Raportul Juridic de Drept Penal
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. – alineat;
art. – articol;
B.J. Baza de date – Buletinul jurisprudenței, Baza de date, Ed.C.H. Beck;
B.J. – Buletinul jurisprudenței;
C.A. – Curtea de apel;
C.C. – Curtea Constituțională;
C.D. – Culegere de decizii;
C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
C.J. – Curierul Judiciar;
colab. – colaboratorii;
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție;
C.P.J. – Culegere de practică judiciară ;
C.P.J.P. – Culegere de practică judiciară în materie penală;
C. pen. – Codul penal;
C. proc. pen. – Codul de procedură penală;
dec. – decizia;
dec. pen. – decizia penală;
disp. – dispozițiile;
Ed. – editura;
hot. – hotărârea;
I.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție;
î. e. n. – înaintea erei noastre;
Jud. – Judecătoria;
lit. – litera;
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I;
nr. – numărul;
N.C.P. – noul Cod penal;
O. G. – Ordonanță de Guvern;
O.U.G. – Ordonanță de urgență a Guvernului;
p. – pagina;
pp – paginile;
parag. – paragraful;
P.J.P. – Practică judiciară penală;
R.D.P. – Revista de drept penal;
R.R.D. – „Revista română de drept”;
s. pen. – secția penală;
S.C.J. – Studii și cercetări juridice;
S.D.R. – Studii de drept românesc;
sent. – sentința;
Trib. jud. – Tribunalul județean;
Trib. Suprem – Tribunalul Suprem;
vol. – volumul;
etc. – etcetera;
urm. – următoarele;
ex. – exemplu;
op. cit. – opera citată;
cit. – citată;
R.S.R. – Republica Socialistă România;
c. – camera;
col. pen. – coloana penală;
L.P. – Legalitatea Populară;
Trib. Mun. București – Tribunalul Municipiului București;
Trib. jud. Constanța – Tribunalul județean Constanța;
sent. pen. – sentință penală;
J.N. – Juranalul Național;
Ș.a. – și alții;
CUPRINS
CAPITOLUL 1: ASPECTE ȘI EXPLICAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND RAPORTURILE JURIDICE ÎN GENERAL …………………..6
1.1. PREMISELE SI DEFINIȚIA RAPORTULUI JURIDIC ……………..6
1.1.1. Notiunea de raport juridic ……………………………………………………………8
1.1.2. Ideea de bază a raportului juridic ………………………………………………..17
1.2. TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC ……………………………………19
1.3. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC ………………………………………26
1.4. CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC …………………………………..31
1.5. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC ………………………………………………….35
CAPITOLUL 2: RAPORTUL JURIDIC ÎN DREPTUL PENAL …………36
2.1. RAPORTUL JURIDIC PENAL CA OBIECT DE STUDIU …………….36
2.2. NOȚIUNEA RAPORTULUI JURIDIC PENAL …………………………….39
2.3. RAPORTUL JURIDIC PENAL ȘI REALIZAREA ORDINII DE DREPT PENAL ………………………………………………………………………………………………………..40
2.4. RAPORTUL JURIDIC PENAL ȘI RAPORTUL JURIDIC PROCESUAL PENAL …………………………………………………………………………………………………………44
CAPITOLUL 3: ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC PENAL ……………………………………………………………………………………………………………….46
3.1. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC PENAL …………………………….46
3.1.1. Subiectele raportului juridic penal de conformare ………………………………..47
3.1.2. Subiectele raportului juridic penal de conflict ……………………………………..49
3.2. CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC PENAL …………………………..50
3.2.1. Continutul raportului juridic penal de conformare ………………………………..51
3.2.2. Continutul raportului juridic penal de conflict ……………………………………..52
3.3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC PENAL …………………………………52
3.3.1. Obiectul raportului juridic penal de conformare …………………………………..53
3.3.2. Obiectul raportului juridic penal de conflict ……………………………………………53
CAPITOLUL 4: NAȘTEREA, MODIFICAREA ȘI STINGEREA RAPORTULUI JURIDIC PENAL ………………………………………………………….54
4.1. NAȘTEREA, MODIFICAREA ȘI STINGEREA RAPORTULUI JURIDIC PENAL DE CONFORMARE ………………………………………………………………………….54
4.2. NAȘTEREA, MODIFICAREA ȘI STINGEREA RAPORTULUI JURIDIC PENAL DE CONFLICT …………………………………………………………………………………56
4.3. FAPTELE JURIDICE PENALE ………………………………………………………..58
4.3.1. Fapte juridice constitutive de raport penal …………………………………………..60
4.3.2. Fapte juridice care modifică raportul penal ………………………………………….61
4.3.3. Fapte juridice care sting raportul penal …………………………………………………..64
CAPITOLUL 5: CONSIDERAȚII FINALE ……………………………………….66
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1
ASPECTE ȘI EXPLICAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND RAPORTURILE JURIDICE ÎN GENERAL
1.1. PREMISELE SI DEFINIȚIA RAPORTULUI JURIDIC
Legăturile și relațiile dintre oameni se nasc și devin relații sociale juridice doar dacă sunt prevăzute și condiționate în cadrul normelor juridice care prin simpla existență a lor modelează conduita umană pentru o bună desfășurare și o conviețuire prielnică a individului în societate.
Imediat ce omul cunoaște o altă persoană și intră în contact cu aceasta societatea însăși se formează ca un sistem de relații și raporturi aflate într-o permanentă schimbare, în cadrul cărora raporturile juridice au un rol foarte important în procesul acestei colaborări, interpunerea și cooperarea dintre membrii societății și instituțiile sociale din cadrul ei.
Actualitatea prezentei lucrări încearcă să cuprindă importanța raporturilor juridice care este deosebită mai ales cea a raportului juridic penal pentru că apariția lor este determinată într-un ințeles ce determină formarea normelor juridice cât și scopul pe care legiuitorul îl urmărește prin reglementarea lor.
Niciun fel de normă nu se formează prin activitatea creativă și plină de viață a omului, dar în același timp cu scopul general al societații, al statului care o ghidează prin desăvârșirea raporturilor juridice ce se realizează prin cele mai diversificate scopuri personale ale celor ce formează subiectele acestora.
In oricare societate de-a lungul timpului prezența diferitelor raporturi juridce are la bază cazuri unice și speciale de relații sociale, iar tipul raporturilor juridice parcurse de-a lungul istoriei evoluează și variază dezvoltandu-se în comuniune cu evoluția generală a societății, cu trăsăturile legăturilor în planul apariției și schimbului de informații și activității sociale.
Raportul juridic fiind o relație socială prin care se urmărește împlinirea anumitor interese materiale sau de altă natură reglementată de norma juridică de unde părțile apar ca deținători de drepturi laolaltă cu obligațiile pe care le au, obligații care sunt reciproce și se realizează la nevoie cu sprijinul forței publice.
Scopul acestei lucrări constă în studierea amănunțită pe baza informațiilor valabile a temei precum și în analizarea trăsăturilor caracteristice și fundamentelor care stau la baza raportului juridic penal precum și structurarea particularităților acestuia.
Pentru atingerea punctelor propuse este nevoie de realizarea și atingerea anumitor puncte cheie caracateristice:
-descoperirea conceptului și trăsăturile raportului juridic penal;
-explicarea teoretică a începuturilor și existenței raportului juridic;
-analiza elementelor raportului juridic și mai ales a raportului juridic penal;
Structura prezentei lucrări este determinată de punctele și trăsăturile esențiale ale raportului juridic penal propuse spre cercetare atât de gradul și nivelul lor de studiu în cadrul dreptului penal.
Prezenta lucrare constă în introducerea necesară familiarizării cititorului față de scopul pe care această lucrare vrea să îl dovedească prin analiza teoretică a raportului juridic cât și a elementelor sale:
primul capitol unde se fac cunoscute noțiunile introductive ale raportului juridic ;
al doilea capitol unde se face descrierea raportului juridic în dreptul penal, noțiunile și delimitarile sale;
capitolul trei, în cadrul căruia descriem elementele raportului juridic penal;
capitolul patru, în cadrul căruia se vor face cunoscute nașterea, modificarea și stingerea raportului juridic;
la final concluzile alternate denotând importanța studiului pe viitor al acestei teme.
Totuși prin prezenta lucrare am încercat să-i redăm raportului juridic in cadrul ramurii de drept penal, acea scânteie pe care o are fiecare raport, fie el social sau juridic, caracterizată prin materializarea și formarea gândirii și ideologiilor oamenilor care au format societatea în sine transpunând astfel valorile și raporturile sociale și juridice în materia oricărei ramuri de drept în care omul este singurul cugetător asupra faptelor sale și a implicațiilor pe care le aduce odată cu el.
Prin studiul raportului juridic aprofundăm relațiile sociale dintre indivizi și statul de drept ajungând la o mai bună înțelegere și corelare atât din partea indiviziilor din societate cât și a statului în sine a nevoilor, gândurilor care se materializează odată ce intră în sfera relațiilor juridice astfel transformându-se din simple intenții gândite în folosul și pentru folosul individului sau a mai bunei funcționări a societății în acțiuni materializate prin cadrul normelor juridice și reglementărilor sale.
1.1.1. Noțiunea de raport juridic
Problema raportului juridic penal este puțin discutată în dreptul penal, motiv pentru care unii autori consideră că ea trebuie cercetată.
Raporturile juridice penale pot fi definite ca raporturi ce iau naștere în acțiunea de prevenire și de combatere a infracționalității.
Alți autori consideră că raportul juridic penal se realizează în conformitate cu prevederile legii penale între stat și toți ceilalți membri ai societății, raport în care statul, prin organele sale specializate are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale ocrotite de lege și trage la răspundere penală pe cei care au săvârșit infracțiuni iar membrii societății au obligația de a se conforma legii și de a suporta sancțiunile penale.
Raporturile juridice pot fi de conformare, în cazul respectării legii penale, care sunt majoritare și de conflict, în cazul săvârșirii unei infracțiuni care atrage aplicarea constrângerii penale.
Rezultă că aplicare ordinii de drept penal se realizează fie prin respectarea de bună voie a dispozițiilor legii penale, în cazul raporturilor penale de conformare, fie prin aplicarea constrângerii penale pentru cei care au săvârșit infracțiuni, în situația raporturilor penale de conflict.
În literature de specialitate s-a exprimat opinia că în cazul normelor prohibitive, cum sunt majoritatea normelor juridice penale, realizarea acestora nu are loc prin intermediul raporturilor juridice.
Într-o alta opinie, se susține că realizarea oricăror norme juridice nu poate avea loc decât prin mijlocirea raporturilor juridice, iar neacceptarea acestei opinii conduce la concluzia greu de susținut că raportul juridic penal se poate naște din respectarea unei obligații extrajuridice.
Negarea raporturilor juridice de cooperare în dreptul penal ar pune sub semnul întrebării, caracterul autonom, normative al dreptului penal, ceea ce nu este de conceput.
Raporturile juridice penale se particularizează în ansamblul celorlalte raporturi juridice prin faptul că ele nu i-au naștere în baza unui acord de voință între participanții la raport, ci ele sunt stabilite și impuse prin forța imperativă a legii care stabilește conduita tuturor persoanelor ce au tangență cu activitatea de apărare socială împotriva infracțiunilor.
În înțelegerea conceptului de raport juridic putem să vorbim cel puțin odată pe un sens mai larg, fără caracaterul abstract al analizei pragmatice al raportului juridic și cel al raportului juridic penal de unde reiese viziunea superficială a unor autori în cadrul literaturii de specialitate.
Alături de conceptul de drept, cel de normă juridică și cel al conștiinței juridice, cel de raport juridic ocupă un prim loc în cadrul modelului suprastructural juridic al societății noastre.
De acea analiza punctelor de plecare, a elementelor constitutive și al trăsăturilor caracteristice fundamentale a raportului juridic ne permit explicarea acestei ideologii în sine, precum și rolul pe care raportul juridic îl îndeplinește în cadrul sistemului relațiilor sociale.
Prin simpla lor existență, normele juridice modelează conduita umană, faptele simple ale indivizilor, fără ca ele să fie ocrotite legal nu au o semnificație dacă stăm și le privim dintr-un punct de vedere juridic.
Relațiile interumane devin relații juridice numai dacă sunt condiționate de reglementarea lor în cadrul normelor juridice.
Dreptul are ca finalitate coordonarea, modelarea și schimbarea conduitei umane pentru interesul general al societății.
În fiecare secundă, minut și oră, oamenii intră în relații unii cu alții realizând raporturi juridice fără ca aceștia să constientizeze formarea lor de cele mai multe ori.
Astfel, dacă ne gândim, atunci când plecăm să facem cumpăraturi sau când megem spre serviciu cu ajutorul unui mijloc de transport în comun ori când se respecta disciplina muncii, ei devin de fapt subiecți ai raporturilor juridice de drept civil, de dreptul muncii, etc.
Normele juridice precizeaza numai posibilități, cazuri și situații generice care pentru a putea lua naștere în realitate, trebuie să se formeze și să se stabilească ca raporturi juridice între subiecți determinati și individualizați prin care urmaresc realizarea intereselor proprii și anume ocuparea timpului cu trebuinte folositoare, viața și existența față de alți membri ai societății.
Dreptul nu constituie un scop în sine, el este creat în vederea reglementarii conduitei oamenilor.
Această funcție se realizează prin elaborarea unor norme juridice ce sunt obligatorii în comportamentul oamenilor în societate și cuprind deopotrivă drepturi și obligații.
Aceste relații interumane au caracter de relații sau raporturi juridice.Raporturile juridice sunt o treaptă necesară în realizarea funcției dreptului, astfel participanții la aceste raporturi apar ca titulari de drepturi și obligații juridice în egală masură.
Aparține de domeniul raționalului trăsăturile generale ce au caractere proprii și se deosebesc de raporturile sociale, politice, morale, obișnuite și religioase;
Raporturile juridice sunt raporturi sociale, fiind raporturi dintre oameni, care se manifesta ca indivizi ori ca societăți sau organizații colective.
Raporturile juridice pot exista între oameni sau între oameni și lucruri.
Dreptul își îndeplinește funcția prin supunerea și influența voinței membrilor societății, așa încât lucrurile neavând voință, relațiile ce implica lucruri se determina tot prin comportamentul oamenilor în diferite imprejurari.
Raporturile juridice au caracter volitional ca expresie a voinței de stat și sunt rezultatul reglementarilor sociale.Ele i-au naștere și se desfășoară potrivit voinței de stat.
În lipsa normei juridice nu se pot crea raporturi juridice.
Raportul juridic va lua naștere numai prin producerea unor acte de voință ale subiecților de drept.
Stingerea sau modificarea relațiilor juridice are loc ca urmare a produceri unor evenimente.
