudiciului cauzat printr-un fapt ilicit în afara oricărei legături preexistente între victimă și autor.

Răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală constituie o răspundere civilă cu caracter derogator de la dreptul comun, este o răspundere cu caracter special. De aici rezultă că ori de câte ori nu este vorba de o răspundere contractuală, se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale.

Fiind forme ale răspunderii civile, între răspunderea civilă delictuală și cea civilă contractuală există asemănări și deosebiri. Ambele presupun următoarele condiții de existență:

fapta ilicită;

vinovăția sau greșeala;

prejudiciul;

legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

S-a pus problema dacă există sau nu două forme de răspundere civilă, dar vinovăția delictuală este deosebită de cea contractuală ori există unitate de voință.

Unii autori au considerat că există unitatea de culpă (vinovăția), care constă în aceea că nu s-a efectuat o obligație ce revenea, fie din lege, fie din contract.

Alți autori consideră că există dualitate de culpă. Astfel, culpa delictuală este aceeași, oricare ar fi persoana ce ar săvârși-o, căci orice persoană dacă s-ar fi comportat ca autorul delictului ar fi fost în culpă, pe când culpa contractuală nu se pune uniform pentru toți, deoarece este cauzată de o activitate anterioară, conștientă, voluntară a autorului, care a consimțit să se angajeze prin propria voință la o anumită obligație și deci, cel ce nu-și asumă obligația rămâne liber.

5. Condițiile răspunderii juridice civile

5.1. Prejudiciul.

Nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu (pagubă, daună). Termenii de prejudiciu, pagubă sau daună sunt sinonimi, ei fiind folosiți astfel în legislație, în practică și în literatura de specialitate.

Uneori, termenul de daună este folosit și în sensul de despăgubire stabilită pentru acoperirea unui prejudiciu (daune). Alteori, despăgubirea acordată, ca echivalent bănesc al pagubei produse, se exprimă prin noțiunea de daune-interese.

Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană ori, așa cum vom arăta în cuprinsul prezentului capitol, ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru, pentru care este ținută a răspunde o anumită persoană.

Astfel, de exemplu, constituie prejudicii: vătămarea sănătății unei persoane având drept urmare reducerea ori pierderea capacității sale de muncă, cu consecințele ce decurg din aceasta; sustragerea unor valori; distrugerea sau deteriorarea unor bunuri; decesul susținătorului legal al unei persoane, în urma unui accident, cu toate consecințele patrimoniale care decurg pentru urmașii acestuia ș.a.

Prejudiciul este totdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv. El poate fi, de asemenea, moral sau patrimonial. Prejudiciul patrimonial este acela care poate fi evaluat în bani, în timp ce prejudiciul moral nu este susceptibil de evaluare patrimonială, de aceea ridică și probleme în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.

Pentru repararea prejudiciului trebuie îndeplinite anumite condiții:

Prejudiciul să fie cert atât în privința existenței, cât și al posibilității de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se cere repararea lui. Este cert și prejudiciu viitor, care, deși nu s-a produs încă este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare.

Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Dacă prejudiciul cauzat a fost deja reparat, răspunderea civilă încetează. Așa fiind, victima nu mai are dreptul de a obține o nouă reparație, deoarece s-ar îmbogăți fără justă cauză.

5.2 Fapta ilicită.

Pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Deși articolul 998 Cod civil vorbește de „orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu” atât literatura, cât și practica judecătorească sunt unanime în a considera că prevederea menționată se referă numai la fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca element al răspunderii.

Faptele ilicite pot fi definite ca fiind conduite prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii. Cu alte cuvinte prin fată ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Atunci când examinăm fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, avem în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară, manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei anumite persoane. Nu ne interesează aici atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa ori, mai ales, față de urmările acestei fapte -dacă autorul faptei a acționat cu intenție sau numai din imprudență sau neglijență. Caracterul ilicit decurge, în mod obiectiv, din această încălcare, fără a interesa, pentru definirea acestui caracter, atitudinea subiectivă a autorului față de fapta sa.

Este adevărat că în viață faptele umane ne apar nu numai ca manifestări obiectivate ale conștiinței și voinței, dar, cel mai adesea, din modul în care ele se obiectivează rezultă însăși atitudinea subiectivă a persoanei. Sunt motive pentru care unii autori, apreciind globala fapta ilicită și atitudinea subiectivă față de această faptă, nu disting între caracterul ilicit și cel culpabil al faptei, ci, incluzând caracterul ilicit în cel culpabil, rețin drept element al răspunderii fapta culpabilă săvârșită de o anumită persoană.

Nu este mai puțin adevărat că distincția dintre fapta ilicită, care reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, și atitudinea sa psihică, pur interioară, față de fapta sa, față de propriul său comportament exteriorizat, este nu numai posibilă, dar și necesară. Este posibilă, deoarece fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, activități care por fi percepute și analizate separat. Este necesară, deoarece se poate concepe existența unei fapte care, în mod obiectiv, să ne apară ca fiind o faptă ilicită, dar care, sub aspect subiectiv, să fi fost săvârșită fără vinovăție din partea autorului său.

Există astfel de ipoteze în care, deși există faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea nu este angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție. De exemplu, o faptă cauzatoare de prejudicii săvârșită sub imperiul forței majore, care a determinat însăși comiterea faptei ori fapta comisă de o persoană lipsită de discernământ.

Dimpotrivă, există unele cazuri speciale în care răspunderea civilă este angajată numai pe simplul temei al existenței obiective a faptei ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, fără să fie necesară dovedirea vinovăției autorului faptei.

Acestea sunt motivele pentru care, considerăm fapta ilicită ca element distinct al răspunderii civile delictuale.

Este de la sine înțeles că orice faptă comisivă care întrunește condițiile ilicitului constituie o faptă ilicită. Astfel, de exemplu, este o asemenea faptă acțiunea de sustragere a unor bunuri aparținând cuiva, comiterea unui accident care are ca urmare deteriorarea unor bunuri ori vătămarea sănătății unei persoane, precum și orice altă acțiune ilicită prin care sunt pricinuite prejudicii unui subiect de drept.

Însă, poate fi o faptă ilicită și inacțiunea (omisiunea) constând în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia , potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană. Astfel, de exemplu, constituie faptă ilicită, de natură a angajat răspunderea civilă: omisiunea de a semnala pericolul de accidentare pe care îl reprezintă existența unui șanț săpat pe o arteră de circulație; neluarea, datorită neglijenței în serviciu, a măsurilor de conservare a bunurilor primite în gestiune, având drept consecință deteriorarea acestora; neacordarea de către medic a îngrijirilor medicale unei persoane accidentate, având drept consecință moartea acesteia etc..

Așadar, inacțiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă pe o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, cerință legală care nu a fost respectată. În fond, această inacțiune reprezintă un comportament, „o acțiune” împotriva legii, de natură a angaja răspunderea autorului său.

În practică este posibil ca în același comportament ilicit al unei persoane să fie întrunite, în același timp, atât acțiuni, cât și omisiuni ilicite.

5.3 Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat trebuie să fie consecința faptei ilicite.

La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiție generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea contractuală sau delictuală, subiectivă sau obiectivă. Referitor la răspunderea civilă delictuală, această condiție este prevăzută expres în articolele 998-1002 Cod civil, texte în care se dispune că obligația de reparare intervine în cazul oricărei fapte a omului „care cauzează altuia un prejudiciu” sau pentru „prejudiciul cauzat”. Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență mai ales în cazurile în care greșeala sau culpa este prezumată de lege, precum și în ipotezele de răspundere obiectivă, fără culpă.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu greșeala sau culpa, aceasta din urmă fiind o condiție subiectivă. Așa se explică faptul că poate exista raport de cauzalitate dar să lipsească culpa, după cum poate exista culpa autorului faptei ilicite dar să nu existe raport de cauzalitate.

În concluzie, răspunderea autorului faptei ilicite nu poate fi angajată atunci când între fapta ilicită și prejudiciu suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate. Raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile, lipsește atunci când prejudiciul se datorează în exclusivitate forței majore, uneori cazului fortuit, faptei unei terțe persoane sau a victimei.

De cele mai multe ori existența raportului de cauzalitate este ușor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind clară și indiscutabilă (victima este lovită cu un cuțit și moare imediat, o persoană distruge sau sustrage un bun etc.).

Cu toate acestea, uneori stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu devine o problemă complicată. Astfel, producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoțită de mai multe acțiuni sau inacțiuni care pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind un complex de împrejurări, unele cu rol de cauze, altele de condiții, așa încât este dificil de decelat care dintre ele, în multiplele lor legătură de interdependență și interacțiune, se află într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul pentru a duce la antrenarea răspunderii civile delictuale. Astfel, se pune problema, atunci când unei persoane i se aplică lovituri care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte, dar suferind o maladie cronică de inimă, face un atac de cord și moare, dacă loviturile aplicate se află în raport de cauzalitate cu decesul victimei. Tot astfel, fapta de a ascunde un lucru furat ce a fost dat în păstrare de autorul furtului unei alte persoane se află sau nu în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victimă. Pentru soluționa aceste probleme practica și jurisprudența au emis o serie de criterii sau sisteme.

a) sistemul echivalenței condițiilor -potrivit cu care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, astfel că se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor săvârșite cu intenție sau culpă sau evenimentelor care au precedat prejudiciul, sau în altă formulare să atribuie valoare cauzală fiecărei condiții fără de care prejudiciul nu s-ar fi produs;

b) sistemul cauzei proxime -potrivit cu care di faptele ce preced prejudiciul se reține drept cauză pe aceea imediat anterioară prejudiciului, deci ultima cauză, deoarece fără aceasta prejudiciul nu s-ar fi produs;

c) sistemul cauzei adecvate -potrivit cu care se rețin numai acele antecedente ale efectului care îndeplinesc calitatea de condiție sine qua non, care sunt adecvate, tipice, adică în mod normal sunt susceptibile de a produce efectul respectiv. Cauza este adecvată sau tipică dacă sunt previzibile urmările acesteia, dacă un observator normal prevede cursul faptelor;

d) sistemul cauzalității necesare -potrivit căruia cauza este fenomenul care precede efectul și îl provoacă în mod necesar, fenomenul anterior care determină cu necesitate producerea rezultatului este cauza acestuia, astfel că între cauză și efect există o legătură necesară;

e) sistemul potrivit căruia cauza cuprinde cauza necesară (cauza propriu-zisă) în acele acțiuni umane cu caracter de condiții, care au creat posibilitatea ca efectul păgubitor să se producă;

f) sistemul indivizibilității cauzei cu condițiile -potrivit căruia condițiile alcătuiesc împreună cu împrejurarea cauza, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc, și ele, prin interacțiune cu cauza, caracter cauzal.

5.4. Vinovăția.

Textele codului civil instituie principiul răspunderii întemeiate pe culpă. Astfel, articolul 998 Cod civil prevede că obligația de reparare a prejudiciului revine celui „din a cărui greșeală s-a ocazionat”, iar articolul 999 Cod civil dispune că revine și aceluia care a cauzat prejudiciul „prin neglijența sau prin imprudența sa”. Așadar, obligația de reparare există atât în cazul culpei sau greșelii intenționate, cât și a clei neintenționate. Cu alte cuvinte, pentru angajarea răspunderii civile, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei.

În dreptul civil, condiția subiectivă a răspunderii este desemnată prin termenul de „culpă”. Prin culpă, în sensul propriu-zis al acestui termen, se înțelege săvârșirea unei fapte ilicite fără intenție, adică prin imprudență sau neglijență. Astfel, culpa este definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte. Din această definiție rezultă că, în ordine, culpa implică, în primul rând, un element intelectiv și apoi unul volitiv, un proces de conștiință și unul de voință.

Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale a faptei sale și în prevederea sau cel puțin posibilitatea de prevedere a urmărilor acelei fapte, faptă pe care o săvârșește în acel moment sau urmează să o săvârșească. Cu alte cuvinte, culpa presupune un anumit nivel de cunoaștere a semnificației sociale a faptelor și urmărilor eventuale ale acestora. Așadar, pentru a fi răspunzător, omul trebuie să fie în măsură de a-și da seama că faptele sale sunt de natură a încălca interesele legitime ale semenilor lui, adică să aibă conștiința caracterului antisocial al conduitei sale. Fără această judecată de valoare nu poate fi vorba de greșeală, iar în măsura în care răspunderea civilă se întemeiază pe culpă, nu poate lua naștere obligația de a repara prejudiciul cauzat altuia.

Elementul volitiv se concretizează în procesul psihic de deliberare și de luare a unei decizii cu privire la conduita pe care o va avea acea persoană. Așadar, procesul volitiv are două faze: deliberarea și decizia sau hotărârea. De aceea voința trebuie să fie aptă de a decide conștient și rațional, să fie liberă de a alege între bine și rău, între social și antisocial. Răspunderea juridică se va angaja numai dacă dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisocială, deși putea să se oprească la o altă conduită compatibilă cu interesele societății și ale semenilor săi.

Aceste două elemente ale culpei -factorul intelectiv și factorul volitiv se află într-o strânsă unitate. Conștiința este și trebuie să fie premisa voinței.

Formele culpei. Din analiza textelor articolelor 998-999 rezultă că greșeala sau culpa poate fi de două feluri: culpa intenționată sau dolul și culpa neintenționată sau culpa propriu-zisă. Legislația civilă nu definește diferitele forme ale culpei; acesta este motivul pentru care suntem nevoiți să recurgem la dispozițiile codului penal. Astfel, articolul 19 Cod penal prevede că vinovăția îmbracă două forme: intenția și culpa. Intenția poate fi, la rândul ei, directă sau indirectă. Culpa poate fi simplă sau neglijența.

Având în vedere dispozițiile codului civil și prevederile articolului 19 cod penal, culpa îmbracă următoarele două forme:

dolul direct, când făptuitorul își dă seama de caracter antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să se producă;

dolul indirect, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii lor;

imprudența, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod ușuratic, că ele nu se vor produce;

neglijența, când făptuitorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.

Dolul direct și cel indirect alcătuiesc ceea ce numim culpa intențională la care se referă articolul 998 Cod civil. În acest caz, ambele elemente sunt evident și ușor de sesizat.

Imprudența și neglijența alcătuiesc culpa neintențională, fiind menționate expres în textul articolului 999 Cod civil. Și în aceste cazuri, elementul intelectiv este manifest. Deoarece în ipoteza imprudenței, autorul faptei nu dorește producerea consecințelor acesteia, sperând ușuratic că leva putea evita sau înlătura, iar în situația neglijenței, făptuitorul nu le dorește fiindcă nu are nici măcar reprezentarea lor mintală, deși putea și trebuia să o aibă. Elementul volitiv este sesizabil numai în cazul imprudenței.

Distincția între aceste forme ale culpei, în dreptul nostru civil, nu prezintă, de regulă, interes practic, fiindcă răspunderea civilă are la bază principiul reparării integrale a pagubei. De aceea, o persoană care a cauzat alteia o pagubă este obligată să o repare în întregime, indiferent că a acționat cu intenție sau nu. Cuantumul reparație depinde de întinderea pagubei și nu de forma culpei.

În final, se poate spune că acela care n-a avut reprezentarea caracterului antisocial al faptei sale și nu a prevăzut urmările ei păgubitoare și care, după împrejurări, nu trebuia și nu putea să le prevadă, acționează fără culpă. Previziunea se prezumă. Prezumția de previziune poate fi însă înlăturată, dovedindu-se cauza externă autorului faptei care l-a împiedicat să-și poată reprezenta urmările conduitei sale.

Cauzele care înlătură culpa. Unele împrejurări înlătură culpa, sau cum se mai spune, acestea sunt cauze exoneratorii de răspundere, astfel:

prejudiciul provine din culpa victimei -aceasta poate fi un fapt intenționat, o imprudență sau o neglijență. În cazul în care culpa este comună autorului și victimei, fiecare răspunde în raport de gradul său de culpă;

faptul unui terț, pentru care autorul nu este ținut să răspundă;

cazul fortuit -se consideră că acolo unde încetează culpa, începe cazul fortuit și unde încetează acesta, începe forța majoră. Sunt însă autori care consideră că toate împrejurările care au făcut imposibilă prevederea semnificației faptei și a urmărilor acesteia constituie cazul fortuit, care cuprinde și forța majoră, deci nu fac distincție între cazul fortuit și forța majoră. Cei mai mulți autori fac însă această distincție care prezintă importanță.

În raport de criteriul adoptat pentru a determina dacă autorul faptei a socoti fără temei că rezultatul nu se va produce ori că trebuia și putea să prevadă rezultatul faptei, se precizează culpa, ceea ce înseamnă că dincolo de posibilitățile de înțelegere, prevedere, deliberare și decizie ale autorului faptei, nu există culpa, căci începe cazul fortuit.

forța majoră desemnează numai unele dintre împrejurările care exclud vinovăția, care se deosebesc de cele ce alcătuiesc cazul fortuit.

În domeniul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, distincția dintre cazul fortuit și forța majoră nu prezintă importanță deosebită, căci ambele exonerează de culpă și deci de răspundere.

În materia răspunderii civile delictuale pentru lucruri, distincția între cele două noțiuni prezintă o importanță mai mare.

În sfârșit, legitima apărare și starea de necesitate se pot suprapune cazului fortuit ori forței majore când se vor aplica și regulile speciale acestora.

5.5. Capacitatea delictuală.

O persoană poate fi chemată să răspundă pentru producerea unui prejudiciu doar dacă se constată că a acționat cu discernământ. În cazul răspunderii civile, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumați că au lucrat cu discernământ; minorii care nu au împlinit această vârstă vor răspunde din punct de vedere civil, dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ (art. 25 alin. 3 Decretul nr. 32/1954). În acest ultim caz, faptul că un minor a lucra sau nu cu discernământ va trebui să fie stabilit pe baza unei investigații efectuate de persoane specializate, ținându-se cont de mai multe aspecte în care s-a realizat activitatea producătoare de prejudicii.

CAPITOLUL II RAPORTUL DE CAUZALITATE ÎN CADRUL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE SUBIECTIVE

1. Răspunderea pentru fapta proprie

1.1. Reglementare.

Codul civil instituie răspunderea pentru fapta proprie prin art. 998 și 999, care constituie, totodată, și temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 C. civ., „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciu ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

1.2. Noțiune.

Răspunderea pentru fapta proprie, fiind consecința unui principiu fundamental al răspunderii juridice, este cea mai importantă dintre formele răspunderii civile delictuale.

