Raportul Liberalitatilor

CUPRINS

CAPITOLUL I.: Prezentarea noțiunii și a evoluției istorice a raportului

liberalităților

Secțiunea 1.: Considerații prealabile

Secțiunea 2.: Noțiunea raportului liberalităților

Secțiunea 3.: Considerații istorice privind raportul liberalităților

CAPITOLUL II.: Analiza scopului, a foloaselor și a condițiilor raportului

liberalităților

Secțiunea 1.: Scopul raportului liberalităților

Secțiunea 2.: Foloasele de care se bucură donatarul bunurilor supuse

raportului

Secțiunea 3.: Condițiile obligației de raport

CAPITOLUL III.: Analiza conținutului raportului liberalităților

Secțiunea 1.: Subiectul dreptului de raport

Secțiunea 2.: Obiectul raportului donațiilor

Secțiunea 3.: Donații exceptate de la raport

CAPITOLUL IV.: Modurile de efectuare a raportului liberalităților

Secțiunea 1.: Clasificarea modului de raportare a donațiilor

Secțiunea 2.: Raportul imobilelor

Secțiunea 3.: Raportul mobilelor

Secțiunea 4.: Raportul datoriilor

CAPITOLUL V.: Căile procedurale de realizare a raportului

CAPITOLUL VI.: Concluzii finale

Secțiunea 1.: Asemănări și deosebiri între instituția raportului

liberalităților și alte instituții

Secțiunea 2.: Analiza critică a dispozițiilor legale privind raportul

liberalităților ; propuneri de lege ferenda

RAPORTUL LIBERALITĂȚILOR

CAPITOLUL I.: Considerații prealabile; Noțiunea raportului

liberalităților ; Scurt istoric al instituției raportului

Secțiunea 1.: Considerații prealabile

Raportul este una dintre operațiile preliminare ale împărțelii, deoarece are ca scop aducerea de către moștenitori la masa succesorală a bunurilor pe care

le-au primit cu titlu de donație de la autorul lor comun.

Raportul făcând parte din titlul succesiunilor ”ab intestat”, nu are loc decât atunci când succesiunea este deferită prin lege (”ab intestat”; conform articolului 650 Cod civil), nu însă și în cazul celei testamentare, când, de exemplu, universalitatea bunurilor este atribuită unui descendent în calitate de legatar sau donatar universal, căci raportul fiind întemeiat pe voința de egalitate presupusă a defunctului, nu mai este posibilă prezumția că el vrea egalitatea între moștenitori, din moment ce a manifestat o voință contrară.

Instituția raportului își are sediul în Codul civil , în Cartea a III-a, Titlul I, Capitolul VI, Secțiunea a II-a intitulată ”Despre raporturi”. Observăm că reglementarea legală cuprinde raportul donațiilor în cadrul partajului succesoral, însuși capitolul VI intitulându-se ”Despre împărțire și despre raporturi”. Analiza problemelor legate de raportul donațiilor în acest cadru impune unele precizări. Astfel:

În primul rând să nu se tragă concluzia greșită că raportul donațiilor se

poate cere doar în cadrul procedurii partajului succesoral. Acțiunea privind raportul donațiilor poate fi introdusă în cadrul unei acțiuni pentru ieșirea din indiviziune, dar și separat, ca o acțiune de sine stătătoare.

În al doilea rând, acțiunea de ieșire din indiviziune este o acțiune

imprescriptibilă (conform art. 728 Cod civil) în timp ce acțiunea privind raportul donațiilor este o acțiune personală cu caracter patrimonial, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, socotiți de la data deschiderii succesiunii. Ceea ce înseamnă că raportul poate fi cerut în cadrul termenului de prescripție general, chiar dacă nu se cere concomitent și partajul succesoral.

Considerăm așadar că analiza raportului în cadrul capitolului VI implică o organizare structural legislativă fără a putea trage de aici anumite concluzii de identitate referitoare la cele două instituții juridice – împărțire și raport – care prezintă caracteristici proprii.

Secțiunea 2: Noțiunea raportului liberalităților

În limbajul uzual, a raporta un lucru înseamnă a-l readuce la locul de unde a fost luat.

Conform dispozițiilor articolului 751 Cod civil corelat cu art. 1 din Legea nr. 319/19941/, descendenții defunctului, precum și soțul supraviețuitor – atunci când el vine în concurs cu descendenții – sunt obligați să readucă la masa succesorală tot ceea ce au primit de la cel care lasă moștenitori.

Raportul donațiilor este obligația pe care o au anumiți moștenitori –

1/ Legea nr. 319/ 1944 privind dreptul de moștenire a soțului supraviețuitor, în M. Of. Nr. 133/10 iunie 1944 Cod civil Ed. ALL Buc. 1993, p. 317

descendenți și soțul supraviețuitor în concurs cu descendenții – de a readuce

la masa succesorală, în natură sau prin echivalent, bunurile pe care le-au primit cu titlu de donație de la testator.

Referitor la înțelesul noțiunii de raport al liberalităților trebuie făcute unele precizări. Potrivit art. 751 Cod civil obiectul raportului îl constituie numai donațiile, nu și legatele. Deși această problemă va fi dezbătută într-un capitol aparte, menționăm că întrebuințarea noțiunii de raport al liberalităților are în vedere potrivit sistemului civil român numai raportul donațiilor. În acest sens donațiile raportabile sunt :

donațiile făcute prin act autentic;

donațiile manuale;

donațiile simulate;

donațiile indirecte.

Secțiunea 3 : Considerații istorice privind raportul liberalităților

Principiul care a stat la baza tuturor legislațiilor în ceea ce privește instituția raportului, dar nu într-o egală măsură, este egalitatea ce trebuie să existe între moștenitorii care vin la aceeași succesiune.

În acest scop, s-au stabilit diferite operațiuni care se efectuează înaintea împărțirii unei succesiuni pentru a menține egalitatea între moștenitori, în cazul în care defunctul nu și-a exprimat dorința sa contrară. Aceste operațiuni prin care moștenitorii dau socoteală de bunurile pe care le-au primit de la autorul lor comun, constituie raportul. Așadar, aceste bunuri se vor raporta la masa succesorală și, în baza drepturilor lor egale, moștenitorii vor lua părți egale.

Aceasta ar constitui originea rațională a raportului, motivația sa ideatică, dar pe care realitatea nu o confirmă2/.

În ceea ce privește originea istorică, aceasta se regăsește în instituția „collatio”

2/ Francisc Deak- Moștenirea Testamentară, București 1993 Ed. PROARCADIA; p.97

În vechiul drept roman ”collatio” era necunoscută din cauza sistemului de succesiune, care exista pe atunci, sistem care se bizuie pe puterea paternă în virtutea căreia testatorul era liber să instituie un străin la moștenire, excluzând astfel, în mod complet, pe copiii săi.

Pentru a înlătura acest inconvenient s-a recunoscut copiilor un fel de coproprietate cu tatăl lor în patrimoniul acestuia și de care nu puteau fi lipsiți printr-o exheredațiune, care se realiza și prin simpla omisiune a acestora. Mai târziu s-a cerut ca dezmoștenirea să fie făcută cu justă cauză pentru a fi considerată valabilă.

Astfel, poziția copiilor a fost cu mult ameliorată.

Însă copiii emancipați înaintea morții lui ”pater familias” rămâneau totdeauna excluși de la succesiunea lui ”de cujus”, păstrându-și în schimb toate bunurile pe care le aveau câștigate.

Dreptul pretorian va schimba însă această stare de lucruri.

Ca urmare, deși dreptul civil nu lua în considerare la succesiune decât legăturile civile, pretorul acordă drepturi succesorale luând în considerație legăturile de sânge, apreciind astfel ”minima capitis deminutio” ca neavenită. Emancipații sunt chemați la succesiunea părintească împreună cu frații lor aflați sub ”patria potestas”.

În vederea realizării acestui scop le acordă „bonorum possesio” instituție care la început nu a fost decât o măsură executorie a legii civile („adjuvanti iure civile gratia”), dar care cu timpul devine un mijloc de a crea o succesiune pretoriană pe lângă succesiunea civilă.

Pretorul acordă emancipatului ”bonorum unde liberi” în cazul în care ”pater familias” murise fără a lăsa testament și „bonorum posesia contra tabulas” când murind, a lăsat un testament în care emancipații sunt omiși.

Acordând însă emancipaților ”bonorum possesio” pretorul devine nedrept față de ceilalți copii aflați „in potestas” deoarece de vreme ce primii consumau bunurile câștigate din momentul emancipării până în momentul deschiderii succesiunii, cealaltă categorie care nu a putut dobândi nimic pentru ea, ci totul pentru ”pater” își vede bunurile intrate în masa succesorală, bunuri de care emancipații profită fără a exista vreo reciprocitate, deoarece ei și le păstrează pe cele dobândite .

Pentru a repara această nedreptate, pretorul consideră lucrurile ca și când emancipațiunea nu ar fi avut loc, obligându-i pe emancipați să aducă la masa comună de împărțit bunurile dobândite de ei.

Astfel principiul referitor la „collatio” s-a născut dintr-un principiu de echitate „hic titulus manifestam habet aequitatem”3/.

În această fază ”collatio” nu prezintă deloc caracteristicile raportului, deoarece nu implică readucerea la masa succesorală a bunurilor ce au ieșit din succesiune, ci este o instituție ce repară prejudiciul cauzat fiilor emancipați de

către moștenitorii care vin la succesiune ”jure civile”.

Dealtfel, ”collatio” era considerat ca o indemnizație pe care emancipatul o plătea pentru toate bunurile sale, nu ca raport propriu-zis, care este o obligație al cărei obiect îl constituie bunuri determinate.

”Collatio dotis” este începutul transformării lui ”collatio bonorum” dintr-un principiu de reparare într-un principiu al egalității, idee care reiese din faptul că ”collatio dotis” este datoratde fiica ”heres sua ”, pe când , așa cum am văzut mai sus, ”collatio bonorum” nu se datorează decât în cazul succesiunii pretoriene

Ceea ce a stat la baza acestei transformări a fost ideea de incompatibilitate între calitatea de proprietar și cea de descendent succesibil. Toate aceste reguli nu se aplică decât la dotă, astfel încât o donație ordinară făcută fiicei ar fi considerată ca făcută oricărei alteia4/.

În perioada Constituțiilor imperiale apar o serie de modificări. Astfel Justinian decide că o donație între vii este supusă la „collation” când e declarată

3/ Ulpian, Digeste L1. Pr. D. De collatione, L 37, T6

4/ Papion,Digeste L8, h7.

imputabilă asupra ”quartei legitime”, iar în cazul donației simple regula se aplică

în două cazuri:

a) când donatarul și-a exprimat dorința ca ea să fie supusă la

” collatio” ;

b) când donatarul are comoștenitori care au primit și aceștia daruri.

În epoca Novelelor lui Justinian apar de asemenea importante schimbări. Astfel, în Novela 18, Cap.VI (537) se abandonează principiul conform căruia nu se raportează decât în succesiunile ”ab intestat”, pe baza prezumției că dacă testatorul a urmărit ideea de egalitate, aceasta poate exista tot așa de bine și în cazul unei succesiuni testamentare cu mențiunea că testatorul poate dispune în mod contrar. În fine, Novela 118, (542) răstoarnă sistemul succesoral, făcând să dispară orice distincție între succesiunile „jure civile” și „jure pretorio”.

După intervenția Novelelor, ”collatio” poate fi numită raport, deoarece inio dotis” este datoratde fiica ”heres sua ”, pe când , așa cum am văzut mai sus, ”collatio bonorum” nu se datorează decât în cazul succesiunii pretoriene

Ceea ce a stat la baza acestei transformări a fost ideea de incompatibilitate între calitatea de proprietar și cea de descendent succesibil. Toate aceste reguli nu se aplică decât la dotă, astfel încât o donație ordinară făcută fiicei ar fi considerată ca făcută oricărei alteia4/.

În perioada Constituțiilor imperiale apar o serie de modificări. Astfel Justinian decide că o donație între vii este supusă la „collation” când e declarată

3/ Ulpian, Digeste L1. Pr. D. De collatione, L 37, T6

4/ Papion,Digeste L8, h7.

imputabilă asupra ”quartei legitime”, iar în cazul donației simple regula se aplică

în două cazuri:

a) când donatarul și-a exprimat dorința ca ea să fie supusă la

” collatio” ;

b) când donatarul are comoștenitori care au primit și aceștia daruri.

În epoca Novelelor lui Justinian apar de asemenea importante schimbări. Astfel, în Novela 18, Cap.VI (537) se abandonează principiul conform căruia nu se raportează decât în succesiunile ”ab intestat”, pe baza prezumției că dacă testatorul a urmărit ideea de egalitate, aceasta poate exista tot așa de bine și în cazul unei succesiuni testamentare cu mențiunea că testatorul poate dispune în mod contrar. În fine, Novela 118, (542) răstoarnă sistemul succesoral, făcând să dispară orice distincție între succesiunile „jure civile” și „jure pretorio”.

După intervenția Novelelor, ”collatio” poate fi numită raport, deoarece instituția prezintă caracteristicile actuale ale raportului, fără însă a fi identică. Noțiunea de raport capătă un înțeles mai apropiat de cel actual deoarece exprimă ideea de reîntoarcere la masa succesorală- unde toți moștenitorii vor lua parte- a oricăror bunuri ieșite din patrimoniul lui ”de cujus”.

Vechiul nostru drept a adoptat principiile dreptului roman. Astfel în art. 1006 Codul Calimach se prevede că :”Sinsiforana ( raportul ) la moștenire se dici, toți moștenitorii, sau numai unii dintre dânșii, se datorează de către testator, să puie la mijloc nisce lucruri sau averi pe care unindu-le cu averea rămasă, să facă împărțeala în părți drepte”.

De asemenea, vechiul drept românesc a fost influențat în mod direct de către dreptul francez care cunoștea deosebiri în această materie după cum era vorba de legiuri scrise sau drept cutumiar.

Astfel, dreptul cutumiar francez prezintă în această materie o extremă diversitate, cea mai mare parte dintre cutume –care s-au alăturat de la dreptul roman – fiind de acord asupra a două puncte :

Raportul donațiilor între vii era impus numai descendenților ce veneau la moștenirea ascendenților;

Cutumele considerau incompatibilă calitatea de moștenitor cu cea de legatar. In ceea ce privește posibilitatea de putea dispensa de raport pe erede, cutumele cunoșteau trei orientări. Astfel existau:

Cutumele de egalitate perfectă.

Acestea nu permiteau nici donatorului posibilitatea de a scuti pe moștenitorii săi de la raport, nici donatarului de a se sustrage de la această obligație prin renunțarea la succesiune. Rezultatul unor asemenea dispoziții cutumiare trebuie căutat în regimul politic și civil al acestui timp. Astfel, legiuitorul francez a impus acest principiu de egalitate perfectă pentru toți erezii până la al 12-lea grad sub influența teoriilor specifice acelui timp. Cele trei categorii de moștenitori : ascendenți, descendenți, și colaterali, sunt considerate ca alcătuind una și aceeași familie, între ele trebuind să existe o egalitate perfectă prezumându-se, în mod forțat, o afecțiune egală între toți aceia care sunt legați prin legături de sânge.

2.Cutumele de simplă egalitate sau de opțiune.

Ele permiteau moștenitorului de a se sustrage de la raport prin renunțarea sa la moștenire, fără a permite însă dispunătorului de a scuti pe moștenitor de la obligația raportului.

3. Cutumele zise de preciput.

Prin aceasta dispunătorul putea scuti de raport pe moștenitorul donatar, iar moștenitorii se puteau sustrage de la această obligație prin renunțarea lor la succesiune.

În sfârșit, la 1804, codul francez consacră principiile admise de cutume așa zise de priceput și voind a împăca., pe de o parte ,principiul egalității dintre moștenitori , iar pe de alta , respectul datorat voinței defunctului, a admis obligația raportului pentru toți moștenitorii în genere, nu numai pentru descendenți, ca la noi, conferind însă moștenitorilor dreptul de a se sustrage de la această obligație prin renunțarea lor la succesiune.

Aceasta este în puține cuvinte istoricul instituției raportului de-a lungul evoluției diferitelor sisteme legislative, cu rol marcant în reglementarea legislativă proprie.

CAPITOLUL II: Analiza scopului ,a foloaselor și a condițiilor raportului

liberalităților

Secțiunea 1 : Scopul raportului liberalităților.

În literatura de specialitate există discuții asupra scopului raportului liberalităților.

Unii autori susțin5/ că raportul donațiilor are drept scop asigurarea egalității între descendenții defunctului, precum și între aceștia și soțul supraviețuitor.

Alți autori6/ susțin că această afirmație nu este în totalitate exactă pentru că, în ipoteza în care la moștenire sunt chemați descendenții în concurs cu soțul, se asigură cota legală ce revine fiecărui moștenitor, un echilibru legal.

Din analiza acestor discuții reiese că instituția raportului donațiilor are drept scop asigurarea egalității între descendenți, dar că această regulă nu se aplică și în cazul soțului supraviețuitor. Lucrul acesta este perfect justificat deoarece evoluția istorică a acestei instituții demonstrează faptul că egalitatea pe care o instituție este în subsidiar una de natură matematică, fiind în principal o egalitate „justă”, dar care, în decursul timpului, a cunoscut reglementări legale care i-au corectat și îmbogățit conținutul.

Prin intervenția Legii nr. 319 din 1944, care instituie și pentru soțul supraviețuitor obligația de raport, instituția raportului a cunoscut o modificare ce

5/ M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în drept R.S.R. Editura Academiei, București, pag. 240.

6/ Fr. Deak – Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Buc.1999, pag.395

îi schimbă în bună măsură logica scopului ei.

Astfel, pe cât este de just ca descendentul să aducă înapoi tot ce a primit direct sau indirect de la “de cujus”, fără dispensă de raport, pe atât raportul nu se mai justifică în prezența soțului supraviețuitor, căci defunctul care se presupune că a voit o egalitate perfectă între descendenții săi, se presupune că nu a mai voit aceeași egalitate pentru celelalte categorii de moștenitori –soțul supraviețuitor în cazul nostru – față de care are o afecțiune diferită.

Astfel, contradicția se naște din nearmonizarea voinței prezumate a dispunătorului și reglementarea legală. Căci dacă despre ascendent se presupune că îi iubește pe toți descendenții deopotrivă și face o liberalitate unuia dintre ei, aceasta nu dovedește că a voit să-i dea mai mult altuia, ci numai că a înțeles a-i da un avans asupra moștenirii viitoare. Însă dacă defunctul gratifică pe soțul supraviețuitor cu o liberalitate, aceasta dovedește din partea lui o afecțiune deosebită pentru persoana respectivă. De aceea raportul are drept scop asigurarea egalității numai când este instituit între descendenți.

În concluzie, atunci când descendenții vin în concurs cu soțul supraviețuitor, ne întrebăm dacă raportul liberalităților are un scop diferit de acela de a asigura

cota legală, egală fiecărui moștenitor, caz în care raportul nu mai are justificare și, pe cale de consecință, scopul său apare deturnat de la funcțiile sale firești.

Să luăm spre edificare un exemplu: defunctul a lăsat doi copii A și B și soțul supraviețuitor S ca moștenitori legali și o masă de calcul de 300.000.000 lei (200.000.000 lei activul succesoral și 100.000.000 lei donația făcută lui A). Astfel, la o primă examinare, deși bunul ce a format obiectul donației va fi readus la masa succesorală, ar părea că scopul raportului nu mai este asigurarea egalității între moștenitori, ci a cotei legale ce revine fiecăruia. Astfel, soțul supraviețuitor va primi ¼ din moștenire (75.000.000 lei) iar descendenții A și B, ¾ din moșteniri (112.500.000 lei fiecare).Însă, dacă vom privi cu atenție vom observa că dacă soțul supraviețuitor nu ar fi fost trecut în categoria celor obligați la raportul liberalităților situația ar fi rămas neschimbată. Descendentul A ar fi datorat raportul comoștenitorului B și pe cale de consecință, cota legală a fiecărui moștenitor ar fi fost asigurată. Or, aceasta ar putea însemna că nu scopul raportului liberalităților este schimbat – acela de a asigura egalitatea între moștenitori – ci ceea ce este schimbat se reflectă în introducerea forțată a soțului supraviețuitor în categoria celor ce sunt obligați să raporteze, ceea ce duce la o flagrantă contradicție între voința prezumată a dispunătorului și dispozițiile legii – în speță legea 319/1944.

De aceea raportul are drept scop asigurarea egalității numai când este instituit între descendenți. Lucrul acesta este întărit și de dispozițiile normative anterioare. Astfel Codul lui Andronic Donici în Titlul 1. Cap. 39: „Firește dreptatea urmează ca moștenirea părintească între fii să se împartă în părți drepte și deopotrivă”, iar art. 1007 Codul lui Calimach prevede că :”Sinsiforana se face între pogorâtori, cari intră la moștenirea suitorilor”.

Secțiunea 2: Foloasele de care se bucură donatarul bunurilor supuse

raportului.

Deși donatarul bunurilor are obligația de a readuce bunurile primite la masa succesorală – în cazul în care donația se face fără scutire de raport – el beneficiază de unele avantaje de pe urma donației primite :

donatarii dobândesc imediat posesia și folosința bunurilor donate, cu dreptul de a culege definitiv și exclusiv, până la data deschiderii succesiunii, fructele bunurilor donate.

b) la deschiderea succesiunii donatarul se bucură de un drept de opțiune. El poate să păstreze donația, renunțând la moștenire, sau poate să accepte moștenirea, raportând donația.

c) în cazul în care este posibil raportul prin echivalent, donatarul are drept să păstreze în natură, în lotul său bunul primit ca donație. El va scădea valoarea donației din partea de moștenire ce i se cuvine, și prin urmare, donația fără scutire de raport va echivala, în acest caz, cu o atribuire anticipată a bunurilor donate.

Secțiunea 3: Condițiile obligației de raport

Pentru ca o persoană să fie obligată la raport, se cer întrunite patru condiții, în mod cumulativ, și anume:

1) Să existe doi sau mai mulți moștenitori cu vocație legală la moștenire în calitate de descendenți ai defunctului sau de soț supraviețuitor în concurs cu descendenții. Ceilalți moștenitori legali, legatarii sau donatarii de bunuri viitoare, universali sau cu titlu universal, nu au îndatorirea de a raporta darurile pe care le-au primit de la defunct. Prin descendenți în linie dreaptă înțelegem nu numai pe cei rezultați din căsătorie dar și – prin asimilare – pe cei din afara căsătoriei sau pe cei adoptați (conform art. 63 Codul Familiei și O.G. 25/97-). Așadar, copiii naturali recunoscuți de tată sau de mamă raportează ca și cei legitimi, din moment ce vin la succesiunea tatălui sau a mamei.

În afara succesorilor în linie descendentă, orice alt succesor ”ab intestat” nu e supus obligației de raport, cu mențiunea că , prin legea 319/1944, privitoare la dreptul de moștenire a soțului supraviețuitor, s-a extins numărul succesorilor obligați să raporteze, impunându-se raportul donațiilor și soțului supraviețuitor, când vine în concurs cu copiii sau cu descendenții acestora ( conform art. 3 Legea 319/1944). Sub acest aspect, legiuitorul român de la 1864 a părăsit sistemul consacrat de Codul civil francez – care obligă la raport pe toți moștenitorii, fără a face vreo distincție – și s-a inspirat din principiile dreptului roman, admise atât în Codul civil italian (Legea 12, Cod Communia utriusque judii, etc.3,38) cât și cel german (art. 2050)7/ . Prin Legea 319/1944 s-a extins

7/ D. Alexandresco: „Explicații teoretice ale codului civil; tomul III, partea a II-a, pag. 262

așadar numărul succesorilor obligați să raporteze. Trebuie să semnalăm anomalia care rezultă din prevederile art. 738 Cod Civil, care dispune ca fiecare erede să raporteze la masa succesiunii donațiile ce a primit și sumele ce este dator către succesiune.

La o primă analiză ar ieși că art. 738 constituie o dispoziție generală, foarte logică dealtfel, fiind firesc să se supună raportului tuturor comoștenitorilor, spre a se menține egalitatea între ei, iar art. 751 este un text special, referitor la raportul liberalităților făcute de defunct descendenților lui.

Însă aceste concluzii sunt greșite. Anomalia din Codul civil este evidentă indiferent de justificările sau interpretările ce s-ar da cuvântului : ”fiecare erede”

prevăzută în art.738.

Expresia ”fiecare erede” este greșit întrebuințată căci nu ”fiecare erede ”, raportează, ci numai descendentul și soțul supraviețuitor când se află în concurs cu aceștia.

Explicarea acestei inadvertențe rezultă din faptul că legiuitorul român a reglementat instituția raportului, fiind influențat de legiuitorul roman și că el a schimbat soluția admisă de legiuitorul francez după modelul căruia s-a inspirat atunci când a tratat teoria generală a acestei materii.

Din neatenție însă el nu a pus în concordanță textele anterioare, reproduse din codul Napoleon, care, după cum am văzut, impune raportul tuturor moștenitorilor, în consecință art. 738 rămâne fără aplicare. Inadvertența este dovedită și de faptul că art. 738 folosește expresia de ”coerezi”, revenind așadar la terminologia care este în acord cu dispozițiile logice ale acestei materii.

Descendenții își datorează raportul chiar dacă sunt de grade deosebite. Este ceea ce se întâmplă în cazul în care descendentul donatar vine la moștenire prin reprezentare. Raportul este datorat, prin urmare, de descendent nu numai fraților și surorilor lui, dar și unchilor și mătușilor cu care, prin efectul reprezentării, vine în concurs.

Prin soț supraviețuitor înțelegem nu numai pe cel care are la data morții defunctului această calitate în temeiul unei căsătorii valid încheiate, dar și pe acela a cărui căsătorie, a fost anulată sau declarată nulă după deschiderea moștenirii, cu condiția de a se încadra în prevederile art. 23 Codul familiei și anume ”beneficiarul putativității”.

Menționăm de asemenea că deoarece raportul liberalităților este întemeiat pe voința prezumată a defunctului, acesta are posibilitatea de a impune obligația raportului și altor categorii de moștenitori decât descendenților sau soțului supraviețuitor, în această categorie putând să-i includă chiar și pe legatarii universali, fără să se poată invoca nulitatea care lovește pactele asupra moștenirii viitoare, deoarece ”de cujus” se rezumă doar la a-și manifesta voința de a asigura egalitatea între succesori, indiferent de titlul cu care moștenesc. 8/

Testatorul poate supune pe moștenitorul sãu de orice categorie, fie și descendent sau soț supraviețuitor, la raportul legatului ce i l-a lăsat, caz în care, valoarea bunului legat va fi imputată asupra cotei de moștenire a legatarului, iar dacă această cotă este de mai mică valoare, raportul se va face prin echivalent.9/

2) Descendentul sau soțul supraviețuitor în concurs cu descendenții, pentru a putea fi obligat la raport, trebuie să fi acceptat moștenirea.

Nu are nici o relevanță juridică faptul că acceptarea este pură și simplă sau sub beneficiu de inventar, cu privire la obligația datorării raportului.

Însă conform art. 752 Cod civil, cel ce renunță la moștenire poate păstra donația primită în limitele cotității disponibile, tot ceea ce trece peste această limită putând fi supusă reducțiunii liberalităților.

Această dispoziție are o justificare perfect logică deoarece în cazul în care succesibilul renunță la moștenire el devine, față de ea un străin. Renunțarea producând efect retroactiv, cel ce renunță este ca și când nu ar fi avut niciodată

8/ A, Ionașcu; Drept civil- Succesiunile, 1967, vol. II, pg. 307

9/ M. Eliescu : Moștenirea și devoluțiunea legală a moștenirii;

Editura Academică – București, anul 1966.

această calitate de erede.

3) Calitatea de moștenitor legal și cea de donatar trebuie să coexiste în aceeași persoană.

Această condiție ridică, în primul rând, o problemă referitoare la momentul când cele două calități de succesibil legal și donatar trebuie întrunite în aceeași persoană, pentru a exista obligația de raport.

Așadar, întrebarea este – în mod rezumat- dacă cel gratificat prin donație trebuie sã aibă calitatea de succesibil la data donației sau la data moștenirii.

Așa cum rezultă din analiza făcută în capitolul 2 secțiunea a II-a din această lucrare, în cadrul căreia am dezbătut scopul raportului liberalităților, raportul se întemeiază pe ideea că donatorul a înțeles să facă numai un avans asupra moștenirii, scopul său firesc fiind acela de a asigura egalitatea între moștenitori. Or, în mod firesc acesta nu poate fi presupus că a voit să facă un asemenea avans decât dacă la data donației, donatarul gratificat era moștenitorul său prezumtiv.

Codul civil de la 1869 consacră însă soluția conform căreia calitatea de moștenitor legal și de donatar trebuie reunite la data când succesiunea se deschide. Prin urmare, conform art. 753 Cod civil ,gratificatul, care nu avea la data donației chemare eventuală la moștenire, dar care la moartea defunctului are vocație succesorală, va datora comoștenitorilor săi raportul. De exemplu, nepotul donatar și moștenitor va datora raportul, chiar dacă în momentul donației nu avea vocație succesorală eventuală, deoarece părintele său era atunci în viață.

În al doilea rând, trebuie lămurită problema dacă eredele trebuie să fie personal donatar sau dacă raportul poate fi datorat și pentru altul.

În vechiul drept francez, numeroase cutume împiedicau pe donator să dispenseze pe donatar de obligația raportului. Ca întotdeauna însă, în practică se întâmplau numeroase sustrageri de la această dispoziție imperativă. Donatarul recurgea, de obicei, la calea unei persoane interpuse: fiul sau soțul, mama sau tatăl eredelui primeau donația în locul acestuia.

Rigoarea cutumei era eludată, căci în cele din urmă, donația ajungea la adevăratul destinatar. Pentru a înlătura o asemenea fraudă, unele cutume, în special aceea de la Paris și cea de la Orleans – numite cutume de simplă egalitate sau de opțiune – au hotărât că darul făcut într-una din acesta ipoteze de mai sus, va fi socotit ca fiind primit de însuși cel care moștenește și în consecință au instituit obligația da a se raporta ; ele au obligat să se raporteze ceea ce dăruise părinților, soților sau fiilor eredelui, prezumând pe toți aceștia ca fiind persoane interpuse.

Aceasta era ”le rapport pour autrui”- raportul pentru altul.

Codul Napoleon de la 1804, adoptând sistemul cutumelor de preciput 10/ -care împuterniceau pe dispunător de a scuti de raport pe moștenitori., așa cum era cazul cutumelor din Berry, Nivernais, Bourbonnais- a abrogat dispozițiile cutumelor de la Paris și Orleans, referitor la raportul pentru altul, prin art.847, 848, 849, corespunzătoare, art. 754, 755, și 756 din Codul civil român.

Printr-un raționament ”per a contrario” deducem că art. 754 și 756 alin. 1, ale căror dispoziții prevăd că donațiile făcute fiului sau soțului celui care are calitatea de erede sunt prezumate a fi fost făcute cu scutire de raport, semnifică faptul că, în principiu, potrivit dreptului român în vigoare, eredele trebuie să fie personal donatar pentru a datora raportul.

Pornind de la o analiză literală a textelor sus – menționate (754 și 756 alin. 1) s-ar putea trage concluzia greșită că vechea prezumție de interpunere de persoane- consacrată de dreptul cutumiar francez – subzistă și în actuala stare a textelor, donațiile făcute fiului sau soțului eredelui fiind privite ca și cum în realitate ar fi fost făcute moștenitorului, doar că legiuitorul le-a dispensat de

10/ Pothier, Successions, vol VIII, pag. 156, Paris, conform Alexandresco, op. cit. pg. 554

raport. O asemenea concluzie este lipsită de fundament logic, întrucât nu mai există nici un motiv pentru care donatorul să recurgă la o interpunere de persoane din moment ce nu există nici un text de lege care să-i interzică realizarea unei donații cu scutire de raport.

Textele sus – menționate (754 și 756 alin.1) demonstrează că în cazul în care s-ar administra dovada făcută aparent fiului sau soțului celui ce moștenește era adresată – în realitate – acestuia din urmă, interpunerea de persoane nu prezumată, ci dovedită – va constitui o dispensă de raport.

Așadar, art. 754 și 756 alin1 Cod civil. Stabilesc că donațiile făcute fiului sau soțului celui ce are calitatea de moștenitor sunt prezumate că au fost făcute cu scutire de raport.

În acest sens, practica judecătorească a decis că moștenitorul nu este obligat să raporteze donațiile făcute de către cel care lasă moștenirea descendenților moștenitorului. Spre exemplu, cităm decizia nr. 740 din 25.03.1972, pronunțată de Tribunalul Suprem11/, secția civilă, prin care s-a dispus că : „Obligația de a raporta liberalitățile primite nu-i incumbă moștenitorului cu privire la bunurile donate copiilor săi, întrucât el nu are decât calitatea de descendent, dar nu și pe cea de donatar, libertatea fiind constituită în favoarea altei persoane ( art. 754 Cod civil)”.

Când însă donația a fost făcută părintelui celui chemat la moștenire (art. 755 Cod civil), trebuie deosebite două situații:

Dacă tatăl donatar este în viață și a renunțat la moștenire sau este nedemn, copilul său vine la succesiune în temeiul dreptului său propriu. Într-un asemenea caz, în persoana fiului nu se cumulează calitatea de donatar cu cea de moștenitor. De aceea este logic, ca fiul să nu raporteze liberalitățile primite de tatăl său, chiar când el ar fi primit succesiunea acestuia. Această soluție rămâne

11/ R.R.D. nr. 11/ 1972, pag. 168 parag. 3 alin.1

valabilă chiar dacă, după deschiderea moștenirii lăsate de către defunct, tatăl donatar ar muri, iar copilul ar culege bunurile donate în succesiunea acestuia din urmă. Într-adevăr, el nu le dobândise cu titlu de donație, ci cu titlu de moștenire ( „nomine proprio ”) și în toate cazurile, calitățile de donatar și moștenitor nu ar fi întrunite în persoana lui la moartea bunicului despre a cărui moștenire este vorba. De exemplu, dacă defunctul a făcut o donație copilului său (care nu moștenește, fiind nedemn sau renunțător) și la moștenire vine în nume propriu descendentul acestuia, donația făcută părintelui nu se raportează, chiar dacă tatăl donatar ar fi murit și el, iar moștenirea lăsată de el ar fi fost acceptată de descendentul său care îl moștenește și pe bunicul donator. Cu toate că a putut beneficia de bunul donat prin intermediul moștenirii lăsate de tatăl său, nu va fi obligat să-l raporteze la moștenirea lăsată de bunic, deoarece este vorba de două moșteniri distincte (nu moștenire prin retransmitere) și culege moștenirea bunicului în nume propriu, fără a avea și calitatea de donatar.

b) Dacă însă părintele donatar predecedează celui care lasă moștenirea, copilul vine la succesiunea bunicului donator, prin reprezentare. În acest caz, el este obligat să raporteze donația făcută de către defunct părintelui său, chiar dacă a renunțat la succesiunea acestui părinte. Această ipoteză reprezintă singura excepție de la regula potrivit cu care raportul nu este datorat pentru altul, ci numai pentru sine, reprezentantul fiind obligat să raporteze donația primită de către cel reprezentat.

În literatura de specialitate12/ se arată că o asemenea dispoziție legală se justifică prin aceea că reprezentantul exercitând drepturile la moștenire ale celui reprezentat, adică în speță ale părintelui gratificat, este corelativ ținut de obligațiile acestuia și în consecință, va trebui să raporteze donația primită de către părintele său.

O asemenea susținere nu rezistă la o analiză atentă întrucât, pe de o

12/ M. Eliescu. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, în drept. R.S.R..

Ed Academiei, pag. 240

parte, reprezentarea constituie un beneficiu al legii, reprezentantul dobândind prin voința legii, iar nu de la cel reprezentat și deci reprezentantul nu poate fi ținut de obligațiile care incumbă celui reprezentat, iar pe de altă parte în persoana reprezentantului nu coexistă calitățile de donatar și moștenitor pentru a putea opera raportul donațiilor.13/

Urmare a acestor discuții purtate în literatura de specialitate, concluzionăm că această a doua dispoziție a art.755 Cod civil este greșită. Și aceasta deoarece, reprezentarea nu conferă reprezentantului drepturile și obligațiile reprezentatului. Reprezentantul vine la succesiune în virtutea unui drept personal, întemeiat pe titlul său moștenitor, în virtutea calității sale de a

aparține ordinii chemate la moștenire. Singurul folos pe care reprezentarea i-l

aduce, este acela că i se permite să exercite dreptul său personal în rangul și locul reprezentatului.

Susținerea potrivit căreia este echitabil ca reprezentantul să raporteze donația, este cu atât mai lipsită de temei, cu cât reprezentantul este obligat să

raporteze donația, chiar dacă a renunțat la succesiunea donatarului, adică a părintelui său.14/

De aceea ne alăturăm acelor autori 15/ , care au propus , de legea ferenda, ca soluția adoptată de art. 755 Cod civil, să fie înlăturată cel puțin pentru ipoteza în care reprezentantul nu a acceptat moștenirea lăsată de cel reprezentat.

Așadar, ceea ce trebuie urmărit cu strictețe în justificarea obligației de raport este condiția ca donatarul să întrunească la data deschiderii moștenirii și calitatea de moștenitor.

13/ Fr. Deak. Moștenirea testamentară; Ed. Procardia, Buc. 1993, pg. 103

14/ C. Stătescu. Drept civil, Contract de raport, Drept de creație intelectuală-

Succesiunile Ed. did. și pedag. București 1967, pag. 206

15/ C. Stătescu. Drept civil, Contract de raport, Drept de creație intelectuală-

Succesiunile Ed. did. și pedag. București 1967, pag. 206

În practica judecătorească16/ s-a arătat pe bună dreptate, că descendentul care vine la moștenire prin reprezentare este obligat să raporteze donațiile, ce i-au fost făcute personal de către ” de cujus ”, deoarece el întrunește la data deschiderii succesiunii, dubla calitate de donatar și moștenitor.

4) Ultima condiție pentru a fi obligat la raport este negativă, adică raportul va fi datorat numai dacă donatorul nu a scutit pe moștenitorul donatar de această îndatorire. Scutirea de raport alcătuiește ea însăși o liberalitate. Ceea ce atrage condiția realizării ei în formă autentică sau prin testament.

Ea alcătuiește o liberalitate definitivă, care nu va putea fi făcută decât din cotitatea disponibilă și supusă reducțiunii în cazul în care atinge rezerva succesorală ( conf. Art. 846 Cod civil). Altfel spus scutirea de raport își produce efectele juridice dacă nu depășește limitele cotității disponibile, ca o consecință a regulii care mărginește facultatea de dispune cu titlu gratuit de o parte din averea de moștenitor (art. 841 ….848 Cod civil ).

Scutirea de raport poate fi hotărâtă de defunct, fie în mod expres, fie în mod tacit, rezultând din circumstanțele de fapt.

Comparativ cu sistemul nostru, legiuitorul francez a hotărât că dispensa de raport nu poate fi făcută decât în mod expres, după cum prevede art. 843, Cod civil francez. Articolul corespunzător din codul nostru civil, art. 751, nu întrebuințează termeni atât de categorici. Legiuitorul român dispune că „Fiul sau descendentele care vine la succesiune, chiar sub beneficiu de inventar, împreună cu frații sau surorile sale, sau descendenții acestora, trebuie a raporta coerezilor săi tot ce a primit de la defunct prin dar, atât direct cât și indirect, afară de cazul când donatorul a dispus altfel.”

Expresia finală a articolului citat este susceptibilă de interpretare, principala întrebare care se naște fiind aceea de a ști dacă scutirea de raport

poate fi stabilită în mod tacit.

16/ T.S. col. Civil, dec. nr. 1907/1956, în CD, 1956; pag.340.

Însă conform art. 846 Cod civil, scutirea de raport trebuie să fie expresă. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie formulată în termeni sacramenatali, ci numai că trebuie manifestă și neîndoielnică17/.

Când donația este în formă autentică în nici un caz nu se poate manifesta o îndoială cu privire la raport, deoarece defunctul putea să dea o dispensă expresă, dar nu a făcut-o.

În cazul donației indirecte scutirea trebuie să fie expresă, cerință care rezultă din termenii clari ai art. 751 Cod civil ” …. tot ce a primit prin dar, atât direct cât și indirect…..”, combinat cu art. 846 care cere ca scutirea să fie expresă. Intenția scutirii de raport în cazul donației indirecte sau a darului manual, poate fi dovedită și fără act autentic dacă pentru donația indirectă sau pentru darul manual nu există cerința de formă solemnă. De exemplu, scutirea de raport în cazul remiterii de datorie sau a darului manual poate fi dovedită și prin înscrisul sub semnătură privată confecționat cu ocazia încheierii contractului.

În legătură cu donațiile prin persoane interpuse și donațiile deghizate făcute către un descendent sau către celălalt soț, atunci când vine la moștenire în concurs cu copiii sau cu descendenții lor, s-a ridicat problema dacă aceste donații sunt raportabile în ipoteza în care donatarul a acceptat succesiunea.

Literatura juridică și practica18/ mai veche au susținut că aceste donații nu sunt scutite de raport prin simplu fapt că liberalitatea a fost realizată pe cale ocolită . Susținătorii acestei teze pretind că, potrivit art. 846 Cod civil scutirea de raport trebuie să fie făcută expres adică să fie folosiți anumiți termeni. Principalul argument îl constituie prevederile art. 846 Cod civil care utilizează următorii termeni : ”dacă în dispoziție se zice expres că ceea ce s-a dat este

17/ M. Eliescu, op. Cit p. 240

18/ T.S. cod civ. dec.nr. 805/8 oct. 1953 în C.D. –1952-1954, nr.56, p.120, dec 804 /26 mai 1956, pg.140

peste partea sa”.

Cu timpul, mai întâi practica juridică și apoi literatura juridică, au admis că scutirea de raport poate fi tacită, putând fi dedusă din împrejurarea în care a fost realizată donația. Totul se reduce deci, la interpretarea voinței donatorului.

Simplul fapt al deghizării nu a fost acceptat ca o manifestare suficientă a voinței donatorului în sensul scutirii de raport. Ascunderea donației sub forma unui act

oneros sau interpunerea unei alte persoane între donator și donatar nu reprezintă totdeauna o manifestare neîndoielnică în sensul că donatorul a voit să dispenseze de raport pe donatar. Se poate întâmpla – pretind susținătorii părerii de mai sus – să se fi recurs la forma ascunsă a donației pentru motive străine de ideea scutirii de raport, ca de exemplu, dorința de a plăti taxe de transmisiune mai avantajoase.

Așa cum menționăm – în note – nr.13, pag 22, Tribunalul Suprem prin decizia nr. 804/ 26 martie 1956, a adoptat acest punct de vedere. ” Prin simplul fapt al deghizării sale –se arată în decizie – o donație nu este presupusă a fi scutită de raport. În materie de donație deghizată – când donația a fost făcută sub forma unui act de vânzare – cumpărare – această intenție poate să rezulte din împrejurările în care a avut loc donația.

Tribunalul Suprem consideră, deci, că moștenitorul donatar, trebuie chiar în cazul donației deghizate, să dovedească intenția donatorului de a-l scuti de raport. Această intenție poate rezulta nu numai dintr-o declarație expresă făcută în acest sens de donator, ci și de împrejurarea în care donatarul a gratificat pe beneficiar, cu condiția însă ca acestea să învedereze în mod neîndoios intenția că ceea ce s-a dăruit a fost peste cota ereditară a donatarului.

Sarcina acestei probe revine, prin urmare, donatarului.

Mai târziu s-a fãcut un pas înainte, în sensul cã prin decizia nr. 1274 din 23 noiembrie 1959, Tribunalul Suprem în col. civ. a decis că :” Scutirea de raport bazându-se pe intenția presupusă a donatorului, poate să rezulte și implicit din modul în care donatorul a creat folosul gratuit în favoarea descendentului său, astfel că o liberalitate făcută sub forma unui act de vânzare implică, până la dovada contrară, intenția părintelui donator de a acorda un folos beneficiarului peste partea sa ereditară”.

S-a admis astfel, că donația deghizată este presupusă a fi făcută cu scutire de raport atâta timp cât nu se dovedește contrariul ” Această scutire de raport – se spune în decizie – poate fi expresă, dar ea poate rezulta și implicit, o atare formă de dispensă de raport fiind constituirea liberalității sub forma unui act oneros care implică, în general, până la dovada contrară, intenția părintelui donator de a avantaja pe donatar, deoarece bunurile dobândite cu titlu oneros nu sunt supuse raportului și ele sunt supuse numai reducțiunii, dacă se dovedește că în realitate, actul oneros a constituit o donație deghizată”.

În teza adoptată, moștenitorul care cere raportarea bunului ce a format obiectul actului oneros, va trebui să dovedească, pe de o parte, că actul oneros conține o donație și pe de altă parte, că defunctul prin această gratificație nu a voit ca donatarul să cumuleze rezerva sa cu cotitatea disponibilă, dobândind

astfel, din succesiune mai mult decât ar fi trebuit dacă ar fi moștenit numai în virtutea dispozițiilor legii. Intenția donatorului va putea fi dedusă din stabilirea

împrejurărilor în care a fost făcută donația. Moștenitorul care cere raportarea va

trebui să facă proba, beneficiarul actului oneros mărginindu-se numai să se prevaleze de acest act.

Așadar, această nouă interpretare a Tribunalului Suprem col. civ. este întemeiată pe o apreciere mai largă a dispensei raportului.

Ascunderea donației vădește tocmai intenția defunctului de a nu apărea beneficiarul ca un gratificat. Această simulare este considerată ca o prezumție de dispensă de raport. De multe ori gratificatul nici nu ar mai putea aduce alte dovezi în obținerea scutirii de raport. Moștenitorul care susține că ascunderea donației a fost determinată de alte motive decât de ideea scutirii de raport, fiind cel care invocă o nouă situație , trebuie să o dovedească.

Din analiza acestei noi interpretări a Tribunalului Suprem rezultă că pentru identitate de motive, aceeași soluție trebuie admisă și în cazul donațiilor manuale.

CAPITOLUL III. Analiza conținutului raportului liberalităților

Secțiunea 1: Subiectul dreptului de raport

Legiuitorul nostru s-a depărtat de doctrina Codului lui Napoleon, care admite că moștenitorii sunt datori să raporteze daruri primite direct sau indirect de al defunct.

Spre deosebire de legislația franceză, la noi numai fiii și descendenții donatorului, dacă vin la moștenire în concurs cu alți descendenți ai acestuia ori cu soțul supraviețuitor precum și soțul supraviețuitor dacă vine în concurs cu descendenții, pot cere raportul donațiilor.

Celelalte categorii de rude nu sunt supuse raportului .

Doctrina dreptului nostru civil este doctrina dreptului roman, unde raportul nu va avea loc decât între frați. Codul civil francez impunea oricărui erede obligația de a raporta. Rațiunea care a stat la baza acestei redactări este aceea că voința legii a fost ca egalitatea absolută să domnească între erezi, egalitatea care în concepția legiuitorului francez „ar fi fost distrusă , dacă un erede, care a primit o liberalitate de la defunct, ar fi putut să o păstreze” . Această rațiune nu este deloc întemeiată, deoarece art. 843 Cod civil francez – corespunzător art. 751 Cod civil român – dă voie donatorului să dispenseze de raport pe eredele donator, permițând astfel, stabilirea unei inegalități chiar între erezii descendenți. Dacă legiuitorul ar fi dorit o egalitate între erezi, el ar fi trebuit să interzică dispensa de raport, așa cum o făcea vechiul drept cutumiar francez – cutumele de perfectă egalitate. Timpurile moderne, însă, sunt dominate de un alt spirit care domnește în ordinea civilă și pe care legiuitorul român l-a surprins în reglementările sale. Libertatea și dreptul de proprietate este spiritul vital al societății moderne, de unde rezultă dreptul absolut al proprietarului.

Așa cum am arătat obligația de raport o au descendenții și soțul supraviețuitor, când vine în concurs cu descendenții.

Între acești moștenitori obligația de raport este reciprocă. În afara acestor categorii de moștenitori raportul nu este datorat. Astfel, Tribunalul Suprem , secția civilă prin decizia civilă nr. 1393/1970 a hotărât : „ca urmare a dispozițiilor art. 751 Cod civil, obligația de raport nu o are fiul sau descendentul dacă vine la succesiune cu alți moștenitori, așa că, în speță, valoarea donației nu va fi scăzută din cota sa de succesiune legală și deci, nu poate fi imputată asupra rezervei, de ea trebuind să se țină seama numai la calcularea cotității disponibile”.

Prin legea 319 din 10 iunie 1944 privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, acesta a devenit moștenitor în concurs cu toate celelalte clase, cota sa mărindu-se în raport proporțional cu gradul de îndepărtare a celorlalte rude cu care vine în concurs, grad de îndepărtare al acestora față de ” de cujus”. Soțului supraviețuitor rezervatar i s-a impus obligația raportului donațiilor, atunci când vine în concurs cu descendenții sau copiii lor, prin art. 3 al legii.

În privința soțului supraviețuitor, instituția raportului prezintă anumite caracteristici:

1)Soțul supraviețuitor este obligat a raporta donațiile făcute în favoarea sa de soțul predecedat. Un câștig al dispozițiilor legii 319/1944 este faptul că nu se mai poate pune problema dacă există obligația de raportare a legatelor, deoarece nu avem texte contradictorii, așa cum este cazul dispozițiilor ce reglementează obligația la raport a copiilor și descendenților lor.

2)Această obligație se naște numai în ipoteza în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu copiii sau descendenții lor, la moștenirea soțului predecedat.

Sub acest aspect, obligația la raport a fost instituită în favoarea copiilor și descendenților lor, în afară de posibilitatea lor de a cere reducțiunea liberalităților care le-ar încărca rezerva.

Sub acest aspect soluția apare ca o fundamentare pe o rațiune nouă a instituției raportului succesoral, deoarece soțul supraviețuitor, venind în concurs cu toate clasele de succesori, pe de o parte, și pe de altă parte cota sa de moștenire nefiind egală cu aceea a copiilor și a descendenților lor nici măcar în ipoteza în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu un singur copil – când are dreptul tot numai la ¼ -, este obligat la raport nu în baza ideii de egalitate, ci s-a căutat să nu fie dezavantajați copiii și descendenții lor în raport cu soțul supraviețuitor19/.

3)Art.3 din legea nr. 319/1944, obligă pe soțul supraviețuitor a raporta „liberalitățile ce a primit prin acte între vii de la soțul său”.

Expunerea art. 3 este categorică: soțul supraviețuitor are obligația de a raporta numai liberalitățile primite prin act.

Darurile manuale sunt excluse deci de la obligația de raportare a soțului supraviețuitor20/ . Această soluție este în concordanță cu economia generală a legii 319/1944, potrivit căreia, soțul supraviețuitor moștenește prin excluderea moștenitorilor din toate clasele cu excepția descendenților, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice care se transmit de regulă fără întocmirea vreunui act autentic, așa cum cere art. 813 Cod civil.

Dacă ar fi fost obligat la raportare și în privința darurilor manuale, beneficiul art. 5 al legii 319/1944- în privința obiectelor aparținând gospodăriei casnice și a darurilor de nuntă – în favoarea soțului supraviețuitor ar fi fost practic înlăturat, într-o serie de cazuri. De altfel chiar art. 759 arată că :” prezenturile obișnuite nu sunt supuse raportului”.

19/ Acest lucru a fost an. Și în cap. II secț II, "Scopul rap. lib” p. 8 din prezenta lucrare

20/ „Obligația la rap. a soțului supraviețuitor” în just. Nouă nr. 5/1959, p. 917, alin ultim.

Soțul supraviețuitor poate fi scutit de obligația de raportare, – deși legea nu o prevede – , el putând cumula rezerva cu cotitatea disponibilă, în ipoteza în care nu se încalcă rezerva celorlalți succesori rezervatari. Potrivit art. 752, ” eredele ce renunță la succesiune poate opri darul sau a cere legatul ce i s-a făcut, în limitele părții disponibile”.

Această dispoziție i se aplică și soțului supraviețuitor, deoarece prin renunțare el devine străin de succesiune și deci donația făcută în favoarea sa este numai reductibilă nu și raportabilă, în măsura în care a atacat rezerva succesorilor rezervatari.

În analiza acestei secțiuni considerăm importante și dispozițiile art. 763 Cod civil. Potrivit art.763 Cod civil român: „Legatarii și creditorii nu pot pretinde că erezii să facă raport”. În acest sens art. 841 Cod civil italian prevede: „legatarii nu pot cere raport, căci defunctul nu a putut să facă legat decât pentru bunurile de care dispunea în momentul morții, iar bunurile de care a dispus prin donație nu mai sunt în patrimoniul său. Dispunătorul este liber să dăruiască cui va voi, cu singura condiție ca, dacă are moștenitori rezervatari, să păstreze o rezervă pentru acești moștenitori”.

Comparând art. 763 Cod civil cu art. 841 Cod civil italian și art. 857 Cod civil francez care vorbește de creditorii succesiunii, arătând că aceștia nu pot cere raport, este evident faptul că textul art. 763 Cod civil român a fost inspirat din Codul civil francez, ambele texte – atât cel român cât și cel francez – fiind ambigue deoarece nu precizează căror creditori li se aplică dispozițiile corespunzătoare, conținutul reglementării.

Creditorii nu au dreptul să ceară raportul unei donații, fiindcă bunurile care au făcut obiectul acelei donații au ieșit din patrimoniul debitorului asupra căruia poartă dreptul lor de gaj. Bunul ieșit din patrimoniu încetează a mai face parte din gajul creditorilor. Dacă bunul reintră în patrimoniul succesiunii, el reintră numai în folosul coeredelui.

Legatarii de asemenea nu pot cere raportul donațiilor pentru a obține achitarea legatelor lor din bunurile care au constituit obiectul donațiilor, deoarece nu se poate admite ideea că ” de cujus ” a avut intenția ca legatarii lui să fie plătiți cu liberalitățile între vii făcute de el.

Consecința acestei stări de lucruri se traduce prin aceea că, în cazul când unul dintre coerezi se găsește în același timp creditor succesoral și legatar, el are dreptul de a cere raportul donațiilor, invocând numai calitatea sa de moștenitor, nu și pe aceea de creditor.

Legatarii, fără nici o distincție după cum aceștia sunt universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, nu pot cere raportul donațiilor și nici nu pot trage foloase în mod direct de pe urma efectuării raportului cerut de alții.

Trebuie însă să observăm că valoarea bunurilor donate, intrând fictiv în masa de calcul a cotității disponibile, provoacă pe această cale sporirea disponibilului, astfel că legatarii deși nu pot nici pretinde raportul și nici emite pretenții asupra bunurilor donate și apoi raportate, beneficiază totuși indirect de pe urma raportului donațiilor făcute de către defunct.

Soluția consacrată de Codul civil este rațională întrucât dreptul legatarilor asupra bunurilor testate se naște la moartea testatorului și poartă asupra bunurilor existente în patrimoniul acestuia la data deschiderii succesiunii; ori, în acel moment bunurile donate ieșiseră deja din patrimoniul testatorului. A permite legatarilor să ceară raportul donațiilor făcute de către defunct ar însemna să se încalce principiul irevocabilității donațiilor.

În literatura de specialitate21/ există o părere potrivit căreia în privința soțului supraviețuitor, legatarii și creditorii au dreptul să ceară raportarea liberalităților prin act între vii primite de soțul supraviețuitor, urmând ca acesta să contribuie la plata datoriilor succesiunii ” ultra vires herdiatatis ”.

21/ M. Eliescu, ” Transmisiunea …”, p. 242

Motivele acestei susțineri rezidă în faptul că instituția raporturilor având la

bază alt fundament rațional decât acela al legalității, legatarii și creditorii – legatarii fiind și ei considerați creditori ai succesiunii – au dreptul să ceară raportul donațiilor.

Argumentele unei astfel de susțineri nu au un fundament logico – juridic.

Astfel norma generală aplicabilă și în privința legatarilor și creditorilor în materia raportului donațiilor este art. 763 Cod civil : ” Legatarii și creditorii nu pot pretinde ca erezii să facă raport ”.

Or, interpretarea sistematică a dispozițiilor codului civil – norma generală – în corelație cu dispozițiile legii 319/ 10 iunie 1944 privind dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor – norma specială – atestă faptul că ” generalia specialibus non derogant”.

Este evident faptul că în privința soțului supraviețuitor instituția raportului liberalităților apare fundamentată pe o rațiune nouă – căutându-se să nu fie dezavantajați copiii și descendenții lor în raporturile cu soțul supraviețuitor – dar acest argument nu este suficient pentru a considera că în privința soțului supraviețuitor art. 763 Cod civil este inaplicabil.

Dacă legiuitorul ar fi dorit un asemenea lucru atunci el l-ar fi prevăzut

expres, ca în cazul raportului legatelor unde nu avem texte contradictorii.

Însă legiuitorul în art. 3 din Legea 319/ 1944 a prevăzut că obligația la raport a descendenților și soțului supraviețuitor este reciprocă, astfel încât apare logic faptul că nu pot pretinde raportul decât cei care eventual l-ar putea datora, ceea ce nu este cazul creditorilor succesorali și legatarilor, față de care bunurile donate de testator au ieșit definitiv din patrimoniul acestuia și prin urmare din gajul lor comun.

Menționam anterior faptul că dispozițiile art. 763 Cod civil sunt ambigue deoarece nu menționează cărei categorii de creditori i se aplică prevederile legale, creditorilor eredelui sau creditorilor succesiunii.

În literatura de specialitate22/ este unanimă susținerea potrivit căreia creditorii eredelui pot cere întotdeauna raportul. Cum patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor cu valoare pecuniară, atunci dreptul de a cere raportul donațiilor face parte din patrimoniul eredelui și pentru că este un drept pecuniar, creditorii unui descendent au dreptul nu numai de a profita de raport, dar pot chiar singuri să-l ceară în numele lor, conform art. 974 Cod civil, pe calea acțiunii oblice. Așadar dreptul creditorului eredelui de a cere raport intră în regula și nu în excepția art. 763.

Articolul 763 Cod civil, se referă, în realitate, doar la creditorii succesorali. Aceștia nu au dreptul să ceară efectuarea raportului, dacă moștenirea a fost acceptată sub formă de beneficiu de inventar, întrucât, față de ei, bunurile donate au ieșit definitiv și irevocabil din patrimoniul defunctului, patrimoniu ce constituia pentru ei gajul general prevăzut de art. 1718 Cod civil.

În momentul contractării cu defunctul, creditorii succesorali au avut în vedere patrimoniul lui. Iar dacă acest patrimoniu era în acel moment diminuat deja prin anumite donații făcute descendenților, ei nu au putut avea în vedere decât starea în care se găsea acel patrimoniu în momentul contractării.

La moartea lui ” de cujus” ei nu pot urmări decât acest patrimoniu, donațiile făcute mai înainte nefăcând parte din el. Prin urmare ei nu pot cere raportul asupra unor bunuri față de care nu au drept de urmărire. În situația în care au contractat înainte de realizarea acestor donații, trebuia să se asigure prin constituirea unor ipoteci sau să atace donațiile făcute în mod fraudulos.

Totuși creditorii succesorali vor putea pretinde efectuarea raportului,

numai dacă moștenitorul donatar a acceptat moștenirea pur și simplu, căci, în acest caz, se produce confuzie între cele două patrimonii și creditorii succesorali devin astfel creditorii personali ai moștenitorului acceptant, calitate

22/ D. Alexandresco : op. Cit. Tomul III, Partea a II- a. pag. 282; M. Eliescu-

”Transmisiunea …” p. 242; C. Stănescu op. Cit. P. 224

care le permite să ceară raportul prin intermediul acțiunii oblice 23/.

Dreptul de a cere raportul este un drept individual și va putea fi exercitat de oricare dintre comoștenitorii îndrituiți.

Nici una dintre persoanele îndreptățite de a pretinde raportul nu poate renunța la acest drept înainte de deschiderea succesiunii, căci o asemenea renunțare intră în categoria pactelor asupra succesiunilor viitoare care sunt prohibite de lege sub sancțiunea nulității absolute. Acest pact asupra succesiunii – ” pacta de non succedo”- pentru a fi sancționat de lege trebuie să aibă ca obiect o moștenire viitoare și să privească un drept eventual24/ –dreptul la raport – și nu unul deja câștigat.

O asemenea renunțare va fi valabilă dacă este făcută după deschiderea succesiunii.

Persoanele care pot cere raportul va trebui să facă proba donației raportabile, întrucât moștenitorul care solicită raportul are calitatea de terț de actul de donație, el va putea face dovada utilizând orice mijloc de probă admis de lege 25/.

Secțiunea 2. Obiectul raportului donațiilor

Textul legal care reglementează materia obiectului raportului este art.751 Cod civil care prevede că trebuie să fie raportat tot ceea ce persoanele obligate la raport au primit de la defunct ” prin dar, atât direct, cât și indirect, afară de cazul când donatorele nu a dispus”.

O primă observație ce rezultă din analiza acestui text pune în vedere faptul că raportul nu privește bunurile pe care soțul supraviețuitor și

23/ Plenul T.S., dec. de îndrumare nr.1649/1972 în R.R.D. nr. 7/1973, p.171

24/ M. Eliescu, ” Moștenirea și devoluțiunea legală”, p. 300-301 Ed. Ac. Buc.; 1967

25/ Hamagiu ; Codul civil adnotat, Tom II, Buc. 1925, p. 128, 129, nr.3( cas.I, 169/95, p.323)

descendenții le –au dobândit cu titlu oneros de la defunct, deoarece, ca urmare a efectelor actului cu titlu oneros, aceste bunuri au fost înlocuite în patrimoniul celui care lasă moștenirea printr-o contravaloare și prin urmare principiul egalității moștenitorilor nu a suferit nici o atingere.

Așadar, obiectul raportului poate fi alcătuit numai din ” darurile directe sau indirecte, cu condiția ca donatarul să nu fi dispus altfel”.

Rațiunea unei asemenea reglementări se bazează pe ideea de egalitate pe care testatorul a înțeles să o confere descendenților săi, liberalitatea cu care eventual i-a gratificat fiind înțeleasă ca un simplu avans asupra moștenirii.

Deși art. 751 Cod civil sugerează că numai donațiile pot constitui obiectul raportului, totuși art. 754 și 756 Cod civil permite eredelui renunțător să păstreze nu numai donația primită de la defunct, dar să și ceară legatul pe care acesta i l-a făcut. În aceeași idee art. 754 și 756 Cod civil prezumă, în anumite situații, că sunt scutite de raport nu numai donațiile, dar și legatele. Nu în ultimul rând, art. 846 Cod civil făcând referiri la modul manifestării voinței de a scuti de raport se referă și la legate. Toate aceste texte prevăd ” expressis verbis” că sunt supuse raportului și legatele.

Din aceastã problemă s-au născut de-a lungul timpului discuții care au opinat în favoarea sau contra raportului legatelor.

O serie de autori26/ plecând de la textele legale sus – citate au considerat că voința legiuitorului este aceea de a supune raportului și legatele.

Menționăm pe scurt câteva dintre argumentele invocate de acești autori în favoarea raportului legatelor27/ .

”Această opinie, după care legatele n-ar fi supuse raportului, este logică în principiu, căci a supune legatul raportului înseamnă a călca în mod vădit voința testatorului, dreptul legatarului nedeschizându-se decât la moartea

26/ D. Alexandresco op. Cit. Vol. III, partea a II- a, p. 567 și p. 615

G. Plastara; Drept civil, succesiunile, Buc. Vol. III, P. 185, Buc. 1908

27/ D. Alexandresco, op. . cit. p. 562

testatorului (art. 899), descendentul legatar, care va voi să vină la succesiunea defunctului, va trebui să lase legatul în masa acestei succesiuni, ceea ce face ca în realitate el să nu ia nimic, deși testatorul a înțeles de bună seamă a-i da ceva.

Dar depărtarea art. 751 Cod civil român de la textul francez și reproducerea art. 1001 din Codul civil italian, nu sunt suficiente pentru a admite principiul statornicit de acest din urmă cod. Dovada acestui lucru este faptul că codul italian mai are un text și anume art. 1008 care dispune: ” Tutto cio che e lasciato per testamento non e soggetto a collazione, salvo il caso di disposizione contraria”28/, dispoziție pe care legiuitorul nostru nu a mai reprodus-o.

Prin urmare, împrejurarea, pe de o parte, că legiuitorul nostru n-a reprodus art. 1008 din Codul italian, deși se constată că el a luat acest cod de model în art.751, iar faptul, pe de altă parte, că el a presupus raportul legateor în art.752, 754, 756, și 846, dovedesc îndeajuns, dacă nu ne înșelăm, că el a înțeles a păstra egalitatea între descendenți și a admite nu numai raportul darurilor directe sau indirecte, dar și cel al legatelor”.

Deosebit de aceste opinii, în momentul de față, literatura juridică29/ admite în mod unanim că singurele liberalități supuse raportului sunt donațiile.

Practica judecătorească a decis de asemenea în același sens, existând soluții care statuează această ultimă opinie încă din anul 1920. Astfel Curtea de Casație în secția întâi, prin decizia nr. 1139/27 dec. 1921 a hotărât30/:

„Legiuitorul codului nostru civil, reglementând materia raportului în succesiunile ” ab intestat”, s-a îndepărtat de la dispozițiile art. 843, cod Napoleon și în art. 751 Cod civil, traducând întocmai textul 1001 din Proiectul

codului italian a admis principiul cã raportul nu e datorat decât de descendenții

28/ ”Tot ceea ce este lăsat prin testament nu este supus raportului în afară de cazul unei dispoziții contrare făcută de testator” ( trad. Liberă)

29/ M- Eliescu- ” Transmisiunea …”, p. 243; Fr. Deak- Moștenirea testamentară.

30/ Hamagiu- Codul civ. adnotat, vul. II, Buc. 1925, p. 130-131, la nr. 9

care vin în concurs la succesiunea părinților și nu de toți moștenitorii – ca în textul francez – iar ca avere raportabilă a menținut numai liberalitățile prin acte între vii, nu și legatele, cum prevede menționatul articol din codul francez, în redactarea de atunci, dar modificat mai târziu.

Acest sistem de a nu supune și legatele raportului, se întemeiază pe considerația că dispozițiile testamentare, având efect numai la moartea testatorului, nu s-ar putea impune legatarului, care acceptă succesiunea, obligația de a raporta bunul legat, adică de a-l lăsa la masa succesiunii, fără ca prin aceasta să se lipsească adeseori legatarul de folosul ce testatorul a înțeles să –i transmită.

De aceea pentru a corespunde cu voința prezumată a testatorului de a avantaja pe legatar și deci în mod virtual de a-l scuti de raport, legiuitorul nostru ca și cel italian a inovat asupra codului francez, necuprinzând în averea raportabilă și legatele, și acest sistem a fost admis mai târziu și de legislația franceză prin legea din martie 1898 care prin alin. II al noului art. 843, supune legatele la raport numai în cazul când există în acest sens o clauză expresă din partea testatorului.

Împrejurarea că în codul nostru nu s-a reprodus dispoziția art. 1008 din Codul italian nu poate duce la concluzia că legiuitorul nostru nu ar fi împărtășit ideea acestei dispoziții, căci art. 1008 cu un caracter complementar, față de art. anterior 1001a putut să-i apară ca inutil legiuitorului nostru, de vreme ce în art. 751 Cod civil unde se determină ce anume avere e raportabilă, nu s-au cuprins ca în vechiul text francez și legatele, iar pe de altă parte, dreptul testatorului de a impune printr-o clauză testamentară, raportul legatelor, nu are nevoie să fie recunoscut printr-un text special de lege, testatorul putând impune orice condiții sau versiuni ilicite legatarului și deci și obligația de a raporta ceea ce i s-a lăsat prin testament.

Tot asemenea, dacă prin art. 752, 754, 756 și 846 Cod civil, legiuitorul ocupându-se de condițiile în care un succesibil poate fi obligat la raport, menționează și raportul legatelor alături de cel al donațiilor, de aici nu se poate conchide că și legatele trebuie supuse raportului, căci nu-i admisibil ca prin aceste dispoziții care nu aveau ca scop determinarea averii raportabile, legiuitorul să fi revenit la sistemul restrictiv al codului francez, pe care este cert că-l părăsise, și astfel indirect, să modifice principiul admis odată, proiectul codului italian, în art. 751, unde este sediul materiei, acolo stabilindu-se ce anume avere este supusă raportului și deci din care , după cum s-a crezut, au fost eliminate liberalitățile testamentare.

Această lipsă de concordanță în redactarea textelor, ce se observă adesea se explică prin graba cunoscută cu care s-a confecționat codul nostru civil, lipsă de concordanță care apare în special, atunci când legiuitorul român a inovat asupra celui francez uitând să revizuiască și articole cu care textul vechi era în legătură”.

Așadar, practica judecătorească mai veche, dar și cea recentă31/ au decis că legatele nu sunt supuse raportului.

Concluzionăm așadar că , în sistemul dreptului civil român, de lege lata, sunt supuse raportului numai donațiile, nu și legatele, pentru următoarele motive:

a) Sensul etimologic al cuvântului raport – ” collatio bonorum ”- nu este aplicabil decât în ceea ce privește bunurile ieșite din patrimoniu căci numai ele pot fi aduse înapoi. În mod impropriu se aplică cuvântul raport la legate deoarece, atunci când prin testament se lasă cuiva un bun, el nu a ieșit din patrimoniu și nu poate fi readus, căci există deja în patrimoniu.

b) Din considerente de ordin istoric, deoarece soluția consacrată de legiuitorul român în vechiul drept civil era aceea potrivit căreia legatele nu se raportau, conform art. 1006 și următorul din Codul Calimach32/. De altfel

31/ Trib. Reg. Iași, dec. nr.1819 din 1956 în J.N. an XII (1957) nr.5, pag. 925

32/ Codul Calimach, ed. Critică, Buc. Edit. Acad. R.P.R.., 1958, PAG. 387

această reglementare se înscrie în linia istorică a evoluției raportului , știind că în dreptul roman – ” collatio bonorum ” –nu privea decât donațiile, nu și legatele.

c) Din considerente de ordin logic, art. 752, 754, 756 și 846 presupun raportul legatelor. Aceste dispoziții sunt contrare voinței prezumate a defunctului. Legatul este un dar făcut prin testament, care își produce efectele la data morții testatorului. Spre deosebire de donații , unde testatorul dorește să procure descendentului un avans asupra moștenirii, în cazul legatului, testatorul dorește să-i creeze acestuia un beneficiu. Or, dacă legatul trebuie supus raportului, acest beneficiu este nimicit. Dacă în ceea ce privește donația, descendentul donatar are folosința bunului care constituie obiectul donației, în privința legatului situația este total diferită, legatarul nebeneficiind de nici un avantaj. Or, este logic că nu poate trece în acest caz peste voința testatorului.

d) Legiuitorul din 1864 s-a inspirat pentru art. 751 Cod civil nu din art. 843 Cod francez, ci din art. 1001 Cod italian care impunea raportul numai în privința donațiilor. Astfel, referirea pe care o fac unele texte ale codului civil român constituie o simplă inadvertență a legiuitorului care deși a părăsit sistemul francez al raportului legatelor, a păstrat neschimbate unele texte împrumutate din Codul Napoleon ( 752, 754, 756 și 846)

Legatele, așadar, nu se raportează, afară de cazul în care testatorul a dispus altfel. O asemenea clauză care are o aplicație cu caracter excepțional, fiind rar întâlnită, ar putea prezenta interes în cazul în care testatorul ar stipula că legatarul este obligat la raport prin echivalent, caz în care legatarul ar putea păstra obiectul legatului, plătindu-i valoarea.

Ceea ce caracterizează, așadar, obiectul raportului este faptul că aceasta nu poate fi constituit decât din donații de bunuri prezente. Donațiile cu sarcini sau remuneratorii vor fi raportabile numai în măsura în care alcătuiesc o liberalitate, adică numai după scăderea valorii sarcinilor sau serviciilor remunerate. În aceste limite însă, cu excepția donațiilor preciputare, toate donațiile sunt supuse raportului indiferent de forma lor.

Rezultă din această regulă că va trebui raportate următoarele donații:

a) Donațiile directe adică cele făcute prin act autentic, conform art. 813 Cod civil.

b) Donațiile deghizate, adică acele donații care conform actului sunt încadrate într-o altă operațiune juridică. În acest caz, actul public este simulat și ascunde o donație. Ele se mai numesc și donații simulate. Donația simulată este valabilă dacă donatarul avea capacitatea de a dispune cu titlu gratuit, dacă obiectul și cauza contractului sunt licite și conforme regulilor de drept și dacă actul îndeplinește condițiile de fond ale donației și condițiile de formă ale actului simulat sub înfățișarea căruia donația este deghizată. Dacă însă prin deghizarea donației se săvârșește sau se urmărește săvârșirea unei fraude de lege, atunci donația simulată este nulă.

Ele pot îmbrăca forma unui act cu titlu oneros sau pot fi făcute prin persoană interpusă.

Donația va fi, așadar, supusă raportului, indiferent dacă simulația a purtat asupra persoanei gratificatului – interpunere de persoană – sau dacă a avut ca obiect natura juridică a actului – donație deghizată

Dacă însă din împrejurările de fapt rezultă neîndoielnic intenția donatorului de a face în acest fel o donație preciputară, ea nu va fi supusă raportului33/.

c) Donațiile manuale, adică donațiile care au ca obiect bunuri mobile corporale care se încheie valabil și se execută prin remiterea efectivă a bunului de la donator la donatar fără îndeplinirea altei formalități .

În practica judiciară s-a născut o problemă interesantă care a dat loc la discuții de specialitate privind donația unor terenuri cu neîndeplinirea formelor privind autentificarea donațiilor.

În esență problema a fost aceea de a ști dacă donațiile de terenuri

33/ Acest lucru a fost explicat pe larg în cap. II, sect. 3, din prezenta lucrare

agricole ce formează obiectul unor înzestrări, trebuia cu prilejul soluționării acțiunii de partaj să fie raportate conform dreptului comun în materie, (art. 751 ), de vreme ce aceste donații nu au fost făcute în formă autentică ( art. 813 Cod civil) și prin ipoteză, nu eram nici în prezența unor daruri manuale, întrucât bunurile donate nu erau mobile, ci imobile 34/.

Instanța a admis raportul pentru 4 din 5 pârâți, fără a sesiza lipsa lui 813

Cod civil. Se poate invoca însă că nulitatea derivată din lipsa formei autentice a celor 4 acte de donație este acoperită prin acordul părților de a aduce terenurile în litigiu la masa partajabilă. Cu alte cuvinte ar deveni aplicabile prevederile art. 1092 alin. 2, conform cărora:” repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate în bună voie”.

De asemenea s-a ridicat întrebarea dacă înzestrarea unui copil în vederea căsătoriei este însă o obligație naturală.

Răspunsul pe care îl dă literatura de specialitate nu este identic. În literatura și doctrina franceză35/ la început se considera că înzestrarea în vederea căsătoriei este o obligație naturală. Literatura și doctrina română s-a pronunțat în același sens.

Mai târziu, începând cu anul 1945, doctrina franceză a revenit considerând o asemenea înzestrare o obligație morală pe motivul că ” în prezența suprimării textuale și exprese a obligațiunii de a dota nu mai rămâne în picioare o obligație naturală”36/.

Este semnificativ în acest sens că autorii români care considerau că obligația în discuție este nu una morală, ci imperfectă, refuzau să tragă

34/ Tribunalul județean Teleorman, decizia nr. 295/ 17 martie 1993 R.D. 1/1994, p.. 98

35/ Aubry și Rau, Laurent, Macarde, Baundry-Lacanineve, Planiol, Colin și Capitant.

36/ Demonte și Comet de Santeree Huc.

consecințele ce se impuneau relativ la aplicarea art. 1092 Cod civil al. 2 în ipoteza unor donații neautentificate, pentru motivul, că o donație făcută cu nerespectarea condițiilor privind forma sa autentică este nulă în mod absolut, iar viciul lipsei de solemnitate nu se poate acoperi prin nici un act confirmativ.

d) Donațiile indirecte, adică acele donații care nu sunt făcute fățiș, rezultă din clauzele unui alt act juridic cu un alt obiect decât donația, încheiat însă cu intenția de a gratifica persoana donatorului, transmițându-i un bun fără vreo contraprestație.

Prezentăm în continuare câteva asemenea situații:

1. Menționăm în acest sens renunțarea, indiferent dacă a fost făcută în favoarea cuiva sau este abdicativă la un drept a celui care lasă moștenirea ( ca de exemplu la un legat), la partea din bunurile comune cuvenite în urma divorțului. Renunțarea la un drept prin ea însăși nu este un act cu titlu gratuit, nu este o liberalitate – poate fi făcută cu titlu oneros – însă, dacă renunțarea este făcută cu intenția de a gratifica – animo donandi – atunci are ca rezultat crearea unei liberalități37/. Fără intenție liberală, prin renunțarea la un drept nu se realizează o donație indirectă. Această intenție se prezumă până la proba contrară.

2. Un alt act întrebuințat pentru realizarea unei donații indirecte este remiterea de datorie ( sau iertarea de datorii ) consimțită de cel care lasă moștenirea celui obligat la raport. Aceasta este supusă raportului deoarece este considerată o simplă amânare de plată.

3. Un alt asemenea act este stipulația pentru altul făcută cu intenția de a gratifica pe beneficiarul stipulației.

4. Potrivit art. 758 Cod civil, moștenitorul este obligat să raporteze ceea ce părintele defunct a cheltuit pentru a-i plăti datoriile personale, însă numai dacă acestea constituiau obligații civile valide.

37/ C. Hamagiu, Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III. Ed. Națională Buc., 1928, p. 777.

Obligațiile civile se mai numesc și obligații civile perfecte, fiind caracterizate de faptul că se bucură integral de sancțiune juridică, în sensul că creditorul poate apela la forța statului pentru a realiza prin constrângere, executarea, dacă aceasta nu se realizează de bunăvoie” 38/.

Dacă însă obligația era numai naturală – nu se bucura integral de sancțiune – sau dacă debitorul putea paraliza acțiunea creditorului printr-o excepție, actul din care izvora datoria fiind anulabil, rescindabil sau supus rezoluțiunii, sumele plătite nu vor fi raportabile. Moștenitorul debitor nu putea, în acest caz, să fie constrâns de creditor să execute obligația și prin urmare, defunctul prin plata făcută nu i-a procurat nici un folos. De exemplu, suma la care părintele a fost obligat în baza art. 1000 alin 2, Cod civil, pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, comisă de copilul său minor ce nu a acționat cu discernământ, nu este supusă raportului.

5. În conformitate cu art. 758 Cod civil, descendentul va fi obligat să raporteze ceea ce defunctul a cheltuit pentru a-l înzestra sau a-i procura vreo carieră. Această precizare – care potrivit unei opinii39/, este o repetare inutilă a art. 751, potrivit căruia asemenea cheltuieli ar fi trebuit raportate, ca fiind donații directe – a fost făcută pentru a nu se crede că ne-am afla în fața îndeplinirii unei obligații naturale, care, ca atare, nu ar fi raportabilă.

Menționăm că prin înțelesul termenului de ” cheltuieli de înzestrare ”, se înțeleg, spre exemplu, donațiile făcute pentru viitori soți în vederea căsătoriei. Practica judiciară40/, a decis în privința condițiilor de formă privind actul înzestrării următoarele: „înzestrările făcute fără îndeplinirea formelor legale cerute pentru donații, exprimă totuși intenția autorilor de a ceda fiicelor înzestrate atât folosul bunului, cât și fructele sau veniturile produse de el pe toată perioada în care l-au avut în folosință. Astfel, din punct de vedere juridic al

38/ Teoria generală a obligațiilor: C. Stănescu, C. Bârsan, Buc., Ed. ALL. 1997.

39/ M. Eliescu, ” Transmisiunea…” p. 247.

40/ Tribunalul Suprem, dect. Civ. dec. nr. 2746/1974, R. R. D. Nr. 11/1975, p.32

raportului, asemenea înzestrări au același regim juridic ca și donațiile. Or, potrivit art. 762 Cod civil, fructele și dobânzile bunurilor supuse raportului se datorează numai din ziua deschiderii succesiunii. Această dispoziție nu face decât să confirme intenția dispunătorului care, atunci când a făcut o donație, nu s-a putut gândi să interzică donatarului perceperea fructelor sau veniturilor…”

Cuvintele ”procurându-i vreo carieră” prevăzute de art. 758, Cod civil, reflectă traducerea oarecum improprie a art. 851 Cod civil francez, din care s-a inspirat legiuitorul nostru, semnificația acestor dispoziții fiind aceea că textul roman, ca și cel francez, prevede obligația coeredelui de a raporta tot ceea ce părintele său a cheltuit pentru el, în vederea stabiliri profesionale. Menționam în acest sens cheltuielile efectuate în vederea cumpărări unui fond de comerț, a unor cărți necesare exercitării profesiei sau a instrumentelor necesare exercitării unei profesii, deoarece numai în aceste cazuri cheltuielile fiind considerabile, au drept consecință avantajarea unui coerede în prejudiciul celorlalți. Ca urmare legiuitorul a supus aceste cheltuieli raportului pentru a stabili egalitatea.

Însă cheltuiala făcută de părinte pentru a-i procura licența fiului său nu a fost efectuata decât în scopul de a-l instrui și educa după mijloacele sale și prin urmare suma cheltuită în acest scop nefiind decât o cheltuială ordinară de educație conform art. 759, Cod civil, ea nu este supusă raportului.

De vreme ce prin art. 3 a Legii nr. 319/1944, soțul supraviețuitor a fost obligat la raport când vine în concurs cu clasa descendenților, iar dispoziția nu precizează întinderea acestei obligații, trebuie presupus că legiuitorul s-a referit la dispozițiile Codului civil, obligația la raport a soțului fața de descendenți și a acestora față de soț urmând să aibă aceeași întindere ca și obligația la raport dintre descendenți. Înseamnă că, dacă soțul predecedat ar fi plătit datoriile soțului supraviețuitor sau ar fi făcut cheltuieli pentru a-i procura vreo carieră, aceste cheltuieli vor fi supuse raportului în condițiile art. 758, Cod civil41/.

41/ M. Eliescu , „Transmisiunea…” p.247

În literatura de specialitate s-a exprimat ideea că soțul supraviețuitor nu este ținut să raporteze donatule indirecte, argumentarea aceste opinii bazându-se pe dispozițiile art.3 din Legea 319/1944 care prevede ca soțul supraviețuitor este obligat să raporteze liberalitățile ce a primit prin acte între vii de a soțul său, în această categorie, neintrând și donațiile indirecte42/.

Dacă în ceea ce privește darurile manuale, ne-am alăturat opiniei sus-amintite, considerând că darurile manuale nu sunt supuse raportului – deoarece textul art. 3 din Legea nr. 3191/1944 este clar în această privință obligând pe soțul supraviețuitor să raporteze liberalitățile primite de la soț prin acte între vii, iar darurile manuale nu fac parte din categoria actelor – în privința donațiilor indirecte nu suntem de acord cu această soluție.

Și aceasta deoarece, în principal, mergând pe linia argumentației logice a acestui autor, în privința donațiilor indirecte, care sunt acte juridice, textul art. 3 din Legea 319/1944 este clar, prevăzând în mod implicit, credem noi, obligația din partea soțului supraviețuitor de a le raporta.

Menționăm în final, situația moștenitorului beneficiar cu privire la contractarea unei asigurări.

„În cazul în care defunctul a stipulat o asigurare pe viață în beneficiul eredelui descendent sau soț, acesta din urmă nu va trebui să raporteze suma asigurată ce i-a fost plătită de către asigurător la decesul asiguratului.

Practica judiciară43/ a decis în acest sens, arătând că: „În cazul în care beneficiarul asigurării este unul dintre moștenitorii asiguratului decedat, el dobândește asupra sumei asigurate un drept propriu, independent de succesiune, deoarece această sume nu provine din averea asiguratului decedat și nici nu intră în patrimoniul lui, ci în cel al beneficiarului.”

42/ B. Diamant; J.N. an XV (1959) numărul 5, pagina 17.

43/ Tribunalul Suprem, sec. civilă, dec., nr.427 din 13 martie 1971, în C.D. 1971. pagina 121.

În consecință, comoștenitorii nu pot cere raportarea acelei sume în cadrul succesiunii și nici reducerea ei în limitele cotității disponibile. În ceea ce privește însă sumele plătite de defunct în timpul vieții, cu titlu de prime, întrucât ele provin din patrimoniul său, comoștenitorii pot pretinde raportarea la masa succesorală, dacă fac dovada că reprezintă obiectul unei liberalități (art. 751 Cod civil).

Secțiunea 3 : Donațiile exceptate de la raport.

Așa cum am văzut, donatorul poate scuti de raport pe donatorul moștenitor. În afara unei asemenea posibilități Codul civil prevede în mod expres, în două texte de lege, anumite scutiri de la obligația raportului donațiilor.

1) Astfel art. 759 Cod civil prevede : „Cheltuielile de nutriment, întreținere, educație, de învățătură a unui meșteșug, cheltuielile ordinare pentru îmbrăcăminte și alte obiecte trebuincioase la intrarea în armată, cheltuielile de nuntă și prezenturile44/ obișnuite nu sunt supuse raportului”.

O primă mențiune pe care o facem în legătura cu acest text privește faptul că dispozițiile care prevăd scutirea de raport a „cheltuielilor ordinare pentru îmbrăcăminte și alte obiecte trebuincioase la intrarea în armată” a rămas fără aplicare știut fiind faptul că cheltuielile ce decurg din executarea serviciului militar, sunt suportate în totalitate de către stat.

Cheltuielile de hrană, educație, etc. pe care le face părintele sau soțul, se înfățișează ca îndeplinirea obligației de întreținere a părinților față de descendenți sau între soți.

Deși art. 759 Cod civil vorbește de cheltuieli și nu de donații care sunt excluse de la raport, este de la sine înțeles că legiuitorul se referă la cheltuielile

44/ Darurile, conf. notei Codului civil

făcute cu titlu de dar. Așadar, cheltuielile făcute de un ascendent cu titlu de dar – animo donandi – fie din venitul, fie din capitalul său pentru nutrimentul, întreținerea, creșterea, educarea și învățătura unui meșteșug de către descendent, fie el minor sau major, căsătorit sau necăsătorit, nu sunt supuse raportului, dar pot fi însă supuse reducțiunii liberalităților.

Dacă însă cheltuielile prevăzute de ar. 759 Cod civil, ar fi fost făcute de ascendent cu titlu de împrumut – animo credendi – ele sunt supuse raportului. În acest sens Codul Calimach în art.1010 prevede că: „Nu se pun la sinsifora cât au cheltuit părinții pentru un fiu… afară dacă se va dovedi că l-au împrumutat cu acei bani”.

Așadar, acesta ar fi un prim criteriu de a distinge linia de demarcație dintre darul neraportabil și donație supuse raportului și anume intenție testatorului: „animo donandi” sau „animo credendi”.

Un alt criteriu propus a fost cel potrivit căruia un dar este neraportabil când, ținându-se seama de starea de avere a părților și de anumite uzanțe, nu a micșorat averea donatorului ș nici nu a procurat celui gratificat un spor sensibil a avutului său.

Considerând acest criteriu ca just, nu putem fi de acord cu acei autori care susțin că cheltuielile prevăzute de art.759 Cod civil nu sunt supuse raportului, chiar dacă ele sunt în mod vădit disproporționale cu averea ascendentului dăruitor45/.

O asemenea disproporționalitate, care constă în micșorarea vizibilă a patrimoniului celui care execută aceste cheltuieli, pentru descendentul său, reprezintă o încălcare vădită a principiului egalității între descendenți, pe care, în mod logic, testatorul se prezumă că nu a voit să o încalce. În consecință, într-o atare situație considerăm că acestea trebuie raportate.

Observăm așadar cu privire la cheltuielile prevăzute de art.759 Cod civil

45/ Alexandresco. op.cit.p.619-620

că ele se deosebesc profund de cheltuielile pe care le prevede art. 758 și care sunt supuse raportului. Într-adevăr, primele sunt cheltuieli mici, făcute în mod succesiv, de regulă din veniturile părintelui ele fiind o consecință a obligațiunii legale pe care o au părinții de a-și crește și întreține copiii.

În schimb cheltuielile prevăzute de art.758 Cod civil, sunt mai mari, iar părintele le face de regula după ce a dat învățătura necesară copilului, în scopul exercitări profesiei pentru care a studiat.

Mărimea acestor cheltuieli presupune din partea părintelui, un sacrificiu financiar mai important, el vărsând deodată sumele necesare pentru instalarea copilului în vederea exercitări profesiunii.

Menționăm în acest sens, cu titlu de exemplu, cumpărarea instrumentelor medicale exercitări profesiunii de medic, cumpărarea unui fond de comerț pentru copilul care începe comerțul, cumpărarea unei biblioteci pentru copilul care ar începe practicarea avocaturii.

Potrivit practicii judiciare, dispozițiile art.759 Cod civil, se bucură de o interpretare mai largă. Astfel potrivit Tribunalului Suprem secția civilă prin decizia nr. 152/31 ian.197846/, s-a hotărât că „nu se justifică însă o interpretare restrictivă a menționatei dispoziții legate – art. 759 Cod civil – în sensul că nu s-ar raporta numai acele cheltuieli care sunt făcute cu învățarea unui meșteșug într-un atelier sau o școală profesională, ci în aplicarea ei corectă urmează a se decide că nu se raportează nici cheltuielile făcute cu pregătirea copiilor în alte forme, inclusiv în școlile de învățământ superior”.

În ceea ce privește cheltuielile de nuntă sau darurile care se fac la nuntă, ele nu sunt făcute cu voința de a gratifica, ci reprezintă o îndatorire care se îndeplinește potrivit obiceiului.

Cheltuielile prevăzute de art.759 ar putea fi însă supuse raportului dacă exista în acest sens voința expres manifestată a ascendentului testator, mai ales

46/ Culegere de decizii pe anul 1978. pag. 119

dacă ar fi considerabile, susțin unii autori47/.

O asemenea interpretare suportă unele nuanțări potrivit cărora, cheltuielile pe care poate să le facă un părinte cu instrucțiunea și educația fiului său și pe care art.759 Cod civil le scutește de raport, trebuie să fie privite în raport cu patrimoniul de care dispunea părintele, aceste împrejurări urmând a fi apreciate în mod obiectiv de către instanțele de judecată.

2) Prin intermediul art. 762 Cod civil, legea instituie o a doua excepție de la raport, prevăzând că moștenitorul gratificat nu datorează comoștenitorilor – descendenți sau soț supraviețuitor – fructele sau veniturile bunurilor pe care le raportează doar din ziua când moștenirea s-a deschis.

Așadar, art. 762 Cod civil face referire la două situații, după cum urmează:

a) donația unor bunuri frugifere – producătoare de fructe înțeleasă ca o liberalitate fără scutire de raport, în ceea ce privește bunurile care constituie obiectul donației și ca un dar cu scutire de raport în ceea ce privește fructele civile sau naturale produse de lucrurile donate. Raționamentul care stă la baza unei asemenea reglementări este faptul că defunctul a înțeles să dea descendentului sau soțului supraviețuitor folosința anticipată a lucrurilor ce fac obiectul donațiunii înainte de deschiderea succesiunii.

Consecința raportării fructelor civile sau naturale ale lucrului donat ar fi dispariția donației însăși rămânând în realitate un simplu împrumut de fructe. Mai mult decât atât o altă consecință ar fi aceea a scindării egalității între moștenitori în paguba celui care ar fi obligat să raporteze fructele și aceasta deoarece donatarul, după ce a consumat fructele pe măsură ce le încasa, va fi obligat să le întoarcă cu dobândă, luând astfel mai puțin, în calitate de erede.

Așadar, dacă donația are ca obiect un bun producător de fructe, bunul va

47/ Aubry et.Rau, Succesiuni, tom VI cap.631 p.632, Paris, conform Alexandresco op. cit. pag. 619, nota 1, alineat 2

fi supus raportului, iar fructele sale vor fi neraportabile. Rezultă deci, că regula potrivit căreia fructele bunului donat nu sunt supuse raportului înainte de deschiderea succesiunii, este imperativă, nici testatorul și nici donatorul neputând deroga de a ea.

Există unii autori care susțin că descendentul donatar, obligat a raporta bunul dăruit, este scutit de a raporta fructele percepute de el până în momentul deschiderii succesiunii, afară de cazul unei clauze scrise în însuși actul de donație sau într-un act posterior acceptat de donatar48/.

O asemenea clauză, însă ar fi lovită de nulitate absolută, deoarece alcătuiește un pact asupra unei succesiuni viitoare, care este interzis.

b) donația are ca obiect numai fructele unui bun, caz în care acestea nu se vor raporta.

Nici o dispoziție legală nu împiedică pe donator să instituie o scutire de raport în privința fructelor dobândite de către donatar după deschiderea moștenirii.

Oricum, în oricare dintre cele două situații prezentate – când donația are ca obiect un bun producător de fructe, sau când donația are ca obiect numai fructele unui bun – de la data deschiderii succesiunii, bunurile raportabile intră în indiviziune și, prin urmare, donatarul este obligat să aducă la masa succesiunii fructele naturale percepute și pe cele civile ajunse la scadență după această dată.

În literatura de specialitate, au existat discuții cu privire la momentul din care operează obligația de raport. Astfel, unii autori49/ susțin că momentul obligației de raport este acela al cererii de raport formulată de comoștenitorii donatorului în cadrul efectuării partajului, invocând drept prim argument că art.751 Cod civil figurează în secțiunea a II-a , cap.VI din cod, privind

48/ Baudri et. WahI, Succesiuni, tom III, notă 2819 și 2831 conf. Alexandresco, op.cit., pag.625, nota IV

49/ Dobreanu Mihailă, "Aspecte juridice privind donația fără scutire de raport și legatul particular cu scutire de raport în L.P. an IV (19ă8), nr.2, pag.40.

împărțeala.

Așa cum arătam în capitolul I, secțiunea I, a prezentei lucrări așezarea art. 751 nu poate constitui un criteriu cu privire la momentul în care ia naștere obligația de raport.

Legiuitorul a tratat raportul ca un episod al partajului fără a-l confunda cu acesta din urmă. De altfel nici art.3 al Legii 319/1944 care obligă la raport pe soțul supraviețuitor – când vine în concurs cu descendenții defunctului – nu face nici o mențiune despre împărțeală.

Un alt argument invocat de către acești autori și dedus pe cale de consecință din primul argument este că de vreme ce raportul este reglementat în cazul partajului, fiind necesară o cerere din partea celorlalți comoștenitori și acceptarea succesiunii de către moștenitorul obligat la raport, bunurile raportabile nu pot deveni proprietate indiviză a moștenitorilor, în mod automat din momentul deschiderii succesiunii.

Această argumentare, susțin alți autori50/ nu ține seama că, pe de o parte, raportul este reglementat în cadrul partajului, fiindcă el presupune existența a cel puțin doi comoștenitori, ceea ce implică împărțirea bunurilor indivize și că, pe de altă parte, atât renunțarea cât și acceptarea succesiunii au efect retroactiv.

Analizând aceste discuții, ajungem la concluzia că bunurile care au făcut obiectul unei donații fără scutire de raport se întorc în masa succesorală din momentul deschiderii succesiunii, constituind împreună cu celelalte bunuri coproprietatea moștenitorilor.

Cum obligația de raport ia naștere din momentul deschiderii succesiunii, donatarul nu mai poate exercita asupra bunurilor raportabile, drepturile pe care le avea înainte de această dată.

Cererea de raport pe care o fac comoștenitorii cu prilejul partajului, precum

50/ IV. Economu, "Observații în legătură cu obligația de raport, L.P.an IV (19ă8)nr.2, pag. 48

și efectuarea raportului ca un episod al acestuia, nu sunt decât urmarea obligației de raport, născută din lege în momentul deschiderii succesiunii, iar nicidecum cauza legală a raportării donației.

Obligația la raport nu își are sursa în cerere, ci este numai o urmare în fapt a obligației de raport ce rezultă din lege în momentul deschiderii succesiunii.

Prin faptul că art.762 Cod civil, dispune că donatarul descendent datorează fructele bunului raportabil din momentul deschiderii succesiunii, înseamnă că de la acea dată, el nu mai are folosința bunului, ca urmare a pierderi proprietății acestuia, care a intrat în masa succesorală de drept, ca bun indiviz al tuturor moștenitorilor.

Obligația de raport nu este condiționată de acceptarea succesiunii ci este o obligație legală pe care acceptarea o consolidează sau pe care renunțarea o înlătură în mod retroactiv. Aceasta deoarece toate drepturile și obligațiile privind averea succesorală, trec de drept asupra moștenitorilor, încă din ziua deschiderii succesiunii conform art. 653 Cod civil, independent de vreo manifestare de voință din partea lor. Evident că acest efect poate fi consolidat prin acceptarea sau poate fi înlăturat prin renunțare, însă manifestarea de voință, fie într-un sens, fie în altul își produce efectul de la deschiderea succesiunii.

În concluzie la data deschiderii succesiunii, bunurile intră în indiviziune, iar donatarul are obligația raportării fructelor naturale și civile.

Practica judiciară51/ a decis în acest sens că, potrivit art. 762 Cod civil, fructele și dobânzile lucrurilor supuse raportului se datorează numai din ziua deschiderii succesiunii.

Această dispoziție legală nu face decât să confirme intenția presupusă a dispunătorului, care, atunci când a făcut o donație, nu s-a putut gândi să interzică donatarului perceperea definitivă a fructelor sau veniturilor. De aceea raportul nu produce efecte retroactive cu privire la fructe și venituri. În consecință

51/ Tribunalul Suprem, sec. civilă, decizia nr.2746 din 7 dec.1974, Culegere de decizi pe anii 1969 – 1975, p.205

obligația de a le raporta, subzistă în persoana moștenitorului, numai cu începere de la deschiderea succesiunii părintelui, el neavând obligația de a le raporta pe cele realizate anterior acestei date.

În ceea ce privește fructele și veniturile realizate după deschiderea succesiunii, ele constituie bunuri ce fac parte din însăși masa de împărțit. Dacă au fost culese numai de către unii dintre moștenitori, contravaloarea lor ar trebui să fie adusă la partaj, deoarece reclamarea lor este subordonată lichidării stării de indiviziune.

Cererea de împărțire a bunurilor, nu este prescriptibilă pe cale extinctivă și aceasta cu privire la toate bunurile ce fac parte din succesiune, deci și cu privire la fructe sau venituri52/.

Fiind vorba de împărțeala unei mase indivize între coproprietari, pe tot timpul indiviziunii, prescripția dreptului de a pretinde fructele și veniturile nu va curge53/.

Prin derogare de la art. 1088 Cod civil, fructele și veniturile sunt datorate de drept din ziua deschiderii succesiunii, fără punere în întârziere.

Menționam anterior că numai donațiile care afectează patrimoniul donatorului vor fi raportabile, căci numai acestea sunt de natură să rupă egalitatea între moștenitori. Donațiile de fructe sau cele făcute din fructe nu afectează patrimoniul donatorului, căci, de nu te-ar fi făcut, acesta ar fi consumat fructele, trăind mai bine („lautius vixisset”), iar pe de altă parte, ele nu îmbogățesc pe donatar, căci acesta le consumă pe măsură ce le culege sau le încasează54/.

În ceea ce privește exigibilitatea fructelor, regimul este diferit după cum

52/ În acest sens, Trib.Suprem, sec. civ., dec.nr.108 din 1969, în culegere de decizii, 1969, pag. 242;

53/ M. Eliescu. "Transmisiunea …" pag. 249;

54/ M. Eliescu, "Transmisiunea …", pag.249, cont. A. lonașcu "Curs de drept civil. Curs de drept civil. Succesiunile p.371, Alexandresco, op.cit.

avem în vedere fructele civile sau fructele naturale.

Fructele civile, dobândindu-se zi cu zi înseamnă că cele ajunse la scadență înaintea deschiderii succesiunii sunt dobândite de descendentul donatar în mod irevocabil, chiar dacă el nu le-ar fi perceput încă; dar cele care ajung la scadență după acest moment aparțin masei succesorale, chiar dacă el le-ar fi perceput prin anticipație, deoarece din momentul deschiderii succesiunii el pierde dreptul de proprietate asupra bunului donat, fie că acest lucru reprezintă însăși fructele, fie că este un bun producător de fructe.

Fructele naturale, însă, se dobândesc prin perceperea lor, ceea ce înseamnă că fructele percepute de descendentul donatar înaintea deschiderii succesiunii îi aparțin, pe când acelea care n-au fost percepute până în momentul morții ascendentului donator aparțin masei succesorale cu obligația, însă, de a-i fi deduse cheltuielile făcute în culturile și munca prestată, căci altfel egalitatea s-ar rupe în detrimentul descendentului donatar.

Există situații în care donația are ca obiect un drept la fructe sau venituri ca spre exemplu un drept de uzufruct.

Raportul într-o asemenea situație de face după cum dreptul la fructe se stinge sau nu se stinge la moartea donatorului. Astfel în prima situație raportul nu va fi datorat, căci donatorul n-a cedat decât emolumentul uzufructului, lucru care nu i-a diminuat patrimoniul, iar dreptul la fructe, stingându-se la moartea donatorului, egalitatea între moștenitori rămâne intactă.

Dacă însă, dreptul la fructe sau venituri nu se stinge prin moartea donatorului, deoarece acesta a fost constituit în favoarea unui descendent sau a soțului, el și-a afectat patrimoniul în detrimentul celorlalți moștenitori și prin urmare raportul va fi datorat.

În situația în care s-a donat numai nuda proprietate, iar fructele și veniturile au fost culese de către donatar în timpul vieții donatorului, este prezumată îngăduința acestuia din urmă cu privire la posibilitatea acordată donatarului de a se folosi parțial sau total de fructe și venituri, nefiind posibilă cenzurarea modului în care donatorul a înțeles să dispună personal sau prin altul, de fructele sau bunurile sale55/.

Art. 762 Cod civil, fiind redactat în termeni generali se aplică în toate situatule, indiferent că raportul se face în natură sau prin luare mai puțin.

CAPITOLUL IV. Modurile de efectuare a raportului

Secțiunea 1: Clasificarea modurilor de raportare a donațiilor

Conform art.764 Cod civil, raportul se face sau natură sau scăzându-se valoarea din partea celui obligat a face raportul, acesta din urmă fiind denumit raport prin luare mai puțin (art. 772 C. civ.)

Raportul în natură („în re”) are loc prin remiterea reală56/, adică prin readucerea la masa succesorală a, bunurilor donate în natura lor specifică.

Vechiul drept românesc57/ prevedea numai raportul în natură, având ca sursă de inspirație vechiul drept francez părăsind așadar sistemul dreptului roman, care cunoștea și raportul „minus tante accipiendo”. Raportul se face prin luare mai puțin sau prin echivalent atunci când moștenitorul obligat la raport păstrează bunul donat, dar înapoiază la masa succesorală valoarea acestuia.

Raportul prin luare mai puțin se poate realiza prin trei mijloace:

a) Prin preluare, conform art.739 Cod civil, atunci când comoștenitorii cărora li se datorează raportul deduc din bunurile existente în masa succesorală o parte egală în valoare cu donația raportabilă, urmând ca celelalte bunuri succesorale să se împartă în mod egal între toți comoștenitori. Acest mijloc presupune ca, pe cât este posibil, bunurile preluate să fie de aceeași natură

55/ Trib.Supr., sec.civ.,dec.nr.232 din 31 ian 197ă din „Repertoriul …” pe anii 1969 – 1975, I.G.Mihăilă.

56/ G. Plastara, op.cit. pag.185

57/ Codul Calimach; articolul 1017

și calitate ca cele care erau supuse raportului. Art. 739 Cod civ. prevede că fiecare comoștenitor ia din masa succesorală „o parte egală” cu bunul donat, ceea ce este exact în cazul în care comoștenitorii sunt copii ai defunctului cu drepturi succesorale egale (sau descendenții lor care moștenesc pe tulpini), ipoteza vizată de lege. În cazul soțului supraviețuitor preluarea unei „părți egale” poate avea loc numai dacă vine la moștenire în concurs cu trei copii ai defunctului (printre care și cel gratificat) caz în care drepturile succesorale sunt egale (câte un sfert) . De exemplu, dacă la moștenire vin trei copii – A, B, C – împreună cu soțul supraviețuitor, iar A a beneficiat de o donație în valoare de 100 milioane lei, B, C și soțul supraviețuitor vor prelua masa succesorală fiecare câte 100 milioane lei, restul fiind împărțit între cei patru moștenitori tot în mod egal (art. 740 Cod civ.)

În schimb dacă numărul copiilor (tulpinilor) este mai mic sau mai mare de trei ori, se va ține seama de cotele succesorale, respectându-se proporția dintre ele (1/4 soțul supraviețuitor și câte 3/4 împărțit la numărul copiilor). De exemplu, dacă soțul vine la moștenire în concurs cu doi copii, dintre care A este gratificat cu 100 milioane lei, B va prelua din moștenire tot o valoare de 100 de milioane, iar soțul supraviețuitor 66,6 milioane, restul moștenirii împărțindu-se tot potrivit cotelor legale (1/4 soțul supraviețuitor și câte 3/8 pentru copii).

Prelucrarea proporțională (iar nu egală) se va aplica și în cazul în care cel gratificat este soțul supraviețuitor obligat la raport față de descendenți.

b) Prin imputație, situație în care valoarea bunurilor supuse raportului se scade din partea cuvenită moștenitorului obligat la raport, astfel încât acesta din urmă va culege o porțiune care reprezintă diferența între partea sa succesorală și valoarea donației. În cadrul acestei metode de raportare, valoarea donației raportabile se adaugă prin calcul pe hârtie la masa succesorală, rezultatul se împarte între moștenitori potrivit cu cota ce revine fiecăruia, valoarea donației scăzându-se din partea moștenitorului obligat la raport (art. 764 Cod civ.), primind din restul masei succesorale numai diferența până la valoarea cotei sale de moștenire58/.

Raportul prin imputație este aplicabil, în mod special, în cazul în care donația a avut obiect o sumă de bani. În acest caz, potrivit legii, moștenitorul donator va face raportul luând mai puțin din numerarul succesiunii (art. 773(1) Cod civ.), deci suma de bani se impută asupra părții sale din numerar. Dacă partea sa din numerar nu acoperă partea donată, raportul se va putea face prin preluare de către comoștenitori a echivalentului valoric din bunurile mobile ale succesiunii și în lipsă de mobile, din imobil (art. 773(2) Cod .civ.)

c) Raportul în bani care presupune o situație premisă ce constă în faptul că valoarea donației trebuie să fie mai mare decât valoarea părții din moștenire care aparține descendentului donatar.

Procedeul constă în depunerea la masa succesorală a unei sume de bani egală în valoare cu donația primită și supusă raportului.

În această situație, de regulă, donatarul renunță la moștenire pentru a păstra donația, însă, în cazul unei acceptări forțate – urmare a ascunderi unor bunuri succesorale sau în cazul decăderi din beneficiul de inventar -, raportul se face în bani și are caracterul unui raport prin luare mai puțin.

Conform sistemului civil românesc, raportul în natură are ca obiect în principiu imobilele. Raportul imobilelor prin luare mai puțin are caracter excepțional, (art.765 Cod civil). Conform art.772 Cod civil, raportul mobilelor se face totdeauna prin luare mai puțin.

Dispozițiile privitoare la formele raportului, nefiind imperative, ascendentul donator, poate să deroge de la ele. El poate deroga de la ele ca în cazul în care ar face o donație mobiliară sub condiția că raportul va avea loc în natură. În același mod donatorul ar putea să scutească pe donatar de a raporta

58/ Fr. Deak, Tratat de dr. Succesoral, ED. Actami, Buc. 99 pg 407

lucrul imobil în natură, autorizând raportul prin luare mai puțin.

În consecință, potrivit codului civil în vigoare, trebuie să deosebim cât privește modul raportului, după cum donația a avut ca obiect bunuri mobile59/, cu excepțiile corespunzătoare

SECȚIUNEA 2 : Raportul imobilelor

În conformitate cu art. 765 Cod civil „raportul se poate pretinde în natură pentru

imobile…” Rezultă așadar, că oricare dintre comoștenitori poate pretinde aplicarea art. 765 Cod civil, ale cărui dispoziții se aplică tuturor imobilelor fără a distinge dacă sunt imobile prin natura lor sau prin destinație; donatorul unui imobil devine proprietarul acestui imobil sub condiție rezolutorie, având asupra lui un drept revocabil. Donația va fi revocată cu efect retroactiv „ut et tunc”, adică va fi considerată inexistentă din momentul deschiderii succesiunii ascendentului donator pe care o va accepta (rezoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). Prin faptul că descendentul donatar acceptă succesiunea ascendentului donator se îndeplinește condiția sub care se făcuse liberalitatea, aceasta acceptare a donatarului având efect retroactiv pană în ziua deschiderii succesiunii (art.688 Cod civil). Din acel moment donația este desființată și proprietatea imobilului donat trece de drept la masa succesorală liberă de sarcinile reale create de donatar (art. 769 Cod civil).

Desființarea cu efect retroactiv a donației, împrejurare care face ca donatarul să devină față de moștenire debitorul restituirii unui bun individual determinat, produce următoarele consecințe:

Dacă imobilul a pierdut fortuit, total sau parțial, înainte sau după declanșarea moștenirii, în măsura pierderii nu este supus raportului (art. 760 Cod civ.); prin derogare de la regula suportării riscului de către proprietarul sub condiție rezolutorie și debitor al obligației restituirii (res perit debitori), riscul

59/ M. Eliescu "Transmisiunea …" , pag 252

pierderii imobilului se suportă de moștenire (res peri creditori), deci numai în parte de către donatar (proporțional cotei sale succesorale).

Dacă imobilul pierit a fost asigurat, indemnizația de asigurare încasată de donatar nu este supusă raportului pentru că legea nu dispune în acest sens, iar subrogația reală cu titlu particular se produce numai dacă legea o prevede expres (în indicius singularibus pretium non succedit loco rei) și indemnizația este contra prestația pentru primele de asigurare plătite voluntar de donatar. Pe de altă parte, în materia asigurărilor, drepturile creditorilor asupra indemnizației de asigurare trebuie să fie prevăzute de lege sau în convenția dintre părți.

În schimb, în caz de expropriere a imobilului, despăgubirile plătite urmează să fie raportate60/.

b) Conform art.767 Cod civil, donatarul – ca orice debitor al restituirii unui lucru determinat prin caracterele sale individuale este răspunzător de toate degradările care au dus la micșorarea valorii imobilului prin fapta sa, ilicită și culpabilă.

Conform art. 765 al.2, dacă bunul a pierit din culpa donatarului, acesta va suporta valoarea bunului de la data deschiderii succesiunii.

Potrivit art. 766 el are posibilitatea de a pretinde achitarea cheltuielilor pe care le-a făcut pentru mobil, cu condiția ca acestea să fie necesare și utile, având un drept de retenție asupra imobilului, pană în momentul plății. Acest drept de retenție se naște în favoarea descendentului donatar datorita faptului că în ace st caz ne aflăm în situația unei datorii legate de lucru („debitum cum re junctum”).

Întoarcerea retroactiva a imobilului în moștenire nu înseamnă o strămutare de proprietate, moștenitorii nedatorând într-un asemenea caz impozitul stabilit pentru înstrăinarea imobilelor.

c) Conform art. 765 Cod civil, înstrăinările și ipotecile privind imobilul donat și constituite în favoarea terților sunt valide, descendentul donatar putând prin excepția sa constituie și să transmită o proprietate irevocabilă, deși avea un

60/ Francisc Deak – Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, București, 1999, pag. 409

drept revocabil.

Descendentul donatar neavând în bunul imobil donat decât o proprietate rezolubilă cu efect retroactiv, în mod normal el nu ar fi putut transmite decât o proprietate tot rezolubilă, așa cum dispune art.769 Cod civil, în privința drepturilor reale, altele decât ipoteca (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet).

Cu toate acestea legea statornicește o excepție de la principiul înscris în art.769 Cod civil în privința înstrăinărilor de bună voie și a ipotecilor, menținându-le și revocând numai celelalte sarcini, constituite asupra imobilului donat precum servituțiile, uzufructul, uzul și abitația. Așadar, imobilul donat intră de drept în masa succesiuni liber de sarcinile reale create de descendentul donatar, căci desființarea dreptului de proprietate are drept consecință desființarea actelor de dispoziție ale proprietarului făcute sub condiție rezolutorie, afara de ipotecile și înstrăinate făcute fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.

Dacă sarcinile reale, altele decât ipotecile, constituite de către descendentul donatar sunt desființate odată cu dreptul său de proprietate, creditori chirografari ai donatarului, precum și persoanele în favoarea cărora donatarul ar fi constituit o sarcină, pot interveni la împărțeală spre a nu se face raportul în frauda drepturilor lor. Art. 769 Cod civil, face în mod greșit referire la creditorii ipotecari, explicația acestei inadvertențe datorându-se faptului că acest text își are originea în codul francez unde ipoteca, alături de celelalte sarcini reale, este desființată și numai înstrăinarea imobilului împiedică raportarea lui în natură. Creanța creditorilor ipotecari rămâne valabila în baza art.769 Cod civil, doar creditorii chirografari având interesul de a interveni, pentru a nu fi fraudați.

Sintetizând dispozițiile art. 765 Cod civil, care prevede că : „raportul se poate pretinde în natură pentru imobile: când cel ce a primit imobilul l-a înstrăinat sau ipotecat înaintea deschiderii succesiunii, raportul în natură nu este obligatoriu” cu dispozițiile art. 769 Cod civil, care prevede; „când raportul se face în natură, bunurile intră în masa succesiunii, libere de toate sarcinile create de donatar creditorii ipotecari pot însă, să intervină la împărțeală spre a nu se face raportul cu frauda drepturilor lor, rezultă următoarele concluzii:

a) Înstrăinările și ipotecile făcute de descendentul donatar asupra bunului donat înainte de deschiderea moștenirii rămân neatinse. Dispoziția scutește pe descendentul donatar de obligația raportului în natură, la care el poate să renunțe.

Deși legiuitorul nu prevede în mod expres, totuși este neîndoielnic că în privința înstrăinărilor, raportul unui imobil înstrăinat nu este obligatoriu în cazul în care înstrăinarea este liber consimțită, indiferent dacă are loc cu titlu oneros sau gratuit. Dacă, însă, înstrăinarea va fi silită în caz de expropriere pentru cauză de utilitate publică, – spre exemplu – descendentul donatar va trebui să raporteze suma primită de dânsul, indiferent dacă această sumă este mai mare sau mai mică decât valoarea imobilului, căci orice înstrăinare făcută independent de voința sa și pentru care nu este ținut să răspundă, va fi considerată ca un caz de forță majoră.

Înstrăinarea sau ipoteca rămâne neatinsă numai dacă a fost constituită înainte de deschiderea succesiunii, donatarul a înstrăinat lucrul altuia, fiindcă prin deschiderea succesiunii, imobilul care până atunci se găsea în mâinile donatarului a devenit un bun comun și indiviz între toți comoștenitorii, terții posesori ai acestui imobil putând să intervină la împărțeală pentru ca aceasta să nu se facă în frauda drepturilor lor. Cu alte cuvinte prin deschiderea succesiunii, imobilul care nu fusese până atunci înstrăinat sau ipotecat, a redevenit proprietatea succesiunii și moștenitorul donatar, proprietar al acestui imobil sub o condiție rezolutorie care s-a realizat prin moartea ascendentului donator, nu mai poate nici să-l înstrăineze, nici să-l ipotecheze, din moment ce acel imobil nu mai este proprietatea Iui.

b) Sarcinile reale cu care donatarul a grevat imobilul – uzufructul, uzul, abitația și servituțile – altele decât ipotecile, sunt retroactiv desființate prin efectul raportului.

Această desființare retroactivă a sarcinilor reale ce grevează imobilul nu se va produce în cazul în care imobilul este înscris în carte funciară61/, în această situație, raportându-se drept echivalent valoarea imobilului de la data când succesiunea s-a deschis.

c) Prin intervenția art. 765 Cod civil, prevederea din art. 769 alineat final rămâne fără obiect.

2.1. Excepții de la principiul raportului imobilelor în natură.

Codul civil prevede trei cazuri în care raportul imobilelor nu este obligatoriu în natură, putând fi făcut prin luare mai puțin.

a) Când descendentul care a primit imobilul ca donație l-a înstrăinat de bună voie fie printr-un act cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit sau l-a ipotecat, însă numai înaintea deschiderii succesiunii (conform art. 765 Cod civil). Trebuie asimilat înstrăinării și constituirea dreptului de superficie asupra terenului. O asemenea excepție la principiul înscris în art. 769, este motivată deoarece, dacă descendentul donatar n-ar fi putut transmite terților decât un drept rezolubil sau revocabil, nimeni nu s-ar fi expus la cumpărarea unor asemenea imobile, lucru care ar fi dăunat dinamicii circuitului civil62/. Pe de altă parte, menținerea înstrăinării și a ipotecii nu împiedică realizarea raportului, – care poate fi realizat după determinarea valorii imobilului prin expertiză prin luare mai puțin.

b) Când imobilul donat a pierit din culpa sau numai prin simplul fapt al donatarului (art. 760, 767 Cod civil). În acest caz donatarul culpabil va raporta și dobânda sumei datorate de el, deoarece în acest caz el nu mai datorează imobilul

61/ Legea nr. 242 / 1947 pentru transformarea cărților funciare provizorii în cărți de publicitate funciară – M. Of, nr. 157 / 1947

62/ Tribunalul Suprem; colegiul civil, decizia nr. 3697 din anul 1956 în L.P.-1957 nr.2 pag. 234

ci o sumă de bani cu titlu de despăgubire. Cum art. 767 Cod civil, vorbește și de culpă și de fapt, urmează că există culpă ori de câte ori cineva lasă să piară un lucru pe care știe că-l datorează, iar simplul fapt există atunci când cineva lasă să piară un lucru neștiind că-l datorează.

c) Raportul imobilelor se face prin luare mai puțin în cazul în care ascendentul donator a manifestat voința ca raportul să se facă într-o asemenea modalitate. Ascendentul donator poate să scutească pe descendentul donatar de raportul în natură, fie printr-o simplă favoare acordată donatarului, o facultate, la care acesta poate renunța, fie prin a-i impune interzicerea raportului în natură, caz în care acesta nu poate avea loc.

Aceste două cazuri nu sunt lipsite de relevanță juridică datorită efectelor juridice pe care le produc.

Astfel, în primul caz, obiectul raportului fiind însuși imobilul donat, pierderea acestui imobil prin caz fortuit îl eliberează de raport pe donatar (art. 760 Cod civil).

În cel de-al doilea caz, când raportul în natură a fost interzis de ascendentul donator, donatarul nu mai datorează însuși imobilul, ci suma determinată, pierirea fortuită a imobilului neatrăgând după sine stingerea obligației de a raporta suma ca în cazul precedent.

În toate cele trei cazuri prezentate, valoarea ce se raportează va fi cea de la data deschiderii succesiunii, pentru ca raportul prin luare mai puțin să fie întocmai echivalentul unui raport în natură (art. 765 al. 2 Cod civil ).

În stabilirea sumei ce urmează să fie raportată se va ține seamă de degradările suferite de imobilul înstrăinat sau de ameliorările aduse (art.766 și 767 Cod civil).

Unii autori63/ consideră ca o excepție facultativă de la principiul raportului imobiliar în natură, situația în care moștenirea cuprinde imobile de

63/ M.Eliescu. "Transmisiunea …" pag.254, conf.Traian I. curs de drept civil vol.11, 1967. pag.112

aceeași natură cu cel ce se raportează, caz în care raportul va putea fi făcut prin luare mai puțin, căci principiul egalității în natură nu poate suferi, într-o atare situație nici o atingere prin raportarea unui echivalent.

Deși în principiu o asemenea susținere este argumentată în mod logic, totuși, condițiile actuale ale desfășurării circuitului civil ne îndrituiesc să credem că o asemenea soluție nu este avantajoasă: raportarea unui echivalent presupune stabilirea valorii imobilului, care are loc pe baza unei expertize de multe ori costisitoare și greoaie, iar insecuritatea sistemului monetar creează o serie de riscuri care trebuie luate în calcul într-o asemenea soluționare.

SECȚIUNEA 3 : Raportul mobilelor

Potrivit art.772 Cod civil „raportul mobilelor se face luându-se mai puțin din celelalte bunuri ale succesiunii. El se calculează pe valoarea ce mobilele o aveau în momentul facerii darului, după statul de estimație anexat actului de dar; în lipsa acestui stat, după estimația experților, făcută pe prețul cel mai just.

Raportul mobilelor se face întotdeauna prin luare mai puțin, legiuitorul adoptând pentru mobile un sistem invers celui adoptat pentru imobile. Această regulă poate să aibă o explicație în faptul că bunurile mobile sunt supuse în general deteriorării în decursul timpului, ceea ce ar duce la imposibilitatea raportării lor în natură.

Pe de altă parte, multe lucruri mobile sunt improprii prin substanța lor, raportului în natură, cum este cazul bunurilor care se consumă la prima utilizare.

Înțelesul cuvântului „mobil” din cadrul art.772, trebuie luat în sensul general, care presupune atât bunurile mobile corporale cât și incorporale.

Desigur, ascendentul donator poate să oblige pe descendentul donatar, la raportarea lucrului mobil în natură, după cum poate să-l scutească întru totul de raport.

Descendentul căruia ascendentul său i-a donat bunuri mobile, devine proprietarul irevocabil al acestora, având obligația de a raporta în cazul primirii succesiunii donatorului, suma care reprezintă valoarea lor, iar nu înseși lucrurile ce i-au fost donate.

Regula stabilită în art. 772 Cod civil se aplică și donațiilor care au ca obiect sume de bani. În acest caz, eredele care raportează va lua, conform art. 773 Cod civil, mai puțin din moștenire, întâi din numerarul succesoral, apoi, în caz de neajungere, din mobile, și în sfârșit, la nevoie, din imobile.

Spre deosebire de donatarul unui imobil, care devine proprietarul acestuia sub condiție rezolutorie, donatarul unui mobil nefiind obligat a-l raporta în natură – decât în situația când donatorul dispune acest lucru – devine proprietar definitiv al obiectelor donate.

Din acest lucru decurg anumite consecințe, astfel:

a) Obligația de raport a donatarului nu are ca obiect un corp cert și determinat în individualitatea sa, ci o cantitate, un „genus”, de unde rezultă că mobilele donate descendentului sunt în riscul și pericolul lui, făcându-se în acest caz aplicarea regulii „res perit domino”; donatarul va fi obligat să raporteze la masa succesorală contravaloarea bunurilor primite, chiar dacă au pierit fortuit.

b) În privința momentului evaluării donației, raportul donațiilor mobiliare se face după valoarea pe care o aveau mobilele în momentul donațiunii. Determinarea valorii se face după actul estimativ pe care părțile trebuie să-l subscrie și să-l anexeze la donație sub sancțiunea nulității, conform, art. 827.

În cazul în care acest act a pierit sau donația a fost făcută ca dar manual, sau este vorba despre o donație deghizată sau indirectă, valoarea va fi stabilită de experți, după prețul cel mai just. Noțiunea de "preț cel mai just" se referă la prețul exact, în raport cu valoarea prezentă, pe care o are bunul.

În literatura de specialitate a existat o discuție privind concilierea dispozițiilor art. 772 cu art. 849, care vorbind de bunuri în general, dispun că ele se calculează după starea lor din momentul donațiunii și după valoarea ce au avut în momentul morții donatorului64/.

64/ Atexandresco. op. cit.

Această discuție ni se pare lipsită de temei, deoarece ea nu poate produce nici o consecință practică, știut fiind faptul că art.772 Cod civil privește donația pentru care există obligația de raport, iar art.849 vorbește despre aceleași donații, dar care nu sunt supuse raportului.

c) Actele consfințite de către donatar în legătură cu bunul respectiv rămân valabile, deoarece au fost încheiate de proprietar.

Astfel, sarcinile pa care le-a constituit acesta asupra bunului mobil donat, nu suferă nici o atingere.

SECTIUNEA 4: Raportul datoriilor

Conform art. 738 Cod civil, fiecare erede raportează la masa succesiunii conform cu regulile mai jos prescrise, donațiunile ce a primit și sumele ce este dator către succesiune. Din dispozițiile acestui articol rezultă că alături de raportul donațiilor există și un raport al datoriilor.

Raportul datoriilor constă în aducerea la masa succesorală a sumelor pe care eredele la datora defunctului. Ne întrebăm însă, în ce măsură o datorie poate fi asimilată unei donații.

În vechiul drept roman această instituție era necunoscută.

Vechiul drept francez construise însă în această privință un întreg sistem foarte interesant. Cunoașterea lui este cu atât mai necesară cu cât codul nostru civil s-a inspirat în largă măsură din acesta. Ideea care stă la baza noțiunii de raport era ideea menținerii egalității între moștenitori.

Unele ținuturi erau atât de mult influențate de această idee încât, în așa numitele cutume de egalitate perfectă, se urmărea aplicarea principiului de egalitate între erezi, până în cele mai neînsemnate detalii.

Raportul datoriilor, la început nu a fost considerat un adevărat raport, cât mai ales un procedeu de plată a datoriilor, pe care moștenitorul le avea față de succesiune. Mai târziu însă, începând cu secolul al XVI-lea și-a făcut drum opinia care vedea în raportul datoriilor un adevărat raport.

Astfel, conform părerii unor autori65/: „Copilul care a împrumutat de la tatăl său o sumă de bani este obligat a o raporta la succesiunea lui, deoarece tatăl care împrumută pe fiul lui și nu cere înapoi suma, împrumută pe fiul lui și-i dă această sumă ca o anticipare asupra succesiunii sale, și acest împrumut ar deveni un folos dacă el n-ar fi supus raportului.

Or, prima regulă a raportului este egalitatea care ar fi lovita prin neraportarea

sumelor împrumutate, ca și prin neraportarea celor dăruite.

Potrivit unei alte păreri, raportul datoriilor este un mod de lichidare a datoriilor, propriu împărțelii, destinat să asigure egalitatea între copărtași sau, altfel spus, este o „operațiune de partaj, iar nu de plată”. În consecință este aplicabil nu numai în raporturile dintre descendenți și soțul supraviețuitor, dar și în raporturile dintre alți moștenitori, inclusiv legatarii universali sau cu titlu universal, căci art. 738 Cod civil se referă la „fiecare erede”, iar art.751 restrânge domeniul de aplicare numai în privința raportului donațiilor, nu și al datoriilor. Pe de altă parte, raportul datoriilor poate fi aplicat în cazul oricărei indiviziuni și în cazul oricărei datorii născute în timpul și din cauza indiviziunii.

Împărtășind această din urmă opinie, precizăm că lichidarea datoriilor prin raport nu presupune neapărat o împărțeală, o operațiune de partaj. Lichidarea datoriilor prin raport poate avea loc și fără ieșirea din indiviziune a moștenitorilor.

În toate cazurile, raportul datoriei presupune acceptarea moștenirii (pur și simplu sau sub beneficiu de inventar) și calitatea de debitor a moștenitorului, dobândită înainte sau după deschiderea moștenirii și indiferent de modul de dobândire. În privința datoriei, legea nu prevede posibilitatea scutirii de raport; este posibilă remiterea de datorie care urmează regimul juridic al liberalităților. Fiind posibilă iertarea de datorie, cu efecte mai puternice decât raportul datoriei,

65/ Lebrun . "Tratat asupra succesiunilor" ediție 1735, Paris, p.480, conform Alexandresco

nu excludem nici posibilitatea scutirii de raport a datoriilor (qui potest plus potest minus).

Deoarece creanțele care au aparținut defunctului se împart de drept ca și datoriile, între moștenitori la data deschiderii succesiunii, înseamnă că în cazul în care defunctul a avut o creanță numai față de unul dintre comoștenitori, aceasta ar trebui să se împartă între toți comoștenitorii, pentru ca fiecare dintre ei, inclusiv comoștenitorul debitor, să primească câte o parte. Pentru partea care i s-ar cuveni, datoria comoștenitorului se va stinge prin confuziune, pe când ceilalți comoștenitori ar rămâne simpli creditori chirografari ai moștenitorului debitor, calitate în care ar veni în concurs cu creditorii personali ai comoștenitorului, suportând chiar riscul insolvabilității sale.

Pentru a se înlătura aceste neajunsuri și pentru ca egalitatea între comoștenitori să fie asigurată, legiuitorul a stabilit ca datoria comoștenitorului să fie lichidată prin intermediul raportului și anume:

a) comoștenitorii debitorului vor prelua din masa indivizibilă bunuri în limita cotei de creanță ce Ii se cuvine, iar restul se va împărți între toți, inclusiv comoștenitorul debitor;

întreaga creanță va fi pusă în lotul comoștenitorului debitor care va lua mai puțin și anume el va primi numai diferența rămasă după scăderea valorii creanței datorată defunctului din cota parte ce i se cuvine din moștenire.

Cu toate că art.738 Cod civ. vorbește de „ sumele ” datorate de moștenitor, se admite că raportul operează chiar dacă datoria are ca obiect alte bunuri și indiferent de izvorul ei, cu condiția să fie certă și lichidă, însă nu neapărat exigibilă, raportul operând o decădere din beneficiul termenului.

Raportul nu operează însă în privința creanței pe care un moștenitor ar avea-o împotriva succesiunii; el nu ar putea prelua cu întâietate din masa succesorală bunuri care să acopere valoarea creanței. Dacă moștenitorul creditor are și calitatea de debitor, poate invoca compensația legală, chiar dacă nu ar fi întrunite condițiile acesteia ( datoriile nu au ca obiect lucruri fungibile de aceeași specie sau nu sunt deopotrivă exigibile), urmând a fi raportat numai soldul debitor, dacă este cazul.

În situația în care debitorul are mai multe datorii care nu sunt acoperite cu partea sa din moștenire, ele se sting proporțional prin raport, în limita cotei de moștenire pe care o are ; nu sunt aplicabile regulile imputației plății decât asupra restului rămas în urma raportului.

CAPITOLUL V. Căile procedurale de realizare a raportului

Asemănător reducțiunii liberalităților excesive raportul se poate realiza prin buna învoială sau pe cale judecătorească.

Dacă persoanele interesate se înțeleg, raportul se poate realiza în cadrul procedurii succesorale notariale, notarul public va elibera certificatul de moștenitor după ce va lua act de înțelegerea părților.

Legea 36/95 în art. 82 menționează expres numai posibilitatea reducțiunii liberalităților excesive cu acordul tuturor moștenitorilor dar această prevedere nu înseamnă interzicerea raportului în cadrul procedurii succesorale notariale. Raportul se poate realiza și pe calea împărțirii bunurilor prin bună învoială.

În condițiile în care părțile nu se înțeleg potrivit legii 36/95 art.78 neînțelegerile urmează să fie soluționate pe cale judecătorească. Dreptul la raport poate fi valorificat în cadrul procesului de partaj sau prin acțiune separată fie înaintea acțiunii de partaj, fie ulterior partajului.

Raportul nu se realizează de plin drept, ci numai la cererea persoanelor îndreptățite, prin urmare el poate fi efectuat doar pe calea unei acțiuni în realizare și nu prin intermediul unei acțiuni în constatare, indiferent de modul de efectuare a raportului. (în natură sau prin luare mai puțin).

Acțiunea privind raportul donaților poate fi făcută fie în cazul unei acțiuni pentru ieșirea din indiviziune, fie separat.

Practica judiciară66/ a statuat în acest sens că potrivit art. 751 Cod civil orice moștenitor aparținând clasei descendenților, precum și soțul supraviețuitor aflat în concurs cu descendenții are obligația de a raporta tot ceea ce a primit cu titlu de donație de la defunct.

Raportul poate fi pretins în termen de trei ani, fie prin acțiune de ieșire din indiviziune, fie prin acțiune separată67/.

Acțiunea în execuția raportului este personală, patrimonială, caracterul personal al acțiunii rezultând din împrejurarea că nu poate fi introdusă decât împotriva moștenitorilor donatari, nu și împotriva celor cărora li s-au transmis cu orice titlu, bunuri donate. (înstrăinare sau grevare).

De altfel, cei ce solicită raportul, nu au un drept de urmărire, care este esența dreptului real, ci un drept personal, născut din lege și din voința presupusă a donatorului defunct, așa că acțiunea care îl sancționează este și ea o acțiune personală.

Acțiunea în executarea raportului se prescrie în termen de trei ani socotiți de la data deschiderii succesiunii, potrivit dispozițiilor art. 3 alin.1 din Decretul 177/ 1958, chiar atunci când se cere în cadrul unei acțiuni de ieșire din indiviziune, care este imprescriptibilă.

Descendentul este obligat să raporteze liberalitatea de care a beneficiat, indiferent de timpul care s-a scurs de la data de la care a primit-o. De aceea, invocarea prescripției achizitive, în vederea neraportării este nerațională, fiindcă o instituție reglementată de lege cum este cea a raportului liberalităților, nu poate să fie anihilată la cererea celui obligat să-l execute prin aplicarea altor dispoziții legale, cum sunt cele referitoare la prescripția achizitivă.

Pe de altă parte, prescripția achizitivă are ca scop sancționarea pasivității proprietarului, care timp îndelungat lasă bunuri în posesia altor persoane.

66/ Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 1663 din 31 oct. 1981 în C.D. 1981, pag. 129

67/ idem 66

Or, la data întocmirii actului de liberalitate dreptul s-a transmis de la donator la donatar, așa că acesta din urmă are posesia ca atribut al unui drept real, iar nu ca uzurpator, așa că nu s-ar justifica prescripția achizitivă.

Raportul se efectuează la cererea celor îndrituiți să îl pretindă – descendenții și soțul supraviețuitor – și constituie o măsură de ocrotire a lor, iar bunurile respective se includ în masa succesorală ca urmare a cererii în obligare a donatarului de a efectua raportul și a acceptării de către el a succesiunii.

În consecință, bunurile respective nu fac parte din masa succesorală de plin drept, din care cauză raportul nu se poate efectua ca urmare a unei simple acțiuni în constare, ci pe calea unei acțiuni în realizare.

Bunurile se includ în succesiune numai dacă se solicită aceasta, iar raportul se poate face potrivit distincțiilor arătate în art. 764 și 765, în natură sau prin echivalent bănesc, ori imputație a celui obligat.

Modalitatea efectuării raportului, care este de esența instituției, caracterizează natura acestui drept ca fiind un drept personal patrimonial recunoscut moștenitorilor respectivi. Acțiunea de raport a donației are caracter colectiv, donația fiind un simplu avans asupra moștenirii, iar obligația de raport (indivizibilă) fiind destinată a asigura cotele legale ale moștenitorilor acțiunea intentată de oricare dintre cei îndreptățiți la raport profită tuturor comoștenitorilor care n-au renunțat la raport.

Faptul că acțiunea de raport nu este o acțiune reală, că nu este imprescriptibilă, rezultă din împrejurarea că succesorii nu sunt proprietarii bunului donat și nu au vocație la acțiunea în revendicare asupra acelui bun sau la dreptul de urmărire silită, caracteristice dreptului de proprietate.

Este adevărat că moștenitorii descendenți devin coproprietarii bunului donat de la data deschiderii succesiunii, dar aceasta numai dacă ei au solicitat obligarea la raport și numai ca efect al admiterii acestei acțiuni.

Într-o atare situație, dreptul de proprietate al donatarului este rezolvit, fără ca prin aceasta să se recunoască moștenitorilor solicitanți, un drept de proprietate asupra bunului, ca născut anterior decesului autorului.

Astfel, donatarul devine debitorul succesiunii prin raportarea în natură sau echivalent bănesc, ori imputare, consecință caracteristică unui drept personal patrimonial al moștenitorilor îndrituiți la acțiune și nu a unui drept real de proprietate al lor, asupra bunului care face obiectul raportului și care să fie născut înainte de deschiderea succesiunii.

Descendentul, care cere raportul trebuie să dovedească existența liberalității, conform art.1169 Cod civil, iar donatarului îi incumbă sarcina de a dovedi că liberalitatea a fost scutită de raport.

Descendentul donatar , care pretinde a fi liberat de obligația raportului prin pierderea imobilului donat, spre exemplu, trebuie , de asemenea să dovedească nu numai pierderea imobilului, dar și cazul fortuit.

Donațiile directe vor fi dovedite prin actele încheiate pentru constatarea lor, fiindcă asemenea liberalități nu pot fi încheiate în mod valabil, decât cu respectarea formalităților privind autentificarea lor.

Donațiile indirecte sau deghizate pot fi probate și cu martori deoarece descendenții au fost în imposibilitatea de a-și procura o dovadă scrisă, privind existența acestor liberalități.

Suma de bani supusă raportului poate fi dovedită prin orice mijloace de probă.

Tribunalul competent a se pronunța în privința acțiunii în raport este acela al locului deschiderii succesiunii ("forum hereditatis").

CAPITOLUL VI. Concluzii finale

Secțiunea 1.: Asemănări și deosebiri între instituția raportului liberalităților și alte instituții

Raportul liberalităților deși se prezintă ca o instituție de sine stătătoare, prezintă totuși unele asemănări cu instituțiile de stabilire a masei de calcul și reducțiune a liberalităților fără a se confunda însă cu acestea.

Operațiunea de stabilire a masei de calcul care presupune suma fictivă la masa de calcul a valorii donațiilor făcute în timpul vieții de către testator – alături de alte reguli – nu trebuie confundată cu instituția liberalităților deoarece aceasta din urmă prezintă caracteristici proprii care fac evidentă deosebirea dintre cele două.

Astfel:

1) Raportul donațiilor implică o readucere efectivă în natură sau prin echivalent la masa succesorală a bunurilor donate; operația care se face cu ocazia masei de calcul este fictivă, "pe hârtie", constând într-un simplu calcul matematic.

2) Raportul donațiilor privește numai donațiile făcute, fără scutiri de raport, descendenților și soțului supraviețuitor, atunci când acesta din urmă vine în concurs cu descendenții, pe când operația care se face cu ocazia stabilirii masei de calcul se referă la toate donațiile, indiferent de persoana gratificată.

Vom analiza în continuare asemănările și deosebirile dintre instituția raportului și cea a reducțiunii liberalităților.

Între ele există următoarele deosebiri:

1) Reducțiunea liberalităților excesive se răsfrânge asupra tuturor celor gratificați, indiferent că sunt sau nu moștenitori legali în timp ce raportul donațiilor privește numai un anumit cerc de moștenitori – descendenți și soțul supraviețuitor când vine în concurs cu descendenții – și funcționează numai în relațiile dintre aceștia.

2) Reducțiunea liberalităților excesive operează numai în situația în care prin liberalitățile făcute de către testator s-a încălcat rezerva succesorală a moștenitorilor rezervatari, în vreme ce raportul donațiilor funcționează chiar dacă prin donațiile făcute de defunct în timpul vieții nu s-a încălcat rezerva succesorală.

3) Reducțiunea liberalităților excesive are ca obiect orice fel de liberalități – donații sau legate – pe când raportul donațiilor are ca obiect numai donațiile nu și legatele.

4) Donatorul poate scuti pe descendentul donatar de efectuarea raportului, dar nu-l poate scuti de reducțiune. Aceasta deoarece normele juridice ce reglementează reducțiunea liberalităților excesive sunt reguli imperative a căror aplicare nu poate fi înlăturată de defunct, pe când normele juridice aplicabile raportului au un caracter dispozitiv, cel care lasă moștenirea putând să scutească de raport pe moștenitorul gratificat.

5) Sub aspectul efectelor, reducțiunea liberalităților excesive, dacă are ca obiect un bun mobil se realizează prin întoarcerea în natură a acestuia, în funcție de cât rămâne se face și aplicarea dispozițiilor art. 1909, pe când în cazul raportului mobilelor acesta se face prin luare mai puțin (art. 764, 765 Cod civil).

6) În materie de raport prețuirea mobilelor se face după valoarea pe care ele o aveau în momentul donației, pe când în actul de reducție se ține seama de valoarea pe care ele o aveau în momentul morții donatorului (art. 849 Cod civil).

În unele privințe, raportul se apropie însă de reducțiunea liberalităților excesive.

Astfel:

1) Raportul donațiilor nu conferă dreptul de a urmări imobilul înstrăinat în mâna terților achizitori, conform art.765 Cod civil. În același mod acțiunea în reducțiune nu poate atinge lucrurile înstrăinate în mâna unui terț, conform art. 855 Cod civil

Fructele bunului supus raportului, sunt datorate din ziua deschiderii succesiunii, conform art.762, lucru pe care legiuitorul îl consacră și în privința fructelor bunului supus reducțiunii conform art.854 Cod civil.

În mod tradițional raportul tradițiilor se analizează în cadrul instituției partajului succesoral, împărțeala și raportul fiind reglementate și în codul civil în două secțiuni alăturate în același capitol. Deși raportul donațiilor este cerut de moștenitori în mod frecvent în cadrul partajului succesoral este preferabilă tratarea raportului separat de partaj pentru următoarele motive:

raportul donațiilor se poate cere nu numai în cadrul procedurii partajului succesoral, dar și independent de acesta prin bună învoială între moștenitori sau printr-o acțiune de raport.

ieșirea din indiviziune poate fi solicitată de moștenitori oricând fiind imprescriptibilă, pe când acțiunea de raport a donațiilor se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii succesiunii (dacă moștenitorii nu doresc partajarea bunurilor succesorale și nu se înțeleg cu privire la raportul bunurilor care au format obiectul liberalității trebuie să ceară executarea raportului printr-o acțiune separată).

dacă raportul donației ar fi privit ca o operațiune de partaj ar trebui să fie guvernat de legea în vigoare la data efectuării lui; în realitate, raportul donației având ca fundament voința părților contractante este o problemă de executare a contractului guvernată de legea în vigoare la data încheierii lui (tempus regit actum). De exemplu, dacă s-ar abroga textul care prevede raportul, donațiile anterioare ar fi totuși raportabile dacă donatorul nu a prevăzut scutirea de raport.

Desigur în prezentarea asemănărilor și deosebirilor dintre raportul liberalităților și a altor instituții, ne-am oprit doar la aspectele care ni se par mai semnificative, această analiză putând releva și alte puncte de asemănare sau diferențiere.

Secțiunea 2 Analiza critică a dispozițiilor legale privind raportul liberalităților; propuneri de lege ferenda

Textele legale care privesc instituția raportului liberalităților au creat și creează încă numeroase confuzii și controverse privind înțelesul aplicării unora dintre termenii folosiți de legiuitor.

Reglementarea acestei materii reflectă impactul istoric cu sisteme legislative corespunzătoare perioadei în care au fost redactate, ceea ce a determinat de multe ori inconsecvență în tratarea materiei. Nuanțarea și adaptarea normelor civile la realitatea românească, nu a fost întotdeauna bine conturată, astfel că, de multe ori, ne aflăm în fața unor texte contradictorii.

Dincolo de limbajul desuet în care sunt redactate textele ce reglementează această materie, în raport cu realitățile prezente, există anumite modificări în circuitului civil pe care sfera legală a acestor reglementări, privind raportul, nu o mai acoperă.

În cele ce urmează ne propunem să semnalăm câteva dintre inadvertențele pe care le-am sesizat în această materie, încercând chiar a face unele propuneri de îmbunătățire Pe linia simplității, coerenței și ariei de acoperire legală a instituției raportului liberalităților.

Prima mențiune, pe care vrem să o facem, privește art.752 Cod civil, pe care noi îl considerăm lipsit de obiect sau în orice caz așezat intr-o materie cu care nu are incidență, din punct de vedere al prevederilor sale.

Astfel, art. 752, prevede că eredele care renunță la succesiune poate opri donația sau legatul care i s-a făcut de către testator în limitele cotității disponibile.

Propunem ca pentru simplificare și economie de text, articolul 751 Cod civil, să aibă următorul conținut: „fiul sau descendentul care acceptă moștenirea…” preluând astfel parțial textul art. 752 Cod civil.

Textul art. 751 se ocupă în mod exclusiv de materia raportului liberalităților, pe când art. 752 este, mai degrabă, un text privitor la materia reducțiunii liberalităților.

În acest sens cităm partea a doua a textului : „limitele părții disponibile”. Or, prin faptul că art. 751 Cod civil, prevede obligații de raport pentru fii și descendenți și pentru soțul supraviețuitor când vine în concurs cu descendenții, considerăm că ar fi utilă prevederea în conținutul lui a dispoziției potrivit căreia „fiul sau descendentul este obligat a raporta dacă acceptă moștenirea la care are vocație succesorală”.

Instituind obligația de raport pentru fiul sau descendentele care acceptă moștenirea este lesne de înțeles – printr-un raționament "per a contrario" – că nu au această obligație cei care renunță la succesiune și care pot păstra donația – în limitele părții disponibile conform prevederilor specifice instituției reducțiunii liberalităților.

Pentru instituția raportului liberalităților, obligația de raport este de esența sa și nu faptul că donatarul poate păstra bunul donat doar în limita părții disponibile, acest lucru fiind de esența instituției reducțiunii liberalităților.

Iată de ce în concluzie, propunem ca în textul art. 751 Cod civil, să" se prevadă" dispoziția potrivit căreia „fiul sau descendentul care acceptă moștenirea este obligați la raport…”, iar textul art. 752 Cod civil, să fie eliminat.

În continuare vrem să semnalăm inadvertența din art. 758 Cod civil la începutul căruia se prevede că „fiecare erede raportează…”

Nu încape îndoială că legiuitorul român care s-a inspirat în redactarea propriului cod din reglementările codului civil francez, și mai ales ale celui italian, nu le-a pus în concordanță, știut fiind faptul că în sistemul francez obligația de raport o are fiecare erede, pe când în sistemul dreptului civil italian, pe care legiuitorul român l-a urmat, această obligație o au doar fiul și descendentele.

Tot pe această linie propunem eliminarea dispozițiilor care supun legatele la raport, pentru motivele arătate atunci când ne-am ocupat de această materie (art. 752,754,758 și 846 Cod civil).

Art. 764 Cod civil prevede că raportul se face sau în natură sau scăzându-se din partea celui obligat a face raport.

Însă legiuitorul nu precizează cine are posibilitatea acestei alegeri a efectului raportului într-un mod sau altul.

Noi considerăm că ar fi în spiritul legii și al logicii juridice ca descendentul donatar să aibă această alegere în acest sens, propunem următoarea formulă textuală: „Raportarea donațiilor se va face la alegerea moștenitorului gratificat, fie în natură, fie scăzându-se din partea de moștenire valoarea acestor bunuri, dacă cel care a lăsat moștenirea nu a dispus altfel”.

Menționăm și inadvertența textului 769 care conferă creditorilor ipotecari dreptul de a interveni la împărțeală pentru a urmări să nu fie fraudați; lucru lipsit de logică din moment ce raportul în natură nu este obligatoriu în cazul în care imobilul este grevat de ipotecă, conform art.765.

Rezultă astfel că prin art.765 Cod civil, creditorii ipotecari sunt apărați în mod expres.

Pentru această propunem înlocuirea expresiei „creditori ipotecari” din art.769 Cod civil, cu aceea de „creditori chirografari” știut fiind faptul că celelalte sarcini – în afara ipotecii – ce grevează eventual imobilul, nu sunt apărate.

În art. 771 Cod civil, legiuitorul prevede că „coeredele care raportează imobilul în natură poate să rețină posesia până la plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorite pentru cheltuieli sau ameliorațiuni”.

Exprimarea „poate să rețină posesia” este inadecvată, pentru că ceea ce i se conferă coeredelui menționat de art.771 este un drept de retenție. Este vorba nu de o posesiune în înțelesul art. 485 Cod civil, ci de o detenție.

Consecințele sunt importante deoarece în calitate de donator, el trebuie să restituie fructele deschise în momentul succesiunii (art. 769 Cod civil).

Propunem deci înlocuirea cuvântului „posesiune” cu detenție, conform logicii juridice și sensului real al cuvântului posesiune.

Mai avem de făcut o ultimă observație și propunere.

Textul art. 759 a dat naștere în doctrină la discuții privind criteriile potrivit cărora cheltuielile de nutriment, educație pentru învățarea unui meșteșug, cheltuielile de nuntă și prezenturile obișnuite, trebuie sau nu a fi supuse raportului.

Pentru simplificare, propunem următorul text:

„Moștenitorul legal nu are obligația raportării cheltuielilor făcute cu întreținerea sa, donațiile remuneratorii și darurile obișnuite conform obiceiului, cu condiția ca aceste cheltuieli să nu fi fost excesive”.

Desigur, analiza textelor ce reglementează instituția raportului liberalităților, trebuie să facă obiectul unui colectiv de specialiști care să se pronunțe și asupra unei noi formule privind codul civil, care, pe zi ce trece, devine tot mai necesară.

Instituția raportului liberalităților, prin caracterul și implicațiile sale practice, are o importanță deosebită, lucru care presupune o atenție sporită în redactarea viitoarelor reglementări privitoare la această materie.

BIBLIOGRAFIE

1.FRANCISC DEAK – Tratat de drept succesoral, Editura Proarcadia, București, 1999

– Moștenirea testamentară, Editura Proarcadia, București, 1993

2. MIHAI ELIESCU – Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul R.S.R.

Editura Academiei, București;

– Moștenirea și devoluțiunea legală a moștenirii,

Editura Academiei, București, 1967

3.D.ALEXANDRESCO – Explicații teoretice ale Codului civil, tomul III,

partea a II-a

4.CONSTANTIN STĂTESCU – Drept civil, Drept de creație intelectuală

– Succesiunile, Editura didactică și pedagogică, București,1986

5. G. PLASTARA Drept civil, Succesiunile, București, volumul III, 1908

6. C. HAMANGIU, ROSETTI-BALANESCU, ALBAICOIANU – Tratat de drept civil român, volumul III, Editura Națională, București, 1928.

7. ROSETTI-BALANESCU, OVID SACHELARIE, NIC.G. NEDELCU – Principiile dreptului civil român, Editura de stat București, 1947

8.A. IONASCU – Drept civil – Succesiunile, volumul II, București ,1967

9.C. HAMANGIU – Codul civil adnotat, volumul II, București,1925

10. V. ECONOMU – Observații în legătură cu obligația de raport, Legalitatea

Populară, anul IV, numărul 2,anul 1958

11.CODUL CALIMACH – Ediție critică, București, Editura Academiei R.P.R,1958

12. C.STĂTESCU, C.BÂRSAN – Teoria generală a obligațiilor, Editura AlI, București, 1997

13.DOBREANU MIHAILĂ – Aspecte juridice privind donația fără scutire de raport și legatul particular cu scutire de raport în Legalitatea Populară. anul IV, 1958

14.B.DIAMANT – Articol, Justiția Nouă, an XV,1959, număruI 5

15.CULEGERI DE DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM,SECȚIA CIVILĂ. 1954-1994