De-a lungul timpului mai multe aspecte și caracteristici au fost luate în discuție în tratatele de specialitate de către unii autori dintre care amintim:
– Raporturile juridice cuprind o varietate largă de relații sociale.
Acestea sunt relații de proprietate, relații de schimb și alte relații economice, relații sociale cum ar fi: relații de muncă, de familie, relații politice de organizare de stat.
În concluzie, raporturile juridice pot fi definite ca raporturi sociale volitionale.Participanți sau subiectele apar ca titulari de drepturi și obligații juridice si sunt garantate de forța coercitiva a statului.
Sistemul juridic constituie un ansamblu compus din elemente variate, dar care prin specificul, prin esența lor formează o unitate închegată.
Unele sunt de natură normativă – normele juridice, altele de natură ideologică și psihologică – conștiința juridică, altele de natură instituțională organele judecătorești, procuratură, etc., iar altele de natură relațională – relații juridice.
Acestea din urmă, relațiile juridice, presupun și reflectă toate celelalte componente ale sistemului juridic. Astfel, pentru ca o relație umană să fie de natură juridică, ea trebuie, în general, să fie reglementată de o normă de drept.
De asemenea, crearea unui raport juridic presupune conștiința și voința celor ce vor deveni subiecte ale acestuia, ceea ce reprezintă conștiința juridică. Norma de drept nu constituie ea însăși un scop.
Pentru realizarea obiectivului urmărit de legiuitor prin reglementare sunt luate măsuri organizatorice de concretizare, de detaliere a unor norme și principii, sunt îndeplinite o serie de fapte materiale necesare punerii în aplicare a legii și, mai ales se constituie o mare varietate de raporturi sociale pe baza normelor în vigoare, raporturi ce apar între persoane fizice, între persoane fizice și persoane juridice, sau între persoane colective și individuale etc.
Normele juridice se concretizează deci în raporturi juridice.
Dreptul este cel care modifică raporturile sociale, într-un anume fel, pentru atingerea anumitor scopuri prestabilite.
Astfel raporturile ce cad sub incidența normelor juridice capătă anumite trăsături care le conferă unicitate detașându-le de celelalte raporturi sociale reglementate de norme morale, politice, religioase etc.
Raportul juridic apare astfel ca acea relație socială care este reglementată prin intermediul normelor juridice, în care subiectele sunt titulare de drepturi și obligații constatate în aceste norme, drepturi care pot fi realizate, în cazul încălcării lor, cu ajutorul organelor abilitate ale statului.
Normele juridice, care reglementează conduita oamenilor, determină de cele mai multe ori încheierea unor raporturi deoarece conduita unei persoane se exteriorizează prin acțiunile sau inacțiunile ei fața de alte persoane, față de organele statului sau alte forme de organizare nestatale.
Așadar, pentru persoanele ce intră sub incidența normelor juridice, în cadrul acestor norme este prevăzut un anumit model comportamental pe care trebuie să-l adopte și în virtutea căruia, fie li se impune o anumită acțiune, fie li se permite să facă sau să nu facă ceva etc.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a lor.
Normele juridice reglementate ,,în principiu” prevăd cazuri ipotetice. Conduita prescrisă de normă devine realitate numai atunci când se concretizează întru-un anumit raport social ale cărui subiecte au drepturi și obligații prevăzute, conferite sau îngăduite de norme juridice. Aceste raporturi care cad sub incidența normelor juridice sunt raporturi juridice.
Apariția raporturilor juridice este, într-un anume sens determinată de existența normelor juridice și de scopul urmărit de legiuitor prin reglementare.
O normă nu se poate realiza decât prin activitatea conștientă a oamenilor. Dar concomitent cu acest scop, cel al societății, al statului care o conduce, prin încheierea raporturilor juridice se realizează cele mai variate scopuri personale ale celor ce constituie subiecte ale acestora. Astfel, urmărind obținerea veniturilor din muncă închei un contract de muncă cu o unitate sau întreprindere.
Urmărind publicarea unei cărți sau a unei lucrări închei un contract cu o editură, dorind achiziționarea unui bun, închei un contract de vânzare – cumpărare sau un contract de schimb. Încheind aceste contracte, intri în raporturi juridice cu alte persoane, supunându-te în ceea ce privește comportamentul unor norme cuprinse în legi, decrete, hotărâri sau alte izvoare ale dreptului.
Așa de exemplu, dobândirea unui autoturism duce la nașterea unui raport,
în cazul unor calamități naturale care determină decesul unor persoane și nașterea unor raporturi juridice între succesorii acestora.
Dar, indiferent că sunt dorite sau nu, raporturile juridice se caracterizează prin faptul că, pentru nașterea lor trebuie întrunite anumite condiții sau premise, raport cu organele financiare, legea reglementând imperativul plății unui impozit de către fiecare proprietar de autoturism.
De asemenea, raportul juridic poate apare și independent de voința subiectelor, ca rezultat al producerii unor fapte exterioare ce nu depind de voința lor.
Astfel, de exemplu, accidentarea unei persoane, prin fapta culpabilă a alteia, rănirea ei în urma unui accident de circulație determină apariția unui raport juridic între autorul accidentului și victimă, raport care nu a fost dorit de niciuna dintre cele două persoane.
Ba, mai mult, un raport nici nu poate fi prevăzut sau avut în vedere de către viitoarele subiecte, așa cum se întâmplă.
Dreptul nu constituie un scop în sine, el este creat în vederea reglementării conduitei oamenilor.
Această funcție se realizează prin elaborarea unor norme juridice ce sunt obligatorii în comportamentul oamenilor în societate și cuprind deopotrivă drepturi și obligații.
Viața socială fiind eminamente o viață colectivă presupune existenta unei mari diversitați de raporturi, interacțiuni între agenții vieții sociale, fie ei indivizi sau grupuri de indivizi.
Rolul dreptului de organizator al vieții sociale, în principalul rol relativ, de disciplinator al conduitei oamenilor, în interacțiunea lor cotidiană, este mai întai, în plan abstract și teoretic, evidențiat de trasăturile mecanismului reglementării juridice, mecanism conturat prin existenta normelor juridice, parte componentă (subsistem) a sistemului normativ social.
Analizând raporturile umane, aspectele sociologice ale mecanismului de reglementare juridică nu pot scăpa analizei.
Studiul raporturilor juridice subliniază tocmai aceste aspecte sociologice, raporturile de drept fiind, înainte de toate, raporturi sociale în care oamenii intră în vederea indestulării trebuințelor lor variate, raporturi de cooperare și coexistență.
Pentru ca un raport juridic să poată aparea și să se desfășoare este nevoie de existenta unor premise.
Îndeobste se consideră că aceste premise sunt: norma juridică, subiectele de drept și faptele juridice.
Primele doua premise sunt premise generale sau abstracte, în timp ce faptul juridic este premisa specială sau concretă.
Normele de drept definesc domeniul comportării pasibile sau datorate, în cadrul unor raporturi sociale asupra carora statul are interesul să acționeze într-un anumit fel. Ele reprezintă premisa fundamentală a nașterii unui raport juridic. Într-adevăr, fără norma de drept nu putem vorbi de raport juridic, norma de drept definind capacitatea subiectelor de drept și stabilind, de asemenea, categoriile de fapte juridice ca și efectele lor.
Norma juridica își gasește în raportul de drept principalul sau mijloc de realizare.
Pentru acest motiv, de multe ori, raportul juridic este caracterizat ca o norma juridică în acțiune, principalul, dar nu și unicul mijloc de realizare a dreptului.
Influenta dreptului asupra relațiilor sociale nu poate fi redusă la o singură modalitate – crearea și desfăsurarea raporturilor de drept.
Ea este mult mai complexă, în prezent existând păreri în sensul existenței unor norme juridice ce se realizează și în afara producerii unor raporturi juridice (se au în vedere, în special, normele cu caracter și conținut prohibitiv).
În aceste ipostaze s-ar prezenta mecanismul complex al influenței dreptului asupra comportamentului uman, trebuie să se recunoască faptul că forma esențială a acestei influențe o constituie crearea și desfășurarea unor raporturi juridice.
Raporturile juridice constituie modalitatea cea mai frecventă prin care energia normelor de drept se intrupeaza în viața socială. Realizarea dreptului prin intermediul raporturilor juridice implica o manifestare explicită a voinței unor subiecte determinate în scopul valorificarii prerogativelor legale.
Noțiunea de raport juridic a fost definită de-a lungul timpului de relațiile sociale dintre oameni reglementate în cadrul dreptului de normele juridice ale vremii.
Prin intervenția normei juridice în cadrul raporturilor sociale relațiile sunt transformate în raporturi juridice, astfel oamenii sunt sfătuiți a se conforma conduitei prescrise de norma juridică pentru binele comun și normala funcționare a societății.
Prin reglementarea și impunerea normelor juridice se arată necesitatea apararii si conservării valorilor sale pentru societate, realizându-se ordinea de drept comun.
Profesorul Mircea Djuvara caracteriza raportul juridic, ca o apreciere a dreptății asupra unei fapte a unei persoane raportata la fapta unei alte persoane, el arătând că relația juridică se naște pe relația fizică externă de la persoana la persoana, deși raporturile juridice au o natură imaterială ele se nasc mereu pe baza relațiilor sociale, pe un contact extern material.
Definiția găsită în literatura de specialitate a raportului juridic îl definește ca o relație socială reglementată de norma juridică care în interiorul ei participanții apar ca titulari de drepturi cât si de obligați reciproce care prin uzuanta lor lor se realizează scopul existențial alnormei juridice si anume reglementarea si apărarea relațiilor si raporturilor sociale.
Conduita și manifestările umane, manifestate prin acțiunile și inacțiunile făcute de o persoană față de alte persoane, fie ele juridice sau fizice este numită relație sociala sau raport social.
Relațiile sociale cele mai importante sunt reglementate de normele juridice, rezultând ca raportuljuridic este o relație sociala prevăzutăși protejată de norma juridică.
Prin urmare normele juridice se îndeplinesc numai prin raporturi juridice, ceea ce nu însemnă în mod imperativ că acțiunea normei juridice ar trebui să creeaze un raport juridic .
Premisele apariției raportului juridic sunt:
-existența normei juridice;
-subiectele de drept:
-faptele juridice.
Ca elementele constitutive ale raportului juridic precizăm:
-raportul juridic este o relație socială, asadar relația se stabilește numai între oameni, fie persoane fizice, fie persoane juridice;
-pentru a putea defini raportul juridic trebuie reglementat de o normă de drept, numai în aceste condiții relațiile sociale vor putea produce efecte juridice, iar statul își va putea asigura ordinea de dreptprin executarea prin forță de constrângere a normei juridice .
1.1.2. Ideea de bază a raportului juridic
Raportul juridic este un “raport social” format între oameni în mod individual, fie organizați în diverse grupuri colective, fie intre persoana si statul reprezentat prin organele sale.
Astfel raporturile juridice (sociale) sunt legate de viața și activitatea oamenilor în societate, iar oamenii prin voința lor pot transforma condițiile prevăzute de normele juridicei in cadrul cărora apar drepturi si obligații. Formarea raporturilor juridice între oameni și lucruri sau numai între lucruri nu este posibilă, chiar dacă se vorbește despre raportul juridic dintre oameni și bunuri, de exemplu dintre proprietar și bunurile căruia îi aparțin.
Trebuiesc stabilite relațiile dintre oameni cu referire la bunuri, adică trebuiesc stabilite drepturile și obligațiunile proprietaruluisi ale celorlalți membri în privința bunurilor proprietarului.
Conduita umană manifestată prin inacțiunile sau acțiunile unei persoane fața de alte persoane fizice sau juridice se numește relație sociala sau raport social, cele mai importante relații sociale sunt reglementate de normele juridice fiind importante pentru desfășurarea vieții sociale in cadrul statului de drept, rezultând că raportul juridic este o relație sociala reglementată de norma juridică.
Raportul juridic însemnă o legătură între planul general și impersonal al normei juridiceși planul concret al realității în care părțile sunt determinate și au anumite drepturi și obligații bine individualizate .
Atâta timp cât este vorba numai de intențiile noastre și nu stabilim niciun contact cu altă persoană nu poate fi vorba de nașterea unui raport juridic.
Acesta se formează numai dacă am materializa atenția și gândurile sub forma unei acțiuni exterioare, intrând astfel in contact cu libertatea de acțiune a altor persoane.
Dezvăluirea intenției noastre printr-o acțiune care generează relații sociale și în consecvent legături de fapt cu alte persoane are ca rezultat nașterea unui raport juridic.
Raportul juridic înseamnă o relație socială reglementată de norma de drept în cele din urmă rezultând că raportul juridic este o relație socială, patrimonială sau nepatrimonială reglementată de norma de drept civil.
Raporturile juridice penale pot fi definite deci ca relații de apărare socială reglementate prin normele dreptului penal.
Existența raporturilor juridice penale este legată de existența dreptului penal ca ramură de drept. După cum se știe, regementarea juridică a relațiilor sociale, adică reglementarea conduitei oamenilor care participă la acestea, nu se poate face altfel decât încadrând aceste relații în modele formale prevăzute în normele de drept.
Afirmația este valabilă și pentru dreptul penal care, reglementând relații de apărare a valorilor sociale, prevede prin normele sale modul în care trebuie să se desfășoare aceste relații pentru a evita orice vătămare sau periclitare a valorilor sociale, iar atunci când acestea au fost totuși vătămate sau periclitate, pentru a se restabili relațiile de apărare socială normale și a se împiedica tulburarea acestora pe viitor. În acest scop, normele dreptului penal conțin toate elementele raporturilor juridice care iau naștere în temeiul lor.
Raporturile juridice penale se prezintă așadar, ca fiind normele dreptului penal în acțiune, în sensul că ele sunt rezultatul acțiunii normelor dreptului penal asupra relațiilor de apărare socială și totodată singura modalitate de exercitare a acestei acțiuni. Aceasta înseamnă că normele dreptului penal, ca toate normele de drept, nu se pot realiza decât prin intermediul raporturilor juridice, adică numai reglementând anumite relații sociale care devin prin reglementare raporturi de drept.
1.2. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE RAPORTURILOR JURIDICE
Neîndoielnic oamenii de la individ la individ sau de la societate la societate intră într-o conectivitate de legături, relații și raporturi ceconstituie suportul evolutiv al vieții sociale.
În asemenea cazuri, când aceste legături dintre oameni sunt importante pentru desfășurarea normala a relațiilor sociale sau a raporturilor sociale e nevoie să intre în cadrul reglementării normelor juridice, de unde reiese că raporturile juridice dintre parțiile aferente ale societății, persoane juridice și peroane fizice si stat prin respectarea normelor juridice prin conformare sau neconformare cu norma juridică ce apară acea valoare socială apărută în urma raportului social ce devine juridic când intră sub incidența legii.
Aceste legături fac posibilă viața în societate pentru ca au avut și au foarte mare importanța pentru drept deoarece împrospătează domeniul juridic în toate ramurile și toate aspectele sale.
Pentru a fi în prezența unui raport juridic, legătura dintre oameni și stat trebuie sa fie reglementata de o norma de drept, astfel dovedindu-se importanta și claritatea sa.
Numim raportul juridic raport social deoarece se stabilește între oameni ca parteneri (persoane fizice) ori între persoanele fizice și organele statului sau numai între organele statului.
Ca raport social, relațiile dintre oameni și raportul juridic pot conviețui cu restul ansamblurilor de raporturi sociale, politice și economice.
Relațiile ce apar între oameni pot apărea ca relații legate de anumite obiecte dar substanța reală a acestora apare întocmai ca un raport social.
Pe lânga relațiile de proprietate și în afara loroamenii se includ și in alte relații sociale reglementate de norme juridice.
Dacă luam societatea ea însăși reprezintă un produs al legăturilor și interacțiunilor dintre oameni, un sistem de relații sociale, legături și interacțiuni interumane aflate în permanentă schimbare și dezvoltare.
Raportul în sine dintre individ și societate esteîn mod oficial un raport activ obligatoriu pe baza naturii sociale a omului și a tendinței sale de a se acomoda in grupuri și comunități, neputând exista de unul singur in mijlocul lumi. In acest context gradual raporturile dintre societate sunt luate ca un întreg și ca un element individual ce parcurg un drum presărat de o continuă amplificare si caracterizare a complexității lor.
Orice proces de evoluție, de integrare și de caracterizare în societate a individului are loc în cadrul unui plan organizat și reglementat de multe legi si cutume scrise și nescrise dea lungul evoluției societății umane, iar rolul normei de drept în cârmuința conduitei umane a fost luat ca și factor de socializare ceea ce este foarte important.
Omul în sine nu funcționeaza și nu acționează ca un element izolat ci dimpotrivă, el alege să acționeze intr-un ansamblu de relații într-un mediu social unic existențial dat însăși de natura sa socială.
Modul de desfășurare a relațiilor sociale reglementate și protejate de normele juridice în conformitate cu ceea ce prevăd dau naștere apariției unei ordini sociale unice și anume ordinea juridică ca o importantă componentă a ordinii sociale necesare conviețuirii normale a individului in cadrul unui grup social sau al societății.
Luând aspectul juridic al raportului social el își creează o figură aparte bucurându-se de o tratație specială, dobândind o calitate importantă si individuala datorită legăturii deosebite ce ține toți participanții relațiilorsociale la un loc în societate.
Socotim raportul juridic ca un raport de suprastructura luând în seamă compoziția structurii juridice a raporturilor de drept ce suporta influenta tuturor raporturilor sociale.
Relațiile sociale de proprietate creaza nucleul în jurul căruia se află totalitatea reglementarilor juridice.
Ca un ax al ordini sociale dreptul se implică în desfășurarea relațiilor ce prezintă un interes hotărâtor pentru o funcționare normala și o buna delimitare a raporturilor sociale.
În cadrul dreptului se reglementează raporturi ce aparțin domeniului conducerii politice și sociale, raporturi din axul vieții de familie al individului, culturale și sociale.
Dacă luăm raporturile ca o suprastructura, raporturile juridice se arăta într-un grad de totală independență față de raporturile materiale, luând naștere ca o creație a normei de drept.
Din momentul nașterii societății și statutului de drept comun, mai multe categorii de relații sociale pot exista numai ca raporturi juridice, de exemplu raporturile juridice procesuale.
Raportul juridic luat ca un raport de suprastructura apare în multe cazuri ca formă a raporturilor materiale, care în individualitatea lor sunt prezente ca o unitate cu un conținut unic și specific având forme caracteristice.
Socotim raportul juridic ca un raport de voință, fiind un raport ce se naște între oameni, prin gândurile și interprinderea voinței fiecărui individ în parte.
Ca un raport voluțional, raportul juridic trebuie să întâlnească două voințe și anume cea statală, descrisa în norma de drept ce arată drepturile și obilgațiile participanților și voințasubiectelor normelor sociale.
În felul acesta se vorbește despre un caracter dublu voluțional al raportului juridic și anume voința individului de a se conforma sau nu voinței statale și voința statului care prin aplicarea ei previne și pedepsește elementele infracționale ale individului în raportul juridic de neconformare sau răsplătește respectarea valorilor sociale și conformarea normelor juridice aferente prin acordarea de merite si titluri simbolice.
Coagularea a două voințe i-a naștere sub aspectul unei desfășurari armonioase și respectoase al activităților dintre cele două.
Raportul juridic fiind un mod esențial de realizare a normei de drept, el reprezintă un loc de întâlnire a voinței statului cu voința participanțiilor la raporturile sociale, arătând exemplul viu al adevărului normei de drept a comunicării acesteia cu nevoile reale ale vieții în societate, cu nevoile și ideile subiecțiilor relațiilor sociale.
Fiind vorba de normele ce prezintă caracter permisiv, care dă șansa participanților să aleagă modul de conduită; ori că este vorba de norme cu caracter imperativ care obligă un anumit timp de comportament în societate ce duce la împlinirea voinței generale astatului cu cea a participantiilor relațiilor sociale, fiind un drum important care pune în mișcare influența sistemului și a normei juridice pentru o conduită umană normala în societate.
În felul acesta, raportul juridic apare ca rezultatul unei reglementari a legii dreptului comun pentru relațiile sociale în care drepturile și obligațiile tuturor participantiilor la relațiile sociale și raporturile juridice se consacră la voința statului, iar ulterior ca o relație unde se exprima voința și nevoile participanților, care sunt titulari de drepturi și obligații sau drepturi juridice instituite iar în determinarea lor atât a obligațiilor cât și drepturilor se lucrează la unison pentru voințele statului și a participanților din cadrul relațiilor sociale și voința individuală.
Socotim raportul juridic ca o relație valorică unde se găsește valorile esențiale concretizate ale societății, fiind luate ca un produs al activității și minții umane dezvoltate de lungul mileniilor în cadrul schimbului de relații sociale, culturale, economice și politice li se acordă puterea normativa dar sunt pedepsite și ca atare de către societatea pe care le-a făurit consacrat și adaptat conform nevoilor sale.
Valorile se adeveresc și se impun nu în afara gândiri sociale și a societății, ci sunt luate în circuitul dinamic al gândirii și al acțiunilor din cadrul ei .
Valorile sociale sunt întinse în cadrul ordini de drept și reprezintă o condiție importanta de realizare a valorilor respective.
Valorile sunt reprezentate de faptele individului în măsura în care sunt adăugate cu ale altuia sau se conformează cu normele de drept ce formează situații și raporturi sociale reale.
Dacă încadram raportul juridic într-o categorie istorica putem să observăm ca raportul social în sine nu este doar un mod în care se exprima doar voința participanților ci și un mod care în cadrul relațiilor sociale se ia mai degrabă un raport ce este reglementat de o norma de drept astfel el va avea în conținutul sau atât forma cât și urma gândirii sociale care se arată în norma juridica ce conduce acest raport.
Orice tip de organizare sociala se naște prin raporturi juridice ca forme de conducere proprii de administrare. Astfel dacă ne gândim la dreptul roman și luând ca exemplu în cadrul lui „sclavul” ce era socotit și trecut în rândul bunurilor zilnice, stăpânul său avea asupra sa dreptul de viață și de moarte putând oricând să-l vânda sau să-l ucidă iar sclavul neavând dreptul de a avea familie, avere sau a nu se putea apăra în cadrul justiției, și mai luând în seamă că dacă stăpânul sau era ucis de unul dintre sclavi săi sau murea în condiții suspecte sclavi săi îl însoțeau de asemenea alături în viața de apoi.
Sărind în timp în cadrul dreptului feudal nobilimea și regalitătile nu mai aveau drept de viață și de moarte asupra omului aservit dar el avea totuși dreptul la familie, la dependența economică și dreptul la participări sociale.
De-a lungul istoriei modelurile și tipurile de raporturi juridice se alternează și se dezvoltă concomitent cu evoluția umană și a societății cu legăturile și caracteristicile unui cadrul planului social și al ritmului activitățiilor interumane schimbătoare.
Raporturile juridice penale prezintă o serie de trăsături caracteristice determinate de specificul obiectului lor și al scopului nemijlocit al reglementării juridice.Fiind, prin conținutul lor, raporturi de apărare socială, raporturile de drept penal au ca principală caracteristică faptul că ele nu apar ca rezultat al unui acord de voință, ci sunt impuse prin lege.Apărarea valorilor sociale, de care depinde însăși existența societății, nu poate face obiect de tranzacție, nu poate fi lăsată la aprecierea destinatarilor legii penale.
Normele de drept penal și, prin ele, raporturile juridice penale, apar ca rezultat al conștientizării, la nivelul întregii societăți, a necesității apărării anumitor valori sociale împotriva actelor de conduită periculoase ale unor indivizi.
În dreptul nostru penal, la nivelul conștiinței și voinței publice, se stabilește necesitatea apărării sociale și se impune conduita necesară în acest scop, determinându-se conduit ceea ce trebuie acordată în raport cu anumitele valori sociale și obligativitatea acestei conduite exprimată prin sancțiunea prevăzută pentru nerespectarea ei.
Trăsăturile raporturilor juridice sunt:
1) Caracterul social al raporturilor juridice.
În orice ramură a dreptului, raportul juridic are uncaracter social, în sensul că se stabilește de fiecare dată numai între oameni.
Faptul că prin reglementarea sa juridică relația dintre oameni nu își pierde trăsătura sa socială, iar apoi faptul că norma de drept se adresează numai indivizilor, conduitei acestora în calitatea lor de ființe sociale, dotate cu rațiune.
Din punct de vedere al subiecților raporturilor juridice, aceste relații sociale se pot stabili între subiecți individuali sau între persoane juridice.
2) Caracterul volițional al raportului juridic.
El se referă la faptul că, întotdeauna el este un raport de voință.
Faptul că raportul juridiceste un raport volițional pe de o parte, împrejurarea că el este guvernat de voința statală exprimată în norme juridice, iar pe de altă parte, de voința subiecților participanți la acest raport juridic.
Caracterul dublu volițional al raporturilor juridice nu trebuie a fi confundat cu caracterul bilateral sau contractual al unor categorii de raporturi juridice concrete, în care apar părți cu interese contrare.
Corelația care se stabilește între voința generală și cea individuală prezintă particularități specifice raportate la ramura de drept în care acestea ființează.
3) Raportul juridic este un raport valoric.
Prin el își găsesc concretizarea valorile esențiale ale societății care l-a generat. În conținutul raporturilor juridice descifrăm valorile ocrotite de legiuitor: viața și sănătatea individului, proprietatea, inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței, alte libertății și drepturi fundamentale ale omului, ș.a.m.d.
4) Raportul juridic este un raport de suprastructură.
Raportul de suprastructură este prezent în toate domeniile vieții economice, politice, administrative, de familie etc.
Raporturile juridice intră în compoziția suprastructurii juridice și influențează și sunt la rândul lor influențate, de celelalte categorii de raporturi sociale (materiale sau ideologice).
Raporturile juridice pot influența dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă corespunde realităților sociale și totodată ele pot frână atunci când, sunt în dezacord de conținut cu acestea.Raporturile juridice au unideal ideologic (nematerial) întrucât trec prin conștiința indivizilor, ideologia de voința acestora; aparținând conținutului de idee al suprastructurii sociale.
5) Raportul juridic este o categorie istorică.
Pe durata istoriei adică în fiecare epoca istorică s-au generat raporturi juridice proprii, cu o fizionomie distinctă, atât în ceea ce privesc subiecții, drepturile și obligațiile acestora cât și faptele evaluate din punct de vedere juridic.
În dreptul roman, sclavul era considerat din punct de vedere juridic ca și un lucru, un bun, stăpânul putând dispune de acesta; adică putea fii vândut, ucis; ei neavând dreptul să-și întemeieze o familie, să apeleze la justiție, ori să dobândească averi.
În epoca feudală, nobilimea avea drepturi mai limitate asupra țăranilor iobagilor, nemaiavând drept de viață și de moarte asupra lor, dar își păstrau suficiente prerogative asupra acestora.În dreptul burghez în schimb – prevedea egalitatea în fața legii, principiul autonomiei de voință, etc. Fiecare etapă istorică este caracterizată de un anumit tip de raporturi juridic.
În concluzie, raporturilor juridice de drept penal sunt: raporturi sociale, voliționale, istorice, reglementate de norme juridice.
1.3. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC
Legea penală reglementând relații de apărare socială se adresează oamenilor, fiindcă relațiile de apărare socială sunt relații între oameni.Reglementarea juridică penală, privește conduita oamenilor în cadrul acestor relații, în vederea apărării valorilor sociale.
În perspective acetui scop, membrii societății, ca participanți la relațiile de apărare socială, apar atât ca destinatari cât și ca beneficiari ai legii penale.
Ca destinatari ai legii penale, membrii societății au îndatorirea de a adopta conduita prevăzută de lege față de valorile sociale, iar ca beneficiar ai ocrotirii juridice penale, aceiași membrii ai societății, de această dată în calitate de titulari direcți sau indirecți ai valorilor sociale apărate penal, se bucură de apărare împotriva conduitei periculoase a altor membrii ai societății.
Rezultă de aici, că membrii societății apar și în calitatea lor de subiecte ale raporturilor juridice penale, atât ca destinatari cât și ca beneficiari ai ocrotirii juridice.
După cum se știe însă, apărarea valorilor sociale interesează nu numai pe titularii unor drepturi subiective cu privire la aceste valori dar și societatea în întregul său. Aceasta nu numai pentru că există unele valori esențiale cum sunt siguranța sau capacitatea de apărare a statului, liniștea și securitatea publică, care nu pot avea ca titulari persoane fizice considerate individual sau colectiv, dar și pentru că, chiar atunci când există astfel de titulari ai valorilor sociale, în apărarea acestora este interesată societatea, colectivitatea în ansamblul ei.
Una dintre sarcinile de bază ale statului este aceea de a asigura apărarea valorilor sociale, sarcină pe care el o îndeplinește cu ajutorul dreptului penal.
De aceea, în reglementarea juridică a relațiilor de apărare socială apare totdeauna ca subiect principal al raportului juridic penal statul ca reprezentant al societății.
Ceea ce caracterizează deci, subiectele raporturilor juridice de drept penal, este faptul că, alături de participanții la relațiile de apărare socială, apare totdeauna statul ca reprezentant al societății și ca titular al funcției de apărare socială.
Statul apare ca subiect al raportului juridic penal nu numai atunci când este titularul valorilor sociale apărate penal, dar și în cazurile în care titulari ai acestor valori sunt diferite persoane fizice sau juridice.
Socotim ca subiecte ale raportului juridic în primul rând statul ca subiect principal, titular al acțiuni de drept suprem și individul sau persona fizică și juridică ca titular al valori sociale, iar individul în societate ca un întreg al statului pe langa organele statului pe lângă tratatele de specialitate și cutumele dezvoltate de-a lungul timpului ce prezintă și reglementând într-un fel sau altul raportul juridic dintre individ și statul de drept.
Acestea reprezintă totalitatea subiectelor ce emit normele juridice imperative necesare funcționarii normale a ordini statale sociale, ordinea în societate și conviețuirea normală a individului ca o parte integrală a societății prin intermediul relațiilor sociale și raporturile dintre individ și stat sau subiecții relațiilor sociale comune.
Ca parte în raportul juridic nu se poate vorbi că este o desfășurare naturală, aceasta calitate nu este conferită de individul însuși, ci aceasta o acorda statul ca fiind reglementata în normele de drept.
Statul recunoaște aceasta calitate naturală conferită de stat pe care o apără la nevoie prin impunerea metodelor de constrângere date de normele juridice imperative și susține crearea prerogativelor unice ale titularilor de drepturi și obligații în componența multitudini raporturilor juridice.
Socotim că este un fenomen social real ce prezintă urma formelor de organizare economico-politico-socialeprin care subiectul de drept este socotit ca un fenomen sociologic real în care indivizii participa la viața socială.
În baza recunoașteri omului ca subiect de drept activ și unic prin faptele și alegerile făcute de fiecare individ în parte în societate de către normele juridice el se prezintă ca titular de drepturi și obligații.
Subiectele raportului juridic se pot clasifica si descrie în:
– subiecte individuale;
– subiecte colective.
Persoana -apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai largă.
Cetățenii statului pot, în principiu, să participe la toate raporturile juridice, bucurându-se, în acest sens, de capacitatea juridica generală.
Cetățenii pot intra în raporturi de drept atât între ei cât și cu statul, cu organele statului, cu organizațiile economice sau cu organizațiile nestatale.
Participarea persoanei în raporturile juridice poartă amprenta sistemului de drept; atunci când persoana fizica apare ca subiect distinct în raporturile de drept, capacitatea sa juridica se împarte în capacitate de folosință și capacitate de exercitiu.
Acționând ca titulari de drepturi și obligații în cele mai diverse sectoare ale vieții sociale, oamenii își satisfac drepturile și interesele legitime, garantate de Constitutie și alte legi.
În anumite limite pot participa ca subiecte de drept, străinii si persoanele fără cetatenie, potrivit reglementarilor juridice nationale.
Statul participa în calitate de subiect de drept atât în raporturi juridice interne cât și în raporturi juridice de drept international.
În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept mai întâi în raporturile juridice de drept constituțional; în raporturile sale cu persoanele care au cetățenie română statul are o serie de drepturi și obligații.
Statul acordă cetățenie, aprobă renunțarea la cetatenie, retrage cetățenia, aproba stabilirea domiciliului ân Romania pentru cetățenii altor state straine care emigreaza sau care au familii întemeiate în țara noastră.
Statul apare totodata ca subiect în raporturile de drept constituțional prin intermediul cărora se realizează federația precum și în raporturile statului privit ca întreg și unitățile administrativ – teritoriale.
O situație specială prezintă participarea statului în raporturile juridice de drept internațional.
Statul este subiect de drept internațional indiferent de întinderea sa teritorială, de numarul populației, de stadiul de dezvoltare economică, socială, politică.
Calitatea de subiect de drept a statului în raporturile de drept internațional se întemeiază pe suveranitatea sa, ea există indiferent de recunoașterea sau nerecunoașterea din partea celorlalte state.
În ceea ce privește organizațiile internaționale, acestea sunt subiecte ale dreptului internațional numai dacă statele membre le recunosc dreptul ca, în exercitarea funcțiilor lor, să fie purtatoare de drepturi și obligații în raporturi juridice internaționale.
În raport cu statele membre, organizațiile internaționale apar întotdeauna ca subiecte cu caracter secundar.
În privinta persoanelor fizice, a individului, se consideră ca ele nu pot fi subiecte ale dreptului internațional datorită naturii consemnate, interstatale, a dreptului internațional la realizarea caruia participă statele suverane.
În procesul de realizare a dreptului, participarea organelor de stat: organele legislative, organele administrației, organele justiției, se realizează în raport cu competenta rezervata prin Constituție și legile de organizare și funcționare a fiecarei categorii de organe precum și a fiecarui organ în parte; investite cu competența, organele statului participa ca purtatoare ale autoritatii statale într-un domeniu sau altul.
Ca subiecte de drept, organele statului indeplinesc cel putin trei categorii de competențe:
– exercitarea conducerii de stat, în diverse domenii;
– solutionarea problemelor privind temeinicia și legalitatea pretențiilor unor subiecte de drept față de altele;
– asigurarea constrangerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept încalcate, recuperarea prejudiciilor.
Parlamentul este subiect de drept constituțional în relațiile care privesc, spre exemplu alegerea sau revocarea guvernului, controlul activității unor organe.
În domeniul ordinii sociale, a apărării și garantării exercitarii libere și nestingherite a drepturilor constituționale ale cetățenilor, a apărării proprietății publice sau private și orânduirii de stat participa ca subiecte de drept organele de justiție, de procuratură și cele ale Ministerului Administrației și Internelor.
Aceste organe participă în numele statului la raporturi juridice complexe, de drept material și procesual, în care se manifestă atât autoritatea statală, exprimată în volumul drepturilor conferite organelor și care le determină competența, cât și numeroase garanții și drepturi procesuale și un sistem special de control.
Analizând participarea organelor de stat la raporturile juridice se poate reține că specific acestei participari este faptul că drepturile lor față de celelalte subiecte constituie în același timp și obligații ale lor față de stat.
Dacă persoana poate dispune de exercitiul dreptului său, în schimb organul de stat este obligat să-și exercite drepturile (de exemplu, organul financiar este obligat să aplice și să perceapă impozitul, instanța de judecată este obligată să soluționeze cauza cu care a fost investită, organul de urmarire penală este obligat să acționeze pentru descoperirea unui faptuitor).
Persoanele juridice ca subiecte de drept în cadrul raportului juridic
Persoana juridică reprezintă un subiect colectiv de drept, adică un colectiv de oameni, care, respectând cerințele legale de fond și de formă pentru constituirea sa, este titular de drepturi subiective și obligații civile.
Ele au urmatoarele caracteristici:
-au organizare de sine-statatoare;
-au patrimoniu propriu, afectat realizarii unui scop, în acord cu interesul general.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil sau în cele de drept comercial, persoana juridcă reprezintă un subiect de drept cu o largă arie de răspandire în circuitul juridic iar societățile comerciale, regiile autonome, companiile sunt participante în calitate de persoane juridice în raporturile de drept privat.
Instituțiile sunt acele unități care desfasoară o anumită formă a activității de stat în domenii distincte precum: învațământ, sănătate, știință, cultură; activitate fără caracter economic și care funcționează pe baza finanțării de la buget.
Ca organe ale statului în afara participării lor ca purtatoare ale autoritatii, apar uneori și ca persoane juridice, în raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizarea competenței lor (spre exemplu, raportul unei instanțe de judecată cu o societate comercială pentru prestarea unor lucrari de reparație a sediului).
1.4. CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC
Alaturi de subiectele de drept, conținutul raportului juridic constituie un alt element structural al acestuia.
Raportarea structurala a conținutului la raportul juridic ține de faptul ca el rezidă în drepturile și obligațiile părților, respectiv ale subiectelor raportului juridic.
Conținutul raportului penal este format din drepturile și obligațiunile corelative ale subiecților, în sensul că dreptului unui subiect îi corespunde o obligație a celuilalt. Astfel, dreptului statului de a trage la răspundere penală, îi corespunde obligația făptuitorului de a suporta consecințele comiterii faptei (pedeapsa sau alte măsuri penale).
Conținutul nu se reduce însă la dreptul statului de a-l trage pe infractor la răspundere penală și la obligația acestuia de a suporta consecințele comiterii infracțiunii așa cum s-a susținut, deoarece infractorul are și dreptul să ceară aplicarea numai a sancțiunii prevăzută de legea penală și în limitele stabilite de aceasta, iar statul are obligația să se supună acestor cerințe legale, stabilite chiar de el (art. 2 Cod penal). Dacă nu ar fi așa, ar însemna să domnească arbitrariul și nu legalitatea. Or, statul, prin Constituție, prin dispozițiile Codului penal, prin legile de organizare a organelor judiciare și prin normele de procedură penală a instituit garanții cu privire la respectarea acestor drepturi și obligații corelative (de exemplu, sancționarea torturii – art. 267 Cod penal, a represiunii nedrepte – art. 268 Cod penal, sancționarea cu nulitatea actelor procesuale – art. 197 Cod de procedură penală, posibilitatea folosirii căilor de atac ordinare și extraordinare cu privire la felul cum au fost soluționate raporturile de drept penal în cadrul raporturilor procesuale penale – art. 362, art. 385, art. 392 alin. 4, art. 393, art. 407, art. 410 și art. 414 Cod de procedură penală; apelul, recursul sunt căi ordinare, iar recursul în anulare și recursul în interesul legii sunt căi extraordinare de atac.
Drepturile pe care le au subiectele raporturilor juridice se numesc drepturi subiective.
În limbaj juridic, prin drept subiectiv se înțelege prerogativa recunoscută de lege pentru satisfacerea unui interes personal.
În literatura de specialitate, dreptul subiectiv a fost definit ca un interes ocrotit de lege, ca puterea care permite unui individ de a acționa asupra unei persoane sau asupra patrimoniului altuia sau ca facultate ori îndreptatire individuala a unei persoane sau organizații într-un raport juridic determinat.
În practică, drepturi subiective sunt dreptul de proprietate pe care îl are persoana careia ii aparține un bun, dreptul la nume, dreptul la salariu, etc. Așa cum se poate observa, drepturile subiective sunt, pe de o parte, prerogative individuale ce apar în raport cu interesele personale născute dintr-o stare de fapt (bunul aparține persoanei, munca este prestată contra plată, numele se impune pentru nou-născut ca urmare a nevoii de identitate socială), iar pe de alta parte, nașterea lor este legată de dreptul pozitiv, de ocrotirea conferită de acesta.
Ne vom afla în prezența unui drept subiectiv, de fiecare dată când legea ne recunoaște o prerogativă privitoare la un interes individual a cărui realizare sau ocrotire ii permite titularului:
-să aibă o anumită atitudine față de dreptul său;
-să ceară o anumită atitudine din partea celuilalt subiect al raportului juridic;
-să solicite ocrotirea pe cale statală a interesului său.
După cum se poate observa, interesul personal se transforma în drept subiectiv prin intermediul dreptului pozitiv.
Acesta din urma recunoaște titularului anumite puteri în raport cu interesul pe care iîl ocrotește. Dar, dreptul pozitiv stabilește, totodată, și limitele acestei puteri.
Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limitele stabilite de dreptul pozitiv, depașirea acestora constituie abuz de drept.
În marea lor diversitate, drepturile subiective se clasifica în drepturi patrimoniale al căror conținut poate fi exprimat în bani (pecuniare) și drepturi personal nepatrimoniale al căror conținut nu poate fi exprimat în bani.
Desigur, în fiecare caz, exercitarea acestora înregistrează aspecte specifice impuse de natura normelor juridice care le reglementează, examinarea dreptului subiectiv nu poate fi despărțită de examinarea obligației juridice.
În cadrul raporturilor juridice, drepturile și obligațiile sunt corelative, acolo unde există un drept subiectiv, vom întalni și o obligație juridică.
Obligația juridică apare în cadrul raporturilor juridice atunci când titularul dreptului subiectiv poate cere executarea unei prestații din partea altuia (obligația de a da, a face sau a nu face – dare, facere, non facere).
Obligațiile juridice pot fi obligații de a face remiterea unui bun împrumutat, construirea unei case etc, de a nu face obligația de a respecta libertatea individuala sau de a da transferul proprietății asupra unui bun.
Clasificarea drepturilor subiective și obligațiilor se face după mai multe criterii :
-după importanța și modul lor de consacrare drepturile și obligațiile pot fi fundamentale, adica de natură constituțională prevazute de Constituție și nefundamentale sau ordinare, consacrate prin diferite acte normative, dar care trebuie să fie conforme cu cele fundamentale;
-după natura lor juridica acestea sunt civile, financiare, procesuale, etc;
-dupa continutul lor pot fi: materiale (de conținut) și procesuale (de formă).
Drepturile și obligatiile procedurale/procesuale reprezintă cadrul juridic de realizare a drepturilor și obligațiilor materiale de conținut.
Dupa gradul lor de opozabilitate drepturile subiective se împart in: drepturi absolute (au ca si corespondent obligațiile generale și nediferențiate ce revin tuturor subiectelor de drept și constau în îndatorirea de a le respecta fiind opozabile tuturor – erga omnes) sși drepturi relative (care sunt opozabile în mod limitat, produc efecte numai între părțile unui raport juridic determinat și le corespund obligațiile speciale – inter partes).
Între dreptul absolut și dreptul relativ există o strânsă legatură deoarece încalcarea unui drept absolut (de exemplu, dreptul la proprietate) duce la nașterea dreptului relativ de creanță ce îndreptățește la despagubire.
După natura conținutului lor drepturile și obligațiile pot fi: patrimoniale (economice, evaluabile în bani, pecuniare) și nepatrimoniale (care nu sunt evaluabile în bani), strans legate de persoana umană, servesc la individualizarea și ocrotirea ei și numai titularul drepturilor nepatrimoniale poate să le exercite.
Ele se impart în: drepturi reale și drepturi de creanță .Dreptul subiectiv și obligația corelativă reprezintă componentele efective ale capacității juridice.
1.5. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC
Obiectul raportului juridic îl formează anumite acțiuni pe care titularul dreptului le efectuează sau le poate pretinde și pe care celalalt subiect este obligat a le săvârși sau a se abține a le săvârși.
În cadrul raporturilor juridice penale obiectul este format din conduita care urmează să fie obținută în cadrul sau și cu privire la care sunt create și sunt exercitate drepturile și obligațiile subiectelor.
Drepturile și obligațiile subiectelor raporturilor juridice penale sunt create în legatura cu ceva – conduita ce trebuie realizată.
Respectarea obligației impusă prin norma juridică în cadrul raporturilor de conformare și executarea pedepsei și a celorlalte sancțiuni aplicate pentru săvârșirea infracțiunii în cadrul raportului de conflict. Acesta este obiectul raportului juridic penal.
În urma realizarii obiectului se realizează norma de drept penal – prin conformare în cadrul raportului juridic de cooperare și prin constrângere în cadrul raportului juridic de conflict – conducând la realizarea și asigurarea apărării sociale.
Întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părților.
Obiectul raportului juridic îl constituie conduita oamenilor respectiv acțiunea sau inacțiunea lor în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege.
Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conținutul, prin urmare, obiectul raportului juridic îl constituie întotdeauna o anumită sau anumite acțiuni ale oamenilor, ori abținerea de a săvârși oanumită sau anumite acțiuni (inacțiuni) cualte cuvinte o anumită conduită socială a lor ca urmare acestuia.
Conținutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor și obligațiilor subiectelor de drept adică posibilitatea juridică a unei acțiuni sau unei inacțiuni concretizată într-o abstențiune a subiectului pasiv.
Obiectul raportului juridic este însăși acțiunea pe care subiectul activ o poate pretinde și pe care subiectul pasiv si este obligat a o îndeplini să se abțină de la săvârșire acelei acțiuni (inacțiuni).
CAPITOLUL 2
RAPORTUL JURIDIC ÎN DREPTUL PENAL
2.1. RAPORTUL JURIDIC PENAL CA OBIECT DE STUDIU
În literatura de specialitate a dreptului penal existentă, problematica raportului juridic penal este puțin discutată în tratatele și lucrările de specialitate.
Ca norme de drept penal în acțiune, raporturile juridice penale fac obiect de studio pentru știința dreptului penal.
Întrucât elementele raporturilor juridice penale sunt stabilite prin normele penale de incriminare, studierea lor presupune cercetarea normelor penale speciale care prevăd condițiile în care o faptă este interzisă ca infracțiune.
Studiul părții speciale a dreptului penal înseamnă deci și studiul raporturilor juridice penale, deoarece cunoașterea normelor penale înseamnă și stabilirea în fiecare caz concret a tuturor elementelor care intră în structura fiecărui raport juridic penal în parte având în vedere că în conținutul juridic al fiecărei infracțiuni sunt cuprinse condițiile privitoare la subiectele, conținutul și obiectul raportului juridic respectiv.
Desigur, unele dintre condiții sunt prevăzute prin norme penale generale, ca elemente comune tuturor sau unui număr mare de infracțiuni și deci, de raporturi juridice penale.
De aceea, studiul părții speciale trebuie să cuprindă și aceste elemente comune din normele cu character de principii cuprinse în partea generală a dreptului penal, având în vedere unitatea indistructibilă dintre normele generale și normele speciale ale dreptului penal.
Ca și în cazul studiului infracțiunii și al conținutului acesteia, studiul raporturilor juridice penale, nu se poate limita la cercetarea în mod izolat a fiecărui raport în parte, deoarece aprofundarea cunoașterii nu este posibilă nici în acest caz fără generalizarea și abstragerea a ceea ce este esențial și comun în conținutul și structura tuturor raporturilor juridice studiate. S-a ajuns astfel și în studiul raportului juridic penal, la elaborarea noțiunii de raport juridic în general, sau de raport juridic penal tip, însumând totalitatea trăsăturilor caracteristice comune tuturor raporturilor juridice penale.
Această noțiune nu are corespondent nemijlocit în realitate, deoarece nu există un raport juridic penal în general, ci numai raporturi juridice penale concrete, dar această construcție logică servește la mai buna cunoaștere a fiecărui conținut în parte.
Cunoașterea raportului juridic penal tip prezintă o importanța deosebită, deoarece el este caracteristic pentru un system de drept penal reflectând mecanismul realizării scopului și sarcinilor dreptului penal în respectivul sistem. Totodată, raportul juridic penal ilustreaza în modul cel mai expresiv, specificul dreptului penal, în raport cu celelalte ramuri ale dreptului.
Raportul juridic penal formează obiect de studiu pentru știința dreptului penal, deoarece normele și instituțiile care alcătuiesc partea generală a dreptului penal, prevăd tocmai condițiile generale și comune cerute de lege pentru nașterea, desfășurarea și stingerea raporturilor juridice penale.
Aceste condiții privesc deci, elementele raportului juridic penal tip, subiectele, conținutul și obiectul acesteia și sunt prevăzute în cadrul instituțiilor fundamentale ale dreptului penal: infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunile de drept penal.
Se poate afirma, deci, că știința dreptului penal, partea generală în întregul său, are ca obiect de studiu raportul juridic penal.
În cadrul activității de represiune penala raporturile unice între stat și infractor sunt reglementate de legiuitor prin norme de drept penal, iar în cadrul acestora relațiile de conformare sau de neconformare care devin raporturi juridice, iar pe de alta parte, nu se poate pune la îndoiala ca în dreptul penal se nasc raporturi juridice prin raporturile sociale ce se opun infracționalității în care participă statul și unitățile competente ce se ocupa cu combaterea fenomenului infracțional care au drepturi si îndatoriri unice.
Raportul juridic penal consta în legătura ce se naște între stat și făptuitor ca urmare a săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, în care făptuitorul sau făptuitorii au drepturi și obligații ce se corelează cu răspunderea penala pe care o au și care rezulta prin aplicarea sancțiunilor de drept penal.
Prin corecta înțelegere a nuanțelor privind raportul penal se impune analiza faptelor penale.
Definim faptele penale ca împrejurări sau evenimente care dau naștere, modifica sau sting raportul juridic penal unde norma penala le atribuie un caracter juridic, pentru ca produc efecte si urmări.
Faptele fiind prevăzute în normele penale, chiar dacă sunt comise de către o persoană care nu răspunde din punct de vedere penal, constituie fapte umane, care, deși au character infracțional, pot produce unele consecințe penale.
Raporturile juridice penale și studiul părții speciale a dreptului penal în normele juridice în acțiune, fac ca să fie obiect de studiu pentru știința dreptului penal întrucât elementele constitutive ale raporturilor juridice penale se nasc și se stabilesc prin norme ce incriminează faptele care sunt descrise în interiorul ei. Studiul lor presupune cercetarea normelor penale speciale de incriminare care arată condițiile în care o faptă devine infracțiune și este interzisă ca atare.
În cunoașterea și cercetarea părții speciale a dreptului penal, reiese în evidență că studiul raporturilor penale, deoarece cunoașterea normelor juridice penale înseamnă stabilireatotalitățiielementelor ce intră în compoziția fiecărui raport juridic penal individual, dar care are în calcul conținutul juridic al infracțiunilor ce sunt cuprinse în condițiile ce privesc subiectele, obiectele și conținutul raportului juridic.
De asemenea unele condiții sunt incluse prin norme penale generale ca trasături și elemente comune tuturor indivizilor sau unui conținut mare de infracțiuni deci ca raporturi juridice penale.
2.2. NOȚIUNEA RAPORTULUI JURIDIC PENAL
Raporturile juridice penale sunt explicate și definite în multe lucrări și tratate de drept penal ca relații de apărare socială reglementate de normele de drept penal.
Nașterea și cunoasterea raporturilor juridice penale este prezentată de dreptul penal ca ramură de drept.
Raportul juridic exemplifică și prezintă modul prin care normele juridice se nasc, se prezintă și se succed în viață, nefiind importat dacă prin aplicarea lor se aplica factorul represiv sau preventiv al normei juridice pentru subiecții relațiilor sociale.
Reglementarea juridică a acestora și anume reglementarea conduitelor oamenilor care se prezintă și participă la desfășurarea lor, nu se poate face decât prin încadrarea acestor relații în modelele viabile, prezente si prevăzute de norma de drept.
Condițiile existențiale ale raporturilor juridice stau, în primul rând în prezența și existența relațiilor sociale de apărare contra infracțiuniilor iar în al doilea rând, în adoptarea normelor juridice ce țin de dreptul penal care prezintă și reglementează conduitele necesare oamenilor pentru participarea și integrarea în relațiile sociale.
Afirmația anterioara se dovedește a fi viabilă și în dreptul penal, unde reglementând aceste relații de apărare a raporturilor ideilor și valorilor sociale necesare unui sistem statal politico-economico-social, care arată prin normele sale felul în care se desfășoară aceste relații, se dovedește astfel apărarea imperativa a ordini de drept și valorile sociale importante, în acest mod putându-se evita punerea în pericol a valorilor sociale, dar și atunci când valorile sociale au fost vătămate sau încalcate de fenomenul infracțional este importanta corectarea și restabilirea valorilor sociale vătămate în acest caz, iar în special pentru viitor putându-se preveni periclitarea lor.
2.3. RAPORTUL JURIDIC PENAL ȘI REALIZAREA ORDINII DE DREPT PENAL
Ordinea de drept penal se realizează în mare parte prin respectarea și conformarea dizpozițiilor normelor penale de către indivizii din societate care se conformează dizpozitiilor legii penale sau care nu se conformează și încalcă aceste dispoziții, astfel impunându-se constrângerea penală în cazul săvârșirii de infracțiuni.
Astfel, putem discuta, că în materie de drept penal se acceptă unanim ideea ca ordinea de drept penal ia naștere prin conformarea și respectarea de bunăvoie a normelor penale și a dizpozițiilor lor așa cum o fac toți indivizi din societate ca subiecți a raporturilor și relațiilor sociale și ca destinatari ai legi penale.
Ori prin înfăptuirea puterii de constrângere statală pentru cei care nu se conformează dizpozitiilor normelor penale nerespectându-le si aducând atingere negative valorilor sociale din cadrul societății.
Caracterele complexe si dinamice ale ordinii de drept se formează după o succesiune de planuri, astfel caracterul preventiv este urmat mereu de cel represiv contra elementelor infracționale și, în cele din urma intrând în sfera caracterului corectiv necesar pentru reeducarea și reinsertia individului ce a săvarșit unelement infracțional împotriva unei valori sau unor valori esențiale ale societăți, ordinii de drept și tinerea lui sub o atentă supraveghere pentru prevenirea fenomenului recidivei.
Totalitatea normelor de drept penal în vigoare alcătuiesc prin regulile de conduită pe care le conțin ordinea de drept penal normativă sau formală, care reprezintă chipul ideal în care trebuie să se desfășoare relațiile de apărare socială pentru a se asigura apărarea în chip desăvârșit a sistemului de valori.
Spre deosebire de această ordine de drept penal normativă sau formală (ideală), ordinea de drept efectivă sau reală, reprezintă totalitatea relațiilor de apărare socială care se desfășoară efectiv sau real în conformitate cu reglementarea juridico-penală.
În teoria dreptului penal, este unanim acceptată teza ca ordinea de drept penal se înfăptuiește fie prin respectarea de bunăvoie a normelor de drept penal, așa cum fac marea majoritate a destinatarilor legii penale, fie prin aplicarea constrângerii penale față de cei care săvârșesc faptele interzise prin normele dreptului penal, așa cum se întâmplă în cazuri excepționale, când se săvârșesc infracțiuni.
Nu există, însă o unitate de opinii în ceea ce privește mecanismul prin care se realizează ordinea de drept penal.
Într-o opinie, care este majoritară, se susține că realizarea ordinii de drept penal prin respectarea de bunavoie a normelor dreptului penal, are loc fără crearea unor raporturi juridice penale și deci, că îndeplinirea de către destinatarii legii penale a îndatoririi de a nu săvârși fapte interzise de lege are loc în afara oricăror raporturi juridice.
Se afirmă, că aceata ține de specificul normelor prohibitive, cum sunt majoritatea normelor dreptului penal, care se realizează prin simpla inactivitate a destinatarilor lor, fără a da naștere la raporturi juridice.Astfel de raporturi, se susține în această opinie, nu se nasc decât în cazul săvârșirii faptelor interzise prin normelor respective, ca raporturi de constrângere în cadrul cărora au loc tragerea la răspundere penală și sancționarea făptuitorului.
Potrivit acestei opinii, deci, numai realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal are loc prin intermediul raporturilor juridice penale, nu și realizarea ei prin respectarea de bunăvoie a legii.
Într-o altă opinie, pe care o împărtășim, realizarea ordinii de drept penal, fie că are loc prin respctarea de bunăvoie a comandamentelor legii, fie că se impune prin constrângere, se înfăptuiește totdeauna prin intermediul raporturilor juridice penale.
Normele de drept penal, fie onerative, fie prohibitive, nu se pot realiza altfel decât prin mijlocirea raporturilor juridice.
Prin normele de drept penal de orice fel, se reglementează relațiile sociale care devin prin reglementare raporturi juridice, aceatsa fiind rațiunea existenței și singura cale de realizare a dreptului. De aceea, este greu de înțeles cum s-ar putea realiza o normă de drept, fie ea prohibitivă în afara unui raport juridic.
În prima opinie, cu care nu suntem de acord, se susține că în cazul normelor prohibitive nu se nasc raporturi juridice decât în momentul săvârșirii faptei interzise, deci raporturi juridice de conflict. Este greu de admis că ar putea exista raporturi de conflict sau de contradicție care să nu fie precedate de raporturi de cooperare și conformare, în cadrul cărora să existe obligația încălcată prin săvârșirea faptei.
Altfel, ar însemna să admitem că poate lua naștere un raport juridic prin nerespectarea unei obligații extrajuridice, ceea ce este imposibil.
Opinia pe care o criticăm, ni se pare inacceptabilă îndeosebi pentru știința dreptului penal.
Ea pornește de la concepția că dreptul penal regelementează numai relații de conflict, dat fiind ca numai astfel de relații se nasc ca urmare a săvârșirii infracțiunii. Dar este cu neputință de admis că ar putea exista o ramură de sine stătătoare a dreptului care să regelementeze numai relațiile sociale de conflict, fără să reglementeze și relațiile de cooperare din care acestea provin. Or, tocmai la această concluzie se ajunge dacă raortul de drept penal este conceput numai ca raport de conflict.
Înfăptuirea caracterelor imperative a legi penale se faceindiferent dacă subiecții activi ai raporturilor juridice se conformează de buna voie dizpozițiilor normelor penale sau prin impunerea șiaplicarea forței deconstrângere la care statul este îndreptățit să o folosească astfel se implică mereu formarea unor raporturi juridice penale.
Raporturile juridice ce se nasc prin conformarea oamenilor din cadrul societății la conduita prescrisa de normele penale poartă denumirea de raporturi de conformare care se formează în momentul intrării în vigoare a normelor legii penale, existența lor fiind una abstractă neavând un element material care să îndeplinescă funcțiile de reeducare și intimidare împotriva elementului infracțional, scopul fiind prevenția generală a fenomenului infracțional.
La momentul săvârșiri unei infracțiuni prevăzută de legea penală de către un individ, se lezează anumite valori sociale prin nerespectarea caracterului prohibitiv al normelor juridice penale, atunci raportul juridic penal se concretizează în toate elementele sale și oferind cadrul legislativ legal pe baza căruia statul trece la acțiune pentru tragerea la răspunderea penală, pedepsirea și reeducarea infractorului în baza puterii judecătorești date de normele juridice penale și dizpozițiile lor.