Importanța răspunderii pentru fapta proprie se datorează nu atât frecvenței situațiilor la care aceasta se aplică în practică, cât faptului că textele din Codul civil, respectiv art. 998 și 999, care o reglementează, constituie în același timp, (și) fundamentul întregii instituții a răspunderii civile delictuale și, implicit, a celorlalte forme ale acesteia.

1.3. Condițiile generale ale răspunderii.

Din economia art. 998 și 999 C. civ., mai sus citate, rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

existența unui prejudiciu;

existența unei fapte ilicite;

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul;

forma sub care se prezintă această vinovăție nu are relevanță în materia dreptului civil, ea putând consta în intenție sau cea mai ușoară culpă, consecința fiind aceeași în orice situație, și anume, obligația celui vinovat de a repara integral prejudiciul produs.

1.4. Efectul răspunderii civile delictuale.

Efectul răspunderii civile delictuale constă în nașterea raportului juridic obligațional dintre autorul faptei ilicite sau persoana răspunzătoare și victimă.

Din momentul în care sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale, se produc următoarele consecințe juridice:

se naște dreptul victimei la acțiunea în justiție pentru repararea prejudiciului;

debitorul obligației de reparare este de drept pus în întârziere și poate fi ținut să plătească daune moratorii;

dacă debitorul s-a achitat de obligație plătind despăgubirea de bună-voie, plata făcută de acesta este o plată valabilă și, deci, nu poate cere restituirea ei pe motiv că ar fi făcut o plată nedatorată;

dreptul de creanță și obligația de reparare a pagubei pot fi transmise universal sau cu titlu universal;

creditorii victimei pot uza de toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor general și chiar să recurgă la acțiunea pauliană împotriva actelor încheiate de debitor în frauda intereselor lor;

în caz de conflict de legi în timp, se aplică legea în vigoare în momentul nașterii obligației de reparare.

1.4.1. Repararea prejudiciului.

A. înțelegerea părților. De principiu, nimic nu împiedică victima și autorul prejudiciului să convină prin bună învoială, asupra întinderii despăgubirii și modalităților de reparare a prejudiciului.

Când s-a ajuns la această înțelegere, instanța de judecată nu mai poate fi sesizată pe motiv că despăgubirea primită nu ar reprezenta o acoperire integrală a prejudiciului. Acest lucru, nu este posibil decât pentru prejudiciile imprevizibile, necunoscute la data încheierii convenției dintre părți și care sunt urmarea directă a faptei ilicite.

B. Instanța poate stabili cuantumul și modalitatea de reparare. De asemenea, instanța de judecată poate să stabilească cuantumul și modalitatea de reparare a pagubei, trecând peste învoiala părților, dacă aceasta este potrivnică legilor, interesului terților, urmărește un scop imoral ori ilicit sau este rezultatul unui viciu de consimțământ.

Dacă între părți nu a intervenit vreo înțelegere, victima are dreptul la acțiune în răspunderea civilă delictuală prin care poate cere instanței de judecată obligarea autorului faptei ilicite la repararea prejudiciului, ceea ce presupune, de fapt, repunerea acestuia în situația anterioară.

C. Repararea în natură. Tocmai de aceea, reparația în natură a prejudiciului nu este o simplă posibilitate lăsată la aprecierea judecătorului, ci reprezintă regula de bază în materia răspunderii civile delictuale, fiind consacrată și legislativ prin dispozițiile art. 14 alin. (3) C.proc.pen.

Regula reparării în natură a prejudiciului justifică restituirea bunurilor sustrase, chiar dacă acestea au fost înstrăinate de autorul faptei ilicite unui dobânditor de bună-credință. Cumpărătorii de bună-credință ai bunurilor, au însă, dreptul să se constituie părți civile în procesul penal pentru a se obține de la autorul faptei ilicite restituirea sumelor pe care i le-au plătit.

În afara restituirii lucrului, pot fi întâlnite și alte modalități sau operații juridice de reparare în natură a prejudiciului, ca: înlocuirea bunurilor distruse cu altele de aceeași natură, desființarea totală sau parțială a unui înscris, distrugerea lucrărilor executate cu încălcarea unui drept al altei persoane și alte procedee, prin care se ajunge la restabilirea situației anterioare.

D. Repararea prin echivalent. Trebuie să admitem însă că, repararea în natură a prejudiciului este departe de a fi realizată în toate cazurile (spre exemplu, aceasta nu este posibilă în cazul morții, pierderii capacității – totale sau parțiale – de muncă a unei persoane). Mai mult decât atât, este posibil ca în anumite situații repararea în natură să nu constituie mijlocul cel mai potrivit pentru acoperirea prejudiciului (mărfurile sustrase au fost degradate sau depreciate și nu pot fi înlocuite cu bunuri de aceeași natură).

În această situație, reparația prejudiciului se face prin echivalent bănesc, care este un mijloc compensatoriu ce trebuie luat în considerație numai atunci când reparația în natură nu este posibilă.

Indiferent de mijlocul folosit, victima are însă dreptul la o reparație integrală, chiar dacă uneori evaluarea prejudiciului este dificilă.

1.5. Cauzele care înlătură răspunderea .

1.5.1. Considerații generale.

Așa cum am arătat mai înainte, caracterul ilicit al unei fapte, în materia răspunderii civile delictuale, este relevat prin întrunirea a două condiții (consecințe ale faptei): una privind încălcarea legii și alta privind producerea unui prejudiciu.

Această dublă condiționare a caracterului ilicit al faptei face ca lipsa uneia din condiții să ducă la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale.

Am arătat deja, că în lipsa prejudiciului – ca una dintre condițiile esențiale ale răspunderii civile delictuale, fapta săvârșită, chiar dacă ilicită pentru alte materii ale dreptului (de exemplu, dreptul penal), ea nu are acest caracter și în materia răspunderii civile delictuale, și – ca atare – nu poate duce la angajarea răspunderii.

Dar, nu numai lipsa prejudiciului înlătură caracterul ilicit al faptei; există situații în care ilicitatea faptei – specifică răspunderii civile delictuale – este înlăturată, deși prin fapta respectivă au fost cauzate prejudicii altei persoane.

Aceste situații sunt caracterizate, de existența anumitor împrejurări sau cauze care – datorită specificității lor și în virtutea legii -, permițând abaterea de la normele dreptului obiectiv sau justificând un anumit comportament, duc la lipsa celeilalte condiții a ilicității faptei și anume, încălcarea legii.

Aceste cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii, sunt:

legitima apărare;

starea de necesitate;

îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului;

exercitarea unui drept subiectiv;

consimțământul victimei.

1.5.2. Legitima apărare.

A. Noțiune. Potrivit art. 44 alin. (1) C.pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.

Alin. (2) al aceluiași articol, definind legitima apărare, arată că „Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public”.

De asemenea, este în legitimă apărare, potrivit alin. (3) art. 44 C.pen., și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

B. Condiții. Din definiția dată legitimei apărări de alin. (2) art. 44 C. pen., rezultă că pentru existența acestei cauze, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

atacul la care se reacționează să fie material, iar nu verbal, constând în amenințări, insulte etc; să fie direct, adică să amenințe în mod nemijlocit obiectul împotriva căruia este îndreptat; să fie imediat, adică pe punctul de a se dezlănțui (atac iminent), sau atac în curs de desfășurare (atac actual), pericolul produs fiind, la rândul său, unul iminent sau unul actual; să fie injust, adică atacatorul să nu aibă un temei juridic care să-i justifice atitudinea;

atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes public;

atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Cu privire la această condiție, în jurisprudență s-a precizat că „fapta victimei de a sustrage lemne din pădure, fiind surprinsă asupra faptei de inculpatul – pădurar, care a ucis-o, nu a fost de natură a pune în pericol grav interesul public, astfel că nici sub acest aspect nu sunt realizate condițiile prevăzute de alin. (2) art. 44 C.pen.”;

apărarea să fie proporțională cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. Depășirea limitelor unei apărări proporționale va fi, totuși, considerată legitimă apărare numai dacă această depășire s-a datorat potrivit alin. (3) al art. 44 C.pen. tulburării sau temerii în care s-a aflat persoana în cauză.

1.5.3. Starea de necesitate.

A. Noțiune. Și această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei este definită tot de Codul penal prin art. 45 alin. (2) și ea presupune că fapta a fost săvârșită „pentru a salva de la un pericol iminent, și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa (a autorului n.a.), a altuia, sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public”.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, nu există stare de necesitate și – prin urmare – răspunderea va fi angajată, dacă făptuitorul și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

1.5.4. Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului.

A. Prezentare. Fapta cauzatoare de prejudicii nu va declanșa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului.

Astfel, este licită acțiunea prin care se efectuează o percheziție sau se ia măsura arestării preventive a unei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni, dacă mandatele respective au fost emise de organul competent și în condițiile prevăzute de lege.

B. Condiții. Executarea ordinului superiorului înlătură, de asemenea, caracterul ilicit al faptei, dacă:

ordinul a fost emis de organul competent;

emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale;

ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv;

modul de executare al ordinului nu este ilicit.

1.5.5. Exercitarea unui drept. Abuzul de drept.

A. Prezentare. După cum am văzut, este indiscutabil că săvârșirea din culpă a unei fapte ilicite, cu consecința cauzării de prejudicii unui terț, atrage răspunderea civilă delictuală a făptuitorului.

S-a pus însă problema, dacă nu cumva și săvârșirea unor acte ilicite ar putea da naștere, în anumite cazuri, la responsabilitate.

Abordându-se această problemă, s-a arătat, pe bună dreptate, că exercitând prerogativele recunoscute de lege unui drept subiectiv, titularul acestuia nu poate fi considerat că acționează ilicit, chiar dacă prin exercițiul normal al dreptului său au fost aduse anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv al unui terț.

Așadar, exercitând în limitele normale un drept subiectiv, titularul acestuia este considerat că nu vatamă drepturile subiective ale altuia: „qui suo iure utitur neminem laedit”.

B. Intenția de a produce o pagubă. Ce se întâmplă, însă, atunci când titularul dreptului subiectiv, depășind cadrul exercițiului normal al dreptului său, se folosește de acesta exclusiv cu intenția de a aduce o pagubă altuia.

Este cazul, de exemplu, al unui proprietar care, spre a acoperi vederea unui imobil vecin, ridică un zid fără nici o utilitate, constatându-se că este numai dorința de a face rău vecinului; de asemenea, dreptul la grevă poate fi exercitat în mod abuziv numai din dorința de a produce pagube patronului.

C. Recunoaștere. În toate aceste cazuri, și în altele asemănătoare, titularul dreptului, deturnându-l de la finalitatea pentru care acesta i-a fost recunoscut de lege și exercitându-l cu rea-credință, deci cu intenția de a păgubi celelalte subiecte de drept, săvârșește un abuz de drept

D. Buna-credință și scopul. Rezultă, deci, că reperele exercitării normale a unui drept subiectiv sunt: buna-credință și scopul sau finalitatea pentru care acel drept a fost recunoscut de lege, renunțându-se astfel la imperativul corelării permanente a acelui drept în interesul public.

1.5.6. Consimțământul victimei.

A. Context. Dacă anterior săvârșirii faptei, autorul acesteia a obținut consimțământul victimei cu privire la un anumit mod de a acționa, care potențial ar fi de natură să-i producă un prejudiciu, caracterul ilicit al faptei – chiar dacă prejudiciul s-ar produce ulterior-, este înlăturat și, ca stare, este înlăturată și răspunderea.

B. Clauză de nerăspundere. De remarcat este faptul că, potențiala victimă este de acord nu cu producerea prejudiciului, ci cu săvârșirea unei fapte ale cărei posibile consecințe ar avea efect negativ asupra patrimoniului său, sau chiar asupra persoanei sale.

Într-o atare situație, ne găsim în prezența unei clauze de nerăspundere.

Nu are acest caracter – însă înțelegerea este și în acest caz valabilă – acordul dat de victimă după producerea pagubei, prin care se renunță la despăgubirea datorată de făptuitor.

Deși mult timp controversată, datorită caracterului imperativ al regulii consacrate de art. 998 C. civ., clauza de nerăspundere este, totuși admisă și în materia răspunderii delictuale civile, dacă fapta cauzatoare de prejudicii a fost săvârșită numai cu o culpă ușoară din partea făptuitorului. Dacă, însă, vinovăția autorului faptei constă în intenție sau culpă gravă, clauza de nerăspundere va fi nulă.

1.6. Problema dovezii elementelor răspunderii civile delictuale.

1.6.1. Sarcina probei.

Cu privire la existența condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, sarcina probei revine în baza principiului general consacrat de dispozițiile art. 1169 C. civ., victimei prejudiciului, întrucât aceasta este cea care „face o propunere înaintea judecății”.

Deoarece este vorba de dovedirea unor fapte juridice – stricto sensu, este admisibil orice mijloc de probă, inclusiv martorii.

1.6.2. Specificul probei privind existența vinovăției.

Dacă referitor la proba elementelor obiective ale răspunderii delictuale (prejudiciu, fapta ilicită și raport de cauzalitate), nu există dificultăți reale; nu același lucru se poate spune și despre dovada vinovăției, care – ca element de ordin psihic, intern -, este greu – practic imposibil – de dovedit în mod direct.

De aceea, proba acestei condiții (element) a răspunderii civile delictuale urmează să fie făcută, ca de altfel și în alte materii prin elementele exterioare de comportament, adică fapta autorului, caracterul ilicit al acesteia, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul suferit de victimă, eventualele circumstanțe de loc și timp sau cele de ordin personal ale autorului faptei (nepriceperea cu care a acționat, graba etc.

Autorul prejudiciului poate, însă, să prezinte dovezi contrare elementelor exterioare de comportament dovedite de victimă.

Având ca premisă, elementele exterioare de comportament, a căror dovadă a fost făcută de victimă, în baza rolului activ pe care este obligat să îl aibă în cadrul procesului civil, revine judecătorului sarcina să reconstituie desfășurarea întregului proces psihic și să deducă existența ori inexistența vinovăției autorului faptei ilicite.

În această operație de stabilire a existenței ori inexistenței laturii subiective a răspunderii civile delictuale, un rol important îl are, evident, criteriul obiectiv de apreciere a vinovăției, pe care l-am analizat mai sus.

2. Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori

2.1. Reglementare.

Potrivit art. 1000 alin. (2) C. civ., „tatăl și mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii”.

Este de la sine înțeles că această redactare a fost implicit modificată prin prevederile art. 1 alin. (4), art. 25 și art. 97 din Codul familiei, care declară că ambii părinți au aceleași drepturi ori îndatoriri față de copiii lor minori.

Ne aflăm, așadar, în fața unei răspunderi solidare a ambilor părinți pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, indiferent de faptul că aceștia sunt părinții firești ai minorului, părinți înfietori (cu efecte restrânse sau depline) sau părinții minorului născut în afara căsătoriei dar recunoscut ulterior.

În alin. final al art. 1000 C. civ., se prevede că „tatăl și mama (…) sunt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.

2.2. Domeniul de aplicare.

Așa cum am arătat, caracteristic răspunderii civile delictuale indirecte este imposibilitatea de a se extinde cazurile, enumerate limitativ de lege, prin analogie și altor situații similare.

Potrivit dispozițiile art. 1000 alin. (2) C. civ., „tatăl și mama, după decesul bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copilul lor minor, ce locuiește cu dânșii”.

Luând în considerare și dispozițiile art. 97 C. fam., conform cărora „ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori”, fără a se deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiați, putem trage concluzia că, răspunderea părinților este antrenată indiferent de natura filiației.

Cum prezumția de responsabilitate a părinților, instituită de art. 1000 alin. (2) C. civ. derogă de la regula generală a răspunderii personale și, deci, nu va putea fi extinsă la alte persoane, chiar dacă acestea ar fi exercitat supravegherea minorului în calitate de rudă apropiată, rezultă că persoanele la care se referă textele de lege sus-menționate sunt exclusiv părinții, indiferent de faptul că aceștia sunt părinți firești ai minorului, adoptatori sau părinții minorului născut în afara căsătoriei, dar recunoscut ulterior.

Răspunderea nu va putea fi extinsă, așadar, asupra tutorilor sau a persoanelor cărora Ie-a fost dat în plasament familial minorul de către organele de asistență socială.

Cu toate acestea, din motivele arătate mai sus, în actuala reglementare, răspunderea nu poate fi extinsă prin analogie și asupra altor categorii de persoane, chiar dacă acestea ar fi investite cu drepturile și îndatoririle părintești.

Răspunderea acestor categorii de persoane poate fi totuși antrenată, dar nu în baza dispozițiile art. 1000 alin. (2) C. civ., ci în baza dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

2.3. Condițiile răspunderii părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori.

Doctrina, de regulă, împarte condițiile răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori, în condiții generale și condiții speciale.

2.3.1. Condiții generale.

Condițiile generale sunt aceleași ca în cazul răspunderii pentru fapta proprie și anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.

Problema care s-a ridicat referitor la întrunirea condițiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie a fost aceea dacă pot fi ținuți răspunzători părinții, în temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ., în situația în care, deși ne aflăm în prezența celorlalte condiții, adică a prejudiciului, a faptei obiectiv ilicite și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, lipsește vinovăția, deoarece minorul a lucrat fără discernământ.

2.3.2. Condiții speciale.

Condițiile specifice ale răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori se desprind chiar din analiza art. 1000 alin. (2) C. civ., potrivit cărora aceștia răspund „de prejudiciul cauzat de copiii lor minori, care locuiau cu dânșii”.

Se prefigurează, deci, două condiții specifice și anume:

copilul să fie minor;

copilul să locuiască cu părinții săi.

Copilul să fie minor. Referitor la prima condiție, este de reținut că minoritatea trebuie să existe în momentul comiterii faptei ilicite. Așadar, părinții vor fi ținuți răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani.

Părinții nu răspund însă dacă minorul avea dobândită capacitatea deplină de exercițiu la data comiterii faptei ilicite, prin căsătorie [art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954].

