Raspunderea Administrativ Contraventionala

Argumente tematice

Lucrarea de față reprezintă o încercare de definire a unei instituții administrative importante, răspunderea administrativă, ce va fi privită ca un element central al dreptului administrativ, fiind un veritabil ”pivot” al acestei ramuri de drept, cu implicații semnificative asupra științelor administrative în general.

Deși a fost abordată de teoreticieni începând cu perioada interbelică, elementele care definesc acest tip de răspundere se regăsesc disparat, datorită apariției, de-a lungul timpului, a influențelor generatoare de transformări în structura acestui tip de răspundere, o dată cu evoluția societății, în contextul schimbărilor legislative.

Termenul de răspundere are un caracter general ce se regăsește a fi compatibil cu diverse teorii științifice. Afirmat ca fiind un principiu fundamental de drept, principiul răspunderii analizează responsabilitatea ca pe un fenomen social, întrucât exprimă un act de angajare a individului în contextul relațional social, și, de asemenea este înțeleasă ca o raportare conștientă a individului la societatea în care trăiește, privită din perspectiva sociologică, răspunderea desemnând angajarea individului în însuși procesul de socializare.

Răspunderea este cea dintâi dintre valorile semnificative la care clasa politică este sensibilă, deoarece reflectă opinia publică. Din perspectivă politică, răspunderea fiind legată de autoritate, astfel existând o interdependență între aceste două concepte, încât răspunderea conferă legitimitate autorității, iar autoritatea va fi validată prin intermediul răspunderii.

Limitarea puterii statale prin instituirea răspunderii este absolut necesară, având în vedere faptul că fără această autolimitare respectarea drepturilor cetățenilor și sancționarea abuzurilor vor fi imposibile, însuși scopul organizării statale reprezentând garantarea acestor drepturi, iar în cazul unui eșec o formă de guvernare devine, oricând, contrară acestui scop, poporul va avea dreptul de a o schimba sau de a o aboli cât și de a stabili un nou guvernământ.

În susținerea importanței fundamentale a instituției răspunderii putem afirma faptul că regulile responsabilității reprezintă regulile cheie ale tuturor ordinilor juridice determinate, acestea determinând eficacitatea și întinderea regulilor asupra responsabilității.

Regimul juridic al răspunderii contravenționale este considerat a fi una dintre problemele actuale. Tema este că fiecare dintre autorii de drept  analizează răspunderea contravențională în mod diferit, unii considerând că răspunderea contravențională reprezintă o formă a răspunderii juridice,pe când alții sunt de părere că aceasta este o formă a răspunderii administrative.

Relatarea problemei prin această modalitate esteuna privită mai mult din punct de vedere theoretic, aceasta fiind în curs de soluționare. Răspunderea contravențională reprezintă o formă de răspundere juridical ce este reglementată de către normele dreptului contravențional, ea ocupându-se de date reale și concrete precum: contraventia, persoanele care pot fi trase la răspundere, cauzele ce înlătură caracterul contravențional al faptei, sancțiunile contravenționale, organele competente de a aplica sancțiunea.

Răspunderea administrativ-contravențională este, astfel o component importantă a bunei funcționării a statului, în deosebi fiind o modalitate de constrângere prin care valorile morale sunt evidențiate prin punerea accentului pe valorile pe care statul și indivizii acestuia sunt obligați să le respecte.

Capitolul I. Considerații generale privind răspunderea în dreptul administrativ

Secțiunea I. Răspunderea în dreptul administrativ

Noțiunea de responsabilitate reprezintă o problemă esențială a jurisprudenței etice. Răspunderea juridică reprezintă garanția libertății, iar regulile responsabilității sunt reguli esențiale ale tuturor ordinilor juridice determinate. Unii teoreticieni ai dreptului public explică răspunderea administrativă pornind de la conceptul de constrângere.

Astfel, constrângerea administrativă este reprezentată de ansamblul de măsuri (operațiuni administrative, fapte materiale, acte juridice), care sunt luate de către autoritățile adminstrative în temeiul legii, prin folosirea puterii de stat și, atunci când este cazul, împotriva voinței unor persoane cu scopul de a preveni săvârșirea unor fapte antisociale, de a apăra drepturile cetățenilor, totodată și pentru a sancționa încălcarea normelor de drept administrative.

Restabilirea ordinii normative încălcate, precum și condamnarea autorului unei fapte negative, sunt urmărite de către răspundere, astfel prin aceeași definiție, autoreglarea sistemului social se urmărește prin constrângeri administrative.

Categoriile de măsuri cuprinse de constrângeri administrative sunt următoarele:

măsuri cu caracter sancționator care sunt atrase de răspunderea administrativă, precum: avertismentul, amenda, revocarea din funcție etc;

măsuri speciale de poliție administrativă, ce apar ca măsuri de siguranță, protecție și prevenire, precum: reținerea autovehiculelor, carantina obligatorie, oprirea fabricației unui produs etc.

În literatura juridică din România, răspunderea juridică este definită ca fiind „un complex de drepturi și o obligație care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”.

Între faptele ilicite (penale, administrative, civile etc) se face distincție, în funcție de felul normei juridice încălcate, astfel constituind temeiul unui anumit fel de răspundere și de sancțiune juridică. Așadar, răspunderea administrativă pentru autorul faptei ilicite este atrasă de încălcarea unei norme juridice de drept administrative.

Răspunderea administrativă, ca o componentă a răspunderii juridice, cuprinde următoarele forme:

răspunderea administrativ-disciplinară;

răspunderea administrativ-contravențională;

răspunderea administrativ-patrimonială.

Secțiunea II. Trăsăturile contravenției

Materia contravențiilor, la origini, a fost de natură penală. Aceasta a devenit ulterior extra-penală și a intrat în sfera de reglementare a dreptului administrativ, iar în prezent procedura contravențională a recăpătat valențe de soluționare prin raportare la garanțiile procesuale specifice procedurii penale. Fapta ilicită care atrage răspunderea contravențională este o abatere administrativă, care poartă numele de contravenție.

Definiția contravenției

Prin definiția dată de către Ordonanța Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 contravenția reprezintă „fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, al orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, al consiliului județean ori al Consiliului General al Municipiului București”.

Sancțiunile ce se aplică în cazul contravențiilor sunt mai puțin aspre decât în cazul infracțiunilor, fapt determinat de către gradul de pericol social al contravenției față de infracțiune. Referitor la severitatea mai scăzută a sancțiunilor contravenționale, în majoritatea situațiilor, se aplică sancțiuni de altă natură decât măsurile privative de libertate, aceste sancțiuni reprezentând, de regulă, plata unor amenzi.

Trăsăturile esențiale ale contravenției

Conform definiției enunțate anterior trăsăturile contavenției sunt următoarele:

fapta savârșită cu vinovăție;

fapta care reprezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea;

fapta prevăzută de actele normative emise de organele competente.

Fapta savârșită cu vinovăție

În existența contravenției este necesară vinovăția, mai exact acțiunea sau inacțiunea prin care a fost înfăptuită contravenția să se bazeze pe intenție sau pe culpă.

Vinovăția poate fi definită ca fiind „o atitudine conștientă în sensul că făptuitorul își dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos și săvârșește cu voință aceste acțiuni sau inacțiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite”.

Contravenția poate fi săvârșită atât printr-o acțiune, cât si printr-o inacțiune, datorită căreia se pune în pericol o anumită valoare socială, luând ca exemplu ordinea publică, viața și sănătatea oamenilor, mediul ambiant etc.

Săvârșirea unei fapte interzise prin normele juridice constă o acțiune ilicită precum interzicerea organizării unei adunări publice nedeclarate sau neînregistrare. Deasemenea, neîndeplinirea obligațiilor stablite prin norme juridice, poate constitui contravenție.

Pericolul social propriu contravenției este pus în evidență prin descrierea faptei și prescrierea pentru tratamnetul ei de sancțiuni contravenționale proporțional cu pericolul social al faptei săvârșite. În consecință, gradul de pericol social propriu faptei denumită contravenție este sancționată ca atare prin sancțiuni contravenționale exprimate între limitele minime și maxime.

Conform Codului Penal (art.19) ” vinovăția există numai atunci când fapta ilicită este săvârșită cu intenție sau din culpă”.

Intenția este de mai multe feluri:

Intenție directă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea sau comiterea acelui rezultat;

Intenția indirectă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmărește ca el să se producă, însă acceptă posibilitatea intervenției lui.

O faptă antisocială se poate produce, din culpă, în următoarele situații:

Atunci când contravenientul prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă și crede că nu se va produce, această situație reprezentând ușurința sau culpa cu previziune;

Atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale chiar dacă trebuia și putea să întrevadă, atunci se manifestă neglijența sau culpa fără previziune (culpa in omitendo).

Fapta care reprezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea

În articolul 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 este prevăzut faptul că “Legea contravențională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală ”. Astfel contravenția este caracterizată prin gradul de pericol social mai redus decât în cazul infracțiunii. Valorile sociale apărate de legea penală sunt mai importante pentru funcționarea societații și a componentelor sale.

Trăsătura esențială care indică măsura în care fapta contravențională aduce atingere uneia dintre valoriile sau relațiile sociale ocrotite printr-un act normativ și pentru respectarea căruia legea prevede necesitatea aplicării unei forme de constrângere, respectiv cea a sancțiunii contravenționale, reprezintă pericolul social.

Ceea ce diferențiază, în esență aplicabilitatea sancțiunilor contravenționale de cele ale infracțiunii este acela al neaplicării măsurilor privative de libertate, ci sancțiunile de altă natură reprezentate, de regulă prin plata unor amenzi. Determinarea importanței unei fapte este dată de gradul de pericol social al acelei fapte luând în considerare relațiile sociale care au fost prejudiciate.

Pentru a cerceta și aprecia periculozitatea socială a unei fapte trebuie să ținem cont de mai mulți factori, printre care obiectul încălcării, anume norma juridică încălcată, relația socială prejudiciată, urmările faptei, împrejurările concrete în care a fost savârșită, felul și intensitatea vinovăției etc. Din această cauză, în anumite situații, este prevăzut de către normele juridice că fapta, în funcție de concluziile ce se desprind în legătura cu gradul de pericol social al faptei, poate constituii contravenție sau infracțiune.

De altfel, pentru a deosebi contravenția de infracțiune sau de abaterile disciplinare, trebuie avute în vedere și ale aspect precum autoritatea care a emis norma juridică prin care s-a reglementat abaterea, subiectul care a săvârșit abatereit abaterea, natura sancțiunii etc.

Fapta prevăzută de actele normative emise de organele competente

Această trăsătură a contravenției mai este numită legalitatea contravenției sau legalitatea contravenționalizării, reprezentând materializarea pricipiului din dreptul penal „nullum scrimen sine legem, nula poena sine lege” (nici o infracțiune nu există în absența legii și nici o pedeapsă nu există fără să existe lege). Prin urmare atât faptele care constituie contravenții, cât și sancțiunile ce pot fi aplicate sau măsurile care pot fi luate, trebuie, în mod expres, prevăzute în acte normative, acest fapt constituind o garanție a apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor. De altfel, prin art. 3 (alin.1) al Ordonanței Guvernului nr.2/2001, se precizează faptul că actele normative prin care se stabilesc contravenții trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce pot constituii contravențiile și sancțiunile care se pot aplica pentru fiecare dintre acestea.

La nivel central, pot fi identificate, în prezent, următoarele organe care pot reglementa contravenții:

Parlamentul este prima autoritate competentă să reglementeze contravenții, legea fiind astfel primul act normativ prin care se pot reglementa contravenții, chiar dacă art. 1 al Ordonanței Guvernului nr.2/2001 nu precizează la care tip de lege se referă textul respectiv. Făcându-se o analiză a prevederilor Constituției se va constata faptul că materia contravențională nu este rezervată domeniilor de reglementare ale unei legi organice, din aceasta ajungându-se la concluzia că reglementarea contravențională este de domeniul legii ordinare.

Art. 2 (alin. 1) prevede, în mod expres, că prin lege, ca și prin hotărâre de Guvern și prin ordonanță de Guvern, pot fi stabilite și sancționate contravenții în toate domeniile de activitate.

Guvernul reprezintă cea de-a doua autoritate publică la nivel central, competentă să stabilească reglementări în materie contravențională. Acestă competență poate fi realizată prin Ordonanțe de Guvern (simple sau de urgență) sau prin hotărâri de Guvern.

La nivel județean si local, pot fi stabilite contravenții prin:

Hotărâri ale consiliului județean, ale Consiliului General al Municipiului București si ale celui local, prin intermediul cărora pot fi stabilite si sancționate contravenții în toate domeniile de activitate în care, prin lege, acestora li s-au stabilit atribuții, doar dacă în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi sau prin hotarâri ale Guvernului.

Hotărâri ale sectoarelor municipiului București ce pot reglementa contravenții numai în domeniile care sunt prevăzute expres în art.2 (alin. 3) din Ordonanța de Guvern nr.2/2001.

Potrivit actului normativ-cadru, art.3 (alin. 1), actele normative prin care se stabilesc contravenții vor trebui să cuprindă, în mod obligatoriu:

descrierea faptelor ce constituie contravenții;

sancțiunea care urmează sa fie aplicată pentru fiecare dintre acestea. În cazul aplicării sancțiunii amenzii, actul normativ va trebui să cuprindă limita minimă și maximă a acestei sancțiuni sau, după caz, cote procentuale din anumite valori;

pot cuprinde și anumite tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagube ce au fost pricinuite de săvârșirea contravențiilor.

Legea instituie principiul potrivit căruia actele normative contravenționale au termen de intrare în vigoare de 30 de zile de la data când au fost publicate, însă în cazul hotărârilor consiliilor locale sau județene, punerea în aplicare se va face și cu respectare condițiilor naționale sunt prevăzute la art. 5 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr 215/2001.

Legiuitorul poate îngăduii, în cazuri urgente, ca actul normativ contravențional să poată intra în vigoare și într-un termen mai scurt, însă acesta neputând fi mai mic de 10 zile.

Având în vedere această trăsătură a contravenției, poate fi menționată existența principiului legalitații în materie contravențională, care presupune două aspecte:

Legalitatea contravenționalizării, aceasta semnificând faptul că pot fi considerate contravenții numai faptele numite ca atare prin legi, ordonanțe de guvern, hotărâri de guvern și alte acte normative prevăzute de lege. Acest aspect vizează posibilitatea aplicării doar a sancțiunilor contravenționale stabilite de organele competente în materie contravențională. Excepția de la acest principiu îl reprezintă sancțiunea advertismentului, care datorită caracterului său moral, are posibilitatea aplicării lui și atunci când legea nu-l prevede expres.

Legalitatea sancționării contravenționale, vizează redactarea și emiterea actelor normative contravenționale cu respectarea clauzelor prevăzute de legiuitor.

Secțiunea a III-a. Delimitarea răspunderii contravenționale de alte forme ale răspunderii juridice

Deosebirile dintre contravenție și infracțiune

Codul Penal, prin art. 17 (alin. 1) definește infracțiunea ca fiind: „fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Spre desosebire de infracțiune, ce prezintă un pericol social mai ridicat, cu consecințe mai grave și care persistă în timp, în cazul contravențiilor acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai restrânse. Contravenția se deosebește de infracțiune și sub alte aspecte, în afara gradului diferit de pericol social.

În timp ce contravențiile pot fi stabilite și prin acte normative emise de către autoritațile administrației publice, infracțiunile pot fi stabilite numai prin lege, ca act al Parlamentului. În cazul infracțiunilor, o sancțiune specifică și mai frecventă este privarea de libertate, în timp ce, în cazul contravențiilor, sancțiunea cea mai des utilizată o reprezintă amenda.

Contravențiile pot fi săvârșite atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice.

Până la introducerea Noului Cod penal, în dreptul penal românesc se considera că doar persoanele fizice pot răspunde penal. După introducerea Noului Cod penal a fost adăugată si răspunderea penală a persoanelor juridice, însă având în vedere că Noul Cod penal nu a intrat în vigoare într-o perioada de timp rezonabilă, aplicarea sancțiunilor penale pentru persoanele juridice în intrevalul 2004-2006 s-a făcut pe baza convențiilor internaționale la care România este parte, convenții referitoare în acest domeniu.

Astfel, în conformitate cu art. 19`1 persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară activități ce nu pot face obiectul domeniului privat, pentru infracțiunile savârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice răspund penal, daca fapta a fost săvârșită cu formă de vinovăție prevăzută de legea penală.

Răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit,în orice mod, nu este exclusă de către răspunderea penală a persoanei juridice, la săvârșirea aceleiași infracțiuni.

Persoanelor juridice li se aplică sancțiuni specifice, precum:

amenda de la 2.500 la 2.000.000 Ron;

dizolvarea persoanei juridice;

suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activitățile persoanei juridice în legatura cu care s-a săvârșit infracțiunea pe o duratăde la 3 luni la 3 ani;

închiderea unor puncte de lucru ale persoanelor juridice pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani;

interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani;

afișarea hotărârii de condamnare.

În general, sancțiunile penale pot fi aplicate doar de către instanțele judecătorești, spre deosebire de sancțiunile contravenționale care sunt aplicate de către autoritățile administrației publice.

Conform unor autori, pe lângă existența criteriilor extrinseci de deosebire dintre infracțiune și contravenție, pot exista și criterii intrinseci. Principalul criteriu intrinsec al delimitării îl reprezintă obiectul ocrotirii juridice. În acest sens, faptele care sunt îndreptate împotriva relațiilor sociale legate de valoarea de care depinde existența comunității, precum siguranța socială, persoana și atributele sale, proprietatea, statul, prezintă cel mai mare grad de pericol social, din această cauză, legiuitorul reacționează, față de ele, prin mijloacele dreptului penal. Făcând comparație cu acestea, funcționarea normală a unui domeniu sau altul de activitate, ceea ce reprezintă contravențiile, nu reprezintă un fapt care poate pune în pericol valori de care depinde însăși existența societății și a componentelor sale.

Deosebirile dintre contravenție și abaterea disciplinară

Abaterea disciplinară este definită prin Codul Muncii ca fiind: „o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de un salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele sau dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici”.

Contravenția se aseamănă cu abaterea disciplinară, ambele fiind fapte antisociale săvârșite printr-o acțiune sau inacțiune care determină crearea unei stări de pericol și care încalcă anumite valori. Chiar dacă, atât contravenția, cât și abaterea disciplinară reprezintă fapte antisociale, sfera efectelor lor antisociale sunt diferite.

În cazul contravenției, chiar dacă aceasta a fost înfăptuită în cadrul unei unității, pericolul social produs prin acea faptă depășește acea unitate, implicând o sferă mai largă de interese sociale, în comparație, în cazul abaterii disciplinare, sunt afectate relațiile din interiorul unității und e este săvârșită abaterea.

Datorită acestui specific, atât organele care aplică sancțiunile, cât și sancțiunile care se aplică sunt diferite în cele două cazuri.

Prin urmare, în timp ce sancțiunea contravențională este aplicată de o persoană sau de un organ anume prevăzut de norma juridică care stabilește acea contravenție, sancțiunea disciplinară este aplicată, de regulă, de către șeful ierarhic al celui care a săvârșit abaterea disciplinară.

Pot fi sancționate, în cazul în care normele juridice prevăd expres, pentru săvârșirea de contravenții și persoanele juridice (societăți comerciale, instituțiii de stat, asociații, fundații etc.). Într-o astfel de situație, sancțiunea este aplicată persoanei juridice, însă suma plătită va fi recuperată de la cel sau de la cei care nu și-au îndeplinit în mod corespunzător obligațiile ce le reveneau și din cauza căreia s-a produs și contravenția.

Răspunderea contravențională și răspunderea civilă

Printr-o faptă socotită contravențională, este posibil, să se producă daune altor persoane. Chiar dacă acea persoană care a săvârșit acea faptă este exonerată de răspundere contravențională, ea rămâne, cu toate acestea, obligată să repare prejudiciul provocat prin fapta sa.

Exonerarea de răspundere contravențională nu privește obligația de a repara pagubele produse prin acea faptă, ci numai aplicarea sancțiunii contravenționale.

Dacă, prin săvârșirea contravenției, a fost pricinuită o pagubă și astfel există tarif de evaluare a acesteia, agentul constatator, numai dacă are dreptul să aplice sancțiunea, stabilește despăgubirea pe bază de tarif, făcând mențiune despre aceasta în procesul-verbal.

În cazul despăgubirilor civile, pe care contravenientul este obligat să le plăteasca parții vătămate, cu ocazia pagubei pe care aceasta a suferit-o precum consecință a săvârșirii contravenției, în procesul verbal, după descrierea faptei ce a cauzat prejudiciul, se va menționa, în mod amanunțit, în ce a constat paguba. Spre exemplu, în procesul-verbal, pot fi introduse bunurile ce au fost distruse, degradate sau insușite de la partea vătămată, cui îi aparțin bunurile respective, precum și orice alt element necesar în ecaluarea cat mai exactă a pagubei și a identificării părții vătămate.

Dacă agentul constatator are competența de a aplica sancțiunea contravențională, acesta va calcula valoarea prejudiciului, pe baza tarifului legal, iar suma va fi consemnată în procesul verbal, însă dacă agentul constatator nu are competența de a aplica sancțiunea, despăgubirile vor fi stabilite de către organul competent să aplice sancțiunea contravențională la cererea părții vătămate.

Agentul constatator are obligația să aducă la cunoștiință părții vătămate măsura adoptată, prin trimiterea unor copii de pe procesul verbal de constatare a contravenției, pentru ca partea vătămat să poată obține de la contravenient suma datorată de acesta.

Analizând cele enunțate în prezentul capitol, înțelegem faptul că răspunderea juridică reprezintă garanția libertății, într-o societate omenească. Cât despre regulile responsabilității, acestea sunt importante în determinarea tuturor ordinilor juridice.

Concluzia acestui capitol, anume faptul că în dreptul administrativ, contravenția reprezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea, din dreptul penal, în ceea ce privește sancționarea ambelor încălcări ale ordinii de drept, acestea sunt importante în egală măsură.

Capitolul II. Constatarea contravențiilor

Secțiunea I. Subiectele răspunderii contravenționale

În general, prin subiect, în literatura noastră juridică se întelege calitatea de subiect de drept, noțiune ce exprimă „calitatea, capacitatea, însușirea, aptitudinea sau posibilitatea care ingăduie oamenilor să participe individual sau colectiv în raporturi juridice ca titulari de drepturi și obligațiuni”. Cu alte cuvinte, subiectul de drept este titularul drepturilor și obligațiilor juridice.

Cu titlul generic, subiect de drept este atât titularul drepturilor și oblogațiilor izvorâte direct din lege, cât și titularul drepturilor rezultate din raporturile juridice sau din săvârșirea faptelor juridice.

Doar oamenii pot fi subiect de drept, atât individual ca persoane fizice, cât și prin cadrul organizat al unor grupuri sociale, ca persoane juridice.

Însă calitatea de subiect de drept nu poate fi identificată. Cu toate că, subiect al răspunderii poate fi numai un subiect de drept, aceasta nu presupune că toți subiecții de drept sunt, în același timp, și subiecți al răspunderii juridice. O asemenea calitate fiind dobândită numai de către aceeia care săvârșesc fapte ilicite. Prin urmare, acea persoană fizică sau juridică împotriva căreia se exercită constrângerea prin aplicare sancțiunilor juridice, reprezintă subiect alsi suu răspunderii jurudice.

Subiectul răspunderii juridice poate fi atât un subiect activ cât și un subiect pasiv al răspunderii juridice.

Subiectul activ al răspunderii juridice este reprezentat de autoritatea socială care trage la răspundere (statul sau colectivitatea locală) aplicând sancțiunile juridice.

Subiectul pasiv al răspunderii juridice este reprezentat de subiectul de drept asupra căruia se aplică sancțiunile juridice. Subiectul pasiv al contravenției poate fi atât persoana fizică cât si cea juridică.

Subiectul pasiv al răspunderii contravenționale este persoana fizică care indeplinește condiția responsabilității, adică are capacitatea de a răspunde și de a acționa liber, și în același timp are vârsta de cel puțin 14 ani.

Persoana (persoanele) împlicată(e) în săvârșirea unei contravenții este subiect al unei contravenții.

În general, persoanele fizice răspund din punct de vedere contravențional. Însă, în categoria persoanelor fizice pot fi deosebite următoarele excepții:

minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice, însă fără capacitate de exercițiu. Nu poate fi subiect al contravenției minorul sub 14 ani, deoarece în această perioadă îi lipsește capacitatea de înțelegere și de manifestare a voinței, acesta nerăspunzând contravențional;

minorii între 14 si 18 ani pot fi subiecți ai contravenției însă minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. În articolul 11 (alin. 4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, este prevăzut de faptul că „minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancționat (…) cu obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității”;

iresponsabilii, datorită lipsei facultățiilor psihice care nu le permit sa înțeleagă pericolul social al faptelor lor, nu răspund contrvențional. Starea de iresponsabilitate poate fi constatată numai de către instanța de judecată, pe baza unui examen de specialitate.

Pentru ca persoana fizică să fie subiect al contravenției, aceasta trebuie să acționeze în deplină libertate de voință și acțiune, adică hotărârea de a săvârși fapta respectivă și să nu îi fie impusă de la exterior, acest fapt i-ar paraliza puterea de a se conduce și de a fi stăpână pe faptele sale.

Din acestea rezultă faptul că subiectul contravenției trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie persoană fizică;

să aibă vârsta de minim 14 ani împliniți;

să fie responsabil;

să aibă libertatea de voință și acțiune.

În ceea ce privește răspunderea contravențională, cetățenia persoanei fizice nu este relevantă. Iar în cazul contravenților cetățeni străini, persoane fără cetățenie sau cetățeni români cu domiciliul în străinătate, vor avea introdus în procesul-verbal umătoarele date: seria și numărul pașaportului sau ale altui document de trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia și statul emitent.

Cum am precizat anterior în cadrul lucrării, Ordonanța de Guvern nr. 2/2001, în art. 3 alin. (2) prevede posibilitatea ca și persoanele juridice să fie sancționate contravențional în cazurile și condițiile prevăzute de actele normative.

Cu toate acestea, deoarece persoanele juridice nu pot fi ele însele să săvârșească fapte contravenționale, fiind persoanele fizice ce au calitatea de patroni, directori, asociați, salariați etc. sunt cele care încalcă sau omit să îndeplinească anumite obligații legale în numele persoanei juridice. Astfel, amenzile ce sunt aplicate persoanei juridice vor putea fi imputate persoanelor fizice care se fac vinovate de încălcarea normelor respective.

Altfel spus, cât privește persoana juridică, ordonanța stabilește că aceasta răspunde contravențional în cazurile și condițiile prevăzute de actele normative prin care se prevăd și se sancționează contravenții.

În consecință, persoana juridică este obligată să dispună în bugetul propriu, la capitolul cheltuieli, de sumele necesare plății amenzilor contravenționale, pe care, eventual, ar fi obligată să le plătească.

Secțiunea a II-a. Agenții constatatori ai contravențiilor

Prima etapă procedurală privind răspunderea contravențională, reprezintă constatarea contravenției. În conformitate cu art.15 din Ordonanța de Guvern nr. 2/2001, contravenția este constatată printr-un proces verbeal care este incheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționeazaă contravenșia, ce sunt denumite în mod generic agenți constatatori.

Următoarele subiecte de drept pot îndeplinii calitatea de agent constatator: primarii, ofițerii si subofițerii din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, special abilitați, persoanele imputernicite în acest scop de miniștrii și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene, primari, de primarul general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute în legi speciale.

Ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului Administrației și Internelor constată contravenții privind: apărarea ordinii publice, circulația pe drumurile publice, regulile generale de comerț, vânzarea, circulația și transportul produselor alimentare și nealimentare, țigările și băuturile alcoolice, alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului.

Primarul are o competență generală să constate contravențiile prin actele normative adopatate de autoritatea deliberativă a administrației publice locale, potrivit dispozițiilor ordonanței, precum și contravențiile stabilite în alte domenii de activitatea de la nivel local, prin lege sau prin hotărâre de Guvern.

Cât despre celelalte categorii de agenți constatatori, fiecare are o competență specială, de a constata contravenții în domeniile de specialitate respective, precum, spre exemplu, persoanele împuternicite cu acest scop de către miniștrii și de alți conducători ai autorităților administrației publice centrale, de prefecți, președinți ai consiliilor județene sau a altor persoane prevăzute în legi speciale.

În ceea ce privește autoritățile polițienești, dispozițiile ordonanței le delimitează competența în domeniile enumerate, însă și la altele care le sunt stabilite prin lege sau hotărâre a Guvernului.

Agentul constatator, luând la cunoștință despre săvârșirea unei contravenții, desfășoară următoarele activității:

verifică dacă este competent să constate și să sancționeze contravenția comisă;

tdentifică făptuitorul;

explică făptuitorului făptuitorului fapta săvârșită, pericolul social al acesteia, sancțiunea ce i se poate aplica și modalitatea de plată a amenzii;

verifică dacă prin contravenția comisă, s-au produs pagube materiale sau se impune luarea măsurii confiscării sau a altei măsuri;

stabilește încadrarea juridică a faptei;

completează formularul procesului-verbal de constatare a contravenției.

Secțiunea a III-a. Procesul verbal de constatare a contravenției

Potrivit art. 16 alin. (1) din Ordonanță, procesul-verbal de constatare a contravenției, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, următoarele:

data și locul unde este încheiat;

numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator;

datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă al contravenientului;

descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce vor servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;

indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția;

indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație;

posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;

termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.

Dacă prin fapta comisă nu s-au produs pagube materiale și nu există bunuri supuse confiscării, atunci nu se va mai încheia un proces-verbal, contravenientului i se va aplica avertismentul verbal.

În cazul în care contravenientul se dovedește a fi minor, procesul-verbal va trebui să cuprindă și numele, prenumele și domiciliul părinților sau ale altor reprezentanți sau ocrotitori legali ai acestuia.

În situația în care contravenientul este o persoană juridică, procesul-verbal va cuprinde și mențiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerțului și codul fiscal ale acestuia, cât și datele de identificare a persoanei care o reprezintă.

În ceea ce privește aplicarea contravenției cetățenilor străini, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în forma sa inițială, prevedea faptul că aceștia primeau la intrarea lor în țară un tichet de înscriere a contravențiilor, pe care mai apoi trebuia să fie prezentat împreună cu dovada plății amenzilor contravenționale la ieșirea din țară.

După modificarea adusă Ordonanței, de către legislația în domeniul străinilor în România, aceasta prevede faptul că cetățeanul străin care a săvârșit o contravenție, poate achita, pe loc sau în termen de 48 de ore de la data închierii procesului-verbal sau, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din suma minimă a amenzii, agentul având obligativitatea de a face mențiune despre această posibilitate în procesul-verbal.

Sub sancțiunea nulității procesului-verbal, agentul constatator, o dată cu încheierea procesului-verbal, este obligat să aducă la cunoștința contravenientului dreptul său de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Aceste obiecțiuni vor fi consemnate în mod distinct în procesul-verbal la rubrica „Alte mențiuni”.

Lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului iar, în cazul persoanelor juridice, lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal, aceasta poate fi constatată și din oficiu.

Contravenientul este obligat să prezinte agentului constatator, la cererea acestuia, actul de identitate sau pașaportul, agentul constatator, la refuzul contravenientului, poate apela la ofițeri și subofițeri de poliție, jandarmi sau gardieni.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină de catre agentul constatator și de contravenient. Dacă contravenientul nu se află de față, nu poate să semneze sau refuză, se va face mențiunea despre aceste împrejurări, de către agentul constatator, care trebuie să fie confirmate de cel puțin un martor. În această situație, procesul-verbal trebuie să cuprindă și datele personale din actul de identitate al martorului și semnătura acestuia.

În ceea ce privește calitatea de martor, aceasta nu poate fi deținută de către un alt agent constatator, însă, dacă martorul lipsește, agentul constatator trebuie să precizeze motivele care au condus la încheierea procesului-verbal astfel.

Va fi încheiat un singur proces-verbal, chiar și în situația în care o persoană săvârșește mai multe contravenții ce au fost constatate de același agent constatator.

În concluzie, constatarea contreavenției, ca primă etapă în procesul contravențional, este o parte integrantă a acestuia deosebit de importantă, deoarece, în cazul în care aceasta nu este îndeplinită în conformitate cu legea, în următoarele etape ale procesului poate determina funalitatea acestuia.

