Raportul și actul juridic civil [603250]

1
Raportul și actul juridic civil

Structura capitolului:

I. Raportul juridic
1. Notiunea de raport juridic civil
2. Caractere juridice
3. Structura raportului juridic
3.1. Subiectele raportului juridic
3.2. Continut
3.3. Obiect
4. Clasificarea drepturilor subiective civile
5. Clasificarea obligatiilor civile
6. Clasificarea bunurilor
II. Actul juridic civil
1. Noțiunea de act juridic civil
2. Capacitatea părților
3. Consimțământul
3.1 Aspecte generale
3.2 Principiile voinței juridice
3.3 Cerințele valabilității consimțământului
3.4 Eroarea
3.5 Dolul
3.6 Violența
3.7 Leziunea
4. Obiectul
5. Cauza
6. Forma actului juridic civil
II. Nulitatea actului juridic civil
1. Noțiuni generale
2. Cauze de nulitate
3. Regimul juridic al nulității
3.1 Regimul juridic al nulității relative

2
3.2 Regimul juridic al nulității absolute
4. Efectele nulității
Obiectiv fundamental:
 Cunoașterea structurii raportului juridic civile si a condițiilor de valabilitate ale actului juridic
civil precum și consecontele neîndeplinirii acestora;
Obiective operaționale:
 Sa identifice structura raportului juridic civil
 Sa precizeze continutul si obiectul unui raport juridic civil
 Să identifice condițiile pentru valabilitatea actului juridic civil,
 Să precizeze care sunt viciile de consimțământ și trăsăturile lor caracteristice;
 Să definească noțiunea de nulitate a actului juridic civil;
 Să identifice cauzele de nulitate ale actului juridic;
 Să analizeze regimul juridic al nulității;
 Să precizeze care sun efectele nulității
 Să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Termeni cheie: act juridic civil, regula capacității de a încheia acte juridice, principiul libertății actelor
juridice, principiul voinței reale, vicii de consimțământ, eroare esențială, manopore dolosive, principiul
consensualismului, nulitate absolută, nulitate relativă, principiul retroactivității efectelor nulității,
principiul restabilirii situației anterioare, principiul anulării actului subsecvent.

3
I. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiție. Raportul juridic civil este o relație socială, patrimonială sau nepatrimonială,
reglementată de o normă juridică civilă.
II. Caracterele raportului juridic civil:
– social-se stabileste între oameni, persoane fizice sau persoane juridice.
– volițional- relația socială devine raport juridic civil, pentru că acest lucru s-a voit de către legiuitor.
Atunci când raportul juridic civil are ca izvor actul juridic civil intervine si voința autorului sau
autorilor actului juridic civil. (in sensul de a da naștere, modifica sau stinge raportul juridic civil)
– părțile (subiectele) au o poziție de egalitate juridică, în sensul că nici una dintre ele nu se
subordonează celeilalte.
III. Structura raportului juridic civil
Raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente, care trebuie să existe cumulativ (G.Boroi,
C.A.Anghelescu, Curs de drept civil.Partea generala, Editura Hamangiu, 2011, p.53):
1. Subiectele (părțile) raportului juridic civil- sunt persoanele fizice si persoanele juridice, ca
titulare de drepturi si obligații civile.
2. Conținutul raportului juridic civil îl formează drepturile și obligațiile părților.
3. Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acțiunile sau
inacțiunile acestora.

Clasificarea drepturilor subiective civile:
1) drepturi absolute și drepturi relative. Sunt drepturi absolute toate drepturile personale
nepatrimoniale și drepturile patrimoniale reale.
2) După natura conținutului drepturilor, sunt drepturi patrimoniale și drepturi personale
nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt drepturile subiective civile care au conținut economic, evaluabil
în bani. Ele pot fi fi clasificate în drepturi reale și drepturi de creanță.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective civile care nu pot fi evaluate în
bani; ele sunt strâns legate de personalitatea umană.
Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte: drepturile care privesc existența și
integritatea fizică și morală a persoanei (dreptul la viață, la sănătate, la onoare) -drepturile care privesc
atributele de identificare ale persoanei (dreptul la nume, la pseudonim, dreptul la domiciliu) etc.
3) Drepturi principale si drepturi accesorii

4
Dreptul principal este dreptul subiectiv civil care are o existență de sine stătătoare, independentă.
Dreptul accesoriu este dreptul subiectiv civil care nu are o existență independentă, el depinzând de un
drept principal.
Accesoriul urmează întotdeauna soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur
principale.
Toate drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi principale. Drepturile patrimoniale pot fi
principale sau accesorii.
4) Drepturi pure și simple și drepturi afectate de modalități
Dreptul pur si simplu – poate fi exercitat de la nașterea sa, în mod necondiționat. Majoritatea
drepturilor subiective civile sunt pure si simple.
Dreptul afectat de modalități – existența sau exercitarea lui depinde de un eveniment viitor, sigur sau
nesigur, ca realizare, adică de o modalitate (de un termen, de o condișie sau de o sarcină).
Se poate vorbi de un abuz de drept atunci cand titularul acestuia, cu rea-credinta, il deturneaza de la
finalitatea lui.
Clasificarea obligațiilor civile
1) După izvoare, sunt obligații care se nasc din acte juridice, adică din acte juridice unilaterale
si din contracte sau fapte juridice, adică din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și fapte licite (adică
gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză).
2) După obiectul lor, sunt trei categorii de obligații civile:
a) obligații de a da, de a face și de a nu face;
b) obligații pozitive (de a da și de a face) și obligații negative (de a nu face);
c) obligații de rezultat (sau determinate) și obligații de mijloace (sau de prudență și
diligență).
3) După gradul lor de opozabilitate sunt:
a) obligații obișnuite;
b) obligații reale (propter rem);
c) obligații opozabile terților (scriptae in rem).
4) După complexitatea lor, obligațiile sunt simple sau complexe.
a) obligații afectate de modalități (de termen sau de condiție);
b) obligații plurale; cele plurale pot fi: cu pluralitate de subiecte și cu pluralitate de obiecte (obligații
alternative și obligații facultative).
Obligațiile care nu sunt complexe, sunt simple.

5
3. Obiectul raportului juridic civil-obiectul raportului juridic civil constă în conduita
subiectelor, adică în acțiunea sau inacțiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului pasiv
și pe care acesta trebuie să o îndeplinească (Ghe.Beleiu, Drept civil roman, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2011, p. 95)
Conduita subiectelor reprezintă obiectul juridic al raportului juridic civil, iar bunul reprezintă
obiectul material al raportului juridic civil, care este un obiect derivat, la care se referă conduita
subiectelor.
Clasificarea bunurilor.
1) După calitatea titularului din al cărui patrimoniu fac parte, sunt:
a) bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau al
unităților administrativ teritoriale;
b) bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate privată al statului și al
unităților administrativ-teritoriale sau a cetățenilor.
2) După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile sunt:
a) bunuri care se află în circuitul civil; din această categorie fac parte bunurile care pot
constitui obiectul oricărui act juridic civil, deci care pot fi dobândite și înstrăinate prin acte juridice
civile.
b) bunuri care sunt supuse unui regim special de circulație; intră în această categorie
bunurile care pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate cu respectarea unor condiții expres prevăzute de
lege.
c) bunuri care sunt scoase din circuitul civil; din această categorie fac parte bunurile care nu
pot face obiectul unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi reale. Astfel, sunt scoase din
circuitul civil:
– bunurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate sau a
altor drepturi reale, adică bunurile numite comune: aerul, razele soarelui, apa mării etc.;
– bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică, deci care fac parte din domeniul public al
statului și al unităților administrativ teritoriale.
3) După natura bunurilor și calificarea dată lor de lege sunt:
a) bunuri imobile- bunurile imobile sunt acelea care au o asezare fixă, stabilă; (terenurile, clădirile,
recoltele neculese etc.)
b) bunuri mobile- bunurile mobile sunt acelea care se pot deplasa dintr-un loc în altul, fie prin forță
proprie, fie cu ajutorul unei forțe străine (animalele, lucrurile neînsuflețite etc.)
4) După modul în care sunt determinate sunt:

6
a) bunuri determinate individual sau certe; bunurile certe sunt acelea care se deosebesc de alte bunuri
asemănătoare, prin însusirile lor specifice, proprii, prin caracterele lor individuale;
b) bunuri determinate generic sau de gen; bunurile de gen sunt acelea care se caracterizează prin
însușiri comune unei anumite categorii de bunuri din care fac parte; aceste bunuri se individualizează
prin numărare, măsurare, cântărire.
5) După cum se pot sau nu se pot schimba unele cu altele, bunurile sunt:
a) bunuri fungibile; bunurile fungibile sunt acelea care pot fi schimbate, înlocuite unele cu altele, în
executarea unei obligații civile; în principiu, numai bunurile determinate generic (de gen) sunt
fungibile;
b) bunuri nefungibile; bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi schimbate unele cu altele în
executarea unei obligații civile, care au o anumită individualitate; sunt nefungibile, în principiu,
bunurile determinate individual (certe).
6) După cum întrebuințarea bunurilor conduce sau nu la consumarea substanței lor sunt:
a) bunuri consumptibile; bunurile consumptibile sunt acelea care la prima lor întrebuințare îsi
consumă substanța sau sunt înstrăinate; de exemplu, alimentele;
b) bunuri neconsumptibile; bunurile neconsumptibile sunt acelea care printr-o întrebuințare normală
nu-și consumă substanța, ele putând fi utilizate în mod repetat sau continuu.
7) După corelația dintre bunuri sunt:
a) bunuri principale; bunurile principale au o existență de sine stătătoare si pot fi folosite independent
de alte bunuri;
b) bunuri accesorii; bunurile accesorii nu pot fi folosite decât în legătură cu un bun principal.
8) După cum bunurile sunt producătoare de fructe sau nu, sunt:
a) bunuri frugifere; bunurile frugifere sunt acele bunuri care produc alte bunuri numite fructe, în mod
periodic, fără a li se consuma substanța;
b) bunuri nefrugifere; bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu pot produce alte bunuri, fără a li se
consuma substanța.

Determinarea subiectelor raportului juridic civil
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil se intelege cunoasterea partilor
acestui raport.
In cazul raporturilor civile care au in continut un drept absolut (un drept real sau
patrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului, care este insusi
titularul dreptului subiectiv civil absolut (de exemplu, proprietatea lucrului). Subiectul pasiv al

7
raportului juridic este format din toate celelalte subiecte de drept civil, deci subiectul pasiv al unui
asemenea raport juridic este nedeterminat.
In cazul raporturilor civile care au in continut un drept relativ (un drept de creanta), sunt
determinate atat subiectul activ (numit creditor), cat si subiectul pasiv (numit debitor). Spre exemplu,
intr-un raport juridic nascut dintr-un contract de depozit, sunt determinate atat subiectul activ
(deponentul) cat si subiectul pasiv (depozitarul).
In circuitul civil, cele mai multe situatii sunt acelea in care raportul juridic civil se stabileste
intre o persoana, ca subiect activ (persoana care dobandeste sau detine dreptul subiectiv civil ce intra
in continutul raportului juridic civil) si o alta persoana, ca subiect pasiv (persoana careia ii incumba
obligatia civila ce intra in continutul raportului juridic civil).
Exista insa situatii in care raportul juridic civil se stabileste intre mai multe persoane, fie ca
subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre raporturi juridice civile cu
pluralitate de subiecte.

8
II. Actul juridic civil

I. Condițiile actului juridic civil.
1. Noțiune. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voință făcută cu intenția de a
produce efecte juridice civile, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
(Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementare noului Cod civil, editura
Hamangiu, 2012, p. 77)
Condițiile actului juridic civil constituie componentele care alcătuiesc structura actului
juridic civil. (Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 90)
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile.
În această ramură de drept, regula o reprezintă capacitatea de a încheia acte juridice civile,
incapacitatea constituind excepția și trebuind să fie expres prevăzută de lege. Nerespectarea
incapacității de a încheia actul juridic civil atrage sancțiunea nulității actului juridic.
Sub aspectul corelației dintre capacitate și discernământ, trebuie observat că, în timp ce
capacitatea constituie o stare de drept ce izvorăște numai din lege, discernământul este o stare de
fapt de natură psihologică, care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea și
puterea psiho-intelectivă ale acesteia. Prin urmare, discernământul poate exista, izolat, chiar la o
persoană incapabilă, tot așa cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situație în care, vremelnic, să
nu aibă discernământ. (G. Boroi, L. Stănciulescu, op.cit., p. 92-94)
3. Consimțământul
3.1 Aspecte generale. Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un
act juridic civil. Ca regulă generală, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor.
Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit. Manifestarea de voință este
expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalități de natură să o facă în mod nemijlocit
cunoscută. Manifestarea de voință este tacită atunci când ea se deduce. Modalitățile de exteriorizare a
consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente. (G.Boroi, L. Stănciulescu,
op. cit., p. 94-95)
3.2 Principiile voinței juridice
Voința este un fenomen psiho-juridic complex. Între voința juridică și consimțământ există o
corelație de tipul între-parte. Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voința juridică:
– Principiul libertății actelor juridice civile;
– Principiul voinței reale.

9
Conținutul principiului libertății actelor juridice civile poate fi exprimat prin următoarele
idei:
– Subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil,
– Părțile sunt libere să stabilească sau să modifice conținutul acestuia,
– Părțile sunt libere ca să pună capăt actului juridic încheiat.
Din acest principiu se desprind și două consecințe importante:
– Părțile sunt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci și acte juridice nenumite,
– Părțile sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic.
Limitele principiului libertății actelor juridice sunt trasate de normele imperative și de morală.
Sancțiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depășirea acestor limite constă în
nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.
Principiul voinței reale afirmă în concret faptul că interpretarea actului juridic civil trebuie
realizată după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. Acest principiu își
găsește utilitatea atunci când nu există concordanță între voința internă (reală) și voința exteriorizată
(declarată), Codul civil român dând întâietate celei dintâi.
3.3 Cerințele valabilității consimțământului
Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerințe:
– Să provină de la o persoană cu discernământ,
– Să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice,
– Să fie liber, adică nealterat de vreun viciu de consimțământ (eroare, dol, violență,
leziune).
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 95-100)

3.4 Eroarea
Noțiune. Eroarea constituie o falsă reprezentare psihologică a unor împrejurări la încheierea
unui act juridic.
Clasificare. În funcție de consecințele care intervin distingem între eroarea esențială și eroarea
neesențială. Eroarea este esențială dacă falsa reprezentare cade asupra:
– Naturii sau obiectului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte
crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic;
– Identității fizice a obiectului prestației (error in corpore), în sensul că una dintre părți
crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun;

10
– Calităților substanțiale ale obiectului prestației ori alte împrejurări considerate
esențiale de către părți în absența căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam),
– Identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-
ar fi încheiat (error in personam).
Eroarea neesențială este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la
încheierea actului juridic, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic și dacă ar fi avut
o corectă reprezentare a acelor împrejurări.
În funcție de natura realității fals reprezentate, eroarea este de două feluri:
– Eroarea de fapt, care poartă asupra unei stări sau situații faptice;
– Eroarea de drept, care planează asupra existenței sau conținutului unei norme juridice.
Structura erorii esențiale conține un singur element, de natură psihologică, anume falsa
reprezentare a realității. De aceea, probarea erorii esențiale poate ridica dificultăți grele.
Cerințele erorii esențiale. Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic
să fie viciu de consimțământ, trebuie întrunite două cerințe:
– Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor pentru încheierea
actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic nu s-ar fi încheiat;
– În cazul actelor juridice bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă
să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru
încheierea actului juridic civil respectiv.
Sancțiune. Eroarea esențială atrage nulitatea relativă a actului juridic. Codul civil actual oferă
posibilitatea adaptării contractului, evitându-se anularea acestuia. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p.
100-104)
3.5 Dolul
Noțiune. Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Structura. Dolul este alcătuit din două elemente:
– Un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (manopere
frauduloase, șiretenii etc.) pentru a induce în eroare;
– Un element subiectiv (intențional), ce constă în intenția de a induce în eroare o
persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Cerințele dolului. Singura cerință a dolului este ca acesta să provină de la cealaltă parte, de
la reprezentantul , prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau chiar de la un terț, însă în acest
din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența

11
dolului. Nu este necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic, deci, chiar și în
situația în care manoperele frauduloase întrebuințate de una dintre părți nu au detemiant însăși
încheierea actului juridic, ci numai acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puțin
favorabile, se va putea invoca nulitatea relativă.
Sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic. Victima
dolului are la dispoziție două acțiuni: acțiunea în declararea nulității relative a actului juridic și
acțiunea în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuințarea de mijloace frauduloase în
scopul inducerii în eroare.
Dolul nu se prezumă, astfel încât persoana care-l invocă trebuie să facă dovada acestuia.
Dovada dolului este mai ușor de făcut datorită elementului său material. (G.Boroi, L.Stănciulescu,
op.cit., p. 105-109)
3.6 Violența
Noțiune. Violența este acel viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei persoane cu
un rău de natură să-i producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care
altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare. După natura răului cu care se amenință, violența poate fi fizică, atunci când
privește integritatea fizică a persoanei sau bunurile sale, și morală, atunci când se referă la onoarea,
cinstea ori sentimentele unei persoane.
În raport de caracterul amenințării, se deosebește între amenințarea legitimă (justă), ce nu
constituie viciu de consimțământ, și amenințarea nelegitimă (injustă) cu un rău.
Structura violenței este format din două elemente:
– Un element obiectiv (exterior), care constă în amenințarea cu un rău;
– Un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea unei temeri persoanei
amenințate.
Cerințele violenței. Pentru ca să constituie viciu de consimțământ violența trebuie să
îndeplinească cumulativ trei cerințe:
– Temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
– Amenințarea să fie injustă;
– În actele juridice bilaterale, amenințarea să provină de la cealaltă parte contractantă.
Sancțiunea ce intervine în cazul violenței este nulitatea relativă a actului juridic. Victima
violenței poate opta pentru cumularea acțiunii în nulitate cu acțiunea în răspundere civilă delictuală,
precum și pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor, ținându-se
cont de prejudiciul suferit. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 109-112)

12
3.7 Leziunea
Noțiune. Prin leziune se înțelege prejudiciul material suferit de una dintre părți ca urmare a
încheierii unui contract. Acest viciu de consimțământ constă în disproporția vădită de valoare între
prestații, ce există chiar în momentul încheierii contractului.
Structura leziunii diferă în raport de concepția care stă la baza ei. Astfel, în cazul minorului,
legislația a consacrat concepția obiectivă, cel ce invocă leziunea trebuind să dovedească numai paguba
suferită (elementul obiectiv), iar în cazul majorului, reglementarea este fundamentată pe concepția
subiectivă, fiind necesar pe lângă vădita disproporție de valoare între prestații (elementul obiectiv) și
ca una dintre părți să profite la încheierea contractului de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori
de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți (elementul subiectiv).
Sancțiunea. Leziunea poate conduce la două sancțiuni alternative: nulitatea relativă sau
reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p.112-115)
4. Obiectul actului juridic civil
4.1 Noțiune. Obiectul actului juridic îl reprezintă operațiunea juridică convenită de părți,
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale (de exemplu vânzarea,
locațiunea, împrumutul etc.). Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.
4.2 Cerințele valabilității obiectului sunt:
– Obiectul să fie determinat sau determinabil. Când privește un bun individual determinat,
această cerință de valabilitate a obiectului este îndeplinită, iar dacă este vorba de bunuri determinate
generic, cerința este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantității, calității și valorii, fie prin
stabilirea numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi în momentul executării actului juridic.
Sancțiunea este nulitatea absolută.
– Obiectul să fie licit, adică în concordanță cu legea și bunele moravuri. Sancțiunea aplicabila
in cazul nerespectarii acestei conditii este nulitatea absolută.
– Obiectul să existe, sub sanctiunea nulitatii absolute.Un bun viitor poate constitui un obiect
valabil al unui act juridic civil.
– Obiectul să fie posibil. Cerința ar fi neîndeplinită numai în cazul în care este vorba de o
imposibilitate absolută (obiectivă), în sensul că obiectul este imposibil pentru oricine. Sancțiunea este
nulitatea absolută.
– Obiectul să fie în circuitul civil. Această cerință se referă la bunuri, ca obiect derivat al
actului juridic civil. Prin bunuri aflate în circuitul civil vom înțelege acele bunuri care pot fi dobândite
sau înstrăinate prin acte juridice civile. Încheierea actului cu nesocotirea interdicției de înstrăinare
atrage sancțiunea nulității absolute.

13
– Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă. Cerința este necesară în cazul în
care obiectul actului constă într-o faptă. O parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci
numai propria sa faptă, cu excepția ipotezei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al
acelei persoane.
– In anumite cazuri, existența autorizației administrative sau judiciare ori a altei cerințe
prevăzute de lege.
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 115-120)
5. Cauza actului juridic civil
5.1 Noțiune. Cauza actului juridic civil este motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul. Motivul determinant se poate referi fie la însușirile unei prestații, fie la calitățile unei
persoane. El se caracterizează prin aceea că este concret și variabil de la o categorie la alta de acte
juridice civile și chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice civile.
5.2 Cerințele valabilității cauzei:
– Să existe. Cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de-și reprezenta mental în
mod corect faptele sale ori consecințele acestora. Lipsa cauzei se poate datora lipsei discernământului
și atrage anulabilitatea contractului.
– Să fie licită. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice. Cauza ilicită atrage
nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-
o sau trebuia să o cunoască, iar prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite, rămâne
întotdeauna supusă restituirii.
– Să fie morală. Cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri. Cauza imorală
atrage nulitatea absolută dacă este comună. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p.120-124)
6. Forma actului juridic civil
6.1 Considerații generale.
Noțiune. Prin forma actului juridic se înțelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voință, făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Principiul consensualismului este acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de
voință este suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil sub aspectul formei.
Excepțiile trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege.
Clasificarea condițiilor de formă. După consecințele nerespectării lor, condițiile de formă se
împart în:
– Forma ceruta pentru valabilitatea actului juridic civil, a cărei nerespectare atrage
nulitatea absolută.

14
– Forma cerută pentru probarea actului juridic, a cărei nerespectare nu atrage
nevalabilitatea actului juridic civil, ci imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
– Forma cerută pentru opozabilitate față de terți, a cărei nerespectare nu atrage
nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancțiunea inopozabilității față de terți, aceștia din urmă
fiind în drept să facă abstracție de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoștință.
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p.124-130)
II. Nulitatea actului juridic civil
1. Noțiuni generale. Nulitatea este sancțiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea
actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului
juridic civil, astfel încât acel act nu va mai produce efecte juridice.
Clasificarea nulităților. În funcție de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată
la încheierea actului juridic civil, deosebim:
– Nulitatea absolută, care sancționează nerespectarea unei norme juridice imperative de
ordine publică care instituie o condiție de validitate pentru încheierea actului.
– Nulitatea relativă, care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei
norme juridice imperative de ordine privată.
După criteriul întinderii efectelor nulității distingem între: nulitatea totală, care desființează
actul juridic civil în întregime, și nulitatea parțială, care desființează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte menținându-se, întrucât nu contravin legii.
După modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (explicit prevăzută într-o
dispoziție legală) și nulitatea virtuală (ce rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o
anumită condiție de validitate a actului juridic civil).
După felul condiției de validitate încălcate, nulitățile sunt de fond (care intervine în cazul
nevalabilității unei condiții de fond: consimțământ, capacitate, obiect, cauză) sau de formă (care
intervine în cazul nerespectării formei cerute pentru valabilitate).
2. Cauzele de nulitate. Într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a
actului juridic civil următoarele:
– încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea civilă,
– lipsa ori nevalabilitatea consimțământului;
– nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
– nevalabilitatea cauzei actului juridic civil,
– nerespectarea formei cerute de lege pentru valabilitate,
– nesocotirea limitelor autonomiei de voință,

15
– nerespectarea altor condiții speciale, cerute pentru încheierea valabilă a anumitor acte
juridice. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 198-214)
3. Regimul juridic al nulității
3.1 Regimul juridic al nulității relative. În cazul nulității relative, regimul juridic al acesteia
se concretizează în următoarele reguli:
– nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită prin norma juridică încălcată
în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului
juridic,
– nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acțiune, în termenul de prescripție extinctivă,
fiind deci prescriptibilă pe cale de acțiune, însă este imprescriptibilă pe cale de excepție,
– nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.
3.2 Regimul juridic al nulității absolute. În cazul nulității absolute, regimul juridic al acesteia
se concretizează în următoarele reguli:
– nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părțile actului juridic, alte
persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu)
– nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă,
– nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare.
4. Efectele nulității
Prin efectele nulității actului juridic civil înțelegem consecințele juridice ale aplicării
sancțiunii nulității, adică urmările datorate desființării unui act juridic care a fost încheiat cu
încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate.
Generic, efectul nulității constă în desființarea raportului juridic civil născut din actul juridic
civil lovit de această sancțiune și, prin aceasta, restabilirea legalității. Concret, efectul nulității diferă în
funcție de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate. Sub acest aspect,
vom distinge următoarele ipoteze:
– Dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea
sancțiunii nulității înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment, deci părțile
se află în situația în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. În consecință, cel pentru care actul
juridic ar fi urmat să dea naștere la drepturi subiective civile nu își va mai putea exercita aceste
drepturi, care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel pentru care actul urma să dea naștere la obligații
civile nu va mai fi ținut să le aducă la îndeplinire (principiul retroactivității efectelor nulității);

16
– Dacă actul juridic a fost executat până în momentul declarării nulității, aplicarea
nulității înseamnă desființarea retroactivă a actului juridic, precum și restituirea prestațiilor efectuate
(principiul restabilirii situației anterioare);
– Dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulității, una dintre
părțile acestuia a încheiat un act juridic cu o terță persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut
din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul
nul, aplicarea sancțiunii nulității presupune desființarea retroactivă a actului juridic executat (actul
juridic primar), restituirea prestațiilor efectuate în baza acestui act, precum și desființarea actului
juridic subsecvent (principiul anulării actului subsecvent).
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 215-224).