Cu atât mai puțin, pot fi făcuți răspunzători în temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ., părinții pentru faptele prejudiciabile ale copilului lor minor, lipsit de discernământ, chiar dacă acesta s-ar afla pus sub interdicție și le-ar fi încredințată sarcina ocrotirii sale.

În acest caz, răspunderea părinților poate fi angajată în temeiul art. 998-999 C. civ., în măsura în care victima poate face dovada că prejudiciul cauzat prin fapta ilicită de către persoana pusă sub interdicție s-a datorat insuficienței exercitată de ocrotitorii legali.

Copilul să albă locuință la părinții săi. Potrivit art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, domiciliul legal al minorului este la părinții săi, sau la acela dintre părinți la care locuiește statornic.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. fam., „copilul minor locuiește cu părinții săi”.

În unele situații este posibil ca minorul să nu aibă decât domiciliul său legal la părinți, cum este cazul prevăzut de dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 conform căruia „domiciliul copilului încredințat de instanța de judecată unei a treia persoane rămâne la părinții săi”.

Este posibil, așadar, ca, din diverse motive, nu întotdeauna condiția locuinței minorului cu părinții să fie îndeplinită.

Se pune astfel întreabarea dacă în această situație mai poate fi atrasă răspunderea părinților de îndată ce, în momentul producerii prejudiciului, ei nu mai locuiau cu copilul minor și deci nu-și mai exercitau supravegherea.

Așa cum s-a arătat, ca regulă, în acele situații excepționale în care nu există coincidență între domiciliu și locuință, pentru determinarea răspunderii părinților se va lua în considerare locuința și nu domiciliul.

Deci, ceea ce interesează este locuința pe care legea o stabilește pentru minor, chiar dacă, în fapt, acesta nu are acea locuință.

Varietatea cauzelor, care pot duce la întreruperea coabitării dintre părinți și minori, nu poate primi o rezolvare comună prin identificarea unei reguli, care să aibă aplicare invariabilă, fiind necesar ca de fiecare dată să se stabilească în ce măsură părăsirea locuinței este imputabilă sau nu părintelui.

După unii autori, până în momentul în care nu se face dovada că părăsirea locuinței este imputabilă exclusiv minorului, care a întrerupt coabitarea în mod nejustificat și în mod intempestiv, nu poate fi înlăturată prezumția de responsabilitate a părinților.

Alți autori arată însă că, „vina părintelui trebuie luată în considerare nu ca o simplă vină în supraveghere, ci ca o vină cu un conținut mai larg, conținând atât insuficiențele manifestate în supravegherea minorului, cât și pe cele în creșterea sau numai educarea acestuia, insuficiențe care au stat la baza părăsirii de către minor a locuinței stabilite conform legii”.

Considerăm că această opinie este în concordanță cu fundamentul juridic al răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de către copiii lor minori și protecția ce trebuie acordată victimelor.

Dacă s-ar admite de principiu că există situații în care nu poate fi angajată răspunderea părinților în baza art. 1000 alin. (2) C. civ., deoarece minorul a părăsit intempestiv și nejustificat locuința, ar însemna ca părinților să li se creeze posibilitatea de a se exonera de răspundere invocând propria lor vină.

2.4. Efectele răspunderii părinților.

Fiind o răspundere pentru altul, răspunderea părinților presupune, în primul rând, întrunirea în persoana minorului a tuturor condițiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie, excepție făcând vinovăția, deoarece – așa cum am arătat – indiferent de discernământul minorului, părinții vor fi ținuți răspunzători de fapta acestora.

Așadar, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., pentru a putea fi angajată răspunderea minorului, iar părinții nu au putut răsturna prezumțiile puse în sarcina lor de dispozițiile art. 1000 alin. (2) C. civ., aceștia vor fi ținuți să răspundă integral față de victimă pentru prejudiciul ce i-a cauzat.

Victima se află într-o poziție favorabilă în ceea ce privește obiectul probei, ea trebuind să dovedească doar existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită a minorului.

Aceasta are posibilitatea de a trage la răspundere, fie pe minor singur, fie pe părinți singuri, fie deopotrivă pe minori și pe părinți.

Atât părinții cât și minorul sunt fiecare ținuți să răspundă integral pentru prejudiciul cauzat victimei.

Părinții răspund solidar de pe poziții de egalitate pentru fapta ilicită a copilului lor minor, și deci părintele care a acoperit integral prejudiciul se poate întoarce cu acțiune în regres împotriva celuilalt părinte, până la jumătate din valoarea prejudiciului datorat și plătit.

În ceea ce privește întoarcerea părintelui prin acțiune în regres împotriva minorului, ne raliem autorilor care califică răspunderea lor ca o obligație „in solidum”, deoarece numai astfel părinților li se permite un regres pentru întreaga sumă împotriva minorului.

Dacă s-ar admite caracterul solidar al obligației respective, ar deveni aplicabile dispozițiile art. 1052-1053 C. civ., nu cele ale art. 1155 și 1671 C. civ., ceea ce ar implica o divizare a regresului.

De altfel, în practica instanțelor de judecată, s-a decis în mod constant că, răspunderea părților pentru pagubele cauzate de copilul minor se întemeiază pe o obligație „in solidum”, motivându-se aceasta, printre altele, și prin faptul că temeiul juridic al răspunderii acestora este diferit.

Astfel, dacă minorul răspunde pentru fapta proprie în baza dispozițiile art. 998-999 C. civ., părinții răspund pentru altul în baza dispozițiilor art. 1000 alin. (2) C. civ. și, deci, nu există solidaritatea prescrisă de dispozițiile art. 1003 C. civ..

3. Răspunderea institutorilor și artizanilor pentru faptele elevilor, și respectiv ucenicilor lor.

3.1. Reglementare.

În conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. (4) C. civ., „institutorii și artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în tot timpul cât se găsesc sub a lor priveghere”. Aceștia se pot apăra de răspundere „dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil” [art. 1000 alin. (5) C. civ.].

Este de precizat că, referirea pe care o face legea la noțiunea de institutori nu limitează răspunderea civilă doar la o categorie determinată pe persoane din sistemul de învățământ, acest termen având un înțeles generic ce cuprinde tot personalul din sistemul de învățământ, care pe lângă atribuțiile specifice de instruire, are și obligația de „priveghere” a elevilor sau ucenicilor.

Așadar, răspunde pentru faptele elevilor aflați în supravegherea lor, educatorii din învățământul preșcolar, pedagogul din internatele de elevi, instructorii de sport sau lucru, profesorii din învățământul gimnazial, liceal sau profesional etc.

În această categorie, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, profesorii din învățământul superior nu intră, atribuțiile acestora fiind limitate la instruirea unor categorii de tineri fără a avea și atribuții de supraveghere.

Pentru a folosi un termen unitar, care să cuprindă toate situațiile de mai sus, doctrina a propus utilizarea termenului de „profesor”, în sens mai larg, aplicabil membrilor corpului didactic în general.

După cum se poate deduce, din chiar enunțarea legii, institutorul desemnează persoana fizică, numai aceasta putând fi subiect al răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (4) C. civ. Prezumția de culpă în supraveghere nu operează, așadar, față de școala sau instituția unde profesorul sau meșteșugarul are elevi sau ucenici sub supraveghere și instruire.

Prin „artizan” este înțeles meșteșugarul care pregătește ucenicii, iar în cazul primilor, ca persoane juridice, persoanele fizice care se ocupă efectiv de pregătirea ucenicilor.

Calitatea de elev o au cei care urmează formele de învățământ arătate mai sus, iar cea de ucenic, cei care se pregătesc în această formă de calificare.

Împărtășim opinia potrivit căreia, răspunderea profesorilor și meșteșugarilor pe temeiul art. 1000 alin. (4) C. civ., este instituită numai pentru elevii și ucenicii minori, nu și pentru cei care au împlinit vârsta de 18 ani.

Dacă s-ar admite opinia contrară, ar însemna ca pentru profesori și meșteșugari să se instituie o răspundere mai largă decât pentru părinți, ceea ce ar fi contrar însăși spiritului reglementării respective.

Cu privire la acest aspect, trebuie reținut că la data când a fost făcută reglementarea în discuție, toți elevii și ucenicii, care se aflau într-o formă de învățământ erau minori, legea avându-i în vedere pe învățători.

Extinderea acestei noțiuni s-a făcut ulterior din nevoi practice, legea fiind pusă astfel de acord cu noile realități sociale. Acesta este motivul pentru care în cuprinsul dispozițiilor art. 1000 alin. (4) C. civ., nu se mai regăsește o referire expresă la condiția minorității, ceea ce o face în cazul răspunderii părinților.

De altfel, practica instanțelor de judecată este unitară în acest din urmă sens.

3.2. Fundamentul răspunderii.

Între răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori și răspunderea institutorilor și meșteșugarilor există un factor comun, respectiv culpa în îndeplinirea obligațiilor de supraveghere.

Ceea ce deosebește răspunderea părinților de cea a institutorilor și meșteșugarilor este întinderea obligațiilor ce le revin, în sensul că, după cum s-a văzut, răspunderea părinților este mai largă, fundamentându-se și pe culpa în greșita sau proasta educație a copiilor.

Părinților le revine obligația în supravegherea și educarea minorului până la vârsta majoratului. Răspunderea profesorilor este limitată la perioada în care-și îndeplinesc atribuțiile de învățământ, precum și la spațiul în care se desfășoară activitatea.

Ca și în cazul părinților, producerea faptului prejudiciabil face dovada neîndeplinirii obligației de supraveghere de către profesori, victimei nerevenindu-i ca sarcină proprie decât să demonstreze existența prejudiciului, existența faptei ilicite, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta elevului ori ucenicului.

Rezultă, așadar că și art. 1000 alin. (4) ca și alin. (2) . din cadrul aceluiași text de lege, stabilește o triplă prezumție dedusă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, comisă de către elev sau ucenic:

prezumția că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită corespunzător;

prezumția de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri și săvârșirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu;

prezumția de culpă a profesorului și meșteșugarului.

Dacă se răstoarnă aceste prezumții care, potrivit art. 1000 alin. (5) C. civ., sunt prezumții relative, reapare răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori.

Răsturnarea prezumțiilor intervine în situația în care profesorul ori meșteșugarul dovedește că nu a putut împiedica faptul prejudiciabil, fie din cauza unei situații obiective, cum ar fi aceea că pentru un timp a fost învoit de conducătorul administrativ al unității de învățământ, fie datorită caracterului spontan, cu totul imprevizibil și neașteptat al elevului.

3.3. Condițiile răspunderii.

Pentru a fi angajată răspunderea profesorilor sau meșteșugarilor, trebuie îndeplinite atât condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie a elevului sau ucenicului, cât și condițiile specifice acestei răspunderi.

3.3.1. Condițiile generale.

Condițiile generale presupun dovedirea de către victimă a existenței faptei ilicite a elevului ori ucenicului, existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită.

În principiu, victima nu trebuie să dovedească existența vinei elevului sau ucenicului, răspunderea profesorului sau meșteșugarului putând fi angajată și în cazul în care, elevul ori ucenicul este deficient psihic și nu are discernământ.

Este firesc să fie așa, deoarece mai ales în situația preșcolarilor ori a elevilor lipsiți de discernământ sau cu discernământ diminuat, profesorii și meșteșugarii trebuie să acorde o atenție deosebită supravegherii.

Dacă victima a făcut dovada existenței condițiilor arătate mai sus, celelalte condiții în baza art. 1000 alin. (4) C. civ., se prezumă: existența faptei ilicite constând în lipsa ori insuficienta supraveghere, raportul de cauzalitate dintre autorul faptei și prejudiciu și vinovăția profesorilor ori meșteșugarilor.

Așa cum am arătat mai sus, multe prezumții sunt relative, putând fi înlăturate prin dovada contrară, profesorul ori meșteșugarul vor trebui să dovedească, pentru răsturnarea prezumțiilor instituite de lege, că deși supravegherea a fost exercitată în condițiile de exigență cerute, totuși nu au putut să înlăture faptul prejudiciabil.

Consecința răsturnării prezumțiilor este aceea a reactivării răspunderii părinților pentru fapta copilului minor. În situația în care nu va face dovada, că nu numai lipsa supravegherii elevului sau ucenicului a condus la comiterea faptei ilicite, ci și proasta sau greșita educație a minorului, este posibilă corelarea răspunderii profesorilor și meșteșugarilor cu răspunderea părinților, așa cum se va vedea într-un capitol separat.

3.3.2. Condițiile speciale.

Condițiile speciale necesare angajării profesorilor ori meșteșugarilor sunt:

cel ce a cauzat prejudiciu să aibă calitatea de elev sau ucenic și să fie minor;

fapta ilicită să fi fost comisă în timp ce elevul ori ucenicul se afla sub supravegherea profesorului ori meșteșugarului.

Cu privire la cea de-a doua condiție, este de precizat că, profesorul sau meșteșugarul răspund și în situația în care elevul ori ucenicul trebuia să se afle în momentul comiterii faptului prejudiciabil sub supraveghere, însă în fapt nu s-a aflat sub această supraveghere deoarece i s-a creat posibilitatea să se sustragă, tocmai prin comportamentul profesorului ori meșteșugarului, constând în fapte omise sau comisive contrare îndatoririlor de serviciu ce le reveneau.

În practică, s-a decis că profesorul ori meșteșugarul răspund, spre exemplu, pentru faptele comise de elevii sau ucenicii lor în perioada cât aceștia au lipsit sau întârziat de la clasă, timp în care nu au exercitat supravegherea ce le incumbă.

Acestora nu li se poate, însă, angaja răspunderea pentru fapte comise în perioada cât elevii sau ucenicii s-au sustras de sub supraveghere, prin aceea că au fugit de la orele de curs și nu s-au prezentat la școală.

3.4. Efectele răspunderii.

Dacă sunt îndeplinite toate condițiile arătate mai sus, profesorul ori meșteșugarul răspund integral față de victimă pentru prejudiciul suferit.

La alegerea sa, victima poate acționa în judecată fie pe profesor/meșteșugar, fie pe elev/ucenic după cum îi poate acționa pentru recuperarea prejudiciului împreună, fiecare urmând, însă, să răspundă pe temeiuri juridice diferite (profesorul/meșteșugarul în baza dispozițiilor art. 1000 alin. (4) C. civ., iar elevul/ucenicul în baza dispozițiilor art. 998-999 C. civ. cu toate consecințele ce decurg din aceste temeiuri în ceea ce privește condițiile răspunderii și cerințele privind proba).

Dacă profesorul ori meșteșugarul au acoperit prejudiciul cauzat victimei, se pot întoarce prin acțiune în regres împotriva elevului sau ucenicului.

CAPITOLUL III RAPORTUL DE CAUZALITATE ÎN CAZUL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE OBIECTIVE

1. Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor.

1.1. Reglementare juridică.

Un alt caz de răspundere civilă delictuală indirectă, pentru fapta altuia, este cel prevăzut de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care instituie răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor lor.

Astfel, potrivit dispozițiilor prevăzute de articolul amintit, comitenții răspund „de prejudiciul cauzat de (…) prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.

De asemenea, făcând aplicarea acestei reguli generale – instituită de art. 1000 alin. (3) C. civ. – la relațiile specifice pe care le reglementează, Codul comercial, prin art. 393 alin. (1) prevede, la rândul său, că „patronul răspunde de faptele prepusului… în limitele însărcinării ce i s-a dat”.

Așa cum am arătat, răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor este, alături de răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori și de cea a institutorilor și meșteșugarilor pentru faptele elevilor și, respectiv, ucenicilor, o formă de răspundere indirectă, care se abate de la regula generală a răspunderii pentru fapta proprie, comitenții fiind chemați, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., să răspundă pentru fapta obiectiv ilicită și subiectiv imputabilă a prepușilor lor și, nicidecum pentru fapta proprie.

Finalitatea instituirii acestei forme de răspundere o constituie asigurarea unei reparații integrale și rapide a pagubei încercate de victimă, astfel încât aceasta să fie ferită de riscul existent în majoritatea cazurilor, al insolvabilității prepusului. Așadar, între comitent și victimă se stabilește un raport de răspundere indirectă.

1.2. Domeniul de aplicare.

Pentru a determina sfera situațiilor care reclamă aplicarea prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ. este necesară stabilirea înțelesului termenului de „comitent” și „prepus”.

Acești termeni nu sunt definiți de Codul civil în vigoare, astfel încât a revenit jurisprudenței și doctrinei sarcina ca, pornind de la prevederile legale ce reglementează această formă de răspundere, să precizeze conținutul lor.

Astfel, pornindu-se de la premisa că dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., fac referire la o răspundere pentru faptele prepusului „în funcțiile încredințate”, s-a ajuns la concluzia că „prepus este cel care acceptă să facă ceva, în interesul altuia, sub direcția, supravegherea și controlul acestuia, iar comitent este cel care are îndreptățirea de a exercita direcția, supravegherea și controlul asupra îndeplinirii funcției pe care i-a încredințat-o prepusului”.

A încredința o funcție altei persoane, în sensul art. 1000 alin. (3), înseamnă -deci – nu numai a arăta natura activității ce urmează a fi desfășurată, ci și dreptul de a supraveghea și verifica îndeplinirea acestei (funcții) activități.

Comitentul trebuie, așadar, să exercite un drept de control permanent, să vegheze continuu asupra felului în care prepusul își realizează sarcinile încredințate și să intervină ori de câte ori este necesar.

Din toate aceste atribute, concentrate în formula dreptului de supraveghere, direcție și control, pe care comitentul le are în raporturile specifice cu prepusul, urmează a se deduce autoritatea juridică a comitentului.

El își păstrează această putere juridică, chiar dacă în mod concret nu a exercitat-o efectiv. De aici rezultă că și o persoană lipsită de discernământ ori o persoană, care din diferite motive (de exemplu, lipsa cunoștințelor tehnice sau a pregătirii necesare), este în imposibilitatea de a da instrucțiuni și a supraveghea îndeplinirea lor, poate avea calitatea de comitent.

Datorită faptului că prepusul trebuie să se supună instrucțiunilor și ordinelor comitentului și să accepte supravegherea acestuia, se impune concluzia că autorității comitentului îi corespunde corelativ subordonarea juridică a prepusului său.

În îndeplinirea raportului ce leagă pe comitent de prepus, esențială este, deci, subordonarea juridică a acestuia din urmă, raportul de prepușenie fiind un raport de dependență funcțională a prepusului față de comitent.

