Raportul Juridic

C A P I T O L U L 1

RAPORTUL JURIDIC – considerații introductive

Sistemul juridic constituie un ansamblu compus din elemente variate, dar care prin specificul, prin esența lor formează o unitate închegată. Unele sunt de natură normativă – normele juridice, altele de natură ideologică și psihologică – conștiința juridică, altele de natură instituțională – organele judecătorești, procuratură, etc., iar altele de natură relațională – relații juridice. Acestea din urmă, relațiile juridice, presupun și reflectă toate celelalte componente ale sistemului juridic. Astfel pentru ca o relație umană să fie de natură juridică, ea trebuie, în general, să fie reglementată de o normă de drept. De asemenea crearea unui raport juridic presupune conștiința și voința celor ce vor deveni subiecte ale acestuia ceea ce reprezintă conștiința juridică.

Norma de drept nu constituie ea însăși un scop. Pentru realizarea obiectivului urmărit de legiuitor prin reglementare sunt luate măsuri organizatorice de concretizare, de detaliere a unor norme și principii, sunt îndeplinite o serie de fapte materiale necesare punerii în aplicare a legii și, mai ales se constituie o mare varietate de raporturi sociale pe baza normelor în vigoare, raporturi ce apar între persoane fizice, între persoane fizice și persoane juridice, sau între persoane colective și individuale etc.

Normele juridice se concretizează deci în raporturi juridice. Dreptul este cel care modifică raporturile sociale, într-un anume fel, pentru atingerea anumitor scopuri prestabilite. Astfel raporturile ce cad sub incidența normelor juridice capătă anumite trăsături care le conferă unicitate detașându-le de celelalte raporturi sociale reglementate de norme morale, politice, religioase etc. Raportul juridic apare astfel ca acea relație socială care este reglementată prin intermediul normelor juridice, în care subiectele sunt titulare de drepturi și obligații constatate în aceste norme, drepturi care pot fi realizate, în cazul încălcării lor, cu ajutorul organelor abilitate ale statului.

Normele juridice, care reglementează conduita oamenilor, determină de cele mai multe ori încheierea unor raporturi deoarece conduita unei persoane se exteriorizează prin acțiunile sau inacțiunile ei fața de alte persoane, față de organele statului sau alte forme de organizare nestatale. Așadar pentru persoanele ce intră sub incidența normelor juridice, în cadrul acestor norme este prevăzut un anumit model comportamental pe care trebuie să-l adopte și în virtutea căruia, fie li se impune o anumită acțiune, fie li se permite să facă sau să nu facă ceva etc.

Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a lor. Normele juridice reglementate, ”în principiu” prevăd cazuri ipotetice. Conduita prescrisă de normă devine realitate numai atunci când se concretizează întru-un anumit raport social ale cărui subiecte au drepturi și obligații prevăzute, conferite sau ”îngăduite” de norme juridice1. Aceste raporturi care cad sub incidența normelor juridice sunt raporturi juridice.

Apariția raporturilor juridice este, întru-un anume sens determinată de existența normelor juridice și de scopul urmărit de legiuitor prin reglementare2. O normă nu se poate realiza decât prin activitatea conștientă a oamenilor. Dar concomitent cu acest scop, cel al societății, al statului care o conduce, prin încheierea raporturilor juridice se realizează cele mai variate scopuri personale ale celor ce constituie subiecte ale acestora. Astfel urmărind obținerea veniturilor din muncă închei un contract de muncă cu o unitate sau întreprindere. Urmărind publicarea unei cărți sau a unei lucrări închei un contract cu o editură, dorind achiziționarea unui bun, închei un contract de vânzare – cumpărare sau un contract de schimb. Încheind aceste contracte, intri în raporturi juridice cu alte persoane, supunându-te, în ceea ce privește comportamentul unor norme cuprinse în legi, decrete, hotărâri sau alte izvoare ale dreptului. Dar, dacă de cele mai multe ori oamenii intră în raporturi juridice pentru că o doresc, fiindu-le

________________________________________________________________

1- Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Editura Militară, București, 1997, pagina 194

2 – Ibidem, pagina 195

necesare atigerii unor scopuri, alteori ei sunt obligați să o facă, norma acționând ca un comandament asupra comportamentului lor. Așa de exemplu, dobândirea unui autoturism duce la nașterea unui raport cu organele financiare, legea reglementând imperativul plății unui impozit de către fiecare proprietar de autoturism. De asemenea raportul juridic poate apare și independent de voința subiectelor, ca rezultat al producerii unor fapte exterioare ce nu depind de voința lor. Astfel, de exemplu, accidentarea unei persoane, prin fapta culpabilă a alteia, rănirea ei în urma unui accident de circulație determină apariția unui raport juridic între autorul accidentului și victimă, raport care nu a fost dorit de nici una dintre cele două persoane. Ba, mai mult, un raport nici nu poate fi prevăzut sau avut în vedere de către viitoarele subiecte, așa cum se întâmplă în cazul unor calamități naturale, care determină decesul unor persoane și nașterea unor raporturi juridice între succesorii acestora. Dar, indiferent că sunt dorite sau nu, raporturile juridice, toate se caracterizează prin faptul că, pentru nașterea lor trebuie întrunite anumite condiții sau premise.

