Raporturi Juridice de Munca

ABREVIERI

Alin. – Alineatul

Art. – Articolul

C.civ. – Codul civil

C.fam. – Codul familiei

Col. – Colegiul

C.pen. – Codul penal

C.proc.civ. – Codul de procedură civilă

C. S. J. – Curtea Supremă de Justiție

D. – Decretul

Dec.civ. – Decizia civilă

Dec. îndr. – Decizia de îndrumare

Ed. – Editura

Ed. Acad. – Editura Academiei

E.D.P. – Editura Didactică și Pedagogică

Ed. Șt. – Editura Științifică

Ed. Șt. și Enc. – Editura Științifică și Enciclopedică

Judecăt. – Judecătoria

J.N. – Revista „Justitia Noua”

L. – Legea

Lit. – Litera

M. Of. – Monitorul Oficial

Nr. – Numărul

O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului

Op.cit. – Opera citată

Pct. – Punctul

R.D. – Revista Dreptul

R.R.D. – Revista Română de Drept

CUPRINS

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

CAPITOLUL 1.

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND RAPORTUL JURIDIC DE MUNCĂ. TIPOLOGII.

1.1 Considerații generale.

1.2 Tipologia raporturilor de muncă.

1.2.1 Raportul juridic al salariațior

1.2.2 Raporturile juridice de muncă (de serviciu) ale funcționarilor publici.

1.2.3 Raporturile juridice de muncă ale judecătorilor și procurorilor.

1.2.4 Raporturile juridice de muncă (de serviciu) ale consilierilor juridici.

CAPITOLUL II.

ASPECTE COMPARATIVE REFERITOARE LA RAPORTUL DE MUNCĂ (SERVICI) AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI ȘI CEL AL SALARIAȚILOR .

2.1 Evoluția reglementării statutare a funcției publice în România.

2.2 Funcția și funcționarul public.

2.2.1 Noțiunea și trăsăturile funcției publice.

2.2.2 Noțiunea și trăsăturile funcționarului public.

2.3 Asemănări și deosebiri între raportul juridic de munca a functionarilor publici și raportul juridic de muncă al salariaților.

2.4 Discuții referitoare la estomparea continuua a deosebirilor între raportul juridic de munca a functionarilor publici și raportul juridic de muncă al salariaților.

CAPITOLUL III . CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

Reglementarea celor doua raporturi juridice de munca, respectiv raportul de munca al personalului contractual si raportul de serviciu al functionarului public, au capatat reglementari prin legi specifice fiecarui domeniu de drept.

Necesitatea statului de a-si exercita atributiunile functionale necesita competente sporite din partea celor care duc la punerea in executare a legii, dar si luarea unor decizii care pot da nastere , modifica sau stinge raporturi juridice de drept public.

Viata de zi cu zi a cetatenilor este o continua interactiune intre relatiile sociale dintre membrii societatii, relatii reglementate de dreptul comun si relatiile cu institutiile statului. Cele doua domenii ale vietii sociale, dreptul privat si cel public, unde se desfasoara relatiile de convietuire sociala si dreptul public al statului, formeaza un tot unitar. Paradoxal, desi au functii si obiective diferite, dreptul privat si cel public nu pot exista unul fara altul.

Relatiile umane sunt reglementate de dreptul privat a carui caracteristica este consensualismul..

Contactul individual de munca, ca expresie libera a consensualismului, a acordului dintre partile contractante, permite fiecaruia de a-si pune la dispozitie calitatile si capacitatile personale avand ca finalitate retribuirea acestora. Este esenta contractului de munca, lucru statuat prin lege, lege ce reglementeaza cadrul general al relatiilor de munca.

Finalitatea activitatii functionarilor publici se traduce intr-o mai buna functionare a relatiilor intre cetateni si stat si nu se poate vorbi de existenta a doua entitati separate. Motivele pentru care intre raporturile juridice de munca ale personalului contractual si raporturile de serviciu ale functionarilor publici se regasesc o serie de asemanari, se datoreaza faptului ca elementul comun este persoana fizica, ca purtatoare de drepturi si obligatii, dar exista si diferente substantiale datorate planurilor pe care acestea se situeaza.

Puterea publica este una imperativa, care dicteaza o anumita conduita si nerespectarea ei atrage dupa sine forta coercitiva a legii.

Incetarea contractului individual de munca si a raportului de serviciu prezinta o importanta deosebita, atat din punct de vedere teoretic cat si practic.

Prin analiza caracterului dual al raportului de serviciu , reglementarea competentei jurisdictionale este susceptibila de argumente pro si contra .

De aceea, apreciem ca, de lege ferenda, se impune o unificarea normelor in ceea ce il priveste pe functionarul public, atat a normelor de drept material cat si cel procedural.

Aratam ca, atat practica cat si doctrina au subliniat necesitatea unei reglementari unitare a modului de desfasurare a raportului de serviciu al functinarului public, majoritatea pronuntandu-se pentru reunirea dreptului material si procedural sub jurisdictia dreptului administrativ, solutie pe care o imbratisam si noi.

CAPITOLUL 1.

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND RAPORTUL JURIDIC DE MUNCĂ. TIPOLOGII.

Considerații generale.

Dreptul muncii guvernează raporturile dintre patroni (angajatori) pentru care se lucrează și salariați (angajați) care prestează munca.

Patronul (angajatorul) poate fi o persoană fizică sau juridică de drept privat (de exemplu, o societate comercială) ori de drept public (o instituție bugetară).

Între cele două părți iau naștere atât relații individuale cât și relații colective de muncă.

În concluzie dreptul muncii poate fi definit ca fiind acea ramură a sistemului de drept românesc alcătuit din ansamblul normelor juridice care reglementează relații individuale și colective de muncă dintre patroni și salariați.

Obiectul de reglementare al dreptului muncii îl constituie raporturile juridice de muncă, care pot fi, individuale sau colective.

Raporturile juridice de muncă pot fi definite ca fiind acele relații sociale reglementate de lege, ce iau naștere între o persoană fizică, pe de o parte, și, ca regulă, o persoană juridică pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze și să creeze condițiile necesare prestării acestei munci.

Raportul juridic individual de muncă ia naștere, ca regulă, prin încheierea unui contract individual de muncă. Nu se întemeiază pe un contract individual de muncă ci are caracter extracontractual munca prestată de:

Persoanele care îndeplinesc serviciul militar în termen, sunt concentrate sau mobilizate;

Cei ce prestează servicii în temeiul dispozițiilor legale privind rechizițiile;

Persoanele care contribuie prin muncă la efectuarea unor lucrări de interes public, în conformitate cu prevederile legii;

Elevii și studenții în timpul instruirii practice;

Persoanele care execută prin muncă pedeapsa aplicată pentru unele fapte
prevăzute de legea penală în conformitate cu Codul penal precum și cei condamnați la pedeapsa închisorii, aflați în detenție, în conformitate cu prevederile Codului penal.

Raportul juridic individual de muncă are un caracter bilateral, iar persoana care prestează munca este întotdeauna o persoană fizică. Acest raport se poate stabili între o persoană fizică și o persoană juridică, sau între două persoane fizice dar niciodată între persoane juridice.

Raportul juridic individual de muncă are caracter personal (intuitu personae).

Munca este prestată de persoana fizică, în considerarea pregătirii, aptitudinilor și calităților lor personale; reprezentarea care este posibilă în raporturile juridice civile este inadmisibilă în raporturile de muncă;

Raportul juridic individual de muncă se caracterizează printr-un mod specific de subordonare a persoanei fizice față de celălalt subiect în folosul căruia prestează munca.

Acest tip de subordonare implică încadrarea în colectivul de muncă al unei unități determinate, într-o anumită structură organizatorică și într-o anumită ierarhie funcțională.

Subordonarea implică, de asemenea, obligația persoanei încadrate în muncă de a respecta disciplina muncii, această obligație având ca o componentă esențială respectarea programului de muncă; desfășurarea muncii are caracter de continuitate, în cadrul unui număr minim de ore pe zi, într-o perioadă determinată.

Munca trebuie să fie remunerată. Salariul reprezintă contraprestația muncii angajatului.

O muncă gratuită nu poate constitui obiect al unui raport juridic de muncă în sensul dreptului muncii;

Prin prevederile legii și ale contractului încheiat se asigură o protecție multilaterală pentru persoanele care prestează munca, atât cu privire la condițiile de desfășurare a procesului muncii cât și în ce privește toate drepturile ce decurg din contract.

Există două mari categorii de raporturi juridice individuale de muncă: cele fundamentate pe contractul individual de muncă; cele având ca izvor alte contracte numite ori nenumite, după caz, diferite însă de contractul individual de muncă reglementat de Codul muncii.

Raporturile juridice individuale de muncă, s-a considerat, se prezintă sub două forme: tipice și atipice (imperfecte).

Formele tipice sunt, în primul rând, cele fundamentate pe contractul individual de muncă, care, constituie forma tipică și clasică a raportului de muncă. În esența sa, acest contract, se caracterizează prin aceea că una din părți, care este întotdeauna persoană fizică, se obligă să depună forța sa de muncă în folosul celeilalte părți, de regulă, persoană juridică, sau persoană fizică, ce își asumă, la rândul său, obligația de a crea condiții corespunzătoare pentru prestarea muncii și de a plăti această muncă.

Tot forme tipice sunt considerate raporturile juridice de muncă ce privesc:

funcționarii publici;

militarii, cadre permanente din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Serviciul Român de Informații etc. care, deși nu li se aplică legislația muncii și nu încheie contracte de muncă, se află în raporturi juridice de natură contractuală, cu unitățile din care fac parte;

membrii cooperatori;

personalul cultelor religioase.

Formele atipice au fost considerate:

raporturile de muncă fundamentate pe contractul de ucenicie;

raporturile de muncă ale avocaților salarizați în interiorul profesiei.

O poziție distinctă au judecătorii și procurorii, precum și diplomații.

Este relevantă în sensul celor menționate statuarea Înaltei Curți de Casație și Justiție:

„Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă.

În această categorie intră raporturile de muncă (de serviciu) ale funcționarilor publici civili sau militari, ale soldaților și gradaților voluntari, ale persoanelor care dețin demnități publice, ale magistraților și magistraților-asistenți, ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, ale membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă.”

În cele ce urmează vom prezenta, sintetic, specificul raporturilor juridice de muncă (de serviciu) ale funcționarilor publici, militarilor, judecătorilor și procurorilor, consilierilor juridici.

Tipologia raporturilor de muncă.

1.2.1 Raportul juridic al salariațior

Sunt acele raporturi fundamentate pe contractul individual de muncă, care, constituie forma tipică și clasică a raportului de muncă. În esența sa, acest contract, se caracterizează prin aceea că una din părți, care este întotdeauna persoană fizică, se obligă să depună forța sa de muncă în folosul celeilalte părți, de regulă, persoană juridică, sau persoană fizică, ce își asumă, la rândul său, obligația de a crea condiții corespunzătoare pentru prestarea muncii și de a plăti această muncă.

Dacă, juridic, contractul individual de muncă fundamentează raportul juridic de muncă ați publice, ale magistraților și magistraților-asistenți, ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, ale membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă.”

În cele ce urmează vom prezenta, sintetic, specificul raporturilor juridice de muncă (de serviciu) ale funcționarilor publici, militarilor, judecătorilor și procurorilor, consilierilor juridici.

Tipologia raporturilor de muncă.

1.2.1 Raportul juridic al salariațior

Sunt acele raporturi fundamentate pe contractul individual de muncă, care, constituie forma tipică și clasică a raportului de muncă. În esența sa, acest contract, se caracterizează prin aceea că una din părți, care este întotdeauna persoană fizică, se obligă să depună forța sa de muncă în folosul celeilalte părți, de regulă, persoană juridică, sau persoană fizică, ce își asumă, la rândul său, obligația de a crea condiții corespunzătoare pentru prestarea muncii și de a plăti această muncă.

Dacă, juridic, contractul individual de muncă fundamentează raportul juridic de muncă al tuturor salariaților, în cadrul acestei categorii un contur aparte îl au salariații aflați în serviciul autorităților și instituțiilor publice, așadar plătiți din fonduri publice, care se particularizează prin aceea că pe calea contractelor colective aceștia nu își pot negocia „drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale” (art. 12 alin. 1, fraza finală din Legea nr. 130/1996, republicată; în același sens, dar cu referire numai la salarii, art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010).

1.2.2 Raporturile juridice de muncă (de serviciu) ale funcționarilor publici.

Funcția publică este o instituție juridică a dreptului public în general și a dreptului administrativ în particular, care s – a conturat ca atare într – o continuă dispută între doctrină, jurisprudență și reglementare. Doctrina a fost cea care a analizat sub toate aspectele și sub toate valențele lor această instituție și a criticat modul în care funcția publică a fost reflectată în norme juridice. Problema funcției publice s – a făcut mai întâi în științele juridice de profil, reglementările legale au apărut mai târziu.

Pe plan doctrinar, în anul 1904 a apărut Tratatul de drept administrativ al prof. Paul Negulescu, care, aborda, pe criterii științifice, aspecte referitoare la funcția publică și funcționarii publici.

În țara noastră, primele legiuiri care tratau într – o formă mai dezvoltată și coerentă problema funcției publice și funcționarilor publici au fost Regulamentele Organice din Moldova și din Muntenia (1931-1932).

Un alt document care conținea prevederi legate de funcțiile publice este Constituția din 1866, art. 131 alin. (5) prevedea expres adoptarea unei legi speciale “asupra condițiilor de admisibilitate și înaintare în funcțiile administrației publice”.

De – a lungul timpului s – au adăugat și alte reglementări: Legea statutului funcționarilor publici din 1923, Legea pentru unificarea administrativă din anul 1925 care conținea reglemetări referitoare la funcționarii din administrația locală, Legea pentru statutul funcționarilor publici din septembrie 1946, cele mai importante fiind Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind statutul funcționarilor publici și Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

De asemenea, în Constituția României din 2003 prevede în art. 16 alin. (2): ”funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități”.

Noțiunea de funcție publică vine din lat. “functio onis” care înseamnă aducerea la îndeplinire; la Cicero în expresia “muneris functio” însemna plată; Prin funcție publică se înțelege un “complex de puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea ocupării sale, chiar temporar, de un titular (persoană fizică) care urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea”.12

Paul Negulescu în Tratatul de drept administrativ consideră că funcția publică are trei scopuri și anume: efectuarea de acte juridice, prepararea emiterii actelor juridice și executarea actelor juridice sau a deciziilor administrative sau judecătorești.

În doctrinele administrative, de – a lungul timpului s – a constatat existența mai multor multor opinii cu privire la natura juridică a funcției publice și a sferei funcționarilor publici. Astfel cele două opinii cu privire la natura juridică a funcției publice sunt în primul rând funcția publică cu statut legal și funcția publică văzută ca un raport de drept privat.

În sens larg, funcția publică cu “statut legal”, se identifică prin raportarea la conceptul de autoritate publică, ea incluzând pe toți cei care sunt investiți cu prerogative de putere publică în cadrul autorităților din sfera celor trei puteri în stat, dar și în cadrul unor autorități publice care exced celor trei puteri (judecătorii de la Curtea de Conturi, Curtea Constituțională, Avocatul poporului).

Într – o altă accepțiune, funcția publică poate fi definită prin “raportare la instituțiile publice din sfera puterii executive, ea evocând statutul oricărei persoane care exercită prerogativele unei funcții sau demnități în stat, indiferent de tipul învestiturii, de tipul organului sau de nivelul la care se exercită”.13

Într – o altă accepțiune, consacrată de legea nr. 161/19 aprilie 2003, din dispozițiile Titlului III, Art. XIII, care face referire la Reglementări privind funcția publică și funcționarii publici, art. 2 alin. (1) prevede că: funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilită în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală”.

Funcția publică este un complex de atribuții specefice, prestabilite legal, cu care sunt înzestrate serviciile publice, atribuții exercitate în mod continuu de către persoane fizice, legal investite, în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății.

Crearea unei funcții publice este determinată de nevoile publice neavând în vedere persoana ce o va ocupa. Competența funcției publice este stabilită anterior prin lege sau prin acte juridice date în baza legii, în vederea satisfacerii unui interes general, și nu pentru a fi ocupată de un funcționar. Funcția publică preexistă funcționarului public recrutat ulterior prin concurs pe baza criteriilor obiective, ea reprezentând mobilul raportului juridic de serviciu.

În prezent noțiunea de funcție publică este folosită atât în Constituție, legi, cât și în alte acte normative privind salarizarea, în statele de funcții, în actele normative privind înființarea, organizarea și funcționarea unor servicii publice și instituții publice.

În ce privește funcția publică văzută ca raport de drept privat, în literatura de specialitate se vorbește despre “privatizarea funcției publice”, apreciindu – se că pentru exercitarea unor funcții publice este de preferat un regim de drept privat, pe baza unui contract de muncă negociabil, acest regim având o serie de trăsături precum:

serviciul public în cauză nu mai este ținut de regimul juridic restrictiv al regimului de drept public care include și cerința stabilității și uneori, pe cea a inamovibilității funcționarului public;

într – un regim de drept privat serviciul public poate să negocieze clauzele contractului, în timp ce într – un regim de drept public, negocierea este exclusă, drepturile și obligațiile funcționarului public fiind prestabilite de lege;

salarizarea funcționarilor publici într – un regim de drept public se face prioritar în care este încadrat, în timp ce într – un regim de drept privat accentul se pune pe eficiența și calitatea muncii;

într – un regim de de drept privat, programul de lucru al funcționarului public este mai flexibil, el putând fi plătit, nelimitat și pentru activitatea prestată și peste program. În regimul de drept public programul de lucru al funcționarului public este mai rigid, ca și posibilitatea de prestare a muncii peste program și plata orelor suplimentare.

Există suficiente considerente care pledează pentru extinderea sferei de cuprindere a funcției publice dincolo de regimul ei clasic de drept public, apropiind – o tot mai mult de un regim de drept privat, în care temeiul juridic al exercitării ei îl constituie contractul.

Între noțiunile de funcție publică și funcționar public există o strânsă interdepedență, formând o “situație juridică”, aceste două noțiuni existând una prin cealaltă, una neputându – se realiza decât prin cealaltă.

Funcția publică este creată pentru realizarea unui interes general, iar acest interes se realizează numai prin exercitarea funcției publice, care se face numai de către funcționarul public, după cum și funcționarul public dobândește o asemenea calitate numai după ce a fost numit sau ales înr – o funcție publică.

Conform legii 188/1999 privind statutul funcționarilor publici , funcționarul public este persoana numită, în condițiile prezentei legi, într – o funcție publică. Persoana căreia i – a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile el își păstrează calitatea de funcționar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici (art. 2 alin.2).

În sens larg, noțiunea de funcționar public a fost definită ca fiind “orice persoană care lucrează în sectorul public, în cadrul administrației publice centrale și locale și a altor servicii publice, chiar dacă sunt organizate de către organisme private (care desfășoară o activitate de interes public)”23, iar în sens restrâns persoana care lucrează în sectorul bugetar în cadrul autorităților și instituțiilor publice, aceasta din urmă fiind și definiția ce rezultă din dispozițiile Legii 188/1999.

Anton P. Parlagi în “Dicționar de Administrație publică” consideră că funcționarul public este persoana care exercită permanent sau temporar cu orice titlu indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură retribuită sau nu, în serviciul instituției publice sau a altor persoane juridice de interes public.

În dreptul administrativ noțiunea de funcționar public are caracter mai restrâns fiind circumsrisă cadrului legal în care un funcționar exercită autoritatea de stat, are anumite drepturi și obligații și, pe cale de consecință îndeplinește atribuții specifice.

Sub aspectul statutului juridic s – au conturat două opinii cu privire la funcționarul public: potrivit teoriei contractuale, între stat și funcționar se încheie un contract (ca în cazul mandatului) prin care părțile de comun acord își stabilesc drepturile și obligațiile; potrivit teoriei statutului legal nu poate exista un contract ci numai o funcție publică, astfel că indiferent de persoana care ocupă acea funcție, ea are obligația de a îndeplini aceleași atribuții.

Dispozițiile legii 188/1999 se aplică tuturor funcționarilori publici, cu excepția:

personalului salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice care desfășoară activități de secretariat, administrative de protocol, gospodărire, întreținere – reparații și de deservire, precum și alte categorii de personal care nu exercită pregorative de putere publică;

personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;

corpului magistraților ;

cadrelor didactice;

persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică.

“Astfel, nu toți funcționarii administrației publice sunt funcționari publici. Nu toate persoanele care lucrează în sectorul bugetar au calitatea de funcționar public, ci numai acelea care sunt învestite cu o funcție publică. Funcționarii publici au acest statut în temeiul legii și sunt supuși unui regim juridic special de drept public”.24

Activitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitare prerogativelor de putere publică sunt următoarele:

punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;

elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a progamelor, a studiilor, analizelor și statisticilor precum și documentației privind aplicarea și executarea legilor, necesare pentru realizarea competenței autorității sau instituției publice;

consilierea, controlul și auditul public intern;

gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

colectarea creanțelor bugetare;

reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

Totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală formează corpul funcționarilor publici.

Prin numirea sa în funcția publică, funcționarul este investit cu un statut legal în care sunt prevăzute drepturile și obligațiile acestuia. Situația juridică a funcționarului public este așadar statutară.

Există funcționari publici care beneficiază de statute speciale și care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:

a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;

b) structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;

c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;

d) serviciile diplomatice și consulare;

e) autoritatea vamală;

f) poliția și alte structuri ale Ministerului Administrației și Internelor;

g) alte servicii publice stabilite de lege.

Legea nr.188/1999 face distincție între noțiunea de funcție publică și noțiunea de demnitate publică, fără a o defini pe aceasta din urmă. Acest text de lege prevede doar că persoanele numite sau alese în funcții de demnitate publică nu intră sub incidența Statutului funcționarilor publici. Astfel, demnitarii publici nu beneficiază de stabilitate în funcție, aceștia fiind revocabili din funcțiile pe care le dețin.

Funcția de demnitate publică poate fi definită ca fiind acea funcție publică care poate fi ocupată prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau prin numire, în mod indirect conform legii. Demnitarii sunt acele persoane numite sau alese într – o funcție de demnitate publică în urma alegerilor generale sau locale (cazul Președintelui României, primului – ministru, miniștrilor, secretarilor și subsecretarilor de stat, prefecților, președinților de consilii județene, primarii, etc.). Statutul demnitarilor publici este reglementat prin dispoziții constituționale (în cazul Președintelui României, primului – ministru, miniștrilor) sau prin legi speciale (în cazul prefecților, președinților de consilii județene și primarilor – Legea nr.215/2001).

1.2.3 Raporturile juridice de muncă ale judecătorilor și procurorilor.

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, denumiți generic magistrați, la fel ca reglementarea anterioară (Legea nr. 92/1992), omite să precizeze natura raportului juridic de muncă al acestora.

Diferite alte acte normative îi enumeră fie drept o categorie distinctă de personal, în raport cu alte atare categorii (salariați, funcționari publici, persoane care dețin demnități publice – demnitari, etc.), fie ca o categorie deosebită numai față de salariați, funcționari publici, membri ai cooperativelor meșteșugărești, militari angajați pe bază de contract etc., iar nu și față de cei ce exercită demnități publice. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, este contradictorie, la rândul său, de vreme ce îi include pe magistrați (judecători și procurori) în rândul celor care „exercită demnități publice” iar, totodată, prevede expres că magistrații sunt o categorie distinctă de personal (atât față de demnitari, cât și față de funcționarii publici).

Legea nr. 284/2010, aduce, însă unele clarificări și enumeră analitic și exhaustiv toate funcțiile de demnitate publică, alese sau numite, existente în România, cu indicarea indemnizației lunare, respectiv a salariului de bază pentru fiecare din aceste funcții. Iar în rândul funcțiilor respective nu figurează și magistrații.

Judecătorii și procurorii nu pot fi considerați funcționari publici din cel puțin două motive:

primul, activitatea lor este cârmuită de un act normativ special – Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și nu de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici;

al doilea, magistrații înfăptuiesc prin activitatea lor puterea (autoritatea) judecătorească, iar nu puterea (autoritatea) executivă, specifică funcționarilor publici.

Prin urmare judecătorii și procurorii nu sunt nici demnitari, nici funcționari publici, ei constituie o categorie distinctă de personal investit cu exercitarea puterii judecătorești.

Chiar și judecătorii și procurorii care dețin funcții de conducere (președinte, vicepreședinte, procuror general, prim-procuror etc.) își desfășoară activitatea în baza unui raport juridic de muncă, comun tuturor magistraților.

Însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul celor menționate mai sus:

„Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.

Este un raport juridic care are la bază un acord de voință, un contract nenumit, de drept public, încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii.

Ulterior numirii, părți în raporturile de muncă ale magistraților sunt, în puterea legii, ca exponenți ai puterii judecătorești a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe și parchete de pe lângă acestea. Atribuțiile persoanelor juridice respective sunt exclusiv de natură funcțională, operatorie.

Anumite atribuții clasice ale angajatorului, chiar esențiale, sunt exercitate de către Președintele României și Consiliul Superior al Magistraturii, deci de alte autorități decât persoanele juridice, parte în raporturile de muncă ale magistraților.”

1.2.4 Raporturile juridice de muncă (de serviciu) ale consilierilor juridici.

Organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic sunt reglementate de Legea nr. 514/2003. Rolul consilierului juridic este de a asigură „apărarea drepturilor și intereselor legitime ale statului, ale autorităților publice centrale și locale, ale instituțiilor publice și de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum și ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află în conformitate cu Constituția și legile țării”(art. 1).

El poate, după caz, avea calitatea de funcționar public sau pe cea de salariat (art. 2 și art. 3) , aflându-se, deci, în raporturi de serviciu cu unitatea sau autoritatea publică din care face parte, ori în raporturi de muncă propriu-zise, cu angajatorul său.

În ambele cazuri, așadar, este vorba de raporturi juridice tipice de muncă.

Așa fiind, este exclusă exercitarea profesiei de consilier juridic în afara raporturilor de muncă (de serviciu) menționate. De altfel, Legea nr. 514/2003 dispune expres că exercitarea profesiei în discuție este incompatibilă cu calitatea de avocat, precum și cu orice altă profesie autorizată sau salariată în țară sau străinătate. (art. 10 lit. a și lit. c).

Cu toate acestea, Statutul profesiei de consilier juridic prevede în mod aberant înființarea de „societăți profesionale”.

CAPITOLUL II.

ASPECTE COMPARATIVE REFERITOARE LA RAPORTUL DE MUNCĂ (SERVICI) AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI ȘI CEL AL SALARIAȚILOR .

Evoluția reglementării statutare a funcției publice în România.

În țara noastră, conceptul de statut este folosit pentru prima dată în 1847, când se adoptă, la 31 ianuarie, Statutul slujbașilor poliției din Capitală urmat de alte legiuiri prin care se reglementează regimul diferitelor slujbe. Constatăm că se fac progrese importante în această materie, prin desființarea boieriilor, apariția și organizarea unor funcții mai moderne, receptându-se benefica influență a apusului.

Ceea ce caracterizează această perioadă este faptul că legiuirile adoptate erau disparate, speciale pentru diferitele funcții existente, și că nu exista o armonizare a regimurilor juridice corespunzătoare pentru diferite funcții publice existente. Varietatea acestora mergea de la salarizare până la poziția ierarhică și celelalte drepturi ale funcționarilor.

În acest mod s-a pregătit terenul pentru reglementările de mare importanță care urmau a fi adoptate în a doua jumătate a secolului trecut. Avem în vedere, în primul rând, legile privind administrația comunală și județeană adoptate de Cuza și consacrarea, prin articolul 132 din Constituția din 1866, a unei dispoziții prin care se impunea, în cel mai scurt timp posibil, adoptarea unei legi asupra condițiilor de admisibilitate și de înaintare în funcțiunile administrației publice. Deși textul constituțional obliga la o reglementare iminentă, abia în 1923, sub presiunea unor mișcări revendicative puternice din partea funcționarilor, avea să fie adoptată prima lege unitară prin care se reglementa situația juridică a funcționarilor publici, și anume Legea din 19 iunie 1923. Între timp fusese adoptată și Constituția din 1923 care stipula, prin art.8 alin.4 că Legi speciale vor determina statutul funcționarilor publici. Legea menționată, deși realizează o reglementare unitară în ceea ce privește condiția juridică a funcționarilor publici, nu reușește același lucru în ceea ce privește situația lor economică, lăsată, pe mai departe,la discreția bugetelor și a unor legi speciale. Chiar și unitatea situației juridice este la scurt timp afectată de apariția unor legi prin care se instituie regimuri speciale, înregistrându-se, în timp, multe reglementări prin care se instituie derogări de la Statut.

Când, în 1939, s-a pus problema adoptării unui Cod al funcționarilor publici, unul din cei chemați să contribuie la redactarea lui notează: „Am găsit: haosul a 773 de categorii de salarii; asimetria organizărilor administrative hipertrofiate; hemoragia funcțiunilor și a posturilor; denaturarea criteriilor de selecțiune și de înaintare, cu directori generali fără studii universitare”.

În baza Legii din 1923, s-a dezvoltat însă o bogată și interesantă jurisprudență,s-a format importanta școală interbelică de drept public, la ale cărei valori, adaptate la condițiile actuale, s-a întors literatura de specialitate de după 1989.

La 8 iunie 1940 se adoptă Codul funcționarilor publici, ca o reacție la disparitățile și derogările de la statut, cu tendința de a le elimina si de a realiza o reglementare uniformă în materia funcției publice. Codul din 1940 a realizat un progres semnificativ,dar nu complet, prin punerea în practică,dar vădind serioase carențe în aspecte esențiale privind situația funcționarului public. S-a dovedit, de exemplu, că era împotriva oricăror principii economice, deoarece ierarhiza funcțiile exclusiv după salariu.E1 era apoi nedemocratic, deoarece erau salarii inegale pentru funcționarii recrutați în același mod, sau invers, pentru moduri inegale de recrutare, crea salarii egale.

S-a impus necesitatea adoptării unui nou statut, prin care să se îndrepte deficiențele legislației anterioare, atât din punct de vedere al situației economice a funcționarilor, cât și din punct de vedere al situației lor juridice. Se aveau în vedere, cu prioritate, o salarizare echitabilă, un sistem de recrutare și promovare obiectiv; un regim de stabilitate, riguros garantat, astfel încât funcțiile publice să fie ocupate de funcționari bine pregătiți profesional, care să facă față unor criterii de acces severe și unor atribuții complexe și care, în final, să fie demn si echitabil retribuiți pentru activitatea lor. Dintotdeauna doctrina a recunoscut că un element distinctiv al remunerației funcționarului public și al întregului regim juridic al funcției publice este că drepturile bănești acordate titularului unei funcții publice nu reprezintă o contraprestație din partea autorității, ci că ele au menirea de a-i asigura acestuia o existență onorabi1ă, în raport cu demnitatea funcției pe care o ocupa.

Deși multe din principiile teoretice pe care le evocăm rămân, cel puțin în anumite state și stadii, simple deziderate, ele trebuie să pătrundă spiritul legislației si să se impună ca drept pozitiv. Dezvăluind aceste preocupări de a perfecționa regimul aplicabil funcției publice, a fost adoptat un nou statut, Legea nr. 746 publicată în Monitorul Oficial nr. 220 din 22 septembrie 1946. Ea a constituit, indiscutabil, un progres față de legislația anterioară, fără a ne putea exprima în termeni absoluți cu privire la calitățile acestei reglementări. Principalul său merit este acela că face din pregătirea și specializarea practică profesională o condiție sine qua non pentru numirea și încredințarea funcțiunilor superioare și dispune reglementarea organizării acestei pregătiri, ceea ce va mări competența și capacitatea de lucru a funcționarilor. Drept alte merite ale acestei reglementări mai pot fi reținute:

■ deschide căi de acces către funcțiile politice, inclusiv cele elective;

■ dezvoltă principiile sindicalismului modern, recunoscându-i atribuții în ceea ce privește cariera funcționarilor publici;

■ perfecționează sistemul răspunderii disciplinare a funcționarilor publici, introducând instituția reabilitării disciplinare;

■ aduce unele reglementări în ceea ce privește statutul personalului temporar.

Legea menține însă în vigoare statutele speciale care fuseseră adoptate după instaurarea Guvernului Groza la 6 martie, care prezintă serioase diferențe față de statutul din 1946. În acest mod, regimul juridic instituit prin Legea nr. 746 nu putea fi un regim juridic unitar aplicabil funcției publice, ceea ce ar fi impus să fie adoptate ulterior măsuri prin care să se unifice regimul juridic al funcției publice și să se desăvârșească reforma în materie. Aceste măsuri nu au mai fost însă adoptate deoarece la sfârșitul anului 1947 s-a instaurat regimul popular fundamental sovietizat.Specific concepției juridice a acestei perioade a fost anihilarea regimului juridic special aplicabi1 funcției publice.

Funcția publică reprezintă o instituție a dreptului public, în conținutul ei regăsindu-se și elemente ale dreptului privat, mai exact ale dreptului muncii. Funcția publică face deci parte din categoria instituțiilor juridice aflate la granița dintre cele două ramuri fundamentale ale dreptului. Începând cu primul Cod al muncii din 1950, practic regimul juridic al funcționarilor publici este înglobat în regimul aplicabil salariaților sau „oamenilor muncii” încadrați pe bază de contract individual de muncă.

Se cuvine să facem însă precizarea că nici în timpul regimului totalitar, constituantul nu a eliminat orice diferență dintre muncitori și salariați. Constituția din 1965 vorbea,în mod separat,și despre muncitori,și despre salariați, de exemplu art.20 alin.2, care recunoaște dreptul de asigurare materială pentru muncitori și funcționari. Acest text relevă o concepție în care regimului celor două categorii profesionale le erau recunoscute unele deosebiri.

Codul muncii din 1972 preciza, în art.61 alin.2,că urmează a fi adoptat un statut pentru personalul din aparatul de stat,care statut,din nefericire, nu a mai fost adoptat. Textul în sine, chiar dacă nu s-a concretizat în reglementarea la care trimitea, prezintă o importanță deosebită, deoarece evocă faptul că, în mod teoretic, formal, nici în anii socialismului nu a fost eliminată ideea statutului funcționarilor publici. Imposibilitatea transpunerii ei în practică a rezultat din instituirea principiilor „rotației cadrelor” și „cumulului funcțiilor de stat cu cele politice”, în egală măsură imposibil de conciliat cu dimensiunile regimului juridic al funcționarului public (stabilitatea, regimul disciplinar etc.).

Reașezarea sistemului administrativ din România pe principii europene este un proces ireversibil și o componentă determinantă a integrării României în structurile europene. Desăvârșirea unui asemenea proces este de neconceput a se realiza fără reformarea corpului funcționarilor publici și regândirea lor în parametri europeni.

Funcția și funcționarul public.

Noțiunea și trăsăturile funcției publice.

Funcția publică și funcționarul public sunt instituții juridice ale dreptului public, în general, și ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudență și reglementare. Fermentul dominant al acestei dispute l-a constituit doctrina, care a analizat sub toate aspectele și sub toate valențele lor aceste instituții juridice, cel mai adesea criticând modul în care ele au fost reflectate în norme juridice și argumentând, adeseori, fără putința vreunei replici, rigorile normative cărora și aceste concepte ar trebui să le răspundă.

Această dispută o întâlnim atât în teoria și practica unor țări cu administrație publică eficientă din Europa – Franța, Spania, Anglia, Germania, Italia – în ciuda diferențelor de sistem juridic care le caracterizează, dar și în doctrina, jurisprudența și legislația română, chiar dacă acestea s-au conturat și dezvoltat, ca un sistem coerent, ceva mai târziu, după constituirea statului național unitar român.

Punerea problemei funcției publice și funcționarului public s-a făcut mai întâi, în științele juridice de profil, reglementările legale, mai mult sau mai puțin reușite, apărând ceva mai târziu, și s-au succedat în timp tocmai ca expresie a disputei dintre ele, adoptându-se soluții care să răspundă,cel puțin parțial, criticilor și propunerilor formulate de doctrină. Dar, cum și concepțiile doctrinare nu aveau, în toate cazurile, un caracter unitar, autorii polemizând adeseori pe această temă, și soluțiile legislative au reflectat de cele mai multe ori această diversitate de opinii.

Dacă am aminti numai unele dintre primele legiuiri care au instituționalizat, cât de cât într-o formă unitară, multitudinea de aspecte care țin de funcția publică și de funcționarul public,putem enumera: Statutul general al funcției publice din Spania, adoptat în anul 1852, urmat de o reglementare cu același obiect in Luxemburg, în anul 1872 și Danemarca, în 1899. După anul 1900, au mai fost adoptate reglementări (statute) de profil în Italia (1908), Irlanda (1922), Belgia și Olanda (1929), Germania (1937), Franța (1946), Grecia (1951).

Pe plan doctrinar și în disputa cu modalitățile de consacrare pe plan legislativ a funcției publice și funcționarului public și cu jurisprudența vremii, s-au conturat două concepții fundamentale cu privire 1a natura juridică a funcției publice și, implicit, a funcționarului public. Una dintre aceste concepții consideră că funcția publică este de natură contractuală, având la bază, așa cum susțin unii autori germani (exemplu: P. Laband), contractul de mandat, sau „contractul administrativ”, cum susține francezul Lafferiere. Într-o altă concepție, cea a fundamentului legal al funcției publice, susținută de cei mai mulți dintre specialiștii francezi în domeniu, pun la originea funcției publice legea, ca act de autoritate al statului. Ca atare, deținătorul funcției publice exercită autoritatea statală, nu drepturi și obligații ce-i revin dintr-un contract. Această concepție a fost agreată și de doctrina românească din acea perioadă. În acest sens, M. Văraru preciza: „Trebuie să recunoaștem că funcționarii nu sunt nici mandatarii, nici negotiorum gestori, nici comisionari ai acelora care i-au numit în funcție. Actul de numire nu este nici un contract de natură civilă pentru simplul motiv că voința și consimțământul funcționarului numit – elemente care joacă un rol esențial în contractele civile – nu au nici o importanță nici la numire, nici mai târziu, în exercițiul funcțiunii. Între raporturile ce se nasc între stat și funcționarii săi și raporturile civile dintre doi particulari nu se poate face absolut nici o apropiere; în primul caz, raporturile sunt de drept public, în cazul din urmă, de drept civil. Funcționarii nu dețin nici o putere și nici un drept de la autoritatea care i-a numit, ci competența lor, atât ratione loci, cât și ratione materia,o dețin de la legea organică a funcțiunii”.

După intrarea în vigoare a Codului muncii, în anul 1950, doctrinarii vremii au încercat să explice „funcția publică” și prin prevederile principiale ale acestuia. Specialiștii în dreptul muncii considerau contractul individual de muncă unicul temei al raportului juridic de muncă, inclusiv al celui privind funcția publică. În acest sens, ei considerau că:

■ actul de numire, alegere sau repartizare într-o funcție publică nu reprezintă altceva decât condiții speciale la încheierea unor raporturi juridice de muncă,

■ regimul administrativ se manifestă numai în perioada care precede încheierea contractului individual de muncă, după care nu mai este posibilă revocarea actului administrativ de repartizare în muncă;

■ răspunderea funcționarilor nu se deosebește cu nimic de răspunderea oricărei persoane încadrate în muncă.

În esență, partizanii acestei concepții considerau că raportul de serviciu este un veritabil raport juridic de muncă, iar normele care reglementează acest raport sunt norme ale dreptului muncii. Autorii de drept administrativ și-au fundamentat concepția pe ideea dublului raport juridic al funcției publice. În acest sens, Mircea Anghene considera că „funcționarul de stat apare ca subiect a două feluri de raporturi juridice. În primul rând, el apare ca subiect a1 unui raport de serviciu ce se naște prin actul de numire sau alegere în funcție și în baza acestui raport funcționarul își exercită atribuțiile legate de funcția respectivă acționând în numele statului. Dar funcționarul de stat mai apare și ca subiect al raportului juridic de muncă în care funcționarul intră cu instituția care-l angajează, raport care formează obiectul dreptului muncitoresc”.

A. Iorgovan consideră că cele două categorii de raporturi juridice, cel de drept administrativ și cel de dreptul muncii, formează o unitate dialectică indestructibilă, întrucât funcționarul care își exercită în concret atribuțiile sale de serviciu nu încetează în acest timp a mai fi subiect al raporturilor juridice de muncă, după cum funcționarul (autoritatea) care își exercită atribuțiile de autoritate disciplinară (în cadrul raporturilor juridice de muncă) față de cei din subordine, continuă să fie un subiect supraordonat al raportului de drept administrativ. Această unitate dialectică indestructibilă este numită de autor prin sintagma de „situație juridică”.

Deși regimul clasic în care se creează și se exercită funcția publică este considerat, în principiu, un regim de drept public, totuși în literatura de specialitate, dar și în practică, se vorbește și astăzi de existența și exercitarea acesteia și într-un regim de drept privat. O asemenea problemă se pune mai cu seamă în legătură cu unele funcții publice din servicii publice administrative, cum sunt, de pildă regiile autonome, funcții care ar putea fi exercitate atât într-un regim de drept public, cât și de drept privat.

Această problemă capătă un plus de actualitate și de oportunitate în procesul trecerii la economia de piață, al privatizării unui număr cât-mai mare de servicii publice, inclusiv al celor care, în prezent, sunt organizate sub forma regiilor autonome, deci al unor servicii publice în care predominant este interesul general al statului sau al colectivităților locale.

Tocmai de aceea, în literatura de specialitate se vorbește și de „privatizarea funcției publice”, apreciindu-se că pentru exercitarea unor funcții publice este de preferat un regim de drept privat, pe baza unui contract de muncă negociabil, relevându-se și valențele pozitive ale unui asemenea regim, astfel:

■ serviciul public în cauză nu mai este ținut de regimul juridic restrictiv al regimului de drept public care include și cerința stabilității și uneori, pe cea a inamovibilității funcționarului public;

■ într-un regim de drept privat, serviciul public poate să negocieze clauzele contractului, în timp ce într-un regim de drept public, negocierea este exclusă, drepturile și obligațiile funcționarului public fiind prestabilite de lege;

■ într-un regim de drept privat, serviciul public își poate apăra mai bine interesele, putând chiar să renunțe mai ușor la funcționarii incompetenți;

■ salarizarea funcționarilor publici într-un regim de drept public se face prioritar în nivelul in care este încadrat, în timp ce într-un regim de drept privat accentul se pune pe eficiența și calitatea muncii;

■ într-un regim de drept privat, programul de lucru al funcționarului este mai flexibil, el putând fi plătit nelimitat și pentru activitatea prestată peste program. În regimul de drept public programul de lucru al funcționarului public este mai rigid, ca și posibilitatea de prestare a muncii peste program și plata orelor suplimentare.

Sunt tot atâtea considerente care pledează, cu suficientă convingere, pentru extinderea sferei de cuprindere a „funcției publice” dincolo de regimul ei clasic de drept public, apropiind-o tot mai mult și de un regim de drept privat, în care temeiul juridic al exercitării ei să îl constituie contractul.

Pentru a defini într-o manieră cât mai corectă și completă funcția publică este necesar a pune în evidență atât legăturile acestei instituții juridice cu altele, cu care se interferează, cât și scopurile și trăsăturile specifice care o caracterizează. Sub primul aspect – al corelării funcției publice cu alte instituții juridice – pe bună dreptate observă unii autori că „adesea, în literatura juridică se definește doar funcția publică de stat, nu și funcțiile publice de la nivelul autorităților administrației publice locale autonome. De asemenea, în unele definiții nu se exprimă, cum ar fi corect, legătura dintre funcția publică și serviciul public. Or, determinant pentru noțiunea de funcție publică este legătura sa strânsă cu serviciul public, dat fiind că numai în cadrul unui serviciu public pot exista funcții publice și mai ales funcționari publici, persoane cu o anumită pregătire de specialitate, care ocupă astfel de funcții publice”.

În literatura de specialitate sunt date diverse definiții funcției publice, autorii acestora încercând să pună în evidență, mai mult sau mai puțin, anumite trăsături generale (pentru toate funcțiile publice) sau specifice unor funcții publice. Fără îndoială că aceste definiții poartă și amprenta concepției dominante din vremea respectivă, fie în sensul aderării la aceasta, fie al delimitării de ea.

Astfel, Paul Negulescu, definește funcția publică, în „Tratatul său de drept administrativ”, ca fiind „complexul de puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, În vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulți), persoană fizică care, executând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea”. În concepția acestui autor, funcția publică face parte din serviciul public, dar numai dacă este vorba de un „serviciu public exploatat în regie”, adică organizat de stat. El consideră că funcția publică are trei scopuri: efectuarea de acte juridice, prepararea emiterii actelor juridice și executarea actelor juridice sau a deciziilor administrative ori judecătorești.

Cât privește trăsăturile funcției publice, autorul la care ne referim le consideră ca fiind următoarele:

■ este titulară de putere sau de atribuții conferite de legiuitor;

■ este permanentă, în sensul că realizează un interes general perpetuu, adică fără limitare în timp și fără intermitențe;

■ este creată prin lege; prin urmare, puterea executivă nu poate să creeze funcții;

■ au caracter continuu;

■ este creată pentru a da satisfacție intereselor genera1e, obștești, iar nu intereselor individuale;

■ are o sferă de competență, adică anumite atribuții și puteri date de lege;

■ are o anumită specializare, adică o competență determinată.

Dacă ne referim la definiții mai recente date funcției publice și funcționarilor publici, în formularea cărora se prezumă cel puțin că autorii lor au avut în vedere întreaga doctrină și jurisprudență care le-au precedat și în lipsa, la acea vreme, a unui Statut general al funcționarilor publici, care să reprezinte dreptul comun în materie, am aminti, mai întâi, definiția dată de A. Iorgovan care, pornind de la conceptul de „situație juridică”, în sensul pe care l-am precizat mai înainte – de unitate dialectică indestructibilă a celor două categorii de raporturi juridice, cel de drept administrativ considerat mai ales în raport cu terții și cel de dreptul muncii, în raport cu organul administrativ din cadrul căruia face parte funcția – conchide că prin funcție publică se înțelege „situația juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectiva și organul care a investit-o”.

Alexandru Negoiță, limitându-se la a defini numai funcția publică din cadrul organelor administrației publice, precizează că aceasta reprezintă „ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice, emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are abilitarea legală de a îndeplini aceste atribuții ale administrației publice”.

Autorul precizează totuși, că noțiunea de funcție publică și de funcționar public în administrație poate avea o accepțiune mai largă sau mai restrânsă, după natura atribuțiilor ce le formează conținutul funcției exercitată de angajații diferitelor organe ale administrației publice, după cum aceste atribuții presupun sau nu folosirea autorității statului.

Într-o altă opinie se consideră că funcția publică este un complex de atribuții specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate servicii1e publice, atribuții exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal investite, în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății.

Încercând, totuși, o sinteză a ceea ce caracterizează funcția publică, astfel cum doctrina mai veche sau mai nouă, precum și reglementările de profil, fie ele chiar și dispersate în diverse izvoare juridice, s-au străduit să le pună în evidență, o înțelegere corectă și completă a funcției publice și, implicit, ale funcționarului public ar trebui să rețină următoarele trăsături:

a) orice funcție publică reprezintă un ansamblu de activități omogene, mai mare sau mai mic, prin care se realizează un interes genera1 al statului sau al unei colectivități recunoscută de stat. Sub acest aspect, funcția publică nu se confundă totuși cu serviciul public, care reprezintă tot un ansamblu de activități omogene, între serviciul public și funcția publică, existând un raport de „gen-specie”, respectiv „întreg-parte”. Ca atare, un serviciu public cuprinde, de regulă, mai multe funcții publice, având, astfel, un grad de „omogenitate” dimensionat la o scară mai mare față de fiecare dintre funcțiile publice care îl compun.

Gradul de „omogenitate” al activităților care compun serviciul public și, respectiv, funcția publică, prezintă mare importanță, deoarece reprezintă factorul determinant în stabilirea nomenclatorului de funcții publice într-un serviciu public, adică a Statului de funcții. Nu vor fi, de pildă, niciodată încorporate în cadrul unei singure funcții publice activitățile (atribuțiile) cu specific juridic (care constituie conținutul funcției de jurisconsult sau consilier juridic), cu cele de specific financiar-contabil ,care vor constitui conținutul unor alte funcții (al celor de control sau de casier, după caz).

Aceste două categorii de activități nu sunt „omogene” și, deci, nu pot constitui o singură funcție. Uneori, aprecierea gradului de omogenitate merge și mai în detaliu, distincțiile dintre activitățile ce constituie anumite funcții publice fiind minore – cazul jurisconsultului și al consilierului juridic și chiar și al contabilului și casierului. În mod frecvent, distincțiile între funcțiile publice și delimitarea concretă a acestora se fac pe criterii de ordin material, teritorial, personal sau temporar.

Pe de altă parte prezintă importanță din punctul de vedere al interesului pe care îl realizează funcția publică, nu numai gradul de omogenitate al activităților ce îi constituie conținutul, ci și volumul acestora. Dacă activitățile, cu același grad de omogenitate, au un volum mare, care exced posibilitățile de realizare a lor de către o singură persoana și într-un timp normal de lucru, se vor constitui mai multe funcții publice, identice în conținut, nu numai una singură, astfel încât interesul general vizat să fie satisfăcut în gradul cel mai înalt, atât sub aspectul operativității, cât și al calității. Numai exercitarea tuturor funcțiilor publice din cadrul unui serviciu public asigură realizarea competențelor ce revin acestuia, iar neexercitarea unora dintre funcții, ori exercitarea lor necorespunzătoare de către titularii lor creează disfuncționalități în serviciul public respectiv. Faptul că funcția publică nu se confundă cu serviciul public, în sensul că gradul de omogenitate și de volum al activităților care le compun este diferit, rezultă și din împrejurarea că în cadrul unui serviciu public pot fi, și de regulă sunt, și alte activități care, chiar dacă au un grad semnificativ de omogenitate, nu sunt constituite într-o funcție publică, ci rămân în afara acesteia, fiind supuse nu unui regim de drept public, ci unui regim de dreptul muncii.

Tot legat de gradul de omogenitate și de sfera de cuprindere a funcționarilor publici, s-ar mai putea releva și faptul că aceste activități, fiind supuse unui regim de drept public și având ca scop realizarea unui interes general, sunt prezente în toate cele trei puteri ale statului: în cea legislativă, în cea executivă și în cea judecătorească.

Mai trebuie subliniat faptul că funcția publică nu este doar un ansamblu oarecare de activități omogene, ci un ansamblu omogen de obligații și drepturi. În acest sens, sunt necesare unele precizări. Mai întâi, este de observat că mai toți autorii vorbesc în lucrările lor de „drepturi și obligații” (înțelese ca „atribuții” sau ca „situație juridică”) și nu de „obligații și drepturi”. Este știut că „drepturile și obligațiile” alcătuiesc, în principiu, conținutul oricărui raport juridic. În cazul nostru, este de subliniat că este vorba de raporturi juridice într-un regim de drept public, când drepturile și obligațiile nu sunt drepturi și obligații subiective, ci izvorăsc direct din lege sau pe baza legii și există independent de persoana care „potențial, le-ar putea deține”. Ele nu aparțin persoanei, ci funcției, iar cel care le deține are obligația legală, nu facultatea (latitudinea, opțiunea) să le exercite, deoarece numai astfel se realizează, în condiții corespunzătoare, interesul general care „a născut” funcția respectivă. Așa cum se subliniaază în unele lucrări de specialitate, complexul unitar și interdependent de drepturi și obligații nu reprezintă un simplu conținut de raport juridic, caracterizat cel mai adesea prin opozabilitatea, uneori reciprocă, a drepturilor și obligațiilor ce revin părților participante la acel raport juridic. Spre deosebire de raportul juridic obișnuit, în care drepturile și obligațiile sunt strâns legate de formarea, modificarea și desființarea relației, în cazul funcției publice drepturile și obligațiile ce-i formează conținutul preexistă raporturilor propriu-zise, iar formarea, modificarea și încetarea raporturilor constituie – în urma producerii unui act sau fapt juridic – doar prilejul exercitării respectivei facultăți sau îndatoriri legale, care nu sunt produsul voinței exclusive a subiectului titular, limitat în acțiunile sale nu atât la constituirea lor, ci numai la realizarea lor.

b) Deși omogene, prin natura activităților ce le constituie conținutul, funcțiile publice au un grad mare de diversitate, chiar dacă este vorba de funcții care realizează aceeași putere a statului. Unele sunt funcții politice sau preponderent politice (deputat, senator, ministru, secretar de stat, consilier în consiliul local sau în cel județean, primar, prefect), altele au un caracter profesional (majoritatea funcțiilor publice având un asemenea caracter); unele sunt funcții de conducere (ministru, secretar de stat, secretar general al ministerului, director general, director, șef serviciu etc.), altele sunt funcții de execuție; unele pot fi organizate în sistem ierarhic de subordonare, altele pot fi independente sau autonome; unele pot fi ocupate prin alegere, pe bază de scrutin, altele prin numire; unele funcții publice conferă și dreptul de a emite acte juridice de putere, altele numai de a efectua operațiuni tehnico-administrative. Prin urmare, prin exercitarea funcțiilor publice, puterea publică se realizează fie direct (când se emit acte de autoritate, în cazul funcțiilor de decizie), fie indirect, în cazul funcțiilor care concură la realizarea puterii publice.

Cu privire la funcțiile care nu conferă și dreptul de a emite acte juridice de putere, ci numai efectuarea de operațiuni tehnico-administrative, este vorba de acele operațiuni tehnico-administrative care pregătesc sau care sprijină emiterea ori executarea actelor juridice de putere publică, care concură deci, la exercitarea altor funcții publice, față de care se pot afla fie în raporturi de subordonare, fie de participare sau, pur și simplu, de colaborare. Facem această precizare pentru a deosebi acel complex de obligații și drepturi interdependente (numite de unii autori „situații juridice”), care constituie conținutul funcției publice, într-un regim de drept public, de alte activități de natură executivă din categoria „operațiunilor tehnico-administrative”, ce constituie conținutul unor funcții care se exercită în regim de dreptul muncii, pe baza unui contract individual de muncă. Pe acestea din urmă, unii autori le numesc simplu, doar „funcții”, alții numindu-le însă tot „funcții publice”. Importantă este însă nu denumirea, ci conținutul, esența noțiunii, care trebuie înțeleasă în sensul de mai sus.

În unele cazuri, prin funcția publică se conferă numai dreptul (și obligația) de a participa la emiterea actelor juridice, de putere publică, într-o formă determinată (cazul deputaților, senatorilor, consilierilor locali și județeni, care nu sunt abilitați, fiecare în parte, cu dreptul de a emite acte juridice, ci numai de a participa la ședințele Parlamentului și, respectiv, ale consiliului local sau ale celui județean și de a-și exprima voința cu privire la adoptarea de acte juridice). Numai în această formă și modalitate aceste acte pot fi adoptate.

c) O altă trăsătură a funcției publice o reprezintă caracterul legal a1 acesteia, în sensul că atribuțiile (competențele) ce-i constituie conținutul, adică ansamblul obligațiilor și drepturilor specifice sunt stabilite numai prin lege sau în baza și în condițiile prevăzute de lege. Ca atare, ele se stabilesc printr-un act de autoritate, în mod unilateral, de către cel care este abilitat de lege, în acest sens și nu pot constitui obiectul unei tranzacții, nici cu privire la constituire, nici la modificare, ori la transferare a acestor atribuții. Purtătorul sau, mai bine zis, viitorul purtător al unei anumite funcții publice nu o poate negocia dacă nu-i convine cum ea a fost stabilită de cel ce a creat-o, ci aderă sau nu, acceptă sau nu complexul de obligații și drepturi stabilit de creatorul funcției publice, în mod impersonal. Funcția publică nu se creează intuitu personae, ci în considerarea interesului general pe care trebuie să-l rea1izeze, ea putând fi ocupată de orice persoana fizică, dacă aceasta îndeplinește condițiile prestabilite de lege.

Cât privește autoritatea competentă a crea funcții publice, dat fiind caracterul legal al ei, rezultă că, în primul rând, competența revine Parlamentului, singurul organ legiuitor al țării.

Pe de altă parte, având în vedere marea diversitate a funcțiilor publice, acestea nu sunt create numai de Parlament, ci și de celelalte autorități publice, dacă Parlamentul, prin actul său, adică prin lege, le-a abilitat în acest sens. Astfel, sunt de menționat prevederile art. 116 alin.2 din Constituție care recunoaște Guvernului și ministerelor dreptul de a putea înființa, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea lor, cu condiția ca legea să le recunoască o asemenea competență. Ca atare, asemenea organe se pot înființa și prin hotărâre a Guvernului sau acte ale miniștrilor. Înființarea lor presupune, desigur, și înființarea de funcții publice în cadrul acestor organe.

În aceste condiții, este totuși de precizat că funcții publice pot crea nu numai autoritățile statale, ci și cele nestatale, dacă legea de organizare și funcționare a acestora din urmă le conferă o asemenea competență. Așa de pildă, autoritățile administrației publice locale, respectiv consiliile locale și consiliile județene, care nu sunt autorități ale statului, ci autorități reprezentative ale colectivităților locale, au o asemenea competență, întrucât statul le recunoaște acest drept, desigur precizându-le și limitele și condițiile în care și-o pot exercita.

d) Funcția publică se caracterizează și prin continuitate, ca și serviciul public pe care îl realizează. Caracterul de continuitate a1 funcției publice este determinat de interesul general care trebuie realizat fără intermitențe. Sub acest aspect, așa cum precizează Romulus Ionescu, nu trebuie confundată existența funcției publice cu exercitarea ei, o funcție putându-se exercita cu intermitențe sau deloc. Continuitatea funcției publice nu trebuie confundată nici cu stabilitatea în funcție, aceasta din urmă fiind nemijlocit legată de deținătorul ei, de perioada în care ea se exercită de către o anumită persoană, perioadă care, de regulă, este nedeterminată, dar care poate fi determinată în prealabil (cazul funcțiilor publice ocupate pe baza scrutinului – deputat, senator, consilier local sau județean, primar și viceprimar ș.a.). Schimbarea titularului funcției privește numai stabilitatea în funcție, nu și continuitatea ei, care va fi exercitată de către un alt titular.

Uneori, într-un serviciu public, pot exista și funcții neocupate și chiar funcții care, deși ocupate, nu pot fi exercitate, dar existența lor, deci continuitatea, nu este afectată de aceste situații temporare. Continuitatea funcției este întreruptă numai prin desființarea ei, fie pe motiv de oportunitate (când interesul general nu mai reclamă menținerea ei pe mai departe), fie pe motiv de legalitate (când înființarea ei, nu și ocuparea, s-a făcut cu nerespectarea prevederilor legii).

e) Funcția publică nu poate fi încredințată decât unei persoane fizice. Această persoană trebuie să îndeplinească anumite condiții, care privesc capacitatea sa fizică și psihică, dar și alte cerințe speciale (profesionale, politice, de vârstă, experiență etc.) anume prevăzute de lege. Mai mult, uneori legea prevede și incompatibilități ale unor funcții publice cu alte funcții publice (și acestea din urmă expres precizate), împrejurări și situații care se exclud reciproc, ele fiind determinate tot de un interes general, dar care se situează mai presus decât cele ce se realizează prin funcțiile aflate în stare de incompatibilitate. Despre condițiile generale și speciale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică pentru a putea ocupa o funcție publică, ne vom ocupa mai în detaliu când ne vom opri asupra instituției juridice a funcționarului public.

f) Exercitarea funcției publice pune și problema asigurării mijloacelor materiale și financiare cu care trebuie să fie dotat titularul ei, precum și plata acestuia pentru efortul și activitățile pe care le prestează. Realizând un interes general al unui serviciu public, care poate fi al statului sau al unei colectivități locale recunoscută ca atare de stat, se înțelege că cel în interesul căruia se exercită funcția publică are și obligația juridică de a asigura mijloacele materiale și financiare necesare exercitării funcției publice. Ca atare, sumele necesare trebuie să fie prevăzute în bugetul statului și, respectiv, în bugetele locale, la un nivel care să asigure exercitarea continuă și eficientă a funcției. Este, desigur, vorba de exercitarea tuturor funcțiilor publice dintr-un serviciu public, funcții care sunt cuprinse în ceea ce se numește „statul de funcții”.

Dimensiunea statului de funcții depinde de interesele publice care se cer satisfăcute și de mijloacele materiale și financiare pe care statul sau, după caz, colectivitățile locale le pot aloca acestui scop.

Noțiunea și trăsăturile funcționarului public.

Între noțiunea de funcție publică și aceea de funcționar public există o strânsă interdependență. Ca atare, aceste două noțiuni există una prin cealaltă, una neputându-se realiza decât prin cealaltă. Într-adevăr, funcția publică este creată pentru realizarea unui interes general, iar acest interes se realizează numai prin exercitarea funcției, care se face numai de către funcționarul public, după cum și funcționarul public dobândește o asemenea calitate numai după ce a fost numit sau ales în funcția publică. Este adevărat că funcția publică există independent de titularul ei, fiind prestabilită prin lege sau în condițiile legii, dar această existență independentă este efemeră, numai până la ocuparea ei. Nu ar avea nici o rațiune și nici o utilitate practică, doar crearea de funcții publice fără ca acestea să fie și exercitate. Ca atare, într-o definiție de maximă generalitate, am putea spune că sunt funcționari publici toți aceia care ocupă o funcție publică. Deși exactă, o asemenea definiție este prea generală și nu relevă, totuși, trăsăturile specifice funcționarului public, în strânsa lor corelare cu cele ale funcției publice. În literatura de specialitate întâlnim, ca și în cazul funcției publice, diverse definiții, fiecare dintre autorii lor încercând să surprindă în conținutul acestora trăsăturile pe care le-au apreciat ca fiind cele mai relevante.

Din păcate, cele mai multe dintre definiții redau nu numai trăsăturile generale și comune tuturor funcționarilor publici, ci și unele din trăsăturile specifice numai unei sau unor categorii. Altele se limitează la a defini numai funcționarii publici din sfera administrației publice, dar restrângând-o în acest caz, doar la funcționarii publici numiți.

De altfel, chiar s-a creat în doctrină un curent potrivit căruia cei care ocupă funcții alese nu au calitatea de funcționar public, această concepție bazându-se, în principal, pe două argumente:

cei aleși (deputați, senatori, Președintele României, consilieri ai consiliilor locale sau județene, primari) desfășoară o activitate nepermanentă, limitată în timp, de regulă la patru ani;

sfera de competență aparține autorității publice din care face parte, nu fiecăruia dintre cei aleși.

Aceste argumente ni se par însă a nu fi suficient de convingătoare, deoarece:

este adevărat că mandatul celor aleși este limitat în timp, dar funcția pe care o ocupă prin alegere este nelimitată în timp; ea a existat și anterior mandatului și există și după expirarea lui, fiind prestabilită de lege, iar conținutul ei reprezintă un complex de drepturi și obligații pentru titular;

cât privește argumentul potrivit căruia competența aparține autorității publice din care fac parte cei aleși (Parlament, consiliu local sau județean) acesta nu mai este valabil în cazul Președintelui României și primarilor sau viceprimarilor, deoarece aceștia nu mai fac parte din alte autorități, reprezentând ei înșiși o autoritate publică având drepturi și obligații (competențe) proprii, inclusiv de a emite acte de putere publică.

În plus, însăși Constituția și Legea administrației publice locale, precum și alte acte normative se referă în diverse dispoziții și în mod frecvent la „funcția” de Președinte al României, de senator și de deputat, de consilier în consiliul local sau în cel județean, și la „funcția” de primar și viceprimar. De altfel, ar fi și un nonsens ca în aceste situații să admitem că funcția este publică, dar titularul acesteia nu este funcționar public.

Pe de altă parte, chiar și partizanii acestei concepții când se referă la categoriile de funcționari publici vorbesc și despre „funcționarii publici aleși”, iar când analizează modalitățile de investire în funcție au în vedere și investirea prin alegere. Ca atare, nu există nici un temei juridic să considerăm că persoanele alese în anumite funcții publice nu au calitatea de funcționar public. Desigur, ei vor fi supuși unor reguli speciale privind condițiile de a fi aleși si de exercitare a drepturilor și obligațiilor, dar asemenea reguli specifice există și în privința unor anumite categorii de funcționari publici numiți, fără ca aceste reguli să ne determine să considerăm că ei nu sunt funcționari publici.

Față de aceste succinte precizări prealabile, vom defini funcționarul public ca fiind persoana fizică investită, prin numire sau alegere, într-o funcție publică din cadrul unei autorități publice organizată la nivel central sau local, ori într-un serviciu public organizat sau instituție publică, ori în structuri asimilate acestora („agenții naționale”, „autorități naționale” etc.). Pentru a înțelege mai bine ceea ce caracterizează noțiunea de funcționar public sunt necesare unele precizări:

a) Calitatea de funcționar public nu poate fi deținută decât de către o persoană publică. Ca atare, subiectul determinat al raportului de funcție publică nu poate fi un subiect colectiv, adică o persoană juridică, deoarece drepturile și obligațiile ce-i constituie conținutul, inclusiv garanțiile juridice ale exercitării lor, adică sancțiunile, privesc o singură persoană, pe titularul lor și nu mai multe persoane, adică pe toate cele care alcătuiesc persoana juridică. În plus, dispozițiile art. 16 alin.3 din Constituție mai stabilesc două condiții esențiale, indispensabile oricărei persoane fizice pentru a fi titular al unei funcții publice și anume: să aibă numai cetățenia română, precum și domiciliul în țară. La aceasta se mai adaugă., în mod firesc, cerința generală de drept comun referitoare la capacitatea persoanei de a-și asuma drepturi și obligații, respectiv capacitatea deplină de exercițiu, în lipsa căreia aceasta nu ar putea să devină subiect al vreunui raport juridic și, cu atât mai mult al unuia care presupune exercitarea puterii publice.

În afara acestor cerințe generale, în unele legi generale sau speciale, care se referă la anumite categorii de funcționari publici sunt, de regulă, prevăzute și alte cerințe pentru ocuparea funcțiilor publice respective.

b) A doua trăsătură a funcționarului public privește investirea sa în funcția publică în condițiile stabilite prin lege. Învestirea în funcție se face pe baza unor reguli procedurale anume prevăzute, care se deosebesc după cum este vorba de un funcționar public ales sau de unul numit de un funcționar public de conducere sau de unul de execuție etc.

În plus, pentru toți funcționarii publici, investirea este desăvârșită numai în urma depunerii jurământului, refuzul depunerii echivalând, de regulă, cu demisia din funcție. Nerespectarea cerințelor speciale și a procedurilor privind ocuparea funcțiilor publice poate avea ca efect anularea actului de investire în funcție și, deci, vacantarea funcțiilor publice în cauză, indiferent dacă este vorba de funcționari aleși sau numiți. De reținut că nu se cere ca nerespectarea să privească toate cerințele sau toate normele procedurale de investire, vacantarea funcției putându-se produce chiar și numai pentru neîndeplinirea uneia singure, de pildă, vârsta, cerințele de studii, cele privind incompatibilitățile funcției respective cu alte funcții publice, acceptarea candidaturii (în cazul funcționarilor publici aleși), lipsa avizului conform (când se cere un asemenea aviz), lipsa (retragerea) încrederii politice (în cazul funcțiilor politice), nedepunerea jurământului etc. Necesitatea și legalitatea investirii în funcția publica ridică și problema a ceea ce doctrina, dar și unele norme juridice, numesc „funcționar de fapt”, adică acea persoană care exercită, pe o anumită perioadă de timp, atribuțiile funcționarului public, îndeplinind acte producătoare de efecte juridice, deși nu este regulat învestit cu o funcție publică.

Existența unei asemenea situații poate avea o determinare obiectivă., sau una subiectivă, adică persoana în cauză efectuează acte cu exces de putere (în afara competențelor sale), sau este un uzurpator al funcției (neavând nici un fel de învestitură legală) ori efectuează acte juridice, deși procedura de investire nu a fost finalizată (nu a depus, de pildă, jurământul).

În principiu, „funcționarul de fapt” nu poate fi asimilat cu funcționarul public, atâta vreme cât el nu este sau nu a devenit încă funcționar public. El poate fi, totuși, asimilat cu un alt salariat, în sensul supunerii lui regimului juridic de drept comun, respectiv de dreptul muncii, drept civil sau drept penal, după caz. Așa cum se relevă în doctrină, dacă s-ar recunoaște cu ușurință efectele juridice ale actelor întocmite de funcționarii de fapt s-ar ajunge să se confere putere publica unor persoane străine de aceasta putere, înlesnindu-se instaurarea haosului,a anarhiei,în viața socială a unui stat. În doctrină, se admite, în anumite situații, recunoașterea efectelor juridice ale unor acte efectuate de funcționarul de fapt pentru „prevenirea unor inevitabile drame umane”.

Pe planul dreptului administrativ, soluțiile din dreptul comun ar trebui admise, totuși, cu mai multă prudență; oricum, cel puțin în Statutul funcționarilor publici ar fi fost necesară o dispoziție de principiu care să reglementeze cazurile și condițiile în care actele juridice efectuate de un funcționar de fapt pot fi recunoscute.

c) Funcționarul public numit, este investit în funcție pe o perioadă nedeterminată, spre deosebire de cel ales, a cărei investire este predeterminată în timp de către lege, respectiv pe perioada mandatului. Nu este însă exclusă nici soluția numirii într-o funcție publică pe o perioadă. De pildă, potrivit dispozițiilor art.140 alin.1 din Constituție, judecătorii Curții Constituționale sunt numiți pentru un mandat de 9 ani, iar Avocatul Poporului este numit, potrivit art.55 alin.1 de către Senat, pe o durată de 4 ani, pentru a ne limita, numai la două exemple. Numirea în funcția publică pe o perioadă nedeterminată nu trebuie însă înțeleasă ca fiind o numire „pe viață”, deoarece raportul de serviciu este supus unor modificări ca urmare a promovării sau detașării funcționarului public, ori a demiterii, demisiei, etc., când raportul respectiv încetează. În doctrină s-a susținut totuși că „dacă numirea se face pentru o astfel de funcție cu caracter temporar, nu mai suntem în prezența unui funcționar public, deoarece nici funcția și nici exercițiul ei nu au caracter permanent”. Ori, o asemenea teză pornește de la premisa falsă a confundării existenței funcției publice cu exercitarea ei. Expirarea mandatului, a perioadei de timp pe care funcția publică a fost exercitată de către o anumită persoană, nu determină și încetarea funcției respective. Ea continuă să existe, urmând numai să fie exercitată de un alt funcționar public sau chiar de către același, în cazul în care se permite de către lege reînvestirea în funcția publică respectivă.

d) Funcționarii publici au anumite drepturi și obligații expres prevăzute prin norme juridice, care constituie conținutul raportului juridic de serviciu. Numai exercitarea acestor drepturi și obligații asigură realizarea interesului public în considerarea căruia a fost creată funcția publică respectivă.

Ele sunt specifice fiecărei funcții publice și privesc, în mod egal, pe toți cei care ocupa aceleași funcții publice. Totalitatea normelor referitoare la regimul ocupării și exercitării funcției publice, a drepturilor și obligațiilor care privesc aceeași categorie de funcționari publici, formează statutul juridic al funcționarilor publici respectivi. De aici însă nu trebuie să se tragă concluzia că ar fi și necesară adoptarea unei puzderii de statute, cu atât mai mult cu cât categorisirea funcționarilor publici, ca și a funcțiilor publice, se poate face după diverse criterii, iar multe dintre aceste categorii se întrepătrund, având unele zone de interferența. Pentru a se asigura mai multa coerență și corelare în exercitarea funcțiilor publice, în ansamblul lor, este recomandabilă adoptarea unui statut general al funcționarilor publici, care să reprezinte dreptul comun în materie și cu care să se armonizeze toate celelalte reglementări (chiar și statute speciale) ale anumitor categorii de funcționari publici. S-ar recomanda unele statute speciale distincte, pentru funcționarii publici aleși, pentru cei din sfera puterii legislative, din sfera puterii judecătorești și, respectiv, pentru funcționarii publici din sfera administrației publice. Oricum, apreciem ca nepotrivită practica și tendința de a se adopta statute speciale, distincte, pentru funcționarii publici din sistemul fiecărui minister sau pentru fiecare profesie. O asemenea practică este de natură a crea anumite disfuncționalități și chiar inechități între funcționarii publici, creând pentru unele categorii drepturi sau obligații disproporționate față de alții.

e) Funcționarii publici sunt plătiți pentru activitatea prestată în exercitarea funcției în care sunt investiți, plata făcându-se fie sub forma unui salariu, fie a unei indemnizații. În literatura de specialitate se afirmă că plata făcută funcționarului public nu este o trăsătură specifică raportului de serviciu public, întrucât este de ordin principial că oricine prestează o muncă pentru a1tul este plătit. Dacă remarca este, în general, corectă, trebuie totuși reținut că spre deosebire de raporturile juridice de drept privat, în speță de dreptul muncii, unde există și posibilitatea negocierii salariului, în raportul juridic de serviciu, care este un raport de drept public, salariul și, după caz, indemnizația funcționarului public sunt stabilite exclusiv prin lege și nu pot constitui obiect de negociere. Ele reprezintă un element esențial al acestui raport juridic, prestabilit de lege, de care funcționarul public ia cunoștință mai înainte de a fi învestit în funcție, având astfel posibilitatea de a-l accepta sau nu, așa cum a fost stabilit imperativ de legiuitor.

Art. 2 din legea română definește funcționarul public ca fiind persoana numită într-o funcție publică. Este cunoscut că, în ceea ce privește conferirea statutului de funcționar public, de-a lungul timpului au fost utilizate în practică și teoretizate in doctrină, mai multe astfel de modalități: alegerea, numirea, chiar și tragerea la sorți. Statutul actual tranșează această problemă, prevăzând ca singură modalitate numirea într-o funcție publică. Această soluție este utilizată în majoritatea statelor membre ale Comunității Europene și reprezintă modalitatea utilizată și în dreptul comunitar. Art. 1 din Statutul european prevede că „funcționarul comunităților este persoana care a fost numită într-o funcție publică permanentă printr-un act scris al autorității învestite cu puterea de numire”. Semnalăm și precizarea caracterului permanent al funcției publice, care deși nu este prevăzut expres de legea română, se subînțelege din conținutul ei și este recunoscut de majoritatea autorilor în doctrină.

2.3 Asemănări și deosebiri între raportul juridic de munca a functionarilor publici și raportul juridic de muncă al salariaților.

Raportul de serviciu al funcționarului public constituie o formă tipică a unui raport juridic de muncă, raport care, deși diferit de contractul individual de muncă (arhetip al raportului juridic de muncă), nu este totuși esențial diferit de acesta din urmă și, ca atare, logic și juridic, raportul de serviciu al funcționarului public este o componentă de bază a dreptului (legislației) muncii, subliniază apoi că, în ultimii ani, se observă, legal, o estompare continuă a diferențelor dintre raportul juridic de muncă al salariaților și cel al funcționarilor publici.

Pentru a defini raportul de funcție publică, trebuie să știm ce semnifică raporturile de muncă. În opinia Sandei Ghimpu, raporturile de muncă sunt „acele relații sociale reglementate prin lege, ce iau naștere (se formează între o persoană fizică, pe de o parte, și ca regulă, o persoană juridică − societate comercială, regie autonomă etc., pe de altă parte), ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de-a doua, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze și să creeze condițiile necesare prestării acelei munci”.

Din acest considerent , având în vedere enunțurile prezentate în primul capitol , anume cele referitoare la tipologia raporturilor de muncă , conchidem , cu ajutorul doctrinei binenteles , ca raporturile de muncă sunt , în viziunea monistă a dreptului muncii , componente ale acestuia. Drept urmare , reluând ideea , conchidem că dreptul munciui este constituit din suma dreptului comun(salariații cu baza legală contractul individual de muncă)și dreptul special al muncii (funcționari publici , magistrati , militari ,demnitari).

Raportul de muncă reprezintă o instituție a dreptului de muncă, guvernată de principiul acestei ramuri de drept, care reprezintă dreptul comun în ceea ce privește consacrarea principiilor de maximă generalitate care au scop prestarea unei activități profesionale.

În comparație cu raportul de muncă, raportul de funcție publică se definește ca fiind „acel complex de relații sociale, legal determinate, care se stabilesc între persoana fizică, titulară a funcției publice, autoritatea publică din structura căreia face parte funcția publică respectivă și subiectele de drept în legătură cu care se realizează competența respectivei autorități publice.

Raportul de funcție publică își află izvorul în actul unilateral de numire” care este un act de voință, un act administrativ de autoritate, prin intermediul căruia statul conferă persoanei numite o situație legală” , iar raportul juridic astfel creat „este un raport de drept obiectiv, legal, și nu unul contractua.

În situația legală premergătoare instituirii legii 188/1999 publicată la 8 dec.1999 , anume cea instituită de vechiul cod al muncii din 1972 și constituția româniei din 1991 , funcționarii publici și-au păstrat statutul de salariați , chiar dacă, uneori, prin acte normative speciale , se dispunea ca, pe planul jurisdicției, cu titlu de excepție, litigiile aferente unor atare funcții erau de competența instanțelor de contencios administrativ.

În unele sisteme funcționarii publici sunt supuși unui regim de drept comun fiind încadrați, ca și ceilalți salariați, prin contractul individual de muncă.

În unele țări, de exemplu, funcționarul public este încadrat prin contract de drept public.

Putem face o comparație între raportul de funcție publică și raportul juridic de muncă.

După cum am mai precizat, raportul de funcție publică își are izvorul în actul unilateral de numire în funcția publică.

În comparație cu raportul de funcție publică, raportul juridic de muncă are un caracter bilateral, cuprinzând drepturi și obligații corelative ale părților.

Raportul de funcție publică, la rândul său, conține în același timp atât drepturile și obligațiile funcționarului cât și ale organului care l-a numit.

O trăsătură comună a celor două raporturi juridice este aceea că persoana care prestează activitatea este întotdeauna o persoană fizică.

Cel care numește într-o funcție publică este întotdeauna o persoană juridică. Putem aminti că raportul de muncă poate fi încheiat între două persoane fizice, pe când raportul de funcție publică nu poate fi viza două persoane fizice.

O altă trăsătură comună a celor două raporturi juridic este caracterul lor personal, „intuitu personae”.

Activitatea prestată de un funcționar este stabilită luând în considerație pregătirea, aptitudinile și calitățile proprii fiecăruia dintre ei.

În ambele cazuri, modul de derulare a activităților presupune „prestații succesive, de durată, cu caracter de continuitate”.

Funcția publică este concepută dintr-un complex de raporturi juridice cum ar fi:

un raport de subordonare între titularul funcției publice și autoritatea care l-a numit;

raporturi de subordonare sau de colaborare între titularul funcției publice și subiectele de drept cu care aceasta intră în legătură pentru realizarea prerogativelor sale;

o subordonare a funcționarului public față de interesul general care trebuie să-l satisfacă.

În ceea ce privește raportul juridic de muncă, acestuia îi este specifică o subordonare a angajatului față de cel în favoarea căruia se prestează munca.

O altă trăsătură a celor două raporturi juridice, raportul de funcție publică și raportul juridic de muncă, privește prestațiile părților.

În dreptul muncii salariul reprezintă contraprestația cuvenită angajatului și aparține raportului juridic de muncă. O muncă gratuită nu poate însă constitui un obiect al raportului juridic de muncă.

În schimb, există funcții publice executate onorific sau titularul poate renunța la remunerația ce i s-ar cuveni; fără ca aceasta să determine suprimarea raportului de funcție în curs.

Și raportul juridic de funcție publică presupune, ca și raportul de muncă, existența unui complex de mijloace protectoare care vizează persoana titularului și demnitatea acestuia, condițiile și cum își duce la îndeplinire prerogativele.

În afară de modalitățile obișnuite de realizare a protecției oricărui salariat, cea a funcționarului îmbracă formele cele mai interesante. De exemplu încriminarea unor fapte care vizează pe funcționar (infracțiunea de ultraj,).

Cât privește raportul juridic de muncă, una din trăsăturile fundamentale ale sale o reprezintă asigurarea protecției multilaterale a salariatului, în care se regăsesc:

condiții optime necesare desfășurării muncii;

drepturile ce decurg din încheierea contractului individual de muncă.

Această trăsătură a raportului juridic de muncă este reglementată în art. 38 din Codul Muncii, potrivit căruia „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”

Acest text semnifică practic prestarea unei munci legale, atât pentru cel care o prestează cât și pentru cel în favoarea căruia se prestează.

Deși între raportul de muncă și cel de funcție publică există note comune, ele nu se identifică, fiecare având un statut propriu, trăsături comune și particularități.

Faptul că actul de numire într-o funcție publică este însoțit și de încheierea unui contract de muncă, aceasta nu înseamnă că raportul juridic de funcție publică se naște din contractul de muncă încheiat ulterior lui.

Verginia Vedinaș, consideră că funcția publică reprezintă „o instituție mixtă, analizată la dreptul public, al cărei regim juridic este completat prin norme ale dreptului privat, mai axat ale dreptului muncii”.

Drept urmare , într-o analiză oarecum opusă prevederilor dreptului administrativ , pornind de la faptul că „«raporturile de serviciu» ale funcționarilor publici nu sunt altceva decât raporturi tipice de muncă”, raporturi care , desi nu se constituie pe baza contractului individual de muncă – privit ca exponent al raportului juridic de muncă, nu sunt esențial diferite .Vom pune în discuție , pentru a susține această idee , următoarele aspecte :

Atât raportul juridic de muncă al salariatului, cât și cel al funcționarului public au o natură convențională, chiar dacă în ipoteza raportului de serviciu al funcționarului public nu se întocmește un înscris denumit contract. Într-adevăr, actul de numire al funcționarului public – act administrativ nu produce niciun efect juridic dacă funcționarul public nu acceptă numirea, deci dacă nu se realizează un acord de voințe între funcționarul public și autoritatea/instituția publică.

Funcționarii publici, ca și salariații își desfășoară activitatea în cadrul unui program cu o durată normală a timpului de 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână [art. 33 alin. (1)], au salariu (art. 31); concediu de odihnă (art. 35), răspund disciplinar (art. 75-82), pot fi delegați, detașați și transferați (art. 87-93).

Atât salariații, cât și funcționarii publici își pot exercita dreptul la grevă în condițiile legii (practic, al aceleiași legi; în prezent Legea nr. 168/1999);

Prestarea muncii (activității) și salariul constituie reciproc obiect și, respectiv, cauză atât în ce privește contractul individual de muncă, cât și cu referire la contractul (nenumit) al funcționarului public (parte în „raportul de serviciu” al acestuia);

Atât încadrarea în muncă, în temeiul contractului individual de muncă, cât și raportul de serviciu al funcționarului public presupun subordonarea persoanei fizice față de angajator, respectiv, față de autoritatea/instituția publică;

Stabilitatea funcționarilor publici, ca și loialitatea lor nu este specifică exclusiv funcționarilor publici, ci și salariaților, de vreme ce:

atât în cazul funcționarilor publici, cât și în cel al salariaților, modificarea și încetarea raportului de serviciu/contractului individual de muncă, sunt permise exclusiv în condițiile strict limitativ statornicite prin lege;

loialitatea și fidelitatea (art. 39 alin. 2 lit. d din Codul muncii) sunt noțiuni, în realitate, în situația dată, sinonime;

Atât salariații (persoanele încadrate în muncă), cât și funcționarii publici, au dreptul, în egal măsură, nu doar să adere la organizații sindicale, dar și să constituie atare organizații (art. 2 alin. 1, fraza 1 din Legea sindicatelor nr. 54/2003) ;

Nu doar funcția publică reprezintă un ansamblu de atribuții și de răspunderi (art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată), ci orice funcție – publică sau nu – presupune un ansamblu deatribuții, sarcini de serviciu și răspunderi ce corespund competențelor legale/statutare ale autorității/instituției publice care numește funcționarul public, respectiv, ale angajatorului care încadrează un salariat, atribuții și sarcini de serviciu ori răspunderi ce trebuie înfăptuite (realizate) ori sunt atrase, în egală măsură, de către (față de) funcționarul public, în temeiul raportului său de serviciu, respectiv, de către (față de) salariat, în baza contractului său individual de muncă.

Așadar, nici acest aspect nu relevă vreo deosebire principială și caracteristică între raportul de serviciu și contractul individual de muncă, deci între funcționarul public și salariat (a fortiori, între funcționarul public și salariatul plătit din fonduri publice – „bugetar” -).

Dar, ceea ce particularizează în mod fundamental și incontestabil raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, față de raporturile de muncă ale salariaților rezidă în faptul că funcționarii publici sunt purtători ai puterii publice pe care o exercită în limitele funcției lor. Salariații, chiar încadrați la o autoritate sau instituție publică nu dispun de astfel de atribuții de putere; ei pot fi priviți, potrivit atribuțiilor lor, doar simpli prepuși ai angajatorului lor. Cu toate acestea, uneori, este greu de explicat de ce în rândul aceleiași structuri a administrației publice, unele persoane au calitatea de funcționar public, altele de salariat, atribuțiile lor fiind identice sau asemănătoare.

De aceea, având în vedere specificul activității și puterile conferite, funcționarii publici sunt supuși unei reglementări speciale și nu Codului muncii (precum salariații). Dar, potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, statutul funcționarilor publici se completează cu prevederile legislației muncii numai în măsura în care acestea nu contravin legislației specifice funcției publice. Ideea este reluată și consolidată de art. 278 alin. 2 din Codul muncii, conform căreia, prevederile sale „se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”.

Textele citate mai sus din Legea nr. 188/1999 și din Codul muncii, „constituie încă un argument – fundamental – în sprijinul tezei potrivit căreia raportul de serviciu al funcționarului public constituie un raport juridic – contractual – de muncă, evident asemănător, dar nu identic (eadem sed alieter) cu raportul juridic de muncă al salariatului (întemeiat pe contractul individual de muncă, așa cum acest contract este configurat prin normele Codului muncii)”.

În ultima perioadă de timp asistăm la o estompare continuă a deosebirilor dintre raportul juridic de muncă al salariaților și cel al funcționarilor publici, fiind adoptate mai multe măsuri, care privesc ambele categorii (dar și altele) de lucrători (în sens larg):

a fost stabilit un sistem unitar de salarizare a personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al statului (Legea cadru nr. 284/2010);

s-a reglementat reducerea temporară (în semestrul II al anului 2010) cu 25% a drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, fără să se facă vre-o deosebire între salariați, funcționari publici (civili ori militari), magistrați, demnitari (Legea nr. 118/2010).

a fost stabilit un regim unic al cumulului pensiei cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare (Legea nr. 329/2009);

este identică reglementarea privind încetarea de drept a contractului individual de muncă, respectiv a raporturilor de serviciu pentru funcționarii publici „la data îndeplinirii condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare” (Legea nr. 49/2010) etc.

Referitor la incetarea raporturilor de munca si raporturile de serviciu , trebuie sa studiem indeaproape pe fiecare dintre ele pentru a evidentia trasaturile particulare ale fiecarui tip de raport de serviciu, apoi prin suprapunere sa evidentiem asemanarile si deosebirile dintre ele.

Plecand de la regimul juridic specific fiecarui raport de serviciu, apar deosebiri majore privind caracteristicile si principiile pe care se bazeaza fiecare dintre ele.

Trebuie sa distingem intre salariatii obisnuiti din aparatul organelor de stat care desfasoara o activitate in baza unui regim al dreptului muncii, bazat pe contractul individual de munca si functionarii publici care sunt titularii unei functii publice, regim de drept public, adica intre dreptul muncii dreptul functiei publice.

Spre deosebire de continutul raportului de munca, care nu poate fi modificat decat prin consensul ambelor parti, in cazul functionarilor publici contractul de munca poate fi modificat pe cale unilaterala.

Contractul de munca al salariatilor, fiind incheiat in considerarea persoanei inceteaza prin decesul persoanei fizice, declararea judecatoreasca a mortii, punerea sub interdictie. Se observa similitudinea conditiilor incetarii contractului de munca de drept a functionarului public cu cel al salariatului.

Este si normal sa fie asa deoarece una din partile raportului de serviciu, indiferent ca este functionar public sau salariat o reprezinta persoana fizica. Ori atunci cand acesteia ii inceteaza intr-un fel sau altul capacitatea de exercitiu, care este de esenta contractului de munca, inceteaza si acesta. In plus, pentru functionarul public, mai sunt prevazute de lege si cazuri de nedemnitate, situatii incompatibile cu functia publica.

Aceste situatii sunt atunci cand functionarul public a fost condamnat printr-o hotarare judecatoreasca definitiva pentru o fapta ce il face nedemn de ocuparea unei functii publice sau prin care s-a dispus aplicarea unei sanctiuni privative de libertate, la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare, sau ca urmare a interzicerii exercitarii profesiei sau a functiei ca masura de siguranta sau ca pedeapsa complementara, de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care s-a dispus interdictia.

In cazul contractelor de munca incheiate pe durata determinata, expirarea termenului pentru care a fost incheiat contractul atrage incetarea raportului juridic.

Deoarece data incetarii raportului de munca a fost prevazuta la incheierea contractului pentru salariat, sau decizia de numire pentru functionarul public, si se intemeiaza pe acordul partilor, nu mai este necesara emiterea unei decizii sau dispozitii de catre conducerea unitatii.

Trasatura esentiala a functiei publice, a raportului de serviciu al functionarului public, este realizarea puterii publice.De aici se desprind si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a deveni functionar public. Numirea unei persoane intr-o functie publica se va face in urma promovarii concursului, fiind vorba de conditia aptitudinilor intelectuale.

O functie publica poate sa fie conditionata de anumite cerinte speciale cum ar fi cele referitoare la varsta, aptitudini ori efectuarea unui stadiu de specialitate.O cerinta obligatorie o constituie declararea averii, declaratie care se depune anual, in scris, pe propria raspundere.Functionarul public este instrument prin care se indeplinesc anumite prerogative prevazute de lege, avand obligatia de a se abtine de la exprimarea opiniilor personale sau politice, trebuie sa se abtina sa comenteze activitatea autoritatilor publice.Spre deosebire de raportul de serviciu al functionarului public, raportul de serviciu reglementat de codul muncii ia nastere prin incheierea unui contract individual[14] de munca in care fiecare parte isi negociaza clauzele contractuale. Acest raport se poate stabili intre o persoana fizica si una juridica, intre doua persoane fizice, dar niciodata intre doua persoane juridice.Contractul de munca este un contract intuitu personae, munca este prestata de persoana fizica, in considerarea pregatirii, aptitudinilor sale. Aceasta persoana se supune unui regim de subordonare care implica obligatia salariatului de a respecte disciplina muncii, a programului de munca.Incetarea raporturilor de munca, atat ale functionarilor publici, cat si a personalului contractual este bazat pe legalitate.

Pentru fiecare raport de serviciu in parte, legea reglementeaza conditiile in care poate avea loc incetarea raporturilor juridice de munca.Pentru functionarii publici sediul materiei il reprezinta Legea nr.188/1999 Statutul functionarului public, iar pentru personalul contractant Legea nr.53/2003 Codul muncii.Acolo unde Statutul functionarilor publici nu prevede se aplica prevederile Codului muncii ca materie de drept comun a raporturilor de munca, Statutul functionarilor publici fiind legea speciala in raport cu relatiile de serviciu.

O deosebire intre cele doua raporturi juridice apare atunci cand raportul de munca inceteaza cu acordul partilor pe timpul executarii contractului.Incheierea contractului de munca al salariatului este rezultatul acordului de vointa reciproc, tot acordul lor de vointa poate duce la incetarea raportului de munca.In schimb, functionarul public nu poate inceta raportul de serviciu cu acordul partilor pe timpul cat isi exercita mandatul.Functia publica, spre deosebire de contractul individual de munca, are scopul de realizare a legii. Investirea unei persoane fizice de catre lege, si pentru realizarea legii, este supusa principiului continuitatii functiei.Atat timp cat legea prevede existenta unei anumite functii publice, functionarul public incadrat in acea functie isi duce mandatul cu care a fost investit pana expirarea acestuia.Incetarea raporturilor de munca in aceasta situatie intervine numai de drept sau din vointa unilaterala a uneia dintre parti.In functie de partea de la care emana vointa, pentru functionarii publici vorbim de eliberarea din functie, atunci cand nu exista motive imputabile acestuia, sau destituirea functionarului public.

Masura incetarii raportului de serviciu prin destituire poate fi privita si prin prisma unei sanctiuni disciplinare a functionarului public pentru abateri repetate sau deosebit de grave. Atunci cand vointa apartine functionarului public raportul juridic inceteaza prin demisie.In cazul salariatului, Codul muncii enumera limitativ cazurile in care contractul de munca poate fi desfacut din initiativa unitatii.Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care tin de persoana salariatului in situatiile in care salariatul a savarsit o abatere grava sau abateri repetate de la regulile de disciplina a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de munca, contractul colectiv de munca aplicabil sau regulamentul intern, ca sanctiune disciplinara; in cazul in care salariatul este arestat preventiv pentru o perioada mai mare de 60 de zile, in conditiile Codului de procedura penala; in cazul in care, prin decizie a organelor competente de expertiza medicala, se constata inaptitudinea fizica si/sau psihica a salariatului, fapt ce nu permite acestuia sa isi indeplineasca atributiile corespunzatoare locului de munca ocupat; in cazul in care salariatul nu corespunde profesional locului de munca in care este incadrat.

Desfacerea contractului individual de munca pentru motive neimputabile salariatului are loc atunci cand unitatea isi inceteaza activitatea, unitatea se muta in alta localitate si persoana incadrata nu accepta sa o urmeze.In cazul dizolvarii unitatii contractele de munca inceteaza, unitatea avand obligatia de a incadra salariatii in alta munca sau a-i recalifica.In cazul mutarii unitatii in alta localitate, daca salariatul nu vrea sa o urmeze, unitatea nu mai este obligata sa asigure salariatului trecerea in alta munca sau recalificarea.In aceasta ultima situatie se observa o similitudine cu cea a incetarii raporturilor de munca a functionarului public si anume eliberarea din functie ca urmare a reorganizarii autoritatii sau institutiei publice, a incetarii activitatii autoritatii sau institutiei publice ori la mutarea ei intr-o alta localitate iar functionarul public nu vrea sa o urmeze. In cazul reorganizarii autoritatii sau institutiei publice, pentru a nu se utiliza aceasta masura pentru a concedia functionarii publici care erau indezirabili, prin Statutul functionarilor publici s-au adus reglementari cu privire la regimul juridic al reorganizarii prin care se specifica ca reorganizarea reprezinta modificarea substantiala a atributiilor autoritatii sau institutiei publice, precum si a structurii organizatorice sau a compartimentelor si ca reducerea unui post se face numai daca atributiile aferente acestuia se modifica in proportie de peste 50% sau daca sunt modificate conditiile specifice de ocupare a postului.In cazul incetarii activitatii autoritatii sau institutiei publice prin acte normative se dispun si masuri care reglementeaza situatia functionarilor publici, in sensul transferarii lor la alte autoritatii sau institutiei publice, operatiune calificata drept transfer in interes de serviciu.In cazul mutarii autoritatii sau institutiei publice in alta localitate, masura eliberarii din functie este lasata la alegerea functionarului public, aceasta operand atunci cand acesta refuza sa urmeze autoritatea sau institutia publica in noua localitate.

Privitor la desfacerea contractului de munca din cauza necompetentei profesionale este de subliniat faptul ca aceasta trebuie sa apara pe timpul desfasurarii contractului de munca atat pentru functionarul public cat si pentru personalul contractual. Incadrarea in munca se face de obicei dupa sustinerea unui concurs sau dupa verificarea aptitudinilor specifice locului de munca si ocuparea acestuia demonstreaza calitatile necesare pentru ocuparea acelui post. Dovada capacitatii si corespunderii in munca o constituie rezultatele obtinute in timpul executarii contractului.Necompetenta trebuie inteleasa sub aspect profesional si se deosebeste de abaterile disciplinare care duc la desfacerea contractului cu titlu de sanctiune.Aprecierea competentei trebuie sa fie una obiectiva, bazata pe date si criterii concrete si posibil de dovedit.

Ca masura de desfacere a contractului de munca din initiativa salariatului sau functionarului public, demisia reprezinta actul de vointa unilateral din partea persoanei fizice angajate prin care aceasta denunta raportul de serviciu.

Salariatul sau functionarul public trebuie sa notifice aceasta conducerii institutiei in scris iar contractul de munca inceteaza dupa expirarea unui termen de preaviz.

Demisia nu trebuie motivata si nu este conditionata de aprobarea data de institutia angajatoare. In perioada preavizului cel care demisioneaza trebuie sa-si continue activitatea conform programului de lucru. Daca nu respecta aceasta obligatie, unitatea angajatoare poate desface disciplinar contractul de munca.

In cazul in care, inainte de expirarea termenului de preaviz, salariatul sau functionarul public si institutia angajatoare convin sa desfaca contractul de munca, motivul desfacerii este acordul partilor si nu demisia.

Desfacerea contractului de munca are ca efect general si comun incetarea, pentru viitor, a drepturilor si obligatiilor corelative ale partilor ce decurgeau din contract. Pentru lichidarea acestor drepturi si obligatii reciproce sunt necesare restituirea de catre salariat sau functionar public a bunurilor incredintate de unitate, eliberarea cartii de munca, plata drepturilor banesti la zi.

O situatie speciala o au functionarii publici care au fost eliberati din munca din cauze ce nu le sunt imputabile, si anume mentinerea acestora in corpul de rezerva al functionarilor publici.

Corpul functionarilor publici este acel for profesional format din functionari publici care au fost eliberati din functia publica, cu exceptia celor eliberati pentru incompetenta profesionala si pentru motive care privesc starea d sanatate fizica si psihica si este gestionat de Agentia Nationala a Functionarilor Publici.

Functionarii publici parasesc corpul de rezerva si pierd calitatea de functionarii publici,, in urmatoarele situatii:

– dupa indeplinirea termenului de 2 ai de la data trecerii in corpul de rezerva;

– in cazul cand Agentia Nationala a Functionarilor Publici il redistribuie intr-o functie vacanta corespunzatoare studiilor absolvite si pregatirii profesionale, iar functionarul public o refuza[15];

– angajarea pe baza unui contract de munca pe o perioada mai mare de 12 luni;

– la cerea functionarului public.

Cei care se considera nedreptatiti de desfacerea contractului de munca se pot adresa instantei de judecata. Instanta competenta est diferita in functie de raportul de munca atacat. Pentru functionarii publici este competenta instanta de contencios administrativ iar pentru salariati, cu contract individual de munca, este competenta instanta de drept comun.

2.4 Discuții referitoare la estomparea continuua a deosebirilor între raportul juridic de munca a functionarilor publici și raportul juridic de muncă al salariaților.

Subsecvent adoptării și intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (decembrie 1999 – ianuarie 2000), printr-o serie de reglementări legale s-a realizat, continuu, o estompare a diferențelor existente – firesc – între cele două tipuri ale raportului juridic de muncă, și anume: cel al salariaților și cel al funcționarilor publici.

Astfel:

Inițial, Legea nr. 188/1999 nu reglementa, în niciun mod, „acordurile colective”. Aceasta s-a realizat însă în anul 2003 când, în urma modificărilor și completărilor de substanță aduse Legii nr. 188/1999 prin Legea nr. 161/2003, art. 59-60 din Statutul funcționarilor publici (devenite, prin renumerotare în textul republicat în 2007, art. 72-73), sa statornicit posibilitatea încheierii anuale între autoritățile și instituțiile publice și sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici (ori cu reprezentanții acestora) a acordurilor colective, precum și constituirea comisiilor paritare în cadrul autorităților și instituțiilor publice.

Prin Legea nr. 251/2006, Statutul funcționarilor publici a fost din nou modificat și completat, între altele prin reformularea art. 75 (art. 87, după renumerotarea survenită ca urmare a republicării Legii în 2007), în sensul că, alături de modificarea raporturilor de serviciu (inițial reglementată), s-a constituit o modalitate specială de modificare, și anume „mobilitatea în cadrul corpului funcționarilor publici ce poate avea loc fie în interesul funcționarului public” („pentru dezvoltarea carierei” – art. 87 alin. 1 lit. c), dar și „pentru eficientizarea activității autorității sau instituției publice” (art. 87 alin. 1 lit. a) ori „în interes public” (art. 87 alin. 1 lit. b). Cu privire la înalții funcționari publici reglementarea sumară din lege cu privire la „mobilitatea” acestora a fost dezvoltată prin art. 27-47 din Hotărârea Guvernului nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalților funcționari publici, managementul carierei și mobilitatea înalților funcționari publici.

„Mobilitatea” funcționarilor publici pentru eficientizarea activității autorității/instituției publice ori în interes public, măsura unilaterală (care, în afara unor cazuri excepționale, nu poate fi refuzată de funcționarul public, fiind totodată desfășurată pe perioadă nedeterminată), ce este de natură să zdruncine puternic „stabilitatea” sacrosantă a funcționarilor publici în cadrul „carierei” acestora. Astfel, „cariera” funcționarilor publici devine mult mai aleatorie, asemănătoare cu cea a salariaților,care, pentru a evita concedierea dispusă de art. 65 din Codul muncii, sunt adesea siliți să fie „de acord” cu modificarea contractului lor individual de muncă, în legătură cu

locul muncii, felul muncii, condițiile de muncă, salarizarea etc.

În cazul salariaților salariile se stabilesc prin negociere individuală ori colectivă, cu excepția salariaților autorităților/instituțiilor publice, cu privire la care salarizarea se stabilește prin lege (art. 157 din Codul muncii). Cât privește pe funcționarii publici, și pentru aceștia salarizarea este legal stabilită prin „legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici” (art. 31) alin. 3 din Legea nr. 188/1999, republicată) . Pentru salariații plătiți din fonduri publice (personal medical, didactic, magistrați etc.), ca și pentru alte categorii de personal bugetar (demnitari etc.) există o pluralitate de acte normative.

Această puzderie de acte normative a fost (în bună parte) abrogată prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (în vigoare, de regulă, de la 1 ianuarie 2010), lege ce are drept obiect de reglementare „stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul consolidat al statului” (art. 1 alin. 1 din Lege).

Așadar, cu unele excepții nesemnificative, s-a realizat un sistem unitar de salarizare pentru toate categoriile de personal bugetar, iar nu doar pentru funcționarii publici aflați sub incidența Legii nr. 188/1999, înlăturându-se, astfel, o reglementare generală pentru aceștia din urmă și o pluralitate de reglementări pentru restul categoriilor de personal bugetar (salariați, funcționari publici cu statut special, alte categorii de personal bugetar – magistrați, demnitari etc.) . Hoc sensu, deci și pe planul salarizării, prin adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 s-a realizat, în materie, o estompare a deosebirilor dintre funcționarii publici și salariații bugetari.

De principiu, pentru salariați cumulul de funcții este permis (art. 35 din Codul muncii), în timp ce pentru funcționarii publici situația era inversă (art. 96 din cartea I a Legii nr. 161/2003). Această diferență de reglementare a fost simțitor atenuată (redusă) prin Legea nr. 330/2009 (art. 52) care, modificând art. 96 precitat, a statornicit că funcționarii publici pot exercita funcții sau activități nu doar în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar artistice (ceea ce era prevăzut și anterior), dar „și în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public potrivit fișei postului”.

E) Regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, identic reglementat atât pentru personalul încadrat (la unitățile bugetare și în companii naționale, societăți naționale, regii autonome etc.) în temeiul unui contract individual de muncă, cât și pentru funcționarii publici care își desfășoară activitatea în autoritățile/instituțiile publice (art. 17 și urm. din Legea nr. 329/2009 ).

Și prin această interdicție a cumulului pensiei cu salariul se unifică, o dată mai mult, regimul juridic al celor două categorii de personal bugetar care prestează muncă (activitate) în cadrul a două tipuri/forme diferite de raporturi juridice de muncă (salariați, pe temeiul contractului individual de muncă, respectiv, funcționari publici având raport de serviciu).

CAPITOLUL III . CONCLUZII

Constituția României statuează printre domeniile care sunt reglementate prin legi organice și pe acelea privind statutul funcționarilor publici și, separat, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială.

Semnificația acestei prevederi este diferențierea între regimul statutar al funcționarilor publici și regimul contractual al celorlalte categorii de salariați, pentru că, în concepția legiuitorului constituant român, funcționarul public aparține ramurii dreptului public, deosebindu-se fundamental de salariat.

Totodată prin faptul că domeniul de reglementare a statutului funcționarului public este cel al legii organice, este subliniată și importanța deosebită pe care funcția publică și funcționarul public le au în sistemul constituțional și legal.

Odinioară, nu cu foarte mult timp în urmă, în domeniul „funcției publice”, posturile erau fixe, neschimbate, funcționând liniar, cu salarii indexate de inflație, a treisprezecea și în unele state europene chiar și a paisprezecea lună se acorda la sfârșit de an, concedii suficient de lungi ca să revină odihniți, pensii mai mari și pensionări anticipate mai simple de negociat.

Acestea erau locurile de muncă visate de trei generații de europeni, în numele securității și beneficiilor asociate cu statutul de „funcționar“, „civil servant“, „fonctionnaire“, „statale” sau „funcionario público“.

Funcționarii publici – spre deosebire de salariații din sectorul privat – nu numai că nu puteau fi dați afară, dar în plus aveau garanția că angajatorul lor nu dă faliment. Cine a mai auzit în trecut ca statul să dea faliment și să nu își poată plăti angajații din serviciile publice, din armată, din poliție?

Cu toate acestea, de când criza grecească a reamintit Europei că un stat poate da faliment, funcționarul seamănă din ce în ce mai mult cu orice alt salariat.

Mitul postului de muncă pe viață s-a destrămat. Toate guvernele europene – de la britanicii liberali la francezii etatiști – au început să scadă salariile, să suprime primele și să reducă numărul de angajați ai funcției publice pentru a diminua deficitele uriașe și pentru a restabili încrederea investitorilor.

Viața socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariția funcției publice și a funcțiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu și-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcții statornicite de-a lungul timpului.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administrația publică necesită o extrem de variată gamă de prestațiuni realizate prin serviciile publice, ca și un personal cu pregătire profesională diversă.

Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivității, a nevoilor cetățeanului care trăiește într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esențială și singura justificare a administrației publice.

Privită din punct de vedere sociologic, administrația publică nu reprezintă altceva decât o sumă de colectivități umane care organizează anumite acțiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administrație capătă o importanță considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social și oricât de bune legi și decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenți, activi și devotați pentru realizarea scopului stabilit.

Dacă este să ne reamintim istoricul funcționarului public cu statut democratic, ne oprim în Prusia secolului XIX când s-a considerat că în folosul comunității cetățenii lucrează benevol neremunerat și este o onoare pentru cel desemnat să presteze un serviciu public să fie numit „funcționar public”.

De la inventarea conceptului de „reprezentant al comunității” până la cea a birocratului din zilele noastre s-a schimbat radical totul. Funcționarul public actual nu mai are demult o simplă funcție de reprezentare a comunității.

Zeci de ani administrațiile democratice sau mai puțin democratice au „îmbunătățit” legislația privind funcția publică invocând un „bine necesar și util” în folosul cetățeanului.

În România, reglementarea funcției publice, în sensul modern al accepțiunii, a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi ale Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris și ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum și cele ale Constituției din 1866, pentru ca abia prin Constituția din 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al funcționarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940.

Evoluția ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei democrații autentice. Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării funcției publice este adoptarea Constituției României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcționarului public, prin Legea nr. 188/1999.

În doctrina interbelică, funcția publică a fost înțeleasă ca fiind „complexul de puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulți), persoană fizică care, executând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea“.

Într-o definiție mai recentă, funcția publică este considerată „situația juridică a persoanei fizice – învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice – ce constă în ansamblul drepturilor și obligaților care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă – funcționarul public și organul care l-a investit“

Funcționarul public este numit de către autoritatea publică, competentă potrivit legii și învestit în mod legal cu atribuțiile unei funcții publice, cu o activitate pe care să o desfășoare în scopul asigurării funcționării continue a unui serviciu public.Funcționarii publici sunt învestiți în funcție printr-un act administrativ de numire, unilateral. Prin numirea în funcția publică, funcționarul este învestit cu un statut legal în care sunt prevăzute drepturile și obligațiile acestuia. Situația juridică a funcționarului public este așadar statutară.

Asupra funcției publice există mai multe tipuri de concepții și percepții. Astfel, funcția publică este văzută ca o meserie de contact cu publicul (funcțiile de ghișeu, funcțiile prin care se realizează anumite prestații în favoarea cetățenilor, funcțiile prin care se exercită controlul de vamă, de bilete de tren etc.).

Alții percep funcția publică ca o meserie tehnică, dificilă și adesea periculoasă, funcționarul nefiind într-un raport direct cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferata ce dirijează circulația trenurilor); mijloc de exprimare a autorității, funcție ce le da funcționarilor anumite satisfacții.

Dar la fel de bine funcția publică este înțeleasă și prin natura sa ca o funcție socială și totodată aceasta implică de la început ca acela care o exercită să aibă o veritabilă vocație de a se preocupa de cauza publică.

Fiecare funcție publică din cadrul administrației publice se caracterizează prin anumite trăsături, printre care aceea că reprezintă un complex de drepturi și obligații, care nu sunt facultative, ci obligatorii pentru persoana investită.

De asemenea funcția publică are caracter de continuitate care decurge din însăși continuitatea existenței statului, dar, din această trăsătură nu trebuie să tragem concluzia că funcția publică nu poate fi exercitată intermitent, pentru că nu trebuie confundată funcția însăși cu realizarea ei.

Funcția publică nu poate face obiectul unei înțelegeri între părți, ea este rezultatul unui act universal de voință prin investirea legală ce acordă persoanei care exercită funcția prerogativele puterii publice și totodată funcția publică este accesibilă tuturor cetățenilor, în condițiile legii.

Investirea funcționarului public să exercite funcția publică se face prin act de autoritate, iar regimul juridic al funcționarului public este generat chiar de raportul juridic care este un raport de servicii, nu de muncă.

Raportul de servicii se naște și se desfășoară în temeiul unui act administrativ de numire.

Spre deosebire de funcționarii publici care sunt numiți în funcție, au un raport de serviciu și sunt guvernați de o lege specială, Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, personalul contractual își desfășoară activitatea în baza Codului Muncii, au un raport de muncă stabilit prin contractul individual de muncă.

Toate persoanele care nu sunt legate de un angajator printr-un contract individual de muncă sau orice alt instrument juridic care dă naștere la un raport angajat/angajator nu se supune prevederilor Codului Muncii, deci nu prestează o muncă subordonată.

Prin muncă subordonată se înțelege doar activitatea prestată de către o persoană fizică în folosul și sub autoritatea unei alte persoane fizice sau juridice. În noțiunea de muncă subordonată se încadrează munca prestată în temeiul unei relații salariale.

Munca reprezintă activitatea umană specifică – manuală și/sau intelectuală prin care oamenii își utilizează aptitudinile lor (fizice și intelectuale) în scopul producerii bunurilor cerute de satisfacerea trebuințelor lor.

Prestarea muncii se face în cadrul unor raporturi juridice de muncă ce are caracter oneros, efectuându-se în schimbul unui salariu.

Prin conținutul contractului individual de muncă se înțelege totalitatea drepturilor și obligațiilor părților contractului individual de muncă, izvorul lor regăsindu-se fie în lege, fie în convenția părților.

Drepturile și obligațiile părților contractante, care formează conținutul contractului individual de muncă, sunt exprimate prin clauzele inserate în contract, acestea reprezentând forma în care se materializează acordul părților, prin care sunt consacrate drepturile și obligațiile lor1.

În sensul larg al codului muncii, există libertate de negociere, părțile pot cuprinde în contractul individual de muncă, contract ce va constitui „legea părților” pe parcursul derulării raporturilor juridice de muncă, orice clauze consideră ele a fi necesare, cu respectarea dispozițiilor legale, a ordinii publice și a bunelor moravuri.

Excepția, sau restricția negocierii unui contract de muncă, intervine la instituțiile publice, în ce privește salarizarea și acordarea altor forme de ajutoare neprevăzute în legile de salarizare specifice sectorului bugetar.

Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum au fost stabilite prin dispoziții legale.

Funcționarii publici nu au voie să aibă un alt serviciu, sau să aibă funcții de administrare în societăți comerciale sau organizații profesionale și partide politice, pe când la personalul contractual nu există aceste interdicții.

Personalul contractual nu beneficiază de primă de vacanță, pe când funcționarii publici primesc la plecarea în concediu o primă egală cu salariul din luna anterioară plecării în concediu.

Funcționarii publici se bucurau de stabilitate în funcție, pe când personalul contractual, nu.

Nu putem spune că această prevedere nu este respectată, dar, pe motivul că este criză, că statul nu mai poate susține un număr atât de mare de funcționari plătiți din fonduri publice și pentru că se întâmplă peste tot în Europa, de ce nu s-ar „tăia în carne vie, fără mănuși”, și în funcționarii publici din România.

Prăbușirea mitului confortului întruchipat de funcționarul public se întâmplă, și nu din vina lui.

BIBLIOGRAFIE

1.Tratate,cursuri,monografii.

ȚICLEA, ALEXANDRU, Dreptul muncii, curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2012.

ȚICLEA, ALEXANDRU , Dreptul securității sociale,curs universitar,editia a 2-a,revazuta si adaugita, Editura Universul juridic, București, 2009.

AL. ATHANASIU, M. VOLONCIU, L. DIMA, O. CAZAN – Codul muncii. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, vol. I, București, 2007, vol. II, București, 2011;

AL. ATHANASIU – Codul muncii. Comentariu pe articole. Actualizare la vol. I-II, Ed.C.H. Beck, 2012;

AL. ATHANASIU, L. DIMA – Dreptul muncii, curs universitar, Ed. AllBeck, 2005;

CL. A. MOARCĂȘ COSTEA – Drept individual al muncii. Terminologie și practică, Ed.C.H. Beck, București, 2011;

I. T. ȘTEFĂNESCU – Tratat teoretic și practic de drept al muncii. Ediția a III-a, revăzută și adaugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

AL ȚICLEA – Tratat de dreptul muncii. Ediția a VIII-a, revăzută și adaugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

ANGHENE, M. „Elemente de drept administrativ”, Editura Științifică, București, 1958

AUBY, JEAN-MARIE; AUBY, J.B. „Droit de la fonction publique”, Dalloz, Paris, 1993

CĂLINOIU, CONSTANȚA; VEDINAȘ, VERGINIA „Teoria funcției publice comunitare”, Editura Lumina Lex, București, 2000

CONSTANTINESCU M., DELEANU I., MURARU I., IORGOVAN A., VIDA I., VASILESCU F., „Constituția României, comentată”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992

„Constituțiile române: texte, note, prezentare comparativă”, Editura IRDO, 1992

DEACONU, ALEXANDRINA „Flexibilitatea resurselor umane in administrația publică”, Editura Economică, București, 2001

„Dicționarul enciclopedic român”, Editura Politică, București, 1966, vol. IV

DISSESCU, C. G. „Noua Constituție a României”, Institutul Social Român, Editura Cultura Națională, București, 1922

GHIMPU, S.; ȚICLEA, AL. „Dreptul muncii”, vol. II, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994

GHIMPU, SANDA; ȘTEFĂNESCU, I. T.; BELIGRĂDEANU, Ș.; MOHANU, GH. „Dreptul muncii. Tratat”, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980

ILIE, ELENA „Condițiile pentru numirea în funcție și răspunderea juridică a funcționarilor publici”, în revista „Juridica” nr.2/2000

ION TRAIAN ȘTEFĂNESCU, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, București, 2007.

IORGOVAN, A. „Tratat de drept administrativ”, Editura All Beck, București, 2001

LALOU, HENRI „La responsabilité civile”, Dalloz, Paris, 1928

NEGOIȚĂ, AL. „Drept administrativ și elemente de știința administrației”, Tiparul Universității București, 1981

NEGOIȚĂ, A. „Drept administrativ și știința administrației”, Editura Atlas Lex, București, 1993

NEGULESCU, P. „Tratat de drept administrativ”, București, 1906

„Nouveau Petit Larousse”, Librairie Larousse, Paris, 1971

POPESCU-SLĂNICEANU, I. „Teoria funcției publice”, Editura Evrika, București, 1989

PREDA, MIRCEA „Drept administrativ. Partea generală”, Editura Lumina Lex, București, 2000

PRISĂCARU, V. „Tratat de drept administrativ român. Partea generală”, Editura All, București, 1996

PROFIROIU, MARIUS; PARLAGI, ANTON; CRAI, EUGEN „Etică și corupție în administrația publică”, Editura Economică, București, 1999

RĂDULESCU, C.; MARGHIDAN, G. Statutul funcționarilor publici și statutul salariaților comunali, București, 1947

RIDEAU, J. „Droit institutionnel de I’Union Europeenne”, LGDJ, Paris, 1996

SANTAI, I. „Drept administrativ și știința administrației”, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, 1998

SANTAI, I. „Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici. Conținutul raportului de serviciu”, în revista „Juridica” nr.11-12/2000

VĂRARU, M. „Tratat de drept administrativ român”, Editura Socec, București, 1928

VEDINAȘ, VERGINIA „Statutul funcționarul public”, Editura Nemira, București, 1998

VERDINAȘ, VERGINIA „Realități și perspective privind regimul juridic al funcționarului public în România”, în „Revista de drept public” an VIII (28), nr.1 ianuarie-iunie 2002, Editura All Beck.

WALLINE, M. „Precis de droit administratif”, Dalloz, Paris, 1970

ZILLER, J. „Administrations comparées. Les systemes politico-administratifs de l’Europe des Douze”, Montchrestien, Paris, 1993.

2.Legislație.

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

LEGEA 188/1999, Actualizata 2014, privind Statutul functionarilor publici. Republicata

Actualizata cu dispozitiile Legii 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (in vigoare din 1 februarie 2014)

Actualizata cu dispozitiile Legii 255/2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala si pentru modificarea si completarea unor acte normative care cuprind dispozitii procesual penale (in vigoare din 1 februarie 2014)

Legea nr. 303/2004 actualizată

Codul muncii

BIBLIOGRAFIE

1.Tratate,cursuri,monografii.

ȚICLEA, ALEXANDRU, Dreptul muncii, curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2012.

ȚICLEA, ALEXANDRU , Dreptul securității sociale,curs universitar,editia a 2-a,revazuta si adaugita, Editura Universul juridic, București, 2009.

AL. ATHANASIU, M. VOLONCIU, L. DIMA, O. CAZAN – Codul muncii. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, vol. I, București, 2007, vol. II, București, 2011;

AL. ATHANASIU – Codul muncii. Comentariu pe articole. Actualizare la vol. I-II, Ed.C.H. Beck, 2012;

AL. ATHANASIU, L. DIMA – Dreptul muncii, curs universitar, Ed. AllBeck, 2005;

CL. A. MOARCĂȘ COSTEA – Drept individual al muncii. Terminologie și practică, Ed.C.H. Beck, București, 2011;

I. T. ȘTEFĂNESCU – Tratat teoretic și practic de drept al muncii. Ediția a III-a, revăzută și adaugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

AL ȚICLEA – Tratat de dreptul muncii. Ediția a VIII-a, revăzută și adaugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

ANGHENE, M. „Elemente de drept administrativ”, Editura Științifică, București, 1958

AUBY, JEAN-MARIE; AUBY, J.B. „Droit de la fonction publique”, Dalloz, Paris, 1993

CĂLINOIU, CONSTANȚA; VEDINAȘ, VERGINIA „Teoria funcției publice comunitare”, Editura Lumina Lex, București, 2000

CONSTANTINESCU M., DELEANU I., MURARU I., IORGOVAN A., VIDA I., VASILESCU F., „Constituția României, comentată”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992

„Constituțiile române: texte, note, prezentare comparativă”, Editura IRDO, 1992

DEACONU, ALEXANDRINA „Flexibilitatea resurselor umane in administrația publică”, Editura Economică, București, 2001

„Dicționarul enciclopedic român”, Editura Politică, București, 1966, vol. IV

DISSESCU, C. G. „Noua Constituție a României”, Institutul Social Român, Editura Cultura Națională, București, 1922

GHIMPU, S.; ȚICLEA, AL. „Dreptul muncii”, vol. II, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994

GHIMPU, SANDA; ȘTEFĂNESCU, I. T.; BELIGRĂDEANU, Ș.; MOHANU, GH. „Dreptul muncii. Tratat”, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980

ILIE, ELENA „Condițiile pentru numirea în funcție și răspunderea juridică a funcționarilor publici”, în revista „Juridica” nr.2/2000

ION TRAIAN ȘTEFĂNESCU, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, București, 2007.

IORGOVAN, A. „Tratat de drept administrativ”, Editura All Beck, București, 2001

LALOU, HENRI „La responsabilité civile”, Dalloz, Paris, 1928

NEGOIȚĂ, AL. „Drept administrativ și elemente de știința administrației”, Tiparul Universității București, 1981

NEGOIȚĂ, A. „Drept administrativ și știința administrației”, Editura Atlas Lex, București, 1993

NEGULESCU, P. „Tratat de drept administrativ”, București, 1906

„Nouveau Petit Larousse”, Librairie Larousse, Paris, 1971

POPESCU-SLĂNICEANU, I. „Teoria funcției publice”, Editura Evrika, București, 1989

PREDA, MIRCEA „Drept administrativ. Partea generală”, Editura Lumina Lex, București, 2000

PRISĂCARU, V. „Tratat de drept administrativ român. Partea generală”, Editura All, București, 1996

PROFIROIU, MARIUS; PARLAGI, ANTON; CRAI, EUGEN „Etică și corupție în administrația publică”, Editura Economică, București, 1999

RĂDULESCU, C.; MARGHIDAN, G. Statutul funcționarilor publici și statutul salariaților comunali, București, 1947

RIDEAU, J. „Droit institutionnel de I’Union Europeenne”, LGDJ, Paris, 1996

SANTAI, I. „Drept administrativ și știința administrației”, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, 1998

SANTAI, I. „Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici. Conținutul raportului de serviciu”, în revista „Juridica” nr.11-12/2000

VĂRARU, M. „Tratat de drept administrativ român”, Editura Socec, București, 1928

VEDINAȘ, VERGINIA „Statutul funcționarul public”, Editura Nemira, București, 1998

VERDINAȘ, VERGINIA „Realități și perspective privind regimul juridic al funcționarului public în România”, în „Revista de drept public” an VIII (28), nr.1 ianuarie-iunie 2002, Editura All Beck.

WALLINE, M. „Precis de droit administratif”, Dalloz, Paris, 1970

ZILLER, J. „Administrations comparées. Les systemes politico-administratifs de l’Europe des Douze”, Montchrestien, Paris, 1993.

2.Legislație.

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

LEGEA 188/1999, Actualizata 2014, privind Statutul functionarilor publici. Republicata

Actualizata cu dispozitiile Legii 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (in vigoare din 1 februarie 2014)

Actualizata cu dispozitiile Legii 255/2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala si pentru modificarea si completarea unor acte normative care cuprind dispozitii procesual penale (in vigoare din 1 februarie 2014)

Legea nr. 303/2004 actualizată

Codul muncii