În acest sens amintim că neîntocmirea corectă și integrală a procesului-verbal poate conduce la nulitatea acestuia.

Capitolul III. Aplicarea sancțiunilor contravenționale

Secțiunea I. Tipurile de sancțiuni contravenționale

Față de Legea nr. 32/1968, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 aduce, în material sancțiunilor contravenționale, câteva inovații, precum: introducerea în sistemul sancțiunilor contravenționale a unei noi sancțiuni pricipale, aceasta fiind obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității, precum și consacrarea sancțiunilor contravenționale complementare.

Prin urmare, este instituită o noua clasificare a sancțiunilor contravenționale în principale și complementare.

Sancțiunile contravenționale principale sunt:

Avertismentul, potrivit art. 7 alin.(1) din O. G. nr. 2/2001, “constă în atenționarea verbal sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale”.

Așadar, avertismentul este cea mai blândă sancțiune contravențională și apare ca o sancțiune morală.

Prin faptul că avertismentul funcționează exclusiv asupra conștiinței celui vinovat de săvârșirea faptei ilicite, acesta se deosebește de sancțiunile pecuniare și cele privative de libertate, cu toate acestea el nu aparține numai sferei răspunderii morale, ci are și o natură juridică, aceasta se datorează faptului că este prevăzut de lege, dar și pentru că poate fi un antecedent în cazul în care acea persoană va săvârși o noua faptă ilicită, ce va fi luată în considerare în stabilirea sancțiunii pecuniare.

Agentul constatator, prin avertisment, face cunoscut contravenientului ce dispoziție legală a încălcat, care este pericolul social al faptei sale, recomandând ca pe viitor sa nu mai săvârșească astfel de fapt.

Chiar și atunci când actul normativ prin care a fost stabilită o contravenție nu prevede o asemnea sancțiune, avertismentul poate fi aplicat, lasându-se la aprecierea agentului constatator aplicarea acestei sancțiuni.

Deși, în general, avertismentul se prezintă sub formă verbală, există unele situații în care este necesară și întocmirea unui înscris. Spre exemplu în situația producerii unei coliziuni ușoare între autovehicule, o dată cu avertismentul verbal, va fi încheiat și un proces-verbal, acesta fiind necesar în raporturile cu societatea comercială de asigurări, dar și cu atelierul de reparații în vederea remedierii pagubelor produse ca urmare a coliziunii.

Avertismentul în formă orală (verbală) este aplicat în situația în care contravenientul este de față atunci când este constatată săvârșirea contravenției.

În mod obligatoriu, avertismentul se aplică în scris, în următoarele cazuri:

contravenientul nu este de față în momentul constatării contravenției;

actul normativ prin care este stabilită contravenția respectivă prevede expres obligativitatea formei scrise;

în cazul în care au fost produse pagube prin săvârșirea contravenției, se va menționa și despăgubirea civilă pe baza modelului de evaluare anexat la actul normativ (dacă acesta este prevăzut);

dacă există bunuri supuse confiscării, în urma săvârșirii contravenției, bunurile sunt descrise în mod detaliat, fiind menționat, totodată, ce măsuri au fost luate, în legătură cu acele bunuri, cui au fost predate și pe ce bază.

Avertismentul va fi aplicat în anumite circumstanțe, agentul constatator trebuind să aibă în vedere persoana contravenientului (vârstă, pregătire, mediul social din care provine), împrejurările în care s-a săvârșit fapta ( în loc public, ziua etc. ), comportamentul făptuitorului ( promisiunea că pe viitor nu se va mai întâmpla, regretul acestuia față de săvârșirea faptei) etc.

Avertismentul este aplicat în cazul în care fapta este de o gravitate mai redusă, însă și atunci când actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune, precum o derogare de la principiul conform căruia stabilirea și sancționarea contravențiilor se aplică doar dacă sunt prevăzute în actele normative.

Ca sancțiune contravențională, avertismentul, prezintă un pronunțat caracter educativ, oferind posibilitatea celui ce a săvârșit o abatere administrativă să se îndrepte și să nu mai încalce legea.

Amenda contravențională

Reglementată în art. 8 din legea cadru, amenda contravențională, prevăzută ca sancțiune contravențională principală, este utilizată cel mai frecvent.

Amenda constă în plata unei sume de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească în cazul în care contravenția săvârșită reprezintă un grad mai mare de pericol social, această plată făcându-se ca venit la bugetul de stat.

Prin hotărâre a Guvernului este consacrată posibilitatea ca limitele amenzilor prevăzute în actele normative prin care sunt reglementate contravențiile să poată fi reduse sau majorate periodic.

În general, actele normative, prevăd pentru fiecare contravenție în parte, o limită maximă și una minimă, pentru care amenda să poată fi aplicată ținându-se cont de contextul în care a fost săvârșită contravenția, în așa fel încât secțiunea să poată fi individualizată.

Prin art. 8 al Ordonanței de Guvern nr. 2/2001, se prevede că limita minimă a amenzii contavenționale este de 25 de lei, iar limita maximă nu poate depăși:

100.000 lei, în cazul contravențiilor stabilite prin lege și ordonanță;

50.000 lei, în cazul contravențiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului;

5.000 lei, în cazul contravențiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor județene sau ale Consiliului General al Municipiului București;

2.500 lei, în cazul contravențiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și ale sectoarelor municipiului București.

Cu privire la aplicarea amenzii contravenționale, agentul constatator va lua în considerare limita minimă și limita maximă prevăzută de actul normativ care stabilește acea contravenție, de frecvența acelei contravenții în zona respectivă, mergând spre limita maximă în cazul în care frecvența este mare, în funcție de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost săvârșită, de situația materială a contravenientului, de veniturile și obligațiile de întreținere care îi revin etc.

Amenda contravențională se distinge de amenda penală care se aplică pentru săvârșirea unor fapte care prezintă un pericol social mai ridicat, respectiv pentru infracțiuni (categoria delicte). Amenda contravențională are caracter administrativ.

Amenda contravențională, spre deosebire de cea penală, nu atrage decăderi sau interdicții pentru persoanele sancționate și nici nu constituie antecedent care să influențeze o sancționare viitoare.

În situația în care o persoană a săvârșit mai multe contravenții, în conformitate cu legislația privind regimul juridic al contravenției prevede că sancțiunea se aplică pentru fiecare contravenție în parte, precum și în situația în care există pluralitatea de contravenienți, sancțiunea se aplică fiecăruia separat.

Amenzile cuvenite bugetului de stat pot fi achitate la Casa de Economii și Consemnațiuni – C.E.C- S.A. sau la unitățile Trezoreriei statului, iar amenzile care se cuvin bugetului local vor fi achitate la Casa de Economii și Consemnațiuni sau la casieriile autoritățiilor administrației publice locale sau ale altor instituții publice abilitate să administreze veniturile publice locale, indiferent de localitatea pe a cărei rază acestea funcționează, de cetățenia, domiciliul sau de reședința contravenientului sau de locul săvârșirii contravenției, dar și la ghișeul unic din punctele de trecere a frontierei de stat a României.

Contravenientul predă o copie de pe chitanță, agentului constatator sau trimite prin poștă organului din care acesta face parte.

De asemenea, amenzile contravenționale pot fi achitate și prin intermediul instrumentelor de plată electronică din cadrul Ghișeului virtual de plăți care reprezintă un proiect-pilot coordonat de Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, parte a Sistemului e-guvernare, din cadrul Sistemului Electronic Național.

În acest caz:

achitarea unei amenzii contravenționale se dovedește prin prezentarea extrasului de cont al plătitorului ori a dovezii de plată emise de Ghișeul virtual de plăți, aceasta specificând data și ora efectuării plății;

pentru plătitor se elimină obligativitatea de a preda o copie de pe extrasul de cont sau de pe dovada de plată emisă de Ghișeul virtual de plăți către agentul constatator sau organul din care acesta face parte.

Procesul-verbal și înștiințarea de plată a amenzii vor fi anulate atunci când se dovedește că plata a fost făcută în termenul legal.

Cât despre destinația sumelor încasate cu titlu de amenzi, acestea se fac venit integral la bugetul de stat, făcând excepție cele aplicate, potrivit legii, de către autoritățile administrației publice locale și amenzilor privind circulația pe drumurile publice, care se fac venit integral la bugetele locale.

Amenzile care sunt aplicate în temeiul unei legi sau al unei hotărâri de Guvern vor fi vărsate la bugetul de stat într-o proporție de 75%, diferența revenindu-i unității administrativ-teritoriale din care face parte agentul constatator.

Având un caracter personal, amenda, nu este transmisibilă, astfel încât moștenitorii contravenientului decedat nu pot fi urmăriți.

Dacă amenda nu a fost executată în timpul vieții contravenientului, deoarece ea constituie o sursă de alimentare a bugetelor publice prezentând un interes social general, aceata ar trebui să fie recuperată din masa succesorală a defunctului.

Prestarea unei activități în folosul comunității

Această sancțiune este reglementată prin art. 9 din O.G. nr. 2/2001 cât și prin O.G. nr. 55/2002 potrivit cărora prestarea unei activități în folosul comunității poate fi stabilită doar prin lege și „întotdeauna alternativ cu amenda” [art. 9 alin. (2)].

Dacă există consimțământul contravenientului, sancțiunea poate fi aplicată doar de către instanța de judecată (Judecătorie).

Nu poate fi sancționat cu prestarea unei activități în folosul comunității, minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani.

Prestarea unei activități în folosul comunității poate fi desfășurată în domeniul serviciilor publice pentru întreținerea locurilor de agrement, pentru întreținerea parcurilor și a drumurilor, pentru prestarea curățeniei și igenizarea localităților, precum și în domeniul căminelor pentru copii și bătrâni, grădinițelor, creșelor, școlilor, spitalelor cât și al altor așezăminte social culturale.

Potrivit art. 17 alin. (4) din O.G. nr. 55/2002, este interzis în mod expres prestarea de activități în subteran, în metrou, în mine sau în alte astfel de locuri cu un grad ridicat de risc.

Instanța de judecată stabilește prestarea unei activități în folosul comunității, pe o durată cuprinsă între 50 de ore și 300 de ore. Excepție face minorul care la data săvârșirii faptei a împlinit vârsta de 16 ani, activitatea fiind prestată pe o durată cuprinsă între 25 de ore și 150 de ore.

Primarul localității în care contravenientul își are domiciliul sau reședința, va realiza asigurarea executării sancțiunii, ținând seama de aptitudinile sale fizice și psihice, precum și de nivelul pregătirii profesionale. Sancțiunea trebuie să fie executată după programul de muncă sau, după caz, programul școlar al contravenientului, pe o durată cuprinsă între 50 de ore și 300 de ore, nu mai mult de 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare de 6-8 ore pe zi.

În Noul Cod Penal, sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității este instituită, fiind aplicată ca pedeapsă principală pentru delicte, având limitele între 100 și 500 de ore.

Prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității poate fi aplicată prin înlocuirea sancțiunii amenzii atunci când a trecut un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii amenzii, neexistând posibilitatea executării silite. Dacă contravenientul nu va accepta această transformare, eficiența reglementării este redusă în condițiile în care, sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității se aplică doar cu consimțământul contravenientului.

Exprimarea consimțământului contravenientului pentru aplicarea sancțiunii de prestare a unei activități în folosul comunității duce la minimalizarea rolului și eficienții acestei sancțiuni, în cele mai multe cazuri, contravenientul, în condițiile în care este insolvabil, nu execută nici o sancțiune.

Pentru aplicarea de către instanța judecătoarească a acestei sancțiuni, consimțământul contravenientului este ca o condiție obligatorie impusă de către legiuitor, probabil pe considerentul respectării art. 42 din Constituție care interzice munca forțată. Aceste reglementări intră în sfera dreptului penal și nu al dreptului administrativ, deoarece conform acestui articol nu este considerată muncă forțată, munca depusă de o persoană condamnată în perioada de detenție sau de libertate condiționată.

Închisoarea contravențională

Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 108/2003 sancțiunea închisorii contravenționale a fost desființată. Deosebindu-se de închisoarea penală privativă de libertate, această sancțiune avea un caracter administrativ.

Sancțiunile contravenționale complementare sunt:

confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție;

confiscarea, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități;

închiderea unității;

desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea lui inițială;

blocarea contului bancar;

retragerea licenței ori a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv.

Secțiunea a II-a. Reglementarea juridică a contravențiilor din diferite domenii de activitate

Aplicabilitatea contravențiilor, în conformitate cu legislația română cuprinde domenii vaste, precum:

Contravenții specifice circulației pe drumurile publice.

Se pot aplica, conform O.U.G nr. 195/2002, o serie de sancțiuni contravenționale în cazul nerespectării regulilor de circulație pe drumurile publice, precum:

suspendarea dreptului de a conduce autovehicule sau tramvaie;

reținerea permisului de conducere, certificatului de înmatriculare ori de înregistrare sau a plăcuțelor cu numele de înmatriculare;

anularea permisului de conducere;

imobilizarea autovehicului.

Contravenții privind apărarea secretului de stat.

Conform Legii nr. 182/2002 se interzice scoaterea, difuzarea sau publicarea în străinătate a lucrărilor de orice fel care ar prejudicia interesele statului român.

Direct răspunzătoare pentru asigurarea securității datelor sau documentelor ce constituie secrete de stat, este persoana căreia îi sunt încredințate acestea.

Este interzis ca cel ce are acces la date și documente ce constituie secret de stat să divulge, sub orice formă conținutul acestora.

Contravenții privind evaziunea fiscală.

Contravențiile de evaziune fiscală nu mai sunt prevăzute în reglementările noii legislații reprezentate de către Legea nr. 241/2005.

Noua legislație în vigoare, consideră că toate faptele de evaziune sunt încadrate ca fiind infracțiuni, spre deosebire de vechea lege (Legea nr. 87/1994) care împărțea faptele de evaziune fiscală în contravenții și infracțiuni, în funcție de pericolul social al faptei.

Legea nr. 241/2005 este intitulată sugestiv lege pentru „prevenirea și combaterea evaziunii fiscale”, însă prevenirea nu este făcută prin aplicarea unor sancțiuni penale pentru orice categorie de faptă care se încadrează în tiparul păgubirii bugetelor publice.

Contravenții privind ordinea și liniștea publică.

În conformitate cu Legea nr. 61/1991, constituie contravenții săvârșirea în public a următoarelor fapte:

acțiuni obscene, proferarea de expresii jignitoare;

organizarea, permisiunea sau participarea la jocuri de noroc, altele decât cele autorizate, de natură să lezeze bunele moravuri;

portul fără drept a obiectelor de natură să vatăme integritatea corporală (cuțite, boxuri etc.);

amenințarea cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea publică sau să provoace indignarea populației, lezarea onoarei personale sau a instituțiilor publice;

folosirea armelor de tir cu aer comprimat în situații în care s-ar putea pune în pericol viața sau integritatea corporală;

alarmarea fără motiv, a publicului ori a organelor de stat competente să intervină în caz de pericol ori a celor de menținere a ordinii publice etc.

Contravenții privind activități comerciale ilicite.

Potrivit Legii nr. 12/1990, constituie activități comerciale ilicite și atrag răspunderea contravențională sau penală, după caz, față de cei care le-au săvârșit, următoarele fapte:

efectuarea de acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență nu poate fi dovedită, în condițiile legii;

condiționarea vânzării unor mărfuri de cumpărare a altor mărfuri;

efectuarea de acte sau fapte de comerț de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte legi, fără a îndeplini condițiile stabilite prin lege;

expunerea spre vânzare sau vânzarea de mărfuri sau orice alte produse fără a specifica termenul de valabilitate sau cu termenul de valabilitate expirat;

nedeclararea de către agenții economici la organele fiscale, înainte de aplicare a adaosurilor comerciale și a celor de comision;

cumpărarea de mărfuri sau de produse în scopul revânzării de la unitățile de desfacere cu amănuntul, de alimentație publică, cantine, unități de turism și alte unități similare;

vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare;

vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării sau prefecturi.

Contravenții privind raportul dintre angajator și salariat.

În conformitate cu reglementările Codului muncii, constituie contravenție și se sancționează următoarele acțiuni:

încălcarea prevederilor legale referitoare la munca de noapte;

nerespectarea prevederilor legale privind acordarea repaosului săptămânal;

încălcarea de către angajator a prevederilor referitoare la zilele de sărbători legale;

nerespectarea dispozițiilor privind garantarea în plată a salariului minim brut pe țară;

nerespectarea dispozițiilor privind munca suplimentară;

stipularea în contractul individual de muncă a unor clauze contrare dispozițiilor legale;

premierea la muncă a persoanelor fără încheierea unui contract individual de muncă.

Secțiunea a III-a. Aplicarea sancțiunilor contravenționale

Potrivit regulii generale cu privire la aplicarea sancțiunii, prevăzută în art. 21, alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, este ca agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, să aplice și sancțiunea, în cazul în care prin actul de stabilire și sancționare a contravențiilor nu se prevede altfel.

Agentul constatator nu are dreptul de a aplica și sancțiunea, potrivit actului normativ de stabilire și sancționare a contravenției, procesul-verbal de constatare fiind trimis de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancțiunea. Sancțiunea, în acest caz, se aplică prin rezoluție scrisă pe proces-verbal.

În limitele prevăzute de actul normativ se aplică sancțiunea care trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, urmarea ce a fost produsă, cât și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Atunci când, prin săvârșirea contravenției, o pagubă a fost cauzată și există tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancțiunea va stabili și despăgubirea cu acordul expres al persoanei vătămate, făcându-se menționarea corespunzătoare în procesul-verbal.

În cazul în care nu există tarif de evaluare a pagubei, persoana vătămată își va putea valorifica pretențiile, potrivit dreptului comun.

Persoana împuternicită să aplice sancțiunea va dispune și confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții. Agentul constatator, în toate aceste situații va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării și va lua, în privința lor, măsurile de conservare ori de valorificare prevăzute de lege, menționându-se despre măsurile luate în procesul-verbal.

Contravenientul va fi obligat la plata contravalorii bunurilor în lei, dacă acestea nu se găsesc.

Făcând investigațiile necesare, agentul constatator este obligat să stabilească cine este proprietarul bunurilor confiscate, iar dacă acestea aparțin alei persoane decât contravenientul, daca este posibil, se vor menționa în procesul-verbal datele de indentificare ale proprietarului ori vor fi precizate motivele pentru care nu a fost posibilă identificarea.

În conformitate cu art. 25 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, cum a fost modificat prin Legea nr. 526/2004, după caz, procesul-verbal va fi înmânat sau va fi comunicat, în copie, contravenientului și, dacă este cazul, proprietarului bunurilor confiscate și părții vătămate. În termen de cel mult o lună de la data aplicării sancțiunii, comunicarea se va face de către organul care a aplicat-o. În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din ordonanță, nerespectarea termenului atrage prescrierea executării sancțiunii.

În cazul în care contravenientul a fost sancționat cu amendă, și dacă a fost obligat la despăgubiri, atunci, acestuia i sa va comunica și înștiințarea de plată odata cu procesul verbal. Înștințarea de plată va cuprinde mențiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii și, după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar, urmând să se procedeze la executarea silită.

În situația în care sancțiunea este aplicată de către agentul constatator, iar contravenientul se află prezent la încheierea procesului verbal, copia de pe acesta și înștiințarea de plată se înmânează contravenientului, despre aceasta făcându-se mențiune în procesul-verbal.Contravenientul va semna de primire.

Dacă contravenientul nu este prezent sau, deși prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acstuia, cât și a înștiințării de plată se va face de către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii. Comunicarea, atât a procesului verbal cât și a înștințării de plată se face prin poștă, cu aviz de primire sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Afișarea se consemnează într-un proces verbal semnat de cel puțin un martor potrivit art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

Atunci când fapta a fost urmărită ca și infracțiune iar ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanță că acesta ar putea constituii contravenție, actul de sesizare sau de constatare a faptei împreună cu o copie de pe rezoluția, ordonanța sau, după caz de pe hotărârea judecătorească, se trimite organului în drept să constate contravenția, pentru a putea fi luate măsurile ce se impun conform legii.

În cazul când fapta a fost inițial urmărită ca infracțiune, dar ulterior s-a stabilit de către autoritățile abilitate că aceasta constituie contravenție, termenul de 6 luni pentru aplicarea sancțiunii va curge de la data sesizării organului de drept să o aplice.

În concluzie, putem afirma că, indiferent de forma pe care o va lua sancțiunea, fie ea avertisment sau muncă în folosul comunității, aceasta are în vedere acealași rezultat, și anume, nerepetarea faptei de către contravenient.

Capitolul IV. Căile de atac împotriva actelor de aplicare a sancțiunilor contravenționale

Secțiunea I. Calea de atac

Căile de atac împotriva actelor de sancțiune a contravențiilor, reprezintă cea de a treia etapă a procedurii contravenționale. Acestea sunt reglementate în art. 31 al Ordonanței, potrivit căruia, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face o plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.

Astfel, plângerea reprezintă calea de atac specifică în materia contravențională, deoarece, în sens strict, în primă instanță, nu se poate vorbi de judecată, pentru ca exercitarea cării de atac să poată fi denumită recurs sau apel.

Poate fi făcută plângere, de către partea vătămată, doar în ceea ce privește despăgubirea, iar cel căruia îi aparțin bunurile confiscate, fiind altul decât contravenientul, doar în ceea ce privește măsura confiscării. Prin urmare, această cale de atac îi este recunoscută atât contravenientului, cât și părții vătămate, dar și a persoanei căreia îi aparțin bunurile confiscate, fiind făcute următoarele precizări:

partea vătămată poate face plângerea doar în ceea ce privește despăgubirea stabilită pe bază de tarif;

în ceea ce îl privește pe contravenient, se înțelege că, deși legea nu prevede expres, aceasta va putea face plângere împotriva tuturor clauzelor procesului-verbal;

cât despre cel căruia îi aparțin bunurile ce au fost confiscate, poate face plângere doar în ceea ce privește măsura confiscării.

Ordonanța prevede anumite condiții de exercitare a plângerii, mai exact acestea sunt:

existența unui proces-verbal de constatare a contravenției;

îndeplinirea procedurii de comunicare a procesului-verbal contraveninetului, persoanei fizice sau juridice căreia îi aparțin bunurile confiscate și părții vătămate;

respectarea termenului în care se poate depune plângerea, acesta fiind de 15 zile de la data înmânării ori comunicării procesului-verbal.

Pe de altă parte, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu prevede alte condiții de conținut și de formă, însă, considerăm că plângerea se face în scris, temeinic argumentată, cu indicarea motivelor de drept și de fapt ce privesc netemeinicia și nelegalitatea procesului-verbal, a despăgubirilor și a măsurii confiscării, cât și a oricăror probe de nevinovăție.

Plângerea va trebui făcută doar în termenul de 15 zile, acest termen fiind limitat deoarece depășirea celor 15 zile în exercitarea căii de atac calculat ca dată a înmânării sau a comunicării, aceasta făcând ca plângerea să fie considerată tardivă și indeficientă. Este de reținut că sunt aplicabile, în materia exercitării căilor de atac, potrivit art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, dispozițiile Codului de procedură civilă, cu ale cărei dispoziții ordonanța se completează.

Secțiunea a II-a. Efectele plângerii

Potrivit art. 32 alin. (3) din ordonanță, principalul efect al plângerii îl va reprezenta suspendarea executării.

În funcție de subiectul care a formulat plângerea, legiuitorul face din nou distincție, astfel:

efectul suspensiv se exercită doar în ceea ce privește despăgubirea, când plângerea a fost formulată de către partea vătămată;

efectul suspensiv privește doar măsura confiscării, când plângerea este formulată de către persoana căreia îi aparțin bunurile confiscate;

chiar dacă legea nu prevede expres, vom înțelege că în cazul în care autorul plângerii este contravenientul, suspendarea va viza toate clauzele procesului-verbal ori doar pe acelea care au fost contestate de contravenient, dacă există o astfel de situație.

În situația contravențiilor complementare, prevăzute de către Legea nr. 50/1991, cu modificările și completările ulterioare, republicată, ce intervin în situația săvârșirii faptei de executare sau desființare totală ori parțială, fără autorizație, a unei construcții.

Potrivit legii, în mod obligatoriu se vor aplica și sancțiunile complementare, odată cu sancțiunea principală a amenzii.

Aceste sancțiuni complementare vor consta în:

oprirea executării lucrărilor;

luarea de măsuri de încadrare în prevederile autorizației;

desființarea lucrărilor efectuate fără autorizație, dacă este cazul.

În art. 35 alin. (2) este prevăzut că „împotriva procesului-verbal în cauză se poate formula plângere, în termen de 15 zile de la înmânarea sau comunicarea acestuia”, cu toate acestea, nu mai este precizată situația în care plângerea suspendă sau nu executarea sancțiunilor contravenționale și complementare.

Din păcate, în practică, a fost interpretat de către organele competente faptul că plângerea contravențională nu suspendă executarea și a sancțiunilor contravenționale complementare, pe considerentul că acesta nu este prevăzut expres, de către art. Art. 35 alin. (2). Ca urmare a acestui fapt, organele administrației publice locale au desființat construcțiile neautorizate, sislit, în pofida faptului că a fost depusă plângerea, de către contravenienți, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției.

Secțiunea a III-a. Organele competente să soluționeze plângerea

Însoțită de copia procesului-verbal de constatare a contravenției, plângerea se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să primească și să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.

Spre deosebire de caracterul revocabil al actelor administrative, remarcăm caracterul irevocabil al procesului-verbal contravențional, reprezentând astfel o veritabilă excepție. Caracterul irevocabil al procesului-verbal contravențional, rezultă din prevederile art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, conform cărora, primind cererea, autoritatea din care face parte agentul constatator trebuie să o înainteze de îndată judecătoriei în circumscripția căreia s-a produs contravenția. Acesta nu poate revoca actul încheiat, chiar și în cazul în care ar aprecia că actul este ilegal, instanța de judecată sesizată să soluționeze plângerea, fiind singura care poate să îl anuleze. Nici chiar organul ierarhic superior nu poate să anuleze procesul-verbal contravențional.

Împreună cu dosarul cauzei, plângerea se trimite la Judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită fapta contravențională.

Judecătoria va trebui să fixeze termenul de judecată, care nu va depăși 30 de zile și, de asemenea, va dispune citarea contravenientului ori, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancțiunea, a martorilor ce au fost indicați în procesul-verbal ori în plângere, cât și a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.

În situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, judecătoria va cita și societatea de asigurări care este menționată în procesul-verbal de constatare a contravenției.

În art. 34, ordonanța stabilește modalitatea de soluționare a plângerii, precum și a procedurii adecvate acesteia. Plângerea va fi rezolvată îmbrăcând forma procesuală contravențională, căreia îi sunt aplicate, în mod corespunzător, dispozițiile din Codul de procedură civilă. Acestea încep cu primirea și înregistrarea plângerii, fixarea termenului de judecată și emiterea citațiilor, administrarea probelor, inclusiv emiterea hotărârii.

La termenul fixat, instanța competentă să soluționeze plângerea, va trebui să verifice dacă plângerea a fost introdusă în termenul de 15 zile de la data înmânării sau a comunicării. De asemenea, acesta mai trebuie să asculte pe cel care a făcut plângerea și pe celelalte persoane citate, dacă acestea s-au prezentat, administrează orice alte probe ce sunt prevăzute de lege (Codul de procedură civilă), ca de exemplu: înscrisuri, expertize, depoziții de martori, cercetări la fața locului, descinderi care vor fi necesare la certificarea legalității și temeiniciei procesului-verbal, aceasta hotărând asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, cât și asupra mărfii confiscate.

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, prin prevederile art. 41 dispune că, în cazul în care procesul-verbal a fost anulat sau a fost constatată nulitatea acestuia, bunurile ce au fost confiscate vor fi restituite celui în drept, iar dacă au fost valorificate, proprietarului i se va restitui o despăgubire egală cu valoarea de circulație a bunurilor.

Cu privire la soluționarea plângerii, instanța judecătorească poate pronunța mai multe soluții, precum:

dacă plângerea este neîntemeiată, tardivă sau inadmisibilă, plângerea poate fi respinsă, cu menținerea sancțiunii și a procesului-verbal;

dacă procesul-verbal de constatare a contravenției și sancțiunea aplicată sunt netemeinice și nelegale, poate fi admisă plângerea, cu desființarea procesului-verbal și a sancțiunii, desființarea despăgubirilor și ridicarea măsurii confiscării bunurilor;

plângerea poate fi admisă, în parte atunci când instanța, apreciind asupra individualizării sancțiunii aplicate, poate să reducă amenda ori să aplice altă sancțiune, modificând în parte procesul-verbal;

poate fi admisă plângerea și procesul-verbal poate fi anulat pentru motive de nulitate ce sunt prevăzute de către art. 17 din ordonanță.

În 15 zile de la comunicarea hotărârii instanței de judecată competentă să soluționeze cazul, poate fi formulat recursul.

Constituind un element de noutate, legea preia principii din procedura penală și acesta prevede faptul că motivarea recursului nu este obligatorie deoarece motivele de recurs pot fi susținute și în fața instanței.

Recursul se va exercita la tribunalul în a cărui rază teritorială se află judecătoria a cărei hotărâre va fi supusă recursului, la secția de contencios administrativ și fiscal.

Un alt element de noutate și, de asemenea, un aspect important, este consacrat prin prevederile art. 36 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 care prevede faptul că atât plangerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, cât și recursul ce a fost formulat împotriva hotărârii judecătorești prin intermediul căreia s-a soluționat plângerea, precum și alte cereri incidente, nu sunt supuse plății taxei de timbru.

Ceea ce vrem să reiasă din acest capitol în cadrul căruia am analizat căile de atac împotriva actelor de aplicare a sancțiunilor contravenționale este faptul că legea ne dă posibilitatea de a răspunde și de a acționa, în cazul în care ni se face o nedrepate, însă trebuie să cunoaștem îndeaproape toate aspectele ce țin de aceasta pentru a le folosi în mod corect.

Plângerea este un instrument aflat la dispoziția cetățeanului neîndreptățit, însă dacă nu este folosită conform legii și cu bună credință nu poate avea rezultatul dorit de noi.

Capitolul V. Executarea sancțiunilor contravenționale

Secțiunea I. Condițiile executării sancțiunilor contravenționale

Ultima etapă a procedurii contravenționaleeste reprezentată de către executarea sancțiunilor contravenționale.

În acest sens, în conformitate cu art. 37 al capitolului V din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, procesul verbal care nu a fost atacat în termenul de 15 zile, prevăzut de lege, precum și hotărârea judecătorească irevocabilă prin intermendiul căruia s-a soluționat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.

Fiind o sancțiune cu caracter moral, avertismentul, este considerat executat în momentul realizării sale, de regulă, când îmbracă forma orală sau comunicării sale, când îmbracă forma scrisă.

În celelalte cazuri, prin comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției, cu rezoluția corespunzătoare, avertismentul este socotit a fi executat.

În cazul în care sancțiunea a fost aplicată prin înlocuirea amenzii contravenționale cu avertismentul, comunicarea acesteia va fi făcută prin încunoștiințare scrisă.

Executarea amenzii poate fi făcută prin intermediul următoarelor moduri:

în mod voluntar, de către contravenient;

Executarea de bună voie a sancțiunii amenzii contravenționale poate fi materializată prin intermediul a trei moduri diferite:

achitarea pe loc a jumătate din minimul amenzii ce este prevăzută de lege, pentru fapta săvârșită, în baza sistemului ablațiunii;

angajarea, sub semnătură, că se va achita amenda în termen de 48 de ore, în baza aceluiași principiu al ablațiunii, și achitarea efectivă în acest interval;

în termen de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată, în cazul în care contraveninetul nu depune plângere împotriva acestui act.

prin executare silită, aceasta presupunând intervenția forței coercitive a statului.

Organele care pot face executări silite a sancțiunii amenzii, sunt următoarele:

de către organul din care face parte agentul constatator, de fiecare dată când nu se exercită calea de atac, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției, în termenul prevăzut de lege;

de către instanța judecătorească, în restul cazurilor.

În conformitate cu prevederile legale privind executarea creanțelor bugetare, aceste organe vor comunica din oficiu organelor de specialitate, în a căror bază teritorială domiciliază, ori contravenientul își are sediul, procesul-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii neatacat în termen de 15 zile, prevăzute de lege, de la data comunicării acestuia sau înmânării, ori, după caz, dispozitivul hotărârii judecătorești irevocabile prin care plângerea a fost soluționată.

În ceea ce privește executarea, aceasta se va face în condițiile prevăzute de către dispozițiile Codului de Procedură Fiscală cu privire la executarea silită a creanțelor bugetare.

În condițiile legii, se poate face contestație la executare împotriva actelor de executare.

Potrivit dispozițiilor legale, se face executarea sancțiunilor contravenționale complementare.

În conformitate cu prevederile legale, confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură. În caz de constatare a nulității procesului-verbal ori de anulare, bunurile confiscate, cu excepția celor a căror circulație sau deținere este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept.

Prin punerea în executare, de către prima instanță de judecată, a sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității, prin emiterea unui mandat de executare, fiind executată în raza unității administrativ-teritoriale în care își are domiciliul contravenientul, în domeniul serviciilor publice și locurilor stabilite de către consiliul local prin hotărârii. Primarul este cel care va aduce la îndeplinire mandatul de executare.

Organul care a dispus măsura de confiscare trebuie să ducă la îndeplinire acest lucru, în condițiile legii. Dacă se analizează sintagma „în condițiile legii”, putem presupune că se face trimitere la Codul Penal, care, reglementează confiscarea și constituie dreptul comun în materie penală, cu atât mai mult cu cât Ordonanța nu precizează altfel.

Repararea pagubei ce a fost produsă prin contravenție reprezintă o problemă importantă, deoarece făptuitorul trebuie să o acopere, însă, dacă prejudiciul nu este acoperit, persoana păgubită, se adresează unui executor judecătoresc autorizat pentru urmărirea veniturilor sau bunurilor contraveninetului, acest lucru făcându-se pe baza hotărârii instanței judecătorești care constituie titlu executoriu.

Sancțiunile stabilite prin dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 nu se aplică contravențiilor săvârșite de militarii în termen. În acest caz, procesul-verbal de constatare este trimis comandantului unității din care face parte contravenientul, pentru a i se aplica măsuri disciplinare, în cazul în care se constată că acesta este întemeiat.

Dacă un militar în termen a săvârșit o contravenție prin intermediul căreia a fost produsă o pagubă ori, dacă există bunuri supuse confiscării, organul competent, potrivit legii, va stabili despăgubirea pe bază de tarif și va dispune asupra confiscării.

O copia după procesul-verbal se comunică contravenientului, părții vătămate și celui căruia îi aparțin bunurile confiscate.

Ordonanța, în acest sens, dispune ca Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, precum și autorităților administrației publice care au structuri militare, să stabilească, prin regulamente interne organele competente să constate și să aplice sancțiuni, în cazul contravențiilor săvârșite de către militari și de angajați civili în legătură cu serviciul.

Secțiunea a II-a. Cauzele care înlătură răspunderea contravențională

O categorie de cauze care înlătură răspunderea contravențională o reprezintă cele care urmăresc eliminarea caracterului ilicit al faptei.

Caracterul contravențional al faptei, potrivit art. 11 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, modificată, este înlăturat atunci când fapta este săvârșită în următoarele condiții:

în cazul legitimei apărări;

în stare de necesitate;

datorită constrângerii fizice sau morale;

datorită cazului fortuit;

datorită iresponsabilității;

datorită beției involuntare complete;

în eroare de fapt;

datorită infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită;

minoritatea.

În comparație cu veche reglementare, prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, cauzele care înlătură caracterul contravențional sunt identice cu cele care în dreptul penal elimină caracterul ilicit al infracțiunii (art. 44-51), la care au fost adăugate infirmitatea și prescripția.

Legitima apărare reprezintă situația în care se găsește o persoană ce „săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat în interesul obștesc.”

Nimeni nu își poate face dreptate singur, eventualele conflicte sociale trebuind a fi soluționate de către organele abilitate prin lege, potrivit unui principiu de bază al statului de drept.

În legitimă apărare, de asemenea este și persoana care „din cauza tulburări sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.”

În unele situații este necesară acțiunea imediată a celui aflat în pericol sau a unei alte persoane care îi vine în ajutor deoarece apărarea interesului legitim al unei persoane nu se mai poate face prin intervenția organelor abilitate de lege. Săvârșirea faptei în asemenea condiții se consideră a fi săvârșită în stare de legitimă apărare.

Pentru ca o faptă să poată fi considerată a fi săvârșită în legitimă apărare, trebuie să fie îndeplinită următoarele condiții:

răspunsul la un atac trebuie să fie faptă de apărare, deci să fie precedată de un atac. Atacul reprezintă o acțiune efectuată cu intenția de a vătăma o valoare socială ocrotită printr-o normă juridică (persoana și drepturile ei, interesul general);

atacul trebuie să fie material, direct, injust și imediat;

Atacul este material atunci când se realizează inacțiuni ori acțiuni de natură să pună în pericol din punct de vedere fizic valoarea socială împotriva căreia este îndreptat.

Atacul este direct când este nemijlocit îndreptat împotriva unei valori sociale.

Atacul reprezintă o violență fizică, dar și o inacțiune dacă prin aceasta se pune în pericol valoarea socială ocrotită.

Atacul este imediat când pericolul este actual, iminent, și anume, când între atac și pericolul produs există o scurtă perioadă de timp.

Atacul este injust când se înfăptuiește cu încălcarea normelor juridice.

atacul să fie periculos, adică să pună în pericol grav persoana ori drepturile celui atacat sau un interes general, cu urmări ireparabile sau greu de remediat;

apărarea trebuie să fie prevăzută și sancționată de un act normativ ca fiind contravenție;

pentru înlăturarea atacului, apărarea trebuie să fie necesară;

apărarea să fie proporțională cu intensitatea atacului.

În legitimă apărare este considerată a fi și persoana care din cauza temerii sau tulburării, depășește limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

O împrejurare care înlătură dreptul persoanei atacate de a beneficia de privilegiul legitimei apărări o constituie apărarea disproporționată față de agresor.

Starea de necesitate.

O persoană care săvârșește o faptă contravențională pentru a salva de la un pericol iminent și care nu ar fi putut fi evitată altfel, viața, integritatea corporală ori sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau în interes public, se află în stare de necesitate.

Pentru ca săvârșirea unei contravenții să poată fi considerată în stare de necesitate trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

fapta trebuie să fie săvârșită ca urmare a unui pericol neprevăzut (inundație, cutremur, incendiu);

pericolul să fie iminent, adică pe cale de a se produce în acel moment, astfel încât consecințele sunt imediat realizabile;

pericolul trebuie să fie real, producerea lui să fie certă, iar nu posibilă sau imaginară;

pericolul trebuie să fie inevitabil în privință că producerea lui nu poate fi înlăturată decât prin săvârșirea faptei contravenționale;

fapta trebuie să fie săvârșită cu scopul de a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului, un bun material sau un interes general;

să nu se producă, în mod conștient prin săvârșirea contravenției, urmări mai grave decât în cazul în care făptuitorul contravenției nu ar fi intervenit.

Constrângerea fizică sau morală.

Nu este considerată a fi contravenție fapta ce a fost săvârșită de o persoană din cauza unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista, fie sub aspect moral, prin amenințarea cu un pericol grav pentru persoana sa ori a unei alte persoane, ce nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea unei contravenții.

Constrângerea fizică este de natură să paralizeze libertatea de voință a făptuitorului, iar dacă acesta se află în situația în care poate să opună rezinstență ori să se sustragă contrângerii exercitată asupra sa, constrângerea fizică nu mai poate fi invocată precum o cauză prin care se înlătură caracterul contravențional al faptei.

Constrângerea psihică sau morală reprezintă o cauză care elimină libertatea de voință a făptuitorului, situație care exclude vinovăția acestuia și, prin urmare, caracterul contravențional al faptei sale.

Necesar, totodată, este ca făptuitorul să nu aibă o altă variantă de a înlătura pericolul, încât fie să săvârșească contravenția, fie să suporte producerea răului cu care este amenințat și care se va produce.

Valoarea socială vătămată prin săvârșirea contravenției nu trebuie să fie mai mare decât valoarea socială ocrotită prin acea faptă.

Cazul fortuit

Contravenție, nu constituie fapta săvârșită de o persoană al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu ar fi putut fi prevăzută.

Cazul fortuit constă în intervenția unui eveniment, întâmplări ce nu ar fi putu fi prevăzută ori înlăturată și care are ca rezultat producerea deznodământului periculos. Făptuitorul este exonerat de răspunderea contravențională, pentru că nu a avut posibilitatea să prevadă un factor extern care a determinat producerea rezultatului.

Chiar dacă făptuitorul trebuie să prevadă rezultatul, însă el nu l-a prevăzut, cauza este înlăturată. Cu privire la cazul fortuit, imprevizibilitatea este una obiectivă, generală, legată de limitele cunoașterii umane, în general.

O conjunctură neprevăzută poate fi creată și datorită unor fenomene ale naturii (furtună, inundații etc.), unor bolii sau de comportamentul unor persoane (precum, apariția bruscă în fața unui autovehicul a unui copil, situație în care conducătorul auto este obligat să schimbe direcția de mers, trecând peste linia ce separă benzile de circulație).

Iresponsabilitatea

În acest caz nu se constituie contravenție fapta prevăzută de legea contravențională, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei persoana iresponsabilă nu posedă discernământ, rațiune, pentru a putea aprecia corect fapta sa, consecințele acesteia, caracterul ei licit sau ilicit. De exemplu, o debilitate mintală temporară sau congenitală se poate produce numai în anumite momente (posibilă în cazul unei epilepsii), aceasta reprezentând o stare de iresponsabilitate permanentă.

Organul medical competent este cel care constată, în orice situație, starea de iresponsabilitate printr-o expertiză. Cu privire la expertiză vom face anumite precizări:

o comisie formată dintr-un medic legist și doi medici din specialitatea psihiatrie execută expertiza medicală psihiatrică. Existența comisiei poate fi făcută numai în centrele unde există laboratoare sau cabinete medico-legale și spitale sau secții de psihiatrie. În cazul în care expertiza trebuie să fie făcută unui minor, comisiei de expertiză i se va alătura și specialiști de neuropsihiatrie infantilă și psihologi.

atunci când sunt supuse expertizei persoane care au tulburări și prezintă stare de pericol, în rezultatul rapoartelor de expertiză vor fi propuse și măsuri ce trebuie luate în conformitate cu dispozițiile prevăzute de lege;

dacă expertiza cuprinde minori, concluziile rapoartelor vor cuprinde măsuri medico-psihopedagogice ce urmează a fi luate pentru asigurarea dezvoltarea pesonalității acestora în condițiile corespunzătoare.

După desfășurarea expertizei, chiar dacă făptuitorul nu va răspunde contravențional, el poate fi supus unor măsuri de siguranță cu caracter medical, de exemplu obligarea la un tratament medical de specialitate.

Beția involuntară completă

Persoana care în momentul săvârșirii unei fapte, se află datorită unor conjuncturi independente de voința sa, în stare de beție completă, provocată de alcool sau alte substanțe, nu constituie contravenție.

Trebuie să precizăm că există distincția între beția completă și cea incompletă, acestea fiind diferențiate de un anumit grad de intensitate, precum și între beția voluntară și cea accidentală, involuntară, provocată fără voia persoanei care a ajuns în acea stare.

Beția reprezintă o stare psihică anormală, ca urmare a efectelor produse asupra organismului, îndeosebi asupra facultăților mentale, de anumite substanțe consumate de persoana în cauză, cea mai frecventă fiind alcoolul, de exemplu beția alcoolică ori intoxicația etilică.

În cazul în care o persoană inhalează vapori de alcool, neofalină, diluanți chimici din mediul în care își desfășoară activitatea curentă sau se află din întâmplare, situație în care acea persoană nu mai este responsabilă de faptele sale, poartă denumirea de beție accidentală completă. Aceasta mai poate fi consecința consumării involuntare (inserarea în mâncare a acestor substanțe fără știrea consumatorului) a stupefiantelor (marijuana, cocaina, hașiș, heroina, eter, opiul, morfina).

Va fi exonerată de răspundere, persoana care săvârșește o contravenție în situația cazurilor enumerate mai sus.

O persoană care consumă intenționat astfel de substanțe în vederea dobândirii „unui curaj” ce îl determină să comită o contravenție, reprezintă o situație inversă celei anterioare.

O circumstanță agravantă pentru stabilirea răspunderii contravenționale o constituie beția intenționată.

Eroarea de fapt

Nu reprezintă contravenție fapta unei persoane care, în momentul în care săvârșește o infracțiune, nu cunoaște existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul contravențional al faptei sale.

Eoarea de fapt, mai reprezintă și „necunoașterea în totalitate a unei împrejurări reale sau cunoașterea ei inexactă în momentul săvârșirii contravenției. Dacă ea ar fi fost cunoascută în mod corect, persoana în cauză nu ar mai fi săvâșit contravenția.”

Infirmitatea, dacă are legătură cu fapta săvârșită

O cauză care înlătură caracterul contravențional al faptei,în anumite situații, poate fi constituită de către infirmitate. Infirmitatea reprezintă incapacitatea fizic cu caracter permanent al unei persoane, care constă în lipsa unui organ sau nefuncționaritatea acestuia.

În această situație, pentru a înlătura caracterul contravențional al faptei, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

să existe infirmitatea în momentul comiterii faptei;

trebuie să existe o conexiune de cauzalitate între faptă și starea de infirmitate;

legea contravențională trebuie să prevadă fapta.

Minoritatea

În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, minoritatea reprezintă o cauză de înlăturare a caracterului contravențional al faptei. Dacă un minor cu vârsta mai mică de 14 ani săvârșește o faptă, ea nu este considerată contravenție chiar dacă, potrivit legii, prezintă caracteristicile unei contravenții.

Se pleacă de la prezumția absolută că nu posedă capacitate psihică, intelectuală de a înțelege suficient caracterul faptelor sale și nu are discernământ necesar în acest sens, în cazul minorilor sub 14 ani.

Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani beneficiază de reducerea sancțiunii contravenționale la jumătate.

În anumite cazuri, când minorii comit o faptă, chiar dacă nu răspund contravențional, ei produc un prejudiciu. Persoana păgubită are ca și cale de atac doar calea civilă, ea putând să îți recupereze paguba în baza art. 1000 din Codul Civil, care instituie răspunderea civilă, delictuală pentru fapta altei persoane: „tatăl și mama sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânșii.”

Cauze care înlătură răspunderea contravențională

Alte cauze care înlătură răspunderea contravențională sunt situațiile în care persoana care a săvârșit contravenția îndeplinește toate pentru a răspunde contravențional, însă aceasta nu va răspunde datorită trecerii unei perioade îndelungate de timp în care nu s-a aplicat sau nu s-a executat o sancțiune.

Prescripția aplicării sancțiunii contravenționale

În conformitate cu art. 13 din Ordonanța Guvernului 2/2001 cu privire la regimul juridic al contravențiilor, prescripția aplicării sancțiunii contravenționale, constituie o cauză de înlăturare a răspunderii contravenționale.

Punerea organelor abilitate de lege în posibilitatea de a trage la răspundere contravențională și de a aplica o sancțiune contravenientului, datorită trecerii, în anumite condiții a unei perioade îndelungate de timp, la data săvârșirii faptei, reprezintă prescripția aplicării sancțiunii contravenționale.

Cu privire la actul normativ referitor la regimul juridic al contravențiilor se prevăd următoarele termene care prescriu posibilitatea aplicării sancțiunii contravenționale:

termenul de 6 luni care trece de la data săvârșirii faptei;

termenul de 6 luni care curge de la data constatării faptei, în cazul contravențiilor continue;

termenul de un an de la data săvârșirii faptei, când fapta a fost urmărită ca și infracțiune, iar după aceea a fost stabilită ca și contravenție;

alte termene prevăzute prin legi speciale (3 ani pentru contravențiile privind valorile mobiliare, 2 ani pentru contravențiile vamale)

Prescripția executării sancțiunii contravenționale

În cazul prescripției executării sancțiunii contravenționale, ea este aplicată, dar pentru că a trecut un anumit interval de timp, ea nu mai poate fi executată.

În conformitate cu art. 14 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 cu modificările și completările anterioare „executarea amenzii contravenționale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.”

Se prescrie în termen de 2 ani executarea sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se aplică sancțiunea.

Atât prescripția executării sancțiunii contravenționale, cât și prescripția aplicării sancțiunii contravenționale, înlătură răspunderea contravențională dar nu și efectele contravenției care au cauzat prejudicii și care necesită despăgubirea persoanelor prejudiciate, acestora fiindu-le aplicabile termenele reglementate prin legislația civilă. Totodată, prescripția nu înlătură efectele confiscării.

Concluzionând, putem afirma că toate cauzele ce înlătură răspunderea contravențională, fie individual, fie acumulat, pot constitui motive întemeiate de apărare în fața instanței de judecată, ca și instrument aflat la îndemâna celui acuzat de a fi săvârșit o contravenție.

Concluzii finale

Analiza aspectelor evocate în acestă lucrare ne permite formularea următoarelor concluzii:

Răspunderea contravențională reprezintă o formă a răspunderii juridice, fiind o instituție de bază a dreptului administrativ și poate servi drept argument temeinic de confirmare a existenței dreptului administrativ ca ramură distinctă a sistemului național de drept.

Natura juridică a răspunderii contravenționale este bine conturată și se manifestă, în primul rînd, prin faptul că ea: este o răspundere legală, are o autonomie instituțională și funcțională, este individuală și personală, se bazează pe vinovăție.

Răspunderea contravențională are particularitățile sale. În primul rînd, răspunderea contravențională prezintă ca fiind o caracteristică a sa temeiul special.

Răspunderea contravențională reprezintă reacția statului la comiterea unor anumite tipuri de delicte – contravenții, care constituie singurul temei juridic al răspunderii contravenționale.

În cel de al doilea rînd, răspunderea contravențională, precum toate măsurile de constrîngere contravențională, se aplică, de obicei, pe cale extrajudiciară, direct de către organele statale împuternicite (de persoanele de răspundere ale acestora). Aplicarea măsurilor de constrîngere contravențională constituie una dintre formele cele mai eficace în ceea ce privește combaterea contravenționalității. Totodată, aplicarea constrîngerii contravenționale reprezintă una dintre formele cele mai clare ale manifestării jurisdicției contravenționale, mai exact, realizarea competenței jurisdicționale va fi făcută, de regulă, de către agenții constatatori împuterniciți, în timp ce aplicarea constrîngerii penale și a celei de drept civil se va realiza doar în limitele jurisdicției judiciare.

În al treilea rînd, avînd în vedere modul extrajudiciar de aplicare a răspunderii contravenționale, cu toate aceste nu toate cazurile de aplicare a constrîngerii contravenționale pot fi calificate drept răspundere contravențională. Aplicarea măsurilor de prevenire, de curmare cât și a celor de asigurare a procedurii contravenționale nu pot atrage după sine consecințele răspunderii contravenționale.

Răspunderea contravențională, ca instituție de bază a dreptului contravențional, își are principiile sale instituționale.

Pledăm pentru următorul sistem: principiul răspunderii contravenționale personale, principiul individualizării răspunderii contravenționale și a pedepsei contravenționale, principiul interdicției dublei sancționări contravenționale (unicității răspunderii contravenționale), contravenția ca unic temei juridic al răspunderii contravenționale, principiul inevitabilității răspunderii contravenționale, principiul oportunității și utilității aplicării răspunderii contravenționale, principiul publicității.

În baza celor menționate, considerăm că există temeiuri convingătoare de delimitare a răspunderii contravenționale de celelalte forme ale răspunderii juridice: penală, administrativă,

disciplinară, civilă.

BIBLIOGRAFIE:

Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

Emil Balan, Instituții Administrative, Editura CH BECK, București, 2008.

Constantin Mitrache și Cristian Mitrache, Drept penal român – partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010

Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2007

Ioan Alexandru, Drept Administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2009,

Alice Crăciun, Costinel Iancu, Sorin Borulea, Regimul juridic al contravenției, Editura Națională, București, 2004

Sanda Ghimpu și colaboratorii, Dicționar juridic selectiv, Editura Albatros, București, 1985

Alexandru Țiclea, Reglementarea contravențiilor, Editura Lumina Lex, București, 1998

Bucur Sorin, Dreptul afacerilor, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, 2006

Corneliu Manda, Drept administrativ- Tratat elementar, Ediția a V-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2008.

Articole și studii de specialitate

Marius Vasile, Reflecții asupra executării sancțiunilor contravenționale complementare prevăzute de Legea nr. 50/1991,republicată, în Revista de drept public nr. 4/2006

Revista „Dreptul” nr. 2/2001

Acte normative

Legea nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, publicată în Buletinul Oficial nr. 148 din 14 noiembrie 1968

Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, republicată în Monitorul Oficial, nr. 133 din 20 iunie 1991

O. G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001.

O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 decembrie 2002.

Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 12 aprilie 2002.

O.U.G. nr. 108/2003 privind desființarea închisorii contravenționale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003

Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 526/2004 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 2/2001, Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 1149 din 6 decembrie 2004.

H.G. nr. 707/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului Vamal al României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 15 iunie 2006 și Legea 297/2004 privind piața de capital, art. 278, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004

O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 8 martie 2004

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672, din 27 iulie 2005.

Ordonanța Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 30 august 2002, modificată prin O.U.G. nr. 108/2003 pentru desființarea închisorii contravenționale și Legea nr. 42/2007

Codul Penal, Editura Hamangiu, 2012

Surse Internet

http://www.juridice.ro/

http://e-juridic.manager.ro/

http://www.dreptonline.ro/