SECTIUNEA 1

NORMA ȘI FAPTELE JURIDICE –

Oamenii intră în raporturi juridice pentru că urmăresc realizarea unor scopuri personale (satisfacerea unor interese, materiale sau de altă natură) sau a unor obligații impuse de dispoziția normelor juridice. Uneori ei sunt determinați să intre în asemenea raporturi ca rezultat al producerii unor fapte exterioare independente de voința lor.

Nașterea unui raport juridic este precedată de existența unor premise pe baza cărora el se structurează. Există un raport de determinare între acestea și raportul de drept. Acesta din urmă este o consecință a relațiilor dintre premise. În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar cu privire la terminologia și numărul acestor premise. Acestea se consideră a fi în număr de trei: normele juridice, subiectele raportului juridic, faptele juridice sau sunt numite condiții ale nașterii raportului juridic. Majoritatea autorilor consideră că, deoarece oamenii sunt deja participanți la relațiile sociale, premisele speciale care particularizează raporturile sociale transformându-le în raporturi juridice sunt norma juridică și faptele juridice.

NORMA JURIDICA

Normele de drept definesc domeniul comportării posibile sau datorate, în cadrul unor raporturi sociale asupra cărora statul are interesul să acționeze într-un anumit fel 3. Ele reprezintă premisa fundamentală a nașterii unui raport juridic. Într-adevăr, fără norma de drept nu putem vorbi de raport juridic, norma de drept definind capacitatea subiectelor de drept și stabilind, deasemenea, categoriile de fapte juridice, ca și efectele lor. Norma juridică își găsește în raportul de drept principalul său mijloc de realizare. Pentru acest motiv raportul juridic este caracterizat ca o normă juridică în acțiune, care reprezintă principalul, dar nu și unicul mijloc de realizare a dreptului. Influența dreptului

________________________________________________________________ 3 – Gh. Boboș, Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996 pagina 74

asupra relațiilor sociale nu poate fi redusă la o singură modalitate – crearea și desfășurarea raporturilor de drept – ea fiind mult mai complexă. În prezent marea majoritate a specialiștilor sunt de părere că există norme juridice ce se realizează și în afara producerii unor raporturi juridice.

Normele la care se face referire în acest caz sunt cele cu caracter și conținut prohibitiv4. Caracteristica acestor norme constă în faptul că apără și influențează relațiile sociale prin metoda impunerii unor rețineri de la săvârșirea unor fapte ce pun în pericol ordinea de drept. Menirea acestor norme, sarcina lor fundamentală, nu este deci crearea de raporturi juridice, ci abținerea de la săvârșirea unor fapte ce ar putea să lezeze drepturi și interese. Apariția raportului juridic este, în acest caz, rezultatul nerespectării normei, a încălcării interdicției. Legiuitorul a dorit să vadă această normă realizată nu prin crearea raportului juridic constrângător ci prin respectarea conduitei prescrise, a abținerii de la acțiunile prohibite.

În dreptul penal și cel administrativ se au în vedere, deseori, două categorii de raporturi juridice: raporturi juridice de conflict și raporturi juridice de conformare. Raportul juridic de conformare reprezintă adaptarea, de bună voie sau de teama pedepsei, a conduitei prescrise de norma de drept, iar raportul juridic de contrângere înseamnă relația în care se concretizează pedeapsa.

Credem că nu se poate îmbrățișa acest punct de vedere cel puțin din două motive: (1) (de ordin principial) n-ar fi potrivit a introduce în raporturi penale pe toți cetățenii; (2) raportul juridic este o relație concretă în care subiecții apar ca titulari de drepturi și obligații determinate5. Imaginea unui raport juridic abstract, de conformare pare a fi chiar norma juridică. Se șterge, astfel, diferența între norma de drept și raportul juridic.

Fără crearea și desfășurarea nemijlocită a unor raporturi juridice se

realizează și norme de drept care reglementează așa – numitele drepturi

________________________________________________________________

4 – Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 1997, pagina 124

5 – Ibidem, pagina 125

absolute și universale (cele opozabile erga omnes). Acestor drepturi le corespunde obligația generală, ce incumbă tuturor celorlalte subiecte, de a se abține de la acțiuni care să împiedice exercitarea lor de către titulari6.

