Rasism Antirasism In Europa Actuala

RASISM-ANTIRASISM ÎN EUROPA ACTUALĂ

Argument

Rasismul este un fenomen propriu omului. Acesta are un caracter universal, întâlnindu-se la toate popoarele, la toate culturile, la toate rasele. Pot exista și negri rasiști și asiatici rasiști, până și rromi rasiști. Motivațiile pot fi diferite: de la un complex de inferioritate cauzat de percepția de sine negativă și de discriminare din partea altor etnii până la teze cu caracter mistico-religios. De aici și discriminarea rasială care constituie un tratament inegal la care este supusă o categorie de populație doar pe motivul posedării unor trăsături fizice sau de altă natură.

Atunci când m-am gândit să elaborez această lucrare, am avut în vedere problematizarea câtorva cazuri de rasism semnalate în Europa. Mi-am concentrat atenția asupra unor termeni deveniți concepte, cum ar fi: rasă, rasism, națiune, stat etc. Pentru o cuprindere mai exactă a lucrurilor, am căutat să analizez situația minorităților din mai multe țări europene, unde se estimează că rasismul a atins cote ridicate. Acest cazuri sunt întâlnite în domeniul muncii, în educație, în sănătate, imobiliare, servicii, în participarea politică, media și justiție.

În această lucrare, am demonstrat că uneori termenul de ,,rasism” poate fi o acuzație care generalizează prea mult. Cel care este arătat cu degetul ca fiind rasist, deși nu este, se înfurie și nu este exclus să sfârșească prin a deveni cu adevărat. Iată de ce pe plan international, și în special în Uniunea Europeană se pune tot mai mult accent pe o societate multiculturală în care fiecare etnie să trăiască în liniște și să-și păstreze în același timp obiceiurile, limba, cultura, tradițiile, într-un cuvânt tot ce tine de origine și diferențiază o etnie.

O noutate a lucrării mele este aceea că însumează o prezentare a rasismului în general, cât și a anumitor situații în care apar forme de intoleranță, de rasism și discriminare în Europa actuală. Am optat pentru evidențierea rasismului în țări ca Franța, Anglia, Irlanda, Italia, dar nu în ultimul rând și în România. Tema aleasă este una deosebit de importantă și de actuală, deoarece rasismul este prezent în toată lumea. El este periculos nu pentru că folosește cercetări științifice, ci pentru că le distorsionează și promovează violența și crima. De aceea este necesar să sprijinim această diversitate a popoarelor și să luptăm împotriva oricăror forme de intoleranță sau rasim.

CAPITOLUL I. RASISMUL ÎN ȘTIINȚĂ

În acest capitol voi explica cum a apărut rasismul, modul în care a fost înțeles și definit de către sociologi la acea vreme și care au fost principalele rase evidențiate de aceștia. În domeniul științific, de exemplu, se duce o amplă luptă de idei între o serie de antropologi contemporani, adepții diferențierilor rasiale conform testelor antropomorfice, antropologiei clasice, structurii sanguine și al ADN-ului, precum și adepții egalitarismului care susțin că toate rasele aparțin speciei homo sapiens și nu prezintă nicio diferențiere notabilă. De altfel, raseologia, ca disciplină desprinsă din antropologie și care studiază diferențele rasiale, nu împarte rasele umane în superioare și inferioare, ci doar le diferențiază pe baza procedeelor de mai sus.

Explicațiile rasiale ale universului uman își au originile în secolul al XVIII-lea. Era epoca în care s-a născut antropologia, o nouă disciplină științifică, definită prin încercarea de a determina, folosind metode empirice, locul omului în natură. Oamenii erau observați, evaluați, comparați unii cu alții. Astfel, încă de la începutul secolului al XIX-lea numeroase texte științifice, printre lucrări de istorie naturală, erau fătiș rasiste. Preluând modelul științelor fizice, noua știință încearcă să lege caracteristicile mentale sau morale de caractererele fizice. De vreme ce la negri, culoarea pielii ținea de ereditate, se trăgea concluzia că și lenea sau indolența lor nu puteau fi decât ereditare.

Numeroși teoreticieni și analiști ai evoluției gândirii sociale și politice contemporane erau și sunt încă tentați să creadă că biologismul, expresie ultraconservatoare a denaturării imaginii despre om și societate, și varianta extremă a acestuia, rasismul, reprezintă o ,,specie” ideologică pe cale de stingere, după înfrângerea nazismului. Iată însă că într-o ambianță care părea să anunțe nu numai crepusculul, ci chiar înmormântarea definitivă a interpretărilor biologist-rasiste ale societății, într-o perioadă de afirmare mai puternică decât oricând a ideilor, a voinței și a luptei popoarelor pentru egalitate și independență națională și socială, de promovare crescândă a valorilor umanismului și raționalismului, lumea este din nou confruntată cu un fenomen social, psihologic și politic dintre cele mai periculoase.

Joseph Arthur, conte de Gobineau, scrie în lucrarea sa ,,Eseu asupra inegalității raselor umane” că diferitele rase umane au fost binecuvântate de Dumnezeu cu atribute aparte. În privința aptitudinilor moștenite de toți oamenii, de la cel mai nobil la cel mai primitiv, păstrează în ei o scânteie divină, acea Imago Dei care îndreptățește pe fiecare la privilegiul rezervat copiilor lui Dumnezeu. Fiecare este unic în abilitățile sale, având darurile sădite în el de Dumnezeu, iar acest lucru este adevărat și în cazul grupurilor etnice. Toți sunt umani și toți posedă o demnitate cuvenită speciei umane. Gobineau afirma: ,,Eu cred că rasele umane sunt neegale, însă eu nu cred că vreunele din ele sunt animalice sau ar trebui tratate în această categorie. În mod ferm, resping o astfel de insultă la adresa umanității. Toate rasele umane sunt dăruite cu o capacitate egală, spre a fi primite în sânul comunității creștine. Aici nu poate fi vorba de nici un fel de impediment izvorât din deosebirile originale dintre rase, în virtutea acestui țel, inegalitatea nu contează.” Gobineau susținea că principiul rasei era capabil să elucideze trecutul, prezentul și viitorul; el era cel ce determina viitorul civilizațiilor. Când o civilizație devenea decadentă, acest lucru se datora amestecului dintre rase. Nici o rasă nu putea să își păstreze la nesfârșit puritatea, iar cu cât devenea mai amestecată, cu atât devenea mai degenerată.

Acesta considera că există trei rase principale: galbenă, neagră și albă. 
Rasa galbenă era materialistă și lipsită de imaginație, iar limbajul ei incapabil să exprime o gândire metafizică. Rasa neagră era lipsită de inteligență. Printre albi, rasa ariană, care la început a format elita Indiei, iar mai târziu a creat moștenirea teutonică, poseda virtuțile nobleței, prețuirea onoarei, a libertății și un cult al spiritualității. Gobineau nu era un antisemit și condamna sclavia, dar prin faptul că explică istoria universală printr-o teorie rasială și afirmă superioritatea elementului arian, a putut fi adoptat de mișcarea pangermanică: aceasta s-a folosit de teoria lui spre a oferi un cadou conceptual naționalismului și antisemitismului ei. O explicație a istoriei care punea accentul pe factorii etnici în dezvoltarea civilizațiilor i-a influențat puternic pe unii dintre exponenții de frunte ai intelectualismului din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX- lea.

Alexis Carrel, un renumit biolog, câștigător al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină în 1912 și autor al lucrării Omul,acest necunoscut, era de părere că omul este ființa cea mai tenace dintre toate, iar rasele albe întemeietoare ale civilizației noastre sunt cele mai tenace dintre rase. Rezistența la boală, la muncă, la dificultăți, capacitatea de efort și echilibru nervos, reprezintă însemnele superiorității unui om.

Revenind la concepția de rasă, o rasă umană este, conform Micului dicționar enciclopedic, un grup mare, natural de oameni, unitari prin origine și ansamblu de caractere somatice ereditare (pigmentul pielii, forma nasului și dispoziția nărilor, aspectul secțiunii firului de păr etc.), dar având o mare variabilitate individuală apărută ca rezultat al evoluției în condițiile diferite de mediu. Antropologia clasifică trei mari tipuri de rase umane.

Europidă sau caucaziană (cu rasele secundare: mediteraneeană, nordică, est-europeană);

Mongoloidă (cu rasele secundare: nord-asiatică, amerindiană, nord-chineză);

Negroidă sau negridă australidă (cu rasele secundare: australoidă, vedaică, singaleză).

Un adevărat război între antropologii fiziologi, care consideră că există diferențe fizice și intelectuale între rase și antropologii egalitariști care consideră că nu există nicio diferență inter-rasială, s-a iscat în ultimul timp, ajungând ca numeroase studii de antropologie fiziologică să fie pur și simplu interzise. Ele exprimă un punct de vedere care încearcă real sau nu să explice diferențele rasiale și culturale între rase, pe baza măsurătorilor antropomorfice și a influenței climei și dezvoltării cerebrale în funcție de mediu și educație. Clasificările din punct de vedere rasial mai pot fi făcute și în funcție de frecvența anumitor gene, așa cum rezultă din antropologia modernă.

De asemenea, Boyd clasifica rasele umane în funcție de genetica antigenelor din sânge și de alți factori antropologici. Diferențele se fac mai mult între rasa albă și rasa neagră. Adepții egalitariștilor consideră că diferențele în ceea ce privesc testele IQ dintre albi și negri sunt rezultate datorate naturii testelor și cunoștinței anterioare a diferitelor grupuri. Multe dintre diferențele dintre albi și negri se pun și pe baza importanței hranei și nutriției la copii, dar și pe cele de climă și resurse naturale. Astfel, în Europa adăposturile erau solide și complexe, îmbrăcămintea era călduroasă și bine lucrată din cauza iernii aspre, capacitatea de a aprinde focul și de a-l ține sub control era crucială, pentru că resursele erau secătuite oamenii aveau un spirit de precedere, planificare și amânare a mulțumirii imediate necesare pentru supravețuire, relațiile sociale erau de timp monogam.

Imaginile sociale corespund sistemului de valori compatibil culturii, tradiției, sistemului de credințe colective, normelor sociale date și contribuie la formarea conduitelor și orientarea comunicărilor sociale și, de aceea, se consideră că dinamica comunicării și dinamica imaginilor sociale se intersectează cu elementele mentalului colectiv, în care mentalitățile oamenilor și grupurilor sociale joacă un rol fundamental.

Mentalitatea colectivă este definită ca ,,ansamblu al modurilor de a percepe, judeca, acționa, caracteristic ‹‹spiritului›› unui grup, unei epoci”; ,,ansamblu de obiceiuri intelectuale, de credințe, de convingeri, de comportamente caracteristice unui grup”. Mentalitățile se manifestă în primul rând social și nu individual. Mentalitatea se naște în individ pentru că opinia, credința și prejudecata țin de comportamentul psihic al individului, dar, odată formate, ele condiționează percepția realităților și determină comportamentul social al indivizilor. Este un fapt constatat că oamenii care împărtășesc aceeași credință și au aceleași prejudecăți exprimă, de regulă, aceleași opinii cu privire la un obiect social dat. „Transmiterea mentalităților se realizeză prin contagiune mintală, imitație și prin tradiție, de la membrii grupurilor primare și secundare în cadrul cărora relaționează indivizii”. Credințele și prejudecățile apar la indivizi pe timpul dezvoltării lor ontogenetice, iar această dezvoltare are preponderent caracter social. Însușirea credințelor, prejudecățiilor și opiniilor de către membrii grupurilor sociale face posibilă socializarea lor, le conferă identitate și le certifică apartența la o colectivitate specifică.

Între elementele constitutive ale mentalității (opinii, prejudecăți, credințe) există raporturi logice și raporturi afective. Raporturile logice se exprimă în faptul că, de fiecare dată, credințele generează prejudecăți, germenul prejudecății fiind, de fapt, o credință. Prejudecata poate fi esența unei credințe, o credință parțială, o credință parțială sau un element al credinței. Prejudecățile filtrează informația și orientează opinia. Gustave Le Bon relevă că opiniile sunt bazate, în principal, pe elemente afective și mistice și, de aceea, depind de reacțiile individuale pe care le modifică fără încetare mediul, caracterul, educația, interesul etc. Variațiile produse de reacțiile individuale nu exclud posibilitatea existenței unor orientări generale care împing mereu pe aceiași indivizi spre anumite grupuri de opinie. Lucrul este posibil dacă admitem că ,,un popor nu este format numai din indivizi, diferențiați cu ajutorul educației, prin caracter etc., ci îndeosebi din moșteniri ancestrale deosebite”

Raporturile afective relevă adevărul că întotdeauna credințele se adresează afectivului și nu logicului datorită faptului că ele se receptează într-un spațiu preponderent afectiv (familie, grupul de credincioși etc.). Dacă mentalitățile credincioșilor nu au evoluat prea mult de-a lungul istoriei este pentru că, în cursul vremurilor, sentimentele, adevărata temelie a sufletului, și-au păstrat fixitatea. ,,Inteligența progresează, sentimentele nu”.

Caracteristic prejudecății este ideea sau părerea preconcepută, adesea eronată, pe care și-o fac indivizii sau grupurile sociale despre anumite lucruri. Deformând percepția și judecata, prejudecata denaturează realitatea evaluând superficial lucrurile și dând verdicte cu ușurință, înainte de cunoașterea directă a faptelor. Ele reflectă acceptarea fatalistă de către oameni și comunitățile umane a unor stări de lucruri defavorabile lor, diminuarea sau anihilarea spiritului critic al indivizilor și grupurilor sociale, diminuarea sau blocarea relațiilor și a schimbului de informații dintre popoare și națiuni, blamarea și punerea la stâlpul infamiei a unor întregi populații fără ca realitățile acestora să fie cunoscute, denigrarea unor culturi și modele culturale care și-au demonstrat superioritatea de-a lungul istoriei, agresarea și deformarea imaginii unor state care au intrat în dizgrația marilor puteri ale vremii.

Analizând toate aceste opinii, consider că indiferent de culoarea pielii sau a trăsăturilor fizice toți suntem egali, toți avem și trebuie să avem aceleași drepturi și obligații oriunde am locui în lume. Există persoane rasiste, însă nu atât de multe pe cât se vehiculează. Chiar și acele reacții rasiste apar din cauza acțiunilor săvârșite de diferite persoane care nu au un comportament tocmai exemplar, iar cei din jur, în mod normal, reacționează prin respingere.

CAPITOLUL II. MODERNITATEA EUROPEANĂ ȘI IDEEA POLITICĂ DE RASĂ

O discuție despre rasism este, de la început, sortită unor discuții interminabile, deoarece tot ceea ce gravitează în jurul cuvântului ,,rasă” devine un subiect sensibil. Numai la prima vedere noțiunea de ,,rasă” este simplă și evidentă pentru toată lumea. Dacă în primul capitol este prezentat rasismul din punct de vedere științific, în acesta voi realiza o analiză a rasismului văzut în manieră politică, cum este înțeles acest concept în Europa și cum reacționează cetățenii europeni majoritari în relația cu cei minoritari.

Rasa reprezintă o categorie socială de persoane despre care se zice că se disting după niște caracteristici moștenite și invariabile. Cu toate că rasa poate fi considerată la prima vedere o prezentare naivă a felului în care arată unii oameni, ea deține o semnificație ascunsă referitoare la ,,natura” lor. Din acest motiv, ideologiile rasiste susțin că trăsăturile genetice esențiale sau caracteristicile psihologice definesc o populație, care are prea puțin de ales în această privință. De aici si descriminarea rasială care constituie un tratament inegal la care este supus o categorie de populație doar pe motivul posedării unor trăsături fizice sau de altă natură, definite din punct de vedere social ca desemnând o anumită rasă. Țintele ostilității și victimele acestor prejudecăți variază de la o societate la alta. De asemenea, ,,rasismul este un sistem de teorii și de credințe individuale sau colective după care există ,,rase” în specia umană și o ierarhie între ele”. Indivizii sunt reduși la un ansamblu de criterii identitare considerate ca specifice și care au dus prejudecăți: inferiori. Aceste teorii servesc la legitimarea doctrinelor politice rasiste care caută să demonstreze dominația unei ,,rase”, considerată a fi pură și superioară peste celălalte. Drepturile, recunoscute pentru ceilalți, sunt contestate la aceștia. În jurul unui sentiment de ostilitate față de un grup rasial, rasismul denotă atitudinile de marginalizare, excludere, antisemintism, genocid.

Încă din Antichitate, rasismul s-a manifestat în diferite moduri: sclavism, colonizare, antisemitism, genocid (indienii din America, amerindienii), nazism, segregarea negrilor din Statele Unite, epurarile etnice moderne etc. Teoriile rasiste au apărut în secolul al XIX-lea și susțineau separarea raselor și descriminarea grupurilor de indivizi. Teza rasei germane ,,pure”, numită ,,ariană” a fost exploatată de naziști. Nerecunoscând egalitatea între grupurile umane, rasimul se opune ideilor de dreptate, umanitate, demnitate umană. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, rasismul este considerat inacceptabil din punct de vedere social, mai ales în Occident. Utilizarea curentă a cuvântului ,,rasism” relevă adesea o confuzie cu ,,xenofobia” și ,,etnocentrismul”, în care nu e necesar un sentiment de superioritate.

Rasismul are un caracter universal întâlnindu-se la toate popoarele, la toate culturile, la toate rasele. Pot exista și negri rasiști și asiatici rasiști, până și rromi rasiști. Motivațiile pot fi diferite: de la un complex de inferioritate cauzat de percepția de sine negativă și de discriminare din partea altor etnii până la teze cu caracter mistico-religios (japonezii spuneau că Japonia e pământul zeilor și pot să-i discrimineze pe ceilalți; evreii spun că sunt popor ales și multe alte cazuri). În această mare complexitate de culturi, popoare, tradiții, religii, obiceiuri, pot exista asperități și conflicte generate de mii de motive.

Iată de ce pe plan internațional și în special în Uniunea Europeană se pune tot mai mult accent pe o societate multiculturală în care fiecare etnie să coexiste pașnic și să-și conserve în același timp cultura, limba, obiceiurile, tradițiile, într-un cuvânt tot ceea ce ține de origine și diferențiază o etnie. De altfel, sloganul Uniunii Europene este ,,unicitate în diversitate”. UE sprijină această diversitate a popoarelor și luptă împotriva oricăror forme de intoleranță, de rasism și discriminare îndreptate de o etnie spre alta. ,,Discriminarea este văzută ca pe un comportament care denotă lipsă de considerație pentru un grup, îl tratează rău și îl marginalizează”.

Rasiștii definesc rasa ca un grup de persoane care au aceeași ascendență și diferențiază rasa pe baza caracteristicilor fizice. Rasismul este folosit pentru a descrie un comportament abuziv sau agresiv la adresa membrilor unei rase inferioare. O formă relativ recentă de rasism numită ,,diferențe etnice sau culturale” afirmă că toate rasele și toate culturile sunt egale, dar nu ar trebui să se amestece pentru a-și păstra originalitatea. Există așadar o diferență între știința care a demonstrat diversitatea raselor umane și o persoană rasistă ca fiind lucrul cel mai important din lume, care nu trebuie să se amestece cu alte rase, promovând inclusiv segregarea rasială.

Un rasist este o ,,persoană universală” care se întâlnește în rândul tuturor popoarelor, inclusiv în rândul raselor mongoloide sau negroide. Organizația de culoare ,,Panterele Negre” practică rasismul în stil invers, iar unele grupuri de cântăreți de culoare au introdus videoclipuri în care sfinții sunt de culoare neagră, ei edxploatează colonialismul albilor din istorie pentru a-și exprima ura pentru aceștia. ,,Americanii îi numesc pe japonezi ,,maimuțe galbene”, japonezii pe coreeni ,,mâncători de usturoi” și așa mai departe”.

Prin urmare, rasismul este un fenomen prezent în întreaga lumea. Motivele pentru care o persoană, un grup de persoane sau o societate poate adopta un comportament sau o ideologie rasistă sunt multiple și pot fi de ordin socio-economic, psihologic, istoric sau politic.

II.1. INFLUENȚE INTERCONTINETALE

În acest capitol sunt prezentate câteva dintre influențele rasismului la nivel mondial. Când spunem rasism nu ne referim doar la Europa, știut fiind faptul că această atitudine s-a manifestat la fel de mult în America, Africa sau chiar Asia. Grete Tartler afirma că: ,,Unitatea specială a americanilor (care simt că aparțin toți Statelor Unite, imigranții jurând pe steag că vor fi credincioși singurei lor apartenențe) a accentuat alteritatea față de multinaționalii europeni”.

Pentru ambele continente, diferențele ecologice și tehnologice față de Asia au fost mai ușor de acceptat (deși reprezintă o ,,primejdie“ economică), pentru că nu sunt la fel de vizibile, fiind cunoscute mai degrabă elitelor.

Dacă Europa e considerată mai modernă, mai umanistă și mai puțin abstractă, mai complexă și mai subtilă, în schimb rolul religiei și ideologiei pare mai accentuat în America, inclusiv rolul sectelor creștinismului. Mișcarea neconservatoare, începută în anii ’70 ca formațiune anticomunistă, a adus în prim-plan ideologi (foști marxiști, deveniți de dreapta) ca Irving Kristoll, Norman Podhoretz, Midge Decter, care au lansat ideea «valorilor americane» și a unei radicalități eficiente. Israelul a fost aliat ca apărător al democrației și civilizației apusene împotriva islamului și comunismului. Următoarea generație de neo-conservatori, Richard Perle, Paul Wolfowitz, Condoleeza Rice și Donald Rumsfeld, au fost considerați susținătorii războiului împotriva Irakului, război care a declașat un val de beîncredere în principiile americanismului. (Neîncredere cu baze istorice în Europa: Johann Georg Hülsemenn, ministrul austriac al Afacerilor externe în 1823, Tocqueville și alți gânditori francezi de structură conservatoare avertizaseră cu secole în urmă că democrația de peste ocean, puternică, simplistă și directă avea să impună prin cantitate și forță economică așanumitul mod de viață american. Vocile europene alarmiste, care prevesteau «sfârșitul diplomației» în timpul războiului din Irak sau revenirea postmodernă la antipragmatism, nu erau decât ecoul unor istorice practici internaționale, binare și maniheele).

Americanii au fost educați în convingerea că aparțin celei mai mari națiuni a lumii, că dețin resurse nelimitate și spații vaste. Democrații, având rădăcini mai degrabă urbane, asigurau o anumită elită; republicanii, cu o identitate mai lagată de mediu rural, unde securitatea e o chestiune mai degrabă personală (rezolvată cu pistolul în mână, date fiind marile distanțe față de șerifi), unde străinii nu sunt atât de ușor acceptați în micile comunități, sunt văzuți ca purtătorii de acțiune ai națiunii.

,,Valorile americane determinante se bazează pe anglo-protestantismul «întemeietorilor»”. În cartea sa despre identitatea americană și imigrație, Who are we?, Samuel Huntington lansează ideea că ,,valurile de emigranți care au sosit în America după 1965 au fost prea masive, insuficient asimulate de comunitatea-gazdă, dând naștere deci unor ghetto-uri etnice – în condiții de bilingvism și multilingvism mai degrabă, decât de «americanizare». În plus, mai mult de jumătate dintre noii imigranți proveniți din America Latină, mai ales din Mexic, nu au avut nevoie de engleză ca lingua franca pentru a se înțelege între ei – ceea ce a trasformat sud-vestul american într-un «nou Quebec» de limbă spaniolă”.

Criza identității americane ar consta în orientarea din ce în ce mai multiculturală a americanilor. Învinuit de rasism și xenofobie (foarte critică a fost mai ales ideea că în istoria americanilor războaiele au slujit omogenizării națiunii americane), Huntington, care s-a declarat totuși împotriva războiului din Irak, a definit cel mai bine ideile convervatoare: idei adoptate în apărarea instituțiilor publice și sociale când sunt atacate fundamental. În momentul scrierii cărții, Huntington considera că identitatea națională a Americii s-ar afla sub asemenea amenințare, dar «inamicii» n-ar fi asiaticii sau musulmanii, ci propriile elite politice și culturale – cu doctrinele lor de pluralism cultural. În teoria sa, națiunea americană, până după 1960, s-ar fi constituit ,,în jurul valorilor limbii engleze, protestantismului, individualismului și eticii muncii, cu accent pe drepturile individuale”. Întemeietorii au fost coloniști, nu imigranți – au început o lume, nu au sosit în ea – deci «America aparține americanilor». Dar între «poporul naționalist» și «elitele globalizate» s-ar fi creat o ruptură favorabilă distrugerii identității anglo-protestante. Astfel, s-a spus că teoria ciocnirii civilizațiilor a fost traspusă în scena internă: viitorul american îi apare lui Huntington fie bifurcat (prin întărirea ramurii hispano-catolice), fie ca asociație de subgrupări culturale, fie ca reîntărire a națiunii bazate pe valorile culturale americane.

Oricât de mult și-ar datora una alteia Europa și America, împărtășind aceeași civilizație, americanii se disting – prin diferențe de percepție, psihologice, educaționale și istorice – de europenii care au un spațiu limitat și o moștenire cultural-urbană, o istorie de lupte reciproce urmate de perioade de pace care i-au învățat să fie toleranți unii cu alții. Europenii, multilingvi, folosind drept arme în rezolvarea disputelor dialogul, compromisul și umorul, par a nu acorda puritanismului și «religiei muncii» aceeași greutate.

Pornind de la teoria istoricului britanic Paul Kennedy despre «creșterea și decăderea marilor puteri», teorie publicată în best-sellerul din 1987 – anume că marile puteri decad când nu se mai pot dezvolta economic și se implică în prea multe conflicte (forța de inovație industrială descrește, iar cerințele legate de înarmare sunt prea ridicate) –, în ultimele decenii dezbaterile asupra ,,decăderii“ și ,,ridicării“ noilor puteri au fost frecvente. În acest context, s-a vorbit despre ambiția Franței de a da Uniunii Europene o greutate care să contrabalanseze forța SUA, despre ponderarea dată de Germania acestei eventuale ambiții; au fost exprimate temeri că America dorește dezagregarea Europei ca bază pentru viitoarea politică americană, dar în cele din urmă aproape toate dezbaterile au sfârșit prin a conchide că, de fapt, SUA găsesc în Europa un partener viabil.

Angajate de un secol, din rațiuni strategice, pe meleaguri europene, S.U.A. au declarat de la început că urmăresc fortificarea ,,bătrânului continent” din punct de vedere politic, economic și militar. Astfel, planul Marshall a stimulat cooperarea economică europeană; în 1990, Kennedy vorbea deja despre ,,cei doi piloni, S.U.A. și E.E.C.”, în 1970 Kissinger, în 1994 Clinton … Dar ,,renașterea” politică și economică a Europei a mers mai rapid decât cea militară.

Pornind de la teoriile conservatoare din secolul al XIX-lea, antiamericaniști au criticat mai ales aspectele ,,exportabile și dizolvante“ ale capitalismului american; geopolitica SUA ar avea drept țintă controlul țărmurilor europene, africane și asiatice, pentru a împiedica concentrările de putere economică și politică. Pentru a face față acestui control, paneuropeniști susțin armonizarea politicilor Europei și Asiei și solidarizarea acestui amplu spațiu euroasiatic cu politicile continentaliștilor latino-americani, care doresc – indiferent de ideologie de stânga sau dreapta – să se degaje de umbrela nord-americană.

Pentru Uniunea Europeană, Asia reprezintă, atât din punct de vedere economic, cât și politic și cultural, un partener de maximă importanță. Teritoriile din Asia și Asia-Pacific (inclusiv Asia de Sud, Asia de Sud-Est, Asia de Nord-Est și Australia) includ 56% din populația lumii și acoperă 22% din producția mondială internațională. Câteva dintre cele mai importante religii ale lumii determină bogăția spirituală și culturală a zonei. Dialogul UE cu parteneri asiatici pe probleme de securitate regionale și globale se petrece ținând seama de localizarea unor surse de tensiune și conflict – Kashmir, Sri Lanka, Afghanistan, Mindanao, Taiwan, Marea Chinei de Sud, granița intracoreeană. Câteva state asiatice dețin arma nucleară. Desigur, creșterea economică asiatică are un efect de liniștire a tensiunilor intraregionale, prosperitatea generând stabilitate. Dar ea face totodată posibilă și creșterea bugetelor militare.

În Asia locuiesc două treimi dintre cei mai săraci oameni ai lumii; din ajutoarele trimise

Asiei, peste 30% sunt acordate de către UE. De altfel, în aceste spații ale contrastelor se află atât țările cu cea mia mare populație mondială, China și India, cât și unele dintre cele mai mici (Brunei și Bhutan); atât cele mai bogate (Japonia și Singapore), cât și cele mai sărace, sau țări aflate încă sub dictatură.

,,Explozia“ dezvoltării est-asiatice din anii ’70-’90 a fost urmată de o ,,criză est-asiatică”; schimbările politice rapide, tensiunile India-Pakistan, cu dimensiuni nucleare, extinderea ASEAN, tensiunile din Asia de Nord-Est, Peninsula Coreeană, reformele economice interne și influența economică sporită a Chinei în regiune au determinat prima cristalizare a ,,strategiei Asia-UE” în 1994. Cea mai recentă evaluare a relațiilor, publicată la 4 septembrie 2001, recunoaște marea diversitate a regiunii Asia-Pacific – ,,mai multe Asii” –, necesitatea de sporire a prezenței politice și economice a UE în regiune, de creare a unui mai bun echilibru între elementele economice, politice, sociale și culturale și subliniază importanța unui parteneriat de egalitate cu Asia.

,,Occidentul a devenit conștient de faptul că nerecunoașterea sau neînțelegerea valorilor asiatice poate reprezenta o piedică în strângerea acestor relații. Așa-numitele valori asiatice – munca, respectul pentru învătătură, cinstea, încrederea în forțele proprii, îndeplinirea tuturor îndatoririlor, iar în societate – ordinea, armonia, respectul pentru autoritate, consensul oficial,

s-au consacrat ca fiind diferite de ale occidentalilor”. (Americanii, de pildă, declară că pun în prim-plan succesul, realizarea personală, libertatea, drepturile individuale, ajutorul acordat semenilor). Problema unei ,,identități asiatice” s-a pus mai ales începând cu sfârșitul anilor ’70, când succesele economice ale regiunii, mai ales, ale Japoniei, Coreei, Taiwanului, apoi ale ,,tigrilor” malaiyezieni și singaporeni au început să confirme un profil comun.

Existase încercarea, după conferința de la Bandung din 1955, de a prezenta civilizația asiatică și africană prin sisteme de valori comune, care să le îngăduie diferențierea de Occidentul americanizat și de comunism, dar abia ,,asiatismul“ contemporan a dezvoltat o mișcare specifică de idei în contradicție formală cu Occidentul (al cărui individualism ,,liberar“ și ale cărui state laice contraziceau tradițiile confucianiste de disciplină sau cele buddhiste de caracter sacru acordat puterii). ,,Școlile de gândire asiatice, acordând importanța detașării și renunțării, meditației și contemplației, s-au impus unor societăți având în comun supremația tradițională a grupului față de individ, sacralizarea autorității și tradiția violenței”.

Pluralismul cultural și religios al Asiei, incliuzând confucianismul, daoismul, buddhismul, legalismul, desigur creștinismul și islamismul, precum și societățile patriarhale, prețuind ritualurile, practicile ascetice, modelul spiritual monastic, au făcut ca dialogul interreligios să dețină un specific asiatic, cu implicare în viața sociopolitică, participare la activități sociale și culturale etc. Dar, mai ales, societățile închise (caste în India, shoguni în Japonia, mandarini în China) au consacrat prin tradiție comunitarismul ca formă a celei mai reușite organizări sociale.

Plierea identitară asupra sinelui explică și decolarea economică târzie a țărilor din regiune. Valorile morale legate de confucianism, care exaltă autoritarismul, sunt date ca argument pentru succesul economic al zonei, în contradicție cu Occidentul aflat ,,la apus”, tocmai pentru că n-ar respecta aceste valori. ,,Asiatismul” a încercat deci să creeze un ciment identitar menit respingerii Occidentului laic și universalist. Sunt societăți pentru care grupul e mai important decât individul. Dimensiunea colectivă diferențiază clar de Europa această ,,lume sinizată“. Oscar Weggel considera holismul ca fiind ,,cheia înțelegerii asiaticilor, adepți ai totului inseparabil, interconectat”. Ideea că viața, în permanentă schimbare, e plină de suferință și relativitate, diferă considerabil de principiile optimiste și idealist-utopice ale gândirii europene. John Walsh consideră că diferența majoră stă în dominanța principiului armoniei pentru culturile estice și a principiului puterii pentru cele vestice, rezultatul fiind un anume relativism în Est (contrariile care coexistă, ying și yang) și absolutismul în Vest. Nu în ultimul rând, modul de comunicare e diferit: cel asiatic, indirect și implicit, cel vestic,direct și explicit. Cultura vestică ar fi ,,vizuală, intelectuală, rațională, teoretică și activă”, în timp ce cultura estică ar fi ,,auditivă, emoțională, sensibilă, intuitivă și pasivă”, declară O-Young Lee, semnalând riscul simplismului excesiv, întrucât fiecare zonă păstrează în continuare puternice diferențieri neționale. Relațiile sociale ar fi și ele mai puțin importante în Vest – unde există tendința de creare a unor relații orizontale, de egalitate –, în timp ce ierarhia socială e foarte respectată în Est, unde, în tradiția confucianistă, aparențele– vestimentația, eticheta – sunt mereu luate în seamă.

,,Drepturile omului, așa cum sunt definite în Occident, n-ar fi în aceeași măsură valabile într-o lume în care istoria și cultura încadrează astfel relația individ-societate; câteva guverne ale unor țări asiatice au avansat ideea că în Asia ar trebui acceptată existența unor concepții relativiste asupra drepturilor omului, Vestul fiind acuzat de individualism exagerat”. Desigur, Declarația de la Viena, 1993, nu a dat curs acestui punct de vedere, proclamând universalitatea drepturilor omului: indiferent de sistemul politic, economic și cultural,statul are datoria să apere drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Specificul cultural regional ar fi de luat în seamă doar pentru a constitui un sprijin în implementarea optimă a acestor libertăți, iar valorile relativiste culturale nu trebuie să devină o justificare pentru inechitate, corupție, nepotism, propagate de diferite cercuri aflate la putere. În acest sens, Uniunea Europeană s-a implicat, de pildă, în Afghanistan, Burma-Myanmar, Nepal sau acordă sprijin societății civile din Belarus.

De astfel, asiatiști de prestigiu, precum Benedict Anderson, cred că în ultimii ani apogeul delimitărilor între Est și Vest s-ar fi încheiat. ,,Valorile asiatice” ar fi avut, în opinia acestuia, o mare doză retorică și au fost folosite de șefii de stat pentru a justifica autoritarismul, nepotismul și corupția. Rădăcinile delimitării s-ar afla – crede și Anderson – în imperialismul rasist european, după care dihotomia Est-Vest ar fi iremediabilă. Dar naționalismele asiatice mai vechi – din India, Filipine, Japonia – sunt mai vechi decât cele europene și, în plus, ceea ce era considerat Est sau Vest s-a schimbat considerabil în timp. Migrațiile masive au contribuit decisiv la aceasta: de la ,,deschiderea porturilor” Chinei, în 1842, milioane de oameni au migrat către Asia de Sud-Est, Australia, California și apoi în toată lumea. La fel, indienii, japonezii, filipinezii răspândindu-se mai ales în America Latină, Africa de Sud și Oceania; temple budiste sau hinduiste, moschei sunt în toate marile orașe, după cum și biserici în Asia – identitățile rezultate sunt greu evaluabile. ,,Bătălia limbilor” naționale s-a acutizat și ea datorită comunicațiilor electronice, stârnind ceea ce Anderson numește ,,naționalism la distanță“, un naționalism care nu mai depinde de un anume teritoriu (cei mai naționaliști chinezi ar fi, în opinia sa, cei americani). Un motiv serios pentru a vedea distincția netă între valori asiatice/valori europene ca fiind discutabilă.

S-a răspândit în ultimii ani clișeul ,,primejdiei Africii” (suprapopulație, criminalitate, boli migrații, droguri…răzbunările celor săraci, deșertificare, lipsa resurselor de trai, migrațiune și refugiați, eroziunea statelor naționale, renașterea tribalității. Legăturile cu europenii au fost asociate în principal colonialismului. Dacă portughezii călătoriseră pe țărmurile africane înainte de descoperirea Americii și de perioada negoțului cu sclavi, în secolul al XVI-lea, olandezii, germanii și hughenoții francezi s-au stabilt în număr considerabil mai ales pe coasta de vest și în Africa de Sud. În secolul al nouăsprezecelea, alt val de colonizare a adus francezi (mai ales în Algeria și Madagascar) și britanici (mai ales în Rhodesia și Africa de Sud). Germanii au colonizat în principal Tanzania și Namibia). Colonialismul secolului al nouăsprezecelea a avut un efect destabilizator asupra grupurilor etnice, trasarea granițelor obligatorii schimbând echilibrul de putere, despărțind grupuri, obligând dușmanii să trăiască în același teritoriu, instaurând categorizarea și filosofia rasială. Cele peste o mie de limbi africane (împărțite în patru mari familii: afro-asiatice, nilo-sahariene, Niger-Congo, Khoisan) au fost înlocuite, în sfera publică, de limbi din afara continentului – precum engleza, franceza sau afrikaans.

A fost de la sine înțeles că perioada postcolonială să reaprindă conflictele etnice, instabilitatea, corupția, violența, autoritarismul. Cu adevărat democratice sunt considerate doar 13 state africane; drepturile omului, deși recunoscute în statele independente, nu sunt mereu puse în practică. Între cele mai citate pentru încălcarea drepturilor omului se numără Congo, Sierra Leone, Liberia, Sudan, Coasta de Fildeș.

Thomas F. Homer Dixon, specialist în cercetări privind securitatea globală a secolului XXI, avertizează că degradarea resurselor naturale va influența puternic relațiile societăților sărace, presiunile de mediu ducând la conflict și migrație, alterarea șanselor economice, a convențiilor sociale, chiar și a conducerii statelor (deși uneori tocmai aceste presiuni pot provoca și un răspuns social constructiv). Omenirea are de înfruntat evenimente complexe și imprevizibile și uneori diferența între reacția cerută și cea oferită, între ideile necesare și rezolvarea practică a problemelor sociale și tehnice reprezintă o prăpastie.

Ajutoarele financiare acordate de alte continente sunt limitate, nu de multe ori, pentru a controla guvernele acestor națiuni africane; ceea ce le face să recurgă la surse tradiționale. Investitorii își asigură astfel contracte pentru exploatarea de aur, petrol, diamante, cupru, nichel, cărbune, lemn, turism, comunicații sau lucrări publice. Totuși, cu excepția unor state ca Botswana, Africa de Sud, Ghana, Egipt, chiar Nigeria, în Africa succesele economice s-au lăsat așteptate.

Pe lângă portretul cu linii de instabilitate politică, războaie postcoloniale, stagnare economică și opresiune, dezastre naturale și mortalitate crescută (conferința UNCED 1992 a raportat că în lume mor zilnic 35000 de copii, cea mai mare parte în Africa), există și unul pozitiv, portretul unui continent bogat în tradiții. Valorile africane sunt considerate politețea și respectul față de străini, față de bătrâni (care știu să păstreze coerența comunităților și valorilor tradiționale), integritatea făpturii, cinstea, responsabilitatea față de comunitate și altruismul, subiectivitatea temporalității, intuiția, holismul, respectul față de mediul înconjurător (pământul aparținând în egală măsură strămoșilor și tuturor celor în viață, nimănui și tuturor, ceea ce duce și la o concepție comunitaristă asupra proprietății).

Pornind de la nevoia de a trăi în comuniune cu natura, africanul nevăzându-se separat de ,,pom sau piatră, animal sau eveniment social”, cum spune Leopold Senghor, de la prelungirea lumii invizibile în cea vizibilă, lumea spirituală fiind garantul existenței pământești, valorile africane se centreză în jurul armoniei create de această continuă corespondență. Accentul cade însă asupra bunăstării din lumea de jos: existența lumească, în pace și armonie, trebuie să includă mijloacele materiale necesare unei vieți demne și împlinite, ca și unei morți demne de includerea în rândul ,,strămoșilor”. Proverbele și miturile africane vorbesc despre pace, ploaie și prosperitate, răbdare și împărtășire.

Omul trăiește după o etică stabilită de ,,oracolul interior” al conștiinței, justiția are – într-o lume puternic centrată pe comunitate – un rol important pentru păstrarea armoniei, pacea – condiție a progresului – e o valoare religioasă și morală rezultând din această justiție/armonie (toată lumea având de pierdut dacă o persoană făptuiește un act imoral).

În decembrie 2005, Uniunea Europeană a lansat o nouă strategie pentru devoltarea Africii, inclusiv pentru infrastructură (transporturi), în speranța că principala problemă a zonei, migrația – determinată de sărăcie – va putea fi combătută. Strategia UE își propune să ajute Africa în impunerea bunei guvernări și diminuarea corupției, în reducerea sărăciei la jumătate, până în 2015 – inclusiv prin fortificarea economiilor, îmbunătățirea căilor de transport, a telecomunicațiilor etc., crearea unei pieți africane interne urmând să alcătuiască o adevărată ,,coloană vertebrală” de-a lungul continentului.

În concluzie, o mare parte din activitățile Uniunii Europene sunt îndreptate pe domeniul luptei contra rasismului. Urmărind diferite reportaje despre minoritățile din Europa, și nu numai, am observat că atitudinea de revoltă a majoritarilor la adresa minoritarilor se datorează unor fapte deranjante: furturi, violuri, crime etc. Dar se realizează permanent campanii de stopare a acestui comportament rasist și s-a observat că au dat rezultate bune.

CAPITOLUL III. RASĂ ȘI RASISM, NAȚIUNE ȘI STAT

Există multe persoane care încă nu știu că între națiune și stat exista multe diferențe. Capitolul de față își propune să elucideze concepția greșită că ne putem mărgini la un singur caracter pentru a defini o rasă. De asemenea, când vorbim de stat nu putem să nu facem referire și la ceea ce reprezintă națiunea. Națiunile sunt clădite prin voința umană. S-a spus că elementele care reușesc să țină oamenii împreună și care ajută la formarea unei națiuni sunt amintirile comune, trecutul comun al membrilor respectivei formațiuni. Elementul esențial care conduce la nașterea a ceea ce se numește astăzi națiune este amnezia comună, adică starea de uitare colectivă. Formarea națiunilor reprezintă o caracteristică a Europei încă din perioada lui Carol cel Mare. Națiunile sunt entități spirituale, comunități care există atâta timp cât există și în inimile și mințile oamenilor.

,,Fără autoritatea unui stat național și fără genul de transcendență care a însoțit constant politicul în toată epoca modernității clasice, identitatea națională slabește și ea”. Când societatea și statul încetează să mai fie instanțele sociale abosolute ale individului, ideea de identitate cetățenească se subțiază până la dispariție, iar conținutul identității naționale de dizolvă. Într-un sens nebanal, lumea recentă constată inexistența unor instanțe până de curând prestigioase și active. Că nu mai există instanțe înseamnă, propriu zis, că libertatea fiecărui individ de a alege orice, inclusiv condițiile de existență care până acum au fost considerate ca transcendente, ca date, ca prealabile – în sens kantian, transcedentale – a devenit practic fără restricții. Că nu mai există instanțe mai înseamnă, din punct de vedere filosofic, că omul poate opta în mod liber pentru orice transcedentalii dorește. De la religie, libertatea sa de opțiune s-a extins la toate domeniile vieții, inclusiv asupra domeniului biologiei proprii, până acum rezervat numai lui Dumnezeu. Orientarea sexuală a devenit o opțiune liberă, iar forma corpului și culoarea pielii, de-acum infinit modificabile prin performanțele chirurgicale, sunt privite de omul actual ca niște preferințe culturale, ad libitum modificabile.

Totul a devenit opțional în ultimii ani, în lumea noastră actuală – și, pe cât posibil, profitabil pe seama statului și orice se întâmplă să fie resimțit drept constrângere, hărțuire sau discriminare trezește imediat energiile aflate la pândă ale noi sensibilități identitare, bazată pe revendicarea unei minorități de elecțiune. A fi minoritar și-a pierdut sensul natural, deopotrivă cultural, religios și demografic. Astăzi, a purta o identitate minoritară constituie o revendicare de legitimitate a privilegiului de-a fi minoritar: pe măsură ce societatea omogenă și universalizantă a modernității cedează pasul societății mozaicate a identităților multiculturale, spațiul concurențial al minorității va deveni tot mai aglomerat, iar lupta pentru acceptare și recunoaștere va deveni tot mai încrâncenată. Minoritarul își joacă apartenența ca pe o armă politică, care știe că poate domina majoritatea prin victimizare.

Lecția pe care o învață orice membru al unei societăți moderne, descumpănit de schimbările de accent valoric petrecute peste noapte în sânul societății în care trăiește, este că, pentru a fi luat în seamă, azi, trebuie să-și găsească o minoritate receptată căreia să-i aparțină. Să fii majoritar, adică să nu fi aderat încă la o minoritate bine văzută de statul-providență, nu mai este ,,rentabil”. Pentru unele grupuri etnice, revendicarea unei minorități identitare a devenit o afacere, iar a fi minoritar a devenit o meserie lucrativă. Legătura imediată dintre naționalism și conștiința identitară iritată a unei minorități care se consideră opresată de majoritate, este azi cu bună știință trecută sub tăcere, fie datorită scăderii generale a nivelului de informare istorică, fie pentru că această ignorare convine atât de bine promovării agendei celor care azi se consideră avangarda umanitații – activiștii corectitudinii politice. Dacă e să exemplificăm, conflictul din Kosovo, ,,albanezii” – nu oamenii individuali, ci entitatea ideologico-politică adorată de adversarii fanatici ai sârbilor sub numele de cod politic corect de ,,minoritatea albaneză oprimată” – constituie, iarăși, un bun exemplu. Când albanezii asasinează, pentru corecții politic e vorba de un fenomen psihosocial în definitiv explicabil: reacția de exasperare justificată a unei minorități oprimate; când sârbii asasinează, corecții politic denunță fără milă o nouă crimă – rece și impardonabilă – a naționalismului unor majorități.

Istoricul Hagen Schulze afirma că ,,națiunea reprezintă o trăsătură veche a civilizației europene, trăsătură care a evoluat în timp, s-a transformat și dezvoltat”. El crede că națiunea se întemeiază pe conștiința națională. Națiunea este o ,,realitate sintetică” pentru că formează un întreg viu, care nu poate fi redus la indivizii ce compun națiunea, ea este anterioară acestora și formează o totalitate pentru că este o unitate socială completă.

Astăzi, este tot mai susținută ideea de pluralism. Comunitatea pluralistă este o achiziție recentă, dificilă și evident fragilă. O comunitate pluralistă este definită de pluralism, iar pluralismul presupune o dispoziție tolerantă. Comunitățile din trecut, începând cu polis-ul grec și terminând cu comunitățile puritane, nu aveau aceste caracteristici. Dimpotrivă, trebuie adăugat că aceste caracteristici sunt operative până în prezent doar în lumea occidentală sau occidentalizată. Dacă e să ne referim la Statele Unite, ,,Lumea Nouă” este o lume a ,,nou-veniților”, iar afluxul de imigranți a fost într-adevăr, în anumite perioade, masiv. În perioada 1845–1925 aproape 50 de milioane de persoane au traversat oceanul Atlantic, iar între anii 1900–1913 imigranții au atins cifra record de 10 milioane. Dar acești nou-sosiți găseau în lumea nouă un nesfârșit spațiu gol, căutau și doreau o nouă patrie, și erau fericiți să devină americani. Pe când nou-veniții care astăzi intră în Europa o fac într-un context cu totul diferit de cel al imigranților care au creat națiunea americană.

Statele Unite nu s-au născut ca o națiune care a primit și a absolvit alte națiuni: ele sunt constitutiv o ,,națiune de naționalitați”. În schimb, statele europene sunt astăzi națiuni constituite (în ciuda unor ramuri neasimilate cum sunt flamanzii sau chiar mai rebele, de pildă, bascii) care se confruntă cu contra-naționalități, cu imigrații tot mai masive care le neagă identitatea națională. Europenii (din Vest) sunt îngrijorați, se simt invadați și sunt gata să reactioneze.

Legat de rasism este și termenul stereotip. Noțiunea de stereotip le evocă pe cele de prejudecată și de discriminare. Ea conduce, fără doar și poate, la ideea de generalizare și de eroare de judecată. De câtiva ani asistăm, în Europa, la o creștere a intoleranței față de imigranți și față de minoritățile etnice. În America, tensiunile etnice dintre majoritatea albă și ,,minoritățile vizibile” rămân foarte accentuate, dacă nu chiar explozive. Fenomenul numit prejudecată implică respingerea celuilalt, considerat ca membru al unui grup față de care se manifestă sentimente negative.

,,Prejudecățile sunt atitudini problematice în măsura în care ele impun generalizări defavorabile asupra fiecăruia din indivizii membri ai unui grup anume, indiferent de diferențele individuale existente în interiorul grupului”. Acestea sunt clasificate deseori în funcție de categoria socială care face obiectul generalizării. De exemplu, sexismul este prejudecata în privința femeilor sau a bărbaților; antisemitismul este prejudecata față de evrei, iar rasismul este prejudecata față de indivizii unei alte ,,rase”.

De reținut că noțiunea de ,,rasă” își are originea în biologie și desemnează o specie de animale genetic distinctă de alta. În secolul trecut, etnologii divizau specia umană în trei mari ,,rase”, în funcție de caracteristici fizice ereditare ca, de exemplu, forma capului și culoarea pielii: neagră, galbenă și albă.

Rasism? Este o acuzație pripită, de suprafață, care generalizează prea mult, și care riscă să dea rezultate contraproductive. Cel care este arătat cu degetul ca fiind rasist, deși nu este, se înfurie și nu este exclus să sfărșească prin a deveni cu adevărat. Spectrul reacțiilor față de noi-veniți este divers și complicat. În multe cazuri, reacția este mai ales apărarea locului de muncă și a salariului. Este problema numărul unu pusă de imigranții din Europa de Est. Urmează apoi cazurile de xenofobie: sentimentul de nesiguranță și de amenințare. În sfârșit, ne confruntăm cu reacții de respingere (xenofobe). Și abia de aici încolo ne confruntăm cu un rasism veritabil.

Concret vorbind, astăzi în Europa xenofobia se concentrează asupra imigranților africani și islamici. Este oare vorba numai de o respingere de tip rasial? Cu siguranță, nu. În termeni etnici, asiaticii (chinezii, japonezii, coreenii etc.) nu sunt mai puțin diferiți de albi decât sunt africanii și nici indienii (care provin din India) nu sunt ,,ca noi”: n-au nimic în comun cu noi. Cu toate acestea, nici asiaticii și nici indienii nu stârnesc, de obicei, reacții de respingere, nici măcar acolo unde sunt în număr mare (asiaticii în Statele Unite, indienii în Anglia). Se observă că asiaticii nu se lasă asimilați într-o măsură mai mare decât o fac africanii, ceea ce ne face să credem că xenofobia europeană se concentrează asupra africanilor și arabilor mai ales atunci și în primul rând dacă sunt islamici. Deducem că este vorba despre o reacție de respingere cultural-religioasă. Cultura asiatică este și ea foarte îndepărtată de cea occidentală, dar este tot ,,laică”, în sensul că nu e caracterizată de fanatism sau oricum de nimic care să aducă a militantism religios. În schimb, cultura islamică este astfel. Și chiar atunci când nu e vorba de fanatism, este neîndoielnic că viziunea lumii islamice este teocratică și nu acceptă separația între stat și Biserică, și nici între politică și religie. Separația însă pe care se întemeiază astăzi – într-un mod categoric constitutiv – civilizația occidentală. La fel, legea coranică nu recunoaște drepturile omului (ale persoanei) ca drepturi individuale universale și inviolabile. Occidentalul nu-l privește pe islamic ca pe un ,,infidel”, ceea ce, în schimb, occidentalul este pentru islamic.

În limba engleză, cel ce provine dintr-o altă țară și este cetățean al unui alt stat este un alien, un om diferit, care este și un ,,altul”. În italiană se spune străin, înțelesul ,,din altă parte” existând și aici. Imigrantul este, așadar, diferit față de băștinași, diverșii cu care suntem obișnuiți, deoarece este vorba de un diferit din altă parte (ceea ce înseamnă și ,,straniu”, de la arhaicul ,,stranio”). Așadar, imigrantul poartă cu sine – în ochii societății ce-l primește – un surplus de diversități, și cu aceasta un extra sau un exces de alteritate.

Acest surplus de diversități se poate subsuma, simplificând, prin patru cuvinte: lingvistic, cutumiar, religios, etnic. Prin urmare, alogenul este pentru noi străin, fie pentru că vorbește o limbă diferită (fără să o știe eventual pe a noastră), fie deoarece obiceiurile și tradițiile țării de origine sunt diferite, sau fiindcă, în plus, are o altă religie (contrastul fiind unul puternic, între creștini și islamici, să zicem, și nu unul neînsemnat, ca între catolici și protestanți) și, în sfârșit, fiindcă poate fi de etnie diferită (negru, galben, arab etc.)

Vreme de două veacuri, Europa a exportat emigranți, fără să importe imigranți. I-a exportat deoarece creșterea demografică se accelerase și europenilor li se oferea spațiu liber și primitor în Lumea Nouă. Astăzi însă, Europa importă imigranți, dar nu-i importă pentru este subpopulată. Unul dintre motivele importului ar fi că europenii au devenit bogați și, prin urmare, nici măcar cei săraci nu mai sunt dispuși să accepte orice fel de muncă. Refuză muncile umile, degradante și parțial muncile grele. Și fiindcă șomajul în Europa este de ani buni de două până la patru ori decât în Statele Unite, obiectiv vorbind, nu este adevărat că acel Gastarbeiter, muncitorul-oaspete este necesar; adevărul că el a devenit necesar datorită faptului că ajtorul de șomaj îi îngăduie europeanului să trăiască fără să muncească. Chiar și așa se observă cu ochiul liber că Europa se află sub asediu, și că în prezent primește imigranți, deoarece nu mai știe cum să-i oprească. Nu mai poate să-i oprească pentru că mareea e în creștere.

Motivația presiunii crescânde din partea lumii afro-arabe asupra Europei nu este sărăcia în sine. Africa este săracă, foarte săracă dintotdeauna; și Orientul Mijlociu la fel, este de mult timp o zonă de sărăcie pronunțată (cu excepția câtorva enclave). Prin urmare, sărăcia e o constantă. Dacă ea s-a înrăutățit, faptul se datorează exploziei demografice, cât și erodării populației agricole.

Ne întrebăm cum se formează comportamentul rasist și în acest sens există două păreri. Cea antirasistă, în care antirasiștii pun foarte mult accent pe mediul familial și cultural în care aceștia trăiesc. Persoana în cauză a fost influențată de prejudecăți familiale raportate la o etnie, de prejudecățile mediului cultural și de grupul de prieteni. Adesea se considera responsabilă o parte a presei care acționează într-o perioadă a tânărului, când acesta este încă în formare și nu poate alege mereu corect binele de rău. Se face apoi o analogie a situației materiale și intelectuale a familiei pentru a demonstra în ce măsură aceste lucruri au condus la acest fapt. Teoriile legate de sărăcie tind să explice găsirea unor ,,țapi ispășitori” și să extrapoleze responsabilitatea de la individ la societate sau alți indivizi. Școala și profesorii joacă un rol desăvârșit în descoperirea premizelor unui comportament rasist, exclusivist și discriminatoriu, punându-se bazele unor tehnici de psihoterapie și control numite grupuri de egali. În cadrul lor sunt primite diferite categorii sociale, etnice, de persoane aparținând unor popoare, rase, culturi diferite sau având probleme de sănătate psihică sau fizică, religii și orientări sexuale diferite.

Aceste grupuri creează premizele educării în spiritul toleranței și acceptării tuturor și ajută la eliminarea prejudecăților de orice fel. S-au intensificat în ultimul timp aceste grupuri de egali ca mod de luptă eficient împotriva rasismului. Mediul este considerat responsabil de accentuarea acestui comportament.

Prin urmare, în partea opusă se află rasiștii. Sunt de părere că aceștia merg de la observația directă a unei infracțiuni săvârșite de un minoritar, extrapolând aceasta la nivelul întregii etnii, fac un paralelism asupra imigranților și infracțiunilor, arată cazurile familiilor mixte și se centrează pe atitudini culturale ale minorităților care le prezintă doar într-o lumină negativă. Dacă în acest capitol m-am axat mai mult pe ideea de națiune, rasă și rasism, în cel care urmează voi urmări cum s-a manifestat antisemitismul în Europa.

CAPITOLUL IV. RASISM – ANTISEMITISM ȘI PARADOXUL EGALITĂȚII

În acest capitol, voi evidenția legătura dintre antisemitism și rasism. Cred că cea mai frecventă capcană constă în încercarea de a stabili cine a fost sau cine este antisemit, fapt care alunecă adeseori în psihologie sau încercarea de a ghici intențiile vreunui individ, iar această încercare nu ajută întotdeauna la înțelegerea antisemitismului ca fenomen. Pornind de la terminologie, antisemitismul desemnează un sentiment sistematic de aversiune față de evrei, atât ca ,,rasă”, precum și ca popor, considerat inferior. Poate avea forma unei opinii sau unei atitudini ostile de discriminare, expulzare, rasism, de persecutare. Antisemitismul contituie negarea dreptului de a fi diferit.

Originea cuvântului ,,antisemit” este atribuită jurnalistului Wilhelm Marr care în 1879 a scris un pamflet împotriva evreilor. Nu era vorba despre o atitudine respingătoare față de religia iudaică, ci una socio-politică și economică referitoare la evrei. Structura etimologică a a cuvântului ,,antisemit”, care nu a fost folosită referitor la evrei, este improprie, căci adjectivul ,,semit” desemnează în realitate popoarele vorbitoare de limbă semită, originare din Orientul Mijlociu și din nord-estul Africii.

În Europa, evreii au fost mereu o minoritate care s-a diferențiat prin cultură, credință și mod de viață față de majoritatea creștină. Atitudinea creștinilor europeni în ceea ce ține de evrei a fost dintotdeauna ambivalentă. Au fost și perioade în care se poate discuta de relații cordiale și chiar de solidaritate între creștini și evrei. Combinate, ura de natură culturală și religioasă față de evrei și rasismul au condus la nașterea conceptului de antisemitism. Antisemitismul a atins cota maximă în ideologia nazistă care descria istoria umană drept o luptă între rase. Naziștii îi considerau pe evrei ca fiind o rasă periculoasă, care amenință bunăstarea lumii.

În domeniul social, discriminarea este distincția, izolarea, separarea de persoane sau a unui grup de oameni în raport cu un ansamblu mai mare. Aceasta consistă în a restrânge drepturile celorlalți, aplicându-le un tratament specific defavorabil. S-a constatat că într-o perioadă de criză economică, discriminarea se agravează mult față de celalalte etnii sau comunități, considerate vinovate pe nedrept pentru situașia apărută. În democrație, legile constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru a combate discriminarea. Totuși această luptă devine dificilă pentru că dicriminarea este o ,,obișnuință” socială generalizată. Dintre criteriile discriminatorii, cele mai frecvente sunt: rangul sau statutul social, averea, sexul, orientarea sexuală, vârsta, originea geografică sau socială, culoarea pielii, vestimentația, apartenența la o anumită mișcare filosofică, religia, cultura, stilul de viață etc. ONU condamnă discriminarea și susține ca toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul, fără discriminare, la o egală protecție din partea legii.

O altă atitudine considerată ca fiind rasistă este etnocentrismul. Acesta desemnează tendința mai mult sau mai puțin conștientă de a considera lumea sau pe celelalte grupuri sociale luând ca referință propria sa cultură sau propriul său grup social și privilegiind nomele sociale ale propriei țări, considerate a fi superioare în comparație cu celelalte. Această atitudine derivă din termenul ,,etnie” și reprezintă ansamblul de persoane care împărtășesc aceeași cultură, aceeași limbă, aceleași tradiții, aceleași obiceiuri transmise din generație în generație.

Tot din aceeași arie semantică cu rasismul este și xenofobia. Aceasta denotă sentimentele de teamă, ostilitate, ura față de străini, cum s-ar zice cei care nu au aceeași naționalitate decât el însuși sau care nu aparține aceluiași grup (cultură, religie, limbă etc). Străinul este perceput ca o amenințare pentru echilibrul vieții și deci ca un inamic.

Tot acum apare și eugenismul. ,,Eugenismul este atitudinea filosofică sau teoria care preconizează o ameliorare a patrimoniului genetic a populațiilor umane prin selecție, prin întreruperi de sarcină, prin interzicerea reproducerii indivizilor considerați a fi inferiori sau chiar eliminare”. Eugenismul poate fi rezultatul unei politici întreprinse de către un stat, dar, de asemenea, și rezultatul unui ansamblu de decizii individuale și decizii luate de viitorii părinți. Se pot distinge un eugenism ,,pozitiv” care favorizează caracterele considerate benefice și un eugenism ,,negativ” care caută să înlăture caracterele cu handicap. Este bazat pe două postulate filosofice: credința în posibilitatea ameliorării speciei umane și credința în știință. Ideologie științifică, își va găsi aplicarea într-un mod extrem în timpul nazismului care va organiza eliminarea brutală a persoanelor din rase considerate ca fiind inferioare. Este combătut pentru motive de ordine morală, religioasă și socială.

Prin urmare, antisemitismul și rasismul sunt două atitudini negative. Sunt de părere că exterminarea evreilor a fost una dintre cele mai mari crime ale omenirii. Ei au fost tratați într-un mod groaznic, dacă stăm să ne gândim câți au murit în lagăre sau în alte moduri.

IV.1. NAZISMUL ȘI LEGILE RASIALE ALE LUI HITLER

În acest capitol voi exemplifica principalele trăsături ale nazismului, dar și acele legi rasiale create de Hitler care au dus la mari pierderi umane. În anii ’30, Europa a fost sfâșiată de către naziști. Când cel de-al Doilea Război Mondial a luat sfârșit, partidele de extremă dreaptă au reapărut. În anii 1980, când pagina de uitare a fost întoarsă, pozițiile unor partide pe probleme de imigrare, alimentate de către jurnaliștii tabloidelor dornice de subiecte, au atras voturile protestatarilor. O schimbare radicală săa produs în noul mileniu odată cu apariție unui nou tip de rasism în Europa. Mai întâi, conspirația evreiască și negarea Holocaustului au făcut loc ciocnirii civilizațiilor și fundamentalismului islamic. În al doilea rând, fascismul tradițional de dreapta a ales să-și vehiculeze mesajele și să atragă un număr mai mare de alegători, prezentând o ,,o formă diluată de fascism”. Nefiind partide fasciste pure și dure, ele au devenit partide populiste de extremă dreaptă care îmbrățișează o largă categorie de adepți, cuprinzând fasciștii ideologici, rasiștii, xenofobii.

Adepții acestor partide nu vorbesc de eugenie sau exterminare, ci de națiune și tradiție, de suveranitate și comunitate. Îl al treilea rând, ei au redus diferențele între partidele lor și cele democratice tradiționale, ținând discursuri mai puțin virulente. Încurajați de deschiderea Europei pentru țările de Est, care nu s-a dovedit a fi un un instrument de toleranță, prejudecățile care fuseseră suprimate în timpul deceniilor trecute de către regimurile comuniste au reapărut să susțină noii oameni și partidele politice rasiste și xenofobe. Un exemplu de succes a acestor noi strategii în Europa este introducerea noilor legi pentru promovarea toleranței.

Nazismul este asemănător cu fascismul italian. Această ideologie se baza pe ideea că oamenii nordici, așa numiții arieni puri, nu erau numai fizic superiori altor rase, dar aveau și o cultură și o moralitate superioară. Se susținea naționalismul exacerbat, rasismul, antisemistismul, se baza pe controlul statului asupra mijloacelor de informare în masă. Ideologia nazistă este expusă îl lucrarea ,,Mein Kamft” (Lupta mea) a lui Adolf Hitler. El era de părere că germanii sunt o rasă superioară și adoptă ideea potrivit căreia cel mai puternic supravețuiește. Acest concept de ,,rasă ariană pură” a fost preluată de la diverse curente naționaliste extremiste și cu ajutorul acestei idei, Hitler a vrut sa le imprime germanilor faptul ca ei sunt superiori altor națiuni și că toți ceilalți le sunt dușmani și nu merită milă. Ura sa viza evreii și făcea referire la bancherii evrei foarte bogați care o duceau foarte bine, deși economia Germaniei de atunci era la pământ.

Hitler va introduce mai multe legi rasiste, mai ales în legătură cu evreii. Una dintre ele a fost retragerea drepturilor cetățenești pentru evrei, primind în schimb statutul de ,,subiecți” ai Reich-ului. Tot atunci li se interzice prin lege evreilor să se căsătorească și să întrețină relații sexuale cu persoane de origine ariană. Evreii nu mai au voie nici măcar să angajeze ca menajere femei de origine ariană. Cele mai importante legi purtau următoarele denumiri: ,,Legea pentru Protejarea sângelui german și a onoarei germane”, respectiv ,,Legea privind cetățenia în Reich”. Alte legi rasiale vor fi introduse în timp și vor purta denumiri precum ,,Legea pentru protejarea sănătății genetice a poporului german”.

RASISM-ANTIRASISM ÎN EUROPA ȘI IDEALUL DE UMANITATE

,,Migrația e considerată una dintre forțele evoluționiste importante ale lumii, alături de selecția naturală, de imbold genetic și de mutație. Și în zilele noastre ea obligă statele la dialog, în respectul drepturilor omului și diversității culturale, stimulând societățile și economiile naționale.” Desigur, libertatea de a trăi oriunde în lume, dreptul la libera circulație, abolirea controalelor la graniță, numărul mare al celor care circulă, legal sau ilegal, într-o zonă fără frontiere interne au obligat guvernele UE să-și armonizeze regulile, astfel încât cererile de azil să fie procesate în acord cu anumite principii recunoscute în toată Uniunea.

În 1999, Consiliul European de la Tampere s-a întrunit pentru discutarea problemelor de justiție și afaceri interne, pentru transformarea UE într-o zonă de libertate, securitate și justiție, propunând o politică UE comună privind azilul și migrația, o arie europeană a justiției, lupta comună împotriva crimei organizate, acțiune externă puternică. Europa a devenit la fel de semnificativă pentru amploarea imigrației precum America de Nord. Multe țări europene sunt acum multietnice, încorporarea noilor interese stârnind atitudini populiste și restrictive. Valurile de imigranți, orientate în anii ’60 mai ales către țări ca Franța, Germania, Marea Britanie, Austria, Elveția, Suedia și Danermarca au fost continue, sub forma reunirii familiilor, a refugierii sau a migrației muncii astfel încât, după 1990, practic toate țările europene, inclusiv cele foste comuniste au devenit ținte ale migrației.

Compoziția națională a fluxurilor recente diferă totuși în țările gazdă: de pildă, marocanii și algerienii își găsesc adăpost în Belgia și Franța, irakienii și afganii preferă Danemarca, rușii- Finlanda, polonezii și turcii – Germania, albanezii și românii – Italia, angolezii– Portugalia, indienii – Marea Britanie. S-a observat că, în general, migranții nu doresc o strămutare definitivă, ci se văd obligați la aceasta de către politicile restrictive față de imigrație. Libertatea de circulație și simplificarea transferului de beneficii duc la creșterea migrației temporare, Europa, respectiv Europa de Sud-Est, nu constituie o excepție. Globalizarea (dezvoltarea transporturilor, cu prețuri tot mai mici, telefoniei și internetului, a facilităților de transfer bancar), adâncirea diferențelor între statele ,,dezvoltate” și cele ,,în curs de dezvoltare”, nevoia de forță de muncă și segmentarea forței de muncă, politicile restrictive de migrație eu contribuit în ultimii ani la amplificarea acestui fenomen. În Grecia, de pildă, populația de origine străină s-a înzecit în ultima decadă, predominând albanezii, bulgarii și românii (după cum în România a crescut numărul moldovenilor, turcilor și grecilor cu vize temporare, iar în Turcia imigranții au devenit predominant irakienii, iranienii, ucrainienii).

Deocamdată, integrarea este rezolvată fie prin abordare multiculturală (toleranța diversității religioase, legi anti-discriminatorii, acces ușor la cetățenie), fie prin abordare socială, sau ,,republicană” (care acordă toate drepturile, inclusiv cetățenie, dar cere ca imigrantul să nu-și manifeste particularitățile etnice sau religioase în sfera publică). Uneori integrarea nu e realizată nici la a treia generație – ceea ce explică accentele crescute pe învățarea limbii naționale în țări ca Franța, Germania, Olanda, țările nordice, Marea Britanie.

În Europa, comunitățile cele mai expuse la discriminare și la rasism continuă să fie migranții și celălalte minorități etnice, în special africanii negri și rromii. Migranții sosiți cel mai recent în spațiul economic european sunt un subiect de ostilitate. Percepția publică față de minoritățile etnice în majoritatea țărilor este negativă. Minoritățile etnice, în special migranții sau persoanele de origine emigrantă, sunt adesea acuzate că iau posiblitățile de angajare, locurile de muncă pe un salariu redus, că beneficiază de servicii sociale, fiind responsabili pentru creșterea criminalității, care este și în cazul rromilor. Partidele politice sunt percepute ca participante la promovarea stereotipurilor negative privind imigranții, susținând tensiunile rasiale pentru a-ți atinge propriile lor interese. Este tulburător să constatăm că neonazismul are mereu influență în multe țări și că discursul rasist continuă să aibă o rezonanță pentru întregul public în majoritatea țărilor.

O problemă rasială importantă este în cazul comunităților musulmane. Recent denumită islamofobie, aceasta este larg răspândită și prejudecățile create față de musulmani sunt adesea mai profunde decât cele vehiculate de către celelalte grupări religioase sau grupări etnice minoritare. Adversiunea față de musulmani se poate manifesta sub forma opoziției sau, în mod egal, a protestării împotriva construirii moscheelor, a vandalismului vizând costrucțiile islamice sau actele de violență contra musulmanilor. Cele din urmă continuă să fie un obstacol pentru discriminările din toate domeniile. Femeile și fetele musulmane sunt adesea cele mai afectate de discriminare și ura religioasă, fiind dat tratamentul la care ele sunt supuse din cauza vestimentației lor. În multe țări, purtarea voalului integral este interzisă în public. O tendință problemtică care se degajă este regresiunea măsurilor de luptă împotrimva discriminării care este în mare parte,dar nu singura răspunzătoare pentru criza economică. Reacția majorității tărilor față de imigranții constituie o problemă cronică și principală pentru ONG. În ciuda acestei situații, un mare număr de țări au adoptat legile pentru a aplica directiva Consiliului European 2009/50/CE, introducând ,,cărțile albastre” pentru a facilita procesul de intrare și deplasare a muncitorilor imigranți în Europa pentru a putea să trăiască și să muncească aici. Opt țări au adoptat în 2009 strategiile politice de integrare și și-au prezentat propria strategie națională de integrare a rromilor.

Discriminarea este întâlnită în domeniul muncii, în educație, în sănătate, imobiliare, servicii, în participarea politică, media și justiție. Ea împiedică participarea la viața socială, economică și politică. În domeniul muncii, discriminarea continuă să fie problematică pentru minoritățile etnice. Se cunoaște că numărul șomajului a crescut, iar muncitorii imigranți muncesc, în general, în sectoarele cu salariile cele mai mici. Ei ocupă locuri de muncă manuale ca necalificați, în condiții defaborabile de muncă, fiind cei mai expuși exploatării și abuzului. Printre obstacolele din sfera muncii întâlnite la minorități, putem menționa problema limbii.

Segregarea elevilor rromi în domeniul educației rămâne o problemă majoră în multe țări. De fapt, guvernele par să dea dovadă de reticență când este vorba să abordeze această chestiune sau nu știu cum să o rezolve. Elevii imigranți și copiii din alte minorități etnice sunt adesea plasați în școli specializate sau în clase separate. Nivelul școlar al copiilor rromi sau al celorlalți din alte minorități etnice este mai slab decât a celor din populația majoritară. Cei care nu vorbesc limba națională rămân inadecvați. Numărul disproporțional de excluderi școlare printre elevii proveniți din minorități etnice, mai ales în Marea Britanie, continuă să fie un subiect delicat. Accesul la o locuință de calitate la un preț acceptabil este o provocare pentru grupările etnice minoritare. Sectorul locației private este sursa principală de locuință pentru minorități.

,,Discriminarea din domeniul sănătății este mai puțin răspândit în comparație cu celelalte domenii. Ceea ce deranjează mai mult este că mass-media și rețelele de socializare au devenit spațiile cele mai utilizate pentru a ține discursuri xenofobe, islamofobe sau rasiste”. În ciuda acestei situații, reglementarea relative a internetului este insuficientă. Mass-media informativă joacă un rol cruci în formarea opiniei pubice. Totuși, după toate rapoartele realizate, știrile despre minoritățile etnice sunt în general negative și deformate. Mass-media are tendința să atribuie imigranților sau solicitanților de azil rata crescută a șomajului și a criminalității. Violențele și delictele rasiste au crescut în ansamblul continentului european, așa încât este dificil să avem o imagine completă a situației, căci multe cazuri nu au fost poate semnalate.

La ora actuală, impactul crizei economice supra politicilor, egalitatea pe de o parte și pe de altă parte creșterea rasismului și a xenofobiei, sunt preocupările principale ale sociețății. Multe ONG-uri sunt îngrijorate de impactul disproporționat al recesiunii asupra programelor eleborate în vederea ameliorării situației grupărilor etnice minoritare vulnerabile. De asemenea, ele se dovedesc critice în raport cu incapacitatea guvernelor naționale să ducă o muncă de sensibilizare a drepturilor și să dezvolte modele eficace de aplicare a legi, permițând ameliorarea discriminării.

Analizând toate aceste situații, cred că percepția publică față de minoritățile etnice în majoritatea țărilor este negativă. Minoritățile etnice, în special migranții sau persoanele de origine emigrantă, sunt adesea acuzate că iau posiblitățile de angajare, locurile de muncă pe un salariu redus, că beneficiază de servicii sociale, fiind responsabili pentru creșterea criminalității, care este și în cazul rromilor. Partidele politice sunt percepute ca participante la promovarea stereotipurilor negative privind imigranții, susținând tensiunile rasiale pentru a-ți atinge propriile lor interese. Este tulburător să constatăm că neonazismul are mereu influență în multe țări și că discursul rasist continuă să aibă o rezonanță pentru întregul public în majoritatea țărilor.

VI. ORIENTĂRI ANTIRASISTE: FRANȚA, ANGLIA, IRLANDA, ITALIA ȘI ROMÂNIA

VI.1. ,,Touche pas a mon pote!” (Nu te atinge de prietenul meu!) –emergențe ale antirasismului în Franța

În acest subcapitol voi explica cum relaționează francezii cu minoritarii lor. Se consideră că în Europa, țara tipică a ,,cetățeniei ușor de obținut” este Franța. Această ușurință nu a produs până în prezent consecințe devastatoare, deoarece există țări care interzic cetățenilor lor să accepte dublă cetățenie. Drept care procentul de nord-africani deveniți francezi este relativ mic. Rezultă de aici că a ,,încetățeni” nu înseamnă a integra. Cele două lucruri nu funcționează pe bază de automatism; și, în cel mai bun caz, conferirea cetățeniei dă forță și greutate unor nuclee de contra-cetățeni. De exemplu, un primar italian din Sud, a cărui alegere este condiționată de votul clanurilor mafiote, este aproape inevitabil constrâns, chiar dacă ne prefacem că nu știm, să cedeze și să coopereze cu mafia. Lucru care ar putea fi valabil și pentru comunitățile extra-comunitare, africane sau islamice, în cazul în care membrilor lor li s-ar da drept de vot. Vot care ar fi folosit mai mult ca sigur pentru a-i face de neatins pe trotuare, pentru a impune sărbătorile lor religioase (vinerea), și, de ce nu (probleme care dau în clocot în Franța), chador-ul pentru femei, poligamia și excizia clitorisului.

În schimb, izolarea și marginalizarea imigrantului islamic sunt deosebit de dureroase. Asta și fiindcă nivelul său cultural este în genere mult mai scăzut decât al indienilor și în general al asiaticilor. Ceea ce înseamnă că, în afara credinței și identității sale religioase, nu dispune de vreo altă pavăză culturală. Îi vine însă în ajutor o religie extrem de ocrotitoare. Adevărul e că islamismul este o credință cu precădere publică, cu precădere colectivă. Budismul și religiile politeiste și panteiste își au și ele templele și locurile lor de cult, numai că sunt religii care se desfășoară într-un cadru privat și oricum mult mai comunitar decât islamismul. Budismul sete meditație (și nu rugăciune). În schimb, pentru musulman, moscheea, locul de cult este primordial. Primordial, fiindcă moscheea nu este doar locul de rugăciune, este locul în care musulmanii se regăsesc împreună într-o comunitate.

Îndoielile asupra reușitei integrării au crescut din cauza numărului mare de nou-veniți musulmani. Franța are cea mai mare populație musulmană din Europa, cu până la 6 milioane – 10% din populație, iar despre Albania se spune, estimativ, că ar avea cel mai mare procent european de musulmani (70%). În Germania, care a acceptat ,,lucrători oaspeți” de decenii, trăiesc acum câteva milioane de musulmani, Berlinul fiind considerat a treia mare metropolă turcă din lume; cât despre Olanda, ea ar avea, în orașe ca Rotterdam, chiar majorități musulmane. În aceste condiții, islamismul radical și democrațiile liberale nu puteau să nu ajungă la confruntări. După 2001 mai ales, abordările populiste (recenta dezbatere urmată de interzicerea acoperirii capului în școlile din Franța și Germania) au tulburat din nou apele. Popularitatea partidelor politice de extremă dreaptă și dezvoltarea rețelelor sociale au contribuit la deliberarea discursurilor rasiste în Europa, iar contextul crizei economice nu împiedică cu nimic fenomenul, ci, din contră, îl ,,hrănește”.

Christiane Taubira, ministrul francez al Justiției, descris ca ,,răutăcios ca o maimuță”, pe coperta revistei Minute. Cécile Kyenge, ministrul italian pentru integrare, tratată ca ,,Urangutanul” de către un senator din partidul italian; migranții din Grecia, comparați cu gândacii de către un membru al partidului Noua Democrație etc. Exemplele nu lipsesc din păcate. În Le Soir, Patrick Charlier, director-adjunct al Centrului pentru Egalitatea de Șanse din Belgia, a declarat că mass-media a ,,umflat” percepția de rasism și că rasismul a existat dintotdeauna în Europa ca în alte părți, de la apariția stereotipurilor și prejudecăților față de alții.

Un alt exemplu este și mai evident. Scena se petrece la 5 ianuarie 2010 în localitatea La Courneuve. Éric Besson, ministrul Imigrării, Integrării, Identității Naționale și Codezvoltării, s-a autoinvitat pe neașteptate la Cité des 4000, loc simbolic al acelor suburbii în care coabitează zeci de naționalități. Are loc o reuniune organizată în cadrul marii dezbateri privind identitatea națională, acțiune lansată la inițiativa ministrului. ,,Franța, declara Éric Besson, nu este un popor, o limbă, un teritoriu sau o religie, este un conglomerat de popoare care vor să trăiască împreună. Nu există francezi de baștină, nu există decât o Franță a metisajului.”

Fraza conține trei neadevăruri, două jumătăți de adevăr și două sloganuri. Trei neadevăruri: este fals să se afirme că nu există popor francez, că Franța nu corespunde unui teritoriu și că nu există francezi de baștină. Două jumătăți de adevăr: în ce privește limba, franceza nu este apanajul Franței, dar rolul său este central în cultura franceză; cât privește religia, dacă Republica este laică, Franța datorează totuși mult creștinismului. În sfârșit două sloganuri: conglomeratul de popoare și metisajul sunt concepte ale anilor 1980, ceea ce constituie o referință istorică puțin cam apropiată. Pe de altă parte, aceste concepte sunt contrare tradiției republicane de la care se revendică Éric Besson. Faptul că ministerul Imigrării, din demagogie sau din ignoranță, se dovedește incapabil să definească în mod corect identitatea națională a Franței spune multe despre confuzia mentală a epocii.

În zilele noastre, într-o lume în schimbare, identitatea franceză este perturbată. De unde și diverse întrebări care, în cadrul dezbaterii din 2009–2010, s-au manifestat uneori, din partea ,,Franței de jos”, cu stângăcie. Dar ,,Franța de sus”, în cadrul aceleași dezbateri, pare să evite cu orice preț perspectiva de a fi nevoită să recunoască existența unui tip dominant în sânul populației franceze. Scriitorul Jean-Marie Rouart, socotind că este ,,primejdios să vrei să impui o identitate de-a gata”, făcea următoarea observație: ,,În Guyana există francezi care trăiesc în trib, complet goi, având ca unic veșmânt o teacă pentru zona intimă, și sunt tot atât de francezi ca domnul Besson” Considerație exactă din punct de vedere formal, dar care lasă deoparte faptul că francezul obișnuit se plimbă rareori în pielea goală având doar o teacă pentru zona intimă. Claude Allegre și Denis Jeambar, un alt exemplu, avertizau împotriva oricărei ,,referințe etnice”: ,,Vocabula «francez de baștină» nu are nici un sens. De multă vreme ADN-ul ne-a învățat că suntem cu toții metiși și unici”. Un sofism: nu e deloc nevoie să recurgem la genetică, disciplina care nu are nici o legătură cu această plroblemă, pentru a arăta că milioane de francezi descind din strămoși care trăiau deja pe pământ francez, și că această îndelungată coabitare le-a conferit un anume patrimoniu comun: acesta nu are nimic etnic și este de datoria celorlalți să-l adopte.

Astăzi auzim pretutindeni că un francez din patru are ascendenți străini. Așadar, trei francezi din patru, adică majoritatea populației, nu posedă ascendenți străini. Este cumva o crimă din partea lor? Supravalorizarea atribuită ascendenței străine nu are alt scop decât să alerteze cu privire la presupusul rasism al societății noastre. Rasismul nu face totuși parte din tradiția franceză și nu determină legile Republicii. Este rasistă o țară care, vreme de patruzeci de ani, a primit fără explozii sociale aproximativ opt milioane de indivizi?

În cursul dezbaterii guvernamentale, unele voci afirmau de altfel că identitatea franceză ține de valorile democratice și de drepturile omului, de laicitate. Viziune reducționistă. Cum anii trec, iar eșecul economic al statelor care căpătaseră independența nu făcea decât să sporească sărăcia în sudul Mediteranei, fluxul migrator crește. Deși imigrația de muncă este oficial întreruptă în 1974, ea continuă pe alte căi. Termenul de ,,imigrant” se impune în vocabularul politic, manifestat prin crearea unui secretariat de stat însărcinat cu problemele imigranților. Apar revendicări religioase, provocate de efectul de număr: în cămine sau în întreprinderi, sunt cerute atât săli de rugăciune, câr și pauze în program, pentru a fi respectate cele cinci rugăciuni rituale. În numele dreptului la diferență, aceste revendicări sunt satisfăcute. Islamul este pe atunci văzut ca un factor de pacificare socială pentru nuște populații despre care se crede că se află în Franța doar provizoriu.

Totuși, în 1976 guvernul se pronunță în favoarea întregirii familiale. Nu numai că imigranții își aduc familiile, dar copiii lor care se nasc în Franța vor putea accede la majorat la naționalitatea franceză. De altfel, naționalizările sunt acordate cu generozitate. Ideea revenirii în țară începe să dispară: în ani 1970 și 1980, politicile de ajutorare la revenire au de altfel prea puțin efect. Imigranții nu vor pleca înapoi. Această noutate poartă în sine o triplă revoluție politică și socio-culturală. În primul rând, tinerii proveniți din imigrație se manifestă ca atare și intervin în dezbaterea politică. În al doilea rând, starea de neliniște din suburbii și dificultățile de integrare ale imigranților se impun în mod recurent în aceeași dezbatere, ceeea ce stimulează evoluția Frontului Național. În al treilea rând, la intersecția anilor 1980 și 1990, islamul devine un punct de referință pentru imigranții din a doua și a treia generație. Născuți în Franța și cetățeni francezi, dar fără să se simtă la locul lor în societatea franceză, mulți dintre ei își găsesc o identitate în refirmarea apartenenței la islam. În suburbii, cei care asaltau sediile municipalităților în vedere obținerii de terenuri de sport cer de acum moschei.

În anii 2000, între nașterile în Franța și aportul provenit din Maghreb, Africa neagră și Turcia, se ajunge la numărul nedeterminat de 5, 6 sau 7 milioane de musulmani stabiliți în Franța. La Roubaix, se pare că 50% dintre locuitori ar aparține islamului; la Marsilia, 25%; în regiunea pariziană, 10 până la 15%; la Lyon, 8 până la 12%. Între o treime și jumătate dintre ei dețin naționalitatea franceză.

În 2008 sunt inventariate 2100 de moschei, în timp ce în 1985 existau 900, iar în 1965, doar 5. Potrivit unui sondaj recent, 49% dintre musulmani nu merg niciodată la moschee, dar 88% respectă postul, rugăciunile sau practicarea carității, față de 60% în 1989. Rata practicării ar fi de 25% printre algerieni, 36% printre turci, 49% printre marocani și 60% printre africanii din Africa de Vest. Cu toate că această rată este inegală în funcție de origine geografică ale celor interesați, se observă în mod global o reislamizare a musulmanilor, pentru care sărbătoarea Aid, ramadanul sau pelerinajul la Mecca creează un liant identitar. Vizibilitatea religiei musulmane izbucnește peste tot: femei cu văl, rugăciuni pe stradă, magazine halal, raioane specializate în marile complexe comerciale, librării islamice. Iar revendicările comunitare se înmulțesc: cerințe culturele, cereri de separare pe sexe în spitale, la școală sau în activitățile sportive, contestarea programelor școlare. În vereme ce imigranții de odinioară le dădeau copiilor lor prenume francuzești – de pildă Marcel (Mouloudji) sau Isabelle (Adjani) –, cei de astrăzi, supuși presiunii mediului lor, le atribuie un prenume care marchează apartenența la islam.

Dar nu trebuie să amestecăm lucrurile! Nu toți arabi sunt musulmani și nu toți musulmanii sunt arabi. Nu toți musulmani sunt practicanți și nu toți practicanții sunt fundamentaliști. Nu toți fundementaliști sunt teroriști și nu toți teroriști sunt musulmani. Este adevărat că islamismul se trace din islam, iar frontiere care le deosebește este uneori vagă.

Convertiți la islam, cu câteva decenii în urmă, erau personalități izolate, cel mai adesea artiști și intelectuali, ca Maurice Béjart sau Roger Garaudy. În prezent, numărul convertiților francezi este estimat între 30000 și 70000 și sporește regulat prin efect de osmoză: în fiecare an s-ar înregistra peste 3000 de convertiri la islam.

Numeric, islamul este a doua religie în Franța, reprezentând 8 până la 10% din populație. Față de vârsta medie a adepților săi și de structura demografică a unei națiuni care îmbătrânește, acest procentaj este în creștere. Începând din 2020, ar putea atinge cifra de 20%, adică un locuitor al țării din cinci. Acești musulmani din Franța vor adopta oare cultuta națională, sau vor păstra cutumele societăților din care a provenit islamul ? Pe scara duratei lungi a istoriei, aceasta nu este o evoluție: este o revoluție.

Potrivit unui sondaj din 2011, pentru 55% dintre francezi ,,influența și vizibilitatea islamului” sunt ,,mult prea importante”. Acest procentaj este de 76% în rândul claselor mijlocii și

de 39% la alegătorii de stânga; 68% dintre cei intervievați estimează că musulmanii nu sunt bine integrați, din pricina ,,refuzului lor de a se integra” și a ,,diferențelor culturale mult prea puternice”.

Malek Chebel, antropolog și istoric, dar și militant pentru un eslam liberal, deplânge ,,climatul de neîncredere față de islam, chiar de ostilitate, care se manifestă astăzi în Franța”. Dar a cui este vina? Răsturnarea opiniei, care poate fi datată 11 septembrie 2001, este de altfel recentă. Vreme îndelungată a prelevat o simpatie pentru religia musulmană – simpatie care de alrfel nu a dispărut. În versiunea laică și de stânga, ea se sprijinea pe gustul culturilor neeoccidentale și se confunda cu apărarea imigranților, percepuți ca dublu victime: pentru că veneau din țări foste colonii și pentru că se considera că sunt exploatați de capitalism. În versiunea creștină, analiza este aproape identică, amestecându-se cu pasiunea generației Vatican II pentru ,,deschiderea față de ceilalți”.

Civilizația occidentală căreia îi aparține Franța se sprijină pe o concepție asupra ființei umane elaborată la Atena, la Ierusalin și la Roma. Demnitatea persoanei, egalitatea între bărbat și femeie, grija pentru justiția universală, sensul iertării, iubirea pentru aproapele, distincția între temporal și spirutual, toate aceste principii s-au născut, într-o sinteză complexă, din cultura greco-latină, din iudaism și din creștinism. Cu toate că Epoca Luminilor s-a afirmat împotriva Bisericii și a pretins desprinderea omului de transcendență, nu a putut modifica radical această antropologie: s-a putut spune că Republica a laicizat valorile creștine.

Or, islamismul poartă în el o altă antropologie. Biblia afirmă că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ceea ce îi conferă demnitatea sa inalienabilă, și deci libertatea sa. Demnitatea musulmanului, în schimb, ține nu de natura sa, ci de supunerea față de voința lui Dumnezeu. Islamul nu este numai o credință, ci o Lege, un drept. Acest fapt înglobează întreaga viață în societate, ignorând distincția între Dumnezeu și Cezar: Coranul este un cod religios, dar și un cod civil. Pentru islam, laicitatea, în sensul occidental, este de neconceput. Musulmanul este în primul rând membru al umma, comunitatea credincioșilor. Doar în interiorul acestei umma sunt oameni frați. Dar umma este o comunitate de naștere, din care nu ai dreptul să ieși. ,,Islamul este religia naturală a ființei umane; nimic nu ar justifica o schimbare de religie”, proclamă articolul 10 din Declarația drepturilor omului în islam, adoptată în 1990 de Organizația Conferinței Islamice, care grupează 57 de state. Un musulman nu poate renunța la islam fără să riște pedeapsa aplicată apostaților. Un copil de musulman va fi obligatoriu musulman, o femeie musulmană nu se va putea căsători cu un nemusulman.

Aceasta este litera legii. Pentru musulmanii care consideră Coranul o carte necreată, dictată de Dumnezeu lui Mahomed, până la ultima virgulă, această concepție asupra omului și societății nu este negociabilă. ,,Problema în ceea ce privește islamul, comentează Rémi Brague, este că elementele incompatibile cu o societate ca a noastră nu sunt deloc la periferia sa, ci sunt înrădăcinate în centrul său cel mai profund.”

Cu toate acestea, în vreme ce islamul este liber să se instaleze în Occident, creștinismul rămâne interzis, prigonit sau cu zgârcenie tolerat în statele musulmane. Cu ocazia angajamentelor în fața autorităților religioase, la 7 ianuarie 2011 Nicolas Sarkozy amintea cerința occidentalilor: ,,Drepturile care sunt garantate la noi tuturor religiilor trebuie să fie reciproc garantate în celelalte țări”. Este de asemenea discursul pe care îl rostește Vaticanul. Trebuie să constatăm totuși că această cerință de reciprocitate, cu rare excepții, ne este exprimată decât de o singură parte. În dreptul islamic, una dintre datoriile fundamentale este de a se extinde teritoriul lui dâr al-islâm, ,,teritoriul islamului”, teritoriul unde domnește Legea, pe seama lui dâr al-islâm , sau teritoriul războiului (sfânt).

Problema compatibilității islamului cu valorile occidentale nu este o problemă specific franceză: este valabilă în toate țările europene. În Germania, în 2010, cancelarul Angela Merkel pune în discuție multiculturalismul care ,,a eșuat total”. În Marea Britanie, în februarie 2011, prim-ministrul David Cameron face același lucru: ,,În numele multiculturalismului, noi am încurajat diferite culturi șă trăiască separat. Am dat greș în încercarea dea a le dărui viziunea unei societăți din care ar fi trebuit să dorească să facă parte. Am tolerat chiar ca acele comunități ,,să batjocorească uneori valorile noastre”. Opiniile împărtășite de președintele Republicii Franceze: ,,Multiculturalismul a eșuat în Europa și în Franța, căci ne-am ocupat prea mult de identitatea celui care sosea și nu îndeajuns de identitatea țării care primea”. Iar Nicolas Sarkozy mai adaugă: „Problema islamului își are originea în Franța”

Să ne situăm încă o dată în durata lungă. Intrăm astăzi în a patra etapă a raporturilor dintre Franța și islam, etapă condiționată de felul în care Franța va ști sau nu să iasă din criza ei de identitate. Am scris mai sus că diferențele între valorile occidentale și valorile musulmane nu au fost depășite, în cursul întâlnirii Franței cu islamul în perioada colonială, decât temporat și în mod imperfect, și pe baza unui patriotism francez afișat, sub egida culturii militare și într-un context de război împotriva unui dușman comun. Aceste condiții au dispărut, din fericire, dar în locul lor a rămas vidul. Îndoindu-se de ea însăși și căutându-și zadarnic un proiect colectiv, națiunea nici măcar nu mai îndrăznește să-și impună modul de viață și valorile celor care se instalează pe pământul ei. Franța, de altfel, nu se mai gândește pe sine ca o națiune de cultură creștină, numărul creștinilor efectivi diminuându-se. Republica incertă, democrația închistată, religiozitatea absentă: altfel spus, cele mai proaste condiții pentru a reglementa chestiunea islamului.

Așa cum stau lucrurile, istoricul, care se ferește de orice profeție, trebuie să se mărginească să evoce trei scenarii. Prima ipoteză: islamul se dizolvă în democrație. Curentul reformator câștigă în rândurile musulmanilor, care abandonează sau moderează câteva principii fundamentale ale religiei lor. Este suficient să observăm în ce măsură o mare parte a populației arabe care trăiește în Franța, mai cu seamă femeile, respingând constrângerile modelului arabo-musulman, adoptă materialismul consumist dominant. De acum înainte, în ciuda interdicțiilor religioase, jumătate dintre femeile musulmane născute sau venite la o vârstă fragedă în Franța sunt căsătorite cu nemusulmani. Nu toți musulmani își practică integral religia. ,,Experiența concretă a societăților musulmane, observă Rémi Brague, este că sursele islamului nu joacă adesea în această chestiune decât rolul unei referințe care este tămâiată, dar nu este și urmată. Individual, musulmanii iau din islam ce pot, și lasă mult deoparte”.

După părerea mea, Franța este o țară ,,prea” ospitalieră pentru unele minorități. Peste tot se vorbește că este rasistă, dar se omite faptul că și acțiunile imigranților lasă de derit uneori.

VI.2. ,,Black and white” – emergențe ale antirasismului în Anglia

Capitolul de față prezintă anumite cazuri de discriminare din Anglia. Niște cifre care arată că există cu mult mai puțini judecători femei decât sau că disproporționat de mulți dintre deținuții din închisori sunt negri indică un anumit grad de dezavantajare a celor de o anumită categorie socială sau de o anumită rasă. Dacă acest fenomen este considerat sfârșitul unui proces de selecție atunci e nevoie să privim înapoi la o etapa anterioară, în care pot fi găsite bazele concluziei că una dintre cifre era disproporționată față de cealaltă. De asemenea, este important să identificăm termenul de comparație adecvat, cifra cu care trebuie făcută comparația. Apoi, este recomandabil să privim înainte, pentru a cerceta dacă subreprezentarea femeilor în profesia de judecător va efecta lucrările tribunalelor sau dacă suprareprezentarea persoanelor de culoare în închisori va afecta situația viitoare a societății. Statisticile referitoare la inegalități reprezintă instantanee ale unui proces complex și continuu.

Nimeni nu poate preciza în ce măsură dezavantajul este un rezultat al discriminării fără a înțelege mai întâi procesul care i-a dat naștere. Atât juriștii, cât și deținuții provin în proporții inegale din anumite segmente ale populației, pentru ca selecții ulterioare să decidă cine urcă și cine coboară pe scara socială. Este esențial să înțelegem cum funcționează sistemul, înainte de a căuta să vedem dacă el este folosit într-o manieră care îi avantajează pe unii în detrimentul altora. Actualele modele de dezavantaj se schimbă constant, deoarece sistemele se transformă și ele, uneori în urma reclamațiilor că au fost de la bun început construite în mod pîrtinitor. Cercetătorul trebuie să examineze întregul proces de selecție pantru a măsura orice discriminare petrecută în interiorul acestuia. Exemplele folosite în acest capitol sunt împrumutate din experiența Marii Britanii, dar ele au fost alese pentru a ilustra metodele de cercetare a incidenței discriminării, iar metode similare trebuie să poată fi folosite în cele mai multe țări. (Cititori din afara Marii Britanii pot observa că sistemul juridic al Angliei și Țării Galilor este diferit de cel al Scoției; aceste trei ținuturi alcătuiesc Marea Britanie; atunci când se adaugă și Irlanda de Nord, țara respectivă devine Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, dar, de dragul simplității, ne-am referit aici la ,,Marea Britanie”, chiar și în contexte în care ,,Regatul Unit” ar fi un termen mai corect din punct de vedere tehnic).

Amiterea la universitate

În Marea Britanie, oricine dorește să obțină un loc la o universitate trebuie să completeze un formular standard ce poate fi procurat de la o instituție cunoscută mulți ani sub numele de Consiliul Central Universitar de admitere, nimit în mod obișnuit CCUA. Candidatul specifică cinci cursuri (ce pot fi la cinci universități diferite), furniza informații despre calificările sale educaționale, după care dădea formularul unui referent (de obicei directorul unei școli) care făcea, la rândul său, o evaluare a meritelor și succeselor probabile ale candidatului la orice examinări ulterioare, trimițând apoi formularul la sediul central al CCUA. Deși universitățile sau cursurile își pot schimba denumirea, considerentul cel mai important este că unele universități și unele cursuri se confruntă cu o cerere mai mare decât altele; cunoșterea acestui fapt afectează oferta, căci candidații nu își irosesc una dintre cele cinci opțiuni optând pentru un curs, dacă socotesc că nu au nici o șansă să obțină un loc. Multor candidați li se dau sfaturi referitoare la șansele lor de viitor în cadrul liceului.

CCUA fotocopia formularele si le trimitea la universitățile aflate pe listă, unde erau distribuite unor persoane numite în comitetul de selecție. Aceștia îi alegeau pe cei pe care îi considerau cei mai buni candidați și le ofereau locuri, fie în mod necondiționat, fie condiționându-și oferta de anumite note obținute la examene. Uneori, ei cheamau candidații la interviu. Unele oferte erau acceptate, iar altele respinse. Acesta era, și încă este, un sistem extrem de competitiv, în care cei ce fac selecția încearcă să atragă cei mai buni studenți înainte ca o altă universitate să pună mâna pe ei, iar candidații încearcă să fie înscriși la cele mai agreate cursuri. Uneori, membrii comitetului de selecție greșeau completând prea repede locurile, iar alteori stabileau niște standarde prea înalte și rămâneau cu locuri libere.

Medicina reprezintă o bună exemplificare a presiunii execitate de candidații bine pregătiți care concurează pentru un număr limitat de locuri. Din motive ce vor fi explicate pe scurt, vom începe cu Școala de Medicină de pe lângă spitalul St. George din Londra. Pe la mijlocul anilor ’80, acolo se înscriau mai mult de 2000 de candidaturi pentru 150 de locuri; circa 25 la sută dintre candidați erau selectați pentru interviu, iar unui număr de aproximativ 70 la sută dintre aceștia li se ofereau locuri. Deoarece procesul de selecție ere cronofag, a existat o tentativă de a se economisi timp folosindu-se un program pe computer. Medicul care îl elaborase dorea să reducă incoerențele din deciziile la care ajungeau el și colegii săi din comitetul de selecție. A examinat deciziile luate câțiva ani la rând de cei ce făceau selecția, a notat caracteristicile candidaților cărora li se ofereau locuri și a elaborat un program ce urma să imite judecățile celor ce făceau selecția. După ce un test a arătat că rezultatele obținute prin folosirea programului puteau fi corelate în proporție de 90–95 la sută cu deciziile la care se ajungea de fapt, programul a început să fie folosit pentru a decide ce candidați trebuie chemați la interviu.

Cam în același timp, doi doctori de la altă instituție de învățământ, îngrijorați de posibilitatea unor inechități în cadrul admiterilor, au întreprins în 1981 un studiu asupra a peste 1300 de candidați la școlile medicale. Au descoperit că erau admiși 42 la sută dintre cetățenii britanici ale căror nume nu erau de sorginte europeană; de asemenea, cercetătorii au aflat că acest fenomen nu poate fi explicat prin nici o diferență de calificare sau prin momentul din ciclul lor educațional în care aceștia își depuseseră candidatura. Doi alți medici, ale căror posturi erau la St.George, au studiat admiterile la cele unsprezece școlii londoneze și au descoperit că proporția de studenți ce nu erau cetățeni britanici varia de la 5 la 16 la sută și că această variație era strâns corelată cu aceea a femeilor. St. George deținea în ordine ierarhică, cel de-al doilea loc în procentaj, de studenți ne-europeni. Apoi, unul dintre acești medici a descoperit din întâmplare că programul de computer opera în mod discriminatoriu atunci când făcea ierarhia candidaților pentru interviu. Bărbații erau plasați puțin mai sus decât femeile, iar ,,albii“- mai sus decât ,,ne-albii“, astfel încât circa 10 la sută dintre candidați nu au fost chemați pentru interviu, fie deoarece erau femei, fie pentru că proveneau din grupuri etnice minoritare. Odată descoperit acest fapt, programul nu a mai fost folosit.

Cei ce au răspuns la selecționarea candidaților pentru interviu nu au fost conștienți că au particat o formă de discriminare pe temeiul sexului sau a rasei, nici în timpul cât a fost folosit programul, sau (se presupune) înainte ca acesta să fie introdus. Ei nu excludeau toate femeile sau toate persoanele ne-europene. Pur și simplu, persoanele din anumite categorii aveau alte șanse de reușită, iar diferențele puteau fi exprimate statistic. De ce? Până nu demult, numeroase școli medicale britanice au preferat candidați bărbați, fie pentru că membrii comitetului de selecție erau bărbați care socoteau că numai bărbați pot fi doctori mai buni, fie pentru că credeau că multe doctorițe nu ar mai practica medicina cel puțin o vreme, pentru a se îngriji de copiii lor, astfel încât pregătirea bărbaților reprezenta o mai bună folosire a resurselor publice. Într-un anumit stadiu, multe școli de medicină calculau astfel încât să nu admită mai mult de 33 la sută femei, dar aceste cote au fost între timp abandonate.

Aceasta discuție referitoare la admiterea în universitate ne permite să dăm un răspuns preliminar la întrebarea ,,cum să localizăm discriminarea?”. Comparându-se numărul, calificările și caracteristicile sociale ale candidaților cu numărul celor cărora li s-au oferit locuri, se poate observa orice discrepanță care nu poate fi atribuită factorilor inerenți procesului de selecție, ci celor asociați cu clasa socială, rasa sau handicapul candidaților. Rezultatul sugerează fără urmă de îndoială că s-a practicat o discriminare, fără a-i identifica pe cei răspunzători. Deoarece discriminarea sexuală provine atât de des din noțiunile uzuale despre ce anume se potrivește unei femei și ce unui bărbat, astfel de probe por fi suficiente pentru a fundamenta politicile antidiscriminatorii. Modurile de a concepe diferențele rasiale sunt mai complicate decât diferența feminin-masculin, iar cauzele discriminării rasiale sunt adesea mai putin simple. Discriminarea sexuală este mai puțin importantă decât cea rasială în domenii precum cel al dreptului penal sau al locuințelor, astfel încât este nevoie să mergem mult mai departe pentru a localiza discriminarea rasială.

Aproape toți candidații la un loc în școlile de medicină britanice au diplome eliberate de școli britanice, dar pentru cineva care nu posedă așa ceva, poate fi destul de dificil de descoperit valoarea relativă a unei calificări alternative. Ceea ce nu este familiar este socotit riscant, iar reacțiile pot fi determinate de speranțe nejustificate. Astfel, un studiu făcut asupra perspectivelor de angajare în Londra în 1966–1967 menționa două exemple: ,,managerul unei companii explică de ce respinsese o candidată la un post de secretariat – «asiatică, o femeie încântătoare, în jur de patruzeci de ani, capabilă, de mult timp aici. Engleza ei era bună, deși nu era limba ei maternă. Dar amândoi (managerul și directorul de personal) simțeam că, dacă s-ar enerva, engleza ei nu ar rezista»”. Cel de-al doilea exemplu se referea la un locotenent-colonel de geniști, absolvent al Universității din Rangoon, despre care s-a spus că ,,are o experiență de genist în armata indiană postbelică. E greu să-ți dai seama dacă este bun la ceva…totuși, nu era armata britanică“, un comentariu ce ignora, desigur, standardele din armata indiană în momentul respectiv.

Cercetarea ce analizează îndeaproape un eșantion de candidați și adună opiniile celor din comitetele de selecție despre cât de potriviți sunt aceștia, poate asambla cu folos informații despre percepțiile membrilor comitetului respectiv. Pot fi cruciale, dar sunt o metodă de cercetare extrem de cronofagă.

Sistemul de procedură penală

Exemplul de discriminare în atribuirea de locuri la universitate a fost cercetat mai întâi, deoarece el descrie un proces ce le este probabil familiar multora, dar, sub anumite aspecte, sistemul de procedură penală ar furniza un exemplu mai bun. Procesul de admitere la universitate eate mai complicat decât a fost prezentat până acum, deoarece există posibilitatea discriminării în modul în care își scriu referenții rapoartele, în desfășurarea interviurilor, precum și așa-numitul proces ,,de curățire“ de la sfârșit, când se depun eforturi pentru a se completa locurile rămase libere, contrar a ceea ce se anticipa. S-ar putea ca discriminarea care are loc să se acumuleze în urma unor preferențieri minore. Sistemul de procedură penală este extrem de complex, deoarece este reglementat de un corp masiv de legi scrise, menit să aibă în vedere orice eventualitate, deși, inevitabil, lasă o largă arie de acțiune, deschisă execitării puterii judecătorești. Din pricina acestui spațiu de acțiune, precum și a naturii deciziilor ce trebuie luate, există situații în care pot fi adoptate hotărâri extrem de discriminatorii fără a se da seama cum se cuvine de ele.

În cea mai simplă formă a sa, procesul începe atunci când ofițerii de poliție opresc oamenii pe stradă pentru a le pune întrebări, când arestează pe cineva, îl duc la secție, unde acesta va fi pus sub acuzare sau va fi eliberat, va fi reținut în arest sau va ieși pe cauțiune, pentru ca apoi să fie adus în fața tribunalului, unde i se va aproba sau nu cauțiunea – candiționat sau nu –, va fi judecat de o instanță superioară sau una inferioară, va fi gasit vinovat sau nevinovat și se va pronunța o sentință al cărei grad de severitate variază în mare măsură, de la o perioada scurtă petrecută în închisoare la una lungă.

Este mai probabil ca discriminarea să fie practicata în sistemul de procedură penală decât în cadrul admiterii în universități. Comitetele din universități intră în competiție pentru cei mai buni studenți. Dacă preferă studenți de un anumit fel, acesta este probabil să fie doar un factor printre mulți alții și nu o mare prioritate. În medicină, de pildă, comitetele selectează oameni ce vor practica aceeași profesiune ca ei, oameni care, dacă nu au încă un statut socio-economic similar cu al membrilor comitetelor, vor dobândi acest statut într-o perioadă de timp oarecare. În sistemul de procedură penală însă, deciziile sunt luate de persoane ce răspund de lege și ordine și au de-a face cu alte persoane ce se pare că au violat legea, astfel încât orice factor legat de clasă sau de rasă este relativ la o situație în care oameni predipuși a fi morali au de-a face cu semeni de-ai lor suspectați ce ceva ilegal; componentele sociale și morale pot întări înclinația de a discrimina.

În 1990 în Marea Britanie, persoanele originare din grupuri etnice minoritare alcătuiau circa 5,8 la sută din populația totală, dar totalizau 18,2 la sută dintre cei aflați în închisori. Persoane de origine vest-indiană sau vest-africană totalizau 1,1 la sută din populația totală, dar și 11,2 la sută din deținuți. Ba chiar mai frapant, 24 la sută dintre femeile aflate în închisori erau de origine vest-indiană sau vest-africană. Cifrele neprelucrate de tipul acestora pot induce în eroare. Este nevoie să ne amintim întotdeauna că mare parte din infracțiuni sunt comise de tineri. Grupurile de imigranți cuprind întotdeauna o proporție mai mare de tineri și relativ puțini oameni în vârstă. Ba chiar dupa ce au fost corectate diferențele în distribuția pe vârste, cifrele menționate mai sus, ca și altele, arată că, în Marea Britanie, persoanele de culoare sunt în mai mare măsură implicate în cazuri penale decât albii, iar asiatici mai puțin decât ambele categorii. Un număr apreciabil de femei de culoare aflate în închisoare erau de altă naționalitate decât cea britanică, fiind condamnate pentru import ilegal de droguri, o infracțiune pedepsită mai aspru decât media. Cifrele referitoare la numărul total al deținuților pot transmite o impresie diferită, de aceea oferită de cifrele referitoare la numărul de persoane condamnate la închisoare, deoarece primul total este afectat de orice creștere în numărul de persoane ce ispășesc condamnări îndelungate.

Grupurile etnice se disting prin modul în care cultura lor diferă de aceea a altor grupări, astfel încât ele vor prezenta forme caracteristice de devianță. Infracțiunile împotriva persoanei și cele ,,comise pe stradă” sunt mai vizibile decât evaziunea fiscală sau frauda comercială. Ele pricinuiesc o mai mare preocupare și au drept rezultat mai mute trimiteri în judecată. Sociologii au descris creearea subculturilor celor dependenți de droguri și ale tinerilor care organizează întreceri cu mașinile. De asemenea, pot exista subculturi ale unor persoane dintr-un grup etnic anume, ce posedă un model distinct de infracționalitate; dacă acest model, precum infracțiunile comise pe stradă, se repetă în mod frecvent, acest fapt are un mare impact asupra cifrelor. Astfel, la începutul anului 1991, în sudul Londrei au fost lipite de către poliție anunțuri care arătau astfel: ,,în jur de 60 de oameni sunt răspunzători de 90 la sută dintre infracțiunile de stradă din Brixton”, apelând la ajutorul cetățenilor pentru ai prinde și judeca. Anunțul nu spunea că mulți dintre cei 60 de oameni erau de culoare, dar se prea poate ca lucrurile să fi stat așa și, dat fiind că este mai dificil pentru negri să se angajeze și că sunt supuși unui număr mai mare de privațiuni, nu trebuie să ne mirăm dacă asta ar fi fost situația. Astfel de considerente trebuie luate în calcul înainte de a trage concluzia că discriminarea rasială reprezintă principalul factor al relativei suprareprezentări a negrilor în închisori.

Unul dintre cele mai bune studii publicate până acum despre ce se întâmplă după aceea este o analiză a hotărârilor luate la Londra în 1983. S-a descoperit că printre cei cărora li se refuzase cauțiunea atât de către poliție, cât și de către justiție, erau mai mulți negri decât albi. Deoarece urmau să fie ținuți în închisoare în așteptarea procesului, acest fapt putea contribui la suprareprezentarea persoanelor de culoare printre deținuți. Studiul londonez se referea la albi, negri și asiatici, împărțindu-i în două categorii de vârstă: cei între 17 și 20 de ani și cei între 21 și 25 de ani. Acest fapt este important în analiza discriminării, deoarece în unele cazuri s-a descoperit o diferență ce conducea la discriminare într-o grupă de vârstă, dar nu și în cealaltă. Luând ambele categorii împreună, se pare că discriminarea era relativ mică.

Cea mai importantă descoperire a fost că numărul negrilor care nu erau judecați de curțile cu jurați, ci trimiși la Curtea Coroanei (care are puterea de a da sentințe mai aspre) era ceva mai mare decât al albilor. La Curtea Coroanei au fost achitate mai multe persoane de culoare decât albi, dar și mai multe au fost condamnate la închisoare. Cifrele nu arată nici în ce proporție au fost trimise persoanele de culoare în fața Curții Coroanei, deoarece magistrați socoteau că infracțiunile comise de aceștia meritau o sentință mai aspră, și nici care a fost proporția celor care au ales ei înșiși să fie judecați de această sentință superioară. Faptul că asistența juridică este în mai mare măsură disponibilă pentru persoanele cu venituri mici reprezintă un posibil factor care a influențat deciziile acuzaților, dar nu este probabil ca el să fi avut o asemnificație mai mult decât marginală.

Un număr mai mare de persoane de culoare au fost achitate de Curtea Coroanei, ceeea ce sugerează că punerea lor sub acuzare era fundamentată pe probe mai puțin solide decât acelea din cazul albilor acuzați de aceleași infracțiuni. Faptul că mai mulți negri au fost condamnați la pedepse privative de libertate (în închisoare sau școli corecționale) poate fi cauzat de gravitatea mai mare a infracțiunilor comise, dar alte studii au descoperit că în cazierul deținuților de culoare se află mai puține condamnări, ceea ce sugerează că discriminarea rasială a influențat pronunțarea sentinței. Mai există și alți factori ce au fost omiși din această scurtă trecere în revistă. O alternativă la sentințele privative de libertate este eliberarea condiționată. Într-o anumită etapă, se părea că este mai puțin probabil ca funcționarii care luau decizia eliberării condiționate să recomande acest curs al acțiunii, poate din cauza unor prejudecăți, dar și din cauză că fiind albi, se simțeau mai puțin înclinați să întrețină raporturi corecte cu un tânăr de culoare eliberat condiționat. Creșterea numărului de funcționari de culoare însărcinați cu eliberarea condiționată poate să fi înlăturat această dificultate.

Cercetări mai recente asupra candamnării infractorilor de către Curtea Coroanei din West Midland (Marea Britanie) au apreciat că patru cincimi din suprareprezentarea bărbaților negri în închisoare provenea din numărul mai mare de persoane de culoare condamnate de Curtea Coroanei, iar o cincime – din ceea ce se petrecuse când aceștia erau judecați (dacă erau sau nu pasibili de a primi o condamnare mai mică pentru că își recunoșteau vina, precum și natura sentinței primite). Procentajele celor condamnați la privare de libertate erau următoarele: albi, 48,8; negri, 56,6; asiatici 39,6. După ce s-a luat în considerație gravitatea infracțiunii pentru care fuseseră condamnați, diferența albi-negri era de 2,5. Dar poate și mai important este că studiul a demonstrat diferențe în severitatea condamnării de la un oraș la altul. După ce au calculat un ,,scor de probabilitate a privării de libertate” întemeiat pe informațiile factuale din dosarele cazurilor, cercetătorii n-au descoperit nici o diferență între albi și negri în privința sentințelor pronunțate de Curtea Coroanei din Birmingham, în vreme ce ea se situa la 30 la sută în Dudley. Deoarece cercetătorilor nu li s-a permis să îi intevieveze pe judecători, explicațiile diferenței respective rămân pe tărâmul ipotezelor, judecătorii fiind cei care trebuie să dea seama de modul în care își practică meseria.

Locuințele

Selecția pentru admiterea în universitate și deciziile din sistemul pe procedură penală pot fi reprezentate sub forma unor etape într-un proces liniar. Discriminarea pe piața locuințelor este ceva mai complexă, din cauza delimitării între sectorul public și cel privat, precum și a divizărilor ulterioare din interiorul acestora. În 1988, în Marea Britanie 64 la sută dintre familii erau proprietarele locuințelor lor (24 la sută le dețineau cu drepturi depline, iar 40 la sută plăteau rate la creditele pe care le făcuseră pentru a le cumpăra); 26 la sută închiriau de la municipalitate case din proprietatea primăriilor, în vreme ce 8 la sută erau chiriașii unor persoane private sau ai unor societăți de locuințe. Prima decizie luată de un cuplu care dorește să intre în posesia unei locuințe este de a se îndrepta spre sectorul public sau spre cel privat. Un studiu făcut la scară mică (Ineichen, 1981) a evidențiat prezența unor cupluri asemănătoare în toate privințele relevante, cu excepția faptului că luaseră decizii diferite referitor la locunță. Cei care doreau să aibă o locuință în proprietate au descoperit că ar fi cel mai bine să amâne apariția copiilor, iar femeia să rămână angajată atâta vreme cât este posibil, deoarece în felul acesta economiseau bani. Cei care îți propuseseră să obțină o casă a municipalității au aflat că era cel mai bine să-și întemeieze o familie și să locuiască cu părinții unuia dintre soți, așa încât să acumuleze ,,puncte“ care să îi propulseze în primele rânduri ale listei pentru aceste locuințe. Un avantaj îl reprezenta și obținerea unui certificat care să recomande mutarea lor din actuala locuință din motive de sănătate, în cazul când locuiau în condiții mizere. Astfel, cuplurile care păreau inițial asemănătoare au început să semene din ce în ce mai puțin pe măsură ce înaintau pe cale propusă.

Se poate foarte bine ca acele cupluri ce proveneau din grupurile etnice minoritare și erau în căutare de locuințe în sectorul privat să se fi confruntat cu discriminarea rasială. În 1989, Comisia pentru egalitate rasială a întreprins o investigație experimentală printre agențiile imobiliare, proprietarii de case, micile hoteluri și pensiuni, în 13 localități din Marea Britanie (CER, 1990). În fiecare localitate, ei au pregătit opt examinatori, patru bărbați și patru femei, dintre care doi bărbați și două femei erau fie afro-caraibieni, fie africani, fie asiatici, astfel încât să alcătuiască patru perechi complementare de persoane ce nu diferă una de cealaltă sub vreun alt aspect important în afara celui al originii etnice.

Un observator din grupurile minoritare vizita o agenție imobiliara și cerea informații detaliate, în scris, despre numărul și amplasamentul proprietăților disponibile pentru un anumit nivel de chirie. Delegatul alb trecea și el pe acolo cu 15 sau 20 de minute mai târziu și solicita aceleași informații. Dacă testul ,,eșua“ ori rezultatul era neconcludent, era repetat în ziua următoare, folosindu-se o pereche diferită de observatori.

Posibilitatea discriminării rasiale din partea proprietarilor a fost testată și la telefon. Un cercetător cu un pronunțat accent afro-caraibian sau asiatic telefona pentru a cere informații despre o proprietate căreia i se făcea reclamă. Dacă lui sau ei i se spunea că locunța respectivă a fost deja dată, un obervator alb de același sex dădea telefon cu cinci sau zece minute mai târziu. Dacă i se spunea că locuința este încă disponibilă, acest fapt era considerat o probă de discriminare. În cazul micilor hoteluri și al pensiunilor, cercetătorul provenit dintr-un grup etnic minoritar le vizita sau telefona pentru a întreba dacă există o cameră disponibilă la o anumită dată. Dacă primea un răspuns negativ, un observator alb vizita ulterior locul respectiv sau dădea un telefon.

În cazuri precum acesta, examinatorii din grupurile minoritare nu și-ar fi dat niciodată seama că erau discriminați, dacă nu le-ar fi urmat partenerii albi. Acest fapt i-a învățat că discriminarea era mult mai răspândită decât bănuiseră ei. Era cu atât mai important cu cât, la sfârșitul fiecărei zile, se desfășurau ședințe în care ,,se făceau dările de seamă”. După cum explică raportul, deși examinatorii proveniți din grupurile etnice minoritare se simțeau adesea bine pregătiți să înfrunte posibila discriminare, cei mai mulți au fost într-o anumită măsură traumatizați de experiențele trăite. Ei se puteau simți mânioși și respinși, în vreme ce partenerii lor albi, în fața experienței directe a tratamentului diferențiat, se puteau simți vinovați și rușinați. Ședințele de ,,dări de seamă“ aduceau aceste sentimente la suprafață, ajutând la reinstaurarea încrederii și respectului de sine al oamenilor ce fuseseră supuși unor experiențe dezumanizante.

Discriminarea pe piața locuințelor survine atunci când cuiva i se refuză o locuință din motive rasiale. Se mai petrece și atunci când cuiva i se oferă, din aceleași motive, locuință în condiții mai puțin favorabile.

VI.3. ,,All different, all equal, all exploited” – emergențe în Irlanda

O altă țară considerată a fi rasistă este Irlanda. Din cauza multor atacuri la adresa minorităților, irlandezii sunt considerați rasisti. Un caz actual este cel din Irlanda de Nord din 2009 în care în jur de o sută de români au fost obligați să plece din casele lor din Belfast. Primarul acestui oraș a explicat, în urma unei ședințe, că nu doar rasismul este problema din această zonă, ci problema infracțiunilor motivate de ură este mult mai gravă și cuprinde și dicriminarea persoanelor cu handicap sau a celor de altă religie sau orientare sexuală. De reținut însă este că aceste atacuri nu îi vizează în mod special pe români, ci împotriva străinilor care locuiesc în oraș.

VI.4. Rasism – antirasism în Italia

Chiar și în Italia au fost semnalate cazuri de rasism. Existând o seamă de obiecții acum câtva timp la adresa politicii din Italia privind imigrația și filosofia care o inspiră, Ministrul italian, Livia Turco a precizat că experiența celorlalte țări ne arată ce înseamnă discriminarea și segregarea politică care alimentează tensiunile sociale și revoltele. Argumentul respectiv însă confundă evident străinii care sunt rezidenți legali și străinii ilegali. Livia Turco mai considera că valoarea simbolică a votului ca prevenire a unor atitudini rasiale i se pare indiscutabilă. Însă tocmai votul ar duce la atitudini rasiale.

Să rămânem la cazul Italiei, o țară fără ,,rasiști originari” și în care rasismul n-a prins rădăcini. Rasismul se naște în Italia odată cu fascismul și moare odată cu el. O eventuală renaștere a sa nu s-ar datora faptului că italienii sunt rasiști, ci fiindcă rasismul cuiva generează întotdeauna, la un moment dat, o reacție de contra-rasism.

Cred că sunt puține situații în care majoritarii unei țări să respingă minoritarii fără a avea un motiv. De multe ori auzim câte cazuri de delincvență, furturi, crime și multe incidente de acest fel apar în grupurile de imigranți.

VI.5. Relația românilor cu rromi și maghiari

O primă formă de rasism în țara noastră a fost considerată antisemismul. Rădăcinile antisemitismului românesc se împletesc cu originile statului român modern și cu apariția bogatei tradiții culturale naționale care a însoțit unirea principatelor, independența și crearea României Mari. Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din semințele sădite în evenimentele majore ale dezvoltării țării începută la jumătatea secolului al XIX-lea. Din motive care puteau diferi de la o persoană la alta sau de la un grup la altul, în viața politică, culturală și spirituală a societății românești au existat, în forme variate și cu diverse intensități, puternice curente antisemite.

Acestea au fost prezente în cea mai mare parte a secolului care a precedat ascensiunea la puterea a Partidului Național Creștin în 1937, instalarea dictaturii regale în 1938 și a statului național-legionar condus de Ion Antonescu în 1940 – cu alte cuvinte, a secolului care a culminat cu Holocaustul. Acțiunile antisemite ale acestor guverne succesive s-au inspirat din temele antisemite care pătrunseseră în lexiconul românesc de idei cu mult înainte de anii 1930 și de creșterea influenței și a puterii naziste în Germania. În timp ce fiecare dintre aceste trei guverne a amestecat în mod oarecum diferit elementele esențiale ale unor concepte antisemite răspândite – accentuând mai mult sau mai puțin anumite teme, poate adăugând unor concepte locale noțiuni adaptate din exprimarea antisemită ne-românească și propunând uneori mai multă, alteori mai puțină violență pentru îndeplinirea scopurilor lor – toate aceste guverne au reprezentat o continuitate esențială cu ideile antisemite românești care își aveau originea în perioada de dinaintea Primului Război Mondial. Este adevărat că politicienii cu vederi antisemite radicale au căpătat o mai mare legitimare în ochii publicului după venirea la putere a lui Hitler în Germania.

În zilele noastre alte minorități au luat locul evreilor. Rromii sunt cei care se consideră marginalizați. Procesul de marginalizare, atât în forma sa exterioară (prin presiune), cât și în cea intrinsecă grupului (automarginalizarea), este un proces continuu. El nu se oprește decât atunci când societatea ajungea la perfecțiunea exercițiului și practicii interculturalității și multiculturalității, când respectul față de lege și față de celălalt devine un mod de viață, o componentă a personalității umane.

Dintre toate țările europene, România este fără îndoială, cea care adăpostește cel mai mare număr de rromi. Problemele cele mai dese care apar se referă la forța de muncă. Lipsa de calificare a populației de rromi reprezintă un factor determinant în explicarea ratei crescute a șomajului în rândul acestora. Discriminarea directă se bazează pe prejudecăți fizice și morale, precum ,,țiganii sunt murdari” sau ,,țiganilor nu le place să muncească”. Pe piața muncii, acest tip de observații rasiste se concretizează prin atribuirea muncilor celor mai ingrate și mai dificile rromilor. Trebuie recunoscut însă că există multe cazuri de delicvență în rândul rromilor, dar, într-un context de criză economică și de competiție profesională, un întreg grup se vede obligat să sufere de pe urma unei proaste reputații și a neîncrederii, chiar ostilității unora dintre români, care identifică în permanență apartenența etnică rromă cu un comportament deviant în mod natural. Ar fi însă nedrept și reductiv să credem că șomajul rromilor s-ar datora exclusiv animozității și discriminării din parte celor de altă naționalitate. Lipsa de pregătire profesională și de educație joacă în acest caz un rol uriaș.

Cartierele cu dominantă țigănească (șatrele) izbesc prin aspectul lor părăginit și prin lipsa totală de dotări; unele nu sunt racordate la rețelele de distribuție a apei sau a electricității, dar mizeria se învecinează deseori cu luxul, țiganii foarte bogați trăiesc în locuințe somptuoase, construite imediat după revoluție, dar plasate la periferia orașelor. La periferia Timișoarei, după 1990, țiganii bogați și-au înalțat vreo cincizeci de vile de un lux și o lipsă de măsură.

Rromii sunt mai degrabă descriși în termeni care țin de social și de economic, decât prin trăsăturile lor culturale. Murdăria, furtul, cerșetoria, marginalizarea socială slujesc de obieci la a-i defini. Migrarea țiganilor în Europa de Vest a consolidat stereotipurile occidentale, reducând țiganii la o ,,identitate” de cerșetori. Nu trebuie însă să ignorăm evenimentele pe care le auzim adesea prin ziare, la televizor, în care rromii comit multe delicte, iar dacă sunt sancționați imediat se victimizează. Chiar și străinii au început să creadă că ,,român” este sinonim cu ,,rrom”.

De asemenea, o altă problemă în care intervine discriminarea este cea legată de maghiari. Aceștia au căutat din totdeauna să-și creeze o ,,țară” pe teritoriul nostru. Există școli în care se vorbește doar maghiara, dacă vrei să cumperi ceva de la un magazin unde sunt maghiari ai șansa să ți se zică că nu înțeleg și multe alte cazuri. Oare ce s-ar întâmpla dacă ne-am duce și noi românii în Franța (de exemplu) și am avea pretenția ca francezii să ne vorbească limba pentru a ne înțelege? Trebuie să fim concilianți cu toate minoritățile, dar și ele trebuie să accepte că există drepturi și obligații comune pentru toți.

Consider că, de multe ori, societatea românească acordă prea multe drepturi minorităților, iar acestea nu fac decât să se victimizeze. Sunt multe cazuri în care rromii plecați peste hotare ne-au creat o imagine negativă prin faptele pe care le fac. Observăm cu mâhnire că de multe ori dacă spui că ești român în străinătate, atunci există posibilitatea să fii confundat cu un rrom, să ți se atribuie ,,capacitățile” unuia dintre ei.

CONCLUZII

Rasismul generează foarte multe controverse și confuzii. Am observat că acesta este un ,,comportament” destul de răspândit, comun toturor societăților. Consider că rasismul este periculos nu pentru că folosește cercetări științifice, ci pentru că le distorsionează și promovează violența și crima. Diferențele rasiale sunt un fapt cunoscut și demonstrat de știință, dar ele nu împart lumea în superiori și inferiori, nu justifică gândirea rasistă și crimele rasiste, nu justifică măsurile discriminatorii.

Sigur, pentru cei mai mulți și în special pentru Uniunea Europeană și țările educate în spiritul toleranței, un measj naționalist radical sau populist ca al Noii Drepte sau României Mari par de facto mesaje rasiste, însă ele nu întrunesc cerințele de bază ale rasismului: împărțirea raselor în superioare și inferioare, segregarea rasială sau puritate etnică, violență, ură. Mesajul populist și justițiar poate avea în ochii altora un caracter rasist, dar el e folosit în scop electoral sau ca o percepție eronată și o generalizare eronată a unui comportament antisocial al unui grup etnic la întreaga etnie, o abatere comportamentală a unei minorități sexuale (homosexualitate), o atacare a unor culte sectare a religiei gazdă.

Acestă lucrare este alcătuită din șase capitole, fiecare având un titlu reprezentativ, în concordanță cu informațiile pe care le conține. Am ales această temă pentru actualitatea, cât și pentru importanța problemei pe care o dezbate. Ne este cunoscut tuturor cazul evreilor asasinați în timpul nazismului, tot din cauza unei concepții rasiste. De aceea există numeroase organizații antirasiste care încearcă că înlăture aceste manifestări, tocmai pentru a nu se ajunge la situații extreme. Am observat că rasismul este prezent și printre noi în viața de zi cu zi. El se manifestă și fără să ne dăm seama.

În primul capitol mi-am propus să analizez câteva dintre impresiile preconcepute ale unor biologi sau sociologi despre rasism. Am aflat că rasismul nu a apărut recent, ci încă din secolul al XVIII-lea, odată cu apariția antropologiei. Unul dintre primii cercetători ai rasismului a fost Joseph Arthur, conte de Gobineau care a considerat că rasele umane sunt neegale, dar oamenii sunt egali prin natura lor, prin faptul că toți păstrează în ei scânteia divină. El a considerat că există trei rase umane: galbenă, neagră și albă. Mai târziu, Alexis Carrel, un renumit biolog, era de părere că omul este ființa cea mai tenace dintre toate, iar rasa considerată superioară era cea albă. Eu consider că nu contează culoarea pielii, ci sistemul de valori după care se orientează fiecare. Ceea ce mi-a atras atenția în acest capitol este faptul că există de multe ori idei și păreri preconcepute și neverificate care ne deformează percepția despre anumite persoane.

În următorul capitol am evidențiat elementele ce țin de rasă, dar mai ales ce presupune modernitatea europeană. Rasismul este un sistem de teorii și de credințe individuale sau colective

după care există ,,rase” în specia umană și o ierarhie între ele. Am observat că potrivit acestei concepții indivizii sunt reduși la un ansamblu de criterii identitare considerate ca specifice și care au dus la crearea anumitor prejudecăți. Chiar din Antichitate, rasismul s-a manifestat sub formă de sclavism, colonizare, antisemitism, genocid etc. Astăzi Uniunea Europeană pune tot mai mult accent pe înțelegerea între etnii, în care fiecare să-și conserve cultura, limba și tradițiile.

Tot aici apare și un subcapitol intitulat ,,Influențele intercontinentale”, în care am arătat rolul pe care l-au avut și celelalte în evoluția rasismului de-a lungul timpului. De exemplu, America este rasistă în ceea ce privește religia, referitor la protestantism, la individualismul și etica muncii, cu accent pe drepturile individuale. Pentru asistici grupul e mai important decât individul, iar concepțiile lor despre viață sunt în contradicție cu cele europene. Pe de altă parte, cea din care provin cele mai multe minorități în Europa este Africa. Știut fiind faptul că nivelul de trai este unul scăzut, aceștia au migrat acolo unde aveau locuri de muncă.

În al treilea capitol am explicat noțiunea de ,,rasă”, ,,stat” și ,,națiune”. Analizând aceste concepte, am înțeles că atunci când societatea și statul încetează să mai fie instanțele sociale absolut ale individului, ideea de identitate cetățenească se subțiază până la dispariție, iar conținutul identității naționale se dizolvă. Totul a devenit opțional în ultimii ani. A fi minoritar și-a pierdut sensul natural. Astăzi, a purta o identitate minoritară constituie un privilegiu, deoarece societatea cedează pasul identităților interculturale, minoritarul își joacă apartenența ca pe o armă, care știe că poate domina majoritatea prin victimizare. Tot în acest capitol se prezintă reacția de respingere a europenilor la adresa imigranților africani și, mai ales, islamici.

Problema raselor continuă să fie, după cum se știe, o problemă controversată. Pe bună dreptate, în această lucrare se atrage atenția asupra dificultății definirii conceptului de rasă și asupra numeroaselor imprecizii și accepții eronate în care este folosit acest termen: confuziile dintre noțiunile de rasă și cele de cultură, limbă și religie, dintre rasă și națiune etc. Cum putem explica rasismul, adică faptul că o persoană se crede superioară alteia și îi este permis să o respingă, să o deteste și să afișeze față de ea o adevărată ură, atunci când această persoană nu i-a făcut sau spus nimic?

În capitolul al patrulea am făcut o prezentare a antisemitismului. Am ajuns la concluzia că evreii au fost mereu o minoritate care s-a diferențiat prin cultură, credință și mod de viață față de majoritatea creștină. Au fost și perioade în care se poate discuta de relații cordiale și chiar de solidaritate între creștini și evrei. Antisemitismul a atins cota maximă în ideologia nazistă care descria istoria umană drept o luptă între rase. Naziștii îi considerau pe evrei ca fiind o rasă periculoasă, care amenință bunstarea lumii. Tot aici am discutat despre eugenism și xenofobie.

Eugenismul poate fi rezultatul unei politici întreprinse de către un stat, dar, de asemenea, și rezultatul unui ansamblu de decizii individuale și decizii luate de viitorii părinți. Se pot distinge un eugenism ,,pozitiv” care favorizează caracterele considerate benefice și un eugenism ,,negativ” care caută să înlăture caracterele cu handicap. Tot din aceeași arie semantică cu rasismul este și xenofobia. Aceasta denotă sentimentele de teamă, ostilitate, ura față de străini, cum s-ar zice cei care nu au aceeași naționalitate decât el însuși sau care nu aparține aceluiași grup (cultură, religie, limbă etc). Străinul este perceput ca o amenințare pentru echilibrul vieții și deci ca un inamic.

Prin urmare, antisemitismul și rasismul sunt două atitudini negative. Sunt de părere că exterminarea evreilor a fost una dintre cele mai mari crime ale omenirii. Ei au fost tratați într-un mod groaznic, dacă stăm să ne gândim câți au murit în lagăre sau în alte moduri, de aceea trebuie să luăm atitudine în cazuri de rasism, tocmai pentru a nu se mai ajunge la un asemenea genocid.

În capitolul al cincilea am vorbit despre libertatea de a trăi oriunde în lume, dreptul la libera circulație, abolirea controalelor la graniță, numărul mare al celor care circulă, legal sau ilegal, într-o zonă fără frontiere interne. Am observat că, deocamdată, integrarea este rezolvată fie prin abordare multiculturală (toleranța diversității religioase, legi anti-discriminatorii, acces ușor la cetățenie), fie prin abordare socială, sau ,,republicană” (care acordă toate drepturile, inclusiv cetățenie, dar cere ca imigrantul să nu-și manifeste particularitățile etnice sau religioase în sfera publică). Uneori integrarea nu e realizată nici la a treia generație – ceea ce explică accentele crescute pe învățarea limbii naționale în țări ca Franța, Germania, Olanda, țările nordice, Marea Britanie.

Urmărind evenimentele din ultima perioadă, am ajuns la concluzia că în Europa, comunitățile cele mai expuse la discriminare și la rasism continuă să fie migranții și celălalte minorități etnice, în special africanii negri și rromii. Migranții sosiți cel mai recent în spațiul economic european sunt un subiect de ostilitate. Percepția publică față de minoritățile etnice în majoritatea țărilor este negativă. Minoritățile etnice, în special migranții sau persoanele de origine emigrantă, sunt adesea acuzate că iau posiblitățile de angajare, locurile de muncă pe un salariu redus, că beneficiază de servicii sociale, fiind responsabili pentru creșterea criminalității, care este și în cazul rromilor.

Mi-am dat seama că discriminarea este întâlnită în domeniul muncii, în educație, în sănătate, imobiliare, servicii, în participarea politică, media și justiție. Ea împiedică participarea la viața socială, economică și politică. În domeniul muncii, discriminarea continuă să fie problematică pentru minoritățile etnice. Se cunoaște că numărul șomajului a crescut, iar muncitorii imigranți muncesc, în general, în sectoarele cu salariile cele mai mici. Ei ocupă locuri de muncă manuale ca necalificați, în condiții defaborabile de muncă, fiind cei mai expuși exploatării și abuzului. Printre obstacolele din sfera muncii întâlnite la minorități, putem menționa problema limbii.

În cel din urmă capitol am selectat și analizat anumite cazuri de rasism întâlnite în Europa, mai precis în Franța, Anglia, Irlanda, Italia și România. În fiecare din aceste țări apar situații de discriminare îm momentul când minoritarii doresc să se înscrie la o facultate, să își cumpere o locuință, să beneficieze de asistență medicală sau să-și rezolve o problemă în instanță.

Cred că sunt puține situații în care majoritarii unei țări să respingă minoritarii fără a avea un motiv. De multe ori auzim câte cazuri de delincvență, furturi, crime și multe incidente de acest fel apar în grupurile de imigranți, însă nu trebuie să generalizăm.

Chiar și în țara noastră apar de multe ori reacții de respingere la adresa minorităților, mai ales împotriva maghiarilor și a rromilor. Am observat că, în cazul maghiarilor, există din totdeauna o repulsie, deoarece am rămas cu acele sentimente de respingere încă din timpul ocupației austro-ungare. Astăzi, aceștia au ,,invadat” lumea politică românească și susțin acordarea de drepturi exagerate. Nu mi se pare normal ca locuind în România să vorbești doar maghiara, neștiind limba română. Orice minoritar își poate păstra cultura, religia, cât și limba în mediul familial, dar când iese din acest spațiu comunicarea cu societatea se va face în limba țării gazdă.

În cazul rromilor, problemele cele mai des întâlnite apar în domeniul educației. În orice țară merg aceștia refuză să fie școlarizați, să nu mai vorbim de ce se întâmplă în domeniul muncii. Aceștia s-au obișnuit să fie susținuți financiar de către stat și refuză să muncească cinstit. Am observat că li se pare mai simplu să fure sau să cerșească (mai ales în Franța, unde propriu-zis au invadat-o în ultimii ani), decât să se angajeze și să primească un salariu normal. În Franța li s-au dat locuințe, ajutoare sociale, chiar li s-au oferit locuri de muncă, dar aceștia ce credeți că au făcut? Au refuzat: munca nu este pentru ei!

În concluzie, rasismul este o atitudine proprie omului. Nu trebuie să îngrădim libertatea minoritarilor, să nu-i lăsăm să-și păstreze religia sau tradițiile, din contră ei sunt egali cu noi, dar și aceștia trebuie să înțeleagă că au anumite obligații față de statul gazdă, să-i respecte legile, să aibă o atitudine de bun cetățean și vor constata că nimeni nu le vrea răul fără motiv.

Bibliografie

Alexandrescu, Sorin, Identitate în ruptură. Mentalități românești postbelice, București, Editura „Univers”, 2000;

Andreescu, Gabriel, Naționaliști, antinaționaliști…, O polemică în publicistica românească, Iași, Editura POLIROM, 1996;

Gabriel, Andreescu, Națiuni și minorități, Iași, Editura POLIROM, 2004;

Arthur, Joseph, Eseu asupra inegalității raselor umane,(trad.rom.), București, Editura Incitatus, 2002;

Banton, Michel, Discriminarea, (trad.rom.), București, Editura DU Style, 1998;

Besançon, Alain, Nenorocirea secolului: despre comunism, nazism și unicitatea ,,Șhoah-ului”, (trad.rom.), București, Editura Humanitas, 2007;

Bourthis Y. Richard; Leyens Jacques-Phillippe, Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri (trad. rom.), Iași, Editura POLIROM, 1997;

Burtea, Vasile, Rromii în sincronia și diacronia populațiilor de contact, București, Editura Luminax, 2002;

Carrel, Alexis, Omul, acest necunoscut, (trad.rom.), București, Editura Victor, 2004;

Cărăuș, Tamara, Capcanele identității, Chișinău, Editura „Cartier”, 2011;

Chiciudean, Ion; Halic, Bogdan-Alexandru, Imagologie. Imagologie istorică, București, Comunicare.ro, 2003;

Diaconu, Ion, Minorități: identitate, egalitate, București, Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului, 1998;

Didier, Julia, Dicționar de filosofie, București, Editura Politică, 1978;

Ferréol, Gilles; Jucquois, Guy (coord.), Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale (trad. rom.), Iași, Editura POLIROM, 2005;

Finn Garner, James, Povești corecte politic de adormit copiii (trad. rom.), București, Editura Humanitas, 2006;

Gheorghe, Răzvan, Gabriel, Rasism și antirasism, Filipeștii de Târg, Prahova, Editura ANTET XX PRESS, 1999;

Guguluș, Corina Nicoleta, Integrare,națiune, identitate, Iași, Editura Lumen, 2006;

Iacob, Luminița Mihaela, Etnopsihologie și imagologie. Sinteze și cercetări, Iași, Editura POLIROM, 2003;

Kershaw, Ian, Hitler, germanii și soluția finală, ( trad.rom.), București, Editura Meteor Press, 2010;

Kymlicka, Will, Politică în dialect: naționalism, multiculturalism și cetățenie (trad. rom.), Chișinău, Editura „Arc”, 2005;

Le Petit Larousse, Ediția a V-a, Paris, 1992;

Merfea, Mihai, Țiganii: integrarea socială a rromilor, Brașov, Editura Bârsa, 1991;

Miftode, Vasile; Cojocaru, Daniela; Cojocaru, Ștefan; Sandu, Antonio, Integrare europeană și interculturalitate: dezvoltarea comunităților etno-culturale, Iași, Editura Lumen, 2008;

Panseluța, Alexa; Biru, Emanuela; Bulbașa, Angela, Integrare europeană prin educație multiculturală, Iași, Editura Lumen, 2003;

Patapievici, H.-R., Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când se câștigă?“, București, Editura Humanitas, 2001;

Poliakov, Leon, Mitul arian: eseu asupra izvoarelor rasismului și ale naționalismului, (trad.rom.), București, Editura EST, 2003;

Pons, Emmanuelle, Țiganii din România, o minoritate în tranziție, București, Editura Campania, 1999;

Rădulescu-Motru, C., Românismul, București, Editura Științifică, 1992;

Roșca, Mariana, Note de lectură ce conturează psihologia poporului român, Cluj-Napoca 2006;

Sardar, Ziauddin; Van Loon, Boris, Câte ceva despre studii culturale (trad. rom.), București, Curtea Veche Publishing, 2001;

Sartori, Giovani, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism, (trad.rom.), București, Editura Humanitas, 1997;

Segré, Monique, Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană (trad. rom.), Timișoara, Editura AMARCORD, 2000;

Sévillia, Jean, Incorectitudinea istorică,(trad.rom.) București, Editura Humanitas, 2012;

Șerbănescu, Andra, Cum gândesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor, Iași, Editura POLIROM, 2007;

Tartler, Grete, Identitatea europeană, București, Editura ,,Cartea Românească”, 2006;

UNESCO, Rasismul în fața științei, (trad.rom.), București, Editura Politică, 1982;

Volkoff, Vladimir, Manualul corectitudinii politice. Defectele democrației, Filipeștii de Târg, Prahova, ANTET XX PRESS, 2007;

Wieviorka, Michel, Spațiul rasismului, (trad.rom.), București, Editura Humanitas, 1994;

Zamfir, Elena, Țiganii între ignorare și îngrijorare, București, Editura Alternative, 1993.

Surse mass-media:

France 24, 3 mai 2014;

Le Croix, 17 decembrie 2010;

Le Figaro, 27 ianuarie 2010;

Le Monde, 25 februarie 2009;

Le Monde, 5 ianuarie 2011;

Le Monde, 7 ianuarie 2011;

Le Point, 10 martie 2011;

Minute, 12 noiembrie 2013;

Paris-March, 5 noiembrie 2009;

The Times, februarie 2013.

Bibliografie

Alexandrescu, Sorin, Identitate în ruptură. Mentalități românești postbelice, București, Editura „Univers”, 2000;

Andreescu, Gabriel, Naționaliști, antinaționaliști…, O polemică în publicistica românească, Iași, Editura POLIROM, 1996;

Gabriel, Andreescu, Națiuni și minorități, Iași, Editura POLIROM, 2004;

Arthur, Joseph, Eseu asupra inegalității raselor umane,(trad.rom.), București, Editura Incitatus, 2002;

Banton, Michel, Discriminarea, (trad.rom.), București, Editura DU Style, 1998;

Besançon, Alain, Nenorocirea secolului: despre comunism, nazism și unicitatea ,,Șhoah-ului”, (trad.rom.), București, Editura Humanitas, 2007;

Bourthis Y. Richard; Leyens Jacques-Phillippe, Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri (trad. rom.), Iași, Editura POLIROM, 1997;

Burtea, Vasile, Rromii în sincronia și diacronia populațiilor de contact, București, Editura Luminax, 2002;

Carrel, Alexis, Omul, acest necunoscut, (trad.rom.), București, Editura Victor, 2004;

Cărăuș, Tamara, Capcanele identității, Chișinău, Editura „Cartier”, 2011;

Chiciudean, Ion; Halic, Bogdan-Alexandru, Imagologie. Imagologie istorică, București, Comunicare.ro, 2003;

Diaconu, Ion, Minorități: identitate, egalitate, București, Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului, 1998;

Didier, Julia, Dicționar de filosofie, București, Editura Politică, 1978;

Ferréol, Gilles; Jucquois, Guy (coord.), Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale (trad. rom.), Iași, Editura POLIROM, 2005;

Finn Garner, James, Povești corecte politic de adormit copiii (trad. rom.), București, Editura Humanitas, 2006;

Gheorghe, Răzvan, Gabriel, Rasism și antirasism, Filipeștii de Târg, Prahova, Editura ANTET XX PRESS, 1999;

Guguluș, Corina Nicoleta, Integrare,națiune, identitate, Iași, Editura Lumen, 2006;

Iacob, Luminița Mihaela, Etnopsihologie și imagologie. Sinteze și cercetări, Iași, Editura POLIROM, 2003;

Kershaw, Ian, Hitler, germanii și soluția finală, ( trad.rom.), București, Editura Meteor Press, 2010;

Kymlicka, Will, Politică în dialect: naționalism, multiculturalism și cetățenie (trad. rom.), Chișinău, Editura „Arc”, 2005;

Le Petit Larousse, Ediția a V-a, Paris, 1992;

Merfea, Mihai, Țiganii: integrarea socială a rromilor, Brașov, Editura Bârsa, 1991;

Miftode, Vasile; Cojocaru, Daniela; Cojocaru, Ștefan; Sandu, Antonio, Integrare europeană și interculturalitate: dezvoltarea comunităților etno-culturale, Iași, Editura Lumen, 2008;

Panseluța, Alexa; Biru, Emanuela; Bulbașa, Angela, Integrare europeană prin educație multiculturală, Iași, Editura Lumen, 2003;

Patapievici, H.-R., Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când se câștigă?“, București, Editura Humanitas, 2001;

Poliakov, Leon, Mitul arian: eseu asupra izvoarelor rasismului și ale naționalismului, (trad.rom.), București, Editura EST, 2003;

Pons, Emmanuelle, Țiganii din România, o minoritate în tranziție, București, Editura Campania, 1999;

Rădulescu-Motru, C., Românismul, București, Editura Științifică, 1992;

Roșca, Mariana, Note de lectură ce conturează psihologia poporului român, Cluj-Napoca 2006;

Sardar, Ziauddin; Van Loon, Boris, Câte ceva despre studii culturale (trad. rom.), București, Curtea Veche Publishing, 2001;

Sartori, Giovani, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism, (trad.rom.), București, Editura Humanitas, 1997;

Segré, Monique, Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană (trad. rom.), Timișoara, Editura AMARCORD, 2000;

Sévillia, Jean, Incorectitudinea istorică,(trad.rom.) București, Editura Humanitas, 2012;

Șerbănescu, Andra, Cum gândesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor, Iași, Editura POLIROM, 2007;

Tartler, Grete, Identitatea europeană, București, Editura ,,Cartea Românească”, 2006;

UNESCO, Rasismul în fața științei, (trad.rom.), București, Editura Politică, 1982;

Volkoff, Vladimir, Manualul corectitudinii politice. Defectele democrației, Filipeștii de Târg, Prahova, ANTET XX PRESS, 2007;

Wieviorka, Michel, Spațiul rasismului, (trad.rom.), București, Editura Humanitas, 1994;

Zamfir, Elena, Țiganii între ignorare și îngrijorare, București, Editura Alternative, 1993.

Surse mass-media:

France 24, 3 mai 2014;

Le Croix, 17 decembrie 2010;

Le Figaro, 27 ianuarie 2010;

Le Monde, 25 februarie 2009;

Le Monde, 5 ianuarie 2011;

Le Monde, 7 ianuarie 2011;

Le Point, 10 martie 2011;

Minute, 12 noiembrie 2013;

Paris-March, 5 noiembrie 2009;

The Times, februarie 2013.