Raspunderea Civila Contractuala

Capitolul 1: Raspunderea civila contractuala din Dreptul Roman pana la reglementarea NCC

Subcapitolul 1.1. Raspunderea contractuala in Dreptul Roman

Sectiunea 1. Dezvoltarea dreptului contractual roman

In Dreptul Roman, in perioada cea mai veche, contractul era o conventie a carei obigativitate rezulta din formalitatile si solemnitatile efectuate cu ocazia incheierii lui. Elementul esential al contractului nu il constituia asadar acordul de vointa, ci il constituia elementele formale cerute pentru intocmirea acestuia.

Primele forme contractuale pe care le cunoastem erau identificate printr-un formalism riguros: „nexum”, stravechi contract de imprumut se realiza prin procedeul „per aes et libram”, procedeu folosit si in materie de instrainare a proprietatii; „sponsio”, contractul verbal, se incheia prin pronuntarea anumitor cuvinte solemne, iar contractul asa-zis literal (litteris) prin anumite inscrieri facute in registrul (codex) al creditorului cu incuviintarea debitorului. Pe masura cresterii productiei si a schimbarilor comerciale solemnitatile contractuale incep sa constituie o frana in dezvoltarea vietii economice. Vechile forme au fost abolite de necesitatile sociale noi scoase la iveala de viata insasi. Astfel, ia nastere la finele Republicii contractele reale, ce se incheie prin simpla remitere (re) a lucrului si cele consensuale, ce se incheiau prin simplul consimtamant (solo consensu). In epoca imperiala asistam la elaborarea progresiva a teoriei generale a contractelor. Contractul (contractus), al carui element esential il constituie acum acordul de vointa, se descatuseaza din lanturile formalismului primitiv.

Sunt cateva deosebiri intre obligatiunea contractuala si obligatiunea delictuala in Dreptul Roman, obligatiunile contractuale sunt diferite fata de cele delictuale, din urmatoarele puncte de vedere:

Una dintre ele ar fi aceea ca datoriile procreate din contract se transmiteau la mostenitorii autorului, iar cele nascute din delicte nu se transmiteau la mostenitorii autorului, deoarece victima avea un drept de razbunare numai asupra autorului delictului, acest drept se stingea odata cu moartea acestuia. S-a acceptat, totusi, in cazul delictului de violenta si de dol, ca mostenitorul delicventului sa fie urmarit, in cazul in care acel mostenitor a profitat de pe urma delictului savarsit.

O a doua diferenta ar fi reprezentata de faptul ca creantele contractuale, la fel ca si celelalte delictuale, se transmiteau la mostenitori; cu toate astea, in cazul anumitor creante delictuale, care erau strans legate de persoana victimei, nu avea loc aceasta transmisiune;

O alta este evocata prin Efectele lui capitis deminutio in cazul unei obligatii contractuale care constau in stingerea datoriei; in cazul obligatiilor delictuale, desi se producea intre timp capitis deminutio, datoriile se mentineau, ca si dreptul de razbunare care purta asupra unei persoane ce nu a disparut fiziceste, ci numai juridic – pierzandu-si personalitatea jurdica. Mai tarziu aceasta diferenta s-a domolit.

De asemenea trebuie mentionat ca obligatiunea delictuala implica o omisiune – un delict; obligatiunea contractuala putea avea la baza si o simpla omisiune a debitorului – neexecutarea obligatiei pe care o avea fata de creditor iar capacitatea de a se obliga delictual era mult mai vasta, decat aceea de a se obliga contractual. Sclavii se obligau delictual, nu insa si contractual;

Nu in ultimul rand obiectul obligatiunii delictuale era intotdeauna o suma de bani; cel al obligatiei contractuale putea fi foarte diferit iar obligatiunea contractuala era sanctionata printr-o actiune rei persecutorie, in vreme ce obligatiunea delictuala era sanctionata printr-o actiune penala, pentru a se obtine o amenda (poena);iar actiunile penale se insumau intre ele, adica victima putea cere despagubirea completa de la oricare dintre delicventi, iar plata facuta de unul dintre delicventi nu stingea dreptul de razbunare fata de ceilalti.

In cazul actiunii rei persecutorie, plata intregii datorii atragea liberarea tuturor debitorilor iar in cazul actiunii rei persecutorii, suma platita constituia echivalentul creantei nerealizate; in cazul actiunii penale, suma platita reprezenta indoitul sau impatritul daunei suportate, pentru ca ea reprezenta dreptul de razbunare al victimei.

Actiunea penala era data cateodata cu titlu noxal. Legea celor XII Table, precum si pretorul au sanctionat multe ipoteze care mai tarziu au format contracte sau quasi-contracte spre exemplu: mandatul, gestiunea de afaceri, comodatul, gajul, depozitul, fiducia.

Dupa cum se stie, in terminologia Codului Civil Roman, conceptul de contract se confunda practic cu aceea de conventie. Notiunea de contract in sensul actual, nu era cunoscuta in vechiul drept roman. De aceea trebuie sa pornim de la functia sociala pe care o indeplineste contractul pentru a descoperi ce structuri juridice indeplineau aceeasi functie in vechime, indiferent de denumirea pe care o purtau. Se poate socoti ca functia sociala principala a contractului este astazi aceea de reglementare legala a promisiunii unei obligatii iar functia sa econoimica e de regula aceea de a realiza schimburi de bunuri sau servicii, dar poate contine si alte obiecte.

Conceptul de contractus a aparut relativ tarziu, undeva in timpul ultimului secol al Republicii, acesta a fost determinat de Labeo. Pana la inceputul secolului XX, s-a crezut ca romanii foloseau cuvantul contractus in accelasi sens ca cel din timpurile moderne. Un mare romanist italian si un mare istoric, Pietro Bonfante, care s-a focalizat asupra importantei dreptului roman, a realizat o adevarata analiza a conceptiei romanilor cu privire la contracte. Dupa cum spune acest autor, cuvantul contrahere avea in limba latina mai multe intelesuri. In sensul cel mai larg insemna „a aduna”, „a strange o legatura”. Intr-un sens juridic, restrans, prin acest termen se intelegea elaborarea unei legaturi de drept; a intra intr-un raport juridic cu alte persoane. Ideea centrala, cuprinsa in acest cuvant, nu era asadar aceea a unui acord de vointe, idee surprinsa prin termenul conventio, ci aceea a realizarii unei legaturi. In acest sens contrahere se afla in raport de echivalenta cu obligare si de antiteza cu dissolvere, distrahere (a desface, a dezlega).

Autorul Pietro Bonfante isi indreapta apoi atentia asupra cuvantului contractus, care avea un sens restrans, cu utlizare mai ales juridica, acela de a strange o legatura cu caracter economic, pe baza unui negotium. Utilizarea cuvantului in aceasta acceptiune este insa relativ tarzie la Roma. In sensul originar al cuvantului, orice obligatie avea la baza un contrahere, atat cele conventionale (negotium contractum) cat si cele delictuale (crimen contractum). Se pare ca, de fapt, cuvintele contractus, contractum nu sunt altceva decat forme eliptice ale expresiilor contractus negotti sau negotium contractum, dezvoltate conform unei evolutii semantice intalnite si in alte cazuri (spre exemplu din expresia status reipublicae a rezultat cuvantul stat). Se poate spune asadar ca, in epoca clasica, prin contractus se intelege un negotium recunoscut de lege ca izvor de obligatii. Existenta unui astfel de negotium recunoscut de lege, numit causa, era conditia esentiala pentru nasterea unei obligatii. Initial erau incluse printre „contracte” acte precum solutio indebiti iar acordul de vointa al partilor incheiat cu scopul de a da nastere unui raport obligational nu era la inceput cerut cu necesitate.

Sectiunea 2: Elementele obligatiei si notiunea de raspundere contractuala in Dreptul Roman

Subsectiunea 1: Elementele obligatiei

Intr-un text pastrat in Digeste, jurisconsultul Paul da obligatiei urmatoarea definitie: Esenta obligatiilor nu consta in a face ca un lcru sa fie al nostru, ci a constrange pe un altul sa ne dea ceva sau sa ne faca ceva sau sa ne puna la dispozitie ceva. In Institutiile lui Iustinian gasim o alta definitie: „Obligatia este o legatura juridica in temeiul careia suntem constransi in mod necesar, sa facem o prestatie oarecare in conformitate cu prescripitiile juridice ale cetatii noastre.

O obligatie este alcatuita din urmatoarele elemente: subiectii, adica creditorul (creditor, reus credendi) si debitorul (debitor, reus debendi). Primul, subiect activ al obligatiei, poate constrange pe cel de-al doilea, subiect pasiv al obligatiei, sa-si indeplineasca prestatia la care este indatorat. Al doilea element il constituie obiectl obligatiei, adica prestatia pe care trebuie sa o indeplineasca debitorul. Obiectul obligatiei poate fi un „dare”, „facere” sau „praestare”. „Dare” consta in transferarea proprietatii unui lucru (o plata, de pilda) sau in constituirea unui drept real; „facere” in a savarsi un fapt ( de exemplu pictarea unui tablou) iar „praestare” in a procura folosinta unui lucru, fara constituirea unui drept – cum ar fi, spre exemplu transmiterea posesiunii unui lucru („praestare rem). Al treilea eleemnt si cel mai caracteristic il constituie constrangerea, adica sanctinea judiciara ce loveste pe debitor in cazul neexecutarii. Sanctiunea va fi ceruta de creditorul nesatisfacut, care are la indemana, in vederea realizarii dreptului sau de creanta („ius in personam”), o actiune personala („actio in personam”).

Subsectiunea 2: Notiunea de raspundere contractuala in Dreptul Roman

Partile contractante urmareau efectul obisnuit care era nasterea unui raport obligational care sa duca la executarea prestatiei asumate de debitor. Executarea voluntara a acestei prestatii poarta numele de plata si reprezinta modul firesc de stingere a obligatiei. In cazul unei plati efectuate la timp, creditorul este multumit si raportul juridic obligational inceteaza. De multe ori apar insa incidente, in sensul ca debitorul fie intarzie efectuarea platii, fie executa prestatia defectuos sau partial, fie nu mai executa deloc prestatia la care s-a indatorat. In astfel de situatii de neexecutare lato sensu se pune problema antrenarii raspunderii contractuale a debitorului. Daca intervine un caz fortuir sau un caz de forta majora si debitorul se afla in imposibilitate totala sau partiala de a executa acestea sunt situatii in care el este exonerat de raspundere. In circumstantele in care debitorul nu a executat voluntar prestatia la care s-a indatorat, fie ca o putea face, fie ca a devenit imposibila ca urmare a propriei lui conduite culpabile, creditorul avea in mod normal posibilitatea sa intenteze o actiune in justitie prin intermediul careia sa obtina satisfactia.

In dreptul roman, o insusire interesanta si importanta era ca judecatorul nu putea condamna pe debitor sa execute in natura prestatia la care era indatorat ci, intotdeauna, el trebuia sa il condamne la plata unei sume in bani. Aceasta regula a condamnarii pecuniare cunostea bineinteles si unele diminuari, precum posibilitatea introducerii in formula a unei clausula arbitraria sau posibilitatea executarii pana la pronuntarea sentintei, in cazul actiunilor care era de buna credinta. Dupa ce s-a pronuntat hotararea de condamnare, vechea obligatie a debitorului (dare oportere) face loc unei noi obligatii, aceea de a executa sentinta (indicatum facere oportere), mai eficient decat cea dintai. Din acest moment situatia debitorului devenea intocmai asemanatoare cu aceea a unui delincvent, el intrand in puterea creditorului, ca iudicatus, in afara cazului in care ii platea acestuia suma stabilita de judecator. La fel ca si in cazul raspunderii delictuale, aceasta suma apare ca o rascumparare a libertatii debitorului. In caz de neplata intr-un anumit interval de timp, creditorul putea dispune de persoana debitorului, la inceput prin manus iniectio, apoi, prin actio iudicati, de patrimoniul acestuia.

Odata cu impunerea procedurii extraordinare , regula condamnarii pecuniare a incetat sa mai fie in vigoare. Din acest moment devine posibila condamnarea debitorului la executarea in natura a prestatiei sale, executarea silita fiind realizata prin intermediul fortei de constrangere a statului. Condamnarea la plata unei sume de bani se mai practica numai in situatiile in care se considera ca executarea in natura nu mai este posibila sau in cele in care prestatia consta intr-un fapt al debitorului, la indeplinirea caruia el nu poate fi constrans prin mijloace de forta.

Determinarea cuantumului sumei de bani la care sa fie condamnat debitorul este o problema importanta. Evaluarea judiciara consta in determinarea cuantumului despagubirilor de catre judecator. Aceasta determinare se facea in mod diferit, in functie de natura actiunii utilizate. In cazul obligatiilor care aveau ca obiect chiar plata unei sume de bani se utilizeaza condictio certae pecuniae, in formula careia suma la care trebuie condamnat paratul era indicata exact de catre magistrat, printr-o condemnatio certa. In celelalte cazuri ii revenea judecatorului atributia de a stabili cuantumul sumei la care trebuie condamnat paratul, fara a trece insa un plafon stabilit de magistrat prin formula, numit taxatio.

In urma unei estimari facute de catre reclamant era fixat acest plafon care, sub juramant, comunica magistratului suma la care considera ca are dreptul. In cazul unei condictio certae rei, cu privire la o obligatie de a transfera proprietatea unui bun individual determinat sau a unei cantitati certe de bunuri determinate, judecatorul trebuia sa se plaseze la momentul lui litis contestatio pentru a evalua despagubirile si a limita condamnarea la valoarea efectiva a lucrurilor: „quanti ea res est”. In actiunile in factum, condamnarea era limitata tot de valoarea efectiva a lucrului dar judecatorul trebuie sa se plaseze, pentru evaluare, in moementul judecatii: „quanti ea res erit”. In actiunile de buna credinta si in actiunea ex stipulatu, acordata in legatura cu stipularea unui incertum, formula cuprindea cuvintele: „ quidquid ob eam rem dare facere oportet”, judecatorul condamnand pe parat la o suma echivalenta cu intreg prejudiciul cauzat prin neexecutare: „quanti interest”. Judecatorul putea tine cont, in evaluarea daunelor interese, nu numai de damnum emergens (pierderea suferita) ci si de lucrum cessans (profitul legitim nerealizat).

Dreptul lui Iustinian prescria judecatorilor sa tina cont doar de prejudiciile directe si previzibile. Tot Iustinian preciza ca suma la care va fi condamnat debitorul nu poate depasi dublul valorii bunului care facea obiectul obligatiei nascute dintr-un contract precum vanzarea-cumpararea. Condamnarea putea include fructele lucrului datorat sau dobanzile sumei de bani care faceau obiectul obligatiei neexecutate.

Evaluarea conventionala avea loc atunci cand partile fixau in avans, inca din momentul incheierii contractului, cuantumul despagubirilor pe care va trebui sa le plateasca debitorul in cazul neexecutarii prestatiei la care se indatoreaza. Acest lucru se realiza prin incheierea asa numitei stipulatio poenae, clauza penala, care putea servi fie la evitarea aprecierii arbitrare a judecatorului, fie pentru a da eficacitate unor contracte care nu erau valabile conform dreptului roman, precum stipulatia sau promisiunea pentru altul. Debitorul promitea ca, in cazul neexecutarii prestatiei sale, va plati o anumita suma de bani creditorului. In Institutiile lui Iustinian se recomanda ca partile sa adauge o clauza penala si contractelor care au ca obiect o prestatie de a face sau de a nu face, pentru a se evita in acest mod dificultatile de probatiune legate de prejudiciul suferit de creditor prin neexecutare.

Sectiunea 3: Efectele obligatiilor in Dreptul Roman si daunele-interese

Subsectiunea 1: Efectele obligatiilor in Dreptul Roman

Obligatia apare, spre deosebire de proprietate, ca un drept tranzitoriu; se stinge prin executare, orice obligatie are ca efect executarea voluntara a prestatiei la care s-a indatorat debitorul. Daca debitorul nu isi executa prestatia sa de buna voie, creditorul poate sa il cheme in judecata, deoarece creanta acestuia din urma este ocrotita de dreptul pozitiv. Sunt insa si obligatii nesanctionate de nicio actiune, cum este cazul asa-ziselor obligatii naturale; iar alteori debitorul este exonerat sa execute prestatia daca, in anumite situatii, executarea a devenit imposibila. In fine, executarea obligatiei ridica si problema intarzierii efectuarii prestatiei ce incumba debitorului;

In afara de obliigatiile sanctionate cu o actiune, numite obligatii civile, dreptul roman cunoaste cateva obligatii imperfecte, neocrotite prin actiuni, denumite obligatii naturale. Fiind lipsite de actiuni aceste obligatii nu sunt exigibile, adica executarea lor nu poate fi ceruta inaintea instantelor de judecata. Cu toate acestea executarea benevola a unor asemenea obligatii constituie o adevarata plata ( debiti solutio) si nu o donatie, ceea ce exclude repetitia platii facute.

Conceptul de obligatie naturala, necunoscuta in vechiul drept roman, este cunoscuta numai in epoca clasica, dezoltandu-se treptat in epoca postclasica. Obligatiile naturale sunt o creatie a juristilor din epoca imperiala determinata de activitatea sclavilor. Dreptul pozitiv avea in vedere interesele stapanilor de sclavi, dupa cum se stie sclavul nu avea personalitate juridica si deci nu se putea obliga prin contractele sale asa ca le-a ingaduit in anumite limite si in interesul proprietarilor o oarecare libertate de a contracta. Dreptul roman cunostea si alte obligatii naturale, menite sa impace, in favoarea persoanelor libere, inflexibilitatea anumitor principii juridice cu ideea de dreptate.

In unele cazuri dreptul pozitiv refuza actiuni in justitie, anuleaza anumite acte in temeiul unei prezumtii care de obicei sunt juste dar care pot in fapt sa fie uneori contrare adevarului. In vederea remedierii unor asemenea nedreptati s-au creat alte cateva obligatii naturale. Obligatiile naturale pot fi transformate prin „novatie” in obligatii civile si chiar garantate cu o garantie personala sau reala.

Subsectiunea 2: Daunele-interese

Debitorul care nu isi executa obligatia sau si-o executa necorespunzator sau cu intarziere poate fi constrans pe cale judiciara sa despagubeasca pe creditor pentru paguba pricinuita. Instanta va condamna pe debitor sa plateasca daune-interese, adica o suma de bani ce reprezinta repararea prejudiciului cauzat. Daunele-interese vor fi evaluate de catre instanta la care debitorul a fost chemat la judecata, dar pot fi evaluate cu anticipatie, si de catre parti. Vechiul drept roman utiliza in vederea stabilirii acestor daune un criteriu obiectiv: acesteau reprezentau numai valoarea materiala a prestatiei neexecutate. Intr-o epopca in care productia si circulatia marfurilor era redusa, acest critesriu era suficient.

In epoca clasica insa, o data cu dezvoltarea productiei, a creditului si a comertului, acest criteriu s-a dovedit insuficient pentru ocrotirea intereselor creditorului si a fost inlocuit cu unul subiectiv, care pune in centrul atentiei pe creditor. Acest criteriu urmareste satisfacerea oricarui interes al creditorului, in aprecierea sa materiala intrau doua elemnte: „damnum emergens” , adica pierderea suferita de creditor prin neesecutare sau printr-o executare insuficienta si „lucruum cessans” adica orice castig legitim de care acesta a fost lipsit. Se cerea de asemenea ca prejudiciul suferit de creditor sa fie intr-un raport de la cauza la efect cu neexecutarea prestatiei de catre debitor. In epoca lui Iustinian, ca o consecinta a decaderii economiei monetare si dezvoltarii celei naturale, se impune pentru anumite creante o limitare a daunelor interese la dublul valorii materiale a prestatiei.

Subcapitolul 2: Dezvoltarea contractelor de la Epoca Legea celor XII Table pana la Epoca Moderna

Sectiunea 1: Contractele in Epoca Legii celor XII Table:

In dreptul roman existau foarte putine norme de drept pozitiv, atat ca numar, cat si ca volum. Pe de alta parte nu erau create noi institutii, reguli sau tehnici diferite, atata timp cat rezultatul dorit putea fi obtinut prin mijloace deja existente. Fiecare structura juridica servea la indeplinirea simultana a mai multor scopuri. La fel si figurile juridice care indeplineau o functie contractuala erau foarte putin numeroase si serveau in general si altor scopuri: mancipatiunea, nexum, sponsio, fiducia. In domeniul contractual era specifica o accentuata economie a mijloacelor, dublata de formalism. Un drept care nu isi economiseste materialele se va prabusi sub propria sa greutate. Abundenta prea mare de texte legale duce inevitabil la contradictii, obscuritate, incomprehensibilitate.

Atentia partilor era concentrata asupra unor operatiuni cu o deosebita gravitate, acordandu-le un necesar timp de gandire prealabila incheierii unor acte cu consecinte importante atat pe plan personal cat si pe plan social. Avantajele formalismului nu se opreau insa aici. Era usurata mult si probatiunea caci solemnitatile erau de asa natura incat proba reiesea chiar din actul savarsit. Se stabilea cu precizie si momentul incheierii actlui, inlaturandu-se posibilitatea confuziei cu fazele preliminare. In cazul majoritatii actelor solemne prin indeplinirea formalitatilor era asigurata si publicitatea.

Prin indeplinirea formalitatilor era usurata asadar sarcina judecatorului care nu era obligat sa cerceteze intentia partilor si sa se straduiasca a interpreta clauzele contractului in rol cat mai echitabil. Rolul lui era aproape mecanic, de a examina ce fel de contract se incheiase intre parti (fiind diferentiate cu claritate diferitele acte asemanatoare, diagnosticul era mult usurat), ce se convenise in mod explicit si daca fusesera respectate formalitatile.

Dezavantajele formalismului erau urmatoarele: pe langa nevoia de a intruni in mod real partile (nu se putea contracta inter obsentes) mai trebuiau indeplinite si o serie de gesturi precise, care cereau timp. Contractele formale aveau si marele dezavantaj de a nesocoti uneori echitatea. Actiunile de drept strict care sanctionau astfel de contracte nu lasau intotdeauna loc la interpretari conforme cu echitatea si buna credinta. Avand un caracter abstract si de drept strict, contractele formale trebuiau sa fie interpretate literal, ceea ce, de multe ori lasa loc unor abuzuri din partea contractantilor de rea credinta. In acest sens se vorbeste despre caracterul periculos al formalismului, in sensul ca cei neexperimentati pot avea de pierdut ca urmare a viciilor de forma.

Intre avantajele si dezavantajele foralismului trebuie sa avem in vedere si factori precum tipul actului la care ne referim sau contextul istoric in care se situeaza incheierea acestuia. In acest sens, se constata ca „pentru romani” formalitatile nu erau un jug exterior, artificial si fara ratiune de a exista, ci ele se impuneau de la sine, parand pe deplin naturale. Prin intermediul formalismului se asigura practic libertatea partilor. Contractele formale aveau un caracter unilateral, ele putand da nastere la obligatii doar in sarcina uneia dintre partile contractante De asemenea ele erau abstracte, lipsite de cauza, obligatia debitorului avandu-si temeiul in indeplinirea formalitatilor, si de drept strict, in caz de litigiu judecatorul trebuind sa faca o interpretare literala a prevederilor contractuale. Mancipatiunea servea in primul rand pentru transferul proprietatii asupra bunurilor mancipi, fie cu titlu oneros, avand functia de vanzare cumparare, fie cu titlu gratuit, avand functia de donatie. Din mancipatiune nu luau nastere, in aparenta, obligatii, fiind o operatiune „cu plata pe loc” in cazul careia executarea era simultana cu incheiera actului.

La o mai atenta analiza se poate observa insa ca si in cazul acesta puteau lua nastere unele obligatii. Fara a pune in discutie cunoscuta auctoritas, a carei natura este discutabila, trebuie amintit faptul ca, in cazul mancipatiei, mancipio dans putea rosti asa numita muncupatio, prin care adauga clauze obligatorii actului: cum nexum, faciet mancipiumque.

Sectiunea 2: Contractele in Epoca clasica

Pentru a indeplini nevoile economico sociale ale romanilor de-a lungul secolelor In ultima parte a epocii republicane au luat nastere cele mai multe dintre contractele sau celelalte forme juridice cu functie contractuala.

Mancipatiunea inceput sa piarda din importanta in materie patrimoniala ea pastrandu-si functiile din cadrul raporturilor familiale, ca mijloc de transfer al puterii. Desigur ca a continuat sa fie un mijloc de transmitere a proprietatii. Cauzele care au dus la aceasta sunt multiple, cele mai importante, cele mai importante ar fi urmatoarele: aparitia ideii de credit a dus la necesitatea unor acte cu executarea in viitor, mancipatiunea neputand corespunde acestei cerinte, dificulatile de ordin formal care faceau ca incheierea unei mancipatiuni sa fie destul de incomoda (prezenta partilor, prezenta a cinci martori), mancipatiunea fiind un act de drept civil, nu putea servi incheierii de afaceri cu peregrinii. Odata cu aparitia monedei de argint, cantarirea aramei nu mai era necesara astfel ca mancipatia a devenit doar o forma simbolica de transfer al proprietatii sestertio mummo uno.

S-au consacrat in practica doua tipuri de stipulatie spre finele epocii: cea clasica, incheiata in forma orala, si cea incheiata in forma scrisa. Desi, formal, rostirea cuvintelor era necesara si in cazul intocmirii unui inscris, probabil ca de cele mai multe ori aceasta era omisa de catre parti. Probabil ca un inscris era acceptat de catre juristii epocii clasice tarzii ca o stipulatie valabila daca partile fusesera prezent la intocmirea lui. Se poate presupune ca practica a validat si conventiile incheiate intre absenti, stipulatia devenind un contract scris. In sprijinul acestei idei ar veni disparitia timpurie a contractului literal si faptul ca juristii accentuau cerinta prezentei partilor la incheierea actului. In orice caz, stipulatia ramananc principalul izvor de obligatii, era atat de populara incat uneori era aplicata si cand nu era nevoie (in cazul contractelor consensuale precum vanzarea-cumpararea sau societatea).

Stipulatia servea la incheierea doar a unei obligatii strict determinate, sanctionate printr-o actiune de drept strict in cadrul careia judecatorul avea in vedere litera contractului, fara a proceda la nicio interpretare suplimentara a vointei partilor. Partile trebuia in aceste conditii sa incheie cate o stipulatie separata pentru fiecare clauza contractuala pe care doreau sa o adopte, neexistand clauze subintelese. Aceasta putea fi o problema, mai ales in cazul operatiunilor mai complicate precum inchierierea, caci partile puteau omite o clauza sau alta care se putea dovedi foarte importanta. Se pare ca acesta a fost unul dintre principalele motive care au dus la aparitia actiunilor de buna credinta, in cazul carora judecatorul era imputernicit sa condamne pe parat la quidquid dare facere oportet ex fide bona, toate clauzele de stil fiind subintelese.

Dreptul roman a cunoscut o evolutie dinspre formalism spre consenualism, avand ca punct de pornire contractele formale, si ca apogeu contractele consensuale. In acest context contractele reale ar constitui doar o treapta intermediara e evolutiei, ele fiind lipsite de solemnitati dar necesitand totusi elementul pentru a-si produce efectele. Nu exista insa dovezi ca ar exista o astfel de succesiune cronologica intre diferitele categorii contractuale. Mutuum era unul dintre cele mai vechi acte practicate de romani, faptul ca a fost sanctionat printr-o actiune de drept strict abia mai tarziu, nu inseamna ca el atunci a fost inventat. La fel, comodatul, depozitul si gajul, functionau prin intermediul fiduciei si au fost sanctionate distinct, prin actiuni de buna credinta, probabil in aceeasi perioada cu contractele consensuale. Pe de alta parte caracterul real al acestor contracte este determinat de natura lor si nu de considerente de ordin teoretic.

Imprumutul de consumatie, unul dintre cele mai vechi operatiuni licite a existat la inceput ca un act nejuridic. Actele de intrajutorare efectuate intre prieteni, intre vecini, se bazau pe increderea reciproca si deci nu era necesara nicio sanctiune precisa. In cazurile exceptionale de nerestituire a bunurilor imprumutate, aparea, ca o sanctiune morala, oprobiul public. Cel care nu restituia bunurile imprumutate risca sa nu mai primeasca pe viitor astfel de imprumuturi, pentru ca toti membrii comunitatii luau cunostinta de „neseriozitatea sa”.

Cu alte cuvinte, el isi pierdea creditul. Incheiat la inceput doar intre membrii acceleiasi ginti, vechiul mutuum a castigat treptat in importanta, mai cu seama dupa adoptarea legii Poetelia Papiria, fiind folosit pe scara tot mai larga. Iesind din sfera de control a gintii, s-a impus sanctionarea sa juridica printr-o actiune in justitie, ceea ce s-a si realizat in vremea Republicii, probabil sub directa influenta a jurisconsultilor. Se pare ca era implicata ideea imbogatirii fara cauza, care justifica obligativitatea restituirii.

Nauticum fenus era o varietate a imprumutului banesc, de inspiratie greceasca utilizat in comertul maritim. A fost definit ca o operatiune de credit in care un capitalist remite o valoare (de obicei o suma de bani) unui antreprenor de transporturi maritime care trebuie sa utlizeze aceasta valoare pentru o speculatie determinata, de comert maritim, cu obligatia de a restitui capitalul insotit de dobanzi importante, in cazul in care calatoria e incununata cu succes, si cu exonerarea acestuia daca intreprinderea esueaza. Aceasta forma contractuala avea asadar mai multe trasaturi specifice: cel care dadea banii cu imprumut trebuia sa suporte riscurrile contractului (pieirea fortuita a marfii de transportat exonera pe corabier de obligatia de a restitui suma imprumutata); era suficient un pact pentru a-l obligat pe debitor si la plata dobanzilor, puteau fi percepute dobanzi superioare plafonului legal, ca o compensare a riscurilor deosebite presupuse de acest contract.

Cele mai importante forme ale fiduciei, in acceptiunea lui Gaius erau fiducia cum creditore si fiducia cum amico. Prima forma avea ca finalitate constituirea unei garantii reale. Un debitor transmitea creditorului sau proprietatea unui lucru, urmand ca dupa executarea obligatiei garantate aceasta sa ii fie restituita. Fiducia cum amico putea juca fie rolul de depozit fie pe cel de comodat. Acest contract prezenta insa grave dezavantaje pentru creditor. Transmitand insusi dreptul de proprietate asupra lucrului, el pierdea si atributelede urmarire si preferinta, asa incat in caz de insolvabilitate a debitorului, trebuia sa se multumeasca sa utilizeze actiunea personala care nu ii dadea prea multi sorti de izbanda in recuperarea creantei.

Vanzarea-cumpararea (emptio venditio) era cel mai important contract consensual. Contractul de vanzare-cumparare se formeaza prin acordul (conventio) partilor cu privire la lucru si pret. Cu alte cuvinte, lucrul, pretul si consimtamantul constituie elementele esentiale ale contractului.

In tentativa de explicare a modului in care s-a ajuns de la mancipatiune la un contract generator de obligatii, cercetatorii dreptului roman au elaborat mai multe teorii. Potrivit unei opinii, vanzarea-cumpararea ar fi fost un contract real, inainte de a fi consensual, contractele consensuale nefiind altceva decat variante imbunatatite de contracte reale.

Locatiunea, ( locatio-conductio) era un alt contract consensual. Ca si vanzarea, locatiunea a fost la inceput o operatiune cu plata pe loc, inainte de a deveni o conventie care naste obligatii ce se vor executa ulterior. Legea celor XII Table venea in ajutorul celor care inchiriase o vita a sa pentru a folosi suma obtinuta in scop religios ( sa faca un sacrificiu) acordandu-i „pignoris captio” impotriva locatarului care nu a platit suma convenita. Se pare ca in Roma primitiva nu era cunoscuta decat locatiunea animalelor si a sclavilor, inchierierea imobilelor neexistand la o epoca la care fiecare cetatean era proprietarul casei sale si a unui „heredium”.

Sectiunea 3: Contractele in Epoca Postclasica

Libertatea contractuala a fost restransa prin reglementarile introduse de stat. Spre exemplu, Diocletian a introdus acele mercuriale prin care impunea pretul in cazul vanzarii sau al locatiunii. Cu privire la obiectul contractelor, diferite marfuri au fost supuse unui regim restrictiv, fie ca monopol al statului (purpura), fie interzicandu-se exportul lor (vin) etc sub aspectul subiectilor raporturilor obligationale, s-a interzis nobililor si magistratilor in functie sa practice comertul. Institutia contractlui nu a suferit insa modificari esentiale.

Apare posibilitatea darii in plata sau a platii in natura, ceea ce nu inseamna ca s-a trecut complet la o economie naturala. In aceasta perioada are loc o scadeere in importanta a stipulatiei, care devine o clauza fara sens a documentelor. Iustinian a reglementat aceasta institutie, nu pentru a-i reda forma clasica, ci pentru a crea practic o noua forma contractuala scrisa. El introduce prezumtia ca partile care au semnat documentul au fost prezente la intocmirea actului, prezumtie care putea fi rasturnata numai daca se dovedea ca ele nu se aflau la acel moment in acelasi oras.

Orice act scris care atesta incheierea unui acord de vointa intre parti era considerat a fi o stipulatie, dar contractul putea fi valabil ca o noua forma de contract literal, si stipulatia orala era valida insa, in practica era din ce in ce mai putin utilizata.

Forma scrisa in domeniul contractual a crescut asadar foarte mult in importanta, probabil spre a conferi partilor o mai mare siguranta. Se generalizeaza si formele contractuale de origine greceasca, chirografele si singrafele, intrate in uzul cetatenilor romani de la finele epocii clasice. Contractele reale raman in esenta aceleasi ca in epoca clasica; probabil ca importanta lui „mutuum” a scazut in favoarea contractului de imprumut incheiat in forma scrisa, depozitul a inceput sa aiba si forme oneroase, la fel ca si „mutuum”.

Desi exista unele concluzii terminologice in Digeste, se pare ca aceste contracte au fost pastrate ca atare in legislatia lui Iustinian. La fel si contractele consensuale au suferit doar mici modificari. Forma scrisa dobandeste si in acest domeniul un element esential, o larga raspandire cunoscand si arvuna, devenita sub influenta greaca un mijloc de dezicere. Intr-o asemenea situatia, contractul nu era perfect, aflandu-se in prezenta unei faze precontractuale (super facienda emptione), in caz de dezicere din partea cumparatorului suma data ca arvuna ramanea vanzatorului, in cazul in care vanzatorul era cel care renunta la perfectarea contractului el trebuia sa restituie dublul sumei primite ca arvuna.

Referindu-ma la contractul de vanzare-cumparare, in dreptul lui Iustinian era permisa desfiintarea contractului de vanzare-cumparare pentru cauza de leziune, cand obiectul contractului era un bun imobil, instrainat in conditii dezavantajoase pentru una din parti care se afla intr-o pozitie sociala inferioara.

Contractul de mandat a devenit oneros iar importanta contractului de societate s-a diminuat, tot din motive economice. Iustinian nu a trebuit sa faca in aceasta materie decat mici interventiimernite sa clarifice textele caci contractelor consensuale li s-a dat o reglementare pentru posteritate inca din epoca clsica.

De-a lungul istoriei contractul de vanzare-cumparare nu a fost supus unor modificari esentiale. Doar sub aspectul garantiilor de evictiune si pentru vicii, care la inceput deveneau eficiente doar pe calea unei stipulatii sau a unei mancipatiuni, s-a inregistrat un progres notabil, caci daca in vremea lui Caton ele puteau fi inserate in contract prin intermediul unor clauze speciale (leges), in vremea lui Iustinian nu mai trebuia sa fie expres prevazute de parti, ele fiind incluse in natura contractus si deci, subintelese.

Au aparut si unele contracte noi. Donatia a primit rang de contract independent desi se numea pact legitim. La fel si promisiunea de dota si compromisul.

In dreptul postclasic erau cunoscute, alaturi de condictio causa, data causa non secuta, condictio ex lege si condictio furtiva. Patru tipuri de condictiones extracontractuale. Condictio indebiti era actiunea prin care se urmarea restituirea unei plati nedatorate (in repetitiune). Pentru admisibilitatea acestei actiuni se cerea sa existe o plata ( o prestatie destinata sa stinga o obligatie), aceasta sa nu fi fost datorata ( obligatia nu exista sau e sub conditie suspensiva si conditia nu s-a indeplinit, debitorul beneficiaza de o exceptiune perpetua), sa fi fost facuta din eroare (cel care plateste in mod constient face o liberalitate), iar „accipiens” sa fi fost de buna credinta ( cel care primeste cu buna stiinta o plata nedatorata, comite un furt).

Sectiunea 4: Contractele in Evul Mediu, Epoca Moderna si doctrina franceza

Dreptul contractual al popoarelor germanice asezate in Vestul Europei a fost puternic influentat de dreptul roman. Sursele la care aveau barbarii acces nu erau insa suficient de clare in lamurirea unor notiuni precum „contractus”, „pactum”. „negotium”, „comventio”. Ultimele realizari ale iurisprudentei bizantine nu le erau cunoscute, ori, am arata faptul ca abia in vremea lui Iustinian, s-a format embrionul dreptului contractual modern.

Unele contracte, precum „receptum argentarii”, au disparut, aproape complet, altele, precum locatiunea sau societatea, au scazut mult in importanta. Practic, se incheiau mai ales operatiuni cu platape loc, precum schimbul. Un rol important il jucau contractele formale (fides facta), concepute dupa modelul stipulatiei romane, dar continand pe langa rostirea cuvintelor, si anumite gesturi rituale.

Se stipula in dreptul franc ca o conditie a transmiterii proprietatii, investitura, o ceremonie publica ce trebuia sa insoteasca orice contract prin care se dorea realizarea unui transfer de proprietate.

Principiul moral in contracte a fost introdus sub influenta dreptului canonic. A fost dezvoltata teoria leziunii si s-a considerat ca buna credinta si respectul cuvantului dat sunt suficiente pentru a se incheia contracte valabile. In plan moral s-a considerat ca, fiind rezulatul unui acord de vointe, contractul va fi intotdeauna conform cu interesele partilor contractante. In plan economic, contractul apare ca fiind mijlocul principal si cel mai adecvat de realizare a prosperitatii generale. Gandirea liberala considera ca intereseul personal este principalul motor al vietii economice, libertatea vointelor individuale asigurand maximum de productie, preturi scazute si afirmarea liberei concurente.

In Franta secolului al XIX-lea, liberalismul a exercitat o importanta influenta asupra economiei si dreptului, contribuind la dezvoltarea acestora. In acest contex ideea de autonomie a vointei nu s-a impus totusi decat in ultimele doue decenii ale secolului. Multa vreme expresia autonomiei de vointa a aparut francezilor ca un neologism complicat, cea mai mare parte a juristilor continuand sa conceapa contractul ca o „emanatie a legii”.

Asadar, sistemul contractual roman s-a dezvoltat progresiv in intreaga epoca imperiala romana, caci necesitatile economice si sociale au scos la iveala si alte conventii carora ordinea de drept le va acorda efecte juridice, alaturandu-le vechilor categorii contractuale. Asa sunt contractele „nenumite” si pactele intarite pe actiuni, care vor completa un sistem contractual a carui viabilitate a constat intr-o maleabila adaptare la necesitatile dezvoltarii sociale in continua transformare.

Principalul izvor de obligatii este contractul, el incheindu-se prin simplul acord de vointa al partilor, exprimate prin orice modalitate (principiul consensualismului). Centrul de gravitatie al contractului se plaseaza asadar in consimtamant, posibilitatea de a contracta rezulta din vointa partilor contractante, acestea fiind libere sa incheie sau nu contracte si sa isi aleaga dupa voie partenerii contractuali.

De aceea orice contract este just caci ceea ce se accepta de buna voie nu poate fi injust. Felul contractului este ales de catre parti, acestea putand incheia nu numai contracte numite, adica reglementate expres de lege ci si contracte nenumite cunoscute sau necunoscute in practica contractuala carora li se vor aplica normele generale in materie.

Forta obligatorie a contractelor rezulta din vointa partilor, ea opunandu-se revizuirii acestora (pacta sunt servanda). Contractul nu produce efecte fata de terti, ci numai intre partile contractante – este principiul relativitatii efectelor contractului ( res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest). In concluzie libertatea contractuala nu mai poate fi fundamentata in zilele noastre, pe teoria autonomiei de vointa. S-a vorbit chiar despre sfarsitul contractului ca realitate individuala si despre inlocuirea acestuia cu institutii general abstracte legiferate de dreptul privat.

Subcapitolul 3: Notiuni de raspundere civila contractuala conform VCC si diferenta fata de raspunderea delictuala

Sectiunea 1: Notiunea si reglementarea legala

Raspunderea contractuala este definita ca fiind obligatia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului sau prin neexecutarea, executarea necorespunzatoare ori cu intarziere a obligatiilor nascute dintr-un contract valabil incheiat.

“Raspunderea contractuala ia nastere ca urmare a incalacarii obligatiilor continute de contract. Continutul contractului trebuie inteles in sens larg, nu numai cu luarea in considerare a clauzelor expres prevazute, dar si a urmarilor pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligatiilor dupa natura lor (art. 970 C.Civ.)” Pentru incalcarea unei obligatii extracontractuale, raspunderea este delictuala, de exemplu in cazul in care una dintre partile contractante, nemultumita de modul in care cealalta isi exercita obligatiile comite, comite un act de violenta, prin care ii cauzeaza o vatamare a integritatii corporale, raspunderea pentru prejudiciile patrimoniale suferite ca urmare a acestei vatamari va fi o raspundere delictuala si nu contractuala.

Raspunderea civila delictuala este reglementata distinct in Codul Civil iar raspunderea contractuala este tratata la efectele obligatiilor impreuna cu despagubirile, astfel ca in doctrina se afirma ca despagubirile reprezinta unul dintre aspectele posibile ale efectuarii obligatiei contractuale prin echivalent, atunci cand nu este posibila executarea in natura.

Despagubirile sau daunele interese sunt de doua feluri:

1. despagubiri compensatorii- reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totala sau partiala a obligatiei;

2. despagubiri moratorii- reprezinta echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executarii cu intarziere a obligatiei. Acest tip de despagubiri se pot cumula cu executarea in natura a obligatiei spre deosebire de despagubirile compensatorii care au rolul de a inlocui executarea in natura.

Sectiunea 2: Raspunderea civila delictuala si raspunderea civila contractuala

Ambele raspunderi sunt forme ale raspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentala a repararii unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicita si culpabila a unei anumite persoane. Intre cele doua forme nu exista diferente de esenta. Elementele care le conditioneaza sunt aceleasi: existent unei fapte ilicite, prin care se incalca o anumita obligatie, aducandu-se prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; savarsirea cu vinovatie a acestei fapte, ca element subiectiv al raspunderii; existent unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu; capacitatea juridical a celui chemat sa raspunda.

Comunitatea de scop si comunitatea de elemente a celor doua raspunderi a determinat pe unii autori sa considere ca, in realitate, nu este justificat sa se vorbeasca de doua forme de raspundere civila, ci de o unitate de culpa, de o unitate de raspundere civila. Atat raspunderea civila delictuala cat si raspunderea civila contractuala iau nastere ca urmare a incalcarii unei obligatii, incalcare prin care s-a adus o atingere unui drept subiectiv al unei persoane.

O prima deosebire dintre cele doua raspunderi – care constituie punctul de pornire pentru alte deosebiri o constituie faptul ca, pe cand in cazul raspunderii delictuale, obligatia incalcata este o obligatie legala, cu caracter general, care revine tuturor – obligatia de a nu vatama drepturile altora prin fapte ilicite – in cazul raspunderii contractual fapta ilicita cauzatoare de prejudicii in materie contractuala consta in neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a unei obligatii contractuale.

Pentru a se angaja raspunderea contractual se cere, asadar, sa preexiste un contract, si anume, un contract valabil incheiat. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate in faza precontractuala, de exemplu, pentru revocarea ofertei inainte de termenul pana la care ofertantul s-a obligat sa o mentina este o raspundere delictuala si nu contractuala.

Un grup de deosebiri intre raspunderea civila delictuala si cea contractuala face referire la unele conditii ale raspunderii, mai exact la capacitatea celui responsabil, la punerea in intarziere si la conventiile de neraspundere. Cat despre capacitatea ceruta in materie contractuala, aceasta este capacitatea deplina de exercitiu – capacitatea ceruta pentru a putea incheia contractul – care se dobandeste, ca regula, la implinirea varstei de 18 ani.

O alta diferenta consta in aceea ca intinderea reparatiei este mai mare la raspunderea delictuala decat la raspunderea contractual. Este adevarat ca in ambele cazuri de de raspundere cel raspunzator este dator sa acopere atata prejudicial efectiv (damnum emergens) cat si foloasele nerealizate(lucruum cessans).

Subcapitolul 4: Conditiile raspunderii civile contractuale

Este vorba de raspundere civila contractuala daca intre cel chemat sa raspunda si cel fata de care se raspunde in primul rand exista un contract, o legatura contractuala. Aceasta constituie premisa angajarii raspunderii civile contractuale. Daca o asemenea legatura nu exista si se pune o problema de raspundere, aceasta va fi o raspundere extracontractuala, delictuala. Referitor la conditiile care fac sa se nasca raspunderea civila contractuala, ele sunt urmatoarele:

fapta ilicita care consta in neexecutarea obligatiilor contractuale asumate de debitor;

existenta unui prejudiciu in patrimoniul creditorului;

existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita a debitorului si prejudiciul creditorului;

vinovatia debitorului.

Din momentul in care sunt intrunite conditiile raspunderii civile contractual, se naste dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despagubiri de la creditorul sau. Creanta sa initiala este inlocuita cu alta creanta, care consta in suma de ban ice reprezinta echivalentul prejudiciului suferit. Desigur, despagubirile se datoresc in virtutea obligatiei initiale, care insa nu a fost executata.

Sectiunea 1: Fapta contractuala ilicita

Premisa angajarii raspunderii contractuale o constituie existenta unui contract valabil incheiat. Contractul il obliga pe debitor sa indeplineasca catre creditor o prestatie sau mai multe prestatii la care acesta nu ar fi fost obligat in absenta acelui contract. Asadar debitorul are fata de creditorul sau contractual o obligatie care nu face parte din sfera obligatiilor generale, care revin tuturor persoanelor in cadrul vietii juridice. Contractul obliga la ceva care este mai mult decat normal.

Precum este art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a pretinde si obtine “indeplinirea exacta a obligatiei, si in caz contrar are dreptul la dezdaunare”.

Sintagma “neexecutarea obligatiilor contractuale” are doua intelesuri: lato sensu, consta in neexecutarea totala sau partial, executarea necorespunzatoare sau executarea cu intarziere a obligatiilor, strict sensu, consta numai in neexecutarea totala sau partiala a acelor obligatii.

In cazul neexecutarii totale a obligatiei, raspunderea contractuala se va angaja cu certitudine, desigur, atunci cand creditorul nu cere sau nu poate obtine executarea in natura a prestatiilor care ii sunt datorate; debitorul va fi obligat sa repare prejudiciul cauzat prin conduita sa ilicita.

In urmatoarele conditii executarea este necorespunzatoare sau defectuoasa: atunci cand prestatia datorata a fost executata fara respectarea conditiilor de calitate stabilite in clauzele contractual, in dispozitiile legale imperative sau in standardele uzuale; asemenea prestatii necorespunzatoare sunt destul de frecvent intalnite in contractele de vanzare-cumparare si in cele de prestari de servicii, care se incheie de regula intre comercianti si alti profesionisti pe de o parte, si consumatori, pe de alta parte.

Prin intarzierea executarii obligatiilor contractuale se intelege faptul ca debitorul a executat in natura prestatiile sale sau este gata sa le execute dupa implinirea termenului stabilitt in contract, cauzandu-se astfel un prejudiciu creditorului. In consecinta, debitorul va fi obligat sa repare prejudicial respective prin despagubiri banesti. Despagubirile se numesc “daune-interese moratoria”.

Sectiunea 2: Prejudiciul

Prejudiciul consta in consecintele daunatoare de natura patrimoniala sau nepatrimoniala, efecte ale incalcarii de catre debitor a dreptului de creanta apartinand creditorului sau contractual, prin neexecutarea prestatiei sau prestatiilor la care s-a indatorat.

Conditia existentei prejudiciului rezulta din dispozitiile art. 1082 Cod civil potrivit caruia debitorul datoreaza daune-interese " de se cuvine", la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligatiei, sau pentru intarzierea executarii.

In masura in care nu exista prejudiciu, actiunea creditorului avand ca obiect plata despagubirilor urmeaza sa fie respinsa ca fiind lipsita de interes.

Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, fapta care consta in neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiei asumate.

Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu exceptia situatiilor in care intinderea prejudiciului este stabilita de lege ( de exemplu, in cazul obligatiilor care au ca obiect sume de bani, cand legea fixeaza drept despagubire dobanda legala.)

Prejudiciile care se pot cauza creditorului contractual prin neexecutarea obligatiei contractual sunt de trei feluri si anume: materiale sau patrimoniale, corporale si morale.

Prejudiciul material sau patrimonial consta in diminuarea patrimoniului creditorului cu o anumita valoare economica asupra careia are un drept sau ar fi avut dreptul ori posibilitatea sa o dobandeasca. El este alcatuit din paguba efectiv suferita (damnum emergens), adica valoarea prestatiei datorate de debitor si neexecutata si, castigul nerealizat (lucrum cessans), in intelesul de crestere patrimonial ape care ar fi dobandit-o, in conditiile normale ale circuitului civil, daca debitorul ar fi executat prestatia datorata sau ar fi executat-o la termenul stabilit, pe care insa nu l-a respectat. Prejudiciile materiale pot fi cauzate oricarui creditor, indifferent ca este persoana fizica sau persoana juridica.

Prejudiciul corporal se refera la faptul ca sunt aduse atingeri sanatatii si integritatii corporale a unei persoane; aceste vatamari pot fi de o gravitate mare astfel incat sa duca chiar la moartea creditorului; aceste prejudicii corporale, evident ca sunt posibile daca creditorul este o persoana fizica.

Prejudiciile corporale au de obicei doua componente: una patrimoniala, spre exemplu pierderea totala sau partiala, definitive sau temporara, a capacitatii de munca si in urma acestui fapt diminuarea sau lipsirea creditorului de castigul din munca pe care il obtinea sau l-ar fi putut obtine daca debitorul si-ar fi executat scrupulos, constiincios obligatia contractual si alta, morala, constand in dureri fizice si dureri psihice, provocate de acele atingeri si vatamari ale integritatii fizice si sanatatii sale. In acest caz, se discuta problema repararii atat a laturii materiale sau economice dar si a laturii morale, aceasta facand parte din continutul prejudiciului corporal cauzat creditorului.

Prejudiciul moral se refera la durerile fizice si suferintele psihice care sunt cauzate unei persoane, in cazul de fata, creditorului, prin neexecutarea prestatiilor contractuale datorate. El constituie o component a prejudiciului corporal dar de multe ori se poate asocial si cu prejudicial material.

In materie contractuala cele mai frecvente prejudicii cauzate creditorilor prin neexecutarea lato-sensu a obligatiilor contractuale din partea debitorului sunt prejudiciile materiale, economice sau patrimoniale. Pentru nasterea obligatiei de reparare, prejudiciull trebuie sa fie cert, aceasta inseamna ca existenta sa este sigura; prejudiciile actuale sunt intotdeauna certe. De asemenea, prejudiciile viitoare care, nu s-au produs, dar este sigur ca se vor produce si pot fi evaluate in prezent, existand elemente suficiente in acest sens, sunt si ele prejudicii certe.

Sectiunea 3: Existenta unui raport de cauzalitate

Cea de-a treia conditie a raspunderii civile contractuale este raportul de cauzalitate intre neexecutarea lato-sensu a obligatiilor contractuale si prejudiciul suferit de creditor. Aceasta conditie obiectiva este prevazuta in art. 1086 V.C.C. unde se dispune: “Daunele-interese nu trebuie sa cuprinsa decat ceea ce este consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei”.

Existenta raportului de cauzalitate in materie contractuala este prezumata de lege din faptul neexecutarii lato sensu a contractului si a existentei prejudiciului direct si necesar. Aceasta constatare rezulta din textul art. 1082 potrivit caruia debitorul este indatorat la plata de daune-interese inafara de cazul in care neexecutarea sau intarzierea in executare provine dintr-o cauza straina care nu-I poate fi imputata.

Si in continuare art. 1083 C.civ. prevede ca debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-interese atunci cand neexecutarea prestatiilor positive (de a da si de a face ) se datoreaza fortei majore sau unui caz fortuit. In material raspunderii civile contractual, intre forta majora si cazul fortuit nu exista deosebire, ele alcatuiesc aceeasi cauza a carei dovada are drept consecinta inlaturarea prezumtiei existentei raportului de cauzalitate intre neexecutarea contractului si prejudicial suferit de creditor. De la aceasta regula exista si exceptii cand debitorul este chemat de lege sa raspunda si in situatia in care neexecutarea obligatiilor sale contractual se datoreaza cazului fortuit. Este vorba de contractele din care se nasc obligatii de securitate din categoria celor de rezultat, Un astfel de caz este cel al transportului de persoane ori cel al transportului de bunuri, in care transportatorul este tinut sa suporte riscurile care le necesita exploatarea mijlocului de transport si se produc fara culpa sa, imprejurari ce constituie cazuri fortuite.

Sectiunea 4: Vinovatia debitorului

Pentru a putea sa se nasca dreptul creditorului de a pretinde despagubiri de la debitor este necesar sa mai fie indeplinita o conditie, si anume neexecutarea, executarea cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei sa-i fie imputabila, deci debitorul sa fi avut o vina atunci cand nu si-a executat obligatia asumata. Specifica raspunderii contractuale este natura faptii ilicite care decurge din izvorul obligatiei incalcate. In dreptul civil roman, raspunderea are la baza vina celui care savarseste fapta prejudiciabila.

Subsectiunea 1: Conditia vinei debitorului

Conditia vinei debitorului este prevazuta de dispozitiile art. 1082, formularea textului art. 1082 Codul Civil avand doua concluzii: O prima concluzie este aceea ca debitorul va fi obligat la plata despagubirilor nu numai atunci cand actioneaza cu intentia de a-l pagubi pe creditor, adica nu executa spre a-i pricinui o paguba – “nu este rea credinta din parte-i”, ci ori de cate ori nu va dovedi existent cauzei straine care sa nu ii fie imputabila. Cu alte cuvinte, ori de cate ori nu isi executa obligatia din vina sa, indifferent daca aceasta a constatat in intentie sau intr-o simpla culpa.

O a doua concluzie este aceea ca in sarcina sa opereaza o prezumtie de vina, deoarece debitorul va fi obligat la plata despagubirilor cat timp nu justifica existent unei cause straine, neimputabile. De aceea, se spune ca in materie contractual vina debitorului este prezumata. Potrivit art. 1083 C.civ., debitorul nu va fi obligat la plata despagubirilor atunci cand nu a putut executa datorita unui caz fortuit sau unui caz de forta majora. Deci cauza straina de care vorbeste art. 1082 C.civ. este interventia cazului fortuit sau a cazului de forta majora. Se admite ca in formularea art. 1082 C.civ. in notiunea de “cauza straina care nu-I este imputabila debitorului” trebuie inclusa si vina creditorului. Daca debitorul dovedeste cauza straina, el va fi exonerat de raspundere.

Vinovatia debitorului reprezinta latura subiectiva a faptei debitorului, in sensul ca neexecutarea sau executarea necorespunzatoare, executarea cu intarziere a obligatiei ii este imputabila.In principiu, pana la proba contrara, neexecutarea obligatiei este imputabila debitorului.

Referitor la proba acestei conditii, avem in vedere urmatoarele situatii:

• in cazul obligatiilor de a nu face, creditorul va trebui sa dovedeasca faptul savarsit de debitor prin care s-a incalcat obligatia;

•in cazul obligatiilor de a da si a face, creditorul trebuie sa dovedeasca existenta creantei, iar daca face aceasta dovada neexecutarea se prezuma, cat timp debitorul nu dovedeste executarea.

Debitorul va fi exonerat de raspundere numai daca va dovedi ca neexecutarea obligatiei se datoreaza cazului fortuit, fortei majore sau vinovatiei creditorului.

Subsectiunea 2: Punerea debitorului in intarziere

Punerea debitorului in intarziere consta intr-o manifestare de vointa din partea creditorului, prin care ele pretinde executarea obligatiei de catre debitor.³

Conform art. 1079 alin 1 Cod civil, daca obligatia consta in a da sau a face, debitorul se va pune in intarziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul domiciliului sau. In cazul art. 1079 Cod civil, pentru a-si produce efectele, punerea in intarziere trebui sa imbrace una din urmatoarele forme:

notificare prin intermediul executarilor judecatoresti;

cererea de chemare in judecata a debitorului.

“Debitorul este pus de drept in intarziere in urmatoarele cazuri:

– in cazurile determinate de lege ( punerea in intarziere legala art. 1079 pct. 1 Cod civil), de cate ori legea face sa curga de drept dobanda, care tine loc de daune- interese la obligatiile ce au ca obiect sume de bani;

– cand partile au convenit expres ca debitorul este in intarziere la implinirea termenului (art. 1079 pct. 2 Cod civil-punerea in intarziere conventionala);

-cand obligatia, prin natura sa, nu putea fi indeplinita decat intr-un termen determinat, pe care debitorul l-a lasat sa expire fara sa-si execute obligatia(art. 1079 pct. 3 si art. 1081 Cod civil);“

Subcapitolul 5: Raspunderea civila contractuala pentru fapta altuia

Sectiunea 1. Raspunderea contractuala pentru fapta altuia. Aspecte de drept comparat.

Codul civil, in art. 1000 precizeaza trei cazuri de raspundere pentru fapta altuia:

1.Raspunderea parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori; 2. Raspunderea institutorilor si artizanilor pentru prejudicial cauzat de elevii si ucenicii lor; 3. Raspunderea comitentilor pentru prejudicial cauzat de prepusii lor.

Cu toate acestea, in legislatia altor tari europene exista reglementari care definesc in termeni generali raspunderea debitorului contractual pentru faptele persoanelor pe care le substituie sau asociaza in executarea obligatiilor sale din contract. Art. 278 C. civ. german (BGB) dispune, de exemplu, ca, "debitorul trebuie sa raspunda de culpa reprezentantului sau legal si de c ea a persoanelor pe care le foloseste pentru executarea angajamentului sau, in aceeasi masura in care este tinut pentru culpa sa personala." La fel, ART. 101 al Codului federal elvetian al obligatiilor dispune: "Acela care, in aceeasi maniera licita, incredinteaza auxiliarilor care sunt in menaj cu el sau lucratorilor sa execute o obligatie ori sa exercite un drept derivat dintr-o obligatie, este raspunzator fata de cealalta parte de prejudiciul cauzat in indeplinirea muncii lor."

Sectiunea 2: Domeniul de aplicare a raspunderii contractuale pentru fapta altuia

Unul dintre factorii care au contribuit la configurarea raspunderii contractuale pentru fapta altuia a fost aparitia si constructia teoriei grupurilor de contracte. Expresia " grupurile de contracte" desemneaza o figura juridica noua aparuta in dreptul european in ultimele decenii. De data foarte recenta, ea a fost preluata si de doctrina juridica din tara noastra in contextul analizei relativitatii efectelor contractului si in legatura directa cu problema raspunderii civile contractuale pentru fapta altuia.

Grupurile de contracte imbraca forme diferite in functie de realitatile si nevoile din viata juridica actuala. Asa se face ca o definitie a acestei notiuni care sa acopere toate formele sale de manifestare este aproape imposibila, Astfel, prin grupul de contracte intelegem doua sau mai multe contracte strans legate intre ele prin faptul ca sunt incheiate in vederea realizarii aceluiasi obiectiv final, contracte care insa isi conserva fiecare propria sa individualitate. Exista mai multe grupuri de contracte in functie de nevoile contractuale reale, dintre care retinem urmatoarele:

a) grupul de contracte cu structura lineara este format din contracte legate intre ele prin faptul ca au ca obiect instrainarea succesiva prin operatiuni juridice de aceeasi natura a unui bun( grup de structura lineara heterogen);

b) grupul de contracte cu structura radianta consta in aceea ca doua sau mai multe subcontracte se grefeaza pe un contract principal al carui obiect se urmareste a fi realizat prin executarea tuturor ( contractul de antrepriza insotit de contracte de subantepriza);

c) ansambluri de contracte prin care se desemneaza contractele legate intre ele prin identitate de cauza, in sensul de scop comun, cum ar fi contractul de vanzare-cumparare a unui bun si contractul de imprumut pentru finantarea cumpararii acelui bun.

Fara a dezvolta prea mult problema raspunderii contractuale pentru fapta altuia in sfera grupurilor de contracte se poate totusi constata ca ea s-a conturat ca o raspundere distincta, autonoma fata de raspunderea pentru fapta proprie a debitorului legat contractual in mod direct de creditor.

Existenta de “lege lata” a acestei raspunderi poate fi sustinuta si de imprejurarea ca in legislatia noastra exista dispozitii speciale, cu caracter particular, aplicabile unor contracte numite, civile sau comerciale, care prevad expres angajarea raspunderii debitorului contractual faa de creditorul sau pentru faptele unor terte persoane.

Cateva dintre aceste dispozitii care din perspectiva grupurilor de contracte sunt de natura a sustine ideea ca ne gasim in prezenta unui principiu general de raspundere contractuala pentru fapta altuia.

Art. 1434 alin. 2 C. civ. prevede ca locatarul "este raspunzator si de stricaciunile si pierderile cauzate de persoanele familiei sale sau de sublocatari."

Asadar, este vorba de un caz special de raspundere contractuala pentru fapta altuia, in sensul ca locatarul este tinut sa raspunda fata de locatar pentru deteriorarile si pierderile cauzate lucrului inchiriat de catre toate persoanele care au avut acces la utilizarea acelui bun cu acordul expres sau tacit al locatarului (sublocatari, membri ai familiei, prieteni. persoane tolerate, oaspeti etc.)

Raspunderea este directa si fara culpa, avand ca fundament teoretic ideea de garantie obiectiva.

Fara a mai continua dezbaterea problemei raspunderii contractuale pentru fapta altuia in sfera grupurilor de contracte se poate totusi constata ca ea s-a conturat ca o raspundere distincta, autonoma fata de raspunderea pentru fapta proprie a debitorului legat contractual in mod direct de creditor.

Sectiunea 3: Raspunderea parintilor pentru fapta copiilor minori

Subsectiunea 1: Reglementare

In art. 1000 alin. (2) V.C.C. se prevede ca “ tatal si mama, dupa moartea barbatului, sunt responsabili de prejudicial cauzat de copiii lor minor ice locuiesc cu dansii.” In alin. Final se prevede. Totodata, ca “tatal si mama (…) sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus, daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil. Ne aflam in fata unei raspunderi solidare, care concord ape deplin cu principiul inscris in Codul familiei, conform caruia “ambii parinti au acceleasi drepturi si indatoriri fata de copiii lor minori, fara a deosebi dupa cum acestia sunt din casatorie, din afara casatoriei ori adoptati” (art. 97 alin. (1)).

In actuala reglementare, raspunderea parintilor se fundamenteaza pe stransa legatura dintre modul necorespunzator in care ei si-au indeplinit indatoririle legale care le revin fata de copii si faptele ilicite comise de acestia din urma. In realitate, dupa ce victima prejudiciului face dovada, care indiscutabil ca ii incumba in mod direct, privind existent prejudiciului, a faptei ilicite a minorului si a legaturii de cauzalitate dintre aceasta fapta si prejudiciu, o tripla prezumtie se declanseaza, in virtutea prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ. in privinta parintilor, si anume:

Prezumtia ca in exercitarea indatoririlor ce le reveneau fata de copilul minor au existat abateri, care prin rezultatul lor final – prejudiciul s-au definit ca fiind adevarate actiuni ori omisiuni ilicite, de natura sa le angajeze raspunderea pentru fapta minorului; prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor ce le reveneau si comiterea de catre minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; Prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor ce le reveneau si comiterea de catre minor a faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii; Acestea sunt prezumtii legale cu character relative, care pot fi deci inlaturate prin proba contrarie.

In functie de exigenta cu care au fost indeplinite indatoririle fata de copiii lor minori, au fost exprimate mai multe opinii privitoare la temeiurile raspunderii parintilor.

O prima opinie porneste de la premise ca raspunderea se intemeiaza pe nerespectarea de catre parinti a obligatiei ce le revine, de a exercita supravegherea asupra copiilor lor minori.

Potrivit unei alte conceptii, raspunderea parintilor trebuie sa fie intemeiata nu numai pe neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere, dar, totodata, si a obligatiei de a asigura educarea copilului minor.

Conform acestei a treia conceptii, raspunderea parintilor trebuie sa fie intemeiata, atat pe neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere, cat si a “obligatiei de crestere” a copilului minor, astfel cum aceasta obligatie este definite de Codul familiei. Prin aceasta proba parintii trebuie sa dovedeasca imprejurarea ca “ n-au putut impiedica faptul prejudiciabil” [art. 1000, alin. (5) ]

Subsectiunea 2: Domeniul de aplicatie

Domeniul de aplicatie a art. 1000 alin. (2) C.civ.: Prezumtia privind raspunderea prevazuta in art. 1000 alin. (2) C.Civ se aplica parintilor, indifferent daca filiatia este din casatorie sau din afara casatoriei. Ele se aplica, de asemenea, celui care a adoptat copilul minor, de indata ce, de la data incuviintarii adoptiei, “drepturile si indatoririle parintesti trec asupra celui care adopta” [art. 76 alin. (1) C. fam.]

Subsectiunea 3: Conditiile raspunderii parintilor pentru fapta copiilor minori

Conditii generale sunt: prejudiciul, fapta ilicita, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, vinovatia.

Victima prejudiciului trebuie sa faca dovada cu privire la: existenta prejudiciului, existent faptei ilicite a minorului, existent raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita a minorului si prejudiciu. O precizare se impune cat oriveste intrunirea conditiilor generale ale raspunderii delictuale in persoana minorului: pentru angajarea raspunderii parintilor nu se cere conditia ca minorul sa fi actionat cu discernamant, deci cu vinovatie.

Conditii speciale: Pe langa conditiile generale ale raspunderii parintilor in conditiile art. 1000 alin. (2), doua conditii special trebuie sa fie indeplinite: copilul sa fie minor si copilul sa aiba locuinta la parintii sai. In ceea ce priveste prima conditie, este de observant ca prevederile art. 1000 alin. (2) au in vedere pe copiii care, la data savarsirii faptei, erau minori. Este indifferent daca acestia erau total lipsiti de capacitatea de exercitiu intrucat nu implinisera varsta de 14 ani, ori aveau o capacitate de exercitiu restransa, intre varsta de 14 si 18 ani. Prevederea privind raspunderea parinitilor nu se aplica daca, potrivit legii, copilul a devenit major inainte de implinirea varstei de 18 ani, prin efectul casatoriei. De asemenea ea nu se aplica nici in cazul persoanelor majore lipsite de discernamant ca efect al alienatiei ori debilitatii mintale chiar daca se afla puse sub interdictie judecatoreasca iar sarcina ocrotirii lor este exercitata de catre parinti.

In ceea ce priveste cea de-a doua conditie, privind comunitatea de locuinta a minorului cu cea a parintilor, ea decurge din prevederea expresa a art. 1000 alin. (2) conform careia parintii raspund pentru copiii minori “ce locuiesc cu dansii”. In unele situatii exceptionale, este posibil totusi ca minorul sa nu aiba locuinta la parintii sai, desi domiciliul sau legal se afla la acestia. O asemenea ipoteza este cea prevazuta de art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, conform caruia “domiciliul copilului incredintat de instant judecatoreasca unei a treia persoane ramane la parintii sai (…). Ca regula, in acele situatii exceptionale in care nu exista coincidenta intre domiciliu si locuinta , pentru determinarea raspunderii parintilor in temeiul art. 1000 alin. (2) se va lua in considerare locuinta si nu domiciliul.

Sectiunea 4: Corelatia dintre raspunderea parinitilor si raspunderea profesorilor ori mestesugarilor

Conform art. 1000 alin. (4) C.civ. profesorii si mestesugarii raspund de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor “in tot timpul ce se gasesc sub a lor supraveghere”.

Ca si raspunderea parintilor si aceasta raspundere poate fi inalturata daca profesorii ori mestesugarii “probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil” [art. 1000, alin. (5) C.civ.]

In literatura de specialitate si in practica se admite ca cele doua raspunderi – cea instituita prin art. 1000 alin, (2) C.Civpentru parinti sic ea instituita prin art. 1000 alin. (4 C. civ.pentru profesori si mestesugari – nu se pot aplica concomitant, ca deci ele se exclud. Se afirma, astfel, ca daca sunt intrunite conditiile prevazute de art. 1000 alin. (4) pentru raspunderea profesorului ori mestesugarului, in sensul ca minorul se afla ori trebuia sa se afle sub supravegherea acestuia, nu mai este posibila implicarea raspunderii parintilor intemeiata pe prevederile art. 1000 alin. (2) C.civ.

Ambele raspunderi se intemeiaza pe insuficienta supraveghere a copilului, a elevului ori a ucenicului, consecventa impune, desigur, solutia excluderii raspunderii parintilor pentru perioada in care supravegherea revenea altor persoane. Concluzia absolutei inlaturari a raspunderii prevazute in art. 1000 alin. (2) pentru parinti nu mai este conforma cu opinia pe care o impartasim, potrivit careia, pe cata vreme raspunderea profesorului ori mestesugarului se intemeiaza pe lipsurile in supravegherea elevului ori a ucenicului, raspunderea parintilor se intemeiaza pe neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare nu numai a indatoririi de supraveghere dar si a aceleia privind educarea ori cresterea copilului minor.

Daca temeiurile sunt diferite, daca coincidenta acestori temeiuri este numai partial, si anume in punctual privind supravegherea, insemna ca nu in toate cazurile faptul ca minorul se afla ori trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului ori a mestesugarului va inlatura “ipso factu” aplicabilitatea prevederilor art. 1000 alin. (2) C.civ. privind raspunderea parintilor.

Sectiunea 5: Raspunderea institutorilor pentru faptele elevilor si a mestesugarilor pentru faptele ucenicilor

Prin institutor, in terminologia Codului civil, s-a inteles invatatorul de la clasele primare. In aplicarea prevederii legale mentionate, termenul respective a capatata insa un inteles mai cuprinzator, retinandu-se raspunderea nu numai a profesorului din invatamantul gimnazial, liceal ori professional, la care s-a adaugat, de asemenea, raspunderea pefagogilor din internatele de elevi si a celor care supravegheaza pe elevi in taberele si coloniile de vacant. Pe drept cuvant, in literature de specialitate a fost criticata incercarea de a extinde aplicarea art. 1000 alin. (4) si asupra celor care conduc si indruma activitatea caminelor studentesti.

Fundamentul raspunderii prevazute de art. 1000 alin. (4) C.civ. decurge din insasi redactarea textului, care se refera la elevii si ucenicii aflati; “sub a lor priveghere”; asadar, neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi de supraveghere este factorul de fundamentare a raspunderii. Ca si alin. (2) al art. 1000 si alin. (4) stabileste o tripla prezumtie, dedusa din fapta ilicta cauzatoare de prejudicii comisa de catre elev sau ucenic: prezumtia ca indatorirea de supraveghere nu a fost indeplinita in mod corespunzator; prezumtia de cauzalitate, dintre neindeplinirea acestei indatoriri si savarsirea de catre elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii; prezumtia vinei profesorului ori mestesugarului, in indeplinirea necorespunzatoare a indatoririi care ii revenea.

Conditiile raspunderii institutorului si mestesugarului

Conditiile generale sunt:victima prejudiciului va trebui sa faca dovada cu privire la: existent prejudiciului, existent faptei ilicite a elevului ori ucenicului, existent raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, in principiu, existent vinel elevului ori a ucenicului. De indata ce victima a facur dovada privind aceste conditii, celelalte conditii – fapta ilicita constand in lipsa ori insuficienta supraveghere, raportul de cauzalitate iontre acesta fapta si cauzarea prejudiciului, vinovatia profesorului ori a mestesugarului – sunt prezumate de lege. Ne aflam in fata unor prezumtii relative. Principala proba contrara trebuie sa ateste ca desi supravegherea a fost exercitata in conditiile de exigent cerute, totusi faptul prejudiciabil nu a putut fi impiedicat [art. 1000 alin. (5) C.civ.] In cazul in care profesorul sau mestesugarul a reusit sa rastoarne prezumtiile instituite de lege, se va putea reactiva raspunderea parintilor pentru fapta copilului minor.

Conditiile speciale pentru angajarea raspunderii profesorului ori mestesugarului sunt: cel care a cauzat prejudiciul sa aiba calitatea de elev ori ucenic sis a fie minor si fapta ilicita cauzatoare de prejudicii sa fi fost savarsita in timp ce elevul ori ucenicul se afla ori trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului sau mestesugarului.

Sectiunea 6: Raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor

Cadrul legal al raspunderii este prevazut de art. 1000 alin. (3) C.civ. care declara raspunzatori pe: “stapanii si comitenti… pentru prejudicial cauzat de servitorii si prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat. Pentru ca o persoana sa aiba calitatea de “comitent” in raport cu o alta persoana care sa fie “prepus”, intre aceste parti trebuie sa existe un raport de prepusenie, un raport de subordonare, prepusul aflandu-se in raport de subordonare. Raportul de subordonare este criteriul raportului de prepusenie.

O situatie cu privire la temeiurile nasterii raportului de prepusenie o reprezinta existent contractului de munca, in cadrul caruia cel care are calitatea de salariat, de angajat, este subordonat, in ce priveste indeplinirea functiilor si atributiilor sale in raport cu angajatorul. Existenta contractului individual de munca prezuma existent raportului de prepusenie pana la proba contrarie.

Calitatea de angajator, de comitent, o pot avea regiile autonomesocietatile comerciale cu capital total sau partial de stat, persoanele juridice fara scop patrimonial, persoanele fizice daca exista un contract individual de munca si daca acela care are calitatea de comitent se afla pe pozitia angajatorului, a aceluia care directioneaza, conduce, indruma, controleaza, supravegheaza activitatea angajatului prepus. Raportul de prepusenie se determina in functie de situatia concreta de catre instant judecatoreasca pe baza mijloacelor de proba puze la dispozitia acesteia.

Conditiile raspunderii comitentilor pentru faptele prepusilor sunt: conditiile generale: victima prejudiciului trebuie sa dovedeasca existent prejudiciului, existent faptei ilicite a prepusului, existent unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudicial produs, existent vinei, a culpei prepusului in comiterea acestei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii; conditiile speciale: doua conditii special particularizeaza raspunderea comitentului pentru fapta prepusului: raportul de prepusenie, ce inseamna ca trebuie ca acesta sa existe la data savarsirii faptei prejudiciabile, aceasta conditie implica existent calitatii de comitent si savarsirea faptei de catre prepus, care se refera ca fapta sa se fi fost savarsita in exercitiul functiilor incredintate de comitent prepusului.

Capitolul 2: Reglementarea raspunderii civile contractuale conform NCC

Subcapitolul 1: Concept, definire raspunderea civila contractuala in NCC

In doctrina franceza, care a fost modelul pentru cea romana notiunea de raspundere civila contractuala se prezinta la fel, intr-o mare masura. Raspunderea civila contractuala inseamna “obligatia debitorului de a repara pecuniar prejudicial cazuat creditorului sau prin neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau cu intarziere a obligatiilor nascute intr-un contract valabil incheiat”.

Principiul fortei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) cere ca orice persoana care a contractat sa isi execute obligatiile care le-a asumat, premiza de la care pleaca art. 1350 alin. (1) C.civ. in definirea raspunderii contractual. Prin consecinta, atunci cand, fara justificare, nu isi indeplineste aceasta indatorire, ea este raspunzatoare de prejudicial cauzat celeilalte parti si este obligate sa repare acest prejudiciu, in conditiile legii”, asa cum prevede alin. (2) al aceluiasi text normative. La randul lor, cele doua prevederi menite sa defineasac raspunderea contractual, reprezinta efectele firesti ale dreptului pe care il are creditorul la “indeplinirea integral, exacta si la timp a obligatiei”, prevazut de art. 1516 alin. (1) C.civ.. Incalcarea acestui drept de creanta al creditorului la executarea in natura a obligatiilor asumate de debitor naste un alt drept, tot de creanta, prevazut de art. 1530 C.civ. la “daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat si care este consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei”.

In esenta, noile texte normative continua traditia vechii reglementari a contractului. Noutatatea o reprezinta integrarea raspunderii contractual la conceptual larg de raspundere civila, vazuta ca effect la incalcarii indatoririi de a nu vatama pe altul (reminem laedere). Spre deosebire de raspunderea delictuala care nu presupune un raport juridic anterior, raspunderea contractual are ca premiza intocmai asemenea raporturi juridice prestabilite prin acordul de vointa al partilor. Est e motivul pentru care definitia raspunderii civile contractuale isi conserva aceeasi configuratie clasica, reprezentand obligatia impusa debitorului de a repara prejudicial suferit de creditor prin neexecutarea, executarea necorespunzatoare a obligatiilor de catre debitor; din perspective debitorului, este obligatia impusa acestuia de a repara prejudicial suferit de creditor prin incalcarea de catre debitor a obligatiilor sale asumate. Vazuta ca obligatie impusa debitorului, raspunderea contractual este o specie a sanctiunii civile (sanction praecepti iuris).

Subcapitolul 2: Conditiile raspunderii civile contractuale si evaluarea daunelor interese

Sectiunea 1: Conditiile raspunderii civile contractuale. Aspecte generale

Orice discutie despre raspunderea contractuala pleaca de la premisa ca exista un contract valid incheiat, care insa nu este executat din vina debitorului. Daca in speta este un act juridic unilateral sau o figura juridica ce nu poate fi subsumata categoriei de contract, singura raspundere ce se poate angaja este cea delictuala.

Astfel, in cazul retragerii intempestive a ofertei, raspunderea va fi de natura delictuala . Daca oferta de a contracta a fost retrasa dupa acceptarea sa, adica dupa momentul incheierii conventie, raspunderea ofertantului va fi contractuala, pundandu-se problema executarii contractului deja incheiat. In faza precontractuala, raspunderea va fi delictuala daca cei aflati in negocieri nu au incheiat nici un acord privind tratativele lor juridice. In schimb, nerespectarea unui asemenea acord va conduce la angajarea raspunderii lor contractuale. Exercitiul abuziv al clauzelor de revocare sau de de rezolutiune unilaterale a unei conventii valide va atrage tot raspunderea contractuala. Daca in schimb, se revoca o promisiune publica de recompensa raspunderea promitentului va fi de drept comun, adica delictuala (art. 1329 N.C.C.) Si pentru unele cvasi-institutii, carora noul Cod civil a vrut sa le confere un continut juridic, dar care nu sunt totusi contracte, se va angaja tot raspunderea delictuala; si ne referim la ruperea abuziva a logodnei (art. 269 N.C.C.) In fine, pentru cvasi-contracte-adica pentru faptele juridice ilicite, reparatiile si restituirile datorate asculta de reguli proprii, care sunt diferite in principiu atat de cele ale raspunderii contractuale, cat si de normele raspunderii delictuale.

Al doilea aspect de subliniat este ca, de principiu, raspunderea contractuala nu se angajeaza decat intre partile contractului. Inexecutarea contractului este cauza eficienta a declansarii mecanismului de raspundere contractuala, iar aceasta nu se poate intampla decat intre cei care au incheiat contractul sau persoanele care le succed in drepturi ori intre partile survenite ale actului neexecutat. Din punctul de vedere al angajarii raspunderii contractuale, este indiferent daca neindeplinirea obligatiilor justifica desfiintarea conventiei sau creditorul pretinde doar executarea silita a obligatiilor pe care fara justificare debitorul nu le-a platit.

Sectiunea 2: Faptul ilicit

Faptul ilicit se defineste, in materia raspunderii contractuale, in neindeplinirea obligatiilor la care debitorul s-a angajat prin incheierea actului juridic. Din unghiul creditorului-care are dreptul la "indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei" [ art. 1516 alin. (1) N.C.C], faptul neexecutarii consta tocmai in incalcarea dreptului sau de creanta. Desi in mod esential ne intereseaza doar contractele care genereaza raporturi obligationale, se poate nota ca raspunderea contractuala se angajeaza si pentru contractele ce nu sunt izvoare de obligatii civile.

Din acest unghi orice neexecutarea a unui contract constituie un fapt ilicit prin aceea ca se contravine normelor private generate de conventie, se sfideaza forta obligatorie a contractului. Revenind la obligatiile civile, se poate face distinctie intre ele dupa cum acestea sunt de a face sau de a da, iar continutul concret al prestatiei imprima un anumit specific si neindeplinirii lor.

Astfel, pentru obligatiile de a face (facere), debitorul se abtine de a indeplini prestatia la care s-a angajat ori o executa necorespunzator sau cu intarziere. Pentru asemena obligatii de rezultat, creditorul trebuie sa faca dovada ca nu s-a produs efectul promis de debitor; insa pentru obligatiile de mijloace, creditorul e tinut sa faca dovada ca datornicul nu s-a straduit suficient sa ajunga la rezultatul prmis, luandu-se in considerare diferite criterii prescrise de noul Cod civil (cf. art. 1481). In toate cazurile, debitorul e tinut personal sa isi indeplineasca dtoriile (art. 1518 N.C.C.) depunand diligenta de care da dovada un bun proprietar (art. 1480 N.C.C)

Pentru obligatiile de a nu face (non facere), creditorul e tinut sa dovedeasca rezultatul actiunii debitorului de la care acesta trebuia sa se abtina, fiind imposibil de dovedit in sine lipsa de abstentiune, ci doar consecintele acesteia. Pentru obligatiile de a da (dare), oricat de abstracta ar fi considerata executarea lor, se va tine seama de natura bunului. Astfel, daca bunul este imobil si supus inscrierii in CF, creditorul obligatiei de transfer va fi tinut sa probeze ca debitorul nu a consimtit² la actul translativ (ori constitutiv) de drepturi tabulare, pe care l-a convenit anterior cu debitorul. Daca bunul e mobil si nesupus la vreo formalitate (de publicitate ori administrativa), creditorul va putea reclama doar punerea in posesie, intrucat, obligatia dare s-a infaptuit solo consensus (art. 1273 N.C.C)

Sectiunea 3: Vinovatia

Neindeplinirea obligatiei voluntare trebuie sa fie culpabila. adica sa poata fi reprosata debitorului, aceasta neavand nicio justificare a inexecutarii sale. Raspunderea contractuala ramane- din acest unghi, una subiectiva, care se intemeiaza pe vinovatia debitorului, chiar daca aceasta este prezumata legal.

Astfel, prin art. 1548 N.C.C. dispune: "culpa debitorului unei obligatii contractuale se prezuma prin simplul fapt al neexecutarii." Efectul practic este ca creditorul nu este tinut sa faca proba vinovatiei, iar debitorul, daca sustine ca nu este vinovat, trebuie sa o dovedeasca, proba fiind libera. Regula prezumtiei de culpa se aplica doar obligatiilor de rezultat, creditorul unei obligatii de mijloace este-in schimb, tinut sa dovedeasca ca rezultatul promis nu a fost obtinut din cauza lipsei de diligenta a debitorului sau. De observat ca noul Cod civil vorbeste atat despre culpa (/intentie), cat si despre neexecutarea "fara justificare" a obligatiei¹, iar art. 1530 pare sa creeze o alternativa intre cele doua, cu efectul ca oricare dintre ele duce la angajarea raspunderii debitorului. Expresia fara justificare nu poate fi inteleasa decat tot raportat la vinovatie, insa doar in mod implicit, intrucat in lipsa vinei nu se poate vorbi despre raspundere contractuala.

In principiu, conteaza vinovatia debitorului, iar nu vrei forma speciala a ei. Precum la raspunderea delictuala, vina este doar un element structural al raspunderii, fara sa aiba insa importanta decat debitorul a lucrat cu intentie sau doar a fost in culpa (art. 1547 N.C.C.) Deci, o culpa levis este suficienta pentru a angaja raspunderea debitorului, aceasta daca legea speciala nu dispune altfel. Pentru a isi dovedi inocenta, cu efect exonerator pentru el, debitorul va trebui sa procedeze ca in materia raspunderii delictuale. In fine, reglementand lapidar raspunderea contractuala pentru fapta altuia, noul Cod civil nu face nicio aluzie despre caracterul subiectiv al acestei forme de raspundere. Totusi, se poate retine ca si aceasta raspundere indirecta este tot subiectiva, iar prezumtia de culpa trebuie aplicata si in cazul in care debitorul e tras la raspundere pentru fapta celui pe care si l-a substituit in executarea contractulu.

Sectiunea 4: Prejudiciul si evaluarea sa

Prejudiciul consta in consecintele daunatoare de natura patrimoniala ori nepatrimoniala, efecte ale incalcarii de catre debitor a dreptului de creanta apartinand creditorului sau contractual, prin nmeexecutarea “lato sensu” a prestatiei sau prestatiilor care s-au datorat”.

Raspundere fara dauna nu exista si, prin urmare, creditorul e tinut sa faca dovada ca inexecutarea contractului i-a pricinuit o paguba. Chiar daca inexecutarea contractului este considerata fapta ilicita specifica, nu trebuie identificat prejudiciul reparabil cu obligatia neexecutata )art. 1537 N.C.C) .Cea din urma poate fi executata fortat (in natura sau prin echivalent, dupa caz) iar dauna-distincta fiind de obligatia neindeplinita, dar cauzata de neexecutare, se cumuleaza cu executarea silita a obligatiilor contractuale.

Sa presupunem ca A incheie un contract cu un service pentru a isi repara autoturismul contravaloarea reparatiei este de 1000 lei. In ipoteza in care service-ul nu face nicio reparatie, iar contracteaza aceeasi lucrare cu un alt service, dar pentru suma de 1200 lei, obligatia inexecutata este in valoare de 1000 lei, iar daunele-interese, pe care poate sa le pretinda A, sunt de 200 lei. In schimb daca cel de-al doilea service practica acelasi pret cu primul, A nu ar fi avut actiune in daune, deoarece nu suferea nicio paguba din neexecutarea primului contract.

Subsectiunea 1: Evaluarea legala

Clasic, cea mai insemnata diferenta intre raspunderea delictuala si cea contractuala se leaga de prejudiciu, de modul in care acesta poate fi tratat in materie conventionala. Modalitatea de masurare a intinderii prejudiciului, iar uneori chiar si existenta acestuia pot imbraca forme specifice la raspundrea contractuala. Astfel, se pot stabili trei modalitati complet distincte prin care sa se masoare un prejudiciu contractual concret. Prima se refera la evaluarea legala, cand ex lege se determina atat existenta, cat si intinderea prejudiciului, aplicabila obligatiilor pecuniare.

In situatia acestora, prejudiciul este stabilit automat de lege in caz de neexecutare la scadenta, iar cuantumul sau este dat de dobanda legala (art. 1535 N.C.C)

Creditorul unei datorii banesti nu este tinut nici sa faca dovada prejudiciului suferit, nici sa calculeze valoarea acestuia, totul fiind reglat prin efectul legii. Dobanda legala-inteleasa ca prejudiciu al neexecutarii, e reglementata prin norme dispozitive, iar partile pot deroga de la ele, fie stabilind o dobanda conventionala, fie renuntand complet la un asemena tip de daune legal prevazute si cantarite.

Subsectiunea 2: Clauza penala

O a doua modalitate de stabilire a existentei si intinderii prejudiciului este oferita de mecanismele contractului, partile sale putand sa le stabileasca conventional.

Acordul prin care "partile stipuleaza ca debitorul se obliga la o anumita prestatie in cazul neexecutarii obligatiei principale" [art. 1538 alin. (1) N.C.C) se numeste clauza penala. Desi din definitia oferita de noul Cod civil se deduce ca orice prestatie ar putea constitui obiectul unei clauze penale, practic, continutul ei este pecuniar. Functia clauzei penale este de stabilire a despagubirilor in caz de neexecutare a contractului, functie reparatorie ce opereaza abia dupa scadenta obligatiilor voluntare. Inainte de scadenta, clauza penala are o incarcatura cominatorie, punand o presiune suplimentara pe debitorul ce ar fi tentat sa nu isi execute obligatiile. Cele doua functii permit sa se vorbeasca despre clauza penala ca despre o pedeapsa privata si de origine conventionala.

In cazul in care accentul pe pedeapsa pecuniara, clauza penala tine loc de executarea obligatilor, inlocuind prestatia initiala cu una distincta, in caz de neexecutare a contractului. Daca clauza penala e privita din unghiul efectului sau reparatoriu-remedierea neindeplinirii obligatiei asumate, se poate vorbi de evaluarea conventionala a daunelor-interese in caz de neexecutare a contractului. Prin urmare, clauza penala are o multitudine de fatete, care ii caracterizeaza natura juridica, dar genetic ea este intotdeauna o conventie, accesorie contractului a carui executare vrea sa o asigure si pendente de obligatia principala.

Functiile clauzei penala permit distinctia(relativa) fata de alte stipulatii prevazute cu titlu de indemnizare, sumele astfel platite sunt fie pentru a se permite exercitiul unei clauze de denuntare unilaterala ( de dezicere) fie pentru a se asigura exclusivitatea exercitiului unui drept, cum ar fi cazul clauzelor de indisponibilzare.

Asadar, clauza penala nu se confunda cu arvuna confirmatorie, care are rolul de a intari consimtamantul dat pentru executarea unui contract (art. 1544 N.C.C).

Daca arvuna are insa caracter penalizator, ea functionand ca o clauza de dezicere prin ea se urmareste indemnizarea denuntarii contractului (art. 1544 N.C.C.) dezicere, prin ea se urmareste indemnizarea denuntarii contractului( art. 1545 N.C.C.) iar nu stabilirea despagubirilor in caz de neexecutare a acesteia.

Formal, clauza penala este prevazuta intr-un contract, fiind substantial, accesorie obligatiilor (principale) generate de acesta. Efectul cel mai important al raportului de accesorialitate este ca nulitatea obligatiei pentru care a fost prevazuta clauza penala o lasa si pe aceasta fara efecte juridice [art. 1540 alin. (1) N.C.C.]

Nu este exclus ca o clauza penala sa fie stabilita ulterior incheierii contractului, iar tot regula accesorium sequitur principalem. Clauza penala poate supravietui rezolutiunii, deoarece ratiunea ei este de a dezdauna pe creditor in caz de inexecutare a contractului. Dar clauza penala isi va produce efectele specifice doar in ipoteza in care rezolutiunea e imputabila debotorului., [idem (2)]. Prin urmare in ipoteza in care contractul devine imposibil de executat datorita unui caz fortuit, clauza penala nu se va activa. In general, destinul clauzei penale depinde de natura contractului, de specificul prestatiilor acestuia, dar si de cauzele concrete care au dus la neindeplinirea lor.

Referitor tot la caracterul accesoriu al clauzei penale, noul Cod civil are dispozitii speciale al caror sens este sa hotarasca soarta penalitatilor in cazul in care obligatiile principale sunt divizibile (art. 1543) Astfel, divizibilitatea obligatiei principale implica automat si divizibilitatea penalitatii, care va fi platita numai de codebitorul ce s-a facut vinovat de neexecutare si numai pentru partea la care acesta este tinut. Totusi, daca ratiunea clauziei penale a fost tocmai sa impiedice o plata aprtiala, regula de mai sus nu se aplica. In acest caz, intreaga penalitate poate si ceruta debitorului caruia i se imputa neexecutarea sau executarea partiala, iar de la ceilalti codebitori, se vor pretinde penalitati doar "proportional cu partea fiecaruia din daorie, fara a limita regresul acestora impotriva celui care nu a executat obligatia" [idem(2)]. La fel, indivizibilitatea penalitatii, dar, in plus, creditorului i se ofera o optiune pentru a obtine plata penalitatilor.

Creditorul poate sa le ceara in totalitate fie doar celui care nu a indeplinit ogligatia principala "fie celorlalti codebitori, fiecaruia pentru partea sa, Acestia pastreaza dreptul de regres in contra celui care a provocat neexecutarea” (art. 1542)

In principiu, cauza penala nu isi produce efectele decat daca toate conditiile raspunderii contractuale sunt indeplinite si-finalist vorbind, executarea clauzei ar trebui sa asigure repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare. Prin urmare, sumele datorate in virtutea clauzei penale nu se cumuleaza cu executarea in natura a obligatiei principale (art. 1539 N.C.C.) Noul Cod civil admite insa o exceptie de regula non-cumulului clauzei penale cu executare in natura a obligatiei principale.

Astfel, aditionarea e posibila in situatia in care "penalitatea a fost stipulata pentru neexecutarea obligatiilor la timp sau in locul stabilit. In acest din urma caz, creditorul poate cere atat executarea obligatiei principale, cat si a penalitatii, daca nu renunta la acest drept sau daca nu accepta, fara rezerve, executarea obligatiei." (idem)

Ca efect al activarii clauzei penale, creditorului i se deschide un drept de optiune intre a pretinde fie executarea silita in natura a obligatiei principale, fie executarea prestatiilor prevazute de clauza penala [art. 1528 alin. (2) N.C.C.]. Alegerea apartine doar creditorului, clauza penala netransformand obligatia contractuala principala intr-una conditionata¹, facultativa² sau alternativa³ pentru debitor, care nu se poate libera oferind prestatie penalizatoare in locul executarii obligatiei principale [idem(3)]. Dreptul de optiune se deschide pentru creditor doar daca inexecutarea e culpabila din partea debitorului, iar exercititul sau nu este supus vreunei conditionari.

Prin urmare, creditorul alege liber, fara sa fie obligat sa ceara mai intai rezolutiunea contractului sau sa fie tinut sa faca dovada unui prejudiciu pricinuit de inexecutarea contractului. Aici se si gaseste de altfel marele avantaj practic al clauzei penale: creditorul nu e obligat sa dovedeasca exisenta vreunui prejudiciu, el poate sa reclame direct plata prestatiilor penalizatoare. Din acest unghi, cand se considera ca stipulatia penala are o functie reapartorie, se poate vorbi despre evaluarea conventionala a cuantumului prejudiciului contractual, fiind indepartate.

In vechiul Cod civil, reducerea judiciara a cuantumului penalitatilor conventional stabilite a fost obiect de controverse⁴, dar noul Cod civil le sisteaza, acordand instantei dreptul de a micsora continut patrimonial al clauzei penale. ( art. 1541 N.C.C.) Dreptul instantei de a reduce clauza penala este de ordine publica, iar daca partile vor sa il inlature conventional, nu pot, orice stipulatie in acest sens este nula. Oricum, instanta nu poate decat in doua situatii sa intervina in aplicarea clauzei penale, prima cand obligatia principala a fost indeplinita partial, iar executarea a profitat déjà creditorului; a doua, cand penalitatea este “ vadit excesiva” raportat prejudicial previzivil ca parti la momentul incheierii contractului.

Subsectiunea 3: Evaluarea judiciara

In cazul in care in care nici legea nu prevede vreo modalitate speciala de evaluare a prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului, iar partile sunt dezbinate si nici nu au incheiat o clauza penala, instant va fi aceea care va transa disputa, fisand intinderea despagubirilor, in caest caz se va vorbi despre “evaluarea judiciara a daunelor interse” care este care este ghidata de cateva reguli stabilite de Noul Cod Civil, art. 1531 alin (1) N.C.C. art. 1532 NCC si art. 1533 NCC: “Art. 1531: Repararea integral (1) Creditorul are dreptul la repararea integral a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutarii. (2) Prejudiciul curpinde pierderea efectiv suferita de creditor si beneficial de care acesta este lipsit.

La determinarea intinderii prejudiciului se tine seama si de cheltuielile pe care creditorul le-a facut, intr-o limita rezonabila, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul si la repararea prejudiciului nepatrimonial. Art. 1532 Caracterul cert al prejudiciului (1) La stabilirea daunelor-interese se tine seama de prejudiciile viitoare, atunci cand acestea sunt certe. (2) Prejudiciul c ear fi cauzat prin pierderea unei sanse de a obtine un avantaj poate fi reparat proportional cu probabilitatea obtinerii avantajului, tinand cont de imprejurari si de situatia concreta a creditorului. (3) Prejudiciul al carui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determina de instant de judecata.

Art. 1533 Previzibilitatea prejudiciului: Debitorul raspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevazut sau pe care putea sa le prevada ca urmare a neexecutarii la momentul incheierii contractului, afara de cazul in care neexecutarea este intentionata sau se datoreaza culpei grave a acestuia. Chiar si in acest din urma caz, daunele interese nu cuprind decat ceea ce este consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei.”

Sectiunea 5: Raportul de cauzalitate

Pentru antrenarea raspunderii civile contractual este necesara existent raportului de cauzalitate intre neexecutarea “lato sensu” a obligatiilor contractual si prejudicial suferit de creditor. Debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-interese atunci cand neexecutarea “lato sensu” a prestatiei sau prestatiilor se datoreaza fortei majore sau unui caz fortuity. In materie de raspundere civila contractual nu este de regula deosebire de efecte intre intre forta majora si cazul fortuit, ele alcatuiesc una si acceasi cauza care care exclude existent raportului de cauzalitate, nefiind intrunita aceasta conditie a raspunderii civile.

Lipsa raportului de cauzalitate face inaplicabile regulile raspunderii civile, deoarece raspunderea civila se considera ca nu acopera ipoteza neexecutarii fortuite a contractului.

Raportul de cauzalitate este legatura ce trebuie sa existe intre neexecutare si prejudicial reclamat ca reparabil. In NCC apare de doua ori ideea ca “prejudicial trebuie sa fie consecinta directa si neceseara a neexecutarii obligatiilor contractual”. Dar N.C.C. nu ofera niciun criteriu de stabilire a raportului de cauzalitate, insa, criteriile de judecare a raportului de cauzalitate, stabilite la raspunderea delictuala pot fi aplicate si la raspunderea contractual.

Subcapitolul 3: Raspunderea pentru fapta altei persoane in lumina Noului Cod Civil

Sectiunea 1: Prezentare generala si comparativa in raport cu dispozitiile Codului Civil din 1864

Pastrand acelasi aliniament juridic consacrat de Codul Civil din 1864, Noul Cod Civil reglementeaza de o maniera inedita raspunderea pentru fapta altuia. Dispozitiile Noului Cod Civil referitoare la raspunderea pentru fapta altuia au iscat in doctrina juridical numeroase discutii si controverse.

Din punctul nostru de vedere aceste dispozitii trebuie sa fie interpretate obiectiv si rational, corelandu-se atat cu celelalte acte normative in vigoare, la nivel national, cat si cu tratatele si directivele existente la nivel comunitar.

Conform tezei care sustine ca prin “ valorificarea creatoare a orientarilor doctrine si jurisprudentei din tara si strainatate a activitatii practicienilor din domeniul dreptului, dar si a experientei societatii civile, Noul Cod Civil roman se dovedeste a fi esenta celor mai valoaroase idei juridice, un “summum” de traditie si modernitate, actualitate si perspective, continuitate si convergenta in domeniul dreptului privat, se cuvine a remarca faptul ca prin reglementarea in Noul Cod Civil a raspunderii pentru fapta altuia, s-a urmarit o reformare radical a institutiei juridice, indeosebi cu privire la fundamental ipotezelor de raspundere, oferind noi interpretari mai pragmatic, mai realiste, mai aproape de interesele persoanelor care au suferit un prejudiciu, acordand primordialiate functiei reparatorii, specific raspunderii civile delictuale, fara insa a ignora rolul sau educative-preventiv”.

O alta idee afirmata in doctrina de actualitate este aceea conform careia “ daca raspunderea directa, respectiv pentru fapta proprie mai poate fi considerata una principala, raspunderea indirecta, respectiv pentru fapta altuia trebuie inteles in sensul ca se poate angaja doar in sarcina persoanelor indicate de lege, ca aceasta este singura in drept sa extinda cazurile de raspundere indirecta.

Acest caracter derogator, nu inlatura dreptul de optiune a victimei intre a cere angajarea fie a raspunderii directe, fie pentru fapta altuia. Raspunderea pentru fapta altuia are vocatia de a substitui “ de lege lata” raspunderii subiective a celui pentru care se raspunde, ceea ce nu inseamna ca raspunderea subiectiva a faptuitorului este exclusa. Nu e atata un concurs intre cele doua forme de raspundere, cu efectul ca una ar elimina-o din discutie pe cealalta cat o coexistenta a acestora, cu functia de garantie a repararii daunei suferite de victima.

Asadar, instituirea raspunderii indirecte apare ca o garantie a executarii obligatiei de dezdaunare, deoarece responsabilul este indeobste cu mult mai solvabil decat faptasul direct al delictului civil.

Spre deosebire de Codul Civil din 1864 unde erau reglementate trei forme de raspundere pentru fapta altuia si anume: raspunderea parinitilor pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite savarsite de copiii lor minori (art. 1000, alin (2) si (5) Codul Civil din 1864); raspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale propusilor sai ( art. 1000, alin (3) Codul Civil din 1864); raspunderea institutorilor si artizanilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele savarsite de elevii sau, dupa caz, ucenicii lor (art. 1000, alin (4) si (5) Codul Civil din 1864). Noul Cod Civil reglementeaza raspunderea pentru fapta altuia in cadrul Sectiunii a 4-a, art. 1372 pana la art. 1374, distingand intre doua cazuri sau ipoteze in care o persoana poate fi obligata sa raspunda pentru un prejudiciu cauzat unui tert prin fapta ilicita a altuia sau altora.

Este constituit un principiu general de raspundere pentru prejudiciul cauzat altuia prin fapta ilicita savarsita de un minor sau o persoana pusa sub interdictie, raspundere ce se angajeaza in sarcina aceluia care in temeiul legii, al unui contract ori a unei hotarari judecatoresti are obligatia sa il supravegheze pe autorul faptei prejudiciabile.

Al doilea caz este reglementat in cadrul dispozitiilor art. 1373 NCC si consta in raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate, tertilor prin faptele ilicite ale prepusilor; iar prin art. 1374 NCC, legiuitorul stabileste regulile in functie de care se rezolva concursul intre raspunderea diferitelor persoane pentru faptele altora, respective intre raspunderea parintilor si a altor persoane carora le incubi obligatia de supraveghere a autorului prejudiciului, minor sau interzis judecatoresc, precum si intre raspunderea acestora sic ea a comitentului pentru fapta prepusului minor.

Diferentele dintre cele doua reglementari, si anume: Codul Civil din 1864, respective Noul Cod Civil nu sunt majore, insa asa cum vom remarca, sunt de substanta intrucat noul legiuitor reglementeaza “expressis verbis” principiul raspunderii pentru fapta unei alte persoane, de asemenea largeste sfera persoanelor care pot raspunde pentru fapta altei persoane si stabileste conditiile in care comitentul poate fi exonerate de raspundere pentru fapta altei persoane si stabileste conditiile in care comitentul poate fi exonerate de raspundere pentru fapta prejudiciabila savarsita de prepus.

“De lege lata”, mentionam faptul ca, aceste ipoteze speciale in care se poate angaja raspunderea pentru fapta altei persoane sunt de stricta interpretare si aplicare. Ele au la baza existent unor raporturi in temeiul carora persoana raspunzatoare exercita o autoritate asupra autorului faptei prejudiciabile, constand, dupa caz, in supravegherea, educarea, cresterea ori controlul activitatii acestuia.

Astfel, asa cum s-a reliefat si in literatura juridica de specialitate, raporturile dintre cele doua persoane sunt intodeauna de subordonare; autorul faptei prejudiciabile este subordonat, adica, sub controlul persoanei chemate de lege sa raspunda civil pentru faptele sale ilicite si prejudiciabile in dauna unui tert. In scopul completarii mentionam faptul ca principiul raspunderii pentru fapta altuia este circumscris atat persoanelor fizice cat si juridice care au obligatia legala ori si-au asumat obligatia de a supraveghea, organiza, indruma si controla activitatea unei alte persoane. Acest principiu se aplica si acelor persoane care au, ori si-au asumat, in temeiul legii, al unui contract ori al unei hotarari judecatoresti obligatia legala de a su[raveghea o persoana a carei stare fizica, psihica sau sociala face necesara sau macar justifica o supraveghere mai speciala.

Sectiunea 2: Conditiile raspunderii contractuale pentru fapta altuia

Subsectiunea 1: Reglementare

“Debitorul raspunde personal de indeplinirea obligatiilor sale.” (art. 1517 N.C.C.). Pe de alta parte, atunci cand o parte, fara justificare nu isi indeplineste obligatiile contractual “ ea este raspunzatoare pentru prejudicial cauzat celeilalte parti si este obligate sa repare acest prejudiciu, in conditiile legii” (art. 1350, alin. (2) C.civ.)

In general, raspunderea contractuala este directa si personala. Cu toate acestea ne putem imagina situatii in care prejudicial este cauzat in mod direct celeilalte parti de o persoana pe care creditorul si-a substituit-o in executarea obligatiilor sale contractual. De exemplu ne putem impagina incalcarea obligatiei de securitate rezultata dintr-un contract medical, de catre un angajalt al medicului care datoreaza prestatiile medicale, adica un asistent medical sau brancardier. “Daca partile nu convin altfel, debitorul raspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseste pentru executarea obligatiilor contractuale.” (art. 1519 N.C.C.)

Pentru a fi in prezenta unei raspunderi contractuale pentru fapta altei persoane este necesar ca sa se indeplineasca niste conditii si asemena:

O prima conditie consta in faptul ca este necesar ca obligatia contractuala a debitorului sa se execute prin altul, trebuie sa avem de a face cu o obligatie asumata personal de catre debitor fata de creditor, obligatie in executarea careia sa implice un tert – eventual un prepus contractual, chemat sa execute prestatia in locul, in numele si pe seama debitorului sau alaturi de acesta.

O alta conditie este aceea ca tertul interpus in executarea contractului sa fie desemnat voluntar de catre creditor. Desemnarea voluntara nu presupune neaparat o desemnare expresa a tertului. Ea se deduce, de regula, din contextul juridic al executarii contractului. Astfel, asistentul medical va avea calitatea de tert desemnat ca urmare a incheierii contractului de munca, persoanele care locuiesc impreuna cu locatarul intr-un imobil vor avea aceasta calitate pentru ca legiuitorul prevede, subcontractantul dintr-un contract de antrepriza, dobandeste aceasta calitate pentru ca i-a fost incredintata printr-un subcontract executarea lucrarilor de catre antreprenorul principal.

Absenta de scutire de raspundere a debitorului de catre creditorul sau contractual reglementata prin Art. 1519 C.civ. mentioneaza ca “ raspunderea se angajeaza numai daca partile nu convin altfel.”

O ultima conditie este reprezentata de neexecutarea obligatiiilor contractuale ale debitorului principal, care trebuie sa constituie o fapta ilicita si culpabila a tertului interpus in executare. Asadar aveam de a face cu o raspundere contractual pentru fapta altuia atunci cand fapta tertului reprezinta in accelasi timp o neexecutare nejustificata din partea debitorului principal.

Subsectiunea 2: Raspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta minorului sau a unui interzis judecatoresc

Reglementare. Persoanele pentru care se raspunde. Persoanele raspunzatoare

Raspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicita a minorilor sau interzisilor judecatoresti este reglementata in textele art. 1.372 C.civ., alcatuit din trei alineate. In primul alineat sunt stabilite sfera sau domeniul de aplicare, precum si conditiile speciale ale acestei raspunderi. Alineatul al doilea prevede ca pentru existenta raspunderii nu este necesara conditia discernamantului prezumat sau dovedit al autorului faptei ilicite. Ultimul alineat, in prima fraza, stabileste limitativ ca persoana obligata la supravegherea minorului sau interzisului judecatoresc este exonerata de raspundere "numai daca dovedeste ca nu a putut impiedica fapta prejudiciabila"; si, in sfarsit, in fraza a doua a aceluiasi alineat se dispune, cu referire exclusiva la raspunderea parintilor si tutorilor, ca ei vor putea face dovada ca nu au putut impiedica fapta prejudiciabila a copilului minor doar daca probeaza ca acea fapta este "urmarea unei cauze decat modul in care si-au indeplinit indatoririle decurgand din exercitiul autoritatii parintesti"; ultima precizare o consideram ilogica si superflua.

Art. 1.372 C.civ consacra un principiu general de raspundere pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicita a minorilor si interzisilor judecatoresti.

Aceasta alegatie este sustinuta de faptul ca atat sfera persoanelor pentru care se raspunde, cat si sfera persoanelor raspunzatoare cuprind un numar mare de persoane. Astfel, inca in alineatul (1) al aceluiasi articol se dispune ca aceasta ipoteza de raspundere se angajeaza pentru prejudiciile cauzate de orice persoana aflata in stare de minoritate ori pusa sub interdictie judecatoreasca, chiar daca a implinit varsta majoratului la data savarsirii faptei. Este de retinut ca raspunderea in discutie nu exista in situatia in care autorul faptei ilicite este o persoana majora lipsita de discernamant, care insa nu se afla sub interdictie judecatoreasca.

Conform art. 1372 alin. (1) C.civ. rezulta ca raspunderea pe care o analizam se angajeaza in sarcina oricarei persoane fizice sau juridice care are obligatia prevazuta de lege, stabilita intr-un contract sau printr-o hotarare judecatoreasca, de a supraveghea pe minorul sau, dupa caz, persoana pusa sub interdictie care a savarsit fapta ilicita prin care s-a cauzat unei persoane un prejudiciu injust. Obligatia legala de supraveghere a minorilor revine, inainte de toate, parintilor acestora; astfel, art. 493 C.civ, prevede expres :" Parintii au dreptul si indatorirea de supraveghere a copilului minor"

Totodata, aceasta obligatie legala a parintilor rezulta implicit si din art. 487 C.civ., care defineste continutul autoritatii parintesti: "Parintii au dreptul si indatorirea de a creste copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, psihica si intelectuala, de educatia, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia, potrivit propriilor convingeri, insusirilor si nevoilor copilului; ei sunt datori sa dea copilului orientarea si sfaturile necesare exercitarii corespunzatoare a drepturilor pe care legea le recunoaste acestuia." Asa cum s-a aratat, obligatia parintilor de crestere si indrumare a copilului minor are un continut larg, astfel incat presupune in mod necesar si implicit si obligatia de supraveghere, care este prevazuta si separat intr-un text de lege distinct (art. 493 C.civ). Aceasta obligatie legala este, fara deosebire, in sarcina parintilor firesti sau, dupa caz, a parintilor adoptivi. De asemenea, ea revine si tutorelui minorului, asupra caruia trec in principiu, drepturile si indatoririle parintesti cu privire la persoana minorului si bunurile sale, sub controlul instantei de tutela si, eventual, al consiliului de familie.

Alte persoane carora le revine obligatia de supraveghere sunt: tutorii interzisilor judecatoresti, cadrele didactice din invatamantul public preuniversitar, unitatile scolare private, meseriasii care instruiesc minori, persoanele carora le este incredintat un minor in plasament prin hotararea instantei de tutela, asistentii maternali, persoanele fizice si juridice care, in calitate de profesionisti, isi asuma prin conventie misiunea de a instrui, reeduca, trata, ingriji, organiza si supraveghea pe minori sau pe interzisii judecatoresti (cum sunt:asociatiile si fundatiile care infiinteaza centre de reeducare sau recuperare a persoanelor cu handicap psihic, spitalele private, clinicile psihiatrice private, sanatoriile, coloniile de vacanta, cresele, orfelinatele, pensiunile, infirmierele, bonele etc.), unitatile sanitare publice in care se afla internati bolnavii psihici pusi sub interdictie, centrele de reeducare si unitatile penitenciare care au sub autoritatea lor infractori minori etc. Nu are nicio relevanta speciala daca obligatia de supraveghere este legala, contractuala sau judiciara, gratuita sau cu titlu oneros, de lunga durata sau temporara.

Sfera deosebit de larga a persoanelor raspunzatoare si a persoanelor pentru a caror fapta se angajeaza raspunderea pe temeiul art. 1.372 C.civ., sustine cu tarie afirmatia noastra ca textul legal instituie un principiu general de raspundere pentru faptele ilicite si prejudiciabile savarsite de persoanele care sunt prezumate de lege ca neavand discernamant, precum si de minorii cu varsta intre 14 si 18 ani.

Conditiile existentei raspunderii

Enuntare. Conditiile necesare existentei raspunderii in discutie pot fi decelate din examinarea prevederilor art. 1.372 alin. (1)-(2) C.civ. Conditiile sunt generale si speciale. Astfel, este necesar sa fie intrunite si dovedite trei dintre conditiile generale ale raspunderii civile: prejudiciul injust cauzat unei terte persoane, fapta ilicita a minorului sau interzisului judecatoresc si raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu. Vinovatia autorului faptei ilicite si prejudiciabile nu este o conditie necesara, aceasta afirmatie isi are temeiul legal in art. 1.372 alin. (2) C.civ., unde se dispune: " Raspunderea subzista chiar in cazul cand faptuitorul, fiind lipsit de discernamant, nu raspunde pentru fapta proprie." Dovada existentei vinovatiei trebuie facuta de victima numai in ipoteza in care cheama in judecata si pe autorul faptei prejudiciabile, alaturi de persoana raspunzatoare, pentru admiterea actiunii si fata de acesta. Dovada vinovatiei este posibila daca se inlatura prezumtia relativa a lipsei de discernamant in cazul minorului cu varsta sub 14 ani sau al interzisului judecatoresc. In aceasta din urma ipoteza, autorul prejudiciului va putea raspunde exclusiv in conditiile raspunderii pentru fapta proprie (art. 1.357-1.371 C.civ.), iar persoana raspunzatoare in conditiile prevazute de art. 1.372 C.civ. Daca actiunea se admite fata de ambele persoane, acestea vor raspunde solidar (art. 1.382 C.civ.)

Conditiile speciale ale raspunderii. Pentru existenta acestei raspunderi mai trebuie sa fie prezente si dovedite doua conditii speciale: minoritatea sau, dupa caz, conditia de persoana pusa sub interdictie judecatoreasca a autorului faptei ilicite si prejudiciabile; existenta obligatiei de supraveghere a autorului faptei ilicite si prejudiciabile in sarcina persoanei raspunzatoare.

Minoritatea sau, dupa caz, conditia de persoana pusa sub interdicite judecatoreasca. Conditia trebuie indeplinita in momentul in care autorul a savarsit fapta ilicita si prejudiciabila. In ceea ce priveste minoritatea, legea nu face deosebire intre minorul care nu a implinit varsta de 14 ani, cand este prezumat de lege ca neavand discernamant in spatiul delictual, si minorul intre 14 si 18 ani, cre, dimpotriva, este prezumat ca are dicernamant (art. 1.366 C.civ.). Precizam din nou ca aceasta conditie este necesar sa existe in momentul in care autorul a savarsit fapta ilicita care a cauzat prejudiciul. Asadar, atunci cand ulterior acestui moment cel in cauza devine major sau ii este ridicata interdictia judecatoreasca, aceasta imprejurare nu are drept consecinta inlaturaera raspunderii persoanei sau persoanelor care aveau obligatia de supraveghere a faptuitorului. Solutia este aceeasi indiferent daca actiunea impotrica celui raspunzatora fost introdusa de victima inainte sau dupa ce autorul prejudiciului a ajuns la majorat sau i s-a ridicat interdictia judecatoreasca.

O alta conditie speciala este aceea ca fapta ilicita si prejudiciabila sa fie savarsita in timpul existentei effective a obligatiei de supraveghere in sarcina persoanei raspunzatoare.

Subsectiunea 3: Raspunderea delictuala a comitentului pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite are prepusilor sai

Reglementare si domeniu de aplicare. Noul Cod civil reglementeaza pe larg raspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusii sai in art. 1.373, care este alcatuit din trei alineate. Din capul locului trebuie sa se retina ca aceasta raspundere intrevine numai in acele situatii in care prepusii cauzeaza prejudicii injuste unor terte persoane printr-o fapta ilicita extracontractuala.

Precizarea este necesara pentru faptul ca, in cazul in care fapta ilicita a prepusului este savarsita in executarea unui contract incheiat de comitentul sau cu un tert si prin aceasta i se cauzeaza acelui tert un prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligatiilor contractuale asumate de comitent, suntem in prezenta unei raspunderi civile contractuale pentru fapta altuia; aceasta raspundere este insa reglementata expres si separat, cu valoare de principiu, in art. 1.519 C. civ, in materia executarii obligatiilor in general. Astfel, acest text prevede explicit: "Daca partile nu convin altfel, debitorului raspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseste pentru executarea obligatiilor contractuale." Evident ca raspunderea contractuala pentru fapta altuia are coordonate diferite si un regim juridic distinct de regimul juridic al raspunderii delictuale a comitentului pentru prejudiciile cauzate tertilor prin faptele ilicite extracontractuale savarsite de prepusii sai. Angajarea raspunderii delictuale a comitentului poate avea loc numai daca sunt indeplinite cumulativ mai multe conditii, unele de drept comun sau generale si altele speciale, proprii doar acestei raspunderi.

Conditiile de drept comun Ele sunt identice cu conditiile generale ale raspunderii civile delictuale pe care le-am analizat in contextul abordarii raspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie. Din cuprinsul dispozitiilor art. 1.373 C. civ. se poate constata ca trebuie sa fie prezente si dovedite trei dintre conditiile generale ale raspunderii: prejudiciul, fapta ilicita a prepusului si raportul de cauzalitate.

Conditiile speciale ale raspunderii comitentului

Enuntare: Din economia textelor art. 1.373 C. civ., rezulta ca pentru angajarea raspunderii comitentului trebuie dovedita existenta a doua conditii speciale, care se adauga la conditiile generale si se grefeaza pe acestea, si anume : raportul de prepusenie dintre autorul faptei ilicite si prejudiciabile, in calitate de prepus, si persoana raspunzatoare, in calitate de comitent; fapta ilicita si prejudiciabila savarsita de prepus sa aiba legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor ce i-au fost incredintate.

Capitolul 3: Remediile neexecutarii contractelor

Subcapitolul 1 Principii ale invocarii remediilor si clasificarea acestora

Sectiunea 1: Enumerarea principiilor invocarii remediilor

Principiul dreptului la o executare conforma: asemeni tuturor legislatiilor moderne, C.civ. instituie prin art. 1516 alin. (1) premiza dreptului creditorului la remedii – dreptul la o executare conforma. „Creditorul are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei”. Indeobste se considera ca acest tip de definitie reuneste cele trei dimensiuni ale conformitatii executarii: cantitativa, calitativa –care se refera la indeplinirea integrala si indeplinirea exacta si cea temporala care se refera la sintagma: „la timp.” Neconformitatea executarii sub oricare din cele trei dimensiuni ale sale, deschide, in principiu, dreptul la remedii.

Principiul neexecutarii: Conditia fundamentala a invocarii remediilor consta in existenta unei neexecutari. Fara o neexecutare nu poate fi vorba de remedii. Dreptul la remedii este activat de indata ce exista o neexecutare, indiferent de insemnatatea acesteia pentru creditor. Exceptia de neexecutare (art. 1556 C.civ.) nu poate fi invocata decat „ intr-o masura corespunzatoare neexecutarii obligatiei corelative. Daunele-interese pot fi acordate indiferent de gravitatea neexecutarii (art. 1530 C.civ.)

Elementul „vinovatie” nu se regaseste decat pe alocuri in fizionomia remediilor. Pentru invocarea majoritatii remediilor nu este important daca neexecutarea este culpabila sau nu.

O alta conditie este ca neexecutarea sa fie justificata – in masura in care debitorul invoca o justificare admisa de lege pentru neexecutare, anumite remedii ii sunt inaccesibile creditorului.

Mai este conditia ca neexecutarea sa nu fie imputabila creditorului: Situatia este de regula cunoscuta sub numele de „mora creditoris” si impiedica invocarea oricarui remediu.

Principiul favor contractus: legiuitorul roman a optat pentru o ierarhie a remediilor bazata pe principiu pacta sunt servanda. Traditia acestui principiu este indelungata in dreptul continental si se regaseste in dreptul canonic, avand puternice conotatii morale. Expresia acestei traditii este concretizata in principiul prioritar al executarii in natura al obligatiilor debitorului. Astfel, oricat de oneroasa ar fi executarea silita in natura, creditorul are dreptul sa o solicite si sa o obtina conform art. 1516 alin. (1) N.C.C.si 1527 C.civ. Exceptia de la principiu este data de o imposibilitate obiectiva care poate consta in pieirea bunului chiar daca aceasta este fortuita sau este datorata chiar debitorului sau intr-o imposibilitate fortuita de executare.

Principiul punerii in intarziere: Regula care guverneaza noua tehnica a remediilor este aceea conform careia, pentru aplicarea oricarui remediu este obligatorie punerea in intarziere a debitorului, adica acordarea unui termen suplimentar de executare. Am putea spune ca acest principiu este subordonat celui de „favor contractus.”

Principiul cumulului remediilor : Remediile pot fi cumulate cu conditia ca acestea sa nu fie incompatibile. In acest sens, se poate retine ca „creditorul nu are dreptul sa solicite in accelasi timp executarea silita in natura si sa invoce rezolutiunea (art. 1522 alin. (4) conform caruia: „ Pana la expirarea termenului prevazut de alin. (3) creditorul poate suspenda executarea propriei obligatii, poate cere daune-interese, insa nu poate exercita celelalte drepturi prevazute de art. 1516 daca prin lege nu se prevede altfel. In al doilea rand, dreptul la daune-interese este de principiu cumulabil cu orice alt remediu. , neputand fi considerat incompatibil cu niciunul dintre acestea.

Schimbarea optiunii intre remedii este, in principiu, libera – creditorul care a ales calea invocarii unui anumit remediu, poate in orice moment sa renunte la calea aleasa si sa invoce un alt remediu.

Sectiunea 2: Clasificarea remediilor

Remediile pot fi naturale (care duc la la atingerea scopului contractual asteptat pe calea executarii obligatiilor contractuale, adica in cele din urma intr-o maniera naturala) sau substitutive (care duc la atingerea rezultatului contractual asteptat printr-o reconstituire). Intra in categoria remediilor naturale: termenul suplimentare de executare, executarea silita in natura, indreptarea sau corectarea executarii, repararea sau inlocuirea, exceptia de neexecutare a contractului, dupa cum intra in categoria remediilor substitutive: rezolutiunea si rezilierea, reducerea prestatiilor si daunele-interese.

Subcapitolul 2: Termenul suplimentar de executare

Sectiunea 1: Reglementare. Notiune.

Desi acest remediu nu se regaseste nominal in enumerarea cuprinsa in art. 1516 C.civ. Art. 1516 alin. (2) C.civ. prevede ca "Atunci cand, fara justificare, debitorul nu isi executa obligatia si se afla in intarziere (s.n.), creditorul poate, la alegerea sa si fara a pierde dreptul la daune-interese (…)". Conditia punerii prealabile in intarziere se refera in realitate, exact la termenul suplimentar de executare.

Acest remediu consta in obligatia creditorului, in ipoteza ajungerii obligatiei la scadenta fara a fi executata, sa acorde debitorului un termen suplimentar in care acesta sa isi execute obligatiile contractuale [continutul se desprinde cu claritate din prevederile art. 1522 alin. (3) C.civ]. In cazul in care, prin notificare creditorul nu a stabilit un termen de executare sau a stabilit un termen prea scurt, sau a formulat cererea de chemare in judecata fara o punere in intarziere prealabila, debitorul va beneficia de un termen rezonabil [art. 1522 alin. (4) si (5) C.civ.]. In esenta si in principiu, termenul suplimentar de executare reprezinta un remediu prealabil oricarui alt remediu reglementat de Cod civil. In sensul ca, inaintea invocarii oricarui alt remediu, este necesara acordarea termenului suplimentar de executare [exigenta este dedusa la nivel principal din prevederile art. 1516 alin. (2) C.civ.]

In esenta, nefiind executata obligatia contractuala la termenul prevazut in contract, creditorul este la randul sau "obligat" (fizionomia nu este proprie unei obligatii contractuale, ci mai degraba uneia legale) sa acorde debitorului "o a doua sansa", inainte de a trece la orice alt remediu. Din punct de vedere practic, sensul acestui remediu este punerea in intarziere a debitorului printr-o notificare; scopul implicit al remediului ar fi acela de protectie a debitorului.

Acest remediu se regaseste in aproape toate sistemele de drept. Dar nu numai. In dreptul german s-a subliniat ca rolul punerii in intarziere este dublu si presupune si protectia creditorului care altfel isi asigura o proba a neexecutarii in vederea utilizarii altor remedii. Acelasi lucru a fost subliniat si in dreptul comparat.

Cunoscut in varianta "punerii in intarziere" (mise en demeure), a "termenului de gratie" (in vechiul Cod civil), additional time for performance (CVIM, PDEC sau Principiile UNIDROIT), dar si mai citata in varianta precisa de Fixgeschӓft ca subdiviziune a Nachfrist (regasibila in doua forme principale in art. 281.I si 323 I din BGB), este unul din cele mai importante remedii ale neexecutarii contractului.

Sectiunea 2: Mecanismul termenului suplimentar de executare si conditiile lui

Subsectiunea 1: Mecanismul termenului suplimentar de executare

In primul rand, odata neexecutata obligatia contractuala, creditorul este tinut sa il puna in intarziere pe debitor, adica sa il someze sa isi execute obligatia contractuala, acordandu-i in acest scop un termen de executare care depaseste, prin ipoteza, scadenta contractuala a obligatiei. In cazul in care, in termenul indicat in notificarea de punere in intarziere debitorul nu isi executa obligatia contractuala, creditorul ete indreptatit sa apeleze la orice alt remediu considera ca i-ar fi util (executarea silita in natura, rezolutiunea etc.)

Pe de alta parte, de regula, pentru ca creditorul sa invoce orice alt remediu, este necesara acordarea termenului suplimentar de executare. Prin exceptie acordarea acestui termen nu este necesara daca debitorul este pus in intarziere de drept (ca urmare a unei prevederi legale sau ca urmare a unei clauze contractuale care prevede punerea de drept in intarziere). Functionarea mecanismului acestui remediu se desprinde destul de limpede din prevederile art. 1516 alin. (2) si 1522-1523 C. civ.

Subsectiunea 2: Conditiile termenului suplimentar de executare

Din textele legale se deduc o serie de conditii legate de forma notificarii si de continutul acesteia:

a) forma punerii in intarziere: Forma punerii in intarziere este liberalizata in noul cod: ea trebuie facuta in scris [ art. 1522 alin (1) C. civ.] si poate fi comunicata debitorului prin orice mijloc care asigura dovada comunicarii, adica prin executorul judecatoresc sau in orice alt mod prin care se poate proba comunicarea notificarii [art. 1522 alin. (2) C. civ].

De asemenea, punerea in intarziere poate avea loc direct prin cerea de chemare in judecata [art. 1522 alin. (1) C.civ]. Dezavantajul este acela ca, in cazul executarii obligatiilor in termenul legal rezonabil de la data cererii de chemare in judecata, creditorul pierde dreptul de a-si recupera cheltuielile de judecata [art. 1522 alin (5) C. civ];

b) sub aspectul continutului, punerea in intarziere a debitorului trebuie sa includa acordarea unui termen rezonabil de executare. Astfel, conform art. 1522 alin. (3) teza I C.civ. " Prin notificare trebuie sa e acorde debitorului un termen de executare, tinand seama de natura obligatiei si de imprejurari." In cazul in care creditorul nu isi indeplineste obligatia de a acorda un asemenea termen in care in mod rezonabul obligatiile sa poata fi executate, art. 1522 alin (3) teza a II-a prevede ca "debitorul poate sa execute obligatia intr-un termen rezonabil, calculat din ziua/comunicarii notificarii." Daca creditorul nu a pus in intarziere pe debitor pentru executarea obligatiilor sale si a formulat direct o cerere de chemare in judecata impotriva acestuia, atunci debitorul are in continuare "dreptul de a executa obligatiile intr-un termen rezonabil, calculat de la data cand cererea i-a fost comunicata." [art. 1522 alin. (5) C.civ.].In mod exceptional, acordarea unui termen suplimentar nu este necesara in toate ipotezele de punere in intarziere de drept , este vorba de cazurile prevazute de art. 1523 C.civ. in aceste situatii, creditorul poate utiliza direct celelalte remedii fara a apela la remediul termenului suplimentar de executare.

Sectiunea 3: Exceptia de la regula acordarii termenului suplimentar-punerea de drept in intarziere.

Acordarea termenului suplimentar de executare nu este necesara in cazurile de punere de drept in intarziere, acestea sunt prevazute de art. 1523 C.civ.

De asemenea, este posibil ca anumite remedii sa fie reglate prin clauze contractuale care ar putea sa prevada lipsa necesitatii punerii in intarziere [de exemplu, pactele comisorii care prevad acest lucru-art. 1553 alin. (2) C.civ]. Efectul principal al identificarii unei asemenea ipoteze este acela ca executarea silita in natura sau rezolutiunea pot si solicitate de indata. Cazurile de punere de drept in intarziere sunt specificate in Art. 1523 C.civ. care acopera toate aceste ipoteze. Astfel, debitorul este de drept in intarziere.

a) cand exista o stipulatie contractuala care prevede ca simpla implinire a termenului contractual de executare produce efectul unei puneri de drept in intarziere (exemplul tipic este acela al pactelor comisorii in care se prevede ca nefiind executata la termen obligatia, creditorul poate sa invoce rezolutiunea fara a notifica pe debitor in sensul executarii);

b)cand o prevedere legala expresa indica punerea de drept in intarziere (este ipoteza cand o norma speciala prevede lipsa necesitatii unei puneri prealabile in intarziere pentru invocarea unui anumit remediu);

c) cand obligatia contractuala a debitorului nu putea fi executata in mod util decat intr-un anumit termen (cumpararea comerciala in scop declarat de revanzare, presupune o livrare a marfurilor anterior revanzarii; in cazul tipic al obligatiilor continue cum este obligatia de intretinere⁵), precum si in cazul in care debitorul nu si-a executat imediat obligatia desi era urgenta (dedusa din imprejurari cum ar fi starea de nevoie a debitorului-din nou, cazul tipic al obligatiei de intretinere);

d) cand, prin fapta sa, debitorul a facut imposibila executarea in natura a obligatiei ( in acest caz, acordarea unui termen rezonabil de executare este inutila) sau cand a incalcat o obligatie de a nu face (de asemenea, si in acest caz acordarea termenului suplimentar nu are niciun sens-de exemplu, in cazul incalcarii obligatiei de neconcurenta);

e) cand, anterior oricarei notificari, debitorul si-a manifestat in mod neindoielnic fata de creditor intentia de a nu executa obligatia (este vorba de ipoteza in care, inainte de termenul contractual sau dupa expirarea acestuia, debitorul ii comunica creditorului ca nu va executa obligatiile sale) sau, atunci cand debitorul refuza sau neglijeaza in mod repetat sa isi execute obligatiile rezultate dintr-un contract cu executare succesiva (ipoteza contractului de inchiriere in care chiriasul nu isi executa in mod repetat obligatia de plata a chiriei);

f) cand nu a fost executata obligatia de a plati o suma de bani, asumata in exercitiul activitatii unei intreprinderi (este ipoteza fostelor obligatii comerciale de plata pentru care si in vechea reglementare se prevedea punerea de drept in intarziere);

g) cand obligatia se naste din savarsirea unei fapte ilicite extracontractuale (este vorba de obligatia de a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicita-cazul raspunderii delictuale). Ipoteza intereseaza indirect situatia remediilor pentru neexecutarea contractuala-in ipotezele in care neexecutarea contractului sunt asimilate dolului, se poate vorbi de o punere in intarziere de drept).

Toate cazurile de punere de drept in intarziere trebuie probate de catre creditorul obligatiei neexecutate [art. 1523 alin. (4) C.civ.] Mai mult, teza a II-a a aceluiasi paragraf prevede si ca orice declaratie sau stipulatie contrara se considera nescrisa.

Sectiunea 4: Efectele punerii in intarziere

Acordarea termenului suplimentar de executare are un dublu rol, ea reprezinta un remediu prealabil oricarui alt remediu si totodata este un mijloc indirect de proba a refuzului debitorului de a-si executa obligatiile. Este vorba de o suma de efecte juridice legate de aceste doua aspect. Facem in acest sens urmatoarele observatii:

a)efectul principal al acordarii termenului suplimentar de executare consta in suspendarea dreptului creditorului la remediul executarii silite in natura, la cel al repararii/inlocuirii (deduse din executarea in natura) sau la dreptul de a invoca rezolutiunea [art 1522 alin. (4) C. civ.], fara a suspenda insa dreptul creditorului la invocarea exceptiei de neexecutare sau la daune-interese (idem);

b) efectul secundar al punerii in intarziere consta in faptul ca debitorul raspunde de la data punerii in intarziere de orice pierdere, cauzata chiar si de un caz fortuit, cu exceptia cazului in care aceasta exonereaza de raspundere (art. 1525 C. civ);

c) sub aspectul corelatiei termenului suplimentar cu oferta de executare din partea debitorului, trebuie retinut ca, in cazul in care acesta din urma a facut o oferta de executare creditorului, chiar fara a respecta conditiile punerii in intarziere a creditorului, astfel cum este aceasta prevazuta de art. 1510-1515 C.civ., iar acesta din urma a refuzat sa o primeasca, debitorul nu poate fi considerat pus in intarziere (art. 1524 C. civ)- cu alte cuvinte, creditorul nu va fi in acest caz indreptatit sa invoce celelalte remedii pentru neexecutare;

d) in sfarsit, un ultim efect secundar al punerii in intarziere a debitorului este acela ca, punerea in intarziere a unuia din codebitoruu solidari va produce efecte si in privinta celoralti debitori, dupa cum punerea in intarziere efectuata de catre un creditor solidar va produce efecte si in privinta celorlalti cocreditori (art. 1526 C.civ).

Subcapitolul 3: Executarea silita in natura

Sectiunea 1: Executarea silita in natura. Notiune

Dreptul la executarea silita in natura constituie regula de baza in dreptul continental dar ea cunoaste limite care sunt prezente in toate sistemele de drept. Limita principal este data de exigent neincalcarii libertatii personale a debitorului. In dreptul german, dreptul creditorului de a obtine o hotarare judecatoreasca de obligare la executare este expre recunoscut de jurisprudenta. Dreptul francez, de asemenea, admite dreptul creditorului de a obtine executarea silita in natura a obligatiilor debitorului iar in dreptul anglo saxon executarea silita poate fi acordata numai in conditiile in care daunele interese se dovedesc a fi un remediu neadecvat. Executarea silita in natura este reglementata in sectiunea a 3-a a capitolului II, intitulata "Executarea silita in natura" (art. 1527-1529 C.civ)

Maniera de reglementare este sumara si axiomatica. Cu toate acestea, ea reprezinta o proba a tasamentului legiuitorului fata de sistemnul continental de drept in care, executarea silita in natura reprezinta un pandant al principiului "pacta sunt servanda" putand fi solicitata oricat de oneroasa si nepractica s-ar dovedi¹, cu singura limita a imposibilitatii executarii in natura.

Sectiunea 2: Functionare

Privind mecanismul de functionare a acestui remediu legiuitorul foloseste, in materie o sintagma interesanta: creditorul poate utliza “ orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasa” [art. 1527, alin. (2) C.civ. Textul pare sa tolereze remedial aparte al corectarii executarii de catre debitor. Din pacate reglementarea se dovedeste mult prea sumara in aceasta privinta – de regula, dreptul la corectarea executarii este vazut ca un remediu in oglinda pentru termenul suplimentar de executare (un model bun in acest sens este art. III. -3.201 – III. 3.204 DCFR, textile presupun dreptul debitorului de a face o noua oferta creditorului, de aceasta data conforma, de executare a contractului intr-un termen rezonabil, pe durata caruia se suspenda dreptul creditorului la remedii) dar nu a fost preluat ca atare in dreptul roman, de unde nu se poate insa deduce ca nu ar fi permis ( debitorul de exemplu emite sa predea toata marfa cumparatorului si, inainte de invocarea altor remedii de catre acesta, se grabeste sa completeze executarea cu partile lipsa, chiar daca o face dupa scadenta contractual initiala).

In al doilea rand creditorul poate utiliza si alte mijloace care ar duce la remedierea executarii – ne putem gandi aici la solutii alternative, cum ar fi vanzarea sau cumpararaea de substitut, de exemplu cumparatorul care nu si-a primit marfa in termen de la vanzator poate sa o achizitioneze de la un tert I sa solicite vanzatorului neexecutant diferenta de pret, daca aceasta exista menite sa rezolve problema unei oferte neconforme de executare in maniera indirect a daunelor-interese pentru diferenta de valoare intre pretul obtinut sau platit de la sau catre un tert. Conform art. 1516 alin (1) C.civ. "Creditorul are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei". In cazul in care conformitatea executarii nu se realizeaza, creditorul este indreptatit sa solicite executarea fortata a obligatiilor, adica executarea lor silita in natura. Principiul consacrat de legiutorul obligatiilor, adica executarea lor silita in natura. Singura exceptie de la aceasta regula este data de imposibilitatea executarii in natura [art. 1527 alin (1) C.civ]³. De exemplu, cumparatorul poate sa solicite executarea silita a obligatiei de predare a bunului vandut, cu exceptia cazului in care acesta a pierit, facand imposibila executarea silita in natura. In esenta, ceea ce trebuie sa retinem este ca, anumite considerente morale legate de principiul "pacta sunt servanda" sunt cele care au determinat legiuitorul sa isi mentina pozitia in privinta acestui remediu care a generat numeroase discutii in dreptul comparat⁴. Chiar daca o asemenea executare silita in natura este extrem de oneroasa, si pentru creditor si pentru debotor, chiar daca ea se dovedeste extrem de nepractica pentru ambele parti si chiar daca apare ca evident ca ar fi mai uitla inlocuirea sa cu remediul daunelor-interese, creditorului tot nu ii poate fi refuzata pretentia de executare silita in natura decat daca ea este imposibila. Aceasta este in mare mecanismul de functionare al remediului executarii silite in natura. Pentru aprofundarea sa este insa necesara o detaliere in functie de natura obligatiei neexecutate.

Sectiunea 3: Distinctii ale executarii silite o obligatiilor

Pentru a se face trecerea la executarea silita in natura este necesara punerea in intarziere prealabila (acordarea termenului suplimentar), astfel cum rezulta din chiar art. 1516 alin (2) C.civ.

Desi aparenta redactarii art. 1527 alin (1) C.civ. (care spune ca, "creditorul poate cere intotdeauna ca debitorul sa fie constransa execute obligatia in natura, cu exceptia cazului in care o asemenea executare este imposibila") este aceea ca nu se impune nicio alta conditie formala pentru trecerea la acest remediu, necesitatea termenului suplimentar prealabil de executare este atestata de existenta art. 1522 alin. (5) C. civ. Pe de alta parte, odata acordat termenul de executare suplimentar, art. 1522 alin (4) C. civ. interzice pana la expirarea termenului trecerea la executare silita, cu exceptia cazului in care debitorul il informeaza pe creditor ca nu va executa.

Remediul executarii silite in natura include remediile repararii si inlocuirii, precum si orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasa [art. 1527 alin. (2) C.civ.]. Nu intram in detalii cu privire la reparare si inlocuire care sunt remedii accesibile in principiu pe cale extrajudiciara. Mai interesanta este sintagma "orice alt mijloc pentru a remedia e executare defectuoasa" utilizata de art. 1527 alin. (2) C. civ. In primul rand textul pare sa includa remediul aparte al corectarii executarii de catre debitor. Din pacate, reglementarea se dovedeste mult prea sumara in aceasta privinta- de regula, dreptul la corectarea (ondreptarea) executarii este vazut ca un remediu in oglinda pentru termenul suplimentar de executare, dar nu a fost preluat ca atare in dreptul roman;

b) in al doilea rand, creditorul poate utiliza si alte mijloace care ar duce la remedierea executarii-ne putem gandi aici la solutii alternative cum ar fi vanzarea sau cumpararea de substitut, menite sa rezolve problema unei oferte neconforme de executare in maniera indirecta a daunelor-interese pentru diferenta de valoare intre pretul obtinut sau platit de la sau catre un tert.

Subsectiunea 2: Executarea silita a obligatiilor de a face:

Situatia particulara a obligatiilor de a face care presupun o prestatie din partea debitorului face ca executarea lor silita in natura sa se loveasca de un impediment uneori insurmontabil- debitorul nu poate fi silit la faptul sau propriu pentru ca astfel i s-ar cauza o atingere nepermisa a libertatii. Daca avem de a face cu o obligatie de a face propriu-zisa, o asemenea executare silita este inadmisibila din perspectiva unui principiu traditional-"nemo potest praecise cogi ad factum". Tocmai pentru a evita acest impediment, executarea silita a obligatiilor de a face loc intr-o maniera diversa si cel mai adesea indirecta;

a) in primul rand, categoria obligatiilor de a pune la dispozitia creditorului un bun (cazul tipic fiind acela al obligatiei de predare) se poate executa silit dupa modelul oferit de art. 1527 C. civ. Este vorba de o categorie aparte din sfera obligatiilor de a face – si anume de obligatiile de praestare care reprezinta o serie de obligatii de a face executabile in natura silit;

b) restul obligatiilor de a face nu pot fi, in principiu, executate silit in natura (nemo potest praecise cogi ad factum). Tocmai de aceea art. 1528 alin (1) C.civ. prevede ca in cazul neexecutarii unei obligatii de a face, creditorul poate sa execute el insusi obligatia sau sa faca sa fie executata obligatia. Nu se prevede insa ca creditorul ar putea sa-l sileasca pe debitor s execute obligatia. Eventualele mijloace complementare de executare silita in natura a obligatiilor de a face sunt amenzile cominatorii prevazute de Codul de procedura civila;

c) "autorizarea" creditorului (executarea de catre creditor)/ apelul la un tert in vederea executarii-reprezinta doua remedii alternative in cazul obligatiilor de a face. Primul presupune posibilitatea creditorului de a efectua el insusi prestatia urmand ca apoi sa pretinda debotorului contravaloarea acesteia. Al doilea presupune ipoteza in care creditorul apeleaza la un tert pentru ca cesta sa execute in numele sau prestatia urmand sa pretinda apoi debitorului echivalentul acesteia. Asa cum se poate observa si cum era vazuta si in vechea reglementare, in realitate, aceste doua remedii au un caracter substitutiv si se rezolva in final prin intermediul unei executari prin echivalent (astfel se prezinta disolutia in daune-interese a autorizarii creditorului mai ales in ipoteza in care apeleaza in acest sens la un tert ca acesta sa execute obligatia de a face pentru ca apoi sa il plateasca in acest sens) totusi, noua reglementare o include in sfera executarii silite in natura. Autorizarea de care vorbim este una legala si poate opera extrajudiciar, pentru ca nu este necesara autorizarea justitiei pentru ca mecanismul art. 1528 sa functioneze, decat in ipoteza in care opozita debitorului face necesara o asemenea interventie judiciara. Singura conditie ceruta de lege este ca in prealabil, creditorul sa-l fi instiintat pe debitor de intentia sa de a executa el insusi sau de a cere unui tert sa execute el prestatia de a face. Aceasta instiintare se poate face odata cu punerea in intarziere sau ulterior acesteia [ art. 1528 alin. (2) C.civ]

Subsectiunea 2: Executarea silita" a obligatiilor de a nu face

Practic nu este cu putinta sa vorbim de o executare silita in natura a unei obligatii de a nu face. Obligatia de a nu face presupune abtinerea debitorului de a le face ceva. Odata incalcata aceasta obligatie, se pune problema inlaturarii sau ridicarii a ceea ce s-a facut cu incalcarea obligatiei de a nu face, astfel incat situatia care exista anterior inclalcarii obligatiei de a nu face sa fie restaurata. De exemplu, asumarea de catre debitor a obligatiei de a nu construi la o anumita distanta poate atrage dupa sine ridicarea sau inlaturarea, adica demolarea a aceea ce s-a construit cu incalcarea obligatiei de a nu face. Alteori, incalcarea obligatiei de a nu face este mult mai complexa si de asemena si remediile aferente.

Desi indeobste si aceste remedii sunt incluse in tehnica autorizarii creditorului, legiuitorul a inteles sa le reglementeze distinct cu precizarea ca in acest ultim caz, remediul are un caracter judiciar, art. 1529 prevazand ca remediul opereaza "in limita stabilita prin hotarare judecatoreasca"

Este naturala aceasta prevedere daca avem in vedere ca, de multe ori, gravitatea inlaturarii a ceea ce s-a facut cu incalcarea obligatiei de a face. In plus, inlaturarea/ridicarea se vor face pe cheltuiala debotorului. Bineinteles, si de aceasta data este necesara punerea prealabila in intarziere a debitorului.