Raspundere Civila Pentru Produse Defectuoase
Cuprins
Capitolul I. Reglementarea europeană și națională cu privire la răspunderea pentru produse defectuoase
Secțiunea 1. Directiva 85/374 CEE cu privire la produsele defectuoase
Directiva 85/374 și principiul aplicabilității directe
1.2 Absența aplicabilității directe și sancțiunea comunitară
Secțiunea a 2-a. Necesitatea reglementării comunitare în domeniul produselor defectuoase
Secțiunea a 3-a. Izvoarele Directivei 85/374 CEE
Secțiunea a 4-a. Armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în domeniul dreptului civil
4.1 Încercarea de unificare europeană a răspunderii civile delictuale
Secțiunea a 5-a. Transpunerea Directivei 85/374 CEE în dreptul român
5.1 Reglementarea răspunderii pentru produse defectuoase în Legea 240/2004
Secțiunea a 6-a. Codul Consumului și alte legi reprezentative
Capitolul II. Particularități ale răspunderii civile delictuale cu privire la produsele defectuoase
Secțiunea 1. Subiecții răspunderii
1.1 Activitatea de asamblare și montare a produselor
1.2 Produse la cheie
1.3 Completarea produsului, cum ar fi încorporarea unei piese de schimb
1.4 Fabricarea de produse în temeiul unei licențe de fabricație
1.5 Activități de proiectare, testare și control
1.6 Împărțirea verticală a activității de producție
1.7 Distribuirea de produse
1.8 Răspunderea importatorului de produse în Uniunea Europeană
Secțiunea a 2-a. Categoria persoanelor protejate
2.1 Conceptul de consumator
2.2 Consumatorul – victimă, în textul directivei
Secțiunea a 3-a. Noțiunea de produs
3.1 Bunuri mobile incorporate
3.2 Produse excluse din câmpul de aplicare al Directivei
Secțiunea a 4-a. Defectuozitatea produsului
4.1 Noțiunea de securitate în domeniul răspunderii civile
4.2 Conținutul obligației de securitate
4.3 Natura juridică a obligației de securitate
Secțiunea a 5-a. Prejudiciul
Secțiunea a 6-a. Raportul de cauzalitate
Capitolul III. Cauze exoneratoare de răspundere
Secțiunea 1. Cauze de exonerare de răspundere – enumerare
Secțiunea a 2- a Analiza cauzelor specifice de exonerare de răspundere
2.1 Producătorul nu a pus produsul în circulație
2.2 Apariția defectului după punerea pe piață a produsului
2.3 Produsul nu era destinat vânzării sau distribuției
2.4 Conformitatea produsului cu normele legale imperative
2.5 Stadiul științei și cunoștiințe tehnice
2.6 Răspunderea producătorului pentru produse componente
Secțiunea a 3-a. Riscul de dezvoltare, cauză specială de exonerare de răspundere
3.1 Riscul de dezvoltare și defectul produsului
3.2 Riscul de dezvoltare și viciile ascunse ale produsului
3.3 Limitarea impactului negativ al riscului de dezvoltare
Secțiunea a 4-a. Cauze clasice de exonerare de răspundere
4.1 Fapta terțului
4.2 Culpa victimei sau a unei persoane pentru care ea răspunde
4.3 Cazul fortuit și forța majoră
Capitolul IV. Limitări ale răspunderii în dispozițiile Directivei
Secțiunea 1. Limitarea în timp a introducerii acțiunii și a răspunderii producătorului
Secțiunea a 2-a. Limitarea principiului reparării integrale a daunei
Secțiunea a 3-a. Interzicerea clauzelor limitative de răspundere
Secțiunea a 4-a. Limitarea aplicării dispozițiilor Directivei prin acordarea dreptului de opțiune a victimei
Capitolul V. Fundamentul răspunderii civile
Secțiunea 1. Analiza cauzelor economice și sociale care au stat la baza fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale
Secțiunea a 2-a. Principiul Precauției
2.1 Originile și definirea Principiului Precauției
2.2 Principiul Precauției și răspunderea civilă
Secțiunea a 3-a. Principiul Precauției și viitorul răspunderii producătorului pentru produse defectuoase
Secțiunea a 4-a. Răspunderea fără culpă pentru produse defectuoase în cadrul răspunderii civile delictuale – noua formă de răspundere introdusă de Directiva 85/374/CEE
Listă de abrevieri
Alin. – aliniat
Art. – articol
CEE – Comunitatea Economică Europeană
Directiva – Directiva 85/374 din 25 iulie 1985 cu privire la răspunderea pentru produse defectuoase
Ed. – editura
H.G. – Hotărârea Guvernului
Lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial
NCC – Noul Cod Civil
Nr. – număr
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
Op. cit. – opera citată
P. – pagina
Pct. – punctul
Introducere
În societatea omenească, desfășurarea armoniosă și normală a vieții depinde de comportamentul fiecăruia dintre noi, de trebuințele derivând din firea noastră precum și de mediul natural și social în care trăim. Fiecare clasă dominantă impune societății anumite reguli etice și morale de conduită, care cu timpul se implementează în mintea și conștiința morală a membrilor societății. Astfel, încălcarea uneia sau mai multor din aceste reguli morale, atrage după sine o răspundere, o reprobare din partea societății sau chiar o condamnare și regretare în conștiința făptașului a respective fapte. Ne aflăm astfel în prezența răspunderii morale.
Legătura dintre răspunderea morală și răspunderea civilă, pare la prima vedere, o răspundere evidentă, o necesitate aproape mecanică care trebuie să existe și să fie respectată în societate. Fiecare ființă umană este condusă de rațiune și se bucură de liberul arbitru, însă cum ea nu trăiește izolat pe o insulă nelocuită, ci în mijlocul celorlalți, persoana unamă are drepturi și îndatoriri. Paradoxul condiției omenești constă în faptul că omul poate afla unde se află adevărul și binele și totuși el să aleagă în mod deliberat răul.
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale.
Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante manifestări a răspunderii juridice. Ca instituție juridică, răspunderea civilă este alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudicial cauzat altuia de fapta sa extracontractuală sau contractuală.
În esență, răspunderea civilă delictuală poate fi analizată în două feluri: ca instituție a dreptului civil care cuprinde ansamblul reglementărilor juridice în acest domeniu sau ca raport juridic de obligații prin care o persoană are îndatorirea de a repara prejudicial injust suferit de altă persoană.
Capitolul I al lucrării tratează domeniul reglementării răspunderii pentru produse defectuoase. Astfel în plan european, Directiva 85/374/CEE este unica tentativă semnificativă a legiuitorului european, de armonizare a legislației civile a statelor membre cu legislația europeană. Directiva constituie prima imixiune de anvergură a legiuitorului european în domeniul dreptului civil, declanșând astfel procesul de constituire a unui nou domeniu al dreptului european, cel al legislației privind protecția consumatorilor, care prin reglementările ulterioare de drept public și privat a marcat începutut procesului de dezintegrare a unității de concepție și de abordare a codurilor civile europene în materia răspunderii delictuale.
În plan național, a fost reglementată Legea numărul 240/2004 care este o copie fidelă a directivei. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană au devenit aplicabile cerințele care rezultă din aplicarea directivelor și anume, cea a interpretării autonome și uniforme a principiilor pe care le instituie.
Capitolul II al lucrării prezintă principalele probleme de interpretare a elementelor centrale ale răspunderii pentru produse defectuoase. Printre particularitățile analizate se evidențiază: persoanele care sunt considerate a fi subiecții răspunderii, noțiunea de produs, defectuozitatea produselor, prejudicial provocat dar și legătura de cauzalitate dintre defectuozitatea produsului și prejudiciu.
Capitolul III discută cauzele de exonerare ale producătorului pentru produsele defectuoase. Riscul de dezvoltare este o cauză specială care exclude răspunderea producătorului pentru prejudiciile cauzate de defecte atunci când nivelul cunoștiințelor științifice și tehnice existente la momentul punerii în circulație a produsului nu i-au permis depistarea defectului în cauză. De asemenea, sunt analizate cauzele specifice de exonerare ale producătorului instituite de directivă, dar și cauzele clasice de exonerare de răspundere.
Capitolul IV dezbate cauzele care au stat la baza fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale. Principiul precauției este o realitate juridică recunoscută în present în doctrină ca fiind un nou fundament al răspunderii civile. Răspunderea pentru produse defectuoase poate fi apreciată ca fiind un al treilea tip de răspundere, care spre deosebire de cea contractuală sau delictuală, prin caracterul său preventiv și anticipat, prezintă condițiile și trăsăturile specifice, circumscrise unei noi ramuri de drept, dreptul consumației.
Capitolul I. Reglementarea europeană și națională cu privire la răspunderea pentru produse defectuoase
Progresul tehnic realizat de societatea de consum a secolului XX a însemnat apariția pe piață a tot mai multor produse care pot prezenta anumite riscuri pentru persoana consumatorilor, utilizatorilor sau a publicului larg, în general. Aceste riscuri pot apărea ca urmare a proiectării defectuoase, a necunoașterii riscurilor potențiale pe care le prezintă un produs nou sau din cauza folosirii și consumului neadecvat al produsului.
Prima tentativă inițiativă de unificare în domeniul dreptului civil a aparținut statelor europene, alături de producătorii dar și consumatorii din Uniunea Europeană. Rezultatul acestei întâlniri s-a materializat în elaborarea unei directive, și anume Directiva 85/374 CEE referitoare la angajarea răspunderii persoanelor care au introdus pe piață produse defectuoase.
Ulterior Directiva a fost completată cu așa numitele directive verticale care cuprind reglementări detaliate pe categorii de produse : Directivele 75/319/CEE și 81/851/CEE privind produsele farmaceutice, Directiva 89/662/CEE privind produsele de origine animalieră și Directiva 92/59/CEE privind prevederi generale asupra securității produselor.
Secțiunea 1. Directiva 85/374 CEE cu privire la produsele defectuoase
Directiva 85/374/CEE a fost adoptată pe fondul preocupării manifestate la nivelul Comunităților Europene începând cu anul 1973 de a asigura un grad ridicat de protecție utilizatorilor de produse, pe măsura creșterii complexității și tehnicității acestora. Se constatase că regulile tradiționale din diferite sisteme de drept, rezultând din aplicarea principiului relativității contractului și ale răspunderii bazate pe culpă nu mai erau suficiente pentru acoperirea daunelor cauzate de produse consumatorilor. De aceea, sub auspiciile Consiliului Europei, cât și ale Comisiei Europene s-au constituit grupuri de lucru, formate din specialiști aparținând tuturor statelor membre, a căror muncă s-a concretizat prin elaborarea Convenției Consiliului Europei din 27 ianuarie 1977 privind răspunderea pentru produse în caz de leziuni corporale sau deces, respectiv prin elaborarea Directivei nr. 374 din 25 iulie 1985.
Directiva revoluționează răspunderea civilă delictuală, deoarece ea instituie o nouă formă de răspundere obiectivă, și anume, răspunderea pentru produse defectuoase. În temeiul Directivei, va răspunde pentru prejudiciile provocate de produsele defectuoase cel care a pus pe piață produsul în cauză, indiferent de calitatea lui de producător și indiferent dacă a acționat diligent sau nu.
Scopul instituit de Directivă este protejarea persoanelor care au suferit un prejudiciu în cazurile în care aceștia nu au un raport contractual cu producătorul sau cu distribuitorul care a pus pe piață produsul defectuos și care, în general, întâmpină probleme în obținerea de despăgubiri, datorită sarcinii probei, în temeiul răspunderii civile delictuale bazate pe culpă.
Directiva 85/374 a fost adoptată în anul 1985 în temeiul prevederii art. 100 din Tratatul CE (actualmente art. 94) și care este în viziunea tratatelor europene, un instrument de uniformizare juridică menită a oferi, alături de regulamente, o formă mai suplă care să repartizeze sacinile pe baza unei colaborări între nivelul comunitar și cel intern, respectând particularitățile naționale.
Conform articolului 249 TCE “directiva obligă toate statele membre destinatare în ce privește rezultatul care trebuie atins, lăsând instanțelor naționale competența în alegerea formelor și mijloacelor“.
Scopul de ordin politico-legislativ al Directivei constă în atingerea unui grad cât mai înalt de armonizare a dreptului la nivelul statelor membre în materia răspunderii civile delictuale pentru produse defectuoase. Toate acestea au loc în vederea eliminării efectelor negative ale diferitelor prevederi legale naționale asupra concurenței pe Piața Internă și a întăririi protecției consumatorilor pe plan comunitar. În funcție de diferențele existente între soluțiile dreptului național și de posibilitățile ajungerii la un compromis la nivelul statelor membre a Uniunii Europene, Directiva oferă doar o reglementare parțială și nu completă a problemelor.
Astfel, Directiva nu reglementează răspunderea pentru produse în mod exhautiv, ci se limitează doar la definirea criteriilor de bază ale răspunderii, cum sunt: conceptul de produs, producător, sarcina probei pentru persoana prejudiciată, pentru producător, răspunderea comună etc.
Directive apare în present ca principală tehnică legislativă a Comunității Europene, rămânând totuși, așa cum o remarcă un autor, o tehnică legislativă mediată în sensul că ea se adresează statelor membre pentru ca ele să ia măsuri de punere în practică modificând regulile naționale pentru ca acestea să devină conforme rezultatelor prescrise de directivă.
Forma de răspundere promovată de Directivă nu aduce atingere drepturilor pe care persoana prejudiciată le poate exercita în conformitate cu normele din legislația privind răspunderea contractuală sau extracontractuală sau pe baza unui regim special de răspundere existent la data notificării directivei.
Directiva 85/374 și principiul aplicabilității directe
Aplicabilitatea directă a directivelor decurge din principiul supremației dreptului european asupra dreptului intern al statelor membre.
Printre caracteristicile esențiale ale unei directive se poate reține:
caracterul ei general deoarece majoritatea directivelor sunt adresate statelor membre, având ca scop implementarea uniformă și simultană a legislației în statele membre, motiv pentru care aceasta este pentru statele membre un instrument de legislație indirectă,
caracter obligatoriu, însă doar sub aspectul scopului stabilit în conținutul lor,
este destinată unui stat sau mai multor state membre (adresabilitate limitată),
are caracter normativ incomplet deoarece necesită intervenția puterii legislative naționale, adică alegerea mijloacelor și formei necesare pentru atingerea obiectivului fixat de directivă.
În ce privește Directiva 85/374 ea nu are în principiu aplicabilitate directă, lucru ce decurge din însăși natura directivei care definește obiectivele dar nu și mijloacele juridice de punere în aplicare a acestora. Dacă regulamentele au un efect direct necondiționat și nerestrictiv, acesta este condiționat și restrictiv în cazul directivei. Acest efect este precizat și în art. 19 alin (1) din directivă care prevede că : „statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare în termen de 3 ani de la data notificării acesteia. Totodată, statele membre au obligația să informeze de îndată Comisia Europeană cu privire la aceasta.” Legiuitorul european a lăsat la latitudinea statelor membre, alegerea momentului aplicabilității Directivei fapt pentru care numai din momentul transpunerii ei în legislația națională se permite aplicarea ei.
Tot în legătură cu aplicabilitatea directă a Directivei există și o altă dispută privind natura reglementară a acesteia. Astfel s-a susținut că întrucât Directiva conține dispoziții clare, precise, detaliate referitoare la răspunderea pentru produse defectuoase, ea se aseamănă mai mult cu un regulament comunitar (act cu forță juridică generală, obligatoriu și aplicabil direct în fiecare stat membru al Uniunii Europene), și că, de fapt, caracteristica unui act, emanație a instituțiilor comunitare, nu depinde de titlul său: regulament sau directivă, elementul determinant fiind substanța sa, adică obiectul și conținutul actului de care este vorba.
1.2 Absența aplicabilității directe și sancțiunea comunitară
Nerespectarea de către statele membre a dreptului european, printre care se numără și lipsa transpunerii în termenul stabilit sau transpunerea incorectă a unei directive, este sancționată de instituțiile europene printr-o procedură particulară, și anume, printr-o acțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor europene. Astfel, conform art. 226 al Tratatului CEE se prevede că dacă Comisia consideră că un stat nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi incumbă, ea emite un aviz motivat cu privire la acest lucru, după ce a somat statul în cauză să-și prezinte observațiile. Dacă statul nu se conformează avizului într-un termen determinat de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție.
La început, această procedură era lipsită de forță juridică, însă în prezent situația s-a schimbat în urma Tratatului de la Amsterdam conform căruia Curtea de Justiție a fost învestită cu puterea de a condamna statele europene la daune cominatorii dacă continuă să fie indiferente în îndeplinirea obligațiilor care le incumbă. Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea de Justiție a fost autorizată să i-a sancțiuni pecuniare fiind stabilită și o metodă de calcul precisă pentru aceste daune cominatorii aplicate statelor care nu execută o decizie.
În prezent, Curtea de Justiție dispune de puteri largi în sensul că ea poate depăși examinarea motivelor invocate de Comisie în avizul său putând judeca comportamentul concret al statului ținând seama de toate circumstanțele care au determinat statul în cauză să nu răspundă, să nu transmită sau să răspundă necorespunzător Comisiei la informațiile cerute.
Secțiunea a 2-a. Necesitatea reglementării comunitare în domeniul produselor defectuoase
În preambulul Directivei se precizează încă de la început că este necesară o reglementare în domeniul produselor defectuoase pentru apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la răspunderea producătorului pentru prejudiciile provocate de caracterul defectuos al produselor sale. Consiliul Comunității Europene consideră că neconcordanțele existente între legislațiile statelor membre pot denatura concurența, pot afecta libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței comune și de asemenea, pot determina un grad diferit de protecție a consumatorului împotriva prejudiciilor aduse sănătății și bunurilor sale de un produs cu defecte.
În istoria fără îndoială imemorabilă a catastrofelor cauzate de produse defectuoase se pot trece în revistă următoarele cazuri: afacerea cu talcul Morhange, afacerea Thalidomidei sau tragedia sângelui contaminat și a vacii nebune.
În cazul despre talcul Morhange petrecut în anul 1972 în Franța mai mult de 200 de copiii au fost afectați ( 36 de sugari morți, 8 infirmi și 167 grav intoxicați). În speță, dintr-o eroare s-a amestecat o cutie normală de talc ( prin talc se înțelege silicat hidratat de magneziu natural, unsuros, alb-verzui, folosit în industria farmaceutică, textilă etc.) cu hexaclorofen considerându-se că acesta poate conține talc (prin hexaclorofen se înțelege un antiseptic local și detergent care este aplicabil pe piele). Toxicitatea acestor sticluțe puse pe piață se datorează cantității excesive de hexaclorofen. Instanțele franceze au condamnat cinci persoane la pedeapsa închisorii pentru această tragedie.
În cazul Thalidomidei petrecut în anii 1950-1960 un număr de 10.000 de copiii din întreaga lume, majoritatea din Germania Federală, s-au născut cu malformații deoarece mamele lor au consumat pe parcursul sarcinii medicamentul denumit thalidomidă. Acestea nu au fost informate despre efectele secundare ale acestui medicament astfel că acei copiii s-au născut fără mâini și picioare, sau cu membre răsucite grotesc, surzi sau muți, cu afectațiuni ale creierului și inimii iremediabile.
Thalidomida este un medicament cu efect sedativ, o formă de cancer al măduvei osoase. Cercetătorii companiei farmaceutice germane au descoperit că acest medicament are un puternic efect antiametic (adică era eficient în situații de vomă și grețuri) fapt pentru care l-au pus pe piață indicându-l mamelor aflate în timpul sarcinii dar și persoanelor mahmure. Timp de aproape 40 de ani această companie farmaceutică a ținut sub secret periculozitatea acestui medicament, scopul fiind obținerea unor profituri substanțiale din vânzarea sa.
În anul 1950, compania a fost de acord să plătească suma de 28 milioane dolari care urmau să fie depuși într-un fond destinat tuturor victimelor. Când banii din fond s-au terminat, guvernele germane au fost nevoite să plătească despăgubiri compensatorii, iar în anul 2009, compania farmaceutică germană a readăugat în fondul respectiv suma de circa 60 milioane dolari. În afara compensațiilor bănești, victimele au trebuit să aștepte aproape 50 de ani pentru a auzi scuzele oficiale cerute de companie.
În urma tuturor acestor tragedii necesitatea protecției consumatorilor a fost privită mai presus de orice jucând rolul hotărâtor în promovarea și reglementarea Directivei 85/374 privind produsele defectuoase.
Dreptul consumatorilor la repararea prejudiciului suferit din cauza unui produs prezentând defecte decurge în principal din dreptul său la protecția sănătății și a securității sale. Prin această politică care se preocupă de protejarea consumatorului depășește luarea în considerare a intereselor economice ale cumpărătorului sau utilizatorului unui produs, astfel directiva abordează această problemă nu numai sub aspect economic ci și social.
Înafara Comisiei și a Consiliului, Parlamentul European dar și Comitetul Economic și Social au adoptat numeroase rezoluții privind protecția consumatorilor creându-se astfel în anul 1962 Comitetul de contact al consumatorilor al Comisiei Europene care a devenit în anul 1973 Serviciul pentru mediu și protecția consumatorilor. Tot în 1973 a fost înființat Comitetul consultativ al consumatorilor.
Secțiunea a 3-a. Izvoarele Directivei 85/374 CEE
În ceea ce privește izvoarele care au stat la baza adoptării Directivei 85/374 acestea au ca idee crearea unui regim special de răspundere pentru produse defectuoase.
O primă tentativă de a introduce în Europa un astfel de regim, care constituie și primul izvor, este Convenția de la Strasbourg.
Convenția este un tratat multilateral inițiat de către Consiliul Europei care nu a intrat în vigoare deoarece a fost ratificat numai de patru state: Belgia, Franța, Austria și Luxembourg. Neindicarea nici unei modalități de introducere a Convenției în dreptul intern al statelor membre precum și nedispunerea de nici un instrument de constrângere au făcut ca balanța să fie aplecată în defavoarea ratificării Convenției.
Comisia Europeană a preluat inițiativa Consiliului Europei și a început să lucreze la elaborarea Directivei 85 care a văzut lumina zilei 10 ani mai târziu după eșecul Convenției, și anume în anul 1985. Cele două organizații internaționale nu sunt concurente ci ele au colaborat în permanență pentru a putea elabora directiva, strategiile lor vizând unificarea dreptului Uniunii Europene.
Al doilea izvor al Directivei este reglementarea din dreptul american cu privire la răspunderea pentru produse defectuoase.