Dar, simpla existență a unei norme juridice nu duce automat la formarea unui raport juridic. În marea majoritate a cazurilor, pentru formarea acestuia este necesară apariția, producerea unor împrejurări prevăzute în ipoteza normelor de drept. Aceste împrejurări, în prezența cărora ia naștere raportul juridic poartă denumirea de fapte juridice.

FAPTELE JURIDICE

După cum se știe normele juridice au în vedere situații ipotetice7. De aceea, ele nu creează, de regulă, raporturi juridice prin simpla lor apariție. Pentru ca un raport să ia naștere pe baza unei norme de drept, trebuie să se producă aceste fapte pe care legea le prevede în mod ipotetic. Aceste fapte, împrejurări care atrag după sine, potrivit prevederilor normelor juridice, apariția, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice se numesc fapte juridice.

Norma juridică decide calificarea unei împrejurări din societate sau natură, ca fapt juridic8. De aceea numai ceea ce este cuprins în ipoteza normei ca un simplu enunț sau ca o descriere mai largă poate deveni fapt juridic. În art. 170 Cod penal, ipoteza normei cuprinde un simplu enunț: ”uciderea unei persoane …”. În schimb, ipoteza regulei din art. 194 Cod penal descrie infracțiunea de șantaj ca fiind: ”constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare să dea, să facă, să nu facă ceva sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod just un fals, pentru sine sau pentru altul …”. În cazul din urmă, numai fapta omului care cuprinde toate elementele descrise în ipoteză constituie infracțiunea de șantaj.

In legătură cu caracterul necesar al faptului juridic ca premisă a raportului juridic, în literatura juridică recentă din țara noastră s-au conturat două opinii.

________________________________________________________________ 6 – Ibidem, pagina 125

7 – Gh. Boboș, op. cit., pagina 76

8 – Ibidem, pagina 77

Într-o primă opinie, faptul juridic reprezintă o premisă concretă și absolut necesară pentru nașterea raportului juridic.

Într-o altă opinie se susține că există raporturi juridice ce iau naștere din norma juridică fără a fi uneori nevoie de producerea unui fapt juridic.

Este considerată ca justă prima opinie, iar argumentarea aderării la aceasta este judicioasă. ”Este adevărat că unele împrejurări preced norma de drept, altele apar ca urmare a existenței acesteia, ceea ce este în afara discuției este faptul că în orice caz raportul juridic nu poate să apară în afara faptului juridic”.

Producerea faptului juridic are deci, drept consecință, apariția, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective sau obligații, în cadrul unor raporturi juridice. Astfel, de exemplu, încheierea unui contract de muncă, duce la nașterea unui raport între o societate comercială, întreprindere, instituție și o persoană fizică adică între cel care angajează și cel angajat. Sau, oferta de vânzare făcută într-un bazar la care cineva face o acceptare, duce la nașterea unui raport de vânzare – cumpărare între titularul ofertei și titularul acceptării. În alte cazuri însă, raportul juridic poate apărea în lipsa unei manifestări de voință, cum ar fi, de exemplu, nașterea unui copil care provoacă apariția unui raport juridic, ce intră în sfera dreptului familiei, raport în virtutea căruia ia naștere și obligația de întreținere a copilului de către părinți.

Încercând să definim faptele juridice putem spune că acestea sunt acțiuni omenești sau evenimente, care potrivit normelor juridice duc la apariția, modificarea sau stingerea rapoartelor juridice. Din această cauză deducem că faptele juridice se pot grupa în funcție de caracterul lor volițional (după cum se produc ca rezultat al voinței omului sau independent de aceasta), în două mari categorii: evenimente și acțiuni.

– Evenimentele sunt acele fenomene, împrejurări care se petrec independent de voința oamenilor și cărora norma de drept le dă o semnificație juridică, prin reținerea lor în ipoteza ei9.De exemplu, nașterea este un eveniment,

________________________________________________________________ 9 – Gh. Boboș, op. cit., pagina 77

deci un fapt juridic care nu depinde de voința omului, deoarece producerea lui este urmată de anumite consecințe juridice prevăzute în dreptul pozitiv. Astfel, între noul născut și părinții lui apar raporturi juridice al căror conținut îl formează, printre altele, obligația părinților de a întreține și îngriji copilul. Tot acest eveniment duce și la nașterea unui raport juridic sui generis între stat și copil, care potrivit normelor din dreptul pozitiv (dreptul familiei) dacă are cetățenie română, urmează a fi ocrotit de către acesta deoarece statul are anumite obligații față de cetățenii săi.

În alte cazuri se pot produce evenimente cu multiple consecințe juridice, deoarece provoacă atât nașterea unor raporturi cât și stingerea acestora. Așa, de exemplu, decesul unei persoