Raportul Juridic de Drept Comercial
Raportul juridic de drept comercial
Capitolul I Demers introductiv
1. Sensul juridic și economic al noțiunii de comerț.
1.1. Sensul juridic al noțiunii de comerț.
1.2. Sensul economic al noțiunii.
2. Definiția și obiectul dreptului comercial.
2.1. Noțiunea de drept comercial.
2.2. Obiectul dreptului comercial.
3. Caracterele raporturilor de drept comercial.
3.1. Caracterul patrimonial.
3. 2. Caracterul comercial.
3. 3. Egalitatea juridică a părților.
Capitolul II Noțiuni generale privitoare la raportul de drept comercial
1. Concept.
1.2. Comercialitatea.
2. Premisele raportului juridic comercial.
Capitolul III Caracterele raportului juridic de drept comercial
1.Generalități.
1.1. Raportul juridic comercial este un raport social.
1.2. Raportul juridic comercial este un raport volițional.
1.3. Raportul de drept comercial are un caracter comercial.
Capitolul IV Structura raportului juridic comercial
1.Generaliăți.
2. Părțile raportului juridic comercial.
2.1. Noțiune.
2.2. Determinarea subiectelor raportului juridic.
2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic.
2.4. Capacitatea juridică a comercianților.
3. Conținutul raportului juridic comercial.
3.1. Noțiune.
3.2. Drepturile subiective ale participanților la raportul juridic comercial.
3.3. Obligațiile juridice asumate de participanții la raportul de drept
comercial.
3.4. Reciprocitatea drepturilor și a obligațiilor.
3.5. Caracterele obligației.
3.6. Sensul obligației în dreptul comercial.
3.7. Statutul juridic al comerciantului.
4. Obiectul raportului de drept comercial.
4.1. Noțiune.
4.2. Conținutul obiectului raportului de drept comercial.
4.3. Bunurile – elemente la care se referă conținutul raportului juridic
comercial.
4.4. Clasificarea bunurilor.
5. Patrimoniul.
5.1. Definiție.
5.2. Patrimoniul social.
5.3. Caracterele juridice ale patrimoniului.
5.4. Funcțiile patrimoniului.
Capitolul V Obligațiile comerciale
1. Reguli privind formarea obligațiilor comerciale.
2. Reguli privind executarea obligațiilor comerciale.
3. Probele în materie comercială.
3.1. Facturile acceptate.
3.2. Corespondența comercială.
3.3. Telegramele.
3.4. Registrele comerciale.
4. Mijloace moderne de comunicare și valoare lor probatorie.
Capitolul I
Demers introductiv
1. Sensul juridic și economic al noțiunii de
comerț.
În România, spre deosebire de alte țări, există o legislație comercială și un drept special – dreptul comercial – aplicabile unei anumite categorii de persoane – comercianți și unor fapte și acte juridice, denumite afaceri sau în termeni echivalenți – fapte și acte de comerț, reglementate de codul comercial și de legile comerciale.
1.1. Sensul juridic al noțiunii de comerț.
Comerțul este câmpul de aplicație al dreptului comercial. Art. 1 din Codul comercial prevede că „în comerț se aplică legea de față – unde ea nu dispune se aplică Codul civil”.
Denumirea „drept comercial” pune în evidență ideea că dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice care privesc comerțul. Definiția este în mare măsură exactă. Este. necesar să definim și noțiunea de comerț.
Termenul „comerț” (fr. commerce; ital. commercio; german Handel) provine de la latinescul „commercium”, alcătuit din cuvintele „cum” – cu și „merx” – marfa. Deci prin comerț în sens etimologic, se înțelege „operațiuni cu marfă”. De aici cea mai simplă definiție – comerțul reprezintă schimbul de mărfuri. În dreptul roman „commercium” era o noțiune tehnică folosită pentru a desemna facultatea unei persoane de a încheia acte juridice și de a constitui contracte valabile relativ la folosirea bunurilor. Aceste bunuri erau „in commercio” sau în mod excepțional „extra-commercium”. Comerțul însemna, pe atunci dreptul de a participa la operațiuni juridice. Această concepție n-a dispărut total nici în zilele noastre. Art.963 Cod civil prevede că „numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract”. În dreptul roman, nu exista o noțiune cuprinzătoare, în sensul noțiunii de comerț din dreptul modern. Negotiatio însemna orice ocupație profesională, nu numai a comerciantului, dar și a industriașului, iar pentru comerțul de toate zilele, așa cum se făcea în prăvăliile și magazinele orașului se folosea termenul „mercatura”. Numai în imperiul bizantin, cuvântul „commercium a început să aibă același sens, ca și în comerțul modern, dând naștere la termenul grecesc „kumerki” și la termenul turcesc goemrik”.
Noțiunea de comerț are. un conținut complex. Prin comerț se înțelege operațiunea care are ca obiect cumpărarea de bunuri, servicii sau valori pentru a le revinde în același stadiu fizic sau transformate pentru a le revinde, închiria sau ceda folosința ori avantajele în schimbul unei sume de bani echivalente (preț), în condiții convenabile consumatorilor (locul, timpul, cantitatea, prețul, sortimentul). În prezent, noțiunea de comerț, în sens larg cuprinde nu numai comerțul propriu-zis, dar și industria. Industriașul, în sensul juridic al cuvântului este tot un comerciant. În același timp, noțiunea de comerciant definește profesiunea unui grup de agenți economici care acționează în cadrul pieții asigurând actele de schimb.
1.2. Sensul economic al noțiunii.
În sens economic comerțul este definit ca o activitate care are drept scop schimbul de bunuri și de produse, iar prin aceasta, circulația lor de la producător la consumator. Altfel spus, prin comerț se înțelege o activitate economică de mijlocire între producție și consumația bunurilor, comerciantul procurând bunuri de la producători și transferându-le altor persoane care au nevoie de ele pentru a le consuma sau a le vinde. Comerțul cuprinde deci, operațiunile realizate sub formă de vânzare – cumpărare sau schimb între momentul producerii mărfurilor și intrarea lor în circulație, până la ajungerea lor la consumator. Aceste operațiuni realizate de comercianți persoane fizice sau persoane juridice sporesc valoarea bunurilor cu valoare economică, tocmai pentru că le pune la dispoziția celor care le utilizează în calitate de producători sau de consumatori. Sesizând esența, Virgil Madgearu definește comerțul ca fiind un „inel în lanțul funcțiilor economice ale societății moderne întemeiată pe diviziunea socială a muncii și pe circulația mărfurilor”. Dar comerțul nu se limitează să mijlocească circulația bunurilor în mod direct de la producător la consumator, aceasta a fost doar funcția sa istorică. Comerțul modern reglează această circulație, el fiind cel mai puternic și cel mai categoric regulator al economiei naționale, determinând atât producția, cât și consumul să se supună normelor stabilite de el, în scopul ordonării și normalizării întregii vieți sociale. Obiectul acestei circulații organizate și reglate de comerț sunt bunurile (Goods, Biens, Beni, Guter), dar nu orice bunuri, ci numai acele bunuri cu valoare economică, numite și bunuri economice. Aceste bunuri trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute de normele dreptului: a) să fie negociabile, în înțelesul dreptului civil; b) să fie în comerț (res in commercio) și c) să fie corporale (res corporales), adică să aibă o existență materială perceptibilă prin simțurile omului, motiv pentru care sunt numite bunuri comerciale sau mărfuri (merchandises, marchanised, merci, waren). Aceste bunuri comerciale – mărfurile sunt bunuri mobile. Nu este însă exclus, ca și imobilele să facă obiectul tranzacțiilor comerciale, de exemplu, vânzarea unei clădiri care face parte din fondul de comerț.
Comerțul își stabilește câmpul său de acțiune în inițierea și facilitarea circulației bunurilor, adică a deplasării lor efective, cu scopul determinat de a le pune la dispoziția consumatorilor, la momentul și la locul potrivit, în cele mai avantajoase condiții de dobândire. Dar activitatea comercială mai cuprinde și o altă categorie de fapte, acte și operații accesorii care pot dobândi o înfățișare autonomă. Este vorba de circulația simbolică a valorilor și a drepturilor încorporate, care începând cu tradițiunea unui simplu înscris și încheind cu titlurile de credit face posibilă circulația valorilor fără deplasarea materială. Tot astfel, circulația fiduciară a instrumentului de schimb – moneda; ca formă a circulației mărfurilor, pune în valoare creditul și face din această funcțiune un temei al activității comerciantului și al organizării contemporane a comerțului.
În prezent, comerțul nu se limitează însă, la tranzacțiile de mărfuri, ci cuprinde și comerțul de servicii, mișcarea de capitaluri, fuziunile, divizările unor societăți comerciale sau privatizarea altora. Nu trebuie să uităm nici investițiile, ca modalități de a pătrunde și a realiza beneficii pe piețele interne și internaționale; se includ, de asemenea, în noțiunea de comerț – transferul drepturilor de proprietate industrială și intelectuală care pune probleme specifice, obligând statele să stabilească politica lor comercială și să elaboreze regulile juridice necesare funcționării comerțului. Astfel, comerțul are nevoie vitală de drept.
Comerțul modern mai cuprinde în afară de circulația și distribuția bunurilor economice, și toate acele organizări economice și instituții de drept create pentru a efectua și accelera această circulație a bunurilor comerciale (Băncile, Bursele de valori și de mărfuri, Camerele de comerț și industrie, intermedierea, transportul, asigurările etc). Comerțul și-a extins sfera sa de activitate, s-a ramificat și s-a specializat, dând naștere la diviziuni și subdiviziuni în raport cu variate criterii:
1). Comerț intern și comerț extern sau comerț național și comerț internațional, în funcție de teritoriul asupra căruia se extinde comerțul. La rândul său comerțul extern se subdivide, în comerț de import, comerț de export și comerț de tranzit.
2) Comerț pe apă, comerț terestru și comerț aerian, în funcție de mijloacele cu care sunt transportate mărfurile de la vânzător la cumpărător. Aceste ramuri se subdivid la rândul lor în subramurile – comerț maritim și comerț fluvial, comerț rutier și comerț pe calea ferată.
3) Comerț cu ridicata (en gros), comerț cu amănuntul (en detail) și comerțul ambulant în raport cu volumul mărfurilor vândute și modalitățile de vânzare.
4) Comerțul de stat, comerțul privat și comerțul cooperatist în funcție de formele de proprietate.
5) Comerțul independent comerțul asociat și comerțul integrat în raport cu structura și sistemul de organizare al activității comerciale.
6) Comerțul activ și comerțul pasiv, după cum comerțul este exercitat de comercianții autohtoni sau de comercianții străini.
7) Comerțul de piață și comerțul la distanță, după cum cumpărătorul are posibilitatea să vadă și să examineze marfa oferită de comerciant sau marfa este trimisă pe bază de comandă cumpărătorului, în urma unei scrisori, convorbiri telefonice, telegrame sau fax.
8) Comerț profesional, când este exercitat ca profesie și comerțul ocazional când se exercită în cazuri excepționale de către persoane care nu au calitatea de comercianți.
9) Comerțul în cont propriu, când comerciantul exercită activitatea comercială singur, în nume propriu și pe cont propriu și comerțul în comision, când comerciantul se folosește de mandatarii comerciali comisionari, care operează în numele lor, dar în contul comerciantului care le-a dat mandatul.
2. Definiția și obiectul dreptului comercial.
2.1. Noțiunea de drept comercial.
Dreptul comercial, din punct de vedere teoretic și practic, este alcătuit din ansamblul normelor juridice care privesc comerțul sau în raport cu dispozițiile art.3 Cod comercial, dreptul comercial este dreptul actelor de comerț care reglementează atât producția, cât și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii. Deci dreptul comercial reglementează nu numai relațiile de schimb, de interpunere, dar și cele de producerea bunurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii. În acest sens, Cesare Vivante consideră că „activitatea juridică a Codulrt și comerț de tranzit.
2) Comerț pe apă, comerț terestru și comerț aerian, în funcție de mijloacele cu care sunt transportate mărfurile de la vânzător la cumpărător. Aceste ramuri se subdivid la rândul lor în subramurile – comerț maritim și comerț fluvial, comerț rutier și comerț pe calea ferată.
3) Comerț cu ridicata (en gros), comerț cu amănuntul (en detail) și comerțul ambulant în raport cu volumul mărfurilor vândute și modalitățile de vânzare.
4) Comerțul de stat, comerțul privat și comerțul cooperatist în funcție de formele de proprietate.
5) Comerțul independent comerțul asociat și comerțul integrat în raport cu structura și sistemul de organizare al activității comerciale.
6) Comerțul activ și comerțul pasiv, după cum comerțul este exercitat de comercianții autohtoni sau de comercianții străini.
7) Comerțul de piață și comerțul la distanță, după cum cumpărătorul are posibilitatea să vadă și să examineze marfa oferită de comerciant sau marfa este trimisă pe bază de comandă cumpărătorului, în urma unei scrisori, convorbiri telefonice, telegrame sau fax.
8) Comerț profesional, când este exercitat ca profesie și comerțul ocazional când se exercită în cazuri excepționale de către persoane care nu au calitatea de comercianți.
9) Comerțul în cont propriu, când comerciantul exercită activitatea comercială singur, în nume propriu și pe cont propriu și comerțul în comision, când comerciantul se folosește de mandatarii comerciali comisionari, care operează în numele lor, dar în contul comerciantului care le-a dat mandatul.
2. Definiția și obiectul dreptului comercial.
2.1. Noțiunea de drept comercial.
Dreptul comercial, din punct de vedere teoretic și practic, este alcătuit din ansamblul normelor juridice care privesc comerțul sau în raport cu dispozițiile art.3 Cod comercial, dreptul comercial este dreptul actelor de comerț care reglementează atât producția, cât și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii. Deci dreptul comercial reglementează nu numai relațiile de schimb, de interpunere, dar și cele de producerea bunurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii. În acest sens, Cesare Vivante consideră că „activitatea juridică a Codului comercial este mult mai vastă decât activitatea economică a comerțului, deoarece în înțelesul juridic comerțul se manifestă sub forma unui proces continuu de operații juridice premergătoare comerțului.
Definirea noțiunii dreptului comercial prin faptele și actele de comerț se întemeiază pe dispozițiile Codului comercial român. În concepția Codului comercial (art.3) sunt fapte de comerț care intră în sfera de reglementare a Codului comercial, nu numai actele de vânzare-cumpărare, prin care se realizează circulația mărfurilor, dar și întreprinderile de fabrică, de manufactură, de imprimerie, de spectacole etc, operațiunile ce vizează producerea mărfurilor. Este concepția obiectivă a dreptului comercial. Dreptul comercial nu guvernează însă întreaga economie. Activități economice, cum sunt: agricultura, meseriile, profesiile liberale, prin însăși natura lor, nu intră sub incidența dreptului comercial.
Dreptul comercial este definit în raport cu dispozițiile art.7 Cod comercial și ca un drept al comercianților. Întrucât, potrivit acestui text de lege, este comerciant orice persoană care săvârșește fapte de comerț cu caracter profesional și societățile comerciale. Este concepția subiectivă a dreptului comercial.
Granițele care separă dreptul comercial, ca ramură a dreptului privat, de dreptul public sunt depășite la punctul de conexiune al intereselor particulare cu interesele generale. Important pentru o bună înțelegere a conceptului de drept comercial este fenomenul de dată recentă care impune un ritm nou și deosebit de caracteristic al intervenției statului în domeniul comercial, chiar în contracte, cum sunt cele privind operațiunile bancare, asigurările, comerțul maritim și, în general, contractele de adeziune. Dreptul comercial rămâne, totuși, un drept privat prin natura sa, reglementând disciplina juridică a comercianților și a actelor de comerț. Fără a fi un drept excepțional sau egal cu dreptul civil, dreptul comercial diferă de acesta. Dreptul civil este dreptul comun, dreptul comercial este un drept special și nu excepțional. Dreptul comercial cuprinde reguli speciale stabilite în interesul comerțului, ținând seama de cele 3 elemente care-l caracterizează; economia, celeritatea și securitatea juridică a actelor de comerț.
Dreptul comercial, deși autonom, rămâne dependent de dreptul civil, în sensul că pentru a-l înțelege și a-i aplica regulile, trebuie să ne referim la principiile generale ale dreptului civil și în special la obligații și la contracte în funcție de instituțiile și de normele juridice specifice nevoilor comerțului. Potrivit art.l Codul comercial se recurge la dreptul civil numai atunci când legea comercială nu dispune. Caracterul special al dreptului comercial explică de ce doctrina, în general, recunoaște că în materie comercială, normele prevăzute de legea comercială se pot aplica și prin analogie, ceea ce ar fi fost imposibil, dacă legea comercială ar fi fost o lege excepțională.
Subiectele dreptului comercial pot fi atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice – societăți comerciale, care îndeplinesc condiția de comercianți și au în obiectul lor de activitate efectuarea de fapte și acte de comerț. Comercianții sunt persoane care săvârșesc acte obiective de comerț cu titlu profesional și în nume propriu.
Obiectul normelor juridice îl constituie raporturile juridice privind faptele de comerț și actele de comerț, în special: societățile comerciale, contractele comerciale, efectele de comerț, procedura reorganizării judiciare și a falimentului și normele referitoare la comercianți, persoane fizice. Actul obiectiv de Comerț privește, în esență, acel act de intermediar purtând asupra bunurilor comerciale aflate în circulație, care, de regulă, se execută de comerciant cu titlu profesional, operațiune la care se adaugă și activitatea de producție a bunurilor destinate consumului.
2.2. Obiectul dreptului comercial.
Obiectul dreptului comercial îl formează raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial (acte de comerț) și în secundar, unele raporturi juridice nepatrimoniale interesând activitatea comercială, în care subiectele de drept se află unele față de altele în poziție de egalitate juridică.
Dreptul comercial fiind un drept special are un domeniu de aplicare bine stabilit. Determinarea obiectului și a domeniului său de aplicare depinde de sistemul adoptat de legiuitor. În raport cu sistemul adoptat de Codul comercial român se consideră că dreptul comercial este un drept obiectiv când obiectul său este constituit din faptele și actele de comerț, fără a se ține seama de calitatea persoanelor, deci un
drept al actelor de comerț .sau un drept subiectiv, când sunt avute în vedere subiectele de drept cărora li se aplică normele dreptului comercial și care nu pot fi decât comercianții, deci un drept profesional al comercianților.
Baza de discuție o constituie art.3 și art.4 din Codul comercial. în doctrina clasică a dreptului nostru comercial s-au conturat două sisteme care permit determinarea obiectului dreptului comercial și anume: sistemul subiectiv și sistemul obiectiv.
I. Sistemul subiectiv este sistemul potrivit căruia dreptul comercial are ca obiect normele juridice care reglementează activitatea comercianților. Criteriul subiectiv constă în a atribui prin lege caracterul de acte comerciale acelor acte care sunt săvârșite de comercianți, în mod obișnuit, ca o profesie. Dreptul comercial apare în acest sistem ca un drept profesional care se aplică numai persoanelor ce au calitatea de comerciant. Este un sistem care se prevalează de tradiție. Dreptul special aplicabil comercianților s-a format prin uzanțe și reguli stabilite de corporațiile de negustori. Acest drept care a stat la baza primelor reglementări ale activității comerciale este un drept profesional – un jus mercatorum. Cu toate că au fost desființate corporațiile și s-a proclamat principiul libertății comerțului, dreptul comercial și-a păstrat acest caracter. Noul Cod comercial german din 1897, i-a dat un nou avânt considerând ca fiind fapte de comerț toate faptele unui comerciant, care țin de exercitarea profesiei sale comerciale (art.343). Art.4 din Codul comercial român consideră că sunt fapte de comerț și „celelalte contracte și obligații comerciale ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”.
Persoanele care săvârșesc acte de comerț sunt ținute la obligații speciale, expuse la rigorile falimentului și supuse jurisdicțiilor comerciale. Justificarea aplicării regulilor legale este dată de calitatea de comerciant exercitată ca profesie obișnuită. Comercianții sunt autorizați și înregistrați. Fiecare comerciant posedă un fond de comerț pe care-l exploatează deschis supunându-se regulilor dreptului comercial.
Concepția subiectivă prezintă însă o dublă dificultate. În primul rând, ea cere o stabilire legală a profesiilor comerciale. Or, unele din acest profesii nu sunt reglementate decât cel mult de uzuri, adesea insuficiente. În al doilea rând, nu toate actele efectuate de un comerciant se raportează la profesia sa, ci, dimpotrivă, persoane care nu fac comerț folosesc tot mai mult operațiile juridice și tehnicile destinate comercianților.
II. Sistemul obiectiv este acel sistem în care dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerțului, adică acelor fapte și acte calificate de lege ca „fapte de comerț”, indiferent de persoana care le săvârșește. Faptul de comerț este noțiunea primordială deoarece raporturile juridice se nasc din fapte sau acte juridice. Comerciantul este noțiunea secundară, întrucât el săvârșește în mod secundar și alte fapte de comerț, contracte și obligații (art.4 Cod comercial), în afară de actele de comerț obiective, în mod secundar. Codul comercial enumera faptele obiective de comerț pentru a le distinge mai bine de faptele și actele juridice prevăzute de Codul civil, în noțiunea de fapte de comerț, art.3 Cod comercial, înscrie actele de cumpărare-vânzare, schimb, intermediere, transport, operații bancare de asigurare etc. Codul comercial a ținut să sublinieze ferm caracterul obiectiv al dreptului comercial, considerând că numai anumite fapte obiective sunt fapte de comerț, iar pe de altă parte, supune legii comerciale orice persoană care săvârșește una din aceste fapte, iar nu numai pe comerciant. Codul comercial și legile comerciale sunt aplicabile în acest sistem unor categorii de acte juridice și operațiuni juridice denumite „acte de comerț”, iar nu unei categorii de persoane -comercianți. Acest sistem inspirat din ideile Revoluției franceze care a suprimat corporațiile și a impus principiul egalității civile, a constituit fundamentul Codului comercial francez din anul 1807 și după el, al altor coduri comerciale, inclusiv Codul comercial român.
Codul comercial ardelean (Codul ungar de la 1875) și Codul comercial bucovinean (Codul comercial austriac de la 1862) erau întemeiate pe aceeași concepție, dar pentru a cuprinde într-o singură denumire toate raporturile juridice reglementate de Codul comercial a adoptat noțiunea cauzei comerciale (causa mercantilis, Kereskedelmy ugy, Hansdelssache). Cauzele comerciale erau cârmuite în Transilvania și în Bucovina de dispozițiile Codului comercial, iar în subsidiar, de uzurile comerciale și de dreptul civil. Inițial, prin cauză de comerț se înțelegea cauza procesuală deferită tribunalului comercial ca instanță specială de judecată a comercianților constituiți în bresle. După codificarea dreptului comercial, care a concretizat obiceiurile comercianților în deciziile tribunalelor comerciale, cauza de comerț începe să aibă și înțelesul de fapt sau act reglementat de dreptul material.
Există însă acte juridice și o serie de contracte de uz de curent, cum sunt: vânzarea, închirierea, depozitul, mandatul, transportul care sunt utilizate atât în comerț, cât și în viața civilă, fără ca obiectul sau forma lor să permită a le caracteriza. Este necesar în aceste cazuri să se stabilească în ce scop au fost încheiate și a analiza activitatea economică a subiectelor de drept, considerându-se, de regulă, că sunt comerciale pentru că au fost efectuate de către comercianți. În astfel de cazuri, nu mai interesează natura actelor încheiate de contractanți, ci profesia pe care o exercită în mod obișnuit, persoanele care le încheie, în funcție de care intervine calificarea juridică. Este o concepție subiectivă a dreptului comercial.
3. Caracterele raporturilor de drept comercial.
Definiția obiectului dreptului comercial evidențiază caracterele care determină specificitatea raporturilor de drept comercial față de alte raporturi de drept privat. Aceste caractere specifice ale raporturilor de drept comercial sunt: a) caracterul patrimonial; b) caracterul comercial; c) egalitatea juridică a părților; d) asigurarea creditului comercial și al circulației bunurilor.
3.1. Caracterul patrimonial.
Raporturile juridice care fac obiectul dreptului comercial sunt, în principal, patrimoniale. Ele se stabilesc între participanții la activitatea comercială. Aceste raporturi se numesc patrimoniale, deoarece au un conținut economic și o valoare ce poate fi exprimată în bani. Alte raporturi juridice numite personal-nepatrimoniale sunt lipsite de conținut economic în dreptul civil. În dreptul comercial, aceste raporturi juridice privesc atribute de identificare ale comercianților, persoane fizice și societăți comerciale: a) numele comercial (firma); b) emblema; c) sediul comercial etc. și dobândesc o natură patrimonială. Drepturile personal-nepatrimoniale sunt apărate printr-o acțiune patrimonială, putând să îmbrace diferite forme: 1) acțiunea în contrafacere; 2) acțiunea în concurență neloială sau 3) acțiunea în daune.
3. 2. Caracterul comercial.
Raporturile de drept comercial se caracterizează prin comercialitate, adică sunt raporturi care izvorăsc din fapte și acte de comerț. Codul comercial în art.3,4 folosește noțiunea de „fapte de comerț” dar în art.56 Cod comercial și art.l din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale se referă la acte de comerț, încât vom utiliza ambele noțiuni, separat sau împreună în sintagma „Acte și fapte de comerț”. În scopul de a cuprinde atât actele juridice, cât și faptele juridice de comerț. Noțiunea de fapte de comerț cuprinde și pe aceea de acte de comerț și invers, noțiunea de acte de comerț este folosită și în sensul de fapte de comerț.
Criteriul general al comercialității prin care se disting actele comerciale de actele civile, este cel care are în vedere cauza actelor de comerț și constă în interpunerea în procesul de circulație al mărfurilor și a serviciilor, cu intenția de a se realiza beneficii. Actele juridice au caracter comercial numai în măsura în care sunt definite ca atare de Codul comercial, adică sunt acte obiective de comerț. În această categorie art.3 Cod comercial cuprinde: cumpărările de producte sau de mărfuri spre a le revinde, vânzările de producte, vânzările și închirierile de mărfuri în natură sau transformate, vânzările de obligațiuni ale statului și a altor titluri de credit circulând în comerț, când vor fi fost cumpărate în scop de revânzare sau închiriere; contractele de raport asupra obligațiilor de stat sau a altor titluri de credit circulând în comerț, cumpărările sau vânzările de părți sau acțiuni ale societăților comerciale, orice întreprindere de furnituri etc. Au caracter comercial și acele acte săvârșite efectiv și cu titlu profesional în scopul exercitării unei activități comerciale, iar caracterul comercial astfel dobândit este al celui care săvârșește actul, nu și al asociației în participație.
3. 3. Egalitatea juridică a părților.
Este un principiu, un caracter și o metodă de reglementare a dreptului comercial.
Raporturile juridice comerciale se bazează pe egalitatea juridică a părților, în cadrul relațiilor contractuale fiecare persoană fiind liberă să acționeze potrivit voinței sale, spre deosebire de inegalitatea subiectelor de drept care caracterizează metoda de reglementare a raporturilor de drept administrativ sau de drept financiar, bazate pe subordonarea unui subiect față de altul. În anumite contracte comerciale, clauzele contractuale sunt stabilite de una din părți, cea mai puternică din punct de vedere economic, cealaltă parte neavând altă soluție decât să adere sau să refuze încheierea contractului. În această categorie de contracte care aduc atingere liberei determinări a conținutului contractului intră: a) contractele de adeziune; b) contractele impuse, c) contractele tip; d) contractele dirijate; e) clauzele abuzive, datorită abuzului din partea unor societăți comerciale care dețin o poziție dominantă. Părțile contractante trebuie însă, să acționeze pe bază de egalitate juridică și să fie tratate în mod egal în comerț și în fața jurisdicțiilor.
Capitolul II
Noțiuni generale privitoare la raportul de drept
comercial
1. Concept.
Raportul juridic este o relație socială prin care se urmărește satisfacerea unor interese patrimoniale sau nepatrimoniale, reglementat de norma de drept și apărat de stat, în care părțile (subiectele de drept) apar ca titulari de drepturi și obligații juridice, realizate la nevoie cu sprijinul forței publice. Majoritatea disciplinelor, dreptului tratează raportul juridic ca fiind o categorie fundamentală a materiei respective. Fiecare din acestea examinează însă o anumită relație, și anume raportul juridic reglementat de normele de drept ale ramurii respective. Dreptul comercial nu face nici el excepție de la regulă. În cadrul comerțului iau naștere o multitudine de relații comerciale, specifice și derogatorii de la dreptul civil, datorită caracterului lor comercial. Aceste relații se stabilesc între subiectele de drept -persoane fizice și juridice – aflate într-o deplină egalitate juridică, în calitate de participanți la schimburile comerciale, având un obiect determinat și vizând finalități convenite între părți, în baza principiilor fundamentale care reglementează comerțul intern și internațional.
Mecanismul complex al relațiilor comerciale impune cunoașterea și înțelegerea următoarelor aspecte: a) modalitățile în care se stabilesc aceste relații; b) formele în care se desfășoară raporturile juridice comerciale. Fiind o componentă a structurilor juridice, raporturile juridice comerciale au elemente comune cu celelalte raporturi de drept privat, dar și elemente specifice, care le conturează ca o categorie deosebită de raporturi juridice în cadrul circuitului mondial de valori. Participanții la raporturile de comerț, în baza principiului libertății comerțului, convin asupra acțiunilor sau inacțiunilor la care se obligă, stabilesc volumul și substanța obligațiilor comerciale pe care și le asumă, modalitățile de plată și de garantare a tranzacțiilor, cât și asupra daunelor ce vor fi plătite pentru nelivrarea mărfurilor în condițiile convenite și, în general, pentru nerespectarea contractului.
Raportul juridic comercial este o relație socială patrimonială în cadrul activității de comerț, reglementată de norme de drept comercial, în care participanții aflați într-o deplină egalitate juridică sunt titulari de drepturi și obligații, realizate la nevoie cu forța de constrângere a statului.
Acest raport: a) privește sfera relațiilor comerciale; b) este reglementat de normele de drept comercial; c) participanții sunt titularii de drepturi și obligații corelative; d) drepturile și obligațiile convenite, în mod liber, de către părți sunt susceptibile de a fi realizate prin forța de constrângere a statului; e) raportul juridic comercial se bazează pe acordul de voință al părților, care se află în relații de egalitate juridică în cadrul schimbului de bunuri, valori și cunoștințe, pe plan intern și internațional.
1.2. Comercialitatea.
Elementul definitoriu al raportului juridic comercial care-i determină specificitatea, comparativ cu celelalte raporturi de drept privat este comercialitatea. Noțiunea de comercialitate este stabilită de sistemul nostru de drept. În concepția codului comercial român, caracterul comercial al unui fapt sau act juridic este determinat de activitățile care sunt necesare vieții comerciale, de faptele și actele de comerț însele, indiferent de calitatea celui care le săvârșește. Este concepția care a fost numită obiectivă. Potrivit acestei concepții se iau în considerare operațiile juridice în sine, apreciindu-se că acestea privesc incidența regulilor speciale de drept comercial, în virtutea faptului că ele sunt acte de comerț. Se instituie astfel prezumția legală juris tantum de comercialitate cu privire la toate actele juridice săvârșite de un comerciant. Ideea de comercialitate este strâns legată de noțiunea de interpunere în schimb, care se realizează prin actul de comerț.
În virtutea concepției obiective sunt disting două grupe de acte sau fapte de comerț:
– acte ale căror caracter comercial decurge din natura sau caracterul concret al actului, ca de exemplu, cumpărarea spre revânzare de bunuri mobile și imobile, schimbul de bunuri, locațiunea, operațiile bancare și de credit, asigurările intermedierile, transportul etc;
– acte ale căror caracter comercial rezultă din însăși forma lor; precum sunt: cambia, biletul la ordin, cecul.
Există însă unele acte juridice: vânzarea, depozitul, mandatul, transportul etc pe care le întâlnim și în viața civilă. Delimitarea caracterului comercial al actelor juridice în asemenea cazuri, se face prin analiza scopului pentru care au fost încheiate, materiei și a regimului lor juridic, considerându-se că actul prin care se realizează o interpunere în circulația bunurilor efectuat în mod repetat, ca profesie, cu intenția de a obține profit este un act de comerț.
2. Premisele raportului juridic comercial.
Apariția raportului juridic comercial comportă o serie de factori premergători, necesari, numiți și premisele raportului juridic comercial. Aceste premise sunt:
A. Existența unor împrejurări numite fapte juridice care produc
efecte juridice prin realizarea lor;
B. Existența unei norme de drept comercial care reglementează relațiile respective;
C. Existența unor participanți la raporturile de drept comercial. Prima premisă este specială sau concretă, iar celelalte două premise sunt generale sau abstracte.
2.A. Existența unor fapte și acte de comerț care produc efecte juridice prin realizarea lor. Actele și faptele de comerț constituie un element esențial pentru determinarea sferei raporturilor de drept comercial. Aceste două noțiuni – acte și fapte de comerț – folosite cu aceeași semnificație sunt mijloace juridice de înfăptuire a activității comerciale.
Actele de comerț sunt acele operațiuni comerciale prin care se realizează o interpunere în circulația mărfurilor efectuată cu intenția de a obține un profit Actul pentru a avea comercialitate trebuie să fie repetat și să prezinte un caracter continuu, permanent. În mod excepțional, îndeplinirea unui singur act poate avea caracter comercial. Prin urmare, actele de comerț sunt împrejurări de care norma juridică leagă nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de drept comercial. În absența lor, nu se poate vorbi de un raport juridic de drept comercial. Codul comercial român nu definește însă fapta de comerț, actul de comerț și operațiunile comerciale. În art.3 el se limitează să enumere 20 de fapte și acte de comerț pe care Ie consideră fapte de comerț. Legiuitorul a procedat astfel, întrucât nu a putut să cuprindă într-o definiție toate criteriile care dau împreună actelor și faptelor juridice, caracterul de comercialitate.
Enumerarea are caracter enunțiativ și nu limitativ, ceea ce înseamnă că există posibilitatea de a adăuga și alte fapte de comerț, cu condiția ca acestea să prezinte comercialitate.
O a doua enumerare este prevăzută de Hotărârea Guvernului nr.20/1990, care în anexa 1 menționează un număr de categorii orientative de activități pentru care se pot organiza întreprinderi mici și mijlocii, asociații cu scop lucrativ, asociații familiale și activități independente ale unor persoane fizice. Fără să fie identice, aceste enumerări au rolul de a furniza repere pentru activitatea de comerț, pe baza cărora și prin comparație cu care, să se poată formula calificări cu privire la alte operațiuni susceptibile de a fi încadrate în sfera legii comerciale. În stabilirea acestor enumerări legale privind faptele de comerț, legiuitorul a avut în vedere, în principal, interesul economic și numai într-o mică măsură interesul juridic. Corecta calificare a actelor și faptelor de comerț prezintă un dublu interes practic. Pe de o parte, este necesar să se stabilească un criteriu de delimitare exactă între actele comerciale și actele civile, primele fiind supuse, în scopul facilitării tranzacțiilor și protecției creditului, unui regim juridic special față de cel aplicabil actelor juridice civile.
Legiuitorul român cuprinde în noțiunea de fapte de comerț, nu numai actele juridice, adică obligațiile izvorâte din declarații de voință, dar și faptele juridice, deci obligațiile izvorâte din voința unor persoane, însă nu cu intenția de a produce efecte juridice, precum și operațiile juridice care sunt mijloace și tehnici, prin care se realizează, în concret, un act juridic. I.N.Ființescu, aduce ca exemplu întreprinderea de transport maritim sau terestru. Tot ce se întâmplă în această întreprindere, orice obligație, indiferent că rezultă din convenții sau din fapte juridice, din voința fără intenția de a produce efecte juridice (quasi-delicte), interesează dreptul comercial.
Actele de comerț care produc efecte juridice cuprind deci actele juridice, faptele juridice și operațiile comerciale. Doctrina consideră că în determinarea materiei comerciale, Codul comercial român a avut în vedere concepția economică a comerțului, concretizată prin interpunerea în schimbul bunurilor. La aceste raporturi, trebuie să se adauge și acelea care, pregătind circulația bunurilor, se referă la fenomenul economic al producției, adică activitatea întreprinderilor și caracterul speculativ al faptului juridic concret. În fine, trebuie avută în vedere legătura de conexitate, cel puțin pe plan economic, între faptul juridic supus calificării și cele anterior menționate.
2.B. Existența unei norme de drept comercial care reglementează relațiile sociale comerciale.
Norma juridică este premisa fundamentală a unui raport de drept comercial, deoarece cu ajutorul ei se prefigurează, în abstract: subiectele de drept comercial, conduită posibilă sau datorată de aceștia în raporturile comerciale și faptele sau actele juridice ce duc la apariția, modificarea sau stingerea raportului juridic. Fără norma de drept, nu putem vorbi despre un raport juridic. Norma de drept definește capacitatea subiectelor raportului de drept comercial și care sunt categoriile de fapte juridice ce pot produce efecte juridice în raporturile de drept comercial. Normele de drept comercial, la rândul lor, sunt transpuse în viața comercială prin raportul juridic creat în cadrul schimburilor comerciale. Raportul de drept comercial, mai este definit drept comercial în acțiune, tocmai pentru că el este principalul mijloc de realizare a dreptului comercial. Dar care sunt aceste norme? Într-o formulare generală, se consideră că pot constitui premise ale raportului juridic comercial acele norme care formează dreptul comercial. Între aceste norme au o semnificație deosebită normele de drept substanțial și procesual din Codul comercial și legislația comercială, apoi cutuma, uzurile sau uzanțele, convențiile și tratatele internaționale, normele materiale de drept internațional uniforme iar în subsidiar, Codul civil și legislația civilă. Există, prin urmare, o diversitate de reglementări legale naționale și internaționale care guvernează raporturile social-economice din sferă comerțului.
Importantă în determinarea normelor juridice care, prin acțiunea lor, dau valoare unor acte juridice sau fapte juridice este voința părților implicate în aceste acte care, în baza principiului libertății comerțului și Lex voluntatis pot stabili, ele însele, asupra incidenței normei juridice, în special în raporturile juridice cu element extern, ca lege ce reglementează raporturile lor.
2.C. Existența unor participanți la raportul juridic comercial Raportul juridic comercial presupune existența unor persoane fizice sau persoane juridice – subiecte de drepturi și obligații care săvârșesc fapte de comerț și între care se leagă relații ce devin raporturi juridice, pe baza normei de drept.
Subiectele de drept în raporturile comerciale sunt acele persoane care au comerțul ca profesiune obișnuită, numite comercianți, precum și societățile comerciale. Potrivit art.l alin.(2) din Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului, comercianții sunt persoane fizice care exercită în mod obișnuit acte de comerț, societățile comerciale, regiile autonome și organizațiile cooperatiste. În fine, art.4 din Codul comercial prevede că odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele juridice îndeplinite de persoana respectivă, sunt prezumate a fi comerciale. Subiectele de drept constituie, astfel, o premisă majoră a raporturilor de drept comercial. Între subiecții de drept implicați în special, în raporturile caracteristice de drept comercial, figurează comercianții persoane fizice și societățile comerciale care dețin și locul cel mai însemnat în comerț. Statutul juridic al acestor participanți la raporturile juridice comerciale va fi examinat într-un alt capitol.
Capitolul III
Caracterele raportului juridic de drept
comercial
1.Generalități.
Raportul juridic comercial se particularizează prin mai multe caractere, unele comune și altor ramuri ale dreptului, altele specifice.
Dreptul comercial este reprezentat printr-o legislație specială care se aplică comerțului. El constituie legea specială față de legea civilă, care reprezintă dreptul comun.
Raportul juridic comercial prezintă următoarele caractere definitorii: 1) Raportul de drept comercial este un raport social; 2) Raportul juridic comercial este un raport volițional; 3) Raportul juridic comercial este un raport valoric-patrimonial; 4) Este un raport comercial, urmărind obținerea unor beneficii. 5) Este un raport susceptibil de a fi realizat prin constrângere. 6) Este un raport în care părțile au poziția de egalitate juridică.
1.1. Raportul juridic comercial este un raport social.
Raportul juridic comercial se leagă numai între oamenii care au capacitatea de a săvârși fapte sau acte de comerț, fie direct ca persoane fizice, în calitate de comercianți, fie indirect, ca persoane juridice -societăți comerciale cărora li se recunoaște de drept calitatea de comercianți.
Dreptul nu reglementează decât raporturile oamenilor între ei, direct sau indirect, nu și raporturile oamenilor cu natura, cu lucrurile sau cu Dumnezeu. Norma juridică se adresează numai condiției oamenilor, chiar și când această conduită ar fi în legătură cu anumite bunuri. Proprietatea asupra anumitor bunuri nu este o relație între proprietar și bun, ci tot un raport social între proprietar, ca titular al dreptului de proprietate și toate celelalte subiecte de drept, care sunt obligate să respecte dreptul proprietarului și să nu stânjenească exercitarea normală a acestui drept. Prin urmare, atunci când se vorbește despre „regimul juridic al bunurilor” se are în vedere conduita oamenilor între ei cu privire la bunuri, acestea constituind obiectul extern al dreptului de proprietate. Proprietarul este subiectul activ care are dreptul de posesie, folosință și dispoziție asupra acelui bun, iar toate celelalte persoane care sunt obligate să respecte aceste drepturi au calitatea de subiecte pasive. Într-adevăr, numai oamenii au acea însușire ce-i poate lega prin raporturi juridice, care este capacitatea juridică, numai ei au aptitudinea de a avea drepturi și obligații pe care le pot exercita prin stabilirea unor raporturi de drept. Capacitatea de a săvârși acte juridice și accesul la profesia de comerciant sunt supuse unor condiții specifice instituite de dreptul comercial, prin care raporturile de drept comercial se deosebesc de toate celelalte raporturi de drept. Incapabilii (minori sau majori) și alte persoane expres prevăzute de lege nu pot face comerț, nici direct, nici indirect.
Statutul juridic al comercianților este determinat de cetățenia sau naționalitatea comercianților, persoane fizice și societăți comerciale, respectiv de domiciliul sau sediul acestora. în acest sens, art.l alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că „societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”. Așadar, în concepția legiuitorului român, statutul juridic al oricărei societăți comerciale este definit, în principal, de legea țării de sediu, iar acest statut nu poate fi modificat pentru străini, prin efectul legii române.
1.2. Raportul juridic comercial este un raport volițional.
Raportul juridic comercial este un raport prin care participanții la acest raport își manifestă voința de a încheia și exercita acel raport juridic, fie că se naște din contract, din titluri de valoare sau din alte instrumente juridice.
Orice contract comercial se încheie și se execută prin acordul de voință al părților și tot prin acordul lor de voință, părțile pot completa sau modifica obiectul sau conținutul contractului ori îl pot rezilia.
În raporturile comerciale, în special, cele cu un element străin, părțile au libertatea să aleagă între legea română și legea străină, care să reglementeze conținutul și efectele contractului, cât și jurisdicția care va rezolva litigiile rezultate din contract: chiar și atunci când faptul juridic are loc ca urmare a producerii unor evenimente, realizarea raportului juridic, deci a drepturilor subiective și a obligațiilor juridice corelative, este un rezultat al voinței părților. Dar numai voința subiectelor de drept nu este suficientă. Este necesar ca această voință să se manifeste în acord cu voința de stat, exprimată prin norma juridică, în lipsa căreia nu se pot crea nici un fel de raporturi juridice. Raportul juridic, inclusiv de drept comercial are astfel un dublu caracter volițional, fiind terenul pe care se întâlnesc două voințe: a) voința statală concretizată în norma de drept care consacră drepturile și obligațiile participanților și b) voințele subiectelor raportului juridic concret.
Aspectul volițional al raportului juridic variază ca intensitate de la o ramură de drept la alta și chiar în cadrul aceleiași ramuri de drept. Din acest punct de vedere, dublul caracter volițional poate fi caracterizat prin aspectele concordante sau de confruntare, de simetrie sau asimetrie, în funcție de ramura de drept și de situația specifică. În domeniul comercial, majoritatea raporturilor de drept se nasc în baza unor acte de voință individuale în care determinantă este voința părților de a forma raportul juridic. Această voință nu poate fi exprimată decât în condițiile prevăzute de lege. Voința părților se manifestă atât la nașterea raportului juridic, cât și la fixarea conținutului lui. Odată realizat, raportul juridic nici una din părți nu-l va putea schimba unilateral, potrivit art.969 Cod civil, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Raportul juridic apare, în primul rând, ca un rezultat al reglementării prin norma de drept a relațiilor sociale, în care drepturile și obligațiile participanților sunt consacrate prin voința statului, iar în al doilea rând, ca o relație în care se exprimă voința subiectelor de drept, titulare ale drepturilor și obligațiilor. În procesul de determinare al drepturilor și obligațiilor, vor acționa reciproc, voința generală a statului și voința individuală a subiectelor de drept.
Raportul juridic comercial este un raport valoric -patrimonial. Raporturile juridice se concretizează în valorile esențiale ale societății, promovate și apărate prin normele juridice. Valorile juridice sunt cadrul necesar în care se desfășoară întreaga viață socială, ele fiind în vârful ierarhiei sociale. Raporturile juridice care fac obiectul dreptului comercial sunt raporturi valorice patrimoniale, care se nasc între comercianți sau raporturi patrimoniale mixte între comercianți și necomercianți (art.56 Cod comercial). În dreptul comercial, chiar și acele raporturi personal-nepatrimoniale privind: numele comercial, emblema, sediul comercial, marca de fabrică, desenele și modelele industriale și alte atribute de identificare ale persoanelor fizice și juridice dobândesc o natură patrimonială. Drept urmare, ele sunt apărate printr-o acțiune patrimonială, indiferent dacă aceasta este o acțiune în concurență neloială sau o acțiune în daune, conform dreptului comun. Participanții la raporturile de drept comercial urmăresc obținerea unor beneficii. Dar comercianții în specia! societățile comerciale care realizează averi imense prin anumite mijloace tehnice nu au o responsabilitate nelimitată sau proporțională cu averea dobândită din comerț, ci, așa cum spune M.Djuvara, o responsabilitate limitată, dând exemplul acționarului unei societăți comerciale, care atunci când cumpără o acțiune, nu înțelege să răspundă cu toată averea, ci numai cu suma care a investit-o în acțiune. Reglementarea acestui mijloc extraordinar de eficace din ziua de astăzi constituie una din părțile centrale ale dreptului comercial. Se înțelege că raporturile de drept comercial pentru a realiza beneficiile scontate se înfăptuiesc în condițiile unei competiții tot mai puternice, atât la nivelul calității produselor, cât și Ia cel al prețurilor practicate, care trebuie să fie cât mai atractive.
1.3. Raportul de drept comercial are un caracter comercial.
Comercialitatea definește calitatea sau atributul unui raport de a fi comercial, adică de a aparține sferei dreptului comercial.
Caracterul comercial al unui raport juridic este determinat în funcție de criteriile stabilite de legea comercială. Astfel sunt raporturi comerciale acelea care izvorăsc din fapte și acte de comerț. Codul comercial în art.3-5, folosește noțiunea de „fapte de comerț”, iar Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale folosește noțiunea de „acte de comerț”, practica și în doctrina utilizează sintagma „acte și fapte de comerț” în sensul de acte juridice și fapte juridice. Criteriul general al comercialității care distinge actele comerciale de cele civile este scopul (cauza) actelor de comerț și constă în ideea realizării unui profit (finis mercatorum est lucrum).
Raportul de drept comercial este susceptibil de a fi apărat pe cale statală, prin constrângere, atunci când drepturile participanților la acest raport juridic au fost lezate. Raporturile juridice comerciale fiind reglementate prin normele juridice, drepturile și obligațiile care se stabilesc între părți, pe baza acestor norme juridice”, sunt asigurate la nevoie prin intervenția sancțiunii juridice.
Raportul juridic comercial, la fel cu raportul juridic civil este un raport în care părțile au poziția de egalitate juridică. În raportul de drept comercial, părțile sunt subiecte egale în drepturi. Poziția de egalitate a părților semnifică împrejurarea că nici una din părți nu poate impune celeilalte, în mod unilateral intrarea într-un astfel de raport, subordonarea sau conținutul acestui raport. Dacă nu se realizează acordul de voință al părților cu privire la conținutul și obiectul raportului juridic comercial, acesta nu ia ființă.
Capitolul IV
Structura raportului juridic comercial
1.Generaliăți.
Raportul juridic comercial, ca orice raport juridic, are în structura sa trei elemente: subiectele, conținutul și obiectul.
Subiectele sau părțile sunt persoanele fizice – comercianții și persoanele juridice – societățile comerciale, regiile autonome și organizațiile cooperatiste între care se stabilește raportul juridic comercial. Părțile în raportul juridic comercial au calitatea de titulare ale drepturilor subiective și obligațiilor comerciale.
Conținutul raportului juridic comercial este alcătuit din drepturile dobândite de subiectul activ și obligațiile corelative asumate de subiectul pasiv în legătură cu fondul de comerț, întreprinderea pe care o organizează și activitatea de comerț ce o desfășoară în cadrul raporturilor juridice. Aceste drepturi și obligații trebuie să fie în concordanță cu normele de drept comercial care reglementează materiile ce fac obiectul raportului juridic respectiv. În raportul de drept comercial este evidențiată legătura dintre norma agendi care determină comportamentul posibil și datorat și facultas agendi -dreptul participantului la acest raport.
Obiectul raportului juridic comercial este faptul sau actul de comerț pe care titularul dreptului subiectiv îl întreprinde sau îl solicită de la subiectul pasiv în cursul desfășurării raportului juridic.
2. Părțile raportului juridic comercial.
2.1. Noțiune.
Subiectele raportului juridic comercial sunt participanții la acest raport care sunt titulari de drepturi și obligații juridice. Subiectele raportului juridic comercial sunt ființe umane, privite în mod individual în calitate de persoane fizice care exercită profesia de comerciant, fie grupate în diverse grupuri organizate, în calitate de persoane juridice, denumite societăți comerciale. Există deci două mari categorii de subiecte de drept comercial: comercianții, persoane fizice care sunt subiecte individuale de drept comercial și societățile comerciale care sunt subiecte colective de drept comercial în calitate de persoane juridice.
Potrivit art.7 din Codul comercial sunt comercianți, acele persoane care săvârșesc fapte de comerț în nume propriu, ca o profesie obișnuită și societățile comerciale.
Societatea comercială, în sensul art.l din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale este acea entitate (grupare), cu personalitate juridică, constituită potrivit legii prin actul de voință al asociaților, în scopul obținerii de beneficii din actele de comerț.
Societatea comercială trebuie să îndeplinească trei condiții fundamentale pentru a alcătui o persoană juridică:
– o organizare de sine stătătoare cu structura internă proprie, organe de conducere, de administrare și de control, cu reguli specifice privind modul de înființare, de modificare și de încetare, prevăzută în lege și în actele constitutive.
– un patrimoniu propriu care nu se confundă cu patrimoniul asociaților sau al altor persoane fizice și juridice, fiind indiferentă natura drepturilor patrimoniale, în temeiul cărora sunt stăpânite bunurile aflate în patrimoniu: drept de proprietate, drept de uzufruct, drept real de folosință etc. Important este ca acest patrimoniu distinct să dea posibilitate societăților comerciale să participe în nume propriu la raporturile juridice și s-și angajeze răspunderea proprie. Patrimoniul unei societăți comerciale cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale acesteia;
– un scop propriu, determinat în acord cu interesele generale. Scopul propriu este rațiunea de a fi a societății comerciale. El justifică și celelalte elemente constitutive, în sensul că acestea sunt afectate obiectului de activitate al societății.
2.2. Determinarea subiectelor raportului juridic.
Formarea și derularea unui raport juridic comercial implică cel puțin două subiecte de drept. Sunt cazuri în care la un raport juridic participă mai mult subiecte de drept. Este cazul pluralității de subiecte de drept, în cadrul unui raport complex de drept comercial, ca de exemplu, în contractul de leasing. În astfel de cazuri, când există pluralitate de subiecte de drept, regula este că drepturile și obligațiile care constituie conținutul raportului juridic comercial se împart în atâtea fracțiuni câte subiecte active și pasive sunt. Un asemenea raport de obligație se numește conjunct sau divizibil, spre deosebire de obligațiile solidare și obligațiile indivizibile care nu se împart pe subiectele de drept. În dreptul comercial, solidaritatea între codebitori se prezumă (art.43 Cod comercial). Atât în cazul când raportul juridic are loc între două subiecte, cât și al pluralității de subiecte de drept, acest raport constituie o legătură în care aceștia ocupă una din cele două poziții – titular ale dreptului și titular de obligații sau ambele în mod corelativ.
2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic.
Subiectele raportului juridic comercial se pot înlocui unele cu altele în funcție de natura raportului juridic. În cazul raporturilor de proprietate poate interveni o schimbare a subiectului activ printr-un mod legal de transmitere a bunului ce formează obiectul dreptului ca de exemplu, prin vânzare-cumpărare. În cazul raporturilor obligaționale, poate interveni o schimbare atât a subiectului activ (creditorul), cât și a subiectului pasiv (debitorul). Schimbarea subiectului activ în raportul obligațional se poate face prin cesiune de creanță, novație cu schimbare de creditor și subrogație personală. Schimbarea subiectului pasiv se poate face prin novație cu schimbare de debitor, stipulația pentru altul și delegațiune.
2.4. Capacitatea juridică a comercianților.
Noțiunea de subiect de drept este legată indisolubil de aceea de capacitate juridică, adică aptitudinea generală și abstractă a unei persoane fizice și juridice de a avea drepturi și obligații în cadru! raportului juridic. Capacitatea juridică este reglementată de normele juridice generale (Decretul nr.31/1954) și normele juridice ale fiecărei ramuri de drept.
Capacitatea juridică cuprinde două aspecte: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații (art.5 alin. (2) din Decretul nr.31/1954).
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice. Se face distincție între capacitatea de a săvârși acte sau fapte de comerț supusă legii personale care reglementează capacitatea civilă (capacitatea de a săvârși acte juridice de drept civil) și capacitatea de a fi comerciant care este supusă legislației naționale din respectivul domeniu de activitate. Calitatea de comerciant se dobândește diferit, după cum este vorba de persoane fizice sau persoane juridice. Persoana fizică pentru a fi comerciant trebuie să aibă capacitatea de folosință și exercițiu. Persoanele puse sub interdicție și minorii, chiar peste 14 ani, neavând capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu limitată nu pot dobândi calitatea de comerciant (art.13, 14 Cod comercial). Art.7 din Codul comercial, mai prevede și următoarele condiții: a) săvârșirea unor acte de comerț; b) săvârșirea faptelor de comerț să aibă caracter de profesiune obișnuită.
Societatea comercială dobândește calitatea de comerciant prin constituirea și înmatricularea ei în registrul comerțului, independent de săvârșirea vreunui fapt de comerț, cu condiția ca scopul său să fie exercițiul faptelor de comerț – obiective, prevăzute obligatoriu în actul constitutiv. Societatea comercială își exercită drepturile și-și îndeplinește obligațiile prin organele de conducere. Actele juridice îndeplinite de organele societății comerciale, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși. Întinderea capacității de folosință a societății comerciale este limitată de principiul specialității capacității de folosință prevăzut de art.34 alin (1) din Decretul nr.31/1954, adică la acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau de statut și de pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice respective.
La aceste două categorii principale de subiecte de drept comercial se adaugă și alte categorii de comercianți în sensul Legii nr.26/1996 privind registrul comerțului, și anume: regiile autonome, organizațiile cooperatiste ori potrivit Codului comercial, asociațiile în participație (art.251.), precum și alte subiecte de drept: asociații familiale (art.23, Decret-lege nr.54/1990) și persoane juridice de drept privat sau persoane juridice de drept public, în condițiile prevăzute de lege. Activitatea acestor subiecte de drept va fi examinată într-un alt capitol, în măsura în care este reglementată de normele dreptului comercial.
3. Conținutul raportului juridic comercial.
3.1. Noțiune.
Conținutul raportului juridic comercial este format din drepturile subiective dobândite de subiectul activ și obligațiile asumate de subiectul pasiv. Drepturile și obligațiile participanților la raportul juridic trebuie să fie prevăzute sau recunoscute de norma juridică. Dispozițiile normei juridice prefigurează în abstract conținutul raportului juridic. Ipoteza indică subiectele și conturează faptul juridic. În raportul juridic subiectele de drept apar ca titulari de drepturi și obligații și se comportă în funcție de poziția lor specifică de titulari de drepturi și obligații. În operațiile de comerț, drepturile și obligațiile generale sunt, de regulă, reciproce, corelative. Pretenția subiectului activ corespunde cu obligația subiectului pasiv. Fiecare din subiecții raportului juridic de drept comercial cumulează dubla calitate de creditor și debitor, față de celălalt.
Unele din raporturile de drept comercial, cum sunt contractele de leasing, franciză, factoring etc, au un conținut complex cuprinzând stabilirea între participanți a mai multor raporturi juridice, conexe născute ca efect al unui acord de voințe plurivalent sub aspect juridic. Alte raporturi juridice, ca de exemplu, cele care se concretizează prin incorporarea drepturilor creditorului în act, care dobândesc astfel calitatea de titlu de valoare și pot constitui obiect al dreptului de proprietate, al altor drepturi reale sau al unor operații juridice. În aceste situații, dreptul și înscrisul sunt conexe, se întrepătrund, iar invocarea și exercitarea dreptului se poate realiza numai dacă titlul și-a păstrat existența materială și numai de către persoana care se află în posesia titlului. Prin urmare, titularul unui drept real asupra înscrisului, în posesia căruia se află, este implicit și titularul dreptului încorporat în titlu. Prin efectul acestei conexități, dreptul de creanță incorporat în titlu se detașează de operația juridică din care s-a născut, creând aparența că izvorăște din titlu – cambie, bilet la ordin, warant. În unele raporturi juridice, cum sunt: împrumutul, depozitul, un subiect poate fi numai titular de drepturi, iar celălalt numai titular de obligații. În sfârșit, în numeroase cazuri, subiectele raportului juridic comercial stabilesc conținutul raportului juridic, făcând trimitere la uzanțele comerciale codificate, precum INCOTERMS. În astfel de situații, părțile înscriu în actul constatator al contractului, formula prin care sunt exprimate aceste uzanțe, care cuprind obligațiile ce le revin contractanților. Această formulă poate fi adaptată la particularitățile raportului juridic.
3.2. Drepturile subiective ale participanților la raportul juridic comercial.
Dreptul subiectiv reprezintă facultatea juridică individuală, prerogativă sau îndrituirea unui comerciant – persoană fizică sau societate comercială, într-un raport juridic determinat, în virtutea căruia poate, în limitele legii și moralei: a) să aibă o anumită atitudine față de drepturile pe care le-a dobândit, de exemplu, să dispună de drepturile respective; b) să pretindă subiectului care și-a asumat obligația o conduită corespunzătoare, să dea, să facă, ori să nu facă ceva, să-și onoreze obligația în termen și la nivelul calitativ convenit; c) să ceară, în caz de nevoie, apărarea drepturilor sale, prin concursul forței coercitive a statului.
Drepturile dobândite de subiectul activ sunt deci, concepute ca o facultate de a face ceva – facultas agendi sau ca o pretenție ca cealaltă parte din contract să-și îndeplinească obligația asumată. Aceste drepturi se numesc subiective pentru că se atribuie prin norma juridică unui subiect de drept și pentru a se deosebi de dreptul obiectiv care este ansamblul drepturilor și a obligațiilor, a normelor de conduită cuprinse în dreptul pozitiv (în vigoare).
Dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere: a) este un drept concret care aparține unei anumite persoane; b) conferă titularului dreptului posibilitatea juridică de a avea o anumită atitudine față de dreptul său, să-l conserve, să-l administreze ori să dispună de el, dar în limitele legii; c) să pretindă o conduită corespunzătoare din partea subiectului pasiv; d) să ceară apărarea dreptului său în cazul nerespectării sau încălcări lui, prin folosirea forței de constrângere statală. Dreptul subiectiv este considerat o facultate de a face ceva, fie ca altul să îndeplinească o acțiune ori să se abțină în baza unei obligații.
3.3. Obligațiile juridice asumate de participanții la raportul de drept comercial.
Într-un raport de drept comercial, ambele părți au, de regulă, drepturi și obligații. Astfel, vânzătorul, dintr-un contract de vânzare-cumpărare, își asumă obligația de a preda marfa într-un anumit termen; în cantitatea și cu o calitate determinată, iar cumpărătorul este ținut să achite prețul stabilit în contract integral sau în mai multe tranșe, la primirea mărfii sau la termenul stipulat.
Obligația juridică este o îndatorire pe care subiectul pasiv al unui raport juridic trebuie să o îndeplinească față de subiectul activ. Această îndatorire constă în săvârșirea unei anumite prestații sau abținerea de la săvârșirea unei anumite acțiuni. Obligația corespunde, prin urmare dreptului subiectiv al celeilalte părți din raportul juridic.
3.4. Reciprocitatea drepturilor și a obligațiilor.
Drepturile subiective și obligațiile care formează conținutul unui raport juridic sunt corelative, fiecărui drept corespunzându-i o obligație.
În contractele sinalagmatice, cum ar fi vânzarea-cumpărarea, comisionul, drepturile și obligațiile părților sunt reciproce, fiecare parte, având o dublă calitate de subiect activ, respectiv de creditor și în același timp de subiect pasiv, în calitate de debitor. Subiectul este creditor când își exercită un drept stipulat în contract și debitor când este ținut să-și îndeplinească o obligație.
Caracteristica raportului de drept comercial, ca și raportul de drept civil este egalitatea juridică a participanților la raportul juridic. Aceasta înseamnă că nici una din părți nu poate să impună unilateral încheierea sau desființarea contractului, după cum nu poate decide unilateral cu privire la conținutul și obiectul raportului juridic.
3.5. Caracterele obligației.
Obligația are următoarele caractere juridice:
a) obligația constă într-o îndatorire corelativă cu dreptul subiectiv;
b) îndatorirea subiectului pasiv rezidă în conduita pretinsă de subiectul activ;
c) conduita subiectului pasiv se concretizează într-o prestație pozitivă (dare, facere) sau într-o abstențiune (de a nu face ceva);
d) dacă subiectul pasiv nu-și îndeplinește de bună voie obligația, subiectul activ poate recurge la forța de constrângere a statului.
3.6. Sensul obligației în dreptul comercial.
Obligația poate avea: a) un sens mai larg, care configurează raportul obligațional; b) sensul de înscris constatator; c) sensul restrâns care desemnează îndatorirea subiectului pasiv. În cadrul raportului juridic comercial, noțiunea de obligație este folosită în ultimul sens, de drept subiectiv. Art.3 alin. (1) din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale prevede că „obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social”.
Drepturile și obligațiile comerciale sunt într-o legătură indisolubilă. Nu există drept subiectiv, dacă nu este legat de o obligație corelativă. Fiind reglementate juridic, atât dreptul subiectiv, cât și obligația trebuie să fie în acord cu norma de drept și realizate în conformitate cu aceasta.
3.7. Statutul juridic al comerciantului.
Ansamblul de drepturi și obligații recunoscute comercianților persoane fizice și persoane juridice – societățile comerciale constituie statutul juridic al comercianților.
Statutul juridic al persoanei influențează însăși capacitatea sa juridică, deoarece fixează sfera de cuprindere în raport cu drepturile și o obligațiile pe care le recunoaște legea unei persoane fizice sau unei persoane juridice. Statutul-juridic al persoanei fizice care are calitatea de comerciant este denumit statutul comerciantului, iar statutul juridic al unei persoane juridice care are calitatea de comerciant în regimul Legii nr.31/1990 se numește statutul juridic al societății comerciale.
Statutul juridic al unei persoane numit și situația juridică sintetizează condiția sa juridică într-un sistem de drept.
4. Obiectul raportului de drept comercial.
4.1. Noțiune.
Obiectul raportului juridic comercial, este chiar conduita, adică acțiunile și inacțiunile, ori anumite prestații, prin care subiectele de drept stabilesc între ele drepturi și obligații, reglementate de norma juridică, cu care nu se confundă, fiind distincte. Prin urmare, obiectul raportului juridic este constituit din conduita la care se referă conținutul raportului juridic. Obiectul raportului juridic constă în prestația la care se îndatorează debitorul față de creditor, în ceea ce poate pretinde creditorul de la debitor pentru satisfacerea intereselor sale legitime și acesta (debitorul) are obligația să o îndeplinească. Dar obiectul raportului juridic nu se reduce Ia conduita umană exteriorizată în acțiuni și inacțiuni. Atunci când raportul juridic privește un bun care poate fi folosit sau apropiat de către o persoană, acel bun va forma obiectul acțiunii sau inacțiunii. De aceea, se face deosebirea între obiectul raportului juridic (acțiunea sau inacțiunea) și obiectul acțiunii sau inacțiunii care în raporturile juridice privitoare la lucruri privește înseși aceste lucruri. În practică se folosește însă, expresia, obiectul raportului juridic îl formează un lucru sau un bun. Lucrul este denumit uneori și obiect extern sau derivat. În aceeași categorie a raporturilor juridice derivate mai sunt cuprinse:
1. anumite valori personale nepatrimoniale: numele, imaginea etc;
2. rezultatul creației intelectuale, opere literare, artistice, științifice, invenția, marca de fabrică, de comerț și de serviciu, desenul, modelul industrial etc.
În raporturile de drept în care se stabilește răspunderea juridică pentru săvârșirea unor fapte ilicite, obiectul acestor raporturi de drept îl constituie sancțiunea juridică ce urmează a fi aplicată.
4.2. Conținutul obiectului raportului de drept comercial.
Obiectul raportului juridic comercial este format din prestații de natură patrimonială.
Raportul juridic comercial care este un raport obligațional, are de obiect numai prestații de natură patrimonială, spre deosebire de raportul de drept civil ce poate avea de obiect și prestații de natură nepatrimonială. De aici, concordanța între dreptul izvorât dintr-o operațiune de comerț și prestația corelativă a acestuia. Aceste prestații sunt prin excelență prestații de a da sau prestații de a face rezultate din natura raporturilor juridice comerciale care se stabilesc și se derulează în sfera circulației mărfurilor, serviciilor și a cunoștințelor,
Obligațiile generate de – faptele de comerț sunt, de regulă, obligații de rezultat, ceea ce înseamnă că prestația ce urmează să fie efectuată de debitor va fi considerată executată numai atunci când creditorul va obține rezultatul concret avut în vedere la încheierea contractului – livrarea unei mărfi, executarea unei lucrări, sau prestarea unui serviciu.
În concluzie, vom reține deci că obiectul raportului de drept comercial este prestația pe care subiectul pasiv (debitorul) o datorează subiectului activ (creditorului) în vederea satisfacerii intereselor legitime ale acestuia.
4.3. Bunurile – elemente la care se referă conținutul raportului
juridic comercial.
Obiectul raportului juridic comercial se referă, adesea, la lucruri cu valoare economică, utile omului pentru satisfacerea nevoilor sale materiale și culturale, susceptibile de apropiere, sub forma unor drepturi, ce intră în compunerea unui patrimoniu, aparținând unei persoane fizice sau unei persoane juridice, numite și bunuri economice, bunuri comerciale sau mărfuri. Prin lucru se înțelege tot ceea ce află în natură fiind perceptibil prin simțurile noastre, deci având o existență materială. În drept, lucrurile iau denumirea de „bunuri” întrucât, aceste lucruri sunt bune pentru realizarea intereselor materiale ale unei persoane. Codul civil român folosește atât denumirea de lucru (art.l 156, 1909, 1910), cât și denumirea de „bun” (art.461, 462, 475, 845, 1122, 1295). Doctrina se referă, de asemenea, atât la „lucruri” cât și la „bunuri”. Codul comercial folosește în unele articole noțiunea de „lucruri” (art.6, 377, 611, 683-684), cât și noțiunea de „bunuri” (art.24, 377, 413-441, 501-502, 618, 624). În literatura juridică de drept comercial, având în vedere natura și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste bunuri pentru a fi comerciale se folosește noțiunea de bun și adesea, de bun comercial.
În înțelesul economic al cuvântului, prin „bun” se înțelege un lucru care fiind susceptibil de a satisface nevoile oamenilor este obiect de apropiere și poate fi exprimat în bani. În înțeles juridic, termenul „bun” are două accepțiuni. În prima accepțiune, mai restrânsă, termenul „bun” desemnează orice lucruri cu privire la care pot exista drepturi și obligații patrimoniale (art.479 și art.482 Cod civil) și care pot fi folosite de oameni. Într-o accepțiune mai largă, prin termenul „bun” se înțelege orice element al activului patrimonial, cu alte cuvinte „bunul” se referă nu numai la lucruri, ci și la drepturile patrimoniale referitoare la acele lucruri. Sunt bunuri numai acele lucruri care îndeplinesc anumite condiții prevăzute de normele de drept: a) sunt utile omului, putându-i satisface o nevoie materială sau spirituală; b) au o valoare economică; c) sunt susceptibile de apropiere sau de însușire sub forma dreptului patrimonial. Există lucruri în mediul înconjurător care sunt, desigur, utile omului și cu valoare economică, dar nu sunt susceptibile de apropiere, ca de exemplu, luna și celelalte corpuri cerești nu pot face obiect de apropiere, prin folosire, prin ocupație sau prin alt mijloc. Prin urmare, bunul este un lucru, cu o valoare economică ce poate deveni obiect al unui drept patrimonial.
Bunurile economice trebuie să îndeplinească sub raportul dreptului comercial și alte condiții: să fie negociabile, respectiv să fie în comerț (res in commercio); să fie corporale (res corporales), adică să aibe o existență materială perceptibilă prin simțurile omului, motiv pentru care sunt numite bunuri comerciale sau mărfuri (merchandises, marchandises, merci, waren). Bunurile comerciale sunt, de regulă, bunuri mobile. Nu este însă exclus ca și imobilele să facă obiectul tranzacțiilor comerciale, ca de exemplu, vânzarea unei clădiri care face parte din fondul de comerț. Bunul economic sau comercial este orice lucru susceptibil de a satisface o nevoie de consum în cel mai larg înțeles al cuvântului: fiziologic, psihologic, sau spiritual. În prezent, comerțul nu se limitează la mărfuri, ci cuprinde și: servicii, mișcarea de capitaluri, circulația simbolică a valorilor și a drepturilor incorporate în titluri de credit, ca și circulația fiduciară a instrumentului de schimb – moneda; ca formă subsidiară de circulație a mărfurilor, fuziunile și divizarea unor societăți comerciale sau privatizarea altora; investițiile transferul drepturilor de proprietate intelectuală și industrială care intră, de asemenea, în sfera largă a noțiunii de bunuri comerciale.
4.4. Clasificarea bunurilor.
Bunurile comerciale sau economice se clasifică după aceleași criterii ca și în dreptul civil. În dreptul comercial, întocmai ca și în dreptul civil, bunurile se pot clasifica în: mijloace de producție și bunuri de consum, bunuri publice și bunuri private, bunuri corporale și bunuri necorporale, bunuri fungibile și bunuri nefungibile, bunuri consumptibile și bunuri neconsumptibile, bunuri principale și bunuri accesorii, bunuri mobile și bunuri imobile.
Clasificarea bunurilor prezintă și în dreptul comercial importanță, deoarece se determină natura raporturi lor juridice ce se pot stabili cu privire la unele bunuri și regimul juridic al diferitelor categorii de bunuri.
1. Mijloace de producție și bunuri de consum. Este o clasificare după destinația economică concretă dată unui anumit bun într-un anumit raport juridic. Mijloacele de producție sunt destinate producerii de noi bunuri și sunt compuse din mijloacele de muncă (uneltele) și obiectele muncii (materia primă). Obiectele de consum sunt cele destinate consumului individual, altele decât cele care formează obiectele muncii.
Mijloacele de producție se clasifică în mijloace fixe și mijloacele circulante. Mijloacele fixe sunt acelea care nu se consumă într-un singur proces de producție, transmițându-se valoarea treptat asupra produselor. Mijloacele circulante sunt acelea care se consumă într-un singur proces de producție, transmițându-se valoarea dintr-o dată asupra bunului realizat. Această diviziune prezintă importanța pentru stabilirea regimului juridic al bunurilor din patrimoniul comerciantului.
2. Bunuri corporale și bunuri necorporale. După modul lor de percepere, bunurile se clasifică în bunuri corporale și bunuri necorporale. Bunurile corporale sunt cele care au o existență materială, o înfățișare și sunt perceptibile cu simțurile omului (o casă, un autoturism). Bunurile necorporale sunt cele care au o existență abstractă, imaterială ce nu cad sub simțurile noastre. Se disting trei categorii de bunuri necorporale: a) proprietățile necorporale a căror existență depinde de activitatea și puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs (de exemplu, fondul de comerț) fie dintr-o activitate trecută și materializată în creații intelectuale: dreptul de autor și drepturile conexe, dreptul de proprietate industrială; b) titlurile de valoare sau valorile mobiliare – acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare, derivate sau alte titluri de credit, încadrate astfel de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, cum sunt: cambia, biletul la ordin și cecul; c) drepturile de creanță. Art.471 din Codul civil este consacrat imobilelor necorporale, iar art.474 Cod civil privește mobilele necorporale. Clasificarea prezintă importanță, deoarece regimul juridic este diferit pentru bunurile corporale și bunurile necorporale.
3. Bunuri publice si bunuri private. Această clasificare în „raportul lor cu cel care le posedă” (art.475-478 Cod civil), adică după cum ele aparțin statului sau particularilor prezintă importanță, întrucât bunurile publice nu se pot înstrăina, ele pot fi doar concesionate, cedate în administrație sau închiriate, pe când bunurile private se găsesc în circuitul civil și pot fi înstrăinate.
Bunurile publice sunt acele bunuri afectate folosinței publice care fac parte din domeniul public al statului, sau unităților sale administrativ-teritoriale: comunele, orașele, municipiile, județele. Aceste bunuri menționate de art.135 alin. (4) din Constituție sunt: bogățiile de orice natură a subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și cele care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege. Astfel, Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar în art.4 alin.ultim și art.5 alin. (1) prevede că aparțin domeniului public: terenurile afectate unei utilități publice sau pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicație, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și a fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fondurile apelor maritime interioare și ale mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau alte folosințe care, potrivit legii sunt de domeniul public. Art.4 lit.a) alin. (2) din Legea nr.56/1992 include în domeniul public fâșia de protecție a frontiere, iar art.7 din aceeași lege, imobilele în care funcționează punctele pentru trecerea frontierei și terenurile aferente acestora. Art.57 alin. (1) din Legea nr.l 14/1996 cuprinde în domeniul public și locuințele de protocol, iar art.14 din O.G.m\19/1997 privind transporturile include în proprietatea publică, bunurile care servesc interesul public în transporturi. Art.476-478 din Codul civil prevede că fac parte din domeniul public: a) drumurile mari, drumurile mici și ulițele; b) fluviile și râurile navigabile sau plutitoare; c) țărmurile, adăugirile către mal și locurile unde s-a retras apa mării; d) porturile și malurile unde ancorează vasele; e) porțile, zidurile, șanțurile, întăriturile piețelor și de război și ale fortărețelor, adică lucrările de apărare și fortificații, averile vacante și fără stăpân, și toate părțile din pământul României care nu sunt proprietate particulară sunt considerate ca dependente de domeniul public. Se consideră că fac parte din domeniul public chiar și unele bunuri mobile, cum sunt tablourile și obiectele de artă din muzee, cărțile din bibliotecile publice, documentele arhivelor publice. Bunurile din domeniul public se mai numesc și bunuri domeniale. Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, și pe cale de consecință, insesizabile și imprescriptibile. Aceste bunuri sunt scoase din circuitul civil, motiv pentru care nu pot forma obiectul transmisiunii prin acte juridice, unele din ele pot fi concesionate sau cedate în administrare.
Bunurile proprietate publică se împart în bunuri din domeniul public și bunuri din domeniul privat al statului, și unităților sale administrativ-teritoriale – județ, oraș, comună, precum și din cel al persoanelor juridice de drept public, considerate ca ramificații ale statului. Aceste bunuri sunt în unele cazuri asemănătoare cu cele care aparțin particularilor – persoane fizice și persoane juridice private. Domeniul privat al statului poate cuprinde atât bunuri corporale, cât și bunuri necorporale, bunuri mobile și bunuri imobile. Astfel, fac parte din domeniul privat al statului – pădurile, diferitele clădiri ale școlilor, spitalelor, primăriilor, prefecturilor, întreprinderile statului, obiectele mobiliare, care se află în aceste clădiri, bunurile lăsate de particulari statului prin testament sau donații pentru crearea unei fundații, succesiunile vacante. Aceste bunuri care se găsesc în comerț se mai numesc și bunuri nedomeniale.
Bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate al persoanelor fizice și al persoanelor juridice private, inclusiv ale societăților comerciale private sunt bunuri private. Bunurile din această categorie aflate în circuitul civil pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.
4. Bunuri aflate în circuitul civil și bunuri scoase din circuitul civil. Această clasificare legată de clasificarea precedentă pornește de la regimul circulației juridice a bunurilor.
Bunurile care se află în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice
Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, deci legea trebuie să prevadă în mod expres excepțiile. Art.963 Cod civil prevede că „Numai bunurile ce sunt în comerț pot face obiectul unui contract”.
Bunurile care se află în circuitul civil se pot clasifica, după cum circulația lor este neîngrădită putând fi dobândite sau înstrăinate de orice persoană și bunuri a căror circulație este supusă unor restricții, fiind necesară o autorizare a subiectelor de drept pentru a le putea dobândi sau înstrăina, ori ca actele juridice încheiate cu privire la aceste bunuri să îndeplinească anumite condiții, cum sunt: armele și munițiile (Legea nr. 17/1996 sau substanțele toxice (Decretul nr.466/1979).
Bunurile scoase din circuitul civil care nu sunt în comerț sunt acelea care nu pot face obiectul unui contract. În această categorie se includ lucrurile comune (res communis) – aerul, razele soarelui, apa mării și alte bunuri al căror uz aparține tuturor (art.647 Cod civil).
Importanța acestei clasificări constă în aceea că nerespectarea prevederilor legale privitoare la bunurile care nu pot fi înstrăinate sau pot fi înstrăinate numai condiționat atrage după sine nulitatea absolută a actelor încheiate și, uneori, și răspunderea administrativă sau răspunderea penală.
5. Bunuri fungibile și bunuri nefungibile. După cum pot fi înlocuite sau nu în executarea unei obligații, bunurile sunt fungibile sau nefungibile. Bunurile fungibile sunt acelea care, pot fi înlocuite în executarea unei obligații fără să afecteze valabilitatea plății, deoarece se găsesc într-un raport de echivalență. De exemplu, banii, țigările, alimentele de un anumit fel, alte bunuri generice.
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unor obligații, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat, de pildă, o casă, un tablou executat de un anumit pictor. Caracterul fungibil se apreciază prin compararea a două lucruri din categoria acelora care se pot determina prin numărare, cântărire sau măsurare. Un bun poate fi caracterizat fungibil sau nefungibil și prin voința părților, dar numai în măsura în care bunurile respective sunt susceptibile de aceasta prin natura lor, adică se pot determina prin măsură, număr, greutate.
Importanța acestei clasificări se apreciază în ce privește aprecierea valabilității plății, precum și în materia executării obligațiilor civile și comerciale.
6. Bunuri consumptibile și bunuri neconsumptibile. Bunurile se clasifică în consumptibile sau neconsumptibie, după cum folosirea lor obișnuită implică sau nu consumarea lor materială sau înstrăinarea lor de la prima utilizare. Se numesc consumptibile acele bunuri a căror substanță se consumă de la prima lor întrebuințare sub aspect material (alimentele, combustibilul) sau juridic (înstrăinarea bunurilor, inclusiv banilor). Sunt neconsumptibile acele bunuri care pot fi folosite în mod continuu, fără ca prin aceasta să fie necesară consumarea substanței sau să fie implicată înstrăinarea lor, cum ar fi: clădirile, terenurile, hainele etc. Această clasificare are la bază însușirile naturale ale bunurilor sau voința părților exprimată cu ocazia încheierii actului juridic. Numai bunurile corporale pot face obiectul distincției în consumptibile și neconsumptibile.
Importanța acestei clasificări constă în aceea că numai asupra bunurilor neconsumptibile se pot constitui drepturi care să permită titularului lor o utilizare prelungită, continuă și concomitent, cu obligația de a fi restituite după întrebuințare în individualitatea lor.
Astfel, dreptul la uzufruct, de uz și împrumutul de folosință nu vor putea fi constituite decât asupra bunurilor neconsumptibile, pe când împrumutul de consumație (mutuum) nu poate avea ca obiect decât bunuri consumptibile. Se poate constitui un quasiuzufruct și asupra bunurilor consumptibile, prin restituirea unor bunuri de același fel, în aceeași cantitate, calitate și valoare (art.526 Cod civil) Deși în majoritatea lor, bunurile consumptibile sunt și fungibile, iar cele neconsumptibile sunt și nefungibile, cele două clasificări nu se confundă, deoarece pot exista bunuri consumptibile, dar nefungibile și invers, ca de exemplu, o carte sau o anumită monedă poate fi neconsumptibilă prin voința părților.
7. Bunuri frugifere și bunuri nefrugifere. Clasificarea se face după cum bunurile sunt sau un producătoare de fructe. Conform art.482 Cod civil, „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ceea ce produce lucrul”, ceea ce evidențiază importanța acestei clasificări.
Bunurile frugifere sunt acelea care în mod periodic și fără consumarea substanței lor dau naștere la alte bunuri numite fructe, spre deosebire de producte, care presupun consumarea substanței.
Codul civil (art.483) distinge între fructe naturale – acelea pe care pământul le produce de la sine, fructe industriale sunt acelea care se dobândesc prin cultură (art.522) și fructe civile prin care se desemnează echivalentul în bani sau alte lucruri ale folosirii unui bun, cum sunt: chiriile, dobânzile, arenzile etc (art.523), prin urmare, avantajele materiale care se pot obține prin folosire unui lucru la intervale periodice.
Fructele nu trebuie să fie confundate cu productele. Productele sunt foloasele trase dintr-un bun cu consumarea substanței sale: piatra extrasă dintr-o carieră, nisipul din albia unui râu, lemnul dintr-o pădure etc.
Bunurile nefrugifere care nu au însușirea de a da naștere la alte produse în mod periodic și fără consumarea substanței. Distincția între fructe și producte prezintă interes, deoarece fructele aparțin proprietarului în baza dreptului de accesiune (art. 483 Cod civil). În materie de uzufruct, fructele revin uzufructuarului, iar productele aparțin nudului proprietar. Posesorul de bună-credință dobândește prin efectul legii, fructele bunului aflat în posesia sa, în timp ce productele revin proprietarului.
8. Bunuri divizibile și bunuri nedivizibile. După cum pot fi împărțite sau nu, sub aspect fizic și juridic fără să-și schimbe destinația, bunurile se împart în divizibile și indivizibile. Sub aspect fizic, sunt divizibile numai bunurile corporale, materia în sine fiind totdeauna divizibilă. Sub aspect juridic, divizibilitatea unui bun este determinată de trei condiții: a) părțile din care era compus bunul să aibă fiecare calitățile individuale ale întregului; b) părțile, în urma diviziunii să rămână proprii pentru destinația economică care o avea întregul; c) părțile să nu sufere o depreciere valorică disproporționată.
În caz contrar, chiar dacă fizic bunul este divizibil, sub aspect juridic va fi privit ca indivizibil. Bunul divizibil este acela care poate fi împărțit, fără să-și schimbe destinația economică (de exemplu, o bucată de stofă). Bunul indivizibil este acela care prin împărțire își schimbă destinația sa economică (un autoturism), clasificarea folosește fie un criteriu obiectiv constând în însușirile naturale ale bunului, fie un criteriu subiectiv și anume, intenția exprimată de părți în actul juridic încheiat. Această distincție prezintă importanță în cazul partajului și a obligațiilor cu pluralitate de subiecte.
9. Bunuri principale și bunuri accesorii. După corelația dintre ele, bunurile se împart în principale și accesorii. Bunurile principale sunt acelea care au o existență de sine stătătoare, o destinație economică proprie și au un regim juridic independent, putând fi folosite fără a servi la întrebuințarea altui bun. Bunurile accesorii sunt bunurile destinate să servească la întrebuințarea altor bunuri principale, al căror regim juridic îl urmează (accesorium sequitur principalem), ca de exemplu cheile unui lacăt.
10. Bunuri imobile și bunurijnobile. În funcție de natura lor și de calificarea dată de lege, bunurile se împart în: bunuri imobile (nemișcătoare) și bunuri mobile (mișcătoare). Este clasificarea principală prevăzută în art.461 Cod civil care prevede că „toate bunurile sunt imobile sau mobile”.
I. Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o așezare fixă și stabilă cum sunt: pământul, clădirile și, în general, cele legate de sol, care nu pot fi mutate din loc în loc, fără să-și piardă valoarea lor economică. De exemplu, o casă, un pod de beton etc.
Potrivit Codului civil, imobilele sunt de trei feluri:
1. imobile prin natura lor (art.462-465 Cod civil) sunt categoria principală de imobile, deoarece cuprind: a) terenurile și clădirile; b) morile de vânt sau de apă; c) recoltele prinse în rădăcini și fructele de pe arbori. Potrivit art.465 alin. (2) Cod civil „îndată ce recoltele se vor tăia și fructele se vor culege, ele sunt mobile”.
2. imobilele prin destinație enumerate de art.468-470 Cod civil sunt acele bunuri care prin caracterul lor intrinsec, prin natura lor, sunt mobile, dar sunt considerate imobile, deoarece ele constituie accesoriul unui imobil. Codul civil enumera următoarele imobile prin destinație: a) obiectele destinate pentru serviciul și exploatarea agricolă, industrială sau comercială a fondului (animale afectate la cultură, instrumente arătoare, instrumente necesare fabricilor și uzinelor); b) obiecte mobile așezate pe fond cu afectațiune perpetuă (statuete așezate în nișe, ornamente fixate în zid etc). Enumerarea făcută în art.468 Cod civil nu este limitativă, ci enunțiativă. Potrivit acestui text de lege, „obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinația lor”. Prin urmare, se cere ca proprietarul fondului să fie în același timp și proprietarul bunului, în caz contrar, art.468 Cod civil nu-și găsește aplicarea.
3. Imobilele prin obiectul la care se aplică. Art.471 Cod civil prevede că sunt imobile prin obiectul la care se aplică; uzufructul lucrurilor imobile, servitutile, acțiunile care tind a revendica un mobil, în această categorie intră drepturile reale asupra imobilelor, drepturile de creanță al căror obiect privește darea sau predarea unui lucru imobil, precum și acțiunile reale imobiliare (acțiunea în revendicare, ipoteca etc).
Această clasificare este incompletă, întrucât nu cuprinde toate drepturile reale imobiliare.
II. Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o așezare fixă și stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forțe străine, cum sunt: animalele, lucrurile separate de sol; creanțele, bunurile incorporale etc. Bunurile mobile sunt, de regulă, reproductibile, adică pot fi înmulțite.
A. Codul civil deosebește două categorii de mobile: mobile prin natura lor și mobile prin determinarea legii, iar jurisprudența a mai stabilit o categorie de mobile: bunuri mobile prin anticipație.
1. Mobile prin natura lor. Potrivit art.473 Cod civil, sunt mobile prin natura lor „corpurile care se pot transporta de la un loc la altul”, fie prin ele însele, fie cu ajutorul unei forțe străine; cum sunt lucrurile neînsuflețite. Mobilele însuflețite sunt numai animalele.
2. Mobile prin determinarea legii. Potrivit art.474 Cod civil sunt toate drepturile care se referă la un lucru mobil. Altfel spus, toate drepturile reale asupra mobilelor, drepturile de creanță cu privire la bunuri mobile, acțiunile sau interesele în societăți comerciale, acțiunile în justiție privind bunuri mobile. Enumerarea prevăzută de art.474 Cod civil nu este limitativă. În categoria acestor mobile s-ar mai include drepturile personale nepatrimoniale (drepturile intelectuale) și clientela. Există însă teza că aceste drepturi nepatrimoniale nefiind evaluabile în bani, nu pot fi încadrate în patrimoniu, decât unele efecte patrimoniale. În dreptul comercial, proprietatea industrială, dreptul de proprietate intelectuală și alte drepturi privative care privesc: firma, emblema, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, brevetele de invenție, denumirile geografice, licențele de exclusivitate, licențele de know-how fac parte din patrimoniul comerciantului, întrucât pot fi constituite ca aport în societatea comercială și ele conferă comerciantului îndrituirea de a le exploata în interesul său. Clientela, deși nu poate fi atașată unui bun corporal trebuie considerată, de asemenea, un bun mobil care face parte din fondul de comerț.
Mobilele prin anticipație sunt bunuri care prin natura lor au calitatea de imobile datorită incorporării cu fondul, cum sunt recoltele prinse în rădăcini dar vândute înainte de a fi culese, fructele prinse de arbori, însă părțile le consideră ca fiind mobile, prin actele juridice încheiate, datorită devenirii lor în viitor.
B. Doctrina mai face distincție între bunuri mobile corporale și bunuri mobile incorporate.
I. Bunurile mobile corporale cuprind: a) mobilele prin natura lor, din care unele sunt supuse înmatriculării – navele maritime și fluviale, aeronavele, fondul de comerț etc, acestea fiind considerate ca fiind situate juridic la locul înmatriculării și au un regim apropiat de imobile, autoturismele, pentru care se admite gaj fără deposedare, b) Titlurile la purtător, acțiunile și obligațiunile societăților comerciale, obligațiile CEC, biletele de bancă și alte asemenea hârtii de valoare care se transmit de la o persoană la alta, prin simplul transfer al înscrisului constatator.
II. Bunurile mobile incorporale cuprind drepturile și acțiunile în justiție care se referă la mobile, cum sunt;
a) Drepturile reale asupra bunurilor mobile – uz, uzufruct, drept de gaj, ipoteca asupra avioanelor, cu excepția dreptului de proprietate care este considerat ca fiind bun imobil corporal, dacă poartă asupra unui bun imobil, deoarece dreptul de proprietate se confundă cu obiectul său, un bun mobil corporal. Drepturile subiective cu conținut economic (patrimonial) se clasifică în drepturi reale și drepturi de creanță. Dreptul real (jus in re) este acel drept subiectiv în temeiul căruia titularul său își poate exercita prerogativele corespunzătoare în mod direct și nemijlocit asupra unui lucru determinat, fără concursul altei persoane.
b) Drepturile de creanță. Dreptul de creanță (jus in personam) este acel drept subiectiv în temeiul căruia o persoană numit creditor, poate pretinde de la o alta să dea, să facă sau să nu facă ceva, adică prestații prin executarea cărora se realizează dreptul creditorului. Altfel spus, dreptul de creanță se realizează numai prin executarea obligației corelative a debitorului. În această categorie se includ toate creanțele, precum cele privind sume de bani, cele care se referă la obligațiile de a face și a nu face, acțiunile în justiție referitoare la creanțe, precum și rentele.
c) Părțile de asociați – în societățile comerciale.
d) Drepturile intelectuale. În această categorie intră: a) dreptul de proprietate, literară, artistică și științifică; b) dreptul asupra scrisorilor misive, adică asupra hârtiei la care a fost încorporat textul scrisorii; c) dreptul de proprietate industrială în care se includ drepturile pe care le are un comerciant sau societate comercială asupra: numelui comercial, emblema, marca, desene și modele industriale, brevet de invenție, denumirea de origine;
e) Fondul de comerț care, deși cuprinde o complexitate de drepturi; dreptul la firmă, dreptul de proprietate industrială, dreptul asupra unor creații noi, invenții, know-how și semne noi, mărcile de fabrică, de serviciu și de comerț, denumirile de origine, drepturi mobiliare și uneori imobiliare, ca de exemplu, asupra localului în care își desfășoară comerciantul activitatea, este considerat ca o valoare patrimonială exprimat sub forma uni mobil corporal.
Această clasificare prezintă interes, datorită regimului juridic diferențiat ce se aplică bunurilor imobile față de bunurile mobile. Astfel; a) înstrăinarea imobilelor este supusă publicității pentru a fi cunoscută de părți și pentru a fi opozabilă. în cazul înstrăinării mobilelor, cu unele excepții – aeronave, nave maritime – această cerință nu este necesară față de dispoziția art.1909 Cod civil, potrivit cărora posesia valorează titlu; b) Imobilele pot face obiectul unei ipoteci, pe când bunurile mobile pot fi date în gaj; c) Executarea silită are un regim juridic diferit pentru fiecare categorie din aceste bunuri; d) Regimul bunurilor soților. înstrăinarea sau grevarea de sarcini a bunurilor comune, imobile, nu poate fi făcută de unul din soți, decât cu consimțământul expres al celuilalt, pe când înstrăinarea mobilelor se poate face fără un asemenea consimțământ, el fiind prezumat de la lege (prezumția de mandat tacit); e) Competența instanțelor judecătorești este diferită. Acțiunea imobiliară este de competența instanței în circumscripția căreia se află imobilul. Acțiunea privind mobilele este de competența instanței de la domiciliul pârâtului (art.5 Cod procedură civilă).
f) Conflictul de legi, între o lege română și o lege străină. În această materie soluțiile vor fi diferite, după cum este vorba de bunuri imobile sau bunuri mobile. Imobilelor li se aplică legea statului în care se găsesc (lex rei sitae); aceeași lege se aplică bunurilor corporale, considerate în individualitatea lor, dar altor bunuri mobile – navelor și aeronavelor li se aplică legea statului sub al căror pavilion navighează, mărfurilor în tranzit li se aplică legea locului de expediere a mărfii; regula pentru mobile fiind aceea a aplicării legii țării proprietarului (lex personalis).
11. Corelația dintre bunuri și patrimbniu. Patrimoniul definit ca totalitate a drepturilor și obligațiilor care au valoare economică aparținând unei persoane include și bunurile, neexistând bunuri în afara unui patrimoniu. Drepturile și obligațiile patrimoniale și bunurile la care ele se referă pot fi privite în individualitatea lor, când se folosește noțiunea de bunuri, fie în universalitatea lor, ca o totalitate de drepturi și obligații, când se utilizează noțiunea de patrimoniu. Patrimoniul este, deci, o universalitate de drepturi și obligații patrimoniale, bunurile la care se referă aparținând unei persoane.
12. Bunuri active și bunuri pasive. O altă clasificare este aceea care împarte bunurile în bunuri active și bunuri pasive, după cum comerciantul le posedă în calitate de creditor sau de debitor.
Bunurile active sau, pe scurt, activele sunt în primul rând imobilele comerciantului – fondurile de teren și clădirile de folosința comercială, cu depozite, magazine, instalații tehnice și utilaje. Intră în această categorie și alte imobile prevăzute de legea civilă: imobile prin destinația lor sau prin obiectul la care se aplică. în clasa activelor intră și mobile cum sunt: mărfurile, banii și, în general, toate bunurile considerate mobile de dreptul civil, care sunt puse în slujba comerțului și fac parte din fondul de comerț.
Bunurile pasive sunt datoriile sau obligațiile comercianților în sensul restrâns al acestei noțiuni. Această clasificare este o expresie a dispozițiilor art.24 Cod comercial, potrivit căruia „Comerciantul este dator a forma la începutul comerțului sau, în fiecare an, sub a sa semnătură, un inventar de averea sa mobilă și imobilă și de datoriile sale, active și pasive, încheind bilanțul cuvenit”.
5. Patrimoniul.
5.1. Definiție.
Conceptul de patrimoniu desemnează totalitatea drepturilor (reale și de creanță) și a obligațiilor unei persoane care sunt susceptibile de o evaluare economică. În patrimoniu se includ și drepturile la care se referă aceste bunuri, deoarece patrimoniul este universalitatea bunurilor, drepturilor și a obligațiilor unei persoane. Între bunuri și patrimoniu există corelația ca de la parte la întreg. Bunul poate fi privit individual și ca parte a întregului. Termenul patrimoniu provenind din latinescul „patrimonium”, are sensul de universalitate de bunuri rămase de la defunct, urmând a fi obiectul succesiunii între erezi. În acest înțeles este utilizată noțiunea de patrimoniu de art.781, 784 și 1743 din Codul civil. Astfel, art.781 Cod civil prevede că pentru creditorii defunctului dreptul de a cere „separația patrimoniului defunctului de acela al eredelui”, iar art.1743 alin. (1) Cod civil se referă la situația în care „creditorii și legatarii cer separația patrimoniului”; acesta conservă privilegiile cu privire la mobilele succesiunii în fața creditorilor sau reprezentanților defunctului. Noțiunea de patrimoniu este utilizată și de Decretul nr.31/1994 referitor la persoanele fizice și juridice, în art.26 cu privire la patrimoniul persoanelor juridice, precum și de art.4 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 pentru reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale care prevede ca elemente obligatorii în actul de înființare al regiei autonome obiectul de activitate, denumirea, sediul principal și patrimoniul.
5.2. Patrimoniul social.
Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale utilizează sintagma „patrimoniu social”, în sensul că societatea comercială este proprietara bunurilor constituite ca aport de către asociați sau dobândite după constituirea sa și garantează cu patrimoniul social, obligațiile sociale (art.3). Patrimoniul social este distinct de patrimoniul asociațiilor, care nu au nici un drept asupra lui. Din această separație de patrimonii rezultă consecințele următoare:
1) Creditorii sociali au un drept de gaj exclusiv asupra patrimoniului social, creditorii personali ai asociaților neavând vreun drept asupra lui; acești creditori personali nu pot urmări decât părțile sociale ale asociatului debitor;
2) Nu se poate face o compensație între creanțele societății și datoriile unui asociat și nici invers;
3) La moartea unui asociat, moștenitorii nu au nici un drept asupra bunurilor ce compun patrimoniul social, societatea fiind obligată la plata părții sociale către succesori, conform ultimului bilanț aprobat. Transmiterea de părți sociale către persoane din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin, trei pătrimi din capitalul social (art.197).
4) În principiu, încetarea plăților duce la reorganizarea judiciară și falimentul societății, dar nu și la cea a asociaților;
5) Societatea este debitoarea directă a impozitelor și taxelor către stat care se calculează asupra beneficiilor acesteia. Autonomia patrimoniului social comportă anumite limite, asociații putând fi declarați răspunzători pentru obligațiile sociale așa cum arată art.3 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr.31/1990”:
„(2) Asociații în societatea în nume colectiv și asociații comanditari în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale. Creditorii societății se vor îndrepta, mai întâi, împotriva acesteia pentru obligațiile ei și numai dacă societatea nu le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociați.
(3) Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris”.
Patrimoniul ca obiect al contabilității este definit de art.12 alin. (1”) din Legea contabilității nr.82/1991 ca fiind: „reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile și imobile, inclusiv solul, bogățiile naturale, zăcămintele și alte bunuri cu potențial economic, disponibilitățile bănești, titlurile de valoare, drepturile și obligațiile persoanelor prevăzute la art.l (unitățile patrimoniale obligate să organizeze și să conducă contabilitate proprie), precum și mișcările și modificările intervenite în urma operațiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile și rezultatele obținute de acestea”.
În concluzie, patrimoniul este un ansamblu de drepturi și obligații ale unei anumite persoane fizice sau juridice asupra unor bunuri, în sensul precizat mai sus.
5.3. Caracterele juridice ale patrimoniului.
Patrimoniul este o universalitate juridică, ceea ce înseamnă că patrimoniul apare ca o masă de drepturi și obligații legate între ele sau ca o grupare a mai multor astfel de mase, fiecare având un regim juridic determinat;
Drepturile și obligațiile, fiecare în parte, sunt distincte de universalitatea patrimoniului, schimbările produse în aceste drepturi și obligații nu afectează identitatea patrimoniului, fiind avute în vedere numai sub aspect valoric. Universalitatea de drept, care este patrimoniul, cuprinde un activ și un pasiv, legate între ele, în activ intrând toate drepturile și forma lor bănească, iar în pasiv, toate obligațiile cu conținut economic ale subiectului de drept. Sub aspect valoric, cele două elemente, activ și pasiv, pot fi egale sau neegale. Dacă actul depășește pasivul, înseamnă că titularul patrimoniului este solvabil și în afaceri este credibil. Dacă pasivul întrece activul, titularul patrimoniului este insolvabil, iar în afaceri ajunge la faliment, adică la lichidarea societății comerciale. Prin urmare, patrimoniul ca universalitate de drept este o entitate distinctă de elementele sale componente și ea există indiferent de modificările intervenite în aceste elemente.
Patrimoniul este legat de persoană, în sensul că:
a) orice persoană fizică sau persoană juridică are în mod necesar un patrimoniu, deoarece existența unei persoane presupune că are drepturi și obligații evaluabile în bani. Patrimoniul este format atât din bunurile (și drepturile asupra lor) prezente și viitoare, care au o valoare pecuniară, cât și obligațiile acestei persoane.
b) patrimoniul este inerent persoanei, neputându-se concepe persoane fără un patrimoniu sau un patrimoniu care să nu aibă o persoană care să servească de suport. Patrimoniul se naște odată cu persoana, fiind considerat un drept născut;
c) patrimoniul este legat de persoană printr-o legătură indestructibilă, atât timp cât durează această persoană fizică sau juridică. De aceea, patrimoniul este netransmisibil prin acte între vii. Titularul poate transmite prin acte juridice unele din drepturile sale – drepturi de proprietate, drepturi de creanță, iar dobânditorul nu dobândește decât aceste drepturi, nu și patrimoniul cedentului. Patrimoniul este însă transmisibil pentru cauza de moarte, către succesorii titularului patrimoniului, considerându-se că aceștia continuă personalitatea defunctului.
O persoană nu poate avea decât un patrimoniu pe motivul că orice persoană constituie o unitate. Unitatea de drepturi și a obligațiilor subiectului determină și unicitatea patrimoniului, legea neadmițând că o persoană să fie titulară a mai multor patrimonii. Aceasta este regula, dar pot fi unele amendamente, în unele cazuri, când patrimoniul unei persoane este divizat în mai multe mase de drepturi și obligații, sau cum se mai spune, în mai multe mase de bunuri, fiecare din ele având un regim juridic distinct. Astfel, în cazul soților se face distincția între masa bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei și masa bunurilor proprii ale fiecăruia din soți, realizată de regulă înainte de căsătoriei.
O altă situație este aceea a bunurilor constituite ca aport de natură de asociații unei societăți comerciale și care sunt afectate activității acelei entități. Aceste aporturi în natură reprezentând mase de bunuri sunt unite printr-o afectație comună și constituie patrimoniul de afectațiune al societății comerciale, cu un regim juridic distinct de patrimoniile asociațiilor care l-au format. Cerințele comerțului impun ca bunurile afectate comerțului să nu facă parte din patrimoniul persoanei care le-a dat o destinație, ci să formeze o masă de bunuri separate, un fond de comerț, supusă regulilor comerciale și să constituie garanția realizării afacerilor comerciale. Această masă de bunuri care este o universalitate de fapt constituie o garanție pentru îndeplinirea obligațiilor sociale.
5.4. Funcțiile patrimoniului.
Noțiunea de patrimoniu prezintă importanță, deoarece ea explică funcțiile acestei universalități juridice cu o autonomie distinctă, independentă de elementele materiale componente și permite producerea de efecte juridice determinate de rolul său de atribut al personalității. Sub acest aspect se consideră că patrimoniul are trei funcții: a) constituie gajul general al creditorilor chirografari; b) explică și permite subrogația reală cu titlu universal și cu titlu particular; explică și permite transmisiunea universală și cu titlu universal.
1. Patrimoniul constituie o garanție a satisfacerii creanțelor creditorilor chirografari.
Patrimoniul ca universalitate juridică este un tot universal și indivizibil, independent de existența fiecărui bun în parte, care intră în componența sa, constituie gajul general al creditorilor chirografari, adică al acelor creditori care nu au ca garanție un gaj, o ipotecă sau o altă garanție reală sau personală. Într-adevăr, potrivit art. 1718 Cod civil, debitorul răspunde pentru îndeplinirea obligațiilor sale cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Totuși, debitorul va putea să dispună în continuare de bunurile sale având deplina latitudine să-și înstrăineze orice bun și chiar toate bunurile, cu bună-credință putând să-și asume noi obligații. Prin urmare, debitorul poate să-și mărească ori să-și micșoreze activul și pasivul, la scadență, însă, dacă debitorul nu-și execută obligațiile, creditorul poate să urmărească bunurile din patrimoniul deținătorului, existent la data executării, indiferent dacă aceste bunuri erau sau nu în patrimoniul debitorului Ia data nașterii obligației. Bunurile care se aflau în patrimoniu la data nașterii obligației, dar au fost înstrăinate până la data urmăririi, nu mai pot fi urmărite de creditor. În consecință, creditorii chirografari nu au un drept asupra unor bunuri individualizate ale debitorului și nici nu pot invoca cauze legitime de preferință. Ei au numai un simplu drept general asupra întregului patrimoniu al debitorului existent la data începerii executării silite. Excepție de la această regulă constituie înstrăinarea de către debitorul cu rea credință a bunurilor sale. În asemenea cazuri, potrivit art.975 Cod civil, creditorii pot să atace în nume personal, „actele viclene, făcute de debitor, în prejudiciul drepturilor lor”. Divizibilitatea patrimoniului în mai multe mase de bunuri, are ca efect specializarea gajului creditorilor chirografari. Aceasta înseamnă că acești creditori vor putea urmări pentru satisfacerea creanțelor lor numai acele creanțe care fac parte din masa patrimonială în legătură cu care s-a născut creanța.
2. Patrimoniul explică și permite subrogația reală cu titlu universal și cu titlu particular.
Prin subrogație reală se înțelege operația juridică de înlocuire a unui bun cu alt bun, cât privește regimul său juridic. Prețul realizat din vânzarea unui bun, ia locul acelui bun, nu numai ca valoare pecuniară, dar și ca regim juridic. Când înlocuirea se produce în cadrul unui patrimoniu, ea este o subrogație reală cu titlu universal. Când înlocuirea se referă la un anumit bun izolat, subrogația reală va fi cu titlu particular. Subrogația reală cu titlu universal este regula; se produce automat ori de câte ori un lucru va fi înlocuit cu altul în cadrul unui patrimoniu. Subrogația cu titlu particular intervine numai dacă legea o prevede în mod expres. Subrogația reală nu se confundă cu fungibilitatea bunurilor, fiind determinate după criterii diferite. Fungibilitatea bunurilor este o calitate materială a bunurilor, exprimată prin echivalența cantității și calitativă a acestora, în executarea unei obligații, fiind considerate sub aspect juridic că ele nu se pierd (genera non pereunt). Subrogația reală este o categorie juridică cu un regim juridic special în temeiul căruia un bun ia locul altui bun în cadrul aceluiași patrimoniu păstrându-și finalitatea și statutul său juridic.
3. Patrimoniul explică și permite transmisiunea universală și cu titlu universal.
Patrimoniul ca universalitate juridică exprimând totalitatea drepturilor și a obligațiilor unei persoane, permite transmisiunea drepturilor și obligațiilor unei persoane a cărei personalitate juridică a încetat, la succesori universali sau cu titlu universal, considerate ca fiind continuatori ai personalității defunctului sau persoanei juridice dizolvate. Atunci când întregul patrimoniu se transmite nefracționat unui succesor, avem de-a face cu o transmisiune universală. (De exemplu, în cazul fuziunii unor persoane juridice). Dacă însă transmisiunea patrimoniului se produce fracționat, avem de-a face cu o transmisiune cu titlu particular (de exemplu, în cazul divizării patrimoniului unei persoane juridice și transmiterii lui mai multor societăți comerciale). Între cele două feluri de transmisiuni ale patrimoniului nu există o deosebire de calitate, în ambele cazuri se transmite atât activul, cât și pasivul. Există numai o deosebire de cantitate, întrucât transmisiunea cu titlu universal are ca obiect numai o parte din personalitate. Aceste transmisiuni nu ar putea fi concepute în afara noțiunii de patrimoniu care exprimă unitatea drepturilor și obligațiilor unui subiect de drept determinat.
Patrimoniul prezintă în dreptul comercial o mare însemnătate, întrucât el reprezintă un element esențial al subiectelor de drept comercial și servește la desfășurarea activităților specifice, le dă posibilitatea să participe la viața comercială și să încheie raporturi juridice în legătură cu obiectul și scopul lor.
CAPITOLUL V
OBLIGAȚIILE COMERCIALE
1. Reguli privind formarea obligațiilor comerciale.
În concepția Codului comercial român, săvârșirea de către o persoană, indiferent dacă are sau nu calitatea de comerciant, a unor fapte de comerț are drept rezultat nașterea unor raporturi juridice comerciale.
Reglementarea raporturilor juridice comerciale de către normele Codului comercial și cele ale Codului civil își găsește suportul legal în art. 1 C.com. care prevede: „în comerț se aplică legea de față. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”.
Orice persoană fizică sau juridică își poate manifesta liber voința, potrivit intereselor sale. Voința unei persoane este țărmurită numai de dispozițiile legale care privesc ordinea publică și bunele moravuri (art. 5 C.civ.)
Libertatea manifestării voinței părților contractante se definește ca o libertate contractuală și constituie o expresie a drepturilor și libertăților omului.
Libertatea contractuală constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener și cu clauzele pe care părțile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică și bunele moravuri.
Contractele încheiate între agenții economici menționați la alin. (1) vor fi guvernate de principiul libertății contractuale și de reglementările cuprinse în Codul civil și Codul comercial român, cu excepțiile decurgând din prezenta lege.
În raporturile de drept civil, în mod obișnuit, contractul se încheie prin discuții directe între părțile contractante. Încheind sporadic acte juridice, părțile au timpul necesar pentru a se întâlni și a negocia încheierea contractului, potrivit intereselor lor, In aceste cazuri, părțile aflându-se față în față, oferta de contract se acceptă ori se refuză imediat și deci contractul se încheie ori nu se încheie, după caz.
În raporturile dintre comercianți, multitudinea contractelor care se încheie și exigențele celerității afacerilor impun, cel mai adesea, încheierea contractelor între persoane care se găsesc în locuri diferite, iar comunicarea între ele se realizează prin corespondență, folosindu-se scrisoarea, telegrama, telexul ori. mai nou, telefaxul.
Încheierea contractului între absenți, ca și încheierea contractului între prezenți, presupune două manifestări de voință: oferta de a contracta și acceptarea ofertei.
a) Oferta de a contracta. Oferta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane de a încheia un anumit contract. Ea cuprinde o manifestare de voință făcută cu intenția de a obliga pe ofertant.
Pentru a angaja din punct de vedere juridic, oferta trebuie să fie precisă și completă, neechivocă și fermă.
Trebuie arătat că, în activitatea comercială, formularea ofertei poate să fie precedată de anumite discuții și negocieri între părți. Dar, numai oferta cuprinde un angajament juridic care îl obligă pe ofertant.
Acceptarea este manifestarea voinței destinatarului ofertei de a încheia contractul în condițiile prevăzute în oferta primită.
Pentru a constitui o acceptare, manifestarea de voință nu se poate mulțumi să confirme primirea ofertei, ci ea trebuie să exprime neîndoielnic voința destinatarului de a se angaja juridic în condițiile propuse în ofertă.
În perioada actuală, activitatea comercială având ca obiect circulația bunurilor și serviciilor cunoaște forme noi, diferite de cele tradiționale.
Dezvoltarea rapidă în ultima jumătate a secolului trecut a industriei calculatoarelor și tehnologiei informațiilor a dus la crearea unor noi tehnici contractuale, bazate pe mijloace electronice de comunicare la distanță.
În efortul stăruitor de asigurare a cadrului juridic necesar pentru integrarea României in Uniunea Europeană, au fost adoptate reglementări noi privind regimul juridic al contractelor la distanță și comerțul electronic.
Prin O.G. nr. 130/2000 au fost stabilite anumite reguli speciale privind încheierea și executarea contractelor la distanță între comercianții care furnizează produse sau servicii și consumatori.
Prin contract la distanță, ordonanța înțelege contractul încheiat între un comerciant și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheierea contractului, una sau mai multe tehnici de comunicație ia distanță.
Înainte de încheierea contractului, comerciantul trebuie să îl informeze pe consumator cu privire la următoarele elemente: identitatea comerciantului; caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor; prețul produselor sau serviciilor; modalitatea de livrare și de plată a prețului; perioada de valabilitate a ofertei; dreptul de denunțare a contractului etc.
Comerțul electronic este reglementat prin două acte normative: Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică și Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic.
Cele două acte normative au la bază principiile Directivei nr. 99/93/CE privind semnătura electronică, respectiv Directivei nr. 2000/31/CE privind comerțul electronic.
În comerțul electronic, manifestările de voință ale ofertantului și destinatarului ofertei se concretizează în înscrisuri în formă electronică, iar semnătura autorilor în semnătură electronică.
Înscrisul în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar (art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001).
Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare. Pentru a avea valoarea semnăturii olografe, legea cere o semnătură electronică extinsă, definită potrivit art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001.
Înscrisul în formă electronică este asimilat, în privința condițiilor și efectelor sale, cu înscrisul sub semnătură privată, dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat în momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice.
În privința încheierii contractelor prin mijloace electronice, Legea nr. 365/2002 stabilește anumite reguli speciale, cu o terminologie specifică.
Subiecte ale raporturilor juridice sunt furnizorul de servicii și destinatarul serviciilor.
Cât privește momentul încheierii contractului, art. 9 din Legea nr. 365/2002 prevede că, dacă părțile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofertantului.
2. Reguli privind executarea obligațiilor comerciale.
Codul comercial consacră anumite reguli speciale privind executarea obligațiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care țin de specificul activității comerciale: asigurarea creditului, a celerității executării obligațiilor etc.
Prețul este un element esențial al contractelor bilaterale (sinalagmatice), inclusiv al contractelor comerciale.
Potrivit regulilor dreptului comun, prețul trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil și să fie real.
Exigențele activității comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privind prețul în obligațiile comerciale. Aceste reguli se referă la determinarea prețului și moneda plății.
În anumite cazuri, datorită modificării prețului mărfurilor sau a urgenței executării obligațiilor, părțile nu sunt în măsură să stabilească prețul în contractele comerciale pe care le încheie. În asemenea cazuri se consideră că părțile contractante au avut în vedere adevăratul preț al mărfurilor sau prețul curent al acestora.
Din dispozițiile citate rezultă că dacă, la încheierea contractelor comerciale, părțile nu au stabilit prețul, ci au avut în vedere adevăratul preț sau prețul curent, acesta va fi prețul din listele bursei sau mercurialelor de la locul unde s-a încheiat contractul, respectiv ale locului cel mai apropiat.
În cazul când, datorită unor împrejurări, nu pot fi folosite aceste criterii legale, legea permite părților să determine prețul prin orice mijloc de probă prevăzut de art. 46 C.com.
Codul comercial cuprinde anumite dispoziții privind condițiile de plată a prețului într-o monedă străină.
Potrivit art. 41 C.com., dacă monedă prevăzută în contract nu are curs legal sau comercial în țară, iar cursul ei nu a fost determinat de părțile contractante, plata va putea fi făcută în monedă națională la cursul de schimb din momentul scadenței și la locul plății, în cazul când în localitatea menționată nu există un curs de schimb, plata va fi făcută la cursul de schimb al pieței celei mai apropiate. Plata nu se va putea face decât în moneda străină dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face efectiv în moneda străină.
În prezent, cursul de schimb al leului se determină zilnic, pe piața interbancară, cu respectarea procedurii stabilite de Banca Națională a României.
Locul executării obligațiilor comerciale se determină potrivit dispozițiilor art. 59 C.com. Criteriile de determinare a locului executării obligațiilor comerciale sunt aceleași ca și cele prevăzute de art. 1104 C.civ. privind stabilirea locului plății. Ele sunt însă dezvoltate și adecvate cerințelor activității comerciale.
Articolul 59 C.com. prevede că orice obligație comercială, indiferent de obiectul ei, trebuie să fie executată în locul arătat în contract.
Este firesc ca, în cazul în care părțile au prevăzut expres în contract locul executării obligațiilor, executarea să se efectueze în acel loc.
Determinarea locului executării obligațiilor comerciale poate fi nu numai expresă, ci și tacită. Într-adevăr, potrivit art. 59 C.com., locul executării obligațiilor comerciale poate rezulta și „din natura operațiunii ori din intenția părților contractante”.
Dacă locul executării nu este stabilit expres în contract și nici nu rezultă tacit din natura operațiunii sau intenția părților contractante, legea prevede că obligațiile comerciale trebuie executate la locul unde debitorul își avea sediul său comercial ori cel puțin domiciliul sau reședința, la data încheierii contractului [art. 59 alin. (2) C.com.].
În obligațiile comerciale, ca și în dreptul comun, în cazul întârzierii în executarea unei obligații bănești, debitorul datorează dobânzi. Aceste dobânzi sunt daune interese moratorii, care sunt menite să sancționeze pe debitor pentru în călcarea obligației și, totodată, să repare prejudiciul suferit de creditor prin întârzierea în executarea obligației.
Întrucât evaluarea prejudiciului cauzat prin întârziere în executarea unei obligații bănești este dificil de realizat, această operațiune este făcută de legiuitor, prin stabilirea dobânzii legale. Legea prezumă că lipsa de folosință a sumei de bani produce creditorului un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale calculată pe durata întârzierii în executare, în consecință, pentru a obține dobânzile, creditorul nu trebuie să facă dovada vreunui prejudiciu.
Potrivit art. 1088 C.civ., în obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.
Articolul 42 C.com. prevede: „în obligațiile comerciale, codebitorii sunt ținuți solidar, afară de stipulație contrară”.
Cum se poate observa, în privința obligațiilor comerciale, legea instituie o prezumție de solidaritate a codebitorilor. Întrucât codebitorii sunt prezumați obligați solidar, fiecare debitor este ținut de întreaga datorie, neputând pretinde creditorului să primească o plată parțială.
Prezumția de solidaritate a codebitorilor reglementată de Codul comercial este menită să protejeze creditul. Ea înlătură dificultățile pe care le implică diviziunea datoriei, conferind creditorului o garanție eficace a executării obligației de către debitori. Într-adevăr, existând mai mulți debitori, iar fiecare fiind ținut pentru întreaga obligație, creditorul poate urmări pe oricare dintre ei. Mai mult, în caz de insolvabilitate a unui debitor, executarea obligației va putea fi realizată prin urmărirea celorlalți debitori.
Întrucât solidaritatea este de natura obligațiilor comerciale, ea nu trebuie stipulată expres în convenția părților.
Codul comercial nu cuprinde dispoziții privind răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor izvorâte din contractele comerciale. În temeiul art. 1 C.com., vor fi aplicabile regulile dreptului comun, adică dispozițiile Codului civil.
Răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor contractuale constă în plata daunelor-interese (despăgubiri) pentru repararea prejudiciului (art. 1080 – 1086 C.civ.).
În cazul când în contract s-a stipulat o clauză penală, răspunderea pentru nerespectarea obligației pentru care s-a prevăzut această clauză constă în plata penalităților convenite (art. 1087 C.civ.).
În scopul întăririi disciplinei contractuale, prin Legea nr. 469/2002 au fost adoptate anumite reguli speciale privind răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor din contractele comerciale. Aceste reguli sunt următoarele;
Art. 3 alin. (1): „Părțile contractante au obligația efectuării tuturor plăților la data scadenței, stabilită conform contractelor”.
Art. 4 „(1): în contractele încheiate părțile contractante vor prevedea ca, în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile de la scadență a obligațiilor prevăzute la art. 3 alin. (I), debitorii să plătească, în afara sumei datorate, penalități pentru fiecare zi de întârziere.
(2) În contractele comerciale dintre părțile contractante, indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităților contractuale prevăzute la alin. (1), pentru compensarea prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndepiinirii obligațiilor asumate de debitor, se pot include și daune-interese pentru neexecutarea totală sau parțială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii.
(3) Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) și (2), nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a prevăzut contrariul”.
3. Probele în materie comercială.
Specificul obligațiilor comerciale determină și un anumit specific al condițiilor de probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.
Potrivit art. 46 C.com., obligațiile comerciale și liberațiunile se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondență; prin telegrame; cu registrele părților; cu martori, de câte ori instanța judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. C.civ. În fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.
Cum se poate observa. În concepția Codului comercial, obligațiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise în dreptul civil. În privința acestor probe, judecătorul are o mai mare libertate de apreciere; unele mijloace de probă admise în dreptul civil cu anumite restricții, în dreptul comercial pot fi folosite fără nici un fel de limitări.
Pe lângă mijloacele de probă consacrate de legea civilă, Codul comercial reglementează și unele mijloace de probă specifice impuse de natura operațiunilor comerciale.
Regimul probator reglementat de art. 46 C.com. este aplicabil actelor juridice încheiate de comercianți (art. 1 C.com.). Acest regim este însă aplicabil și actelor comerciale încheiate de necomercianți. Într-adevăr, potrivit art. 56 C. com., dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale, afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În consecință, proba unui atare act juridic se poate face și de către necomerciant în condițiile legii comerciale, adică potrivit art. 46 C.com.
Trebuie arătat că sarcina probei în litigiile comerciale, ca și în cele civile, incumbă reclamantului (art. 1169 C.civ.).
În materie comercială se pot folosi și anumite mijloace de probă specifice activității comerciale. Art. 46 C.com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturile acceptate, corespondența, telegramele și registrele comerciale.
Regimul juridic al acestor mijloace de probă este stabilit de art. 47-54 C. com.
3.1. Facturile acceptate.
Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operațiuni comerciale.
Emiterea unei facturi este legată, cel mai adesea, de operațiunile de vânzare-cumpărare; factura se întocmește de vânzător și se trimite cumpărătorului. Se admite însă că o factură se poate emite în toate cazurile când actul juridic încheiat implică predarea unui bun (depozit, garanție etc.)
Factura trebuie să cuprindă anumite mențiuni care se bazează pe actul juridic încheiat de părțile contractante. Mențiunile facturii privesc părțile, marfa (cantitatea și calitatea acesteia), prețul mărfii, condițiile de predare etc.
Factura face dovadă în legătură cu existența actului juridic și cu executarea operațiunii care constituie obiectul ei.
Cât privește acceptarea facturii, ea poate fi expresă ori tacită.
3.2. Corespondența comercială.
Așa cum am arătat, cel mai adesea, contractele comerciale între absenți se încheie prin corespondență.
Deci, încheierea unui contract comercial poate să rezulte dintr-un schimb de scrisori, adrese, telegrame, note, fax, e-mail etc. În acest caz, manifestările de voință ale părților, care concură la realizarea acordului de voință, adică la încheierea contractului, nu sunt materializate într-un singur înscris, ci în două înscrisuri, care cuprind oferta și acceptarea ofertei.
O particularitate a acestui mijloc de probă în dreptul comercial constă în aceea că are forță probantă nu numai originalul scrisorii, ci și copia ei păstrată în registrul copier (art. 25 C.com.). In anumite condiții, această copie poate fi folosită ca mijloc de dovadă și în favoarea părții de la care emană (art. 52 C. com.).
3.3. Telegramele.
Telegrama este un mijloc modern prin care se realizează cu mare rapiditate operațiunile comerciale. De aceea, legea îi atribuie rolul de mijloc de probă în materie comercială.
Telegrama este o comunicare a unei manifestări de voință transmisă la distanță prin telegraf de către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul oficiului telegrafic.
Potrivit aceluiași art. 47 C.com., telegrama are forța probantă a unui înscris sub semnătură privată și în cazul când persoana arătată ca expeditor a fost subscrisă de o altă persoană, dacă se probează că originalul a fost predat oficiului telegrafic sau trimis spre a i se preda de însăși persoana care figurează în înscrisul original ca expeditor.
3.4. Registrele comerciale.
Așa cum am arătat, între obligațiile profesionale ale comercianților, legea prevede și pe aceea de a ține o evidență a activității comerciale, prin intermediul registrelor comerciale (de contabilitate).
Potrivit Codului comercial și Legii nr. 82/1991, registrele pe care trebuie să le țină comercianții sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar, registrul copier și registrul cartea mare.
Dacă registrele au fost ținute cu respectarea prescripțiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de probă în litigiile dintre comercianți.
De remarcat că registrele comerciale pot fi folosite ca mijloc de probă nu numai în contra comerciantului care ține aceste registre, ci și în favoarea acestuia.
4. Mijloace moderne de comunicare și valoare lor
probatorie.
Dezvoltarea științei și tehnicii în perioada modernă a creat noi mijloace de comunicare care reproduc și transmit la distanță cuvinte sau imagini (telexul și telefaxul) sau de stocare a acestora pe suporți electronici (discurile sau benzile magnetice, microfilmele etc).
Datorită avantajelor pe care Ie prezintă, asemenea mijloace au pătruns și în activitatea comercială, servind la perfectarea raporturilor juridice și la ținerea evidenței activității comerciale.
Cele două mijloace de comunicare au particularitățile proprii.
Telexul reprezintă un sistem mixt de telefonie și telegrafie în teleimprimator, care folosește prin comutare același circuit de transmisiune.
Telefaxul constituie o metodă de transmitere a textelor, desenelor și fotografiilor etc. pe liniile de comunicație telefonice.
Cu toate că procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primește un înscris (denumit telex, respectiv fax), care cuprinde conținutul comunicării, iar nu înscrisul original redactat și semnat de expeditor. Sub acest aspect, situația este asemănătoare telegramei. În consecință, forța probantă a telexului sau faxului, ar putea fi cea a telegramei, adică forța probantă a înscrisului sub semnătură privată, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 47 C.com.
Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor în formă electronică.
Înscrisul în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar (art. 4 pct. 2 din lege).
Cât privește forța probantă a acestui înscris, legea prevede că înscrisul în formă electronică căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată (art. 5 din lege).
Înscrisul sub formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are același efect ca actul autentic între cei care l-au subscris și între cei care le reprezintă drepturile.
Dacă una dintre părți nu recunoaște înscrisul ori semnătura, instanța de judecată va dispune ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate.
Bibliografie
A.Dayan – Manuel de distribution, Paris 1987;
Brândușa Ștefănescu, Ion Rucăreanu – Dreptul comerțului internațional. Ed. Didactică și Pedagogică, București 1983;
C. Predoiu. Anca Măria Șandru, Comerțul prin Internet. Studiu economic și juridic, în Juridica nr. 10/2000;
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, 2001;
Camelia Toader. Andreea Ciobanu, op. cit., în „Revista de drept comercial” nr. 3/2001;
Camelia Tatiana Ciulei, Probleme juridice legate de introducerea semnăturii electronice și folosirea ei în tranzacțiile încheiate pe Internet, în Revista de drept comercial nr. 6/2001;
Dragoș Alexandru Sitaru – Dreptul comerțului internațional, Ed. Actami, București, 1995;
D. Chirică, Principiul libertății de a contracta ți limitele sale, în materie de vânzare-cumpărare, în „Revista de drept comercial” nr. 6/1999;
Dumitru Mazilu – Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex, 1999;
F. Măgureanu, Înregistrările electronice, mijloace de probă admisibile în procesul civil, în „Revista de drept comercial” nr. 10/2003;
Georges Ripert, Rene Roblot – Traite de droit commercial, vol.l, Paris, 1996:
Gh. Stancu, Unele considerații privind comerțul electronic, în Revista de drept comercial nr. 7-8/2003;
I. Albu. Libertatea contractuală, în „Dreptul” nr. 3/1993;
I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, în „Revista de drept comercial” nr. 2/1995;
I. Bălan, Contractele Ia distanță și protecția consumatorilor – O.G. nr. 130/2000, în „Dreptul” nr. 1/2002;
Ion Cetrechi, Ion Craiovan – Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, 1993;
I.L.Georgescu. Drept comercial român. Teoria generală a obligațiilor comerciale;
Ioan Santai – Introducere în studiul dreptului – Sibiu, 1991;
I. Turcu, L Pop, Contractele comerciale, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1997;
Ion Turcu – Teoria și practica dreptului comercial român, vol. 1, 1998;
Mircea N.Costin, Sergiu Deleanu – Raportul juridic de comerț internațional, în Dreptul comerțului internațional, Lumina Lex, 1997;
M.Cosmovici – Tratat de drept civil – Ed. Academiei, București, 1989;
M.Djuvara – Drept și sociologie – Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, 1936;
M.Hacman – Drept comercial comparat, vol. l, 1930;
M.Luburici – Teoria generală a dreptului, Ed. Oscar Prinț – 1998;
N.Gălășescu – Drept comercial, 1948;
O.Căpățână – Premise juridice ale exercitării comerțului, în Revista de drept comercial nr. 1/1991;
O. Căpățînă, Brândușa Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. II, Ed. Academiei, București, 1987;
Romul Petru Vonica, Drept comercial. Parte generală, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
St.D. Cărpenaru, Probele în materie comercială, în „Revista de drept comercial” nr. 2/1994;
St. D. Cărpenaru,Drept comercial român, Ed. All Beck, București, 2005;
S. Deleanu, Scrisorile de intenții, în „Revista de drept comercial” nr. 1/1995;
Teofil Pop;
Drept civil român, Teoria generală, 1993;
Tudor R.Popescu – Dreptul comerțului internațional, București, 1975;
T.G. Savu, Unele considerații pe marginea efectelor noii reglementări privind comerțul electronic asupra regulilor în materia formării contractului, în R.D.C. nr. 9/2002;
V.Madgearu – Curs de economie politică – Institutul de cercetări economice București, 1944;
V. Pătulea, Principiul libertății de a contracta și limitele sale, în „Dreptul” nr. 10/1997;
Y.Eminescu – Concurența neloială. Ed. Lumina Lex – București;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raportul Juridic de Drept Comercial (ID: 126050)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.