Astfel raportul juridic ce se naște din acest caz este unul de contradicție și apare pe bazele raportului juridic de conformare prin trecerea lui la cel de contradicție odată cu săvârșirea infracțiunii, iar caracterul preventiv se va transforma în unul de constrângere.
În doctrina penală s-a format ideea ca respectarea de buna voie a normelor legislative și a dizpozitiilor sale nu implică formarea unui raport juridic individual ce respectă legea penală și statul de drept.
În timp, discutându-se aceasta idee, în doctrina penală s-au găsit următoarele argumente:
-norma juridică penală se activează chiar din momentul intrării ei învigoare, iar pe planul funcției sale preventive, lucrul acesta nu se poate realiză decât în structura raporturilor de conformare a membrilor societății față de normele și valorile sociale ale statului;
-din momentul săvârșirii infracțiunii prohibita de lege, raporturile juridice se nasc și se concretizează asupra faptei ce a fost comisă, a subiecțiilor implicați în raportul juridic conflictual, a aplicări normelor juridice penale și al reeducării individului;
-dacă am nega în cadrul dreptului penal raporturile juridice de cooperare am reaminti ideea caracterului pur sancționator, nemaiputându-se lua în discuție caracterul autonom al dreptului penal.
Raportul juridic ce se formează în cadrul dreptului penal este și rămâne un obiect de studiu al dreptului penal care arată condițiile cerute de lege pentrupentru ca instituțiile și normele juridice ce alcătuiesc formarea, modificarea sau stingerea lor, fie condiții comune sau generale.
2.4. RAPORTUL JURIDIC PENAL ȘI RAPORTUL JURIDIC PROCESUAL PENAL
Legătura corelativă dintre cele două rapoarte juridice, cel penal și în special cel procesual penal formează o punte de legătura aparte ce nu poate fi contestata.
Corelația dintre cele doua raporturi ia naștere în cazul în care raportul juridic procesual penal se formează atunci când un raport juridic penal de stare conflictuală este făcut cunoscut organelor judiciare prin denunț, plângere sau autosesizare.
Raportul procesual penal este modul de rezolvare șiconstatare a stării conflictuale dintre individul care asavârșit fapta infracțională și statul care este nevoit să apeleze la forța sa de represiune și constrângere pentru remedierea prejudiciilor ce au fost aduse valorilor sociale.
La încheierea procesului penal, raportul de drept penal material se termină și rămâne definitiv.
Astfel, cele două raporturi juridice au clipe diferite în care apar și anume:
-raportul juridic penal de conflict se formează în momentul înfăptuiri faptei ce este prevăzută în legea penală.
-raportul procesual penal apare în clipa în care organele judiciare au fost anunțate de prezenta unui raport conflictual de natură juridică penală.
Modalitatea aceasta de stabilire a raportului juridic penal mai scoate în evidentă și alte particularități ale stabiliri lui.
În acest raport o parte este un subiect al raportului și anume organul de judecată, care apare ca un organ care își exercită împuternicirile sale și totodată îndatoririle sale, acelea de a cere și de a aplica pedeapsa persoanei care a săvârșit infracțiunea, împuternicirii și îndatoririi prevăzute de lege. Pentru aceasta nu are nevoie de consințământul infractorului.
Aceasta nu însemna că cealaltă parte, celalalt subiect al raportului juridic, infractorul, nu are nici un drept, ca el este un obiect de drept.
Dimpotrivă, el este subiect de drept, fiindcă el are unele drepturi, cum este dreptul la apărare, dreptul de a fi pedepsit pentru fapta comisă și nu pentru alta, dreptul de a i se aplica pedeapsa prevăzută de lege și nu alta.
Raportul procesual penal este mai cuprinzător decât cel de drept penal.
În timp, totdeauna raportul penal, când există, îl precede pe cel procesual penal.
CAPITOLUL 3
ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC PENAL
3.1. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC PENAL
Subiectele în cadrul raportului juridic penal sunt indivizii saupersoanele care participă în cadrul raportului în calitate de beneficiari ai protecției juridice penale sau ca destinatari în cadrul prevederilor normelor juridice privind probele.
Individul ca beneficiar al protecției juridice penale ce o oferă legea penală, membrii societății care sunt titulari direcți și/sau indirecți la valorile sociale apărate de legea penală se bucura de protecția oferită de normele juridice penale și de statul însuși împotriva conduitelor periculoase a celorlalți membrii ai societății.
Ca destinatari în cadrul legii penale, indivizii priviți ca membrii ai societății ce formează și respiră ca un întreg, au datoria de a “înfia” și a se conforma conduitei prevăzute de lege, având în vedere ocrotirea valorilor sociale și ideologiile de conviețuire sociala prin legea penală adoptata și prevăzută de organele judiciare.
În orice raport, fie el de conformare sau de conflict vom întâlni mereu statul ca titular al funcției de apărare sociala, el acționând ca principalul acționar al societății și ordinii de drept și ca titular unic al puterii el apărând în toate raporturile juridice ca subiect dominant.
Statul, ca unicsusținător și element de lupta împotriva fenomenului infracțional se caracterizează prin cele trei elemente ale sale: legislative, executive si judecătorească.
Statul ca element unic legiferează norme legislative ce incriminează fenomenele infracționale și acționează prin organele competente în vederea tragerii la răspunderea penală a acelor indivizi care le încalcă.
Ca instrument unic de aplicare a legi penale, statul este îndreptatit să pretindă în mod imperativ respectarea legii și combaterea oricărei fapte infracționale care încalcă legea penală.
Persoana fizică sau juridică ca subiect al raportului juridic penal, prezintă obligația fie luată individual sau colectiv în cadrulsocietății, de aprezenta și a adoptao conduită menită să apere și să impună valorile sociale apărate de legea penală.
Dacă analizam subiectele raportului juridic penal din prisma elementelor ce îl compun se vede apariția unor diferențe, după cum raportul este unul de conformare sau unul de conflict.
3.1.1. Subiectele raportului juridic penal de conformare
Prin reglementarea juridico-penală a relațiilor de apărare socială se creează din momentul intrării în vigoare a legii penale raporturi juridice penale între stat, pe de o parte, are dreptul de a pretinde tuturor destinatarilor legii penale îndeplinirea obligației de conformare, cuprinse în norma de drept penal, statul alăturându-se astfel titularilor valorilor sociale față de care destinatarii legii penale, au această obligație, și între destinatarii legii penale, pe de altă parte, care au obligația de a nu săvârși fapta interzisă.
Statul apără astfel dreptul absolut al titularilor valorilor sociale de a se bucura de aceste valori fără să fie stânjeniți de ceilalți membii ai societății.
În acest scop, el se substituie în dreptul titularilor respective, de a pretinde celorlalți membrii ai colectivității să se abțină de la săvârșirea faptelor periculoase pentru valorile respective.
Această substituire a statului în dreptul titularilor de valori nu înseamnă înlăturarea acestora de la raportul juridic penal.
Desigur, statul, în numele societății, este subiect principal al raportului juridic penal, titular al acțiunii penale, dar alături de el există, ca subiect adiacent al aceluiași raport, persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale.
Tocmai această calitate a persoanei vătămate, de subiect al raportului juridic penal, constituie temeiul de drept material al facultății acordate persoanei vătămate de a decide, în anumite cazuri, asupra punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale și a dreptului de a participa la desfășurarea procesului penal ca parte vătămată.
Celălalt subiect al raportului juridic penal de conformare este, așa cum s-a arătat, persoana fizică, considerată individual, căreia norma de drept penal i se adresează cu obligația de a avea, față de valorile sociale, conduita pe care această normă o prevede.
Destinatari ai normelor penale, deci, subiecte ale raporturilor de drept penal, în forma lor de raporturi de conformitate, sunt în principiu, toți membrii societății, oricare ar fi calitatea, poziția socială, sau condiția psiho-fizică a acestora, fiindcă niciun membru al societății nu poate fi scutit de îndatorirea de a avea în societate conduita necesară existenței normale a acesteia. Bineînțeles, în unele cazuri în care norma de drept penal se adresează numai persoanelor care au o anumită calitate (militar, cetățean roman, funcționar, etc), nu pot fi subiecte ale raportului juridic penal decât persoanele care au calitate cerută.
Specific raportului juridic penal de conformare, sub aspectul subiectelor, este faptul că, în timp ce unul dintre subiecte, statul, este precis determinat (și alături de el și titularul oricăreia dintre valorile sociale ocrotite penal), celălalt subiect și anume persoana fizică, destinatar al legii penale, este nedetreminat, fiind însă determinabil, în persoana oricărui destinatar al normei de drept penal.
Această împrejurare este invocată ca argument, în sprijinul opiniei lor, de către autorii care neagă existența raporturilor juridice de conformare, pornind de la premisa că nu pot exista raporturi juridice decât între subiecte determinate.
Faptul că unul dintre subiecte nu este determinat nu constituie o piedică pentru existența unui raport juridic, deoarece subiectul respectiv poate să fie determinat oricând, pe baza normei incriminatoare.
3.1.2. Subiectele raportului juridic penal de conflict
În cadrulraportului juridic penal de conflict sunt subiecte atât statul ca subiect principal, persoana fizică ca subiect secundar cât și destinatarul pe care îl încriminează norma juridică penala (infractorul) care urmează a răspunde penal.
În raportul penal de conflict statul este element unic și principal în aplicarea normelor juridice din cadrul legii penale impune individului ce a fost implicat în starea conflictuală din cadrul raportului juridic să suporte răspunderea penală.
A doua parte componentă a raporturilor juridice penale este persoana fizica, văzută ca destinatar al obligației prevăzută de norma penală în contextul raportului juridic penal de conformare unde persoana fizică nu este bine determinată.
În contextul raportului juridic de conflict persoana fizica este determinată și anume făptuitorul faptei interzise.
În esență, subiectele raportului juridic penal sunt aceleși la ambele forme ale sale, atât la raportul de conformare, care ia naștere în momentul intrării în vigoare a legii penale, cât și la cel de conflict, care ia naștere la data săvârșirii infracțiunii.
Statul ca reprezentant al societății este subiect al raportului juridic penal la ambele sale forme.
Există însă, deosebiri în ce privește celălalt subiect și anume persoana fizică destinatar al legii penale.
În timp ce la raportul de conformare acest subiect nu este determinat, ci numai determinabil în persoana oricărui destinar al normei incriminatoare, la raportul juridic penal de conflict el este precis determinat în persoana celui care a săvârșit infracțiunea.
3.2. CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC PENAL
Conținutul raportului juridic penal este format din drepturile și obligațiile corelative ale subiecților, în sensul că dreptului unui subiect îi corespunde o obligație a celuilalt.
În conținutul raporturilor juridice penale se arată dreptul imperativ al statului de a cere subiecților din cadrul raporturilor juridice să respecte o anumită conduită impusa de norma juridica penală iar răspunderea penală este personală și nu poate fi dată sau transferată altei persoane.
Determinarea exactă a dreptului statului de a aplica sancțiuneanecesara contra faptelor infracționale și obligația infractorului de a suporta consecințele pentru fapta sa, se realizează prin hotărâre definitivă de condamnare care pune punct în prima faza a raportului juridic penal.
Conținutul raportului juridic penal este unic, dat prin însăși natura sa și anume natura preventivă împotriva infracțiunilor prin aplicarea de pedepse, ceea ce atrage apariția unor drepturi și îndatoriri unice ale raportului juridic penal care oglindesc elementul de represiune împotriva infracțiunilor și infractorilor.
Ca un prim element din cadrul conținutului raportului juridic penal este împuternicirea pe care legea o oferă organelor judiciare ale statului ce garantează prin forța de constrângere a statului condiția de a pretinde o anumita comportare din partea subiectului respectiv,individual implicat in raportul juridic penal.
3.2.1. Continutul raportului juridic penal de conformare
Analizând raportul juridic de conformare, conținutul acestuia se arata în funcție de prevederile normei penale incriminatore din care reiese în mod implicit care sunt drepturile și obligațiile parților participante la raportul juridic de conformare.
Conținutul raportului juridic de conformare constă în dreptul statului de a pretinde respectarea dispozițiilor cuprinse în normele penale, în vederea apărării valorilor sociale și din obligația celui căruia se adresează legea de a respecta comandamentele acesteia, adică de a se abține de la săvârșirea unor acțiuni de natură a vătăma anumite valori sociale sau de a realiza anumite obligații impuse în vederea aceleiași finalități .
Cu alte cuvinte, statul are dreptul de a cere tuturor membrilor din cadrul societății să acționeze și să participe în mod unitar la apărarea și păstrarea valorilor sociale care sunt sub incidenta legii penale, raportul penal fiind un raport de putere executat în limitele stricte ce decurg din lege.
Oamenii, ca destinatari ai normei penale de incriminare au obligația deosebit de importantă de a se abține sau de a face ceea ce norma penală prevede sub amenințarea constrângeri legii penale și au dreptul de a se conforma numai obligației stabilite de legea penală.
În final, putem afirma că raportul juridic de conformare este un raport de putere care este impus prin forța legii tuturor membrilor societății ce trebuie să se supună necondiționat și să adopte conduita impusă de norma penală.
3.2.2. Continutul raportului juridic penal de conflict
Conținutul raportului juridic de conflict diferă de cel al raportului juridic de conformare, cu toate că cele două raporturi, atât de de conformare, cât și cel de conflict sunt strâns legate în sensul ca raportul juridic de conflict provine din raportul juridic de conformare.
Conținutul raportului juridic penal de conflict este format din dreptul statului de a trage la răspundere penală și de a aplica pedeapsa infractorului și obligația acestuia de a suporta consecințele faptei săvârșite, respectiv aplicarea și executarea pedepsei.
Dreptul statului de a trage la răspundere penală pe cel care a nesocotit legea penală se completează cu obligația care-i revinde de a acționa numai în conformitate cu legea.
Persoana fizică are obligația de a răspunde penal pentru infracțiunea comisă, suportând sancțiunile penale dispuse de organele judecătorești, dar are și dreptul de a pretinde statului să respecte prevederile legale.
Organele judiciare care nu respecta obligațiile ce le revin, atrag de la sine nulitatea actelor create, suportarea sancțiunilor disciplinare mergând până la tragerea la răspundere penale în cazul anumitor infracțiuni precum abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, arestarea pe nedrept, cercetarea abuzivă precum și aplicarea forței de represiune abuzivă și nelegală.
3.3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC PENAL
Obiectul raportului juridic penal este reprezentat de conduita ce urmează să o adopte subiectele raportului în funcție de drepturile și obligațiile ce constituie conținutul raportului juridic.
3.3.1. Obiectul raportului juridic penal de conformare
Obiectul raportului juridic de conformare constă în atitudinea de conformare, de cooperare, care rezultă din dispozițiile normei penale, conduită care devine obligatorie pentru toate persoanele fizice.
Ca și în alte categorii de raporturi juridice, obiectul raportului juridic de conformare, îl formează acțiunile pe care titularul dreptului le folosește sau le poate cere celeorlalte parți care au obligata de a înfăptui sau de a se abține de la săvârșirea lor, cu alte cuvinte le revine obligația de a se conforma conduitei ce o arată norma legii penale.
Obiectul raportului juridic de conformare este prezentat de conduita adoptata conform prevederilor normei penale pentru destinatarii acestei norme. Realizarea lui în cadrul raportului ar înseamna, de fapt, crearea și respectarea normei de drept conform căreia a apărut respectivul raport iar obținerea ordinii de drept pe calea constrângerii sau a convingeri reprezintă calitatea de seama a statului și principala modalitate pasiva de a transpune prevederile normei juridice fără intervenția activă în viața socială a membrilor din cadrul societății.
3.3.2. Obiectul raportului juridic penal de conflict
În cadrul raportului juridic de conflict, obiectul constă însancțiunile ce urmează a fi aplicate și anume pedepsele, măsurile de siguranța și cele educative, individului devenit infractor prin incalcarea normelor juridice.
În acest caz este vorba de o constrângere penală care se impune pentru restabilirea autorității legii, asigurarea ordinii de drept penal și prevenirea săvârșirii altor fapte penale.
Obiectul acestui raport prezintă relevanță în comparație cu individul devenit infractor, prin încălcarea normelor juridice penale, periclitând valorile sociale, oferind statului posibilitatea reeducări pasive sau forțate pentru obținerea altui comportament sau comportamentul precedent producerii fenomenului infracțional.
Astfel, statul oferă posibilitatea reinsertiei acestuia în societate în mod normal, dându-i totodată posibilitatea să nu recidiveze, integrandu-se mai ușor în societate.
Sancțiunea nu este doar o modalitate de a sancționa a fenomenului infracțional și elementelor sale conjugale, ci este pusă în directă subordonare a prevenirii și a combaterii săvârșirii de noi infracțiuni și de reintroducerea infractorului în viața de zi cu zi a unui sistem social, acestea fiind necesare pentru a restabili autoritatea statului și a legii penale și asigurării ordini de drept.
CAPITOLUL 4
NAȘTEREA, MODIFICAREA ȘI STINGEREA RAPORTULUI JURIDIC PENAL
4.1. NAȘTEREA, MODIFICAREA ȘI STINGEREA RAPORTULUI JURIDIC PENAL DE CONFORMARE
Raportul juridic penal de conformare se naște din momentul intrării și prin intrarea în vigoare a normei penale incriminatoare, care prevede drepturile și obligațiile participanților la acest raport.
În cazurile în care norma incriminatoare cere ca destinatarii săi să aibă o anumită calitate, raportul se naște din momentul în care destinatarul respectiv dobândește acea calitate.
Raportul juridic penal de conformare este deci o creație a legii penale și nu depinde de voința destinatarilor acesteia.
Destinatarii legii penale sunt puși în situația de subiecți ai raporturilor respective prin ridicarea la rangul de obligație de drept penal a obligației morale de respectare a valorilor sociale apărate prin normele de drept penal.
Odată născut, raportul juridic penal de conformare se desfășoară prin respectarea de către destinatarul normei penale, a obligației de abținere de la acțiunea interzisă sau de efectuare a acțiunii ordonate.
Durata desfășurării acestor raporturi nu este dinainte stabilită (cu excepția celor născute din norme cuprinse în legi penale temporare care prevăd termenul ieșirii lor din vigoare), aceasta depinde de durata rămânerii în vigoare a normelor incriminatoare.
Pe toată acestă durată, raporturile juridice penale de conformare constituie cadrul juridic firesc de realizare a ordinii de drept penal și de aceea el nu încetează decât odată cu ieșirea din vigoare a normelor care le prevăd sau prin încetarea incidenței acestora, în cazul în care destinatarii calificați ai normei penale pierd calitatea cerută pentru a fi subiecți ai raporturilor juridice de drept penal.
Se înțelege că orice modificare adusă normei incriminatoare, în sensul extinderii sau restrângerii obligației de conformare, determină implicit modificarea raporturilor juridice penale de conformare.
În principiu, deci, desfășurarea și încetarea acestor raporturi depind de durata activității sau incidenței normelor incriminatoare și respectiv de modificările aduse conținutului acestora.
Trebuie subliniat că raportul juridic de conformare nu încetează prin nerespectarea de către subiectul său pasiv a obligației de conformare, deci odată cu săvârșirea acțiunii.
Este cunoscut că prin aceasta se naște un raport juridic penal de conflict în care intră subiectul respectiv, însă el nu încetează să fie subiect al obligației de conformare.
4.2. NAȘTEREA, MODIFICAREA ȘI STINGEREA RAPORTULUI JURIDIC PENAL DE CONFLICT
Raportul juridic penal de conflict se naște ca urmare a săvârșirii, de către destinatarul normei, a faptei interzise ca infracțiune.
Spre deosebire de raportul de conformare care se naște din lege, odată cu intrarea în vigoare a acesteia, raportul juridic penal de conflict se naște deci prin săvârșirea acestei fapte, deci prin însuși actul de conduită al destinatarului legii penale, contrar obligației impuse lui, în cadrul raportului de conformare.
Dacă dobândirea calității de subiect al raportului juridic penal de conformare nu depinde de voința destinatarului legii penale, aceea de subiect al raportului juridic penal de conflict se dobândește prin voința destinatarului care nu respectă îndatorirea de conformare și săvârșește fapta interzisă ca infracțiune.
De aceea, dacă fapta nu există sau nu prezintă conținutul unei infracțiuni, ea nu poate da naștere unui raport juridic penal de conflict.
Constatarea existenței unui raport juridic penal de conflict se face de un organ judiciar competent și în forma prevăzută de lege.
Acest act este hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă, deoarece prin aceasta se constată, cu putere de lege, săvârșirea de către inculpat (fostul destinatar al legii penale) a infracțiunii, vinovăția acestuia condamnarea lui și aplicarea pedepsei prevăzute de lege.
Ca toate raporturile de conflict din orice ramură a dreptului raportul juridic penal de conflict nu se constată și nu se realizează nici el, în general, în mod direct, ci prin intermediul unui proces judiciar, în acest caz al procesului penal.
Caracteristic acestui proces este faptul că el debutează cu o fază specifică, urmărirea penală, în care are loc strângerea probelor cu privire la existența infracțiunii, la identificarea infractorului și la stabilirea răspunderii acestora, probe necesare pentru a se putea constata și soluționa, de către instanța competentă, raportul juridic penal de conflict.
Activitatea de urmărire penală și de judecată, în vederea stabilirii și soluționării raportului juridic penal de conflict, se desfășoară pe baza legii, în cadrul unor raporturi procesuale care apar odată cu constatarea că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală cu privire la care există temeiuri să se creadă că ar constitui o infracțiune.
Atunci când, pe baza probelor adunate în cursul urmăririi penale și verificate în cursul judecății, instanța constată, prin hotărâre definitivă, că inculpatul a săvârșit într-adevăr infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, raportul juridic penal de conflict este cert și definitiv stabilit ca existând nu ex nunc, adică din momentul constatării lui, ci ex tunc, adică de la data săvârșirii infracțiunii, când el a luat naștere în fapt.
În ipoteza în care instanța sau chiar procurorul, în cursul urmăririi penale ar constata, în ciuda probelor adunate până atunci, că fapta prevăzută de legea penală nu există, că nu constituie infracțiune sau că ea nu a fost săvârșită de inculpat, aceasta ar înseamna și constatarea că nu există un raport juridic penal de conflict, iar această constatare produce efecte, de asemenea, ex tunc, raportul considerându-se din totdeauna inexistent.
De asemenea, poate fi constatată existența unor cauze generale sau speciale care înlătură răspunderea penală și, care fac ca raportul juridic penal de conflict să înceteze de la data constatării, în forma prevăzută de lege, a vreuneia din aceste cauze.
Dacă instanța constată, așa cum se întâmplă în mod obișnuit, existența raportului juridic penal de conflict, odată cu punerea în executarea a hotărârii de condamnare procesul penal ia sfârșit, iar în vederea realizării raportului juridic penal stablit prin hotărâre apar, în continuare, raporturi juridice de drept executiv penal.
În cadrul acestor raporturi se realizează conținutul raportului substanțial de conflict, care durează până la executarea completă a pedepselor aplicate de instanța judecătorească, atât a pedepsei principale, cât și a eventualelor pedepse complementare.
Acest mod de stingere a raportului de conflict se poate modifica ca urmare a intervenției vreunei cauze care înlătură executarea pedepsei sau executarea efectivă a acesteia.
4.3. FAPTELE JURIDICE PENALE
Definim faptele juridice penale ca fiind acele fapte, împrejurări sau situații din care legea penală face legătura cu etapele existențiale pe care le parcurge raportul juridic penal care se formează întrestat caprincipalul garant al normelor juridice și a valorilor sociale prin cadrul organelor juridice și individul din cadrul societății, parcurgând împreuna treptele raportului juridic penal: nașterea, modificarea și stingerea raportului penal.
În interiorul activități sociale de combatere a fenomenului infracțional apar raporturi sociale între organele judiciare ale statului și infractori.
Aceste raporturi sociale sunt la rândul lor reglementate prin norme de drept penal, astfel devenind raporturi juridice penale.
Crearea raportului juridic penal și apariția dreptului de a trage la răspundere penală și a datoriei de a da socoteala pentru faptele comise de către infractor în fața organelor judiciare respective ale statului, dar cel mai important în fața societății, a semenilor săi, așa cum se prevede în normele de drept penal, nu apare la un timp și loc respectiv decât în prezența anumitor condiții speciale.
Dispozițiile din cadrul dreptului penal au în principiul, un caracter condiționat de felul infracțiunii șipedepsirea infractorului.
Ori, daca pedepsim un om pentru o faptă de omor se cere ca mai înainte să se fi întâmplat această faptă, iar până când nu s-a dovedit acest fapt, norma de drept penal care incriminează fapta de omor și prevede dreptul de a pedepsi și obligația de a suporta pedeapsa și urmările aferente ce decurg din săvârșirea faptei, nu se poate aplica..
Faptul juridic este de o importanta majoră în domeniuldreptului, de eleste nevoie în orice ramură de drept pentru că fără el normele de drept nu pot fi aduse în viața socială reala și nu se pot forma niciun fel de raporturi juridice.
Daca ne uităm la normele de drept civil, de exemplu, ele prevăd drepturile și obligațile comparatorului și vânzătorului care nu se vor înfăptui până nu apare la lumina un fapt juridic, anume un act de vânzare-cumpărare.
Revenind în domeniul dreptului penal, ajungem la concluzia că, pentru a putea trage la răspundere penală și a suporta răspunderea penală care reprezintă raportul juridic penal este nevoie de faptul juridic, iar raportul juridic penal se poate atenua sau agrava, iar pentru aceste situații este nevoie din nou de un fapt juridic.
În materia dreptului penal astfel de fapte devin fapte juridiceputând spune că faptul juridic penal este un caz care după prevederile legii penale creează, modifica sau stinge un raport juridic penal.
Unii autori consideră că există, alături de aceste fapte penale care pot da naștere, pot modifica și stinge raportul juridic de drept penal, și unele care împiedică nașterea unui asemenea raport.
În realitate, nu poate fi vorba de fapte juridice care împiedică nașterea raportului juridic penal, ci a raportului procesual penal (urmărirea și pedepsirea faptei, tragerea efectivă la răspundere penală).
4.3.1. Fapte juridice constitutive de raport penal.
Faptele juridice constitutive de raport penal sunt acele fapte care prin prezenta lor da naștere raportului juridic penal, respectiv a răspunderii penale.
Atâta timp cât nu există o infracțiune nu se pune în discuție cazul nașterii unui raport juridic penal.
Acest fapt transpus în planul dreptului procesual penal, se poate explica prin faptul că, atâta timp cât nu s-a săvârșit o infracțiune, nu se poate discutadespre începerea unui proces penal, iar dacă s-au pus premizele unui asemenea demers, el trebuie oprit de îndată.
Ca urmare, răspunderea penală ar presupune existența și prezența unei fapte infracționale care are semificatia unui fapt juridic, a unei întamplari constitutive de efecte juridice.
Acest lucru este perfect întemeiat pentru că, în prima cauză, nu se poate pune problema de a se discuta de efecte juridice și de răspundere penală fără a exista un fapt juridic, iar în al doilea rând, normele dreptului penal ce prezintă și susțin regulile de conduită socială ce se refera la apărarea contra infracțiunilor, sunt create și menite de a fi folosite atunci când infracțiunea se produce, periclitând valorile sociale, fără ele nemaiavând temeiul tragerii la răspundere a făptuitorului.
Întrucât potrivit art. 17 alin. 2 Cod penal infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale, înseamnă că numai o asemenea faptă poate genera un raport juridic penal de conflict.
Aceasta înseamnă că atât timp cât nu s-a comis o infracțiune nu se poate pune problema răspunderii penale și nici a raportului juridic penal de conflict.
Poate constitui un fapt generator al raportului juridic penal atât infracțiunea consumată, cât și cea rămasă în faza tentativei, precum și actele de participație la săvârșirea unei fapte penale, manifestate sub forma de coautorat, instigarea sau complicitate.
4.3.2. Fapte juridice care modifică raportul penal.
Astfel de fapte sunt acelea în prezența cărora răspunderea penală inițială, urmare a săvârșirii unei infracțiuni, se modifică: fie se agravează, fie se atenuează sau o anumită obligație este înlocuită cu alta.
Ele intervin și produc efecte numai după săvârșirea infracțiunii.
Aceeași faptă poate modifica sau stinge raportul penal, în funcție de conținutul concret al acestuia. Astfel, grațierea totală, când fapta a fost sancționată numai cu pedeapsa principală, stinge raportul penal, iar când este parțială modifică raportul respectiv.
Răspunderea penală inițială nu se referă la pedeapsa legală prevăzută pentru fapta comisă cu limitele ei speciale, ci la pedeapsa concretă, stabilită de către instanță pentru fapta concretă, între limitele speciale ale pedepsei, chiar în lipsa unor circumstanțe.
Dacă nu ar fi așa, ar însemna că răspunderea penală inițială este egală cu pedeapsa legală, abstractă, neexistând nicio deosebire între răspunderea diferiților infractori pentru comiterea unei infracțiuni concrete de același fel.
Or, din moment ce legiuitorul a stabilit pedeapsa între anumite limite, implicit recunoaște existența unei diferențe de pericol social concret între infracțiunile de același fel, pericol reflectat în pedeapsa concretă stabilită de către instanță în baza criteriilor prevăzute în art. 72 și art. 27 C. pen.