Particularitățile răspunderii pentru produse defectuoase în dreptul american decurg în bună măsură din structura și principiile care au stat la baza creării Statelor Unite. Statul federal a luat naștere prin asocierea mai multor comunități care și-au păstrat autonomia, de aici decurgând și câte o politică proprie de drept și legislativă a fiecărui stat.
Dezvoltarea economică rapidă dar și diferitele conflicte care s-au născut în ceea ce privește producția de masă a bunurilor de consum au impus, mai repede decât în Europa, descoperirea unor tehnici juridice de adaptare și soluționare a tuturor problemelor.
Rolul dreptului american ca izvor al directivei nu este unul direct ci mai mult unul intermediar care permite soluționarea mai coerentă a unor probleme economice și juridice similare. Experiența americană a permis înțelegerea noului mod de funcționare a răspunderii pentru produse defectuoase, cât și eficacitatea acestuia fiind un bun exemplu în elaborarea directivei.
Răspunderea obiectivă întemeiată pe defectul produsului în sistemul de drept american și preluarea acestuia de către dreptul clasic din Europa, au constituit un progres semnificativ permițând depășirea contradicțiilor fără ieșire în care se împotmolise dreptul clasic al răspunderii civile delictuale.
Secțiunea a 4-a. Armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în domeniul dreptului civil
Armonizarea legislativă urmărește, în măsura în care este posibil, atenuarea divergențelor între drepturile interne ale statelor membre, pentru a ușura funcționarea Uniunii Europene și a-și îndeplini scopurile pe care și le-a propus.
Doctrina juridică a încercat să clarifice unele concepte precum unificare, uniformizare sau armonizare.
Unificarea normelor de drept urmărește realizarea de reguli identice care aparțin unui drept comun, unic.
Uniformizarea urmărește obținerea unor reguli identice dar încorporate în sisteme de drept distincte.
Armonizarea dorește să obțină o apropiere a regulilor de drept, o coordonare pentru a obține un anumit rezultat, în jurul unor principii comune, fără însă a șterge în totalitate diferențele existente.
Modelele de armonizare care rămân la discreția statelor membre generează o suprapunere structurată de norme și ridică o serie de probleme legate de tehnicile de operare și de natura lor legală în special cu privire la marginea de apreciere lăsată statelor membre.
Armonizarea poate fi clasificată în mai multe feluri, astfel poate fi o armonizare pozitivă sau negativă, o armonizare minimală sau totală sau o armonizare opțională, alternativă sau parțială.
Armonizarea și apoi adoptarea legislației în domeniul protecției consumatorului presupune în concepția strategiei comunitare, respectarea unor principii referitoare la: garantarea pentru consumatori a drepturilor lor fundamentale; crearea unor structuri instituționale corespunzătoare care să răspundă la problemele consumatorilor; crearea unor structuri consultative fie generale, fie specifice, pe sectoare care să reprezinte interesele consumatorilor și să asigure participarea acestora la procesul decizional; dezvoltarea programelor de informare și educare care să conducă la creșterea posibilităților de avertizare a consumatorilor; punerea la dispoziția consumatorilor a unor mecanisme eficiente cu scop reparatoriu și promovarea și sprijinirea dezvoltării organizaților cu caracter privat ale consumatorilor.
În realizarea unor asemenea obiective au fost reglementate în România o serie de acte și legi cum sunt: Legea 240/2004 privind răspunderea pentru produse defectuoase, Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor, Codul consumului adoptat prin Legea nr. 296/2004, precum și altele.
Pe lângă acestea, Constituția României statuează în art. 135 pct. 2 lit. a că statul este obligat să asigure „libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție “. De asemenea, tot în același articol, la lit. f, se prevede că statul trebuie să asigure și “crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții“. Nu în ultimul rând, un alt articol din Constituție, și anume art. 47 instituie pentru stat obligația de a lua “măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent“.
Au existat și mai există și în prezent dificultăți dar și dezavantaje în ceea ce privește armonizarea legislativă. Aici putem afirma faptul că evoluția Uniunii Europene spre o mai mare integrare politică creează de cele mai multe ori dificultăți în ceea ce privește armonizarea. De asemenea, aplicarea principiului subsidiarității constituie un argument al statelor membre pentru a contesta necesitatea adoptării directivelor în anumite sectoare sensibile.
Armonizarea legislativă cu dreptul comunitar poate duce la dezarmonizare legislativă în dreptul intern. Datorită caracterului limitat pe care îl au, directivele, nu se adresează decât unei părți determinate dintr-un sector din dreptul național și chiar această parte este fragmentată în vederea atingerii scopului propus de norma comunitară. Această incapacitate a directivei de a aborda un segment coerent de drept creează perturbări în sectorul în cauză și implicit în ordinea juridică internă care suferă astfel un proces de dezarmonizare.
4.1 Încercarea de unificare europeană a răspunderii civile delictuale
Cea mai veche tentativă de armonizare în materia dreptului civil a fost tentativa UNIDROIT. Aceasta s-a cristalizat într-o organizație interguvernamentală care și-a propus armonizarea dreptului privat, mai exact, realizarea unui drept uniform în materia relațiilor comerciale internaționale.
A doua încercare s-a materializat în elaborarea unui nou cod civil la Haga, unde se pregătea lansarea noului cod olandez, considerat cel mai modern și mai comunitar cod European. Pe lângă acestea au mai existat și alte încercări aparținând mai multor autori de drept însă cu toate acestea, ele nu au dat rezultat. Eforturile pentru o codificare a dreptului civil continuă și în present.
Tentativele de unificare sau de armonizare a dreptului civil nu cuprindeau dreptul răspunderii civile delictuale, astfel Christian von Bar s-a gândit să elaboreze un cod civil doar al răspunderii civile delictuale. Acest proiect cuprindea răspunderea civilă pentru toate statele membre care se deosebea de celelalte tentative de unificare. Din păcate nici acest cod nu a reușit să fie acceptat astfel armonizarea dreptului civil rămâne în continuare o problematică importantă.
Secțiunea a 5-a. Transpunerea Directivei 85/374 CEE în dreptul român
Prin natura sa, directivele presupun intervenția autorităților naționale pentru ca ea să producă efecte juridice în dreptul intern al fiecărui stat membru destinatar.
A transpune directivele în dreptul intern înseamnă a le pune în aplicare prin intermediul unor măsuri interne, asemănător cu punerea în aplicare a legilor cadru interne prin acte normative subordonate.
Transpunerea este definită ca fiind orice măsură legislativă, de reglementare sau administrativă, obligatorie adoptată de orice autoritate competentă a unui stat membru, în scopul de a o încorpora în ordinea juridică națională. Transpunerea presupune și implementarea ei, adică punerea în practică a obligațiilor prevăzute în directivă.
Aceste etape sunt urmate de ultima etapă și anume de etapa impunerii care presupune realizarea controlului, a aplicării sancțiunilor care derivă din încălcarea normelor adoptate pe plan național, pentru asigurarea unei conformări reale cu cerințele directivei.
5. 1 Reglementarea răspunderii pentru produse defectuoase în Legea 240/2004
Prevederile Directivei nr. 85/374/CEE au fost transpuse în plan național prin Legea nr. 240/2004, privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte. Prin această lege s-a reglementat un regim special de răspundere civilă vizând securitatea generală a produselor și serviciilor, menită să protejeze viața, sănătatea și securitatea consumatorilor.
Legea nr. 240/2004 este o copie fidelă a Ordonanței nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de prouduse cu defecte , respinsă de Parlamentul României prin Legea nr. 43/2002, și de asemenea o copie cuvânt cu cuvânt a Directivei nr. 85/374/CEE. Prin Legea nr. 37/2001 de aprobare a O.U.G nr. 58/2000 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, prevederile O.U.G. nr. 87/2000 au fost incluse în acest act normativ, textele suferind modificări de fond. Experții CE constatând faptul că dispoziția legală rezultată nu corespunde cu transpunerea directivei europene și implicit, va conduce la diferențe majore de aplicare în practică, fapt ce a determinat necesitatea promovării unui nou act normativ, și anume Legea nr. 240/2004.
Legea nr. 240/2004 trenspune în legislația noastră o nouă formă de răspundere sui generis diferită de răspunderea pentru fapta lucrului sau de răspunderea obiectivă. Astfel, în scopul evitării asimilării acestei forme de răspundere cu a celor existente în practică, menționăm faptul că, suntem în prezența unei răspunderi stricte pentru produse defectuoase. Aceasta are un regim special, bine definit, neavând acelașii regim juridic care să se aplice la fel și celorlalte forme de răspundere.
În doctrina juridică, această idee a fost transpusă astfel: răspunderea strictă, nebazată pe culpă, este prețul pe care pârâtul trebuie să îl plătească pentru a putea desfășura anumite activități care implică riscuri anormale, dar care sunt acceptate de societate pentru că sunt benefice societății în general.
Actualul Cod Civil nu reglementează răspunderea pentru produse defectuoase, limitându-se doar în a preciza în articolului 1349 alin. (4) că: „răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produse cu defecte se stabilește prin lege specială“
Secțiunea a 6-a. Codul Consumului și alte legi reprezentative.
În domeniul protecției consumatorului, în plan național, a fost adoptată Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, privind protecția consumatorilor care a fost, ulterior, supusă modificărilor și completărilor.
Printre numeroasele acte normative referitoare la securitatea produselor și răspunderea pentru produse defectuoase care completează Ordonanța nr.21/1992 sunt reglementările care se referă la importul și comercializarea unor produse folosite, la etichetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase, la comercializarea produselor cu efect ebrionarcotic, la introducerea pe piață a mașinilor de spălat vase de uz casnic, la comercializarea produselor alimentare și nealimentare în stațiunile turistice, la securitatea produselor în cazul produselor de import. Legiuitorul a intervenit și în domeniul contractelor încheiate înafara spațiilor comerciale, prin contracte la distanță în vederea reprimării clauzelor contractuale abuzive.
Alte acte normative în acest domeniu sunt Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor și Codul consumului, adoptat prin Legea nr. 296/2004.
Domeniul de aplicare al Codului Consumului (art.2) este identic cu cel prevăzut în Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 (art.1 pct.2), cu diferența că în Codul Consumului se adaugă serviciile financiare, contractele încheiate cu consumatorii precum și regulile privind publicitatea. De asemenea, reglementările cuprinse în Cod sunt aplicabile tuturor consumatorilor și operatorilor economici care exercită acte sau fapte de comerț, recunoscute de lege.
Normele Codului Consumului nu se aplică produselor și serviciilor care sunt reglementate prin legi speciale și excepțiilor prevăzute în art. 1 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.
Pentru a defini mai clar strategia și politica Guvernului în domeniul protecției consumatorilor a fost înființată Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor. Printre atribuțiile acestei instituții, și care ne interesează în lucrarea noastră, constă în obligația Autorității în asigurarea armonizării cadrului legislativ național cu reglementările din Uniunea Europeană în domeniul protecției consumatorilor.
Capitolul II. Particularități ale răspunderii civile delictuale cu privire la produsele defectuoase
Secțiunea 1. Subiecții răspunderii
Persoanele care sunt ținute să răspundă în conformitate cu Directiva 85/374/CEE, respectiv cu Legea nr. 240/2004, poartă denumirea generică de producători.
Noțiunea de producător trebuie înțeleasă în sens larg, de la fabricant la importator, urmărindu-se să se asigure celui prejudiciat de produse defectuoase posibilități multiple de valorificare a pretențiilor, în vederea reparării prejudiciilor.
Conform Directivei 85/374/CEE noțiunea de producător a fost definită în următorii termeni:
“1. "Producător" reprezintă fabricantul unui produs finit, producătorul oricărei materii prime sau fabricantul unei părți componente, precum și pe orice persoană care, aplicându-și numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, se prezintă drept producătorul acestuia.
2. Fără a aduce atingere răspunderii producătorului, orice persoană care importă un produs în Comunitate, în scopul vânzării, locațiunii, leasing-ului sau altei forme de distribuție în cadrul activității sale comerciale, este considerat producător, în înțelesul prezentei directive și este răspunzător ca producător.
3. Atunci când nu poate fi identificat producătorul produsului, orice furnizor este considerat drept producător, cu excepția cazului în care acesta comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul. Aceleași norme se aplică în cazul unui produs importat, în cazul în care pe acesta nu este indicată identitatea importatorului menționat la alineatul (2), chiar în cazul în care numele producătorului este indicat.”
În concepția Directivei, prin noțiunea de producător al produsului final se înțelege persoana care realizează un bun mobil ce, fără modificări ulterioare, poate fi utilizat de către consumator pentru satisfacerea nevoilor sale.
Producătorul produsului component poate fi definit ca fiind cel care realizează un bun mobil ce va fi încorporat într-un alt produs, însă fără să fie modificat în proprietățile sale.
Fac parte din domeniul personal de aplicare al Directivei nu numai producătorul produsului finit, dar și toți cei care participă la procesul de producție și de comercializare a produsului în cadrul împărțelii verticale și orizontale a activității productive și comerciale.
Este vorba de integrarea verticală a producției atunci când producătorul produsului final achiziționează materialele necesare procesului de producție, inclusiv materiile prime sau produsele componente de la alți producători, fără ca el să participe la proiectarea și fabricarea acestora.
Împărțirea orizontală a producției se deosebește de integrarea verticală prin aceea că la fabricarea sau proiectarea unui produs component participă pe lângă producător și alții, cărora le deleagă anumite activități. Deși literatura de specialitate acceptă că ambele dimensiuni ale activității intră în sfera de aplicare a răspunderii, Directiva nu face diferențieri sub acest aspect.
Directiva are în vedere întreprinzătorul în ceea ce privește răspunderea pentru produse defectuoase și nu colaboratorii, angajații sau organele acestuia. De asemenea, din Directivă rezultă că răspunderea nu se referă la prejudiciile provocate de servicii.
Aceste prevederi au fost transpune în dreptul național prin Legea nr. 240/2004 în articolul 2, alin. (1), lit. a), care definește noțiunea de producător ca fiind:
“1. fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părți componente ale produsului;
2. orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că își înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv;
3. orice altă persoană care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activității proprii de comercializare în cadrul societății este considerată producător al acestuia și răspunde în aceeași măsură ca și producătorul;
4. orice altă persoană care importă un produs din Uniunea Europeană în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activității proprii de comercializare în cadrul societății este considerată producător al acestuia și răspunde în aceeași măsură ca și producătorul;
5.dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va fi tratat drept producător, dacă el nu comunică consumatorului prejudiciat, într-un interval de timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul; această dispoziție este valabilă și pentru un produs importat, în cazul în care produsul nu indică identitatea importatorului prevăzut la pct. 3 ori 4, chiar dacă este precizat numele producătorului“.
Din analiza textului rezultă că în sfera persoanelor ținute să răspundă intră nu numai producătorul real ci și cel aparent, adică persoana care își înscrie pe produs un nume sau o marcă. Răspunderea producătorului aparent va putea fi angajată și în cazul absenței licenței de marcă, în special în cazurile de concurență neloială sau de utilizare abuzivă a numelui său de marcă.
Prin Legea nr. 240/2004 producătorul nu trebuie confundat cu fabricantul deoarece fabricarea presupune o transformare industrială oarecare prin prelucrarea unei materii prime, în timp ce producător în sensul legii este nu numai fabricantul ci și cel care aduce în stare de a fi comercializate fără a le prelucra materiile prime extrase din sol sau subsol ori producătorii agricoli, apicultorii, pescarii, vânătorii etc., în general, orice profesionist care procură o materie primă și o comercializează, inclusiv când este vorba despre produse ale corpului uman; cel care își înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv; cel care importă un produs în Uniunea Europeană în vederea comercializării.
Dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat răspunderea revine fiecăruia dintre furnizori (răspundere solidară) sau importatorului. Tot sub incidența legii intră și producătorul care a încorporat bunuri mobile în imobile (cazul constructorilor). Astfel, producătorul materiei prime și fabricantul vor răspunde solidar, afară de cazul în care cel dintâi poate proba că, la data la care a remis materia primă în vederea transformării, aceasta nu era afectată de nici un defect.
Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 240/2004 instituie o răspundere solidară, însă această solidaritate funcționează doar în situația în care persoanele la care ne referim fac parte din aceeași categorie:producători, fabricanți, importatori. În cazul importatorilor și distribuitorilor în raport cu producătorii, răspunderea este subsidiară, în sensul că poate fi angajată doar dacă producătorul nu poate fi identificat.
Solidaritatea pasivă vine în sprijinul persoanei prejudiciate, care va avea posibilitatea acționării tuturor acestor persoane în justiție. Codebitorii solidari sunt obligați unii pentru alții și fiecare pentru toți, până la lichidarea datoriei, astfel există mai multe șanse pentru victimă de a obține despăgubirea efectivă pentru repararea integrală a prejudiciului. Dacă numai una dintre persoanele răspunzătoare achită integral despăgubirile, aceasta va avea posibilitatea promovării acțiunii în regres împotriva celorlalți codebitori solidari. Prin această acțiune persoana poate să-și recupereze cota parte corespunzătoare celorlalți codebitori, de regula egală pentru fiecare, din datoria plătită.
1.1 Activitatea de asamblare și montare a produselor
Nu în toate cazurile producătorul va pune pe piață produsele sale astfel încât sa fie imediat utilizabile. El poate transfera anumite sarcini de montare sau asamblare asupra comerciantului, fără ca astfel să aibă loc o împărțire orizontală a muncii. În aceste cazuri, comerciantul va răspunde pentru defectele de montare finală numai în calitatea sa de comerciant, și nu de producător. Dacă însă comerciantul pune pe piață un nou produs în urma activității sale de asamblare, deși activitatea lui trebuia să se rezume la asamblarea unor produse finite realizate și livrate de o altă persoană, atunci el va răspunde conform Directivei.
Nu poate fi vorba de o activitate productivă atunci când montajul final sau asamblarea este un serviciu nesemnificativ din punct de vedere economic, nu contribuie la caracteristicile funcționale ale produselor finite și ar putea fi efectuată fără dificultăți chiar și de către consumatorul/utilizatorul produsului. Când montarea sau asamblarea produsului se face pe baza specificațiilor clientului, care va comercializa produsul, acesta devine producătorul produsului final, și nu cel care a executat operațiunea de montare sau asamblare. Astfel, clientul care va pune pe piață produsul final va răspunde în temeiul Directivei și pentru defectele intervenite ca urmare a producției de asamblare sau montare.
Aceleași criterii se aplică și în cazul activităților de ambalare și îmbuteliere.
Produse la cheie
În sfera de răspundere a producătorului intră și producătorul care își deschide propriul punct de vânzare în care se finisează produse în stare de predare către consumatorul final. Pentru defectele survenite în cursul acestei activități, va răspunde producătorul și nu vânzătorul de la punctul de vânzare.
Situația va fi calificată diferit în cazul în care producătorul apelează la un comerciant independent în acest scop, livrând acestuia produsul într-o stare în care nu poate fi încă utilizat de consumatorul final. În acest caz, prin serviciile de montare, comerciantul se transformă în producător, în sensul Directivei.
1.3 Completarea produsului, cum ar fi încorporarea unei piese de schimb
În acest caz, piesa de schimb cu care se completează un alt produs este de fapt un produs nou în sensul art. 2 al Directivei. Criteriul decisiv al calificării activității este obținerea unui produs nou, ca rezultat al completării produsului. Dacă, în urma activității de completare a produsului, nu se realizează un produs nou, pentru defectuozitatea produsului completat va răspunde cel care a furnizat piesa de schimb.
În general, activitățile de reparații și garanție rămân în afara definiției de producător, deoarece în aceste cazuri nu se realizează un produs nou.
Punerea pe piață a unui produs incomplet nu echivalează cu punerea pe piață a unui produs defectuos. Lăsarea pe seama comerciantului sau a consumatorului a montării pe produs a unor sisteme de securitate specifice funcționalității diversificate a produsului implică doar răspunderea celui care efectuează activitatea de montare, nu și a producătorului, care a proiectat sau fabricat produsul.
Situația va fi calificată diferit, dacă defectuozitatea produsului se datorează nu modului de completare a produsului sau lipsei mecanismului de securitate instalat în produs de comerciantul sau utilizatorul produsului finit, ci defectului de proiectare sau fabricație a acestuia.
1.4 Fabricarea de produse în temeiul unei licențe de fabricație
Cel care fabrică produse în temeiul unei licențe devine producător, deoarece el este cel care controlează procesul de producție și el este cel care pune pe piață un produs nou. Acesta va răspunde chiar și pentru acele defecte care țin de construcția sau designul produsului ce constituie obiectul licenței.
Cel care deține invenția nu va răspunde pentru defectele produsului realizat în temeiul licenței, pentru că ceea ce oferă el, adică vinde partenerului său de afaceri, este o descriere tehnică, nefiind nici materie primă, nici produs component în cadrul produsului final. O soluție tehnică nu poate fi calificată bun mobil în sensul Directivei.
Titularul dreptului intelectual nu va răspunde ca producător atunci când nu se cunoaște persoana lui de către terți, însă va răspunde dacă pe produs se menționează identitatea lui.
1.5 Activități de proiectare, testare și control
Persoanele care desfășoară activități de proiectare, testare sau control nu pot fi trase la răspundere în temeiul Directivei deoarece ei nu pun pe piață un produs, ci doar prestează servicii legate de produs. Pentru defectele apărute ca urmare a activității de proiectare, control și testare efectuate cu ajutorul unor persoane din afara procesului de producție, va răspunde producătorul produsului final, pentru că el este cel care va pune pe piață produsul și este în măsură să se conformeze pieței, adică așteptărilor de securitate ale consumatorilor.
1.6 Împărțirea verticală a activității de producție
În acest caz răspunderea pentru defectele produsului final acoperă și prejudiciile generate de produsele componente și materiile prime din care a fost realizat produsul. Va fi considerat producător de produse componente cel care pune pe piață un produs în scopul de a obține un profit de pe urma valorificării acelui produs și care potrivit pieței nu poate fi calificat produs finit. Sub aspectul răspunderii Directiva tratează producătorul produsului finit ca și cum el ar fi realizat întregul produs, fiind vorba, de fapt, de o extindere a răspunderii producătorului produsului finit asupra activității furnizorilor săi.
1.7 Distribuirea de produse
Răspunderea comerciantului distribuitor există doar cu titlu de excepție. Comerciantul, ar putea fi definit în sensul Directivei, în mod negativ, ca fiind cel care nu intră în sfera categoriei de producători. Cu alte cuvinte, distribuitorul este persoana care pune produsul pe piață însă fără să intervină asupra caracteristicilor produsului. Va fi asimilat însă producătorului, comerciantul distribuitor care se prezintă drept producător ar produsului care a generat prejudiciul.
Răspunderea celui care se prezintă drept producător este condiționată de îndeplinirea a patru condiții: semnul de pe produs să fie un semn distinctiv; care să fi fost aplicat de către comerciantul distribuitor; semnul să aibă o putere de convingere care să denote în concepția consumatorului imaginea unui producător și produsul pe care s-a aplicat semnul distinctiv să fi fost pus pe piață de către proprietarul semnului distinctiv, și nu fără acordul acestuia.
1.8 Răspunderea importatorului de produse în Uniunea Europeană
Scopul acestei prevederi constă în asigurarea posibilității ca persoana prejudiciată să poată acționa în justiție pe cel care a contribuit la ajungerea produsului defectuos pe Piața Internă.
Introducerea sau importul unui produs în Piața Internă înseamnă comercializarea acestuia pe teritoriul Uniunii Europene. Drept urmare, prevederile Directivei nu vor fi aplicate în cazul în care este vorba doar de tranzitul anumitor produse pe teritoriul Uniunii Europene. Va intra însă sub incidența acesteia reinportul de prodese în Uniunea Europeană, când este vorba de un produs nou, provenind dintr-o țară terță, chiar dacă materialele prelucrate au provenit tot din Uniunea Europeană.
Răspunderea importatorului în temeiul art. 3 al Directivei este o răspundere pentru faptă proprie ce constă în neîndeplinirea obligației de a identifica furnizorul de la care a procurat produsul defectuos. Drept urmare, el nu răspunde în locul adevăratului producător al produsului și nici nu poate fi asimilat acestuia în scopul aplicării răspunderii instituite de Directivă.
Condițiile răspunderii importatorului pot fi sintetizate astfel:
imposibilitatea identificării de către persoana prejudiciată a producătorului care a pus pe piață produsul defectuos;
consumatorul prejudiciat a solicitat importatorului sa îl informeze asupra identității furnizorului său de la care a procurat produsul defectuos;
neîndeplinirea obligației de a identifica persoana furnizorului său, în cadrul unui termen rezonabil.
Sarcina probei privind adevărata identitate a furnizorului îi revine importatorului care nu se va putea debarasa de răspundere invocând imposibilitatea obiectivă de a indica furnizorul său. Răspunderea importatorului nu intervine dacă în momentul punerii pe piață a produsului este cunoscut producătorul produsului importat în Uniunea Europeană.
Secțiunea a 2-a. Categoria persoanelor protejate
De esența răspunderii pentru produse este faptul că ea este instituită în favoarea oricărei persoane prejudiciate, fie că a fost sau nu parte în contractul prin care s-a transmis proprietatea lucrului. În cazul prejudiciilor cauzate prin moartea sau vătămarea sănătății unei persoane, răspunderea funcționează indiferent dacă victima intră în categoria profesioniștilor sau a consumatorilor, (art. 2 lit. c) pct. 1 din Legea 240/2004).
Când prejudiciul constă în deteriorarea sau distrugerea unui bun, altul decât produsul cu defecte, răspunderea funcționează numai dacă acel bun este unul în mod natural destinat folosinței ori consumului privat și să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal.(art. 2 lit. c) pct. 2 și 3 din Legea nr. 240/2004).
2.1 Conceptul de consumator
Noțiunea de consumator cunoaște în literatura de specialitate, două accepțiuni, una obiectivă și una subiectivă.
În concepțiunea obiectivă, noțiunea de consumator are un sens mai larg. În această categorie intră: producătorii, fabricanții, comercianții, dobânditorii de produse pentru uzul lor privat, particularii, simpli cetățeni care nu au o relație directă cu produsul dar care au suferit prejudicii de pe urma caracterului defectuos al acestuia.
În concepția subiectivă, pentru ca o persoană să aibă calitatea de consumator trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții: să dobândească, să posede ori să utilizeze un bun sau un serviciu iar cea de-a doua condiție relevă faptul că dobândirea, posesia sau ulitizarea să se facă pentru propriile nevoi.
Cu alte cuvinte, consumatorul este orice persoană care dobândește, posedă sau utilizează un bun sau un serviciu în afara competenței sau specialității sale.
În conținutul Directivei 85/374 CEE nu este definită noțiunea de consumator. Cum Legea 240/2004 a copiat aproape cuvânt cu cuvânt Directiva, nici în cadrul acesteia nu există o definiție legală. Cu toate acestea din ansamblul reglementărilor din domeniul consumației se conturează principalele caracteristici ale acestei noțiuni, astfel, consumatorul poate fi definit ca fiind persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în asociații, care cumpără, dobândește, utilizează ori consumă produse sau servicii în afara activității profesionale. Protecția consumatorilor nu poate fi extinsă și asupra persoanelor juridice.
Este important de precizat faptul că în categoria persoanelor protejate sunt incluși atât consumatorul, utilizatorul produsului defectuos, precum și orice alte persoane prejudiciate, indiferent dacă acestea au fost sau nu parte în contractul prin care s-a transmis proprietatea bunului.
Cu toate acestea și Legea nr. 240/2004 și Directiva 85/374 restrâng sfera persoanelor protejate, instituind o condiție, și anume ca persoana vătămată să fi folosit produsul ce defecte pentru uz sau consumul său personal.
În decizia nr. 4784 din 24 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, instatnța a reținut că răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produse cu defecte privește pagubele produse oricărei persoane, fie ea fizică ori juridică. În sens contrar, instanța a reținut că Legea nr. 240/2004 deschide exclusiv persoanelor fizice calea promovării unei acțiuni pentru repararea pagubelor produselor cu defecte deoarece este un act normativ parte a cadrului legislativ privind protecția consumatorilor. Conform art. III din Titlul II al Legii nr. 363/2007, legiuitorul include Legea nr. 240/2004 între actele normative parte a cadrului legislativ privind protecția consumatorilor. Conform acestor legi calitatea de consumator este un atribut ce aparține exclusiv persoanelor fizice, excluzând așadar persoanele juridice.
2.2 Consumatorul – victimă, în textul directivei
Grija pentru soarta consumatorului constituie o veche preocupare a dreptului țărilor europene. Calitatea de consummator este considerată ca o nouă formă de cetățenie. Cetățeanul european care circulă în interiorul Europei trebuie să se bucure de aceleași garanții ca cele de care se bucură mărfurile. Consumatorul european are acces nu numai la produse provenind din propria sa țară dar și la produse din celelalte țări membre, astfel el trebuie să se simtă protejat în mod identic.
Directiva se înscrie în mod clar într-un program complex de protecție a consumatorului în care domină ideea îmbunătățirii calității vieții cetățenilor Uniunii Europene. Preambulul Directivei evocă în repetate rînduri necesitatea protecției consumatorului.
Primul paragraf al preambulului justifică necesitatea adoptării Directivei, nu numai prin argumente de natură economică: concurența și libera circulație a mărfurilor, dar și prin necesitatea eliminării diferențelor în gradul de protecție al consumatorului. Același argument al protecției conmsumatorilor este utilizat și pentru justificarea angajării răspunderii tuturor participanților la procesul de producție. În sfârșit, dreptul de opțiune al consumatorului între reglementarea Directivei și dreptul comun existent în materie de răspundere civilă delictuală urmărește același scop.
Dacă preambulul Directivei vorbește în nenumărate rânduri de consumator și de protecția lui, textul propriu zis al Directivei abandonează termenul de consummator pentru a vorbi numai de victimă. Explicația pentru aceasta constă în faptul că, dacă preambulul abordează problema din punct de vedere social, textul propriu-zis o face din punct de vedere economic.
Secțiunea a 3-a. Noțiunea de produs
În reglementarea inițială a Directivei nu era definită noțiunea de produs, ci aceasta doar vorbea despre orice bun mobil, noțiuni considerate a fi cam vagi și foarte sumare. Doctrina juridică a înceracat să definească mai circumstanțiat noțiunea de produs ajungând în cele din urmă la următoarea definiție: orice bun mobil, chiar încorporat unui imobil sau rezultat din cultivarea solului, din creșterea animalelor, din vânătoare sau pescuit precum și electricitatea și alte bunuri necorporale. Cum Directiva urmărește protecția consumatorilor ea vizează, în primul rând, produsele industriale fabricate în serie deoarece sunt cele mai susceptibile de defecte, însă fără a exclude alte produse.
O Directivă mai recentă din 2001, care completează Directiva din 1985 dă o definiție a produsului. Astfel prin produs se înțelege: „orice produs care chiar în cadrul unei prestări de servicii, este destinat consumatorilor și care este susceptibil, în condiții previzibile în mod rezonabil, să fie utilizat de către aceștia chiar dacă nu le este destinat și care este furnizat sau pus la dispoziție în cadrul unei activități comerciale cu titlu oneros sau gratuit indiferent dacă este nou, de ocazie sau recondiționat.“
Această nouă definiție prezintă un progres al Directivei deoarece introduce ideea că produsul poate fi destinat consumatorilor în cadrul unei prestări de servicii, dar și faptul că produsul poate fi utilizat de consumatori chiar dacă nu le este destinat. Această ultimă ipoteză implică posibilitatea ca produsele destinate inițial unui consum profesional, dar care sunt accesibile persoanelor private să fie consumat de acestea chiar dacă nu le este destinat.
Art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 240/2004 definește noțiunea de produs ca fiind „orice bun mobil chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil“, subliniind faptul că în noțiunea de produs intră și energia electrică.
În înțelesul legii sunt calificate ca fiind produse și elemente ale corpului uman, precum sângele, celule, țesuturi, produse de terapie genetică sau celulară și medicamentele. De exemplu, un medicament poate fi considerat a fi defectuos dacă se constată că lipsa de securitate se datorează fabricației sau concepției produsului. De asemenea, poate constitui un defect și prezentarea acestuia consumatorului prin omisiunea de a-l informa asupra modului de folosire sau efectelor secundare provocate de acesta.
În majoritatea țărilor europene, în general, este admisă ideea potrivit căreia sângele și alte substanțe de origine umană sunt produse, și nu elemente ale persoanei. Defectul acestor produse poate angaja răspunderea pentru punerea lor în circulație. Potrivit hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 10 mai 2001, pacienții europeni pot invoca dispozițiile dreptului european privind răspunderea medicilor cu privire la fabricarea și folosința produselor defectuoase în scop terapeutic în fața tuturor jurisdicțiilor statelor membre. Prin această hotărâre s-a urmărit uniformizarea răspunderii medicare în acest domeniu.
Mai mult în literatura juridică de specialitate s-a pus problema dacă, răspunderea pentru produse defectuoase poate fi extinsă și cu privire la produse precum softurile, care pot fi tratate ca programe individualizate sau considerate ca fiind servicii. În acest sens, s-a apreciat că Directiva nu este restricționată doar la asistarea consumatorului și că toate produsele pot cauza antrenarea răspunderii pentru lipsa de securitate, nu doar cele consumabile.
Definind noțiunea de produs, legiuitorul nu are în vedere distincția tradițională dintre fructe și produse, ci înțelesul uzual din dreptul commercial și dreptul consumului, respectiv de bun material destinat consumului sau utilizării finale individuale sau colective. De asemenea, prin formularea generală a legiuitorului, este exclusă distincția dintre bunuri naturale și cele industriale.
Prin urmare, textul Legii nr. 240/2004 are în vedere exclusiv bunurile mobile, indiferent dacă este vorba despre o materie primă netransformată, o materie primă transformată ori de un bun încorporat în altul.
Imobilele ca atare sunt excluse din câmpul de aplicare al răspunderii pentru produse, dar componentele în care sunt alcătuite acestea (în afara terenului), așadar materiile prime (nisipul, pietrișul, lemnul, etc.) și materialele de construcții (cărămizile, cimentul, ferestrele și ușile etc.) pe care le încorporează, intră în mod neîndoielnic sub incidența sa.
Bunuri mobile incorporate
Definind produsul ca fiind orice bun mobil, directiva precizează că bunul mobil în cauză este produs chiar dacă el este încorporat altui bun mobil sau unui bun imobil. Includerea bunurilor mobile încorporate în câmpul de aplicare al Directivei apare ca o compensație a faptului că imobilele nu sunt considerate produse. Mai mult decât atât, rațiunea acestei excluderi constă în faptul că, la data adoptării Directivei, majoritatea statelor membre aveau o reglementare specială cu privire la răspunderea în construcții, la care nu erau dispuse să renunțe din diverse motive.
În paragraful 3 din preambulul Directivei se precizează că „răspunderea neaplicându-se decât bunurilor mobile care fac obiectul producției industriale, ea trebuie să intervină de asemenea pentru bunurile mobile care sunt utilizate la construcția imobilelor sau sunt incorporate în bunurile imobile“. Această precizare are ca scop excluderea imobilelor și trebuie înțeleasă ca o explicație: dacă prevederile Directivei nu se aplică constructorilor de imobile ea este aplicabilă furnizorilor acestora, adică fabricanților produselor care sunt incorporate în imobile. Directiva ignoră imobilizarea prin încorporare a produselor, considerând că aceste imobile prin destinație rămân bunuri mobile.
Produse excluse din câmpul de aplicare al Directivei
O primă categorie de produse excluse din câmpul de aplicare al Directivei sunt produsele nucleare. Articolul 14 al Directivei 85/374/CEE stipulează că: „prezenta directivă nu se aplică daunelor rezultate de pe urma accidentelor nucleare reglementate de convenții internaționale, ratificate de statele membre“. Excluderea acestor produse este îndreptățită, căci atât produsul nuclear, cât și defectele sale, sunt greu de determinat iar prejudiciile eventuale pot fi ireversibile și ireparabile.
A doua categorie de produse excluse, în elaborarea inițială a Directivei, vizau materile prime agricole și produsele pe bază de vânat. Excluderea a fost motivată de condițiile speciale de producție din agricultură, supuse factorilor naturali dar și artificiali cel mai adeseori necontrolabili, ca poluarea solului sau a apei, în sfărșit identificarea acestor produse care provin din surse numeroase și dispensate din punct de vedere geografic.
O nouă Directivă din 1999 extinde prevederile primei Directive privind produsele defectuoase la toate produsele agricole, fără excepție.
În literatura noastră juridică, s-a apreciat că dispozițiile Legii nr. 240/2004 nu asimilează noțiunii de produs și produsele agricole, de origine vegetală și animală, pișcicole și vânatul. Acest punct de vedere a fost argumentat prin faptul că Directiva nr. 1999/34/CEE a abrogat art. 15.1 lit. a) din Directiva nr. 85/374/CEE care prevedea că asimilarea unor astfel de produse noțiunii de produs, în sensul răspunderii analizate era facultativă.
În dreptul francez, în conformitate cu art. 1386-3 Cod Civil Francez, în categoria produselor sunt incluse toate bunurile mobile, chiar și acelea care sunt încorporate într-un imobil, precum și electricitatea, produsele agricole respectiv produsele solului, vânatului și pescuitului.
Cea de-a treia categorie exclusă din câmpul de aplicare al Directivei se referă la servicii. Deși importanța serviciilor în lumea modernă este incontestabilă, fiind una dintre cele patru libertăți ale pieței unice, definirea serviciilor pare dificilă. Ele sunt fără îndoială bunuri, dar distincția dintre noțiunea de serviciu și cea de produs rămâne extrem de delicată. Contractul de prestare de servicii este o obligație de a face și dă naștere unui drept de creanță personal, în timp ce vânzarea unui produs presupune transferul proprietății asupra lucrului și nu o obligație de a face.
Comisia Europeană pregătește de mult timp dar și cu mult mai puțin success o directivă privind răspunderea pentru serviciile defectuoase întemeiată pe răspundere obiectivă. Ar fi excluse serviciile care nu sunt susceptibile să aducă un prejudiciu securității și sănătății consumatorului ca și îngrijirile medicale pe considerentul că acestea implică un risc fizic pe care pacientul trebuie să și-l asume. Excluderii serviciilor din câmpul de aplicare al Directivei li se adaugă în parte lucrurile necorporale.
Secțiunea a 4-a. Defectuozitatea produsului
Articolul 6 al Directivei, respectiv articolul 2 alin. (1) lit. d), înțelege prin noțiunea de produs cu defecte următoarele: „produsul este defectuos atunci când nu prezintă siguranța la care este îndreptățită o persoană, luând în considerare toate circumstanțele, incluzând:
forma de prezentare a produsului
utilizarea previzibilă a produsului la care se poate aștepta în mod rezonabil consumatorul
momentul în care produsul a fost pus pe piață
Produsul nu va fi considerat defectuos pentru simplul motiv că, între timp, a fost pus pe piață un produs mai bun.”
Directiva fundamentează conceptul de defect pe un standard abstract și nu dă o definiție descriptivă a termenului. Legiuitorul comunitar întemeiază răspunderea pe determinantele comportamentului de piață al producătorului. Determinantul central al standardului îl constituie așteptările coroborate ale consumatorului și ale producătorului, având în vedere circumstanțele proiectării, fabricării, comercializării și utilizării produsului defectuos.
Deși s-ar părea la prima vedere că Directiva renunță la principiul previzibilității, acest element important al răspunderii juridice delictuale este de regăsit și în concepția legiuitorului comunitar, prin condiționarea așteptărilor consumatorilor de stadiul științei și al tehnicii, existent în momentul punerii pe piață al produsului.
În formularea art. 6 al Directivei nu găsim o definiție cu privire la conținutul elementului său constitutiv central, și anume la securitatea la care se poate aștepta consumatorul. O securitate absolută a produselor nu poate fi pretinsă de consumatori. Granițele dintre caracterul defectuos și cel de securitate al produselor sunt maleabile și trebuie să fie precizate de la caz la caz de către instanțe. Prin urmare, din moment ce limita de risc este stabilită de instanțe, acestea pot genera standarde diferite pe piața comună.
Faptul că un pericol este larg cunoscut sau evident va sugera fregvent că produsul a atins un nivel de securitate la care persoanele sunt îndreptățite să se aștepte.
Cum dreptul american fundamentează răspunderea pentru produse defectuoase pe concepte nedefinite, folosirea acestei tehnici legislative de către Directivă nu o face să fie cea care a inventat-o. Caracterul nedefinit al conceptului nu trebuie calificat ca fiind o lacună a Directivei, ci ca o soluție inevitabilă a tehnicii legislative, confruntată cu dinamica și complexitatea realității pe care o reglementează și care cere un grad înalt de flexibilitate a conceptelor cu care operează.
În continuare urmează să analizez cele trei forme instituite de Directivă care nu prezintă siguranța la care este îndreptățită o persoană în ceea ce privește un produs sau mai multe produse defectuoase.
forma de prezentare a produsului:
În ceea ce privește prima componentă a unui produs defectuos și anume forma de prezentare, acest concept se referă la toate activitățile prin care producătorul acționează pentru crearea unui imagini asupra produsului pentru grupul de consumatori sau utilizatori cărora li se adresează.
Modul de prezentare a produsului configurează obligația de informare a producătorului și în vederea instrucțiunilor de utilizare, avertismentele privind eventualele riscuri pe care le prezintă uzul/consumul produsului, modul de păstrare și/sau întreținerea acestuia, etc.
În literatura de specialitate, se sublinează cerința interpretării în sens larg a conceptului de prezentare a produsului, fiind vorba de modul și felul în care se prezintă produsul nu numai în materialitatea lui ci și în contextul pieței.
Printre elementele care țin de prezentarea produsului se numără: descrierea produsului, instrucțiunile de asamblare (dacă produsul urmează să fie asamblat de către utilizator), sfaturile de utilizare, designul și reclama.
Mărcile de fabricație pot constitui un element central al prezentării produsului în măsura în care conțin, în mod direct sau indirect, informații despre caracteristicile și efectele produsului, din care pot rezulta așteptări concrete privind securitatea prezentată de produs cu ocazia utilizării lui. Rolul mărcilor în definirea așteptărilor de securitate prezentate de produs ține de evaluarea obiectivă a informațiilor din perspectiva utilizatorului sau consumatorului.
Descrierea produsului sub aspectul calificării securității acestuia este deosebit de relevantă din perspectiva legăturii dintre utilizarea produsului și descrierea caracteristicilor acestuia. Descrierea produsului nu se confundă cu garanțiile contractuale care servesc altor scopuri decât sistemul răspunderii delictuale. În ciuda garanțiilor asumate de producător față de cumpărător sub forma descrierii caracteristicilor produsului, acesta, în raport cu asteptările de securiatate justificate ale consumatorilor, poate fi defectuos.
Un alt exemplu care ține de prezentarea produsului și care poate fi definitoriu pentru așteptările de securitate este designul specific al produsului. De exemplu, o mașină mică de oraș, în caz de accident, prezintă o siguranță mult mai redusă pentru conducătorul auto decât o limuzină. Astfel, cel care cumpără o mașină mică de oraș trebuie să-și asume riscurile care rezultă din diferența de securitate asigurată de această mașină în comparație cu o mașină mai mare și mai scumpă. A avea așteptări de securitate identice ca în exemplul dat ar însemna depășirea sferei așteptărilor justificate de securitate.
Reclama, în special în cazul introducerii pe piață a unor produse noi, are influență majoră asupra așteptărilor utilizatorului. Însă, o reclamă va fi luată în considerare pentru stabilirea defectuozității produsului doar atunci când poartă puncte de referință concrete cu privire la anumite așteptări de securitate. Nu va fi suficientă în scopul stabilirii răspunderii producătorului, o reclamă de imagine a produsului, care doar denotă un oarecare nivel calitativ, fără a conține informații cu privire la produsul individual. Nu orice reclamă falsă, defectuoasă va fi considerată ca semnal al defectuozității produsului. În măsura în care reclama conține informații concrete cu privire la securitatea produsului, producătorul va trebui să se asigure asupra veridicității lor, altfel, prin reclamă, poate transforma produsul care în sine este lipsit de defecte, într-un produs defectuos. Sunt nevalabile sub aspectul așteptărilor de securitate prezentate de produs enunțurile vagi și generale, de genul „securitatea la care se poate aștepta omul“. Valoarea reclamei în stabilirea defectuozității produsului se pune altfel în cazul în care defectul produselor la care se referă reclama este cunoscut de publicul larg. În acest caz, reclama are doar un rol secundar asupra deciziei consumatorului.
Reclamele separate de produs (mass-media, prospecte) ridică o întrebare care constă în faptul dacă ele pot fi considerate sau nu cauza efectivă a deciziei consumatorilor privind cumpărarea și utilizarea într-un mod anume a produsului.
De prezentarea produsului țin și instrucțiunile de utilizare legate de acesta. Neînzestrarea produsului cu instrucțiuni adecvate privind folosirea acestuia în condiții de securitate poate face ca produsul să devină defectuos în momentul utilizării. Totuși, înzestrarea cu instrucțiuni de folosire nu va scuti producătorul de răspundere, dacă produsul este defectuos în momentul punerii pe piață potrivit stadiului științei și tehnicii din acel moment. Instrucțiunile constituie un tot unitar cu produsul pe care-l însoțesc. În contextual înzestrării produsului cu instrucțiunile de folosire care să asigure utilizarea sau consumul acestuia în deplină securitate, se pune problema dacă producătorul este obligat să ajusteze aceste instrucțiuni ulterior punerii pe piață a produsului, în funcție de semnalele pieței. Răspunsul este negativ având în vedere că Directiva limitează răspunderea producătorului pentru produse defectuoase la momentul punerii pe piață al produsului. O asemenea obligație a producătorului constituie obiectul reglementării normelor de drept public privind securitatea produselor. Astfel, Directiva CEE 92/59 privind securitatea generală a produselor stipulează obligația autorităților administrative ale statelor membre de a urmări și a impune retragerea de pe piață a produselor care nu corespund cerințelor de securitate stabilite la nivel comunitar. Folosirea instrucțiunilor date de producător la stabilirea așteptărilor consumatorului ține și de cerințele zonei geografice în care a fost pus pe piață produsul. De regulă, în cazul în care producătorul intenționează să-ți comercializeze produsele în mai multe țări, instrucțiunile legate de produs, precum și reclama vor fi stabilite nu la nivel central și în mod uniform, ci ținând cont de mentalitatea și nivelul de educație al consumatorului, uzanțele locului și celelalte determinante specifice a piețelor respective.
utilizarea previzibilă a produsului la care se poate aștepta în mod rezonabil consumatorul
În ceea ce privește cea de-a doua componentă a unui produs defectuos, așa cum rezultă din preambulul Directivei, art. 6 lit. b) nu se limitează la funcționarea produsului potrivit utilizării estimate de producător. Faptul că produsul nu corespunde utilizării estimate poate constitui un indiciu al defectuozității, însă aceasta nu atrage după sine calificarea acestuia, în mod automat, ca fiind defectuos în sensul Directivei, generând răspunderea producătorului.
În concepția Directivei, prin utilizarea normală a produsului se înțelege un standard obiectiv și nu unul subiectiv. Este vorba de calificarea obiectivă de către producător a situațiilor privind utilizările produsului de către consumatori cărora produsul le este destinat. Calificarea izolată a produsului și a utilizării acestuia ar fi un mod de analiză străin de scopurile Directivei, din care face parte protecția persoanelor care nu au un raport contractual cu producătorul sau distribuitorul produsului defectuos, în cazul în care suferă prejudicii de pe urma acestor produse.
Din formularea extrem de impersonală a art. 6, „se poate“ în loc de “consumatorul se așteaptă“, rezultă că este vorba de așteptările consumatorului mediu, deci de standardul omului mediu și nu de așteptările consumatorului individual prejudiciat de produsul defectuos. Această formulare are o consecință foarte importantă cu privire la stabilirea sferei persoanelor protejate de Directivă. Articolul 6 constituie un argument concludent în sensul interpretării extinse a răspunderii producătorului și pentru prejudiciile provocate de produsele sale defectuoase nu numai consumatorului actual al produsului, dar și față de terța persoană prejudiciată, care poate fi altcineva decât cel care a utilizat sau folosit produsul defectuos. Formularea art. 6 nu înseamnă însă că ar fi vorba de un standard universal al așteptărilor, cel folosit de răspunderea delictuală bazată pe culpă.
Standardul obiectiv stabilitit de Directivă nu se referă, așadar, doar la standardul consumatorului mediu, ci și la așteptările de securitate justificate ale consumatorilor, care pot diferi de standardul utilizatorului mediu.
Astfel, raportarea defectuozității produsului la așteptările de securitate ale categoriei de persoane expuse riscurilor prezentate de produs înseamnă diferențierea acestor standard pe următoarele categorii de produse: o primă categorie se referă la produse care sunt folosite de publicul larg iar cea de-a doua categorie se referă la produse destinate unor grupuri restrânse, cu așteptări specific cu privire la produs, care, în general, sunt cunoscute de către producător.
Se pare, că în măsura în care produsul este destinat unui grup restrâns de utilizatori, standardul de stabilire a defectuozității ar trebui limitat la așteptările acestui grup, și nu la ale terților în general. Drept urmare, dacă un asemenea produs provoacă prejudicii unui specialist din grupul de utilizatori profesioniști, pentru stabilirea defectuozității acestuia vor trebui luate în considerare așteptările specifice ale acestui utilizator. Dacă a fost prejudiciat și un terț de același produs, față de terțul prejudiciat, defectuozitatea acestuia va trebui stabilită ținând cont de așteptările unui om obișnuit, rezonabil. Deci, dacă produsul destinat unui anumit grup de utilizatori este, în general, folosit și de publicul larg, atunci așteptările de securitate ale publicului larg vor fi luate în considerare și nu cele ale specialistului.
Există și o categorie de produse la care consumatorii sau utilizatorii așteaptă nu un anumit nivel de securitate, ci securitate totală (cum ar fi vestele antiglonț sau barca de cauciuc). Se afirmă că în legătură cu aceste produse, publicul larg așteaptă lipsa totală a defectuozității. Spre deosebire de această categorie de produse, există și produse care, deși sunt periculoase pentru consum sau utilizare, riscurile lor sunt acceptate de consumatori, ceea ce înseamnă că ele nu vor fi defectuoase potrivit așteptărilor lor de securitate. În această categorie de produse intră, de exemplu, țigările, alcoolul.
În practică, se va pune des problema calificării defectuozității produsului în vederea stabilirii răspunderii producătorului pentru prejudiile suferite de o persoană care este sub nivelul consumatorului mediu sau peste nivelul acestuia. Faptul că persoana prejudiciată se află sub nivelul consumatorului mediu nu ar trebui să aibă relevanță pentru stabilirea răspunderii. O asemenea interpretare decurge din cerința luării în considerare a tuturor circumstanțelor, cu ocazia stabilirii defectuozității produsului, printre care s-ar enumera și așteptările de utilizare ale producătorului raportat la cazurile tipice de accidente, dar nu și nivelul de cunoștință al oricărei persoane care ar putea veni în contact cu produsul său. În situația cealaltă, când persoana prejudiciată este peste nivelul consumatorului mediu, chiar dacă este vorba de un produs realizat pentru nespecialiști, răspunderea producătorului se va stabili după standardul consumatorului mediu. Dacă persoana prejudiciată are un nivel mai ridicat de experiență în legătură cu produsul care a cauzat prejudicial, nu ar fi justificat să fie lipsită de protecția la care este îndreptățită o persoană de nivel mediu, pentru că produsul este conceput și fabricat astfel încât să corespundă cel puțin standardului mediu.
În acest context se pune și problema includerii în sfera persoanelor prejudiciate a celor care nu sunt consumatorii sau utilizatorii obișnuiți ai produsului defectuos, dar sunt expuși riscurilor prezentate de aceste produse ca și consumatorii sau utilizatorii produselor. Așteptările acestor persoane diferă de cele ale utilizatorilor, ceea ce ridică o serie de probleme aparte. În literatura de specialitate s-a pus problema excluderii din sfera persoanelor protejate de Directivă a terților pe considerentul că ei nu dispun de informații despre produs și nici producătorul nu cunoaște așteptările de securitate ale acestei categorii de persoane. Cu toate că terții nu dispun de informații despre produs, ei așteaptă de la producător ca produsele sale să fie astfel proiectate și fabricate, încât să țină cont de contextual economic în care poate veni în contact cu publicul larg, în general.
Nu va putea fi calificat consummator/ utilizator în sensul Directivei cel care utilizează produsul în scop profesional în cadrul domeniului său de activitate. Dacă în cadrul întreprinderii, mașina cumpărată de către întreprinzător va fi folosită de către o altă persoană care suferă prejudicii ca urmare a defectuozității produsului, repararea prejudiciului nu va ține de domeniul răspunderii pentru produse defectuoase, ci de domeniul dreptului muncii și a răspunderii civile delictuale bazate pe culpă, deoarece angajatul a folosit produsul în cadrul activității sale profesionale.
Pe lângă cei trei factori menționați expres de art. 6, are un rol important în formarea percepției consumatorilor și prețul produsului. Înzestrarea produsului cu mecanisme care asigură un anumit grad de securitate în cadrul utilizării, în special în cazul produselor industriale, se reflectă de obicei în prețul produsului. Astfel, în literatura de specialitate s-a argumentat că prețul constituie cel mai important determinant al așteptărilor de securitate pentru consumator. Prețul oferă informații pentru cumpărător, nu și pentru ceilalți utilizatori sau terțe persoane care sunt și ele expuse riscurilor prezentate de produs. În cazul acestor persoane, prețul nu poate fi luat în considerare ca determinant al așteptărilor lor justificate.
În literature de specialitate, s-a subliniat că prețul rămâne un semnal relativ și nu absolut al securității produsului. Un preț mai ridicat poate fi semnalul unui produs prezentând un grad de securitate mai ridicat, dar și semnalul unui produs cu un grad de securitate foarte limitat, dar care include costul ridicat al premiilor de asigurare. Deci, pentru consumator, prețul este doar un semnal relativ privind securitatea produsului.
Problema practică pe care o ridică prețul constă în faptul că cumpărătorul produsului, care acceptă prețul mai mic, cunoaște caracteristicile de securitate mai reduse ale produsului, le accept și se va comporta ca atare față de produs, însă terțul prejudiciat nu cunoaște produsul pentru a putea evita producerea riscului. Această participare a cumpărătorului la producerea prejudiciului, prin acceptarea unui nivel mai scăzut de securitate raportat la un preț mic, nu poate fi suportat de terțul care nu are deloc informații despre produs și nu are un raport contractual cu producătorul pentru a-și putea valorifica cu secces pretențiile în justiție, în temeiul dreptului contractual sau al răspunderii delictuale bazate pe culpă.
Articolul 6 nu cunoaște diferențierea răspunderii în funcție de “utilizare adecvată“, “utilizare greșită, dar în limitele utilizării normale a produsului“ și “utilizarea abuzivă“, folosită în dreptul American privind răspunderea strict pentru produse defectuoase. Singurul criteriu de delimitare oferit de formularea art. 6 este conceptul de “rezonabil“. Astfel, în literature de sprecialitate se consideră că producătorul va răspunde pentru prejudiciile produsului defectuos atât în cazul utilizării potrivit destinației, cât și în cazul utilizării neadecvate, dar previzibile a produsului, însă nu va răspunde în cazul utilizării greșite a produsului.
Diferența între utilizarea greșită și utilizarea neadecvată constă în aceea că cea neadecvată este previzibilă, pe când cea greșită nu este previzibilă, pentru că nu intră în sfera utilizării pentru care produsul a fost fabricat.
Posibilele utilizări ale produsului, altele pentru care a fost proiectat, vor trebui luate în considerare de către producător în special în cazul înzestrării acestuia cu instrucțiuni de utilizare/folosire. Aceste utilizări ale produsului care nu pot fi prevăzute în mod rezonabil de către producător rămân în sfera riscurilor utilizatorului/consumatorului. Pentru stabilirea previzibilității altor utilizări ale produsului decât cele strict legate de funcționalitatea acestora va putea fi folosit ca mijloc de probă frecvența manifestării în practică a unor asemenea cazuri. Deși răspunderea instituită de Directivă nu impune în sarcina producătorului urmărirea produsului după momentul punerii pe piață (răspunderea fiind limitată la acest moment), producătorul nu poate ignora frecvența cazurilor de folosire neadecvată a produsului și în temeiul acestor informații, să întreprindă măsuri de îmbunătățire a produsului. În practică va fi foarte dificilă, adesea, delimitarea folosirii necorespunzătoare, dar încă în limitele utilității produselor, față de folosirea abuzivă a acestora.
momentul în care produsul a fost pus pe piață:
Legea nr. 240/2004 precizează că răspunderea specială pe care o reglementează nu se aplică în cazul “pagubelor generate de produsele puse în circulație anterior datei intrării în vigoare a acesteia“ conform art. 15 lit. a) din lege. În interpretarea per a contrario a acestui articol rezultă faptul că răspunderea pentru produse defectuoase se aplică doar pentru produsele puse în circulație ulterior acestei date.
Aprecierea defectului produsului nu se poate face înainte de momentul punerii lui în circulație. Articolul 6.2 din Directivă precizează că un produs nu poate fi considerat defectuos pentru că un produs mai bun a fost pus în circulație, iar articolul 7 litera (a) exonerează producătorul de răspundere dacă dovedește că nu a pus produsul în circulație.
Momentul stabilirii defectuozității produsului nu este cel al producerii prejudiciului, ci cel al punerii pe piață al produsului defectuos. Dacă în acest moment produsul corespunde cerințelor de securitate justificate, atunci nu este defectuos. Schimbările ulterioare ale cerințelor de securitate, în decursul utilizării produsului, rămân irelevante sub aspectul răspunderii.
Ce înseamnă însă punerea în circulație a produsului ?
Momentul punerii pe piață constituie elementul central al definiției, datorită faptului că limitează răspunderea producătorului raportat la posibilitățile acestuia de a controla produsul. Un produs care, în momentul punerii pe piață, a ținut cont sub aspect tehnic de tot ceea ce a fost posibil pentru evaluarea riscurilor pe care le prezintă în cursul utilizării sau consumului, în vederea găsirii unor soluții pentru excluderea acestora, nu este defectuos în sensul Directivei.
Directiva nu definește conceptul de introducere pe piață a produsului. Sintagma poate fi definită ca operațiunea în urma căreia produsul părăsește sfera de influență a producătorului, trecând în folosința sau utilizarea altuia, în temeiul unui titlu translativ de drepturi. Modalitățile prin care produsul poate părăsi sfera de influență a producătorului sunt foarte variate, incluzând vânzarea, închirierea, leasingul, împrumutul, schimbul, etc.
Într-o cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat momentul punerii în circulație a produsului ca fiind acela al ieșirii din procesul de fabricație realizat de producător, respectiv momentul în care a intrat în procesul de comercializare, afându-se în starea de a fi oferit publicului și la final de a fi utilizat și consumat. În speță, este vorba despre un copil care a primit o doză de vaccin fabricat de o societate franceză în urma căreia a suferit leziuni grave. Reclamanta a acționat în judecată societatea engleză care era reprezentanta societății franceze care a distribuit acest vaccine în Anglia, crezând din eroare că aceasta este fabricantul vaccinului. Doi ani mai târziu a acționat în judecată fabricantul francez. Instanța engleză s-a adresat Curții de Justiție pentru a se pronunața cu privire la momentul punerii în circulație în cazul în care o societate producătoare transferă produsul unei filiale de distribuție. În acest sens, Curtea a apreciat că dacă produsul e tranferat în cadrul unui grup de societăți trebuie să se țină cont de legăturile existente între acestea. Prin încredințarea produsului filialei sale din Anglia, societatea producătoare franceză a realizat punerea în circulație a produsului. Controlul patrimonial asupra acestuia se extinde de către producător prin încredințarea produsului și asupra filialei de distribuție, nefiind necesar un control efectiv.
Unele state membre, în cadrul normelor de implementare a Directivei, descriu în detaliu înțelesul conceptului de introducere pe piață a produsului. Astfel, în dreptul austriac și cel italian se înțelege prin această operațiune transmiterea sau predarea bunului către un terț. Dreptul francez prin punerea în circulație a produsului, desemnează operațiunea prin care producătorul se debarasează de produs în mod voluntar. În dreptul belgian, conceptul desemnează primul act care materializează intenția producătorului de a transfera produsul asupra unui terț sau în folosul unui terț.
În dreptul roman dar și în alte sisteme de drept, atât timp cât produsul se găsește încă în atelierul de fabricație sau în depozitul producătorului, defectele pe care le poate avea nu prezintă interes din punct de vedere al consumatorului, deoarece ele pot fi încă remediate. Momentul crucial pentru angajarea răspunderii producătorului față de defectele produsului este cel de ieșire din sfera producției, atunci când producătorul încetează de a mai fi în posesia produsului și acesta își face apariția pe piață. Fără îndoială nu trebuie să pierdem din vedere situația în care producătorul își comercializează singur produsul pe piață sau situația fabricantului care fără a pune produsul pe piață, îl fabrică și îl utilizează pentru o prestare de servicii. Aceste cazuri prezentate mai sus sunt mai rar întâlnite în practică.
În literatura juridică română s-a afirmat că produsul este pus în circulație în momentul înstrăinării sale voluntare inițiale de către producător, cu mențiunea că produsul poate face obiectul unei singure puneri în circulație. Transferul pazei juridice, adică al puterii de discreționare, control și utilizare a produsului, poate constitui momentul punerii pe piață al produsului.
Instanța daneză, în cazul Henning Veedfald v. Arhus Amsthommune a cerut Curții de Justiție a Uniunii Europene o opinie preliminară în legătură cu cinci aspecte ale Directivei, printre care și interpretarea conceptului de punere pe piață a produsului.
În speță este vorba despre un transplant de rinichi. Pentru a efectua acest transplant de rinichi, donat bolnavului de propriul său frate, spitalul utilizează pentru conservarea produsului o substanță care îl face inutilizabil. Tratarea defectuoasă a rinichiului pregătit pentru transplant de către un spital danez a făcut ca acesta să nu mai poată fi folosit în scopul transplantului, produsul devenind defectuos din cauza soluției de curățare a organului uman.
Victima a cerut despăgubiri statului însă instanțele naționale decid că produsul nu a fost pus în circulație, prin urmare statul danez nu este răspunzător de prejudiciu.
Temeiul legal al acestui caz, prin starea de fapt la care se referă, este la limita dintre răspunderea pentru produse defectuoase și răspunderea pentru servicii. Curtea de Justiție Europeană a stabilit că rinichiul pregătit pentru transplant se consideră ca produs defectuos pus pe piață în sensul articolului 7 litera a) al Directivei atunci când produsul a fost folosit în cadrul serviciilor medicale și a fost tratat în vederea unui transplant de organe, iar prejudiciul a intervenit ca urmare a acestui tratament.
Nu devin aplicabile prevederile articolului 7 litera c, care exclud răspunderea în cazul în care produsul nu a fost realizat în scopul de a nu fi pus în comerț, pentru că produsul defectuos a fost realizat și utilizat în cadrul unor servicii medicale concrete, finanțate complet din mijloace publice, în cadrul unor servicii medicale gratuite pentru pacienți. Din decizia CJE rezultă concluzia că punerea pe piață a produsului nu se limitează la transferul controlului asupra produsului către o altă persoană.
În ceea ce privește analiza articolului 6 litera c) din Directivă, prima întrebare de interpretare pe care o ridică, este aceea de a stabili dacă prevederea se referă la punerea pe piață a produsului individual care a generat prejudiciul sau lansarea pe piață a produsului, moment care poate fi mult anterior punerii pe piață a produsului individual care a generat prejudiciul. Răspunsul la această întrebare decurge din prevederile art. 4 referitoare la sarcina probei, care cere stabilirea legăturii de cauzalitate între produsul defectuos și prejudiciul suferit, impunând în sarcina celui care a suferit prejudiciul identificarea produsului, precum și a persoanei de la care a procurat produsul. Drept urmare, în cadrul rețelei complexe de comercializare a produselor, vor exista atâtea momente ale punerii pe piață a produselor câte segmente va avea lanțul de distribuție, după ce produsul a părăsit pentru prima dată sfera de influență a producătorului. Deci, defectuozitatea produsului trebuie percepută ca un fenomen dinamic, determinat de factorul temporal al punerii pe piață.
Nu va fi considerat produs acel bun mobil care a părăsit sfera de control și de influență a producătorului doar provizoriu, în scopul testării sau în vederea executării unor reparatii sau completări. Livrările de produse în cadrul procesului de fabricație, cum ar fi furnizarea de materii prime sau de produse componente, trebuie considerate în sensul Directivei, ca și punerea pe piață a acestora, pentru că în aceste cazuri produsele respective părăsesc definitiv sfera de influență a celor care le-au fabricat.
În general însă producătorul va pierde posesia efectivă a produsului încredințându-l distribuitorului sau detaliantului. Această înstrăinare sui-generis a produsului din partea producătorului constă în remiterea materială a produsului în mâinile altuia, neimplicând în mod necesar transferul de proprietate. Destinatarul acestei remiteri poate fi transportatorul, agentul commercial, distribuitorul sau orice altă persoană cu condiția ca aceștia să nu fie salariații producătorului. Esențială este remiterea voluntară a produsului de către producător unuia dintre destinatarii menționați chiar dacă modalitatea contractuală a ieșirii produsului din posesia producătorului nu este indispensabilă, este nevoie de consimțământul liber al acestuia. Dar această remitere voluntară a produsului trebuie să aparțină unui profesionist care a fabricat produsul în vederea vânzării acestuia. Important este desemnarea unicității punerii pe piață a produsului. Ea nu poate aparține distribuitorului. Numai producătorul poate realiza o primă punere pe piață a produsului, iar aceasta trebuie să corespundă dispozițiilor în vigoare cu privire la securitatea și sănătatea consumatorilor. Defectul însă poate apărea în urma unui stocaj îndelungat sau făcut în condiții nesatisfăcătoare în depozitul distribuitorului ceea ce complică situația și face dificilă aprecierea răspunderii. Oricum momentul punerii în circulație este apreciat separat pentru fiecare produs în parte, chiar atunci când este vorba de bunuri produse în serie sau de părțile componente ale unui produs.
Într-o altă speță Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să decidă dacă în cazul în care un produs este transferat de producător unei filiale de distribuție care îi aparține, iar apoi vândut unui terț, punerea în circulație are loc la momentul transferului bunului de la producător la filiala sa de distribuție sau la momentul la care bunul este vândut de filială unui consumator?
Răspunsul dat a fost că produsul trebuie considerat ca fiind pus în circulație la momentul transferului de la producător la filială, adică de îndată ce a părăsit procesul de fabricație și a intrat în procesul de comercializare, fiind oferit publicului spre utilizare și consum, neavând nicio importanță faptul dacă filiala are sau nu personalitate juridică. Aceasta demonstrează că decizia nu este transferul proprietății în sine, ci introducerea produsului în circuitul civil, indiferent de instrumentul juridic utilizat în acest scop.
În ajutorul definirii sintagmei “momentul punerii pe piață a produsului” vin și prevederile art. 7 din Directivă din care rezultă câteva condiții clar formulate în ceea ce privește operațiunea prin care produsul părăsește sfera de influență a producătorului: produsul trebuie să părăsească sfera de influență a producătorului cu consimțământul acestuia, iar cea de-a doua condiție se referă la fabricarea produsului în scopul comercializării sau distribuției pentru obținerea de venituri. Din aceste condiții stipulate de art. 7 rezultă că nu este vorba de punere pe piață a unui produs, în sensul Directivei, atunci când produsul este furat și comercializat fără voia producătorului sau când produsul în cauză nu a fost fabricat în scopul punerii în circuitul comercial (de exemplu: un echipament fabricat pentru a fi folosit de către cel care l-a fabricat în cadrul întreprinderii sale și care ajunge în comerț ca urmare a unui furt).
Utilizarea produsului este doar unul din elementele de evaluare în multitudinea circumstanțelor care vor fi luate în considerare de către instanță. Folosirea acestui element ca criteriu unic pentru stabilirea defectuozității produsului ar duce des la concluzii contradictorii, din moment, ce în anumite cazuri, felul în care este prezentat produsul și așteptările de securitate pe care le generează la nivelul consumatorului este hotărâtor, pe când în alte situații rămâne irelevant.
O ultimă problemă de interpretare pe care o ridică definiția abstractă a art. 6 este aceea a aplicabilității răspunderii în mod uniform, indiferent de tipul defectului.
În momentul elaborării Directivei, au existat discuții privind tratarea diferențiată sub aspectul răspunderii a defectelor de fabricație față de cele de proiectare.
Din istoricul elaborării Directivei, reiese că opinia dominantă a Consiliului a fost să nu fie introdusă în textul Directivei o asemenea abordare. Argumentul central a fost că, atât în cazul defectelor de proiectare cât și în cazul celor de fabricație, răspunderea depinde doar de defect și nu intră în discuție dacă riscul a fost sau nu previzibil. Celălalt argument a constat în cerința asigurării securității juridice, fiind extrem de dificilă în practică o delimitare clară a celor două categorii de cazuri și faptul că doar uniformitatea regimului de răspundere ar duce la securitatea juridică necesară în vederea asigurabilității riscului pentru producător pe piața asigurărilor.
În ceea ce privește diferențierea, sub aspectul răspunderii, dintre defectul de proiectare, fabricație și înzestrarea defectuoasă a produsului cu instrucțiuni de întrebuințare, Directiva nu face mențiune nici sub forma respingerii și nici sub cea a sugerării unei asemenea abordări, după modelul răspunderii stricte din dreptul american.
S-a exprimat și opinia că în cazul unei asemenea diferențieri, instanțele ar fi tentate să soluționeze cauzele de răspundere pentru produse defectuoase în temeiul răspunderii pentru instrucțiuni defectuoase și nu pentru defecte de proiectare, pentru că administrarea cazului va fi mult mai ușoară în temeiul defectelor de instrucțiuni. De asemenea, producătorilor le-ar fi mai puțin costisitor înzestrarea produsului cu etichete sau reetichetarea produsului, decât reproiectarea ale cărei costuri ar fi mult mai mari, iar litigiile ar fi mai scurte și mai simple.
Un caz aparte îl reprezintă problema deșeurilor. Convenția de la Strasbourg consideră că dacă deșeurile sunt utilizate pentru un proces ulterior de producție sau dacă producătorul le dă altcuiva în acest scop, ele pot constitui un produs defectuos. Dacă deșeurile sunt însă aruncate sau depuse într-un loc prevăzut în acest scop ele devin res nulis și eventualele daune în special de natură ecologică pe care le-ar putea produce nu cad sub incidența Directivei și trebuie soluționate conform dreptului comun.
După ieșirea din sfera producției, intrarea în sfera folosinței începe tot în momentul punerii produsului pe piață. Criteriul livrării pentru identificarea momentului punerii produsului pe piață este, după părerea unor autori mult prea vag. Criteriul clasic al pazei juridice este și el contestat dar pare mai justificat. Transferul pazei juridice adică a puterii de discreționare, control și utilizare a produsului poate constitui momentul punerii pe piață al produsului.
Majoritatea statelor membre, printre care și România, redau aproape textual prevederile Directivei în textul normelor de implementare. Alte state membre, precum Regatul Marii Britanii și a Irlandei de Nord sau Italia, au optat pentru o tehnică legislativă mai detaliată.
În dreptul nostru, produsul poate fi considerat ca fiind pus în circulație chiar dacă, aflat în sfera de control a producătorului, cauzează un prejudiciu unui terț cu ocazia prestării unui serviciu. Rezultă așadar că noțiunea de punere în circulație a produsului este nu atât una juridică, circumscrisă strict transferului proprietății, ci una mult mai largă și mai nuanțată.
4.1 Noțiunea de securitate în domeniul răspunderii civile
În literatura juridică română, obligația de securitate a fost definită ca fiind o obligație specifică de a face, concretizată în îndatorirea de a se asigura securitatea persoanelor și bunurilor atunci când o asemenea îndatorire rezultă din acte sau fapte juridice ce constituie izvoare de obligații civile. Obligația de securitate este considerată a fi de mai multe feluri și anume, de natură contractuală, existentă în contextul studiului prejudicilor nepatrimoniale sau în materia protecției consumatorilor.
Pentru prima dată a fost invocată obligația de securitate într-o cauză privind răspunderea izvorâtă dintr-un contract de transport. Astfel, s-a considerat că transportatorul are, pe lângă obligația de realizare a transportului și obligația implicită de a proteja viața și integritatea corporală a călătorilor. Ca obligație contractuală, obligația de securitate a fost considerată ca o obligație de rezultat, deoarece îndeplinirea acesteia creează o garanție pentru creditor că vor fi respectate îndatoririle contractuale. Producerea rezultatului prejudiciabil constituie dovada nerespectării acestora. În ipoteza în care vătămarea corporală intervenea în afara raporturilor contractuale, era considerată ca fiind o faptă ilicită de natură a angaja răspunderea delictuală a transportatorului.
Treptat literatura juridică a extins aria obligaților de securitate la toate activitățile primejdioase pentru viața și integritatea corporală a omului, a bunurilor și animalelor, atât contractuale cât și extracontractuale, apreciindu-se ca fiind aplicabile ori de câte ori nu există instituită o răspundere juridică specială care să angajeze răspunderea obiectivă.
Definiția cea mai adecvată a securității în cazul particular a răspunderii pentru produse defectuoase poate consta în absența sau reducerea la extrem a riscurilor de accident precum și în totalitatea măsurilor luate pentru a reduce aceste riscuri. Numai produsele periculoase prezintă un pericol de accident prin înșăși natura lor. La celelalte produse periculozitatea poate exista, dar ea provine dintr-un defect al produsului și nu este proprie naturii lor.
În contextul protecției consumatorilor, noțiunea de securitate și de sănătate sunt utilizate în asociere pentru că ele sunt strâns legate.
Am putea spune că în domeniul protecției consumatorului ele devin sinonime perfecte deoarece există specialiști ai acestei ramuri de drept care declară fără echivoc că nu fac nicio deosebire între cei doi termeni.
Răspunderea pentru produse defectuoase al cărui pilon este securitatea produsului nu poate fi separată de prevenție. Funcția principală rămâne însă cea de protecție și în acest sens reglementările din Directivă se înscriu într-un sistem de norme de ordine publică. Fabricantul trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura produsului său securitatea la care consumatorul este îndreptățit să se aștepte.
În urma acestor argumente, am putea defini obligația de securitate ca fiind o obligație civilă de a face izvorâtă din acte sau fapte juridice, ce constă în prevenirea oricărei atingeri aduse vieții, integrității corporale, sănătății consumatorului și bunurilor acestuia, acționând prin orice mijloace pentru a înlătura pericolul prejudicierii sale, oferindu-i securitatea deplină.
Într-o speță, în anul 2003, reclamanta a consumat în localul pârâtei un sandwich cu maioneză. În următoarele zile reclamanta a fost internată în spital fiind diagnosticată cu enterocolită acută cu etiologie neprecizată. În intervalul spitalizării victimei, reprezentanții Direcției de Sănătate Publică au efectuat un control în localul pârâtei și au descoperit că erau depășiți parametrii bacteriologici admiși, această abatere nefiind prima de acest gen constatată de către persoanele abilitate.
Reclamanta a introdus acțiune în fața instanțelor invocând art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. Instanța de fond a respins acțiunea pe motiv că nu se poate identifica raportul de cauzalitate între consumarea produselor de către victimă și declanșarea bolii reclamantei. În urma recursului declarat de reclamantă, instanța a constatat că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea. Instanța, a schimbat sentința instanței de fons și a admis recursul reclamantei, pârâta fiind obligată la plata daunelor morale și materiale.
4.2 Conținutul obligației de securitate
În analiza conținutului obligației de securitate, interioritatea cauzei, previzibilitatea riscului și rezistența la producerea consecințelor prejudiciabile sunt elemente esențiale, cumulative și necesare. Dacă aceste condiții nu sunt întrunite, prejudiciul se datorează unei cauze străine, care înlătură angajarea răspunderii pentru nerespectarea obligației de securitate.
Astfel producătorul are obligația de a respecta prescripțiile tehnice, indicii de calitate și instrucțiunile de folosire pentru ca produsul oferit consumatorului să corespundă așteptărilor sale. Defectul produsului care a cauzat prejudicii corporale sau materiale constituie factorul generator de responsabilitate pentru încălcarea obligației de securitate.
În ceea ce privește condiția interiorității defectului, Legea 240/2004 consideră defectuos produsul care nu oferă siguranța la care persoana este îndreptățită să se aștepte. În momentul punerii în circulație, consumatorul este informat cu privire la caracteristicile pe care trebuie să le aibă produsul. În raport cu informația primită el va lua hotărârea de a achiziționa produsul, având convingerea că nu reprezintă un pericol pentru sănătatea și bunurile sale.
Defectul produsului trebuie înțeles exclusiv prin prisma securității acestuia. Astfel, defectul nu poate fi considerat nici un defect de calitate, nici o inaptitudine pentru utilizarea convenită, fapt care marchează o netă diferență față de viciul ascuns, respectiv de lipsa de conformitate.
Cauzele interne ale defectelor produselor pot consta în vicii de fabricație datorate încălcării anumitor procedee industriale, calitatea inferioară a materiei prime înglobate, imperfecțiuni în procesul finisării, asamblării și ambalării lui, depozitarea și transportul în condiții necorespunzătoare a unor mărfuri perisabile sau casante etc. În ipoteza în care pericolul s-a datorat unor cauze exterioare nu poate fi reținută încălcarea obligației de securitate pentru defectul produsului.
Referitor la cea dea doua condiție, previzibilitatea riscului, producătorul trebuie să anticipeze care ar putea fi evenimentele susceptibile să împiedice sau să perturbe folosința normală a produsului. Previzibilitatea riscului reprezintă premisa esențială pentru întreprinderea acțiunii de evitare și neutralizare a efectelor sale.
Cea dea treia condiție constă în obligația debitorului de a acționa. Dacă precedenta condiție presupune un proces psihologic, obligația de a acționa constituie o materializare a hotărârii luate pentru evitarea sau anihilarea efectelor vătămătoare. Riscul producerii consecințelor prejudiciabile trebuie evaluat în raport de împrejurările concrete, pentru a se avea în vedere asigurarea unei protecții reale, necesare, eficiente și suficiente a consumatorului.
În esență, defectul poate privi orice deficiență a produsului, fapt pentru care el poate fi calificat în: defect de fabricație care este cauzat de o eroare în procesul de producție sau de folosirea unor materii prime defectuoase, defect de proiectare sau de concepție, defect de avertizare care survin în situația în care producătorul nu informează consumatorul cu privire la existența gardului de periculozitate mai ridicat care caracterizează produsul, și defect de instrucțiune care se materializează în situația în care producătorul, din neglijență nu informează consumatorul cu privire la utilizarea corectă a produsului.
Defectuozitatea unui produs nu trebuie confundată cu periculozitatea lui deoarece există lucruri care prin ele însele sunt periculoase, de exemplu un autovehicul sau un cuțit, dar a căror punere în circulație nu este interzisă, deoarece utilitatea lor depășește pericolele la care pot expune. În aceste cazuri informarea consumatorilor asupra acestor pericole este suficientă pentru a se putea ajunge la concluzia că produsul nu este defectuos.
Într-o speță, o persoană a cumpărat o cantitate de beton pentru a face un bazin pentru pești. Echipată cu haine, mănuși și încălțăminte obișnuite a trecut la turnarea lui însă a constatat după un ceas că gambele sale prezintă puternice leziuni cutanate și o sângerare generalizată. Persoana a fost de urgență spitalizată și a fost diagnosticată cu arsuri de gradul doi profunde și arsuri de gradul trei. În aceste condiții a introdus o acțiune împotriva producătorului, solicitând repararea prejudiciului suferit pe temeiul răspunderii pentru produse. Acțiunea i-a fost admisă pe motiv că, pe lângă faptul că societatea vânzătoare nu a comunicat compoziția betonului, aceasta a menționat în condițiile sale generale de livrare doar riscul apariției unor alergii sau arsuri, recomandând folosirea de mănuși și ochelari, fără să atragă atenția asupra necesității protejării cu încălțăminte specială a picioarelor și cu o îmbrăcăminte impermeabilă a corpului utilizatorului, pentru a se evita orice contact cu produsul, precum și a necesității spălării imediate și intense a zonelor corpului expuse prelungit contactului cu betonul. În urma acestora producătorul a fost tras la răspundere pentru lipsa de securitate dar și informații incomplete oferite consumatorilor.
Natura juridică a obligației de securitate
De-a lungul anilor, în doctrină și jurisprudență, problema calificării naturii juridice a obligației de securitate, în obligație de mijloace sau de rezultat, a costituit o luptă permanentă în argumente care mai de care mai diverse. În cele din urmă orientarea oarecum impusă de textele comunitare ne duce la concluzia că este vorba de o obligație de rezultat. Astfel din reglementarea elementelor răspunderii rezultă că în cazul intervenirii stării de pericol datorat defectului produsului, se angajează automat răspunderea comerciantului.
În actualul cadru juridic comunitar și național, obligația de securitate privind produsele defectuoase este și trebuie să fie considerată ca fiind o obligație de rezultat. Argumentele se referă la faptul că răspunderea pentru produse defectuoase este orientată către o fundamentare obiectivă, care oferă victimei posibilitatea de a fi despăgubită făcând numai proba prejudiciului, respectiv a defectului și a relației cauzale dintre defect și prejudiciu.
Secțiunea a 5-a. Prejudiciul
Directiva 85/374/CEE înțelege prin prejudiciu:”
prejudiciul cauzat prin moartea sau atingeri aduse integrității corporale
prejudicierea sau distrugerea altei proprietăți decât produsul defectuos, în valoare mai mare de 500 euro, dacă: proprietatea afectată a fost destinată utilizării sau consumului privat și dacă se află în folosința sau consumul privat al persoanei prejudiciate.
Prezentul articol nu aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind daunele morale. ”
Directiva condiționează răspunderea producătorului de un prag valoric minim al prejudiciilor, limitează suma totală a despăgubirilor, exclude din sfera răspunderii prejudiciile morale, prejudiciile provocate în alt bun decât produsul defectuos și prejudiciile provocate de produse industriale.
Directiva a adoptat ca și soluție instituirea unui prag valoric minim de 500 de euro în ideea protejării instanțelor de un număr prea mare de cazuri bagatelă. Pentru prejudiciile situate sub pragul valoric, consumatorii își vor putea valorifica pretențiile în instanță, în temeiul răspunderii contractuale sau a răspunderii delictuale bazate pe culpă, astfel prevederile Directivei nu privează consumatorii de dreptul accesului liber la justiție.
Noul Cod Civil conține un principii pregnant și anume, acela al reparării oricăriu prejudiciu. Astfel, în conformitate cu art. 1381 alin (1) NCC : „orice prejudiciu dă dreptul la reparație. Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. În consecință, odată cu producerea unui prejudiciu material sau moral, autorul prejudiciului are obligația morală și juridică de a repara dauna, în sensul restabilirii situației anterioare.
Prejudiciile care guverneză dreptul civil român condiționează nașterea obligației de despăgubire de existența unui prejudiciu cert, personal, direct și rezultat din atingerea adusă unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Prin urmare, persoana care dorește să beneficieze de o despăgubire trebuie să facă dovada existenței unui prejudiciu.
Articolul 9 lit. (a) al Directivei afirmă că termenul de daună desemnează prejudiciul cauzat de moartea sau de leziuni corporale. Aceste daune vor fi în primul rând, în ce privește moartea consumatorului, daunele suferite de victimă între evenimentul prejudiciabil și deces și în al doilea rând, dreptul la dezdăunare a celor față de care victima avea o obligație de întreținere.
În ceea ce privește daunele care implică vătămarea corporală a consumatorului însă fără consecințe mortale, sunt luate în considerație toate cheltuielile necesare pentru restabilirea victimei, ca și cele legate de incapacitățile care ar putea să decurgă din vătămarea corporală, îndeseobi cele rezultând din incapacitatea consumatorului de a-și exercita activitatea profesională.
Directiva nu prevede însă nimic referitor la daunele extrapatrimoniale, însă face trimitere la reglementările naționale. Absența unei asemenea reglementări a fost generată de dificultatea armonizării unor asemenea dispoziții cu prevederile existente în statele membre, extrem de divergente.
Legea nr. 240/2004 copiază aceste cazuri care au în vedere prejudiciile. În ce privește primul caz răspunderea va opera pentru toate prejudiciile care își au izvorul în moartea, vătămarea integrității corporale sau a sănătății victimei, chiar și pentru prejudiciile psihice sau morale, estetice sau de agrement, prejudicii de afectațiune sau cele prin ricoșeu.
În acest caz producătorul va putea fi obligat la plata cheltuielilor ocazionate de tratamente medicale, cum ar fi medicamente, spitalizare, proteze, etc., de înmormântarea victimei, de necesitatea constituirii unei pensii de întreținere și altele.
În ceea ce privește cel de-al doilea caz de prejudicii, legea exclude prejudiciile cauzate prin deterioararea/ distrugerea produsului cu defecte, atât în substanța sa cât și în valoarea sa economică, prin diminuarea valorii sale de circulație.
Excluderea răspunderii producătorului pentru deteriorarea/distrugerea produsului cu defecte de sub incidența legii nu împiedică, însă persoana prejudiciată, de a pretinde despăgubiri în condițiile dreptului comun, în special în ceea ce privește garanția pentru viciile lucrului vândut. Cauza acestei excluderi a fost dorința legiuitorului european de a nu amesteca prevederile Directivei care stabilesc o răspundere extracontractuală cu răspunderea contractuală care reglementează repararea daunei cauzate produsului defectuos însuși și care este normal să fie supusă regimului răspunderii civile contractuale clasice.
Pe lângă înlocuirea sau repararea bunurilor vătămate: prețul înlocuirii acestora, cheltuielile de transport, etc., repararea prejudiciului va cuprinde și dauna economică pe care a suferit-o persoana sau bunurile acesteia.
Articolul 9 lit. b) din Directivă, urmărește protecția consumatorului, motiv pentru care este normal ca Directiva să excludă daunele comerciale și profesionale care ar rezulta de pildă din relațiile dintre producători, distribuitori, furnizori, subcontractanți, etc. O cauză suplimentară a acestei excluderi din câmpul de aplicare al Directivei este și faptul că o răspundere obiectivă pentru prejudiciul comercial este greu de conceput din cauza imprevizibilității și costurilor acestora.
Directiva 85/374 a lăsat statelor membre dreptul de a limita la un anumit plafon valoric sumele indemnizate în temeiul răspunderii pentru produse. Unele dintre statele membre au uzat de aceasta iar altele nu, printre care intră și România. În această privință, Legea nr. 240/2004 nu conține nicio dispoziție specială, ceea ce înseamnă că legiuitorul român a optat pentru nelimitarea prejudiciului reparabil la un anumit plafon, aceasta urmând a fi așadar integrală.
O problemă delicată care poate apărea în practică și care face necesară armonizarea dreptului intern cu cel european este reprezentată de comercializarea produselor prin filiale multinaționale. Spre exemplu, un caz complex ar fi acela în care produsul este proiectat în țara A, fabricat în țara B și vândut în țara C și provoacă prejudicii pe teritoriul țării D unui consumator domiciliat în țara E. Prejudiciile sunt constatate în țara C, dar se materializează în întregime în țara de domiciliu a victimei, după ce aceasta se întoarce acasă. Confruntată cu o asemenea situație, Curtea de Justiție a UE a dat o interpretare largă art. 5 alin (3) din Convenția de la Haga din 1973 privind legea aplicabilă în cazul răspunderii pentru produse defectuoase, în cazul Handelskwekerij GJ Bier BV versus Mines de Potasse de Alsace SA, stabilind că aceasta acoperă atât locul unde a avut loc evenimentul care a dat curs prejudiciului, cât și locul manifestării prejudiciului, în cazul în care cele două locuri nu sunt identice. Astfel, dacă un produs produce prejudicii în mai multe locuri cel prejudiciat va putea alege între jurisdicția acelor state pe teritoriul cărora s-a manifestat prejudiciul.
Secțiunea a 6-a. Raportul de cauzalitate
În practica judecătorească, în ceea ce privește necesitatea raportului de cauzalitate, s-a statuat că pentru a fi antrenată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o persoană, ci este necesar ca între această faptă și prejudiciu să fie o legătură, adică un raport de cauzalitate, în sensul că prejudiciul să fi fost provocat de acea faptă. Dacă această legătură de cauzalitate a fost stabilită se impune repararea prejudiciului.
În materia pe care o analizăm, ceea ce trebuie stabilit este raportul de cauzalitate specific dintre fapta ilicită și prejudiciu și nu un raport de cauzalitate general.
Conform articolului 4 din Directivă “partea prejudiciată trebuie să facă proba prejudiciului, defectului și relației cauzale dintre defect și prejudiciu.“
Reclamantul nu va fi obligat însă să prezinte dovezi privind culpa producătorului deoarece răspunderea instituită de Directivă este o răspundere fără culpă. Pentru valorificarea pretențiilor sale în fața instanței el va trebui însă să identifice persoana producătorului care a pus pe piață produsul ce a generat prejudicial.
Reclamantul nu trebuie să dovedească existența defectului în momentul punerii pe piață a produsului deoarece sarcina prezentării probei contrare revine producătorului. Sarcina probei defectului însă nu este simplă, în special în cazul defectelor de proiectare, pentru că persona prejudiciată trebuie să dovedească că prejudicial nu ar fi intervenit dacă producătorul ar fi ales un alt design al produsului și că ar fi putut să aleagă designul alternative, având în vedere riscul și utilitatea produsului.
Directiva nu conține precizări cu privire la tipul raportului de cauzalitate, acest aspect fiind lăsat pe seama dreptului național al statelor membre. În ceea ce privește art. 4 al Directivei, pot fi aplicate de către statele membre dispozițiile legale naționale privind ușurarea sarcinii probei pentru cel prejudiciat.
Conform dreptului român, dovedirea raportului de cauzalitate urmează regimul de drept comun al răspunderii civile. Mijloacele de probă care pot fi folosite sunt cele reglementate de normele procesual civile, fiind hotărâtoare expertise și constatări tehnico-științifice, pentru stabilirea obiectivă a existenței legăturii de cauzalitate dintre defectul produsului și prejudiciu.
Dacă probele sunt echivoce și contradictorii, acțiunea victimei se va respinge pe motiv că nu a făcut proba raportului de cauzalitate între prejudiciu și defect pe care legea i-a impune.
Cu toate acestea, în practică au existat situații, în special în cazul medicamentelor și al produselor de sănătate, când dovada raportului de cauzalitate a fost dificil de realizat, însă practica judiciară și doctrina au admis existența unui fel de prezumții de defect, considerând că proba a fost făcută atunci când niciuna din posibilele cause ale prejudiciului, afară de cea avansată, nu permite explicarea acestuia.
Capitolul III. Cauze exoneratoare de răspundere
Secțiunea 1. Cauzele de exonerare de răspundere – enumerare
Articolul 7 din Legea nr. 240/2004 respectiv din Directiva 85/374 enumeră cauzele de exonerare care înlătură răspunderea producătorului. În principiu aceste cauze urmează cu fidelitate fundamentul obiectiv al răspunderii, deoarece se referă la defect ca o cauză a prejudiciului, la activitatea de producere și punere în circulație a produsului, reprezentând fapta ilicită a producătorului, la culpa victimei sau la cauze obiective care înlătură răspunderea, printre care și cele care privesc nivelul dezvoltării cercetării științifice.
Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 240/2004, “producătorul este exonerat de răspundere, dacă dovedește unul din următoarele aspecte:
nu el este cel care a pus produsul în circulație
în funcție de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulație sau a apărut ulterior punerii în circulație a produsului, din cauze neimputabile lui
produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuție în scop economic al producătorului și nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activității sale profesionale
defectul se datorează respectării unor condiții obligatorii, impuse prin reglementările emise de autoritățile competente
nivelul cunoștiințelors științifice și tehnice existent la momentul punerii în circulație a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză
defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoțesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate.”
În doctrina juridică s-a menționat faptul că situațiile enumerate mai sus nu reprezintă cazuri care exclud absolut răspunderea, așa cum s-ar părea la prima vedere, ci ele doar limitează obiectul răspunderii.
În scopul realizării unei imagini de ansamblu cât mai complexe a acestei forme de răspundere, vom încerca să analizăm pe scurt, fiecare dintre aceste împrejurări, menționând faptul că orice clauze de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului este lovită de nulitate absolută.
Secțiunea a 2-a. Analiza cauzelor specifice de exonerare de răspundere
2.1 Producătorul nu a pus produsul în circulație
Sub termenul de punere pe piață a produsului se înțelege operațiunea în urma căreia produsul părăsește sfera activității productive. De fapt, această operațiune înseamnă: din perspectiva producătorului, punerea în comerț a produsului, din perspectiva furnizorului de materii prime și produse componente, livrarea produsului către cel care va prelucra sau încorpora aceste produse într-un alt produs, din perspectiva importatorului, livrarea produsului unui comerciant angro pe piața în care produsul a fost importat iar din perspectiva comerciantului en detail, înseamnă predarea bunului către consumatorul sau utilizatorul final.
Articolul 7 lit. a) din Directivă cere ca bunul să fi fost pus pe piață ca produs. Prin urmare, echipamentele abandonate sau furate sau deșeurile lăsate nesupravegheate nu constituie produs în sensul Directivei. Deșeurile industriale nu sunt produse dacă nu sunt destinate utilizării sau prelucrării de către terți. livrarea lor către întreprinderile de prelucrare sau neutralizare a deșeurilor nu constituie punerea lor pe piață.
Se poate afirma că acele cazuri de împărțire orizontală a activității productive nu intră sub incidența art. 7 iar în ceea ce privește împărțirea verticală a activității productive, sunt argumente pro și contra.
Din perspectiva dispozițiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 240/2004, conținutul conduitei ilegale, care constituie temeiul răspunderii delictuale, constă în punerea pe piață a unor produse care nu corespund așteptărilor justificate de securitate.
Articolul 7 din Directivă permite producătorului să răstoarne prezumția punerii produsului în circulație demonstrând că nu el este autorul acestei acțiuni. Producătorul va trebui însă să demonstreze că produsul a fost pus în circulație de altcineva, de pildă de către o persoană căreia el i-a remis produsul într-un scop diferit sau că a pierdut paza juridică a produsului în urma unei infracțiuni cum ar fi o sustragere sau un furt.
În afară de ipoteza furtului există posibilitatea ca produsul stocat să cauzeze un prejudiciu unei persoane străine întreprinderii sau posibilitatea ca un terț să pună produsul în circulație din greșeală. În asemenea situații victima nu va putea introduce acțiune împotriva producătorului. Ea va trebui să o facă împotriva persoanei care a săvârșit fapta pe calea răspunderii civile clasice.
2.2 Apariția defectului după punerea pe piață a produsului
În temeiul acestei prevederi producătorul nu va răspunde pentru defectele intervenite după ce produsul a părăsit sfera lui de control și infruență. răspunderea producătorului este circumscrisă defectelor care există în structura internă a produsului la momentul lansării sale, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că previzibilitatea riscului prejudicierii consumatorilor depinde de starea produsului la mementul respectiv. De asemenea, acțiunile pe care producătorul este obligat să le întreprindă pentru cunoașterea, evitarea și înlăturarea riscurilor sunt raportate la starea în care se afla produsul când a fost pus în circulație.
Apariția defectului ulterior punerii în circulație, din cauze neimputabila producătorului, cum ar fi transportul sau depozitarea necorespunzătoare, înlătură răspunderea acestuia și atrage răspunderea altor persoane.
2.3 Produsul nu era destinat vânzării sau distribuției
Există o strânsă legătură între prevederile art. 7 lit. a din Directivă, care se referă doar la punerea pe piață a produsului și nu și la felul și forma punerii pe piață și art. 7 lit. c din Directivă care vine în completarea acestuia. Din această legătură rezultă raționamentul care stă la baza art. 7, potrivit căruia doar activitatea de producție cu scop de profit justifică răspunderea fără culpă. Potrivit acestui raționament, cel care obține profituri de pe urma fabricării sau comercializării produsului defectuos este cel mai în măsură să suporte costurile prejudiciilor provocate de un astfel de produs. Drept urmare, nu se va aplica Directiva în cazul produselor fabricate în scopul utilizării personale, pentru că acestea nu ajung pe piață.
Nu are importanță din punct de vedere al răspunderii, dacă produsul este rezultatul unei activități profesionale exercitate în mod permanent sau doar ocazional sau este vorba de activitatea principală sau secundară a celui care realizează produsul.
Există astfel cazuri în care produsul este destinat uzului intern al întreprinderii sau constituia un prototip, precum și cazul în care produsul a fost înmânat unui specialist care urma să facă cercetări pentru a-i îmbunătăți performanțele. De asemenea nu poate fi exclusă ipoteza în care producătorul a vrut să se debaraseze de un produs care prezenta un defect sau era perimat, alterat, etc. În asemenea cazuri răspunderea va fi cea civilă de drept comun.
Referitor la art. 7 lit. c CJUE a fost sesizată de o instanță daneză cu următoarea problemă: dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că un spital public este exonerat de răspundere în aplicarea Directivei pentru produse fabricate sau utilizate de acest spital public în cadrul unei prestări de servicii concrete, finanțate prin fonduri publice, pe care le-a fabricat sau procurat victimei și pentru care aceasta din urmă nu a vărsat nicio sumă cu titlu de contrapartidă. CJUE a răspuns negativ. În motivarea acestei soluții Curtea a arătat că se impune constatarea faptului că produsele fabricate pentru o prestație medicală concretă care nu este plătită direct de pacient, ci este finanțată din fonduri publice alimentate de contribuabili, nu este de natură a răpi fabricării acestor produse caracterul economic și profesional. În consecință nu este vorba despre o activitate de natură benevolă, care ar fi putut prin aceasta să fie susceptibilă de a duce la exonerare de răspundere prevăzută de art. 7 lit. c din Directivă.
O problemă importantă pe care răspunderea pentru produse defectuoase o mai ridică este cea a răspunderii profesionistului privind siguranța produselor fabricate și serviciilor prestate în fața consumatorului inocent. Exigențele activităților desfășurate în scop economic sunt mult mai ridicate, având în vedere riscurile pentru prejudicierea altor persoane. Acesta este raționamentul în baza căruia se instituie un regim juridic mai sever privind răspunderea celor care, desfășurând o activitate profesională, introduc în societate pericolul producerii de prejudicii. Fiecare produs cu defect reprezintă o cauză posibilă de prejudiciere a consumatorului. În momentul punerii lor în circulație, fie și numai prin simpla lor expunere, fără a fi efectiv folosite, pericolul planează, existând riscul vătămării sau păgubirii tuturor celor care pot dobândi produsul respectiv.
2.4 Conformitatea produsului cu normele legale imperative
Prevederea dorește să evite conflictele între aplicarea altor legi care prevăd cerințe de securitate a produselor pe plan național și Directivă.
Potrivit art. 7 lit.d , chiar dacă în temeiul așteptărilor consumatorului și având în vedere toate circumstanțele, rezultă defectuozitatea produsului, producătorul se va putea debarasa de răspundere dacă dovedește că produsul a fost fabricat potrivit prevederilor unor norme naționale obligatorii privind securitatea produselor. Pentru că defectuozitatea produsului trebuie stabilită în funcție de toate circumstanțele cauzei, s-ar putea argumenta că prevederea ar avea puțină relevanță practică din moment ce conformarea produselor cu normele dreptului public țin, de asemenea de așteptările rezonabile ale consumatorului.
Deși Directiva nu menționează în mod expres dacă este vorba doar de norme imperative sau și de norme supletive cu caracter de recomandare, opinia unanimă a literaturii de specialitate este că, în concepția legiuitorului european, sintagma de fapt se referă doar la normele imperative adoptate de către autoritățile statale. De fapt, conținutul termenului va depinde de definiția dată de dreptul național formei imperative, aceasta putând fi legi, regulamente sau alre acte normative, forma actului nefiind relevantă.
Actele administrative vor intra sub prevederile legale ale Directivei în ceea ce privește conformarea produsului cu prevederile lui. Aceste acte administratice care însă îmbracă forma autorizărilor administrative și care reglemetează raporturi de autoritate între producător și autoritatea administrativă nu pot fi calificate ca prevederi legale imperative, pentru că autorizarea administrativă nu transferă răspunderea delictuală a producătorului asupra autorității administrative și nu conferă acestuia, în raporturile sale față de terți, o justificare legală. În sprijinul acestui argument vine și faptul că autorizările administrative se referă la condițiile desfășurării activității productive, obiectul lor de reglementare este activitatea producătorului, pe când răspunderea pentru produse vizează nu activitatea producătorului, ci rezultatul activității, adică produsul care ajunge pe piață.
În practică sunt frecvente și cazurile în care reglementările administrative și practica autorității administrative prescriu pentru producător un model de comportament care limitează idependența decizională a acestuia în privința producției, cu efect faptic identic cu cel prescris de o normă juridică imperativă.
Regula de bază pentru calificarea unei asemenea măsuri trebuie să fie aceea că termenul norme obligatorii cere o interpretare restrictivă, și nu extensivă. Aceeași soluție ar trebui aplicată și în cazul în care, prin coroborarea normelor juridice imperative cu cele prescrise prin acte administrative, rezultă o situație de fapr imperativă pentru producător.
În ceea ce privește regulile profesionale stabilite la nivelul industriei sau a ramurii de activitate, acestea sunt problematice deoarece calificarea acestor prevederi depinde de valoarea lor juridică, potrivit dreptului național. În sensul Directivei, pentru calificarea acestor reguli, decisiv va fi dacă norma respectivă constituie sau nu o trimitere care se integrează cu conținutul legii.
Nu vor fi calificate norme obligatorii nici prevederile legale sau regulamentare care nu prevăd obligații concrete în sarcina producătorilor, ci se limitează la a stabili scopuri generale, chiar dacă specifică instrumente în acest sens, sub forma unor clauze generale.
Referitor la condițiile generale de cumpărare a întreprinderilor publice, acestea nu intră sub incidența acestui articol pentru că ele sunt obligatorii doar faptic, datorită puterii de cumpărare a întreprinderii publice. Sub aspectul răspunderii civile aceste prevederi trebuie calificate ca simple condiții generale de contractare. Acest lucru este valabil și atunci când întreprinderea publică aplică condiții tehnice de livrare care reglementează caracteristicile tehnice concrete ale produselor.
2.5 Stadiul științei și cunoștiințe tehnice
Această cauză de exonerare se mai numește și risc de dezvoltare. Cum am analizat riscul de dezvoltare anterior, propun să menționez doar câteva aspecte noi.
Limitarea răspunderii la stadiul științei și al tehnicii constituie un element definitoriu instituite de Directivă, care o particularizează atât față de răspunderea obiectivă cât și față de răspunderea civilă delictuală bazată pe culpă. În ceea ce privește domeniul de aplicare a prevederii ridică întrebarea dacă ea se referă doar la riscurile de dezvoltare a produsului sau și la cazul defectelor de dezvoltare. Diferența dintre cele două categorii constă în aceea că, în cazul defectelor de dezvoltare a produsului, este vorba de limita cunoașterii umane cu privire la riscurile prezentate de produs, pe când, în cazul deficienței în dezvoltare, deși riscurile produsului sunt cunoscute, încă nu există soluții tehnice în vederea prevenirii sau eliminării acestora.
Riscurile de dezvoltare par să aibă în Europa relevanță redusă în practică, pentru că sunt puține la număr cazurile în care s-au invocat. Doar două state au menținut riscul de dezvoltare ca mijloc de apărare: Finlanda și Luxemburg, explicația lor constâns în aceea că ele sunt țări mai puțin exportatoare, față de celelalte state membre.
În acest caz de exonerare, producătorul răspunde în cazul în care a pus pe piață un produs al cărui defect, deșii este stabilit de știință, nu a fost înzestrat cu o soluție tehnică în vederea eliminării sau reducerii riscurilor pe care le prezintă pentru consumator.
Cele două elemente ale art. 7 lit. e constituie condiții cumulative. Astfel, nu este suficientă dovada lipsei de defect al produsului potrivit stadiului tehnicii, dacă existența acestuia, în temeiul cunoștiințelor științifice este certă. Sarcina probei că produsul este defectuos îi revine persoanei prejudiciate.
Acest defect de dezvoltare se regăsește, în general, în cazul produselor medicale, aerospațiale, biotehnologice dar și în cazul altor industrii care operează în domeniile de vârf a cunoștiințelor științifice și tehnice. Un exemplu elocvent în acest sens este următorul: un aliment pus în circulație care se dovedește a fi cancerigen după un anumit timp, dar care la data punerii în circulație, cunoștiințele stiințifice și tehnice nu au permis descoperirea acestui lucru, nu poate angaja răspunderea producătorului. Analizând cu atenție acest exemplu, observăm faptul că aceste defecte de dezvoltare se înfățișează mai degrabă ca niște riscuri.
2.6 Răspunderea producătorului pentru produse componente
Situația prevăzută de art. 7 lit. f din Directivă constituie doar o aplicare a principiului enunțat în art. 3, respectiv în art. 7 lit. b, și nu o regulă de excepție. Astfel, cel care intervine la un anumit nivel al procesului de producție prin anumite activități clar delimitate la realizarea produsului va răspunde numai în limitele activității preluate de la producătorul produsului finit.
Sunt frecvente în practică (atât în cazul producției în serie cât și în cazul comenzilor individuale) situațiile în care producătorul componentului cunoaște modul în care produsul său va fi utilizat de un alt producător ca urmare a încorporării acestuia în cadrul unui produs final. În astfel de cazuri, trebuie tratată în mod distinct situația în care producătorul componentului dă indicații defectuoase privind utilizările produsului component (fără să știe utilizarea concretă a produsului component și sfaturile sale se bazează doar pe cunoștiințele sale generale privind produsele finite fabricate de către partenerul său de afaceri), față de situația în care el cunoaște efectiv posibilitatea utilizării defectuoase a componentului de către producătorul produsului final.
În primul caz, producătorul de produse componente nu va răspunde decât dacă, prin indicațiile date, a făcut ca produsul să fie defectuos în sensul art. 6 lit. a din Directivă, pe când în al doilea caz, va răspunde doar în temeiul răspunderii bazate pe culpă.
Din simplul fapt că producătorul componentelor sau un angajat al acestuia ar fi putut cunoaște utilizarea concretă a componentelor de către producătorul produsului în care urmează a fi încoporate produsele sale, nu rezultă răspunderea comună a acestuia cu producătorul produsului final în temeiul Directivei.
Intră în domeniul de aplicare al art. 7 lit. f și producătorul de materii prime.
În principiu, atunci când prejudiciul este cauzat de o parte componentă a produsului acesta răspunde solidar împreună cu producătorul care a procedat la încorporarea componentului în ansamblul constituit de produs și care este în general producătorul final.
În concordanță cu art. 4 din Legea nr. 240/2004, răspunderea producătorului nu este limitată în situația în care paguba este determinată, cumulativ, de defectul produsului și de acțiunea sau omisiunea unei terțe persoane. Această dispoziție nu aduce atingere dreptului producătorului de a promova acțiuni în justiție împotriva terțului, în condițiile legii. În acest caz, producătorul nu va putea cere reducerea sau excluderea răspunderii sale. Această prevedere asigură consumatorului prejudiciat posibilitatea să poată acționa în justiție pe cel puțin unul dintre cei care au cauzat prejudiciul. Producătorul, la rândul său, va putea acționa în justiție pe cel care a contribuit la producerea prejudiciului, în condițiile prevederilor naționale privind răspunderea în comun.
Secțiunea a 3-a. Riscul de dezvoltare, cauză specială de exonerare de răspundere
Potrivit articolului 7 lit. e) din Legea nr.240/2004, respectiv din Directiva 85/374, producătorul nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat dacă „nivelul cunoștințelor științifice și tehnice existente la momentul punerii în circulație a produsului nu i-a permis descoperirea existenței defectului“. Această cauză de exonerare de răspundere este desemnată în directivă prin sintagma risc de dezvoltare fiind considerată cea mai discutată, disputată și contestată dintre cauzele de exonerare.
Introducerea în prevederile comunitare a riscului de dezvoltare a fost consecința controverselor economice, juridice și politice între interesele producătorilor și cele ale consumatorilor. În această dispută dintre statele membre, precum și între asociațile de consumatori și cele ale producătorilor, interesele econimice au fost cele care au avut prioritate și importanța cea mai mare, astfel s-a ajuns la un compromis favorabil producătorilor. Acest compromis constă în exonerarea de răspundere a producătorilor pe temeiul riscului de dezvoltare. Reprezentanții consumatorilor au obținut totuși introducerea unei dispoziții derogatorii care permite statelor membre să excludă, în cadrul transpunerii directive în dreptul național, riscul de dezvoltare dintre cauzele de exonerare a producătorilor, fiind astfel o cauză relativă de exonerare de răspundere.
Dacă avem în vedere caracterul strict obiectiv al răspunderii pentru produse defectuoase, acceptarea riscului de dezvoltare contravine înșăși ideii călăuzitoare care stă la baza întregii reglementări, cea a protejării eficiente a intereselor consumatorilor, independent de culpabilitatea conduitei perosoanei responsabile. Astfel, producătorul va fi exonerate de răspundere, cu toate că defectul exista în momentul lansării produsului pe piață și a cauzat un prejudiciu prin atingerea adusă persoanei sau bunurilor consumatorului. Se naște astfel, o situație paradoxală între întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii pentru produsul defectuos – existența unui prejudiciu, defectul produsului și legătura de cauzalitate între acestea – și riscul de dezvoltare, cauză de exonerare de răspundere.
Cu toate acestea, din punct de vedere economic și juridic este o soluție echitabilă dacă avem în vedere previzibilitatea riscului, una din condițiile obligației de securitate. Astfel, pentru a putea acționa în vederea eliminării riscurilor, producătorul trebuie să la anticipeze, în raport de stadiul cunoșterii științifice și tehnice. Dacă la momentul respective riscul nu putea fi prevăzut, producătorul nu îl putea asuma și, pe cale de consecință, nu va răspunde.
În ceea ce privește definirea noțiunii de risc de dezvoltare, cuvântul risc este impropriu folosit în sintagma risc de dezvoltare. În esența sa riscul presupune “un pericol posibil, situația de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă“.
Printre elementele definitorii ale riscului de dezvoltare putem include următoarele: riscul de dezvoltare este un anumit tip de defect care trebuie să existe la data punerii bunului în circulație iar defectul se datoreză nivelului cunoștiințelor științifice și tehnice din momentul punerii produsului în circulație.
În accepțiunea dispozițiilor comunitare și naționale, riscul de dezvoltare este o cauză care înlătură răspunderea producătorului pentru prejudicial cauzat consumatorului datorat unui viciu sau defect care deși exista în mod real la punerea în circulație a produsului, în acel moment nu a fost cunoscut și nu a fost descoperit decât mai târziu, datorită progresului tehnicii și disciplinelor științifice. Din aceste dispoziții rezultă că nu poate fi confundată existența defectului cu posibilitatea concretă de a-l cunoaște.
În ceea ce privește natura juridică a riscului de dezvoltare, în literature juridică s-au formulat mai multe opinii:
riscul de dezvoltare este o cauză străină, exterioară, asimilată forței majore.
Forța majoră este definită ca fiind “orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”
Răspunderea producătorului este angajată pentru lipsa de siguranță a produsului, din punct de vedere al construcției și structurii sale interne. Rezultă că riscul de dezvoltare are o condiție esențială și anume, interioritatea cauzei defectului care a cauzat prejudicierea victimei. În aceste condiții riscul de dezvoltare nu poate fi o cauză externă produsului ci una strâns legată de structura sa internă, nefiind asimilat forței majore.
Cu privire la caracterul imprevizibil și absolut inevitabil al îmorejurărilor există unele similitudini între forța majoră si riscul de dezvoltare însă nu trebuie să le confundam, dacă avem în vedere faptul că nivelul cel mai înalt al cercetărilor științifice la momentul fabricării și lansării pe piață a produsului nu a furnizat indicia privind posibilitatea existenței unui defect. Evenimentul prejudiciabil nu a fost și nici nu ar fi putut fi în mod obiectiv prevăzut. Din acest punct de vedere este exterior față de câmpul de activitate al persoanei răspunzătoare, deoarece se referă la nivelul cunoașterii științifice și tehnice la nivel mondial.
riscul de dezvoltare este o cauză de neimputabilitate.
În acest caz răspunderea pentru produse defectuoase instituită de directivă este o răspundere obiectivă de plin drept ceea ce exclude un eventual temei subiectiv bazat de dovedirea culpei al acestei răspunderi. Nu este posibilă înlăturarea răspunderii dacă se face dovada faptului că producătorul a depus toate diligențele și precauția necesară pentru a evita producerea prejudiciului. Rezultă că riscul de dezvoltare nu poate fi asimilat unei cause de neimputabilitate, în accepțiunea tradițională a doctrine civile ci mai degrabă unei cause de nerăspundere.
riscul de dezvoltare este o împrejurare asimilată cazului fortuit
Cazul fortuit este definit ca fiind “un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.” Pornind de la aprecierea defectului produsului ca fiind o împrejurare internă lucrurilor, care își are sorgintea în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă, s-a considerat că ar putea fi asimilat riscului de dezvoltare unui caz fortuit.
Nimic mai fals deoarece cazul fortuit trebuie să îndepliniească următoarele elemente: imprevizibilitate, irezistibilitate și anonimat sau impersonalitate. Care din acestea se găsesc în riscul de dezvoltare? La o verificare sumară și eficientă, doar imprevizibilitatea, nu și celelalte două.
Împrejurările care pot constitui cazuri fortuite pot fi interne, și își au cauza în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă, sau externe, neimputabile persoanei chemate să răspundă, fără a avea un caracter extraordinar și nu sunt absolute imprevizibile și inevitabile.
riscul de dezvoltare este o cauză exoneratoare de răspundere pentru produse defectuoase, ca o instituție de sine stătătoare.
Conform doctrinei noastre juridice, riscul de dezvoltare nu poate fi încadrat în tiparele nici uneia dintre cauzele tradiționale de exonerare de răspundere instituite de dreptul comun, deoarece prezintă anumite particularități specific domeniului protecției consumatorului pentru produse defectuoase. Aceste particularități le-am analizat anterior motiv pentru care nu mai revin asupra lor.
Riscul de dezvoltare nu înlătură complet și incontestabil vinovăția producătorului, care, în fața unor reserve privind securitatea produsului datorită necunoașterii defectelor sale, ar fi avut posibilitatea de a opri producția, de a împiedica lansarea pe piață a produsului sau retragerea acestuia.
Dacă privim dintr-un alt punct de vedere riscul de dezvoltare, constatăm existența unor asemănări și deosebiri față de răspunderea pentru vicii ascunse și față de defectul produsului.
Riscul de dezvoltare și defectul produsului
Defectul care cauzează prejudiciul își găsește originea într-o perioadă de timp anterioară punerii lui în circulație dar care nu a putut fi descoperit decât ulterior acesteia. Nu trebuie să confundăm existența defectului cu posibilitatea de a-l cunoaște. Riscul pe care trebuie să îl înfrunte producătorul este dezvoltarea cunoștiințelor științifice și tehnice susceptibile să descopere defectul produsului în cauză. Aprecierea produsului din punct de vedere al securității în momentul ieșirii lui din sfera producției este pozitivă. Este vorba despre o imposibilitate aproape absolută deoarece nimeni nu este în stare să depisteze defectul. O simplă bănuială cu privire la existența defectului nu este suficientă deoarece bănuiala nu are valoare juridică.
Achiziționarea de către consumator a unui produs care prezintă un defect grav necunoscut lui câr și celorlalți, inclusiv producătorului, nu ar trebui, să constituie o cauză de exonerare a acestuia din urmă. Luarea în considerație a riscului de dezvoltare contravine caracterului obiectiv strict al răspunderii instituite de Directivă și a scopului afișat de protecție a dreptului la securitate și sănătate a consumatorului.
Riscul de dezvoltare și viciile ascunse ale produsului
Între răspunderea pentru produse defectuoase și răspunderea pentru vicii ascunse există unele asemănări dar și deosebiri semnificative.
Conform dreptului civil național „vânzătorul garantează cumpărătorului contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoare încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic. Este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent“
Angajarea răspunderii civile pentru viciul ascuns al lucrului vândut sau oferit spre a fi folosit este condișionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: viciul să fie ascuns, să fi existat în momentul predării și să fie grav, astfel încât lucrul să fie impropriu de a fi folosit ori să I se fi diminuat în mod substanțial valoarea.
Defectul produsului poate fi un viciu ascuns numai în măsura în care privește structura, componența, alcătuirea produsului la momentul punerii sale în circulație. În ipoteza în care pericolul vătămării consumatorului sau distrugerii bunurilor sale se datorează acestui defect, pentru a fi înlăturată răspunderea producătorului prin invocarea riscului de dezvoltare, pericolul trebuie să fie absolut necunoscut tuturor datorită nivelului de dezvoltare a cunoașterii tehnico științifice. Privită din această perspectivă, categoria viciilor ascunse este mult mai largă decât cea a defectelor, deoarece se referă la defecte cauzate prin nerespectarea standardelor și procedeelor de concepere și fabricare a produsului, împrejurări datorită cărora produsul nu corespunde așteptărilor consumatorului. În cazul defectelor, viciile nu sunt cunoscute la nivelul actual al dezvoltării cercetării științifice, ipoteză în care răspunderea producătorului va putea fi înlăturată.
Astfel riscul de dezvoltare va putea fi invocate doar în cazul defectelor care existau în mod real la momentul punerii în circulație a produsului, dar care nu au fost cunoscute datorită nivelului cunoașterii științifice și tehnice.
Limitarea impactului negativ al riscului de dezvoltare
Legiuitorul încearcă pe trei căi să limiteze impactul negativ pe care riscul de dezvoltare l-ar putea avea, în unele cazuri, asupra siguranței consumatorilor de produse:
Obligația producătorilor de urmărire a bunurilor pe piață.
Textul art. 4 alin 2 din Legea nr. 254/2004 privind securitatea generală a produselor, obligă producătorii „să adopte măsuri proporționale cu carcateristicile produselor pe care le furnizează, care le permit să fie informați de riscurile pe care aceste produse le-ar putea prezenta pentru consumatori și să poată întreprinde acțiuni potrivite, inclusiv dacă este necesar, pentru a evita aceste riscuri, să poată dispună retragerea de pe piață, avertizarea adecvată și eficientă a consumatorilor, returnarea de la consumatori.”
Obligația producătorului de supraveghere a produselor pe piață implică luarea unor măsuri de prevenție a viitoarelor pagube, în prezența unui defect descoperit în interiorul termenului de 10 ani în care se stinge obligația fabricantului de garanție a securității produsului, potrivit art. 11 din Legea nr. 240/2004.
Obligația de stopare a livrării și de retragere a bunurilor de pe piață intervine numai în măsura în care este o acțiune potrivită și necesară. Aceasta nu garantează în nici un fel punerea consumatorilor la adăpost de viitoarele efecte nocive ale produsului.
Calificarea clauzelor de nerăspundere a comerciantului – în ipoteze altele decât cele expres prevăzute de art. 7 alin 1 din Lege – drept clauze abuzive și sancționarea lor cu nulitatea absolută, în temeiul art. 10 din Lege.
Legiuitorul român nu se dovedește consecvent, când vine vorba despre reprimarea acestui tip de prevederi contractuale deoarece în varianta propusă de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive sancțiunea este cea a reputării lor ca nescrise iar în Legea nr. 240/2004 ca și Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, modificată, să le supună nulității absolute.
În această situație, prima se dovedește cea adecvată, reprimarea clauzei canescrise, deoarece permite salvarea contractului, dorit de consumator, care l-a încheiat și în termeni nerezonabili – întrucât doar clauza exorbitantă va fi eliminată din corpul convenției de către judecător, nu și restul dispozițiilor contractuale.
Posibilitatea consumatorului de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale, ori al altui regim special de răspundere – art. 9 din Legea nr. 240/2004.
Răspunderea specială instituită de lege nu este menită să anihileze variantele de acțiune deja existente, atunci când acestea din urmă se dovedesc mai favorabile consumatorilor. Avantajul cel mai important constă în faptul că pe terenul răspunderii civile contractuale ori delictuale, riscul de dezvoltare nu exonerează, motiv pentru care nu poate fi invocat de către producător.
Astfel, acțiunea comerciantului în temeiul garanției pentru vicii ascunse, de exemplu, promite despăgubirea consumatorului chiar și atunci când viciul a fost indecelabil, datorită nivelului cunoștiințelor științifice și tehnice de la momentul punerii bunului în circulație.
În dreptul român, noțiunile precum cea a obligației de informare, obligației de securitate și cea a riscului de dezvoltare nu sunt încă foarte clare, motiv pentru care literatura de specialitate are tendința să le expedieze în zone tradiționale de drept privat, dintr-o greșită înțelegere a scopurilor protecției consumatorilor.
Secțiunea a 4-a. Cauze clasice de exonerare de răspundere
Conform art. 8 din Legea nr. 240/2004 “răspunderea producătorului poate fi imitată sau înlăturată de instanța competentă, în cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât și de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentu care aceasta este ținută să răspundă.”
4.1 Fapta terțului
Printre cauzele clasice de exonerare care prezintă particularități specifice este fapta terțului.
Art. 8 al Directivei prevede că răspunderea producătorului nu este redusă dacă dauna este cauzată împreună de un defect al produsului și de intervenția unui terț. Această absență de exonerare apare în contradicție cu dreptul intern al statelor membre însă acest lucru este specific regimului de răspundere instituit de Directivă cu privire la produse defectuoase.
În ceea ce privește intervenția terțului asupra produsului, aceasta poate consta în manipularea deficitară a produsului de către un laborator sau un alt organism, de stocajul necorespunzător sau de transport. Răspunderea producătorului rămâne intactă chiar dacă fapta terțului contribuie cauzal la producerea daunei. Producătorul nu poate invoca culpa unui intervenient pe lanțul producției – distribuție, sau intervenția unui terț absolut pentru a se exonera de răspundere.
Producătorul va răspunde solidar împreună cu terțul iar apoi va trebui să aducă proba că intervenția terțului a jucat un rol cauzal exclusiv, după care el va putea exercita acțiunea în regres asupra terțului, acțiune care are loc în condițiile dreptului intern.
Exonerarea de răspundere a producătorului pentru fapta unui terț nu este însă cu totul exclusă, căci potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 240/2004, producătorul de componente va fi exonerat de răspundere “dacă dovedește că defectul este imputabil proiectării greșite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucțiunilor date de producător produsului destinat consumatorului.” Această cauză de exonerare de răspundere se corelează cu cea de la art. 7 alin. (1) lit. b) și are în vedere situația în care prejudiciul nu se datorează subansamblului în sine pus în circulație de producător, ci modului în care producătorul ansamblului a conceput includerea produsului component în acel ansamblu ori instrucțiunilor greșite pe care le-a dat producătorului produsului component la realizarea acestuia. Dovada cauzei străine trebuie făcută de producătorul produsului component care invocă exonerarea sa de răspundere.
În toate cazurile, instanța va ține seama de natura produsului și a defectului recum și de toate circumstanțele cauzei.
4.2 Culpa victimei sau a unei persoane pentru care ea răspunde
Conform dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004, producătorul este exonerat de răspundere dacă „defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoțesc produsul, demonstrate în baza expertizai tehnice de specialitate.”
Răspunderea producătorului se circumscribe lipsei de siguranță a produsului la care consumatorul se poate aștepta. Evaluarea riscurilor pe care produsul le poate prezenta pentru securitatea consumatorului poate fi făcută până la momentul lansării pe piață a produsului. Din acest moment consumatorul preluând produsul are obligația de a-l folosi corespunzător instrucțiunilor primite, în mod normal și rațional. Dacă nu le respectă iar produsul se defectează și îi cauzează o vătămare sau distrugerea bunurilor sale, producătorul va fi exonerat de răspundere, întrucât în lanțul cauzal intervine propria faptă culpabilă a victimei.
Exemplele de culpă a victimei se regăsesc în jurisprudență, fiind numeroase. De exemplu, manipularea greșită a unui aparat electrocasnic sau a unei mașini, utilizarea fără măsuri de precauție a unui solvent sau a unui acid, fumatul atunci când se utilizează un produs inflamabil, etc.
Din punct de vedere al coerenței juridice există o contradicție pentru că Directiva introduce noțiunea de culpă a victimei într-un system de răspundere obiectiv care exclude culpa celui care răspunde. Pe de altă parte, Directiva nu face nici o distincție în funcție de gravitatea culpei victimei. Dar pentru a reduce sau suprima răspunderea producătorului, Directiva prevede luarea în considerație a tuturor împrejurărilor. Cu toate acestea, producătorul va trebui să facă dovada că culpa victimei, în pofida existenței defectului, a jucat un rol cauzal la producerea prejudiciului. Dacă culpa victimei a avut un rol excesiv la producerea daunei exonerarea producătorului va fi totală.
Directive asimilează victimei persoanele de care aceasta este răspunzătoare: copil, prepus, animal. Dar culpa acestora trebuie să îndeplinească condițiile clasice din dreptul răspunderii civile delictuale.
Copiii reprezintă un caz aparte deoarece ei nu sunt doar persoane pentru care victim trebuie să răspundă ci sunt și victime ale produselor defectuoase. Nodul problemei este însă aprecierea rolului cauzal al culpei victimei deoarece dacă nu se adduce proba defectului produsului atunci când copilul a comis o greșeală, producătorul nu va mai fi răspunzător. Părinții vor fi victim prin ricoșeu și sunt în culpă atunci când lipsa de supraveghere, în absența defectului, cauzează un prejudiciu.
Aprecierea contribuției defectului produsului și a culpei victimei pune o problem de coerență deoarece răspunderea producătorului este o răspundere obiectivă, iar răspunderea victimei este în mod evident o răspundere subiectivă.
4.3 Cazul fortuit și forța majoră
Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 240/2004 și a Directivei nr. 85/373/CEE, forța majoră, respectiv cazul fortuit, nu sunt prevăzute printre cauzele de exonerare de răspundere. Întrebarea care s-a pus a fost dacă acestea pot sau nu fi luate în considerare ca și cauze de exonerare de răspundere. Unii autori au răspuns afirmativ, pe motiv că tăcerea unei legi speciale nu este în măsură să înlăture o asemenea cauză de exonerare strâns legată de orice formă de răspundere. Alții par a respinge implicit aceste argumente pe motiv că Directiva prevede în mod expres și limitativ cauzele de exonerare de răspundere.
Capitolul IV. Limitări ale răspunderii în dispozițiile Directivei
Secțiunea 1. Limitarea în timp a introducerii acțiunii și a răspunderii producătorului
Articolul 11 din Legea nr. 240/2004, respectiv art. 10 și 11 din Directivă prevăd că „dreptul la acțiune pentru repararea pagubelor se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care reclamantul a avut sar ar fi trebuit să aibă cunoștință de existența pagubei, a defectului și a identității producătorului, iar acțiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulație.”
Răspunderea obiectivă care este temeiul Directivei, justifică în bună măsură limitarea în timp a posibilității de a intent acțiune a victimei. Fiind vorba despre un termen classic de prescripție extinctivă al dreptului la o acțiune în justiție, acesta poate fi suspendat sau interrupt în condițiile dreptului comun.
Așa cum rezultă din lege termenul nu începe să curgă decât la data la care victima a aflat sau trebuia să afle despre existența pagubei, a defectului și a identității producătorului. Acest cumul al condiților favorizează în mod evident consumatorul. Acesta cunoaște în general identitatea producătorului, a suferit un prejudiciu din cauza unui produs, dar nu-și dă seama decât cu întârziere că acesta a fost cauzat de un defect al produsului.
Întrucât este vorba despre luarea la cunoștință a victimei despre cele trei elemente de fapt distincte, este foarte posibil ca acestea să ajungă să fie cunoscute la date diferite, caz în care prescripția începe să curgă de la data aflării ultimului element al răspunderii. Faptul că victima ar fi putut avea cunoștință de defect dar nu a făcut-o din dezinteres sau din neglijență nu împiedică prescripția să înceapă să curgă.
Legea mai prevede că suspendarea sau întreruperea prescripției sunt reglementate de dreptul național. Întreruperea prescripției poate avea loc ca urmare a recunoașterii răspunderii de către producător, care poate lua forma unei manifestări exprese.
Termenul de prescripție extinctivă al dreptului la acțiune trebuie să se înscrie în limitele termenului de 10 ani. Dacă victima i-a la cunoștință despre cele trei elemente care fac să înceapă să curgă termenul de prescripție al acțiunii la daune contra producătorului după acest termen, atunci ea nu mai este în drept să introducă acțiunea.
Preambulul Directivei justifică această limitare temporară a răspunderii producătorului prin uzura produselor care pot fi cauza defectelor, îmbunătățirea continuă a normelor de securitate și creșterea exigenței consumatorilor, în sfârșit progresul cunoștințelor tehnice și șriințifice care fac ca produsul să devină necorespunzător. Într-adevăr un produs are o durată de viață și ar fi injust să i se impute producătorului un defect care ar putea reprezenta o simplă uzură normală dar care poate să inducă cumpărătorul în eroare deoarece prin trecerea timpului normele de utilizare ca și comportamentul consumatorilor se poate schimba.
De altfel, orice produs este înscripționat cu o dată de valabilitate. Necorespondența între data înscripționată și realitate constituie un defect indiscutabil al produsului, la care se adaugă dolul fabricantului care a încercat să inducă în eroare consumatorul oferindu-I un produs care nu satisfăcea exigențe elementare de securitate. Dar utilizarea produsului după data de expirare poate constitui o culpă exclusivă a victimei și deci răspunderea producătorului este înlăturată. Răspunderea producătorului, oricare ar fi condițiile acesteia nu poate și nu trebuie să fie veșnică.
Momentul de la care începe să curgă termenul de 10 ani este cel al punerii produsului în circulație fără vreo legătură cu data remiterii sale părții vătămate iar expirarea acestui termen face ca răspunderea producătorului să se stingă automat. Termenul de 10 ani este unul prefix, neputând fi, în principiu, nici suspendat, nici interupt, afară de cazul introducerii în justiție a unei acțiuni împotriva producătorului, când, chiar dacă acțiune introdusă înaintea expirării termenului de 10 ani nu s-a soluționat până la expirarea lui, răspunderea producătorului poate fi angajată.
Secțiunea a 2-a. Limitarea principiului reparării integrale a daunei
Conform art. 16 al Directivei „fiecare stat membru poate stabili că răspunderea totală a producătorului pentru prejudiciile constând în deces sau leziuni corporale, provocate de produse identice care au acelașii efect, se limitează la o sumă care nu poate fi mai mică de 70 milioane de euro.” Caracterul acestui plafon nu este unul obligatoriu, motiv pentru care statele membre pot să aleagă dacă îl introduc cu ocazia transpunerii Directivei în dreptul lor intern.
În ceea ce privește introducerea acestui plafon au existat opinii pro și contra. Unii susțineau că un asemenea sistem de plafonare ar introduce o inegalitate intolerabilă între victime, mai ales în cazul accidentelor grave cu un număr mare de victime. Alții spuneau că această plafonare nu este lipsită de interes pentru că în caz de daune extrapatrimoniale, îndeseobi cele morale, acestea sunt greu de apreciat iar ignorarea lor duce la inegalități de tratament care se repercutează pe piață. În cele din urmă, argumentele în favoarea introducerii plafonării au prelevat.
Această prevedere nu funcționează decât pentru acțiunile introduse conform regimului de răspundere al Directivei, victimele putând face apel la un alt regim de răspundere pentru diferența de indemnizare. Trebuie să remarcăm că plafonarea este limitată doar la daunele care rezultă din leziunile corporale sau decesul victimei cauzate de produse identice care prezintă acelașii defect. Este vorba în fapt de daune în serie.
Secțiunea a 3-a. Interzicerea clauzelor limitative de răspundere
Articolul 12 din Directivă, respectiv articolul 10 din Legea nr. 240/2004 prevăd că: „orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută.”
Interzicerea clauzelor limitative de exonerare a răspunderii care vizează protecția victimelor este o parte a sistemului de apărare al ordini publice în mod uniform în toate țările membre. Această idee are în mod evident ca și alte dispoziții ale Directivei o cauză economică și anume, asigurarea egalității de concurență în interiorul pieței unice. Dacă ar exista țări membre în care asemenea clauze ar fi permise, acest lucru ar pune în pericol egalitatea lor pe piață și ar determina distorsiuni nedorite ale concurenței.
Cu toate că aceste clauze abuzive sunt interzise cu privire la victime printr-un regim imperativ, ele sunt permise atunci când este vorba de persoanele răspunzătoare în mod solidar pentru daunele cauzate de produsul defectuos. Aceste persoane, adică producătorul, importatorul sau distribuitorul produsului în cauză, pot stipula asemenea clauze în contractele care le leagă între ele.
Această dispoziție legală nu este decât o aplicare a principiului potrivit căruia în raporturile dintre profesioniști și consumatori sunt interzise clauze de exonerare sau de limitare a răspunderii celor dintâi față de cei din urmă.
Legea prohibește doar clauzele de limitare sau de exonerare de răspundere, nu și pe cele de extindere (fie în timp, fie în ceea ce privește repararea prejudiciului).
Dacă o asemenea clauză de limitare sau exonerare a fost inserată în contract, nulitatea absolută va sancționa doar această clauză, fiind o nulitate parțială, iar nu întregul contract.
Secțiunea a 4-a. Limitarea aplicării dispozițiilor Directivei prin acordarea dreptului de opțiune a victimei
Directiva creează o acțiune specifică de răspundere pentru produse defectuoase și unifică situația contractanților și a terților, instituind așa cum s-a afirmat, un al treilea regim de răspundere.
Țările din Europa occidentală, printre care intră și România, disting între răspunderea contractuală și delictuală, care constituie cele două surse esențiale ale dreptului obligațiilor.
Articolul 13 al Directivei prevede că aceasta „nu aduce atingere drepturilor pe care persoana vătămată le poate exercita pe baza regulilor din legislația privind răspunderea contractuală sau extracontractuală sau pe baza unui regim special de răspundere existent în momentul notificării Directivei.” Directiva lasă astfel posibilitatea victimei de a alege între dreptul comun și dispozițiile Directivei, astfel legiuitorul european anulează efectele riscului de dezvoltare ca și a altor dispoziții ale Directivei, alterând în același timp și caracterul obiectiv al acestei răspunderi.
Timiditatea Directivei în această privință, justificată numai parțial de necesitatea consensului între părțile în litigiu și mai mult de valorizarea excesivă a ideii că victima trebuie să poată alege între mai multe căi pentru a obține satisfacție, a dus la confuzie juridică și la o lipsă de eficacitate a unor dispoziții care promiteau mai mult.
Capitolul IV. Fundamentul răspunderii civile
Secțiunea 1. Analiza cauzelor economice și sociale care au stat la baza fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale
Transformarea radicală a societății ca urmare a revoluției industriale din a doua jumătate al secolului al XIX-lea a făcut să apară tot mai multe accidente de muncă, de circulație și mai apoi accidente nucleare care puneau victima în imposibilitatea de a dovedi fapta cauzatoare de prejudicii. Cândva s-a putut susține că a vorbi de o răspundere fără culpă sau de culpă fără un act ilicit înseamnă a vorbi de un om fără cap, de o mașinărie fără motor, în prezent acest lucru nu mai este valabil deoarece culpa nu mai poate da un răspuns rezonabil pentru toate prejudiciile care nu mai pot fi imputate unei conduite individuale.
În lumina prevederilor fostului Codului civil, care fundamenta subiectiv răspunderea civilă, exista pericolul ca, în absența dovedirii culpei persoanei responsabile, victima să suporte consecințele nefastului eveniment, ceea ce era o soluție vădit inechitabilă.
În încercarea de a găsi un fundament al răspunderii obiective care să se potrivească tuturor prejudiciilor devenite tot mai anonime și cauzelor tot mai difuze și tot mai puțin localizate într-o faptă a omului, ilicită și culpabilă, au apărut cu timpul mai multe teorii, cum ar fi: teoria riscului, culpa obiectivă sau teoria garanției. Textele clasice au fost depășite de o realitate în continuă mișcare, ceea ce a și făcut să se vorbească de o criză a răspunderii civile delictuale.
Amploarea deosebită a activităților calificate ca fiind periculoase și riscante, precum și creșterea numărului victimelor au ridicat o problemă deosebit de importantă și anume, nevoia cetățeanului de securitate și siguranță. Protecția juridică oferită de fundamentarea subiectivă s-a dovedit a fi insuficientă, astfel s-a conturat ideea că protejarea victimei trebuie să se facă prin reglementarea unor noi norme care s-au materializat prin afirmarea unui nou drept subiectiv și anume, dreptul omului la siguranță și securitate.
Sub influența acestor orientări se constată că este mai puțin importantă latura spirituală, moralizatoare a răspunderii față de deziteratul special privind repararea prejudiciului produs prin oferirea victimei posibilități legale pentru integrala sa despăgubire, chiar și în absența unei persoane vinovate.
Secțiunea a 2-a. Principiul Precauției
2.1 Originile și definirea Principiului Precauției
Concept juridic nou, expresie a răspunderii întemeiate pe incertitudine, principiul precauției întruchipează o ficțiune, o răspundere fără obiect dar care s-a impus în mod paradoxal nu numai în doctrină dar și în dreptul pozitiv.
Principiul a luat naștere, alături de alte două principii noi: poluatorul plătește ți principiul prevenției, în domeniul dreptului mediului, ramură de drept aproape la fel de recentă, invadând câmpul juridic și social cu o rapiditate nemaiîntâlnită în istoria dreptului.
Principiul precauției s-a născut la începutul anilor 1980, însă el a ajuns să domine repede majoritatea celorlalte principii care au trecut în umbră. Acest principiu a fost folosit în dreptul public, însă cu trecerea timpului, dreptul privat l-a asimilat cu mare ușurință.
Principiul precauției a fost definit ca fiind “atitudinea pe care trebuie să o adopte orice persoană care ia o hotărâre cu privire la o activitate despre care se poate presupune, in mod rezonabil, că ar comporta un pericol grav pentru sănătatea generațiilor actuale sau viitoare sau pentru mediu.” Din punct de vedere al răspunderii civile acest principiu fundamentează o veritabilă obligație juridică de a reduce riscurile aduse vieții, sănătății umane și mediului înconjurător la un nivel acceptabil.
Principiul precauțiunii, spre deosebire de principiul prevenției, se aplică în situațiile în care datele științifice nu pot confirma că o anumită activitate care are efecte negative asupra sănătății umane și a mediului. Se are în vedere un prejudiciu pe cale să se producă și a cărui eventualitate nu este demonstrată cu certitudine.
Măsurile preventive si principiul precauției și-au făcut loc în legislația noastră odată cu preluarea aquis-ului comunitar, iar domeniile predilecte de manifestare sunt protecția mediului, protecția sănătății persoanei, protecția consumatorilor și răspunderea pentru produsele defectuoase. Ideea precauției poate fi considerată în prezent un principiu general al răspunderii civile, care poate fi invocat în toate ipotezele.
2.2 Principiul Precauției și răspunderea civilă
La prima vedere există o incompatibilitate între răspunderea civilă și principiul precauției, deoarece prima este orientată spre trecut și are drept obiect repararea prejudiciilor cauzate unor persoane sau bunurilor sale, iar cea de-a doua își îndreaptă privirea spre viitor pentru a proteja colectivitatea de riscuri majore dar incerte, aleatorii. De fapt, principiul precauției dă răspunderii civile delictuale o orientare către viitor pentru ca aceasta din urmă să poată părăsi terenul rigid al dreptului clasic.
Conturat într-o perioadă a controverselor doctrinare și jurisprudențiale asupra fundamentului răspunderii civile delictuale, principiul precauției, a fost apreciat de unii specialiști ca un remediu al crizei, prin instituirea unor reguli generale de conduită. Precauția este astăzi o realitate juridică, fiind invocată de factorii politici decizionali și de instanțele de judecată în justificarea măsurilor de protecție în fața unor riscuri incerte, dar posibile.
Extinderea și diversificarea activităților riscante în societate au determinat profunde transformări politice, sociale și economice. În aceste cazuri, evaluarea și analiza riscului în vederea stabilirii gradului de incertitudine a devenit obligația celor care inițiază și desfășoară în societate activități care prezintă pericolul producerii unor prejudicii. Este necesară informarea corectă și completă a publicului cu privire la eventualitatea producerii unui risc.
Știința dreptului ne oferă o nouă abordare a problematicii răspunderii prin modificarea tradițiilor, valorilor și concepțiilor reduse în discuție datorită unei realități în continuă transformare. Principiul precauției se înscrie într-o dialectică ascendentă prin contribuția sa la transformarea răspunderii civile potrivit nevoilor societății moderne.
Principiul precauției este menit să completeze cerințele impuse de obligația de securitate. Precauția ca sumă de măsuri aflate la îndemâna autorităților, este necesar să fie aplicată proporțional cu pericolul vizat. De aceea, legea lasă la îndemâna autorităților competente dreptul de a se informa și de a controla activitatea comercianților.
Valoarea principiului este cel mai mult evidențiată în materie alimentară. La scară națională sau europeană el se manifestă în adoptarea de reglementări iar la nivel cotidian precauția poate îmbrăca forma unor măsuri preventive uzuale, de genul controalelor și amenzilor.
Secțiunea a 3-a. Principiul Precauției și viitorul răspunderii producătorului pentru produse defectuoase.
Doctrina juridică a propus fundamentarea răspunderii civile pe ideea precauției, pornind de la premise că nimeni nu poate prevedea viitorul, respective consecințele prejudiciabile ale noilor riscuri generate de dezvoltarea științei și tehnicii.
Răspunderea producătorului pentru prejudicile defectuoase reprezintă unul din domeniile în care principiul precauției reprezintă soluția aflată la limita dintre politic și juridic, specific unei societăți globalizate, în fața periculelor unor riscuri majore. Pentru evaluarea riscurilor produselor defectuoase puse pe piață de către producător au fost propuse două criterii: gravitatea și ireversibilitatea consecințelor pe care le poate produce. Acesta este reționamentul pentru care se cere tuturor persoanelor care, prin atribuțiile pe care le au, pot să intervină, adoptând o atitudine de precauție, prin prevenirea unor asemenea consecințe.
În aplicare fundamentului precauției, culpa producătorului constă în faptul că nu a manifestat o diligență suficientă pentru prevenirea producerii riscurilor.comportamentul producătorului va fi apreciat în raport cu posibilitatea luării măsurilor de precauție necesare și posibile, de a împiedica folosirea produselor de către consummator, până la retragerea lor de pe piață.
Producătorul răspunde nu pentru fapta ilicită săvârșită cu vinovăție, și anume punerea pe piață a unor produse defectuoase, ci pentru lipsa de prevenire a unor pagube viitoare.
Secțiunea a 4-a. Răspunderea fără culpă pentru produse defectuoase în cadrul răspunderii civile delictuale – noua formă de răspundere introdusă de Directiva 85/374/CEE.
Caracteristica răspunderii fără culpă este aceea că are un temei obiectiv, adică un criteriu abstract al diligenței. Este condiția suficientă dar și necesară a răspunderii, astfel evenimentul care a cauzat prejudicial va fi atribuit din punct de vedere legal persoanei acuzate.
Din punct de vedere economico-social, activitățile periculoase nu sunt interzise ca atare ci consecințele lor negative. Rolul reglementării juridice a acestor activități este atribuirea riscurilor celor care desfășoară activitățile respective, adică celor care se bucură de beneficiile acestor activități, pentru că ei sunt cei mai în măsură să controleze riscurile și să suporte costurile producerii prejudiciilor provocate de pe urma activității lor. Reglementarea juridică a instituit un mechanism preventiv al producerii prejudiciilor, motivându-i pe cei care desfășoară asemenea activități să găsească soluții tehnice pentru evitarea sau diminuarea riscurilor pe care le comportă activitățile lor. Temeiul răspunderii este riscul activității și nu un anumit comportament personal, o actiune sau o omisiune a întreprinzătorului.
Elementul comun al celor două forme de răspundere, răspunderea fără culpă și răspunderea pentru riscul activității, constă în aceea că nici una nu se întemeiază pe culpă, în schimb se deosebesc conceptual prin modul în care defines ilegalitatea activității care constituie obiectul răspunderii.
Deși condiția răspunderii instituite de Directivă este fabricarea și comercializarea unor produse defectuoase, activitatea în sine nu este condiția suficientă a răspunderii, ci defectuozitatea răspunderii raportată la așteptările consumatorilor. Este sancționată de fapt nu punerea pe piață a unui anumit produs, ci nerespectarea așteptărilor consumatorilor privind securitatea produsului, prin care producătorul încalcă o obligație obiectivă de diligență.
Nu calitatea produsului ține de esența răspunderii stricte, ci securitatea pe care-o prezintă, iar aceasta ține nu de opinia și experiența consumatorului ci de acceptabilitatea social a riscului pe care-l prezintă, ceea ce rezultă din utilizarea termenului – “la care se așteaptă în mod legitim.” Defectul este un concept obiectiv. Identificarea și calificarea caracteristicilor de securitate a produsului depind de ceea ce crede publicul larg și nu consumatorul, deci este de competența instanțelor să stabilească care este opinia publicului.
Autorii care afirmă că răspunderea instituită de Directivă întrunește asemenea elemente ale răspunderii care justifică calificarea ei drept răspundere bazată pe culpă, de fapt, califică condițiile răspunderii în mod izolat, rupt de contextul celorlalte prevederi ale Directivei.
Neglijența, ca formă a culpei, constă în nerespectarea unei obligații legate de diligență care produce prejudicii. Acest lucru înseamnă că dovada acționării cu diligență exonerează de răspundere pe cel care a provocat prejudicial, în ciuda legăturii cauzale dintre produs și prejudiciu. În cazul răspunderii delictuale bazate pe culpă, standardul este cel al previzibilitații, adică diligența unei persoane rezonabile aflate în aceeași situație ca și pârâtul. Standardul de referă la categoria de persoane din care face parte producătorul, pe când în cazul Directivei, standardul nu se limitează la această categorie, ci are în vedere și așteptările persoanei prejudiciate, adică așteptările consumatorului. Deci, raportat la formele răspunderii civile delictuale, se poate afirma că Directiva, deși prezintă unele caracteristici ale răspunderii delictuale bazate pe culpă, precum și ale răspunderii pentru riscurile activității, instituie o formă de răspundere sui generis.
Concluzii
Repararea prejudiciilor provocate de produse defectuoase costituie obiect de reglementare nu numai al răspunderii civile delictuale fără culpă, dar și al răspunderii contractuale, al răspunderii delictuale bazată pe culpă, precum și al răspunderii obiective. Astfel, prima precizare cerută de termenul răspunderea pentru produse este aceea că termenul desemnează o categorie mai largă decât răspunderea civilă delictuală. Clasificarea conceptual se impune pe motivul că atât în literature de specialitate europeană, cât și în cea americană, de multe ori se folosește categoria gen pentru desemnarea unor forme de răspundere diferite, care se bazează pe principia diferite.
În ciuda variantei terminologii folosite în diferite sisteme de drept, conceptual este definit aproape identic în Europa și SUA. Literatura de specialitate americană definește products liability ca fiind acel domeniu al dreptului ce se referă la răspunderea acelor persoane care livrează produse sau bunuripentru consumul și folosința altora, adică către consumatori, utilizatori și terțe persoane și care, astfel cauzează prejudicii datorită defectuozității produselor. Nu diferă de la definiția de mai sus nici cea a dreptului german, care definește răspunderea ca pe o consecință a punerii pe piață a unor produse care sunt defectuoase, în condițiile utilizării lor raționale, provocând astfel prejudicii.
Răspunderea pentru produse defectuoase este considerată de literature de specialitate ca una din evoluțiile cele mai rapide și expansive ale dreptului care a avut loc vreodată în domeniul dreptului civil delictual.
Analiza naturii juridice a răspunderii instituite de Directiva CEE 1985/374 are nu doar implicații doctrinaire ci și profunde consecințe asupra formării și evoluției practicii judiciare europene în material răspunderii delictuale. Directive nu unifică dreptul delictual la nivelul statelor membre, ci introduce o nouă formă de răspundere care coexist cu celelalte forme ale răspunderii extracontractuale și cu răspunderea contractual. Această coexistență înseamnă că forma de răspundere instituită de Directivă evoluează în parallel și sub influența formelor tradiționale ale răspunderii civile.
Identificarea elementelor de noutate pe care le introduce Directiva în sistemul răspunderii civile delictuale și stabilirea eventualelor rupturi cu formele tradiționale ale răspunderii este extreme de importantă pentru soluționarea problemelor de interpretare și de aplicare pe care le ridică conceptele abstracte cu care operează Directiva.
Răspunderea producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase constituie un domeniu în care, poate mai mult decât în oricare alt sector, se manifestă criza răspunderii civile delictuale și necesitatea unificării dreptului civil european.
Cazul răspunderii pentru produse defectuoase nu este străin influenței dreptului american deoarece printre izvoarele directivei trebuie să subliniem importanța reglementării acestei materii din dreptul american. Această influență se datorează regimurilor economice și sociale comparabile care au impus, ca și în Statele Unite ale Americii, realizarea unui echilibru între interesele producătorilor și ale consumatorilor, victime ale produselor defectuoase.
În contextual reglementărilor europene și naționale privind regimul răspunderii civile a producătorului, problema fundamentării răspunderii reprezintă un argument logic și juridic care declanșează mecanismul angajării obligației persoanei responsabile de despăgubire a victimei, stabilind condițiile reparației și repunerii acesteia în situația anterioară producerii prejudiciului. Elementul novator al acestei prevederi îl constituie regula potrivit căruia “(…) producătorul răspunde pentru prejudiciul actual și cel viitor, cauzate de defectul produsului său.” Victima poate alege între regimul de drept comun existent, delictual sau contractual și cel special instituit în cazul produselor defectuoase, deoarece aceste regimuri nu se substituie ci se complinesc.
Concepția tradițională a răspunderii pentru culpă, dovedită sau prezumată, a fost în mod cert înlăturată, având în vedere faptul că indiferent de imputabilitatea conduitei producătorului, defectul constituie prin el însuși, faptul generator al răspunderii. Securitatea produsului pe care consumatorul este îndreptățit s-o aștepte prin utilizarea acestuia reprezintă ideea centrală a reglementării răspunderii producătorului, care a condus la instaurarea unei răspunderi obiective. Treptat, reglemetările legale sectoriale au ignorant principiul culpei, ca fundament al răspunderii civile, consacrând o răspundere obiectivă, de plin drept, răspundere care s-a impus pe baza unei creații jurisprudențiale. Atenția acordată judecării faptei ilicite culpabile a persoanei responsabile, în vederea sancționării ei, a fost înlocuită cu grija protejării victimei prejudiciului.
În acest sens, a fost consacrată teoria clasică a răspunderii civile delictuale fundamentată pe ideea riscului de activitate, caracterizat prin previzibilitate, regularitate și posibilitatea cuantificării daunelor.
Diversificare produselor fabricate și distribuite în vederea consumului în societate a pus sub semnul îndoielii posibilitatea științei de a asigura ființei umane siguranța la care în mod legitim este îndreptățită, aceasta cu atât mai mult cu cât, de această securitate depinde nu numai viața ei, ci și cea a colectivității din care face parte. Relativitatea cunoașterii efectelor folosinței produselor distribuite pe piață a dat naștere sentimentului de nesiguranță, în condițiile în care pericolele pot fi deosebit de grave și ireversibile. Regularitatea și probabilitatea producerii lor este absolut imposibil de prevăzut la nivelul actual al cercetării științifice. Din această perspectivă principiul precauției a introdus o nouă etică a responsabilității, cea a riscurilor majore și incerte, în raporturile dintre colectivitate și mediu sau în cadrul colectivității.
În ideea unificării acestui domeniu al răspunderii producătorului pentru produse defectuoase, în pofida tuturor contradicțiilor inițiativele și tentativele care urmăresc armonizarea, unificarea dreptului European continuă și în prezent. UNIDROIT, Comisia Lando sau alte asemenea își intensifică activitatea și fac propuneri concrete de codificare.
Armonizarea legislativă cu dreptul european în domeniul dreptului civil rămâne totuși o întreprindere dificilă și de durată. Uniunea politică spre care se îndreaptă în prezent Uniunea Europeană nu va fi însă completă decât în măsura în care drepturile civile ale țărilor membre vor deveni compatibile. Menținerea unui drept civil național este expresia concisă a tendinței suveraniste care continuă să persiste în Uniunea Europeană și care va fi greu de depășit. Aplanarea divergențelor prin compromisuri conceptual graduale, căutarea celui mai mic numitor comun pentru a putea avansa pe această cale constituie poate metoda de armonizare suplă care poate duce spre succes.
BIBLIOGRAFIE
Cărți, tratate, monografii:
Adam Ioan, Drept civil. Obligațiile. Faptul juridic în reglemetarea NCC, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Boilă Lacrima Rodica, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H.Beck, București, 2008.
Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea și schimbul, Ed. C. H. Beck, București, 2008.
Dogaru Ion, Drăghici Pompil, Bazele dreptului civil, Volumul III. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H.Beck, București, 2009.
Dumitrașcu Mihaela Augustina, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Monika Jozon, Răspunderea pentru produse defectuoase în Uniunea Europeană, Ed. C.H.Beck, București, 2007.
Pop Liviu, Popa Ionuț Florin, Vidu Stelian Ioan, Tratat elementar de drept civil. Obligații, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Stătescu Constantin, Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Ed.Hamangiu, București, 2008.
Teleagă Constantin, Armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în domeniul dreptului civil. Cazul răspunderii pentru produsele defectuoase, Ed. Rosetti, București, 2004.
Ungureanu Tarama Carmen, Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produse nocive, Ed. All Beck, București, 1999.
Veress Emond, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H.Beck, București, 2015.
Reviste:
Boilă Lacrima Rodica, Luntraru Lacrima Bianca, Obligația de securitate cu privire specială asupra dreptului consumului, în Revista Dreptul, nr. 12/2013.
Goicovici Juanita, Riscul de dezvoltare, în Revista Dreptul nr. 6/2005.
Ioan I. Bălan, Răspunderea civilă pentru produsele cu defecte în reglementarea Legii nr. 240/2004, în revista Dreptul nr. 12/2004.
Muntean Ana, Formele controlului de legalitate în dreptul Uniunii Europene, Proiecții în dreptul român, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
On Alexandru – Daniel, Legislație și jurisprudență privind răspunderea civilă preventivă, Dreptul nr. 6/2012.
Pătulea Vasile, Protecția consumatorului. Protecția sănătății publice. Interdicția de a comercializa produse alimentare îmbogățite cu substanțe nutritive fără autorizație prealabilă, în revista Dreptul, nr. 2/2006.
Popa Ionuț Florin, Protecția consumatorilor. Răspunderea pentru produse defectuoase. Prejudiciu corporal, în Revista Pandectele Române, nr. 6/2005.
Popa Ionuț Florin, Obligația de securitate – mijloc de protecție a consumatorilor, în revista Dreptul nr.3/2003.
Sache Niculaescu, Răspunderea civilă delictuală în noul Cod Civil, privire critică, Dreptul nr. 4/2010.
Sache Neculaescu, Reflecții privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006.
Stancu Gheorghe, Nivelul de implementare a regulilor comunitare referitoare la protecția consumatorilor în sistemul juridic român, în Revista Dreptul nr. 6/2007.
Teleagă Constantin, Directiva 85/374 CEE cu privire la răspunderea pentru produse defectuoase – o tentativă novatoare de armonizare a răspunderii civile în cadrul dreptului european, în Revista română de drept al afacerilor, nr.1 din 2004.
Toader Camelia, Ciobanu Andreea, Un pas important spre integrare europeană: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, Ordonanța Guvernului nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor și Ordonanța Guvernului nr. 130/2000 privind contractele la distanță, în Revista de drept comercial nr. 3/2001.
Toader Camelia, Răspunderea pentru produse defectuoase. Situația transpunerii în legislațiile naționale a Directivei nr. 85/374/CEE, cu privire specială la Franța și Germania, în Revista de drept comercial nr. 11/1998.
Alte surse:
https://fr.wikipedia.org/wiki/Affaire_du_talc_Morhange , vizualizat în data de 14.03.2016, la ora 15:24.
http://www.descopera.ro/stiinta/12665581-scandalul-thalidomidei-si-dramele-copiilor-nascuti-cu-malformatii , vizualizat în data de 14.03.2016, ora 15:47.
http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?pro=&nat=or&oqp=&dates=&lg=&language=ro&jur=C%2CT%2CF&cit=none%252CC%252CCJ%252CR%252C2008E%252C%252C%252C%252C%252C%252C%252C%252C%252C%252Ctrue%252Cfalse%252Cfalse&num=C-203%252F99&td=%3BALL&pcs=Oor&avg=&page=1&mat=or&jge=&for=&cid=767182#, vizualizat în data de 24.03.2016 la ora 11:42.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raspundere Civila Pentru Produse Defectuoase (ID: 129371)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.