Atributele recunoscute comitentului sub forma dreptului de direcție, supraveghere și control a prepusului său, interesează sub aspectul răspunderii civile delictuale, numai din punctul de vedere al existenței lor juridice, nu și al exercițiului lor în fapt.

Așadar, nu este necesar ca dreptul de a da ordine, de a supraveghea și controla să fie exercitat în fapt, ceea ce înseamnă că raportul de prepușenie este considerat ca existând, chiar dacă, așa cum am arătat mai sus, din cauza lipsei discernământului, cunoștințelor tehnice sau a unei pregătiri profesionale adecvate, ori din alte motive, comitentul nu are posibilitatea materială, obiectivă, a exercitării puterii juridice izvorâte din raportul de prepușenie.

Față de cele arătate, în practica judecătorească și în literatura de specialitate s-a ajuns a se considera, în unanimitate, că ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și de prepus este existența unui raport de subordonare al cărui temei constă în împrejurarea că, pe baza acordului de voințe dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare.

Conținutul acestui raport este dat de dreptul pe care prima persoană – denumită comitent – îl are cu privire la îndrumarea, direcționarea, supravegherea și controlul activității celeilalte persoane – denumită prepus – și de obligația corelativă pe care această din urmă persoană o are, de a urma îndrumările și directivele primite.

1.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Codul civil, instituind răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepus, „omite” să facă vreo precizare cu privire la fundamentul său juridic, arătând numai că aceasta este o răspundere indirectă, pentru fapta altuia.

Ca în toate cazurile în care textele legale prezintă o anumită insuficiență sau lipsă de precizie, cu privire la un anumit aspect al situațiilor reglementate și de data aceasta a revenit practicii judecătorești și literaturii de specialitate sarcina de a găsi temeiurile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În acest sens, în decursul timpului, au fost elaborate mai multe teorii cu privire la fundamentarea teoretică a răspunderii comitentului.

1.3.1. Prezumția legală de culpă.

Teoria prezumției legale de culpă, potrivit căreia răspunderea comitentului s-ar întemeia pe o greșită alegere a prepusului (culpa in eligendo), ori pe o greșită au necorespunzătoare supraveghere a acestuia (culpa in vigilendo). Principala critică ce s-a adus acestei teorii constă în contradicția pe care o creează între ideea de culpă prezumată și inadmisibilitatea răsturnării acestei prezumții.

Într-adevăr, atâta timp cât această prezumție nu poate fi încadrată în categoria prezumțiilor absolute prevăzute de art. 1202 C. civ. ea nu ar putea fi decât una relativă care, prin administrarea probei contrarii, ar putea fi răsturnată.

Dar, ultimul alineat al art. 1000 C. civ., îngăduind numai părinților și profesorilor să dovedească faptul că nu au putut împiedica producerea faptului prejudiciabil, refuză acest regim juridic comitenților.

Așadar, neadmițând proba contrară, legea exclude de plano, implicit ideea că responsabilitatea comitentului s-ar fundamenta pe o prezumție de culpă.

Pe de altă parte, dacă în sarcina comitentului ar putea fi reținută vreo culpă în producerea prejudiciului, aceasta ar angaja răspunderea pentru fapta proprie și nu pentru fapta altuia. Or, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., comitentul este chemat să răspundă pentru prepus și nu alături de acesta.

Așa cum s-a spus, prezumția de culpă „nu mai este decât un înveliș verbal”, ea corespunzând „nu cu o realitate, ci cu o ficțiune a legii”.

1.3.2. Ideea de reprezentare.

Teoria fundamentării răspunderii comitentului pe ideea de reprezentare, potrivit căreia prepusul acționează în cadrul funcției încredințate în calitate de reprezentant legal al comitentului, ca un adevărat mandatar al acestuia și, ca atare, fapta sa ilicită este fapta comitentului însuși.

Și această teorie este susceptibilă de critici.

Astfel, nu se poate vorbi de reprezentare în cadrul răspunderii civile delictuale, atâta timp cât, după cum se știe, această instituție este specifică actelor juridice, nu și faptelor juridice.

De asemenea, afirmând că fapta ilicită a prepusului este – datorită ideii de reprezentare – fapta comitentului însuși, această teorie nu face altceva decât ca, în contradicție cu concepția Codului civil, să transforme răspunderea comitentului, dintr-o răspundere indirectă, pentru fapta altuia, într-o răspundere pentru fapta proprie – aceea a comitentului.

Or, este unanim admis că, prin dispozițiile sale, art. 1000 C. civ. a instituit și reglementează o răspundere față de principiul răspunderii personale, și anume răspunderea pentru fapta altuia.

1.3.3. Ideea de risc.

Teoria fundamentării răspunderii comitentului pe ideea de risc, potrivit căreia comitentul, fiind acela care trage foloasele activității desfășurate de prepus, tot el trebuie să suporte și consecințele nefavorabile, păguboase ale acestei activități (ubi emolumentum, ibi onus).

Nici această teorie nu a fost împărtășită, motivându-se, pe bună dreptate, că ea ar fi incompatibilă cu dreptul indiscutabil pe care comitentul îl are de a se întoarce împotriva prepusului, pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de daune în locul acestuia.

1.3.4. Ideea de garanție.

Teoria garanției a apărut ca o consecință a insuficiențelor prezentate de celelalte teorii, cu privire – în special – la natura raporturilor dintre victimă și comitent și dintre acesta din urmă și prepus.

După cum am văzut, nici una dintre celelalte teorii, prin fundamentele pe care le propun, nu este în măsură să explice dreptul comitentului de a se întoarce cu acțiune în regres împotriva prepusului, pentru a obține restituirea integrală a despăgubirilor plătite, în locul său, victimei.

Potrivit acestei teorii, care se regăsește aproape în toate soluțiile practicii judiciare și care este împărtășită în unanimitate de doctrină, răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului își găsește temeiul în ideea de garanție pe care art. 1000 alin. (3) C. civ. o instituie în scopul protejării victimei prejudiciului.

Așadar, legea îl consideră pe comitent a fi garantul intereselor victimei, oferindu-i acesteia posibilitatea concretă de a obține repararea promptă și integrală a prejudiciului suferit și punând-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilități a prepusului.

Ideea de garanție, ca fundament al răspunderii comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepus, în funcțiile încredințate, a apărut pentru prima dată în lucrările pregătitoare ale Codului civil francez de la 1804, iar în doctrina românească în anul 1921, arătându-se că „în realitate, responsabilitatea derivă, în cazurile de care ne ocupăm, nu din noțiunea de culpă sau de imputabilitate, ci din noțiunea mai largă de garanție”.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, teoria garanției „corespunde, pe deplin, structurii răspunderii pentru fapta altuia și, în special, a răspunderii comitentului, care este un simplu garant, chemat să avanseze despăgubirea care reprezintă repararea pagubei ce a fost produsă de către prepus prin fapta sa ilicită și care, în final, trebuie să suporte singur întreaga dezdăunare a terților prejudiciați”.

Atribuindu-i comitentului rolul de simplu garant al intereselor victimei, această teorie reușește să justifice, totodată, și dreptul pe care acesta îl are de a se întoarce împotriva prepusului său, pe calea unei acțiuni în regres, pentru a-și recupera sumele plătite victimei, întrucât el, nu a făcut nimic altceva decât să avanseze, cu titlu de cauțiune, sumele de bani cuvenite terțului prejudiciat ca urmare a faptei ilicite a prepusului.

Deși, vreme îndelungată, în practica judecătorească răspunderea comitentului a fost, fără excepție, întemeiată pe ideea de culpă, această optică a fost schimbată după ce fosta instanță supremă a adoptat o nouă poziție, statuând că „în ultimă analiză, responsabila civilmente nu are decât rolul de asigura, părții păgubite, repararea pagubei”.

Ca urmare a acestei noi orientări, ideea de garanție a devenit principiul fundamentării răspunderii comitentului în majoritatea soluțiilor practicii judecătorești din România.

Astfel, prin hotărâri de speță, s-a statuat: „comitentul este garantul efectelor patrimoniale ale faptei prepusului care a lucrat pentru el și s-a supus directivelor date de el” și, „comitentul nu este decât o cauțiune în interesul terțului păgubit”.

Tot astfel, într-o soluție mai recentă a jurisprudenței, se arată că „potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., temeiul răspunderii comitentului, pentru fapta cauzatoare de prejudicii a prepusului, îl constituie obligația sa de a garanta despăgubirea celui care a suferit daune prin acțiuni comise de prepus”.

Așadar, în doctrina și jurisprudența românească actuală, există unanimitate de opinii în a se considera că ideea de garanție constituie fundamentul răspunderii comitenților.

Totuși, nici teoria garanției nu a fost scutită de controverse, și acestea au apărut când s-a pus în discuție suportul, sau temeiul, al însăși ideii de garanție ce stă la baza răspunderii comitentului.

Astfel, cu privire la acest aspect, în literatura de specialitate s-au conturat două opinii: teza garanției obiective și teza garanției subiective.

1.4. Condițiile răspunderile comitentului pentru fapta prepusului.

1.4.1. Condiții generale.

Pentru angajarea răspunderii comitentului, în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ, în literatura juridică și practica judiciară există opinia majoritară potrivit căreia, victima trebuie să facă dovada existenței – în raporturile sale cu prepusul – a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ., și anume: fapta ilicită a prepusului; prejudiciul suferit; raportul de cauzalitate dintre fapta prepusului și prejudiciu; culpa prepusului.

Alături de condițiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului, este necesară, așa cum vom arăta în continuare, întrunirea și a unor condiții specifice acestei forme de răspundere directă.

Referitor la condițiile generale ale răspunderii comitentului, singura dintre acestea care a suscitat discuții în literatura juridică este cea relativă la necesitatea dovedirii culpei prepusului.

În acest fel, în doctrină a fost exprimată opinia, neîmpărtășită de practica judecătorească și de majoritatea autorilor, că pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesar ca victima să facă dovada culpei prepusului, suficientă fiind dovedirea numai a celorlalte trei condiții, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre acestea.

Principalele argumente invocate de susținătorii acestei opinii sunt următoarele: nici o dispoziție legală nu prevede condiția culpei prepusului; în situațiile în care victima nu poate dovedi culpa prepusului s-ar ajunge la exonerarea de răspundere a comitentului, ceea ce ar fi injust; condiționarea angajării răspunderii comitentului de dovada existenței culpei prepusului ar duce la imposibilitatea acestuia din urmă ca, în cadrul acțiunii în regres a comitentului, să se apere făcând dovada că prejudiciul se datorează în întregime culpei comitentului; cerința dovedirii culpei prepusului, în special în cazul prejudiciilor corporale și materiale, ar fi contrară orientării generale, a jurisprudenței, care a avut ca scop să scutească victima de proba culpei; dacă s-ar admite condiția culpei, nu s-ar mai putea explica de ce, totuși, comitentul este obligat să răspundă pentru prejudiciul cauzat de prepusul său minor, lipsit de discernământ sau pus sub interdicție; în tăcerea legii nu poate fi justificată deosebirea ce se face între răspunderea comitentului și celelalte două cazuri de răspundere indirectă, când condiția culpei se consideră unanim că nu este necesară.

1.4.2. Condiții speciale.

Pe lângă dovada condițiilor arătate mai sus, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., se mai cer întrunite două condiții speciale și anume: existența raportului de prepusenie și săvârșirea faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent.

Menționăm că obligația victimei de a dovedi existența celor două condiții speciale subzistă numai atunci când aceasta cheamă în judecată doar pe comitent sau, în același timp, pe comitent și pe prepus.

Dacă victima va acționa în judecată numai pe prepus, pentru angajarea răspunderii acestuia este suficientă dovada existenței condițiilor generale de drept comun (art. 998-999 C. civ.).

A. Raportul de prepusenie. Având în vedere că această primă condiție specială – privind existența raportului de prepusenie – a fost analizată pe larg când ne-am referit la domeniul de aplicare a art. 1000 alin. (3) C. civ. facem trimitere la cele acolo arătate, fără să mai reluăm aici aceste condiții.

O singură precizare, cu privire la această condiție, considerăm că trebuie făcută și anume că, pentru existența răspunderii comitentului este necesar ca raportul de prepusenie să existe în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile de către prepus. Ca atare, comitentul va continua să răspundă chiar dacă în momentul introducerii acțiunii în reparație de către victimă, autorul faptei ilicite a încetat a mai fi prepusul său.

B. Săvârșirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent. Din examinarea înțelesului acestei condiții, așa cum se desprinde din dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. rezultă că „funcția încredințată” este acea însărcinare dată de comitent spre executare prepusului, în interesul său, sub directa supraveghere și controlul său, cu acceptarea de către prepus a subordonării în realizarea ei.

Prin urmare, numai când fapta ilicită și culpabilă a prepusului a fost săvârșită în executarea funcției pe care comitentul i-a încredințat-o, acesta din urmă va fi instituit responsabil, fiindcă fapta a fost săvârșită în contul său și în limitele trasate de el.

1.5. Efectele răspunderii comitentului.

1.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima.

A. Obligarea comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de către prepus. Reglementarea prin dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului dă victimei posibilitatea de a se adresa pentru recuperarea întregului prejudiciu, la alegere, fie comitentului, fie comitentului și prepusului deodată, ori succesiv, fie numai prepusului, în acest din urmă caz pentru angajarea răspunderii fiind suficientă, așa cum am arătat, dovada condițiilor de drept comun (art. 998-999 C. civ.) nu și a condițiilor speciale [art. 1000 alin. (3) C. civ.].

Prepusul și comitentul răspund, așadar, pe temeiuri diferite: primul pentru fapta proprie, cel de-al doilea pentru fapta altuia, în virtutea obligației legale de garanție pe care o are față de victimă.

B. Posibilitatea comitentului de a se exonera de răspundere (Excepție).

Regula. în ceea ce privește posibilitatea comitentului de a se exonera de răspundere, art. 1000 alin. (5) C. civ. nu-l enumera și pe comitent printre cei care pot proba că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”, lipsindu-l de regimul favorabil pe care același articol îl aplică părinților, institutorilor și meșteșugarilor.

Așadar, comitentul nu are posibilitatea ca, invocând vreuna din cauzele de exonerare de răspundere cunoscute, să înlăture răspunderea sa.

De la această regulă există o singură excepție, consacrată expres într-o reglementare recentă și anume, în dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr.11/1991, privind combaterea concurenței neloiale, potrivit cărora, fapta de concurență neloială săvârșită de un salariat în cursul atribuțiilor sale de serviciu atrage răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite „afară de cazul în care comerciantul ce putea dovedi că, potrivit uzanțelor nu era în măsură să prevină combaterea faptelor”.

Comitentul mai poate însă înlătura aplicarea prevederilor art. 1000 alin. (3), invocând orice împrejurare de natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.

1.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. Regresul comitentului.

Așa cum am mai arătat, comitentul nu este altceva decât un garant legal pentru repararea daunei provocate de prepus. El a fost instituit răspunzător nu pentru că ar avea vreo culpă în săvârșirea faptei ilicite și producerea prejudiciului, ci cu unicul scop de a asigura victimei, cu nimic vinovată, repararea integrală și grabnică a pagubei.

De aici rezultă:

răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia și nu pentru propria sa faptă;

răspunderea comitentului, fiind o răspundere indirectă, acesta având rolul de simplu garant pentru fapta prepusului său, în cele din urmă, răspunderea prepusului pentru fapta proprie urmează să prevaleze și, ca atare, el va trebui să suporte singur repararea întregului prejudiciului;

obligarea „in solidum” a comitentului cu prepusul său, la repararea integrală a prejudiciului suferit de victimă, este instituită în scopul protejării intereselor acesteia din urmă. Tocmai de aceea, prin plata despăgubirilor, în locul prepusului, comitentul nu face altceva decât să avanseze despăgubirile pe care cel dintâi le datorează victimei.

Așa fiind, după ce a despăgubit victima, subrogându-se în drepturile acesteia, comitentul va avea dreptul ca, pe calea unei acțiuni în regres, să pretindă de la prepus restituirea întregii sume plătite victimei cu titlu de despăgubiri.

Cu privire la dreptul de regres pe care comitentul îl are împotriva prepusului în doctrină și în jurisprudență s-au degajat următoarele principii:

2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

2.1. Reglementarea juridică a răspunderii pentru lucruri în general.

Sediul materiei îl constituie art. 1000 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „suntem responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

Acest prim alineat al art. 1000 din Codul civil a fost conceput de către redactorii săi și considerat de către doctrină și jurisprudență, o bună perioadă de timp, ca fiind numai o continuare a art. 998-999 și având ca rol simpla prezentare generală a următoarelor forme de răspundere, ce urmau să fie tratate de alineatele (2)-(4) ale aceluiași articol, de art. 1001 și 1002 C. civ.

Rolul de simplă legătură, pur introductiv, al tezei finale a art. 1000 alin. (1) C. civ., a încetat, însă, când, începând cu cea de-a doua jumătate a secolul al XIX-lea, progresul tehnic a căpătat o amploare și complexitate fără precedent, generând variate forme de activitate nemaiîntâlnite până atunci care, la rândul lor, constituiau potențialul modern al diferitelor situații prejudiciabile.

Astfel, datorită schimbărilor apărute în natura prejudiciilor, se impune o nouă interpretare a art. 1000 C. civ., interpretare care să fie în măsură să acopere toate situațiile noi generatoare de prejudicii (în special accidente de muncă și de circulație, în care mașinile ocupau un loc important), situații pentru a căror rezolvare vechea interpretare a textului art. 1000 C. civ. se dovedea insuficientă, în acest scop, doctrina și jurisprudența au dat tezei finale a primului alineat al art. 1000 C. civ. valența unui nou principiu al răspunderii civile delictuale, făcând din această formulare („sau de lucrurile ce sunt în paza noastră”) izvorul de drept al teoriei moderne a răspunderii civile pentru fapta lucrurilor ce sunt sub paza noastră.

În vederea determinării domeniului de aplicație a art. 1000 alin. (1) C. civ. este necesară precizarea următoarelor noțiuni: noțiunea de „lucru”, cea de „pază” și „paznic al lucrului”, noțiunea de „cauzare de către lucru a prejudiciului”, precum și determinarea persoanelor care pot beneficia de prevederile acestui text de lege [art. 1000 alin (1) C. civ.].