Numai în cazul detențiunii pe viată, ca sancțiune unică absolut determinată, răspunderea legală este identică cu cea judiciară, ea neputând să fie individualizată.
Din aceste considerente, faptele juridice modificatoare nu pot să preceadă și să însoțească săvârșirea infracțiunii, cum susțin unii autori. Asemenea fapte pot doar să succeadă săvârșirii infracțiunii, să fie posterioare nașterii raportului penal.
Legea penală prevede care sunt criteriile în baza cărora se stabilește pedeapsa de către instanță și acestea să fie prezente în timpul comiterii infracțiunii.
Ținând seama de ele există obligația concretă a infractorului de a răspunde penal într-o anumită măsură. Având în vedere că instanța constată și ține seama de aceste împrejurări ulterior comiterii infracțiunii, conform dispozițiilor legale, nu înseamnă că ele modifică răspunderea penală inițială.
Unii autori consideră că toate circumstanțele agravante sau atenuante legale sunt, de aemenea, cauze modificatoare ale raportului penal.
În realitate, din momentul în care se săvârșește o infracțiune, fiecare infractor, trebuie să răspundă într-o anumită măsură, între limita minimă și maximă specială a sancțiunii.
În acest sens, dispozițiile art. 72, art. 27 C. pen., sunt foarte clare. Drept urmare, dacă există o circumstanță atenuantă legală sau o circumstanță atenuantă judiciară, răspunderea concretă va avea loc în limitele prevăzute în norma de incriminare, în baza criteriilor stabilite prin dispozițiile arătate mai sus.
În același mod se va proceda și când există circumstanțe agravante legale întrucât infractorul va răspunde în concret tot în limitele fixate de lege.
Infractorii vor fi trași la răspundere, așadar, conform dispozițiilor părții generale a Codului penal, în limitele prevăzute în partea specială, în funcție de circumstanțele faptei și de contribuția fiecărui participant la comiterea acesteia.
Fiecare infractor va fi sancționat în concret ținând seama de acești factori, deoarece în funcție de ei se stabilește conținutul concret al infracțiunii și al pedepsei (individualizarea judiciară).
Dacă nu ar fi așa, ar înseamna că instanțele ar stabili inițial o pedeapsă pe care, ulterior, ar modifica-o ținând seama de circumstanțele faptei.
Din aceste considerente credem că nu pot exista fapte juridice penale modificatoare ale raportului penal, anterioare sau concomitente săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, ci acestea sunt părți componente ale conținutului infracțiunii concrete care este mai larg decât al celui abstract și care dă naștere unui raport penal concret.
Numai circumstanțele care nu fac parte din conținutul concret al infracțiunii, în niciuna din formele sale, și care sunt posterioare săvârșirii ei, pot atrage modificarea raportului juridic penal, în sensul că ușurează sau agravează răspunderea penală inițială, fie în conținut, fie în durată.
Circumstanțele care modifică raportul juridic penal sunt împrejurări accidentale, deoarece acestea există și în lipsa lor, dar au influență asupra lui.
Asemenea împrejurări arată ca infractorul regretă fapta, iar îndreptarea sa a început. Sau, dimpotrivă, neagă comiterea infracțiunii sau participarea la ea în ciuda probelor existente, nu vrea să coopereze cu organele judiciare pentru soluționarea cauzei, demonstând că nu regretă comiterea infracțiunii.
Prin urmare, faptele penale intervenite ulterior săvârșirii infracțiunii modifică răspunderea penală inițială și prin aceasta, implicit, raportul penal.
Faptele anterioare săvârșirii infracțiunii capătă semnificație penală, devin fapte penale, numai dacă ulterior se comite o infracțiune al cărei conținut este influențat în momentul comiterii ei.
Astfel, buna conduită a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii este luată în considerare, din punct de vedere penal, numai cu privire la pericolul pe care-l prezintă acesta dacă săvârșește o infracțiune, și anume, la stablirea răspunderii penale inițiale.
Alte fapte juridice care, de asemenea, nu țin de conținutul concret al infracțiunii, pot interveni după comiterea acesteia și chiar după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a fixat gradul răspunderii penale inițiale. Aceste fapte au ca efect modificarea raportului penal.
Raportul penal poate fi modificat în conținutul său (drepturile și obligațiile corelative) și în durata lui.
În ceea ce privește adoptarea unei legi mai favorabile prin care se reduc limitele speciale ale pedepsei, aceasta va avea ca urmare modificarea raportului penal în durata sa.
Alte fapte modifică raportul penal și în conținut și în durată.
4.3.3. Fapte juridice care sting raportul penal.
Între regulile de drept și faptele sociale există relații complexe.
Dreptul se naște din fapte și se aplică acestora. Se instituie astfel un du-te-vino între drept și fapte, faptele având vocația de a fi reglementate prin drept, iar dreptul este destinat prin definiție să reglementeze faptele.
Un fapt nu produce efecte în drept prin calitățile sale intrinseci.
Trebuie ca o normă juridică să îi atribuie o anumită semnificație la care atașează consecințe juridice.
Faptul prim este acțiunea umană la care se atașează efecte în drept care pot fi căutate în mod deliberat, dorite sau dimpotrivă, suportate fără a fi dorite. Deci prin fapte juridice înțelegem acele împrejurări care potrivit normelor juridice atrag după sine apariția, modificarea sau stingerea de raporturi juridice și provoacă prin aceasta anumite consecințe juridice (ex. încheierea unei căsătorii, nașterea unui copil etc.).
Faptele care sting raportul penal, de asemenea, nu fac parte din conținutul infracțiunii. Acestea sunt posterioare săvârșirii faptei și pot fi generale și speciale.
A. Faptele generale (comune).
Acestea sunt denumite așa fiindcă sting raportul penal în toate cazurile. Astfel, executarea pedepsei este modul principal de stingere a raportului penal atât în cazul pedepselor principale, al celor complementare și accesorii, cât și al măsurilor educative și de siguranță.
Moartea infractorului, indiferentcând intervine, stinge raportul penal, deoarece acesta nu poate ființa din moment ce unul din subiecți a încetat să existe, fiindcă răspunderea penală este persoanlă.
Însă, dacă moartea a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ea nu înlătură unele consecințe care au rezultat din aplicarea sancțiunilor penale.
De asemenea, moartea soțului care a făcut plângere, în caz de adultery stinge raportul penal (art. 304 alin. 5 C. pen).
Încetarea din viață a autorului faptei nu are nicio influență cu privire la participanți, față de care raportul penal continup să existe (art. 28 alin. 1 C. pen). Are efect doar decesul victimei care singură avea dreptul sa introducă plângerea prealabilă. Încetarea din viață a infractorului nu are influență asupra confiscării speciale, fiindcă este vorba de o măsură de siguranță.
Moartea, pentru a stinge raportul penal, trebuie să fie reală, nu prezumată.
Amnistia intervenită înainte de condamnare înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, înlătură executarea pedepsei, dar nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și a drepturilor persoanei vătămate. Asupra măsurilor educative are efect când legea de amnistie o prevede expres.
Prescripția răspunderii penale, cu excepția infracțiunilor contra păcii și omenirii (art. 121 alin. 2 C. pen), precum și prescripția executării sancțiunii penale stinge raportul penal (art. 121 alin. 1 C. pen.).
Dezincriminarea faptei stinge raportul penal (art. 12 C. pen.).
Iresponsabilitatea definitivă, intervenită după comiterea infracțiunii stinge raportul penal, deoarece răspunderea penală este subiectivă (să existe discernământ, deci și vinovăție atât când persoana este condamnată cât și în timpul executării pedepsei).
CAPITOLUL 5
CONSIDERAȚII FINALE
Prin prezenta lucrare am încercat să cuprindem și să analizăm pe o parcurgere cât mai mare și mai intensă problematica existențială a raportului juridic în domeniul dreptului penal.
Pe cât am vrea să ne oprim și să ne documentăm în privința discuțiilor importanței sale în cadrul dreptului penal, nu putem să trecem cu vederea o problemă majoră pe care raportul juridic o întâmpină în cadrul acestei ramuri de drept.
Putem să spunem că pe lângă conceptele, ideile și tezele prezente în nenumărate lucrări și tratate de specialitate ar mai fi foarte multe lucruri de adăugat privind raporturile juridice în domeniul dreptului penal și corelația sa cu el.
În prezent, raportul juridic și în special raportul juridic penal, este tratat superficial și schematic existând prea puțină documentație pentru cunoașterea, încadrarea sa în domeniul dreptului penal ca o legătură dintre om, luat ca membru al societății și statul, ca protector suprem al valorilor sociale și normelor juridice.
Amintim că informația privind raportul juridic în cadrul dreptului penal este rară și dispersată, ceea ce reprezintă un impediment major în stabilirea sa ca o valoare ce nu trebuie trecută cu vederea și tratată superficial.
Astfel, ar trebui să-i recunoaștem importanța pe care a avut-o de-a lungul timpului, asigurând o legătură permanentă aflată în continuă schimbare, dintre stat, ca ultim și mare apărator al valorilor sociale șiindividul dinsocietate ca element evolutiv și în continuăschimbare dar foarte instabil datorită condiției umane ce poate fi ușor schimbată și coruptă, astfel formându-se elementul infracțional care periclitează existența statului și a societății dacă nu este combătut și tratat ca atare.
Datorită raporturilor juridice civile și penale ce au modelat relațiile dintre stat și societate s-a ajuns la multitudinea evolutivă și plină de culori a valorilor sociale de care ne bucuram astăzi.
Dacă am trece superficial cu vederea problema raporturilor juridice mai ales în dreptul penal, am ajunge la o distincție gri și amară ca si cum am spune că scopul dreptului penal ar fi doar de a pedepsi.
La încheierea acestei dezbateri putem spune că cea mai importantă calitate a raportului juridic penal este însuflețirea cu emoțiile umane, fie ele albe sau negre, ce aduc culoare și schimbare în domeniul dreptului penal iar fără prezența acestora în domeniul ramurii de drept penal, ar fi ca un film fără sunet, trecut cu vederea superficial și schematic fără a acorda o preamare importanță acestei ramuri de drept.
BIBLIOGRAFIE
Pentru studiul si rezumarea ideiilor adecvate și informarea corespunzătoare necesara prezentei lucrari am studiat din prezentele lucrari:
TĂNĂSESCU, Iancu, TĂNĂSESCU, Gabriel, TĂNĂSESCU, Camil, Tratat de drept penal, Editura Sitech, Craiova, 2000.
BULAI, Constantin, FILIPAȘ, Avram, MITRACHE, Constantin, Drept penal român, Curs selectiv pentru licență, Editura Press Mihaela, București, 1997
TOADER, Tudorel, STOICA, Andreea, CRISTUȚ, Nicoleta, Codul penal și legile speciale, Editura Hamangiu, București, 2007.
MITRACHE, Constantin, MITRACHE, Cristian, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2009.
MOLCUȚ, Emil, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2006.
BÎRSAN, Corneliu, EFTIMIE, Marius, Convenția europeană a drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2010.
BOROI, Alexandru, Drept penal, Partea generală, Editura All Beck, București, 2002.
DONGOROZ, Vintilă, KAHANE, Siegfried, OANCEA, Ion, FODOR, Iosif, ILIESCU, Nicoleta, BULAI, Constantin, STĂNOIU, Rodica, ROȘCA, Victor, Explicații teoretice ale Codului penal roman, Partea generală, vol. I, Editura Academiei, București, 1969.
BULAI, Constantin, Curs de drept penal, Partea specială, vol. I, București, 1975
NEAGU, Ion, Drept procesual penal, vol. I, II, III, Editura Euro Trading, București, 1992.
BETTIOL, Giuseppe, Diritto penale, Parte generale, ottavo editione, CEDAM, Padova, 1973.
VITU, Andre, Traite de droit criminal, Droit penale speciale, Editions Cujas, 1982
PADOVANI, Tullio, Diritto penale, Ginffre Editione, Milano, 1990.
NEAGU, Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2010.
NEAGU, Ion, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2010
STOICA, Aug. Oliviu, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagigică, București, 1976
BULAI, Constantin, MITRACHE, Constantin, Drept penal român. Partea generală. Culegere de probleme din practica judiciară, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1996
Traian Dima, Drept penal. Partea generala. Curs, Vol. II, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
Stefan Danes, Drept penal. Partea generala, Editura Sylvi, Bucuresti, 2001;
Victor Ponta, Radu Nemes, Mihai Mitroi, Drept penal. Partea generala. Note de curs, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004;
Gh. Diaconu, „Pedeapsa în dreptul penal”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001;
C. Bulai A. Filipas, C. Mitrache, Institutii de drept penal, Editura Trei,
Bucuresti, 2001.
Narcis Giurgiu, Drept penal general. Doctrina, legislatie, jurisprudenta,
Editura Sunset, Iasi, 1997.
Matei Basarab, Drept penal. Partea generala, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2001.
Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generala, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1995.
Ortansa Brezeanu, Minorul și legea penală, Editura All Beck, Bucuresti, 1998;
A. Ungureanu, Drept penal. Partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti,1995;
C. Bulai, Drept penal, parte generala, Editura All, Bucuresti, 1997.
G. Antoniu, C. Bulai, G. Chiuvulescu, Dictionar juridic penal, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976.
G. Antoniu, C. Bulai, Rodica Mihaela Stanoiu, Avram Filipas, Constantin Filisanu, Practica judiciara româna, Vol. I, Editura Academiei Române, Bucuresti,1988.
G. Antoniu, Vinovatia penala, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1995;
C. Sima, Codul penal adnotat cu practica judiciara 1969-2000, Ed. Lumina Lex,Bucuresti, 2000;
S. Crisu, E.D. Crisu, Codul penal adnotat cu practica judiciara 1989-1999,
Editura Argessis Print, Bucuresti;
Vintila Dongoroz, Tratat de drept penal. Partea generala, Bucuresti, 1939.
Vintila Dongoroz, S. Khane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, V. Rosca,Explicatii teoretice ale codului penal român. Partea generala, Vol. I., Editura Academiei, Bucuresti, 1969.
Vintila Dongoroz, S. Khane, I. Oancea, I. Fodor, C. Bulai, V. Rosca, Explicatiiteoretice ale codului penal român. Partea generala, Vol. II., Editura Academiei, Bucuresti, 1970.
Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generala, Casa de Editura si Presa „Sansa” SRL, Bucuresti, 1997.
Gh. Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea generala, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1997.
I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generala, Editura All, Bucuresti, 1994.
Narcis Giurgiu, Raspunderea si sanctiunile de drept penal, Bucuresti, Editura Neuron, 1995.
Lidia Barac, “Raspunderea si sanctiunea juridica”, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 1997.
Lidia Barac, “Câteva consideratii cu privire la definirea raspunderii juridice”, în Revista Dreptul nr. 4/1994
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raportul Juridic de Drept Penal (ID: 123380)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.