Definirea noțiunii de lucru la care face referire art. 1000 alin. (1) C.civ, a fost posibilă prin excluderea din sfera de cuprindere a acestei noțiuni a tuturor acelor lucruri pentru care legea a instituit o răspundere specială.

În acest sens, inițial, s-a considerat că art. 1000 alin. (1) C. civ., ar reglementa numai răspunderea pentru lucrurile mobile, nu și pentru cele imobile, deoarece răspunderea pentru aceste din urmă lucruri ar fi instituită prin art. 1002 C. civ.

Această soluție s-a dovedit, însă, a fi incorectă, atâta timp cât, după cum se știe, art. 1002 nu se referă la imobile în general, ci numai la edificii și la prejudiciul produs de acestea din cauza întreținerii necorespunzătoare sau a unor vicii ale construcției.

Ulterior, s-a încercat restrângerea noțiunii de lucru, la care se referă art. 1000 alin. (1) C. civ., în sensul aplicării prevederilor acestui text numai la domeniul lucrurilor care ar prezenta un anumit potențial de periculozitate.

Deși și-a găsit ecoul, atât în doctrină, cât și în jurisprudența, această teză, care folosea, pentru determinarea domeniului de aplicație a art. 1000 alin. (1), distincția între lucrurile periculoase și cele care nu sunt periculoase, s-a dovedit a fi inexactă, neriguroasă, atâta vreme ce pot exista anumite lucruri care, in abstracta (prin natura și prin destinația lor), să nu prezinte nici un pericol, dar care, in concreto (prin utilizarea lor), să fie susceptibile de a genera un anumit pericol pentru cei care vin în contact cu ele.

Așa cum am precizat deja excluzând din sfera noțiunii de „lucru” folosită de art. 1000 alin. (1) C. civ., acele lucruri pentru care legea instituie o răspundere specială, rezultă că nu cad sub incidența textului de lege menționat următoarele categorii de „lucruri”:

animalele, pentru care art. 1001 C. civ. instituie o răspundere specială;

edificiile, în cazurile în care prejudiciul a fost cauzat datorită lipsei de întreținere ori a unor vicii de construcție, potrivit art. 1002 C.civ;

aeronavele, pentru care este prevăzută răspunderea specială, prin art. 97 din Codul aerian;

instalații nucleare (Legea nr.61/1974);

vasele (Codul comercial).

Față de formularea lapidară a textului art. 1000 alin. (1) C. civ., care, instituind răspunderea pentru „lucrurile ce sunt sub paza noastră”, omite să dea și o definiție a noțiunii de „pază”, în doctrină și jurisprudența – făcându-se, prin analogie, aplicarea art. 1001 C. civ. – s-a considerat că, și în acest caz, prevăzut de art. 1000 alin. (1), este vorba de paza juridică și nu de paza materială.

Stabilindu-se că art. 1000 alin. (1) se referă la paza juridică a lucrului, în scopul definirii acestei noțiuni, în doctrină au fost propuse mai multe criterii.

Criteriul după care definirea noțiunii de pază juridică ar trebui făcută prin raportarea la ideea riscului – profit. Potrivit acestui criteriu, care a fost respins atât de practică, cât și de doctrină, paza juridică ar aparține celui ce trage foloasele lucrului (ubi emolumentum, ibionus);

Criteriul direcțiunii sau al autorității asupra lucrului, potrivit căruia paza juridică aparține celui care exercită puterea independentă de stăpânire și de direcționare a utilizării lucrului, deci care are puterea, folosința, diriguirea, controlul și supravegherea asupra lucrului.

Paza juridică se deosebește de paza materială, aceasta din urmă fiind subordonată celei dintâi, care la rândul ei, decurge, de regulă, dintr-un drept și presupune obligația de a preîntâmpina producerea vreunui prejudiciu prin intermediul lucrului.

Paza juridică nu presupune neapărat contactul nemijlocit cu lucrul, contact ce caracterizează orice pază materială.

După cum se arată, într-o decizie a fostei instanțe supreme, „în ceea ce privește noțiunea de pază la care se referă legea [art. 1000 alin. (1) C. civ.], este de necontestat că ea nu are în vedere paza materială, ci paza juridică ce-i revine, în principiu, proprietarului, care are dreptul și obligația de control și directivă asupra lucrului, astfel că este îndreptățit să ia măsurile necesare pentru ca lucrul să nu se afle în situația de a cauza altora un prejudiciu”.

Este posibil ca, atât paza juridică, cât și cea materială, să fie întrunite de aceeași persoană, după cum este posibil să aparțină unor persoane diferite, cum este cazul în care proprietarul unui autoturism îl încredințează pentru exploatare unui șofer.

Răspunderea reglementată de art. 1000 alin. (1) se aplică, așadar, celui ce are paza juridică. Este, de asemenea, posibilă tragerea la răspundere și a celui ce are paza materială asupra lucrului, pentru prejudiciul cauzat de acesta, însă pe baza art. 998-999 C. civ. Acest criteriu și-a găsit aplicarea în practica judecătorească și e acceptat și de doctrină.

Instituind răspunderea pentru fapta proprie, art. 999 C. civ., prevede că „omul este responsabil… de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa”…

Pentru a distinge această răspundere de cea instituită prin art. 1000 alin. (1) C. civ., se folosește, cu referire la aceasta din urmă răspundere, formularea „prejudiciul cauzat prin fapta lucrului”, formulare care, deși improprie, prezintă utilitate in sensul arătat.

Având în vedere că, în relația cauzală de producere a prejudiciului de către lucru, este, în majoritatea cazurilor, prezentă și fapta omului, s-a pus problema definirii noțiunii de „faptă a lucrului”, în vederea determinării situațiilor în care se aplică răspunderea prevăzută de art. 1000 Alin. (1) C. civ.

Pentru aceasta, în literatura de specialitate au fost propuse mai multe criterii:

criteriul faptei autonome a lucrului, independentă de participarea omului;

criteriul viciului propriu al lucrului, care a determinat producerea prejudiciului;

criteriul ieșirii (scăpării) lucrului de sub controlul și autoritatea omului;

criteriul preponderenței rolului lucrului, față de cel al faptei omului – prezentă și ea în lanțul cauzal – în producerea prejudiciului.

Așa cum s-a arătat, toate aceste criterii sunt doar orientative, nici unul dintre ele, în mod singular, neputând defini noțiunea de „faptă a lucrului”; ele pot fi, însă, luate în considerare de practica judecătorească pentru ca, în fiecare caz concret, să fie folosite la determinarea câmpului de aplicație a art. 1000 alin. (1) C. civ.

Esențial este ca, în fiecare caz în parte, să se stabilească relația în care lucrul s-a aflat cu fapta omului, independența relativă, sub aspectul energiei declanșate, pe care a căpătat-o lucrul față de însăși fapta omului ce a declanșat această energie, rolul mai mult sau mai puțin hotărâtor pe care I-a avut lucrul în cadrul raportului de cauzalitate dintre „faptă” și prejudiciu.

2. 2. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Cu privire la fundamentarea acestei răspunderi, în doctrina și practica judecătorească au fost emise două concepții de bază, tradiționale: concepția subiectivă și concepția obiectivă, și una mai recentă: concepția mixtă.

Concepția (teoria) răspunderii subiective, considerată de esența responsabilității delictuale, în sistemul Codului civil, cel puțin în interpretările inițiale ale acestuia, potrivit căreia, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri se întemeiază pe ideea unei prezumții de vină a paznicului juridic.

Această concepție cunoaște, la rândul său, mai multe variante:

primă variantă este aceea care fundamentează răspunderea paznicului juridic pe o prezumție relativă de vină a acestuia, el putând, deci, să răstoarne această prezumție, făcând dovada lipsei de vinovăție;

într-o altă variantă, creație a jurisprudenței, răspunderea pentru lucruri se fundamentează pe o prezumție absolută de culpă, care poate fi înlăturată de paznicul juridic numai prin invocarea forței majore, (nu și a cazului fortuit) faptei victimei sau faptei unui terț, pentru care paznicul nu este ținut a răspunde;

a treia variantă a concepției subiective a apărut ca urmare a criticilor aduse primelor două, pe motiv că acestea ar fi neconforme cu realitatea, atâta vreme cât se admite că răspunderea funcționează chiar și în acele cazuri în care, în sarcina paznicului juridic nu poate fi reținută nici o culpă, cum ar fi, de exemplu, în ipoteza cazului fortuit.

Așadar, ca răspuns la aceste critici, adepții fundamentării subiective a răspunderii pentru lucruri au formulat o nouă variantă a acesteia, concretizată în concepția așa-numitei „culpe în paza juridică”, potrivit căreia răspunderea paznicului ar avea drept fundament nu o culpă prezumată, ci o culpă dovedită.

Argumentul invocat în sprijinul acestei concepții constă în faptul că paznicului juridic îi revine obligația de rezultat nu de mijloace, de a feri pe celelalte persoane de orice prejudiciu, pe care lucrul l-ar putea provoca.

Odată produsă paguba, se consideră că, prin ea însăși, proba existenței vinovăției paznicului a fost făcută și, ca atare, acesta urmează să răspundă. El se poate exonera de răspundere numai făcând dovada că prejudiciul s-a produs din cauza forței majore, faptei victimei înseși, sau a faptei unui terț, pentru care nu este ținut a răspunde.

Concepția (teoria) răspunderii obiective, potrivit căreia răspunderea pentru lucruri este independentă de vinovăția paznicului juridic, ea întemeindu-se pe simplul raport de cauzalitate dintre „fapta lucrului” și prejudiciu.

Răspunderea paznicului, potrivit acestei concepții, se justifică nu prin conduita culpabilă a sa, ci prin existența unui raport de cauzalitate între lucrul ce-l are sub pază și prejudiciul suferit de persoana vătămată.

Pentru ca victima să obțină despăgubirea, ea trebuie să facă numai dovada că lucrul respectiv a participat la producerea prejudiciului.

Această concepție, impusă și aplicată din ce în ce mai mult de practica judecătorească și justificată și de literatura de specialitate, s-a dovedit a corespunde necesităților sociale de protecție a victimei prejudiciului care, în condițiile aplicării riguroase a principiilor consacrate de sistemul Codului civil pentru fapta proprie, ar risca să rămână nedespăgubită, suportând singură prejudiciul suferit, fără nici o culpă din partea sa.

2. 3.Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri și cauzele de exonerare de răspundere.

Două sunt elementele ce trebuie să fie dovedite de victima prejudiciului, pentru declanșarea răspunderii instituite de art. 1000 alin. (1) C.civ, prejudiciul; raportul de cauzalitate dintre „fapta lucrului” (și nu fapta proprie a paznicului juridic al lucrului) și prejudiciu.

Odată făcută dovada acestor elemente (condiții) toate celelalte elemente ale răspunderii sunt prezumate.

Paznicul juridic al lucrului are, însă, deopotrivă, sarcina și dreptul de a face dovada existenței unor cauze exoneratoare de răspundere, putând astfel, prin această dovadă, să înlăture prezumțiile instituite de lege în favoarea victimei.

2. 4. Cauzele de exonerare de răspundere.

Pentru a înlătura răspunderea instituită de art. 1000 alin. (1) C. civ., paznicul juridic al lucrului trebuie să facă dovada intervenției în nexul cauzal, a uneia din următoarele împrejurări: fapta victimei însăși, fapta unei terțe persoane, pentru care nu este ținut a răspunde; cazul de forță majoră (nu, însă, și a cazului fortuit).

A. Fapta victimei. Fapta victimei, duce la înlăturarea răspunderii paznicului juridic numai dacă ea întrunește caracteristicile unei adevărate forțe majore, în raport cu „fapta lucrului”.

Dacă, însă, fapta victimei nu este atât de gravă încât să fie apreciată ca o adevărată forță majoră, ea poate duce numai la o atenuare a răspunderii paznicului, proporțională cu gradul de participare și cu propria culpă a victimei.

B. Fapta unei terțe persoane. Fapta unei terțe persoane, pentru care paznicul juridic al lucrului nu este ținut a răspunde, duce, de asemenea, la exonerarea acestuia de răspundere.

Ca și fapta victimei, fapta terțului, pentru a-l exonera de răspundere pe paznic, trebuie să întrunească elementele forței majore, în caz contrar nefiind posibilă înlăturarea totală a răspunderii, ci numai o atenuare a ei, sub forma răspunderii solidare, față de victimă, a paznicului juridic și a terțului, potrivit prevederilor art. 1003 C. civ.

În acest caz, de răspundere solidară a paznicului și terțului, în raporturile dintre aceștia, răspunderea urmează să fie împărțită în funcție de gradul de participare ori de vinovăție a fiecăruia.

Pentru ilustrarea acestei cauze exoneratoare de răspundere, exemplificăm cu un caz din practica judecătorească, în care un ascensor s-a prăbușit din cauza deschiderii ușii acestuia de către o persoană neidentificată, cu o cheie specială, în timpul funcționării ascensorului.

Deși paza juridică a ascensorului revenea proprietarului imobilului, s-a considerat că acesta este exonerat de răspundere, întrucât prejudiciile provocate prin cădere sunt rezultatul unei fapte a terțului.

C. Cazul de forță majoră. Cazul de forță majoră, constituie o altă cauză de exonerare de răspundere și constă într-o împrejurare externă, imprevizibilă și invincibilă, fără relație cu lucrul sau cu însușirile naturale ale lucrului care a provocat dauna.

Două sunt elementele principale care trebuie să caracterizeze o împrejurare, pentru ca aceasta să poată fi considerată forță majoră:

imprevizibilitatea absolută, constând în imposibilitatea – raportată la nivelul actual al științei – oricui, nu numai a paznicului juridic al lucrului, de a prevede această împrejurare. O împrejurare numai relativ imprevizibilă nu constituie caz de forță majoră, ci caz fortuit, însă, nu înlătură răspunderea pentru fapta lucrului.

Referitor la acest aspect, în practica judecătorească s-a arătat că „în cazul unor alunecări de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevăzute, urmările lor păgubitoare pot fi prevenite și evitate. Astfel, dacă se învederează puternica probabilitate a producerii unei atare alunecări de teren, caracterul imprevizibil al fenomenului se înlătură, situație în care nu ar putea fi invocat ca temei pentru apărarea de răspundere în cadrul art. 1000 alin. (1) C. civ”;

invincibilitatea absolută, constă în imposibilitatea înlăturării ei (a împrejurării) de către oricine, nu numai de către paznicul juridic. O simplă împrejurare externă care este invincibilă numai pentru paznicul juridic, raportat la timpul și locul producerii faptei, are numai caracter relativ și nu constituie caz de forță majoră, ci caz fortuit, care nu înlătură răspunderea.

Pentru a-l exonera total de răspundere pe paznic, împrejurarea ce constituie forță majoră este necesar să fi fost singura cauză a producerii prejudiciului și nu doar una din cauzele concurente care au dus la rezultatul negativ.

Referitor la această condiție, anume ca – pentru a duce la exonerarea totală de răspundere a paznicului juridic al lucrului – forța majoră să fie cauza unică a producerii prejudiciului, sunt necesare unele precizări:

Astfel, s-a pus problema: ce se întâmplă în acele situații în care, alături de intervenția împrejurării ce constituie forță majoră, o a doua cauză o constituie „fapta lucrului” care, împreună, formează o relație cauzală complexă, concurând, astfel, la producerea prejudiciului; va fi paznicul juridic al lucrului, în această situație, exonerat parțial de răspundere sau va răspunde pentru întreg prejudiciul produs?

3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

3. 1. Reglementare juridică.

Art.1001 C.civ. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este reglementată de art. 1001 C. civ., conform căruia: „Proprietarul unui animal, sau acela care se servește cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află în paza sa, sau că a scăpat”.

Prin urmare, textul legal socotește că proprietarul animalului deține paza juridică a acestuia chiar dacă a scăpat de sub pază.

Prezumție simplă. Pornind de la această prevedere, s-a ajuns la „instituirea unei adevărate prezumții simple, în sensul că paza juridică a unui lucru care a cauzat un prejudiciu aparține proprietarului, în măsura în care el nu dovedește că acesta a trecut asupra altei persoane”.

3. 2. Domeniul de aplicare.

Paza juridică asupra unui animal este dată de dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi de animalul respectiv, folosire care implică puterea de comandă, direcție și supraveghere asupra acestuia.

Cât privește conținutul noțiunii de pază juridică, trebuie remarcat că păzitorul juridic are o putere independentă asupra lucrului, de folosință, direcție și control, putere ce îi permite să-l protejeze pe terț împotriva prejudiciilor pe care lucrul le-ar putea pricinui și care, astfel îl obligă să exercite această pază.

Deci, păzitorul juridic va trebui să aibă grijă ca lucrul să nu scape din puterea sa de supraveghere și să producă pagube căci, dacă acestea s-au produs înseamnă că lucrul a scăpat de sub puterea de îndrumare și control a paznicului.

Se prezumă însă, până la proba contrară, că paza juridică a animalului aparține proprietarului.

Nu va fi angajată răspunderea în baza art. 1001 C. civ., a păzitorului material al animalului, căci acesta nu are dreptul de a se folosi de animal pentru sine. Se află în această situație, îngrijitorul animalului, persoana care duce animalul la pășune, precum și depozitarul căruia i-a fost încredințat animalul în păstrare, nu și spre folosință.

Răspunderea celui care deține paza materială a animalului va putea fi angajată numai în baza art. 998-999 C. civ. cu condiția ca victima să dovedească existența elementelor răspunderii instituite prin aceste texte de lege.

Potrivit art. 1001 C. civ., proprietarul unui animal sau acela care se servește de dânsul în cursul serviciului, este răspunzător de prejudiciul cauzat de animal, fie că animalul se află sub paza sa, fie că a scăpat. Textul cere, deci, ca proprietarul sau cel ce se servește de animal să aibă asupra lui paza juridică, adică să aibă controlul și supravegherea asupra animalului.

Intră în această categorie toate animalele domestice, precum și animalele sălbatice aflate în captivitate; va fi, de asemenea, angajată răspunderea prevăzută de art. 1001 C. civ., și în cazul în care prejudiciul a fost cauzat de animalele sălbatice aflate în rezervații sau în parcuri de vânătoare închise.

S-a admis, astfel, aplicarea art. 1001 C. civ. în situația în care prejudiciul s-a produs într-o rezervație sau parc închis, nu și atunci când prejudiciul a fost produs de un animal sălbatic ieșit din rezervație sau din parc.

Ulterior, însă, s-a admis angajarea răspunderii de art. 1001 C. civ. în sarcina inspectoratelor silvice și în cadrul prejudiciilor cauzate de animale scăpate din rezervații, considerându-se că acestea ar fi putut (prevedea și) preveni producerea prejudiciilor prin intervenția directă asupra animalelor aflate în astfel de locuri.

Cât privește însă animalele sălbatice aflate în libertate, inspectoratele silvice județene nu au paza lor juridică, deoarece, practic, nu se poate exercita o asemenea pază, motiv pentru care inspectoratele județene poartă răspunderea pentru pagubele produse de aceste animale în temeiul art. 998-999 C. civ., adică potrivit dreptului comun în materie de răspundere.

Rezultă, deci, că victima prejudiciului va trebui să facă dovada condițiilor în care operează răspunderea, inclusiv culpa organizației care are în folosință fondul pe care se află animalele sălbatice. Această răspundere poate fi înlăturată dacă se dovedește forța majoră sau faptul victimei, iar în caz de culpă comună întinderea răspunderii este dată de gradul de culpă reținută.

3. 3. Fundamentarea răspunderii.

Pornindu-se de la conceptul de pază juridică ca element esențial, au apărut – în fundamentarea răspunderii reglementate de art. 1001 C. civ., două orientări principale: conform primeia, cel ce trage foloasele unei activități trebuie să suporte și consecințele păgubitoare ale acestei activități, riscul fiind, prin urmare, fundamentul răspunderii; conform celei de-a doua orientări, răspunderea reglementată de art. 1001 C. civ. este bazată pe o prezumție de culpă în supraveghere, de vinovăție în exercitarea pazei juridice.

Această a doua orientare a fost însușită și de practica instanței supreme însă, în timp, s-a ajuns de la caracterul relativ al prezumției de culpă la caracterul absolut, iuris et de iure al acestei prezumții.

Această evoluție marchează, în fapt, tendința spre afirmarea unei adevărate răspunderi obiective în sarcina persoanei, ce exercită paza juridică asupra animalului.

Cum, potrivit art. 1001 C. civ., cel care are paza juridică a animalului răspunde fie „că animalul se află sub paza sa”, fie „că a scăpat”, rezultă că pe lângă prezumția de culpă în supraveghere, în fundamentarea răspunderii instituite de art. 1001 C. civ., mai apare și ideea de garanție, „în sensul de garanție a comportamentului general, a defectelor de comportament ale animalului respectiv”.

3. 4. Condițiile răspunderii.

În cazul în care un animal a cauzat un prejudiciu, victima, pentru a putea determina angajarea răspunderii reglementează prin art. 1001 C. civ. în sarcina celui ce exercită paza juridică asupra animalului, va trebui să dovedească existența comutativă a două condiții și anume:

prejudiciul a fost produs de animal;

animalul se afla, în momentul comiterii prejudiciului, sub paza juridică a persoanei de la care se pretind despăgubirile.

Persoana a cărei răspundere a fost angajată în baza art. 1001 C. civ., adică paznicul juridic, se va putea exonera dacă va dovedi că prejudiciul este urmarea uneia din următoarele cauze: forța majoră; fapta unei terțe persoane pentru care paznicul juridic nu este ținut să răspundă și fapta victimei însăși.

3.5. Efecte.

Dacă victima prejudiciului va dovedi existența condițiilor de mai sus, atunci va fi angajată răspunderea prevăzută de art. 1001 C.civ, în sarcina paznicului juridic al animalului.

Victima are și posibilitatea ca, în baza art. 998-999 C. civ., să obțină despăgubiri de la paznicul material al animalului, trebuind, însă, în acest caz, să facă dovada existenței condițiilor (elementelor) răspunderii pentru fapta proprie.

Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile către victima prejudiciului, el are posibilitatea ca, folosindu-se de prevederile art. 998- 999 C. civ., să introducă acțiune în regres, împotriva paznicului material al animalului.

Cât privește întinderea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, în practică au apărut mai multe situații:

dacă animalul aparține în coproprietate mai multor persoane, ori se află în folosința comună a mai multor persoane, răspunderea pentru prejudiciului cauzat de acesta este solidară;

dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparținând unor proprietari diferiți sau aflate în folosința unor persoane diferite, răspunderea este divizibilă;

dacă victima prejudiciului este chiar paznicul material, atunci paznicul juridic va răspunde în baza art. 1001 C. civ., dar la stabilirea răspunderii se va ține seama și de conduita paznicului material în producerea prejudiciului.

4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiilor

4.1. Reglementare juridică.

Răspunderea pentru ruina edificiilor este reglementată de prevederile art. 1002 C. civ., prevederi conform cărora: „Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urma lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție”.

Norma cuprinsă în acest articol a fost aplicată lucrurilor în general, până în momentul în care doctrina și jurisprudența au dat interpretarea actuală prevederilor din art. 1000 alin. (1) teza finală din Codul civil.

O asemenea evoluție în aplicarea sa, acest text a avut-o și în jurisprudența franceză. Astfel, art. 1386 C. civ. francez a fost singurul text care, aplicându-se lucrurilor nemișcătoare, îmbunătățea situația victimei în raport cu regulile generale prevăzute de art. 1382 și 1383 din Codul civil francez (respectiv art. 998 și 999 Codul civil român). S-a ajuns și la extinderea domeniului de aplicație pentru protejarea și a victimelor accidentelor.

În momentul în care art. 1384 alin. (1) [respectiv art. 1000 alin. (1) C. civ. român] i s-a stabilit domeniul de aplicație, art. 1386 din Codul civil francez (repectiv, art. 1002 C. civ. român), deși inițial mult mai favorabil pentru victimă a devenit mai puțin avantajos, căci au dispărut ori s-au atenuat piedicile existente în aplicarea art. 1384 alin. (1) C. civ.fr. [respectiv art. 1000 alin. (1) C. civ.român]. Făcând aplicarea regulii specialia generalibus derogant, doctrina și jurisprudența au concluzionat că atunci când lucrurile neînsuflețite sunt edificii, iar ruina a fost provocată de lipsa de întreținere sau de un viciu de construcție, victima prejudiciului își poate întemeia acțiunea de chemare în judecată, exclusiv pe dispozițiile art. 1000 C. civ., fără a recurge la prevederile art. 1000 alin. (1).

4.2. Domeniul de aplicație.

Art.1002 C. civ. nu se aplică decât dacă prejudiciul a fost cauzat de ruina unui edificiu, căci pentru alte imobile, victima se poate prevala de prezumția generală de responsabilitate prevăzută de art. 1000 alin. (1) C. civ.

Pentru a stabili domeniul de aplicație a răspunderii instituite prin art. 1002 C. civ. e necesar, mai întâi, a defini noțiunile de „edificiu”, „ruină", „lipsa întreținerii” și „vicii în construcție” și apoi determinarea persoanei a cărei răspundere este angajată pentru prejudicile cauzate.

Astfel, pentru a ne afla în sfera noțiunii de „edificiu” trebuie să fie vorba de o construcție, adică de o lucrare făcută de mâna omului. Sunt excluse, prin urmare, prejudiciile cauzate prin ruina arborilor, prin căderea pietrelor, surparea sau alunecarea terenurilor, apărute în absența oricărei munci omenești. Mai trebuie să fie vorba despre o construcție imobiliară și, deci, este exclusă o baracă sau un gard, de asemenea, trebuind ca această construcție să cuprindă o îmbinare de materiale durabile (pietre, lemn, ciment, cărămizi).

S-a considerat că nu prezintă prea multă importanță afectarea sau folosința edificiului, fiind însă necesar ca el să poată fi folosit mult timp (de exemplu: un baraj, un pod).

Construcția se poate găsi deasupra solului sau încorporată în sol. Astfel, au fost considerate edificii: un zid de susținere, o pivniță, lespezile unei fântâni sau ale unui cavou funerar.

Doctrina consideră că nu au calitatea de edificii lucrările provizorii, ca nefiind fixate în sol și nici imobilele prin destinație.

Prin „ruina edificiului”, doctrina și jurisprudența înțeleg dărâmarea sau dezagregarea tuturor părților unei construcții sau tuturor elementelor mobiliare ori imobiliare care-i sunt încorporate. Ruina parțială este asimilată ruinei totale (de exemplu: ruperea unei balustrade de ciment, prăbușirea unui balcon).

Deci, pentru a fi vorba de ruină, trebuie în mod necesar să existe o cădere (prăbușire) de materiale.

Astfel, nu este vorba de „ruina edificiului” când se produce o demolare voluntară, o dărâmare provocată de un incendiu sau când un agregat funcționează necorespunzător, de exemplu, liftul.

Cât privește originea ruinei, art. 1002 C. civ. prevede responsabilitatea proprietarului în două cazuri:

când ruina este urmarea lipsei de întreținere, asimilându-se acesteia și degradarea edificiului din cauza vechimii;

când ruina este rezultatul unui viciu de construcție.

Îi revine, deci, victimei să dovedească, pe de o parte, lipsa de întreținere sau viciul de construcție și, pe de altă parte, legătura de cauzalitate dintre lipsa de întreținere sau viciul de construcție și prejudiciu.

Victima nu va trebui să probeze și că lipsa de întreținere sau viciul de construcție ar fi imputabil proprietarului.

Dacă s-a stabilit că prejudiciul este rezultatul ruinei edificiului, dar fără să fie posibilă dovedirea existenței unei lipse de întreținere sau a unui viciu de construcție, victima nu va putea cere aplicarea art. 1002 C. civ., ci a art. 1000 alin. (1) C. civ.

Remarcăm că, deși conceput inițial în favoarea victimelor, art. 1002 C. civ., datorită condițiilor ce trebuie a fi dovedite pentru a deveni aplicabil, s-a întors contra lor, obligându-le să suporte consecințele unei ruine ale cărei origini au rămas necunoscute.

Prin „vicii de construcție” în sensul art. 1002 C. civ. se înțelege acel defect sau deficiență calitativă rezultată în urma construcției care, existând în momentul preluării edificiului de către proprietar nu a fost cunoscut de către acesta și care a dus la ruinarea construcției.

Cât privește persoana a cărei răspundere va fi angajată pentru daunele provocate de ruina edificiului, art. 1002 C. civ. stabilește că acesta este proprietarul edificiului, căci acestuia îi incumbă supravegherea imobilului său și împiedicarea ruinării.

Nu prezintă relevanță, de exemplu, împrejurarea că imobilul era închinat ori că altcineva avea paza juridică a acestuia, cum de altfel nu are importanță cine a proiectat sau construit edificiul, proprietarul actual fiind singurul care va răspunde în temeiul art. 1002 C. civ.

De asemenea, nu prezintă relevanță faptul că, proprietatea a fost uzurpată, răspunderea revenind în continuare proprietarului și în situația în care acesta a fost deposedat prin violență.

În literatura juridică s-a arătat, că proprietarul răspunde și în cazul în care, edificiul se află în stăpânirea unei persoane, care nu a dobândit încă dreptul de proprietate prin uzucapiune.

În cazul în care edificiul ruinat fusese anterior înstrăinat printr-un contract afectat de o condiție rezolutorie, se pune problema care dintre proprietari, căci există doi, unul sau sub condiție suspensivă și unul sub condiție rezolutorie, va răspunde în baza art. 1002 C. civ. Se consideră că răspunderea va fi angajată astfel: proprietarul sub condiție suspensivă devine răspunzător la îndeplinirea condiției, dar întrucât efectele îndeplinirii condiției retroactivează până la data încheierii contractului, rezultă că și răspunderea lui se naște tot la această dată, o dată cu dobândirea calității de proprietar; proprietarul sub condiție rezolutorie este actualul proprietar și va răspunde până la data îndeplinirii condiției căci, sub rezerva îndeplinirii condiției el este proprietar la data ruinării edificiului.

În cazul în care edificiul ruinat se află în proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie, se pune problema dacă răspunderea coproprietarilor este solidară sau este proporțională cu cota-parte ce revenea fiecăruia din imobilul ruinat.

Conform primei opinii exprimată în doctrină, răspunderea proprietarilor este solidară, fără ca autorii să argumenteze în vreun fel.

Într-o a doua opinie, susținută de Mihail Eliescu, s-a promovat teza conjunctivității și divizibilității răspunderii coproprietarilor edificiului, care prin ruina sa, a produs pagube terțelor persoane, arătându-se că această răspundere este o răspundere obiectivă, fără culpă, și în consecință, nu poate fi inclusă în câmpul de acțiune a art. 1003 C. civ., ce se bazează pe ideea de greșeală prezumată. Așadar, răspunderea coproprietarilor este divizibilă deoarece aceasta se întemeiază exclusiv pe ideea de garanție obiectivă, fiind cât se poate de firesc, ca fiecare coproprietar să garanteze pentru cei din jur, repararea pagubelor produse de ruina edificiului, doar proporțional cu partea sa din dreptul de proprietate asupra imobilului.

În ceea ce ne privește, împărtășim teza răspunderii solidare, a coproprietarilor edificiului ruinat. Această solidaritate, așa cum s-a arătat în doctrină, rezultă din unicitatea de obiect, care impune fiecărui debitor obligația de a plăti victimei întreaga datorie, sub rezerva efectului declarativ al unei ulterioare împărțeli, pe calea acțiunii de regres.

Împrejurarea că, dreptul de proprietate nu este localizat pe o anumită porțiune în materialitatea edificiului, duce la teza garanției legale pentru totalitatea imobilului, mai ales că, principiile care guvernează proprietatea comună nu se opun desocotirii ulterioare între proprietari.

Dacă dreptul de proprietate asupra edificiului este dezmembrat prin constituirea unui drept de superficie, superficiarul și nu proprietarul va fi acela care va răspunde pentru pagubele produse prin ruina edificiului respectiv. În cazul în care dezmembrarea dreptului de proprietate asupra edificiului se face prin constituirea unui uzufruct, răspunderea va fi angajată în sarcina nudului proprietar, iar atunci când dezmembrarea este urmarea unei servituti, răspunderea revine titularului fondului dominant.

4.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiilor.

Teoria răspunderii subiective. Conform primeia, răspunderea pentru ruina edificiului este una subiectivă, fiind bazată pe existența unei culpe, constând în aceea că proprietarul nu a supravegheat starea edificiului și nu a luat măsurile necesare de întreținere, dacă ruina este urmarea lipsei de întreținere; dacă ruina este urmarea unui viciu de construcție, proprietarul ar răspunde pentru fapta altuia.

Prin urmare, conform acestei opinii, proprietarul edificiului ruinat nu s-ar putea exonera chiar dacă ar dovedi că s-a comportat ca un bun proprietar, prudent și diligent, ori că a fost în imposibilitate de a descoperi viciul de construcție sau dacă s-a predat unei persoane calificate pentru întreținerea edificiului.

Teoria răspunderii obiective. în doctrina veche și, izolat în cea prezentă, se afirmă că prin art. 1002 C. civ. legea a instituit o prezumție legală relativă pe care proprietarul o poate înlătura prin dovada contrară, însă practica judecătorească și doctrina contemporană tac vorbire de o prezumție absolută de culpă ce nu poate ti răsturnată.

Dacă, însă, se va face dovada că ruina edificiului este rezultatul altei cauze decât lipsa de întreținere sau viciul de construcție nu-și mai găsește aplicare art. 1002 C. civ., dar în același timp nu poate fi vorba nici de răsturnarea prezumției absolute.

Pornindu-se de la această prezumție, s-a ajuns la cea de-a doua opinie, adică la considerarea răspunderii proprietarului pentru pagubele pricinuite de ruina edificiului ca fiind una obiectivă ori că este întemeiată pe ideea unei obligații legale de garanție, independentă de orice vină din partea proprietarului.

Obligația de garanție grevează edificiul cu o sarcină reală care derivă din lege, fiind astfel vorba de o obligație propter rem legală. Această obligație se transmite succesorilor imobilului, răspunderea pentru ruina edificiului nefiind condiționată de paza juridică a bunului (de puterea de direcție, supraveghere și control) pentru instituirea acesteia fiind suficientă calitatea de proprietar actual al bunului.

Acest lucru subliniază pregnant caracterul de obligație propter rem al obligației în discuție.

S-a mai făcut vorbire și despre împrejurarea că răspunderea proprietarului s-a bazat pe obligația acestuia de a asigura edificiului său o anumită valoare, dată de standardele după care a fost construit și, de asemenea, de obligația de a-l supraveghea și de a-l întreține corect.

Cauze de exonerare. Proprietarul va fi exonerat de răspundere, dacă va proba că ruinarea edificiului se datorează unor cauze străine, fără de care ruina nu s-ar fi produs, chiar dacă edificiul nu era întreținut ori era afectat de un viciu de construcție. Astfel de cauze sunt: forța majoră, fapta victimei și fapta unui terț, cazuri în care edificiul nu a fost decât instrumentul pasiv prin care s-a manifestat intervenția cauzei străine și, în consecință, proprietarul nu este ținut să răspundă.

În literatura juridică franceză se arată, însă, că dacă prejudiciul este urmarea ruinei provocate de un eveniment de forță majoră și agravată de un viciu de construcție sau de o lipsă de întreținere, proprietarul rămâne responsabil, însă responsabilitatea sa va fi micșorată în condițiile dreptului comun.

Așadar, în aceste cazuri, ruina are doar valoare cauzală, prăbușirea sau surparea fiind determinată de elemente extrinseci edificiului, cum ar fi, cutremur, inundație etc.

În doctrină, s-a susținut, într-o opinie, că proprietarul va putea fi exonerat de răspundere civilă, dacă dovedește că nu a putut prevedea ruina imobilului, din cauza lipsei de discernământ.

Într-o altă opinie, pe care o împărtășim, s-a arătat în sens contrar că răspunderea pentru ruina edificiului poate fi înlăturată, numai dacă se face dovada că prejudiciul se datorează cauzelor de exonerare de răspundere, adică forței majore, faptei victimei sau unei terțe persoane, lipsa de discernământ, ca factor exclusiv subiectiv, neputând să-l exonereze pe proprietar, deoarece aceasta nu poate înlătura legătura obiectivă necesară dintre ruină și consecința directă a acesteia, adică prejudicierea celor din jur.

4.4. Condiții ale răspunderii.

Pentru a putea fi angajată răspunderea proprietarului edificiului, ruinat în condițiile art. 1002 C. civ., victima prejudiciului va trebui să dovedească existența următoarelor elemente ale răspunderii: prejudiciul; raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului și prejudiciu; precum și raportul de cauzalitate dintre lipsa de întreținere ori viciul de construcție și ruina edificiului.

Dacă condițiile prezumției instituite de art. 1002 C. civ. sunt întrunite, atunci proprietarul nu va fi exonerat probând pur și simplu că nu a comis fapta, sau că, de exemplu, la alegerea meseriașilor cărora li s-a adresat, el s-a comportat ca un bun gospodar, prudent și diligent, ori că nu a fost posibil să descopere viciul de construcție.

De asemenea, proprietarul nu ar putea fi exonerat probând că lipsa de întreținere este datorată faptei locatarului sau administrației care a rechiziționat edificiul.

Proprietarul va fi exonerat parțial de răspundere dacă dovedește că paguba suferită de victimă a avut o determinare cauzală multiplă, în cadrul căreia ruinarea edificiului ca urmare a lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție a fost doar o cauză concurentă.

4.5. Efectele răspunderii pentru ruina edificiilor.

Dacă victima prejudiciului va proba existența elementelor răspunderii prevăzute de art. 1002 C. civ., atunci proprietarul edificiului ruinat va fi obligat să plătească despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului.

În această materie, unii autori, socotesc că victima poate acționa direct pe antreprenor, dacă ruina edificiului se datorește unui viciu de construcție.

Alți autori socotesc că, față de victima prejudiciului răspunde numai proprietarul.

Dacă proprietarul despăgubește pe cel prejudiciat în conformitate cu prevederile art. 1002 C. civ., dar ruinarea edificiului s-a produs datorită faptei altei persoane atunci acesta se va îndrepta împotriva persoanei cu o acțiune în regres.

Această persoană poate fi:

vânzătorul de la care a cumpărat construcția, în măsura în care ruina se datorează unui viciu ascuns, necunoscut în momentul cumpărării edificiului;

locatarul sau uzufructuarul dacă ruina se datorează neefectuării de către acesta a reparațiilor locative;

organul administrativ competent să elibereze autorizația pentru efectuarea reparațiilor, conform Legii nr. 50/1991, dacă respectivul organ nu a eliberat autorizația ori a eliberat-o cu întârziere, fapt ce a determinat ruina edificiului;

constructorul sau proiectantul în cazul în care ruina edificiului s-a datorat unui viciu de construcție, respectiv de proiectare.

Rezultă, așadar, că în majoritatea cazurilor, acțiunea în regres va fi fundamentată pe convenția intervenită între proprietarul edificiului și cei chemați în judecată, iar în lipsa convenției, aceasta va avea ca temei, răspunderea delictuală bazată pe art. 998-999 C. civ.

5. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare

Legea nr. 61/1974. În scopul protecției oamenilor și a mediului înconjurător împotriva oricăror prejudicii, precum și în vederea stabilirii unei răspunderi speciale în eventualitatea producerii acestor prejudicii, care constituie un risc asumat în desfășurarea activităților în domeniul nuclear, se impunea o reglementare specială.

Această reglementare o constituie Legea nr. 61/1974 privind desfășurarea activităților în domeniul nuclear și ea stabilește principiile de bază privind răspunderea civilă pentru pagubele nucleare (art. 33-38 din lege):

– răspunderea civilă pentru pagubele nucleare este o răspundere obiectivă. Acest principiu este consacrat de art. 33 din lege, potrivit căruia „titularul de autorizație răspunde exclusiv, independent de culpa sa, pentru pagubele pricinuite de un accident nuclear survenit în instalația sa, ori în cursul unui transport efectuat din dispoziția sa…”;

– dacă pagubele produse de un accident nenuclear împreună cu unul nuclear nu pot fi reparate, ele se consideră în întregime pricinuite de un accident nuclear (art. 34). Prin acest articol se instituie, așadar, o prezumție de cauzalitate nucleară cu privire la prejudiciile la a căror producere a concurat, pe lângă un accident nuclear, unul nenuclear; și,

– răspunderea față de victimă a mai multor titulari de autorizație este solidară. Acest principiu este consacrat în mod expres de dispozițiile art. II, pct. 3 lit. a) și art. IV pct. 1 din Convenția privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, încheiată la Viena în anul 1963, potrivit cărora „răspunderea pentru prejudiciu are un caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară”.

Legea nr. 106/1992. Prin adoptarea Legii nr. 106/1992, de aderare a României la Convenția de la Viena, au fost abrogate, implicit, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 61/1'974, potrivit cărora, în cazul pluralității de titulari de autorizație, răspunderea lor față de victimă era divizibilă, fiecare răspunzând proporțional cu contribuția avută la producerea pagubei nucleare, iar când nu se va putea stabili partea de contribuție a fiecăruia, despăgubirea se suportă în părți egale de către debitori.

Așadar, răspunderea civilă pentru pagubele nucleare produse prin „participarea” mai multor titulari de autorizație este o răspundere solidară, pentru acoperirea prejudiciului, victima având posibilitatea să urmărească pentru întreaga sumă pe oricare dintre codebitori – titulari de autorizație.

Legea nr. 111/1996. Adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 11/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare (modificată prin Legea nr. 16/1998) a adus unele precizări suplimentare în domeniu. În primul rând, s-au instituit noi reglementări vizând regimul de autorizare, obligațiile titularului autorizației și regimul de control al activităților nucleare; apoi, a fost abrogată expres Legea nr. 61/1974 și s-a prevăzut obligația Guvernului de a prezenta spre adoptare proiectul Legii privind răspunderea civilă pentru pagubele nucleare, iar, cu titlu provizoriu, s-a stabilit că până la apariția acestui act normativ „se aplică regimul prevăzut în convențiile internaționale la care România este parte”.

Așadar, reglementarea actuală a răspunderii civile pentru daune nucleare în România este dată (în mod provizoriu) de prevederile Convenției de la Viena (1963) și de Protocolul comun referitor la aplicarea Convenției de la Viena și a Convenției de la Paris.

Cuantum minim. Cuantumul minim al răspunderii este limitat la 5 milioane de dolari SUA (calculați la paritatea din 1963, respectiv 35 $ pentru o uncie de aur fin). Totodată, Convenția de la Viena a lăsat posibilitatea statelor semnatare să stabilească alte cuantumuri minime, dar nu inferioare sumei de 5 milioane $ sau să fixeze cuantumuri maxime.

Cauze exoneratoare. Cauzele generatoare de răspundere sunt limitativ prevăzute (și acestea sunt: conflictul armat și calamitățile cu caracter catastrofal).

Suntem, așadar, în prezența unei singure cauze exoneratoare de răspundere, anume forța majoră, circumstanțiată la două cazuri prevăzute expres.

Termen de prescripție. Termenul de prescripție extinctivă pentru acțiunea în repararea pagubei este de 10 ani. Așadar, este vorba de un termen special, care începe să curgă de la data la care victima a avut sau ar fi putut să aibă cunoștință de această pagubă și de titularul de autorizație răspunzător.

Dacă înăuntrul sau după expirarea termenului de 10 ani s-a produs o agravare a pagubei, victima care a obținut o despăgubire poate formula o nouă pretenție.

6. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente aviatice

Până la adoptarea O.G. nr. 29/1997, răspunderea pentru pagubele cauzate de aeronave era reglementată prin art. 97 din Codul aerian aprobat prin Decretul nr. 516 din 30 decembrie 1953. Potrivit acestui text de lege, răspunzător pentru prejudiciile cauzate de aeronave, era exploatantul ei. Întrucât acesta nu era exonerat de răspundere decât în acele situații când dauna se datora intenției sau neglijenței grave a celui vătămat, precum și în cazurile expres prevăzute prin dispozițiile actului normativ în discuție, rezultă că se instituie o formă specială de răspundere civilă independentă de culpă, ce nu poate fi înlăturată nici chiar în cazul forței majore.

Prin art. 47 din actualul Cod aerian, răspunderea pentru prejudicii cauzate persoanelor îmbarcate la bordul aeronavei, atât cu privire la vătămarea integrității sau decesul acestora, cât și cu privire la avarierea sau pierderea bagajelor, revine operatorului aeronavei. Prin operatorul aeronavei, în sensul legii, se înțelege persoana fizică sau juridică, care efectuează operațiuni cu sau fără drept legal de comandă, asupra aeronavei.

Până la adoptarea acestei legi, răspunzător pentru prejudiciile cauzate de aeronavă era exploatantul ei. El nu răspunde dacă dauna se datora intenției sau neglijenței grave a celui dăunat, precum și în cazurile altfel reglementate prin dispozițiile Codului aerian [art. 97 alin. (1)].

Potrivit Codului aerian anterior, în acest domeniu, cauza exoneratoare de răspundere era numai intenția ori neglijența gravă a victimei, forța majoră neavând caracter exonerator.

Rezultă, deci, că și în cazul acestei forme speciale de răspundere civilă, ne găseam în prezența unei răspunderi, independente de culpă a exploatantului, din moment ce nici chiar cazul de forță majoră nu era reținut ca o cauză de exonerare.

Spre deosebire de Codul aerian anterior, art. 47 nu face alte precizări referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere, însă stabilește un regim juridic diferit al acesteia, după cum paguba s-a produs în timpul efectuării unui transport aerian internațional sau în timpul unui transport intern.

În primul caz, regimul răspunderii operatorului aerian este supus convențiilor și înțelegerilor internaționale la care România este parte. Pentru prejudiciile care se produc în timpul transporturilor aeriene interne se aplică prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială.

Apreciem că, în cazul coliziunii de aeronave, nu operează prezumțiile de responsabilitate, ci răspunderea se stabilește în funcție de culpa comandanților, așa cum, de altfel, o arătau în mod expres dispozițiile art. 97 alin. (3) din Codul aerian anterior. Dacă nici unul dintre comandanți nu are vreo culpă pentru coliziune sau răspunderea lor nu poate fi stabilită, fiecare din exploatanții aeronavelor respective va suporta prejudiciile
cauzate aeronavei proprii, personalului îmbarcat, încărcăturii și terților.

Urmând linia integrării activităților desfășurate în acest domeniu, în parametrii normali, pentru a nu se cauza daune mediului înconjurător, noul Cod aerian în capitolul IX intitulat „Protecția mediului”, stabilește o serie de obligații în sarcina Ministerului Transporturilor și Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.

Astfel, potrivit art. 55 din Codul aerian, Ministerul Transporturilor emite declarația de politică a mediului care va statua principiile directoare, limitările și măsurile corespunzătoare în acest domeniu. De asemenea, Ministerul Transporturilor cu avizul Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului stabilește aeroporturile din România, care în urma derulării activităților specifice, au un impact semnificativ asupra mediului, în vederea implementării de programe de protecția mediului.

CAPITOLUL IV RAPORTUL DE CAUZALITATE ÎN CAZUL RĂSPUNDERI CIVILE CONTRACTUALE

1. Generalități

Elementele constitutive sau structurale ale răspunderii contractuale sunt: fapta prejudiciabilă a debitorului, constând în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau tardivă a obligației, prejudiciul susceptibil de reparare cauzat creditorului prin neexecutare și legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și prejudiciu.

Unii autori consideră că în structura răspunderii contractuale mai intră ca element distinct și culpa debitorului, pe care însă o deduc în mod implicit din faptul neexecutării obligației. Această opinie reproduce concepția redactorilor codului civil, care au reglementat răspunderea civilă, deopotrivă contractuală și delictuală, ca întemeiată, fără excepție, pe ideea de culpă, ceea ce eu timpul s-a constatat că nu corespunde întotdeauna realității. Astfel, este de observat că, din ansamblul obligațiilor contractuale, neexecutarea unora angajează într-adevăr răspunderea debitorului numai dacă acesta se află în culpă (de exemplu, în cazul obligației de a pregăti un elev pentru. un examen la care acesta nu a reușit, răspunderea meditatorului va fi angajată numai dacă se dovedește culpa sa); pe când în privința altor obligații, neexecutarea lor angajează răspunderea debitorului independent de existența sau inexistența culpei sale (de exemplu, în caz de neexecutare a obligației de a da o sumă de bani).

De aceea, o seamă de autori, cărora ne raliem, nu mai generalizează culpa ca un element al răspunderii contractuale ci, pentru cazurile în care culpa condiționează răspunderea, o consideră ca cerință a faptei prejudiciabile a debitorului de a fi și culpabilă.

2. Fapta prejudiciabilă

Fapta debitorului este prejudiciabilă când neexecutarea sau executarea defectuoasă ori tardivă a obligației a cauzat un prejudiciu creditorului, dacă însă neexecutarea nu a cauzat nici un prejudiciu, nu există temei legal pentru promovarea acțiunii în răspundere contractuală (pas d'interet pas d'action).

A. Neexecutarea. Neexecutarea unei obligații poate fi totală sau parțială, culpabilă sau neculpabilă.

a) Neexecutarea totală sau parțială. În caz de neexecutare totală, angajarea răspunderii este certă pe când, în caz de neexecutare parțială, se face distincția următoare: dacă obiectul obligației este indivizibil, neexecutarea angajează răspunderea debitorului, iar dacă obiectul este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligația poate fi considerată executată.

b) Neexecutarea culpabilă și neculpabilă. Neexecutarea este culpabilă când, deși, de exemplu, executarea este posibilă, debitorul refuză cu rea credință de a o îndeplini și este neculpabilă în caz de imposibilitate materială de executare de exemplu, distrugerea bunului vândut într-o catastrofă naturală sau în caz de imposibilitate juridică de executare de exemplu, bunul vândut a fost sechestrat în interes public.

De orientare la delimitarea între neexecutarea culpabilă și cea neculpabilă este clasificarea în obligații de rezultat și obligații de mijloace.

Obligațiile de rezultat. La aceste obligații, răspunderea debitorului este angajată prin simplul fapt material al neobținerii rezultatului urmărit; de aceea, creditorul trebuie să facă numai dovada faptului că rezultatul nu a fost atins. Aceasta înseamnă că, la asemenea obligații, culpa creditorului nu constituie o condiție necesară a răspunderii sale. Se pot ivi însă și cazuri în care creditorul să aibă interesul de a dovedi culpa debitorului de exemplu, livrarea de mărfuri cu lipsuri cantitative, caz în care angajarea răspunderii debitorului necesită dovedirea de către creditor a lipsurilor respective se poate însă considera și că dovada lipsurilor echivalează – sau poate echivala, în funcție de mărimea lipsurilor – cu dovedirea neobținerii rezultatului avut în vedere.

Obligațiile de mijloace. La aceste obligații, răspunderea pentru neexecutare este angajată numai dacă debitorul nu a depus diligenta la care s-a îndatorat faptul că rezultatul urmărit nu a fost atins nu angajează răspunderea debitorului ca la obligațiile de rezultat de aceea creditorul trebuie să facă dovada că debitorul nu a depus diligenta cuvenită conform standardului îndeobște cerut în domeniul respectiv de activitate și că deci, el răspunde pentru neexecutarea obligației de diligentă datorată. Aceasta înseamnă că, la obligațiile de mijloace, culpa debitorului constituie o condiție a răspunderii, creditorul trebuind să o dovedească. Sunt însă și obligații da mijloace la care legea prezumă culpa debitorului, pe care acesta o poate răsturna numai dacă va dovedi că nu s-a aflat în culpă; așa este de exemplu obligația prevăzută de art. 1434, alin. 1 C civ., text conform, căruia, locatarul răspunde de stricăciunile și pierderile survenite în privința bunului ce-l are în locațiune, afară de cazul în care va dovedi că acestea s-au produs fără culpa sa.

B. Executarea defectuoasă. Este defectuoasă executarea la care prestația nu corespunde clauzelor contractuale sau standardelor uzuale; asemenea prestații necorespunzătoare sunt relativ frecvente în contractele de vânzare-cumpărare și în cele de prestări de servicii.

Problema executării defectuoase se poate pune numai la obligațiile în natură, ea nu se pune la obligațiile pecuniare, care pot fi executate întotdeauna prin monede, respectiv prin semne ale monedei legale sau de plată, adică cea care are curs legal la locul plății ceea ce înseamnă că numai la obligațiile în natură se poate vorbi de calitatea prestației, nu și la obligațiile pecuniare.

C. Executarea tardivă. Întârzierea în executarea obligațiilor comportă, după împrejurări, două soluții: dacă termenul de executare a fost prevăzut ca esențial în contract, creditorul poate refuza primirea prestației, situație în care obligația va fi considerată ca neexecutată însă, fără a deosebi după cum termenul de executare a fost prevăzut ca esențial sau neesențial, dacă creditorul primește prestația, el va avea dreptul numai la plata de daune-interese moratorii.

3. Cauzarea unui prejudiciu reparabil

Pentru a fi reparatul, prejudiciul patrimonial cauzat prin fapta debitorului trebuie să fie cert, actual și previzibil.

A. Prejudiciul trebuie să fie cert. Prejudiciul trebuie să fie sigur atât în ce privește existența sa, cât și în ce privește posibilitatea de a fi stabilit, adică de a fi constatat și evaluat în bani.

Aceasta întrucât, în cazul în care incertitudinea privește existența prejudiciului, nu se poate ști dacă s-a născut dreptul la acțiunea în reparațiune iar în cazul în care incertitudinea privește întinderea prejudiciului, nu se poate stabili valoarea creanței ce urmează a fi reclamată.

Cu precizarea că cerința certitudinii este îndeplinită nu numai când prejudiciul este matematic determinat, ci și când există o posibilitate suficientă de determinare a prejudiciului ca de exemplu, stabilirea cheltuielilor necesare pentru vindecarea victimei unui accident de transport.

B. Prejudiciul trebuie să fie actual. Această cerință complinește cerința certitudinii prejudiciului.

Într-o interpretare inițială, restrictivă însă lexical exactă, s-a considerat că îndeplinește cerința de a fi actual numai prejudiciul care s-a produs deja și care astfel poate fi cu precizie stabilit.

Într-o interpretare ulterioară, extensivă și realistă, se consideră că pe lângă prejudiciul actual propriu-zis, care s-a produs în întregime, îndeplinește prin anticipație cerința de a fi actual și prejudiciul care prin natura sa se prelungește în viitor, adică așa-numitul prejudiciu viitor potențial, a cărui producere comportă îndeobște mai multă certitudine decât incertitudine de exemplu, stabilirea indemnizației lunare ce urmează a fi plătită călătorului care și-a pierdut parțial capacitatea de muncă într-un accident feroviar (în acest caz, sorgintea despăgubirii este contractuală ea are ca temei neîndeplinirea de către SNCF – Societatea Națională a Căilor Ferate – a obligației sale de a proteja viața și integritatea corporală a călătorilor, obligație de securitate implicit cuprinsă în contractul de transport dacă însă victima accidentului a călătorit clandestin, ea nu va avea dreptul la despăgubire iar dacă victima s-a aflat întâmplător la locul accidentului, despăgubirea se va putea acorda, de la caz la caz, în temeiul răspunderii delictuale).

Nu îndeplinește însă cerința de a putea fi considerat ca actual prin anticipație prejudiciul eventual sau ipotetic; acesta nu este susceptibil de reparare cât timp durează incertitudinea producerii sale.

C. Prejudiciul trebuie să fie previzibil. Spre deosebire de răspunderea delictuală, în cadrul căreia este reparabil deopotrivă prejudiciul previzibil și cel imprevizibil (damnum fatale), în cadrul răspunderii contractuale este prin lege reparabil numai prejudiciul prevăzut în contract! sau previzibil în mod normal la data încheierii acestuia.

Astfel, conform art. 1085 C. tiv., „debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său”. Acest text legal cuprinde: în prima parte o regulă, aceea că în materie contractuală numai prejudiciul prevăzut sau previzibil este reparabil, regulă ce se justifică prin faptul că obligația părților contractante de a repara prejudiciile pe care și le-ar aduce una alteia prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau tardivă a prestațiilor ce le incumbă rezultă întocmai ca și contractul din voința lor, și anume: fie din voința exprimată în contract prin stabilirea anticipativă a daunelor; fie din voința prezumată de lege, care limitează daunele la cele previzibile, este o restrângere ce se explică prin presupunerea că un debitor prudent nu se angajează la repararea unui prejudiciu peste limita a ceea ce ei a putut să prevadă la încheierea contractului iar în partea finală, textul prevede o excepție, aceea că neexecutarea dolosivă obligă pe debitor la repararea integrală a prejudiciului, adică atât a celui previzibil cât și a celui imprevizibil, întocmai ca la răspunderea delictuală excepția se justifică prin raționamentul ca debitorul de rea-credință nu merită beneficiul unei reguli limitative de răspundere.

Distincție terminologică jurisprudențial-doctrinară: prejudiciul patrimonial direct (sau imediat) și prejudiciul indirect (prin ricoșeu, reflectare sau repercusiune). Această delimitare se face după cum prejudiciul rezultat din neexecutarea, executarea defectuoasă sau cu întârziere a unei obligații este suportat de către una sau alta din părțile contractante ori de către persoane ce le sunt apropiate.

În ce privește așa-numitul prejudiciu prin ricoșeu, determinarea persoanelor păgubite și a pagubelor suferite de către acestea este îndeobște simplă de exemplu, în caz de deces a unui călător într-un accident de transport, sunt prejudiciate persoanele ce se aflau în întreținea victimei, iar despăgubirea va trebui să reprezinte valoarea întreținerii.

4. Raportul de cauzalitate

Pentru angajarea răspunderii contractuale se cere ca între fapta prejudiciabilă a debitorului și prejudiciu sa existe o legătură de la cauza la efect.

A. Noțiunea de cauzalitate. În domeniul contractual, legătura dintre fapta debitorului și prejudiciul adus creditorului este anume prevăzută de art. 1086 C. civ., in termenii: „daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației”.

Într-o interpretare inițială a acestui text legal, s-a spus că există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciul direct, nu însă și între faptă și prejudiciul indirect (in ture non remota causa, sed proxima spectatur).

Într-o interpretare ulterioară s-a considerat că, întrucât textul legal cere ca prejudiciul să fie necesar, este cauzal și prejudiciul indirect necesar, adică cel determinat în mod neîndoielnic de neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației de către debitor, care astfel este asimilat cu prejudiciul direct. Jurisprudența urmează această interpretare extinctivă a dispoziției art. 1086 C. civ., iar cum stabilirea legăturii de cauzalitate este o chestiune de fapt, instanțele de judecată sunt chemate să observe de la caz la caz dacă intre fapta debitorului și prejudiciu există o cauzalitate necesară.

B. Prezumția de cauzalitate. Legea prezumă că prejudiciul suferit de creditor provine din neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației de către debitor.

Prezumția rezultă din prevederile art. 1082 C. civ., conform cărora debitorul este ținut la plata de daune-interese, afară dacă neexecutarea, executarea defectuoasă ori întârzierea în executare provin dintr-o „cauză străină care nu-i poate fi imputată”.

În temeiul acestei prezumții, numită și prezumție de responsabilitate, creditorul este scutit de dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta debitorului și prejudiciu.

Totodată, însă, debitorul poate răsturna prezumția de cauzalitate, dovedind că prejudiciul suferit de creditor provine dintr-o cauză care nu-i este imputabilă prin această dovadă se exclude legătura de cauzalitate dintre fapta debitorului și prejudiciu, ceea ce îl exonerează de răspundere.

CAPITOLUL V CAUZE CARE EXCLUD EXISTENȚA RAPORTULUI DE CAUZALITATE

Evenimentele și faptele care îl exonerează pe debitor de răspundere sunt: forța majoră, cazul fortuit, fapta creditorului sau fapta unui terț.

1. Forța majoră sau (și) cazul fortuit

Conform ari 1083 C. tiv., debitorul nu datorează daune-interese când dintr-o forță majoră sau un caz fortuit a fost împiedicat să-și execute obligația.

În acest text legal, ca și în alte texte din Codul civil referitoare la contracte, denumirile de forță majoră și caz fortuit sunt folosite ca sinonime, ca exprimând una și aceeași noțiune, precum tot astfel sunt îndeobște folosite atât în jurisprudență cât și în doctrină.

O parte a doctrinei juridice consideră că forța majoră și cazul fortuit se aseamănă, dar că prezintă deosebiri care le definesc ca noțiuni distincte. Această opinie nu a găsit ecou în jurisprudență însă prin diferențele pe care le evidențiază a pătruns în terminologia juridică.

A. Forța majoră (vis maior). Denumirea de forță majoră este utilizată în două înțelesuri: într-un înțeles larg (lato sensu), care include și cazul fortuit, potrivit căruia forța majoră evocă un eveniment irezistibil și imprevizibil, neimputabil debitorului, ce-l pune pe acesta în imposibilitate de a-și executa obligația și într-un înțeles restrâns (stricto sensu), care exclude cazul fortuit, potrivit căruia evenimentul de forță majoră trebuie să fie exterior persoanei și activității debitorului.

a) Imposibilitatea de executare. Cerința esențială pentru ca un eveniment natural sau social să poată fi calificat caz de forță majoră este aceea ca evenimentul să-l pună pe debitor în imposibilitate ele a-și executa obligația (an. 1083 C. civ.).

Imposibilitatea trebuie să fie absolută, să existe în mod obiectiv față de oricine, astfel încât nimeni să nu poată îndeplini prestația datorată de către debitor (ceea ce constituie o aplicație a regulii conform căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil: ultra posse nemo obligatur, impossible nul n'est tenu). Aprecierea imposibilității se face în abstracto, prin comparație cu felul în care s-ar comporta în aceeași situație o persoană care pune toată grija în îndeplinirea, obligațiilor sale (art. -1080 C. civ,). și nu în concreto, prin referire la persoana debitorului în cauză, fac excepție prestațiile strict personale, în cazul cărora moartea sau boala debitorului atrag imposibilitatea de executare.

Forța majoră nu poate fi însă invocată în vederea exonerării de răspundere când obiectul obligațiilor constă în sume de bani sau alte bunuri de gen (genera non pereunt).

Imprevizibilitatea evenimentului: Pentru a exonera de răspundere, evenimentul de forță majoră trebuie să fi fost imprevizibil la data încheierii contractului, dacă evenimentul a fost previzibil și totuși debitorul s-a obligat, este de presupus fie că a făcut-o cu imprudență, că a sfidat evenimentul, fie că și-a asumat riscul evenimentului și într-un caz și în altul, producerea evenimentului nu este exoneratorie de răspundere.

Exterioritatea evenimentului. În înțelesul restrâns al noțiunii de forță majoră, evenimentul care împiedică executarea obligației trebuie să fie exterior persoanei debitorului și sferei sale de activitate. Asemenea evenimente pot fi naturale, ca o inundație sau un cutremur, ori sociale, ca starea de grevă sau de război.

B. Cazul fortuit (casus fortuitus). Această denumire evoca un eveniment irezistibil și imprevizibil privind persoana sau activitatea debitorului, neimputabil acestuia, care îl pune în imposibilitate de a-și executa obligația. Pot fi asemenea evenimente: îmbolnăvirea artistului care din această cauză nu mai poate susține spectacolul contractat; distrugerea într-un incendiu a întreprinderii debitorului, care îl pune în imposibilitate de a mai produce bunurile contractate avarierea gravă într-un accident rutier a autovehiculului debitorului, ceea ce îl împiedică de a efectua transportul convenit.

C. Poziția jurisprudenței. Jurisprudența română face numai distincție terminologică între forța majoră și cazul fortuit, adică pentru a indica originea lor diferită: evenimente externe în privința forței majore și evenimente interne activității debitorului în privința cazului fortuit.

În ce privește regimul și efectele forței majore și ale cazului fortuit, jurisprudența le consideră identice, ca fiind deopotrivă exoneratorii de răspundere dacă au fost inevitabile, imprevizibile și neimputabile debitorului. Prin excepție, debitorul nu va fi exonerat de răspundere când s-a aflat. În culpă, și anume: fie că deși a putut nu a prevenit producerea evenimentului prejudiciabil de exemplu, SNCF nu a reparat la timp un pod șubred pe care o inundație l-a distrus, ceea ce a provocat un accident de tren, fie că debitorul a fost pus în întârziere înainte de producerea evenimentului prejudiciabil (art. 1156. C. civ.)

Menționăm totodată că, în contractele sinalagmatice, exonerarea de răspundere a debitorului datorită unui caz fortuit sau de forță majoră înseamnă și suportarea de către acesta a riscului contractual (res perit debitori).

2. Fapta creditorului sau fapta unui terț

Fapta creditorului și fapta unui terț față de contract au fost asimilate de jurisprudență cu forța majoră, adică sunt considerate exoneratorii de răspundere dacă au fost pentru debitor irezistibile, imprevizibile și l-au pus în imposibilitate de a-și executa obligația.

A. Fapta creditorului. Împiedicarea debitorului de la executarea obligației chiar de către creditor este prin concepție exoneratorie de răspundere iar creditorul are a-și imputa doar lui însuși neexecutarea obligației.

Spre deosebire de dreptul roman, conform căruia fapta creditorului trebuia să fie culpabilă (quod si quis ex culpa sua damnum sentit non inteligitur damnum sentire), în dreptul civil modern, fapta creditorului este exoneratorie de răspundere fără a deosebi după cum ea este sau nu este culpabilă; se cere doar ca fapta creditorului să fie cauza neexecutării obligației de către debitor. Așa de exemplu, SNCF este exonerată de răspundere atât față de călătorul care sărind din tren s-a accidentat, cât și față de expeditorul de mărfuri care s-au deteriorat în timpul transportului din cauza unor vicii ascunse ale mărfurilor, în primul caz, călătorul-creditor s-a aflat în culpă; în cel de-al doilea caz, expeditorul-creditor care nu a cunoscut viciile mărfurilor nu s-a aflat în culpă.

Exonerarea de răspundere a debitorului poate fi – după caz – totală sau parțială; va fi totală când neexecutarea obligației se datorează exclusiv faptei creditorului; și va fi parțială când neexecutarea obligației se datorează în parte faptei culpabile a creditorului iar în parte faptei culpabile a debitorului, sub forma culpei comune sau a concursului de culpe.

B. Fapta unui terț. Dacă un terț de contract a pus pe debitor în imposibilitate de a-și executa obligația, el va fi în principiu exonerat de răspundere. Așa de exemplu, dacă bunul corp cert vândut a fost furat de la vânzător înainte de a fi predat cumpărătorului, vânzătorul va fi exonerat de răspundere.

CAPITOLUL VI DREPT COMPARAT

1. Raportul de cauzalitate în cazul răspunderii civile delictuale

Potrivit art.

1382 C.civ. francez, „Tout fait quelconque de lhomme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il arrivé, à le réparer”.

1383 „Chacun est responsable du dommage qu´il a causé non-seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence”

1384 „On est responsable non-seulement du dommage que l'on causé par son propre fait, mais encore de celui qui est causé par le fait des personnes dont on doit répondre, ou des choses que l'on a sous sa garde.

Le père et la mère, après le décès du mari, sont responsables du dommage causé par leur enfants mineurs habitant avec eux;

Les maîtres et les commettants, du dommage causé par leurs domestiques et préposés dans les fonctions auxquelles ils les ont employés;

Les instituteurs el les artisans, du dommage causé par leurs élèves et apprentis pendant le temps qu'ils sont sous leur surveillance.

La responsabilité ci-dessus a lieu, a moins que les père et mère, instituteurs et artisans, ne prouvent qu'ils n'ont pu empêcher le fait qui donne lieu à cette responsabilité”.

Observăm că legiuitorul român a preluat cu exactitate textele din Codul civil francez.

Prin urmare, în ambele sisteme de drept este consacrată atât răspunderea civilă obiectivă (care nu implică culpa persoanei), cât și o formă de răspundere civilă subiectivă (ce poate fi antrenată numai dacă există culpa subiectului de drept).

Nici în Codul civil francez nu există un text de lege prin care să se prevadă, în mod expres, necesitatea existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul vătămător produs.

Necesitatea raportului de cauzalitate se deduce chiar din cuprinsul art. 1382, 1383 și 1384 C.civ. francez prin care se stipulează că persoanele sunt responsabile pentru prejudiciile cauzate ca urmare a comiterii unei fapte ilicite de către acestea sau de către alte persoane pentru care sunt ținute să răspundă.

În cazul în care prejudiciul produs este rezultatul unui alt eveniment decât fapta ilicită a persoanei, raportul de cauzalitate nu există iar răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată.

2. Raportul de cauzalitate în cazul răspunderii civile contractuale

Potrivit art.

1147 Cod civil francez, – „Le débiteur est condamné, s'il y a lieu, au paiement de dommages et intérêts, soit à raison de l'inexécution de l'obligation, soit à raison du retard dans l'exécution, toutes les fois qu'il ne justifie pas que l'inexécution provient d'une cause étrangère qui ne peut lui être imputée, encore qu'il n'y ait aucune mauvaise foi de sa part.

Il n'y a lieu à aucuns dommages et intérêts lorsque, par suite d'une force majeure ou d'un cas fortuit, le débiteur a été empêché de donner ou de faire ce à quoi il était obligé, ou a fait ce qui lui était interdit”.

Si în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, legiuitorul român s-a inspirat din Codul civil francez, care stabilește că debitorul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat ca urmare neexecutării, a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor asumate.

La fel ca și în cazul răspunderii civile delictuale necesitatea existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită (neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate) și prejudiciul produs prin aceasta reiese din conținutul textului de lege, nefiind prevăzut în mod expres.

De asemenea, se prevede în Codul civil francez că debitorul nu este ținut să răspundă atunci când face dovada faptului ca neexecutarea obligațiilor contractuale sau executarea necorespunzătoare a acestora se datorează forței majore sau unui caz fortuit.

În aceste cazuri raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu există, însă nu există vinovăția debitorului.

Bibliografie

Alex. Weil, Droit civil, Les Obligations, Paris, Dalloz, 1971;

Belu Magda Monalisa, Temeiul juridic al răspunderii pentru plata cu întârziere a produselor livrate, în R.D. nr.12/1994;

Corbeanu I., Corbeanu M., Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

C. Hamangiu, N. Georgen, Codul civil adnotat, vol. VII, București, 1935;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2002;

Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a codului civil roman, vol.VI, Iași, 1900;

Fr. Deak, Teoria generală a obligațiilor, Tipografia și litografia învățământului, 1960;

Gh. Chivu, Discuții în legătură cu dobânda legală în lumina reglementărilor actuale, în Dreptul nr. 5/1999;

H. și L. Mazeaud, J. Mazeaud, Lecons de droit civil, t. II;

I. Albu, Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale, în Dreptul, nr. 8/1992;

I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București;

I.L. Georgescu, Drept comercial român, Teoria generală a obligațiilor comerciale, Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, Ed. Lumina Lex, București 1994;

I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, Ed. Cartea Românească, București, 1943;

M. Ciobotaru, În legătură cu penalitățile de întârziere în plata prețului de către agenții economici, în R.D.C. nr.6/1994;

Mihai Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Buucrești, 1972;

M.G. Răchita, Implicații teoretice și practice ale deprecierii monetare în raporturile de răspundere civilă delictuală, Studii de drept românesc nr.2/1994;

Mariana Rudăreanu, Obligații. Contracte, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006;

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului., Ed. All Beck, București, 2002;

P. Cosmovici, Drepturile reale, Obligații, Legislație, Ed. All, București, 1994;

Smaranda Angheni, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Oscar Print, București, 1995;

Smaranda Angheni, Clauza penală în dreptul civil și comercial, Ed. Oscar Print, București 1996;

S. Carpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2004.

V. Babiuc, I. Rucăreanu, C. Bîrsan, D. Sitaru, N. Turcu-Seclaman, Clauza penală în contractele comerciale internaționale, Institutul de Economie Mondială, București, 1985;

V. Patulea, În legătură cu executarea silită a creanțelor agenților economici aflați în blocaj financiar, în R.D. nr.12/1994;

V.D. Zlutescu, Garanțiile creditorului, Ed. Academiei, București, 1970;

V. Stoica, V. Nemeș, Dobânzile comerciale in lumina Ordonanței Guvernului nr. 9/2000, în R.D.C., nr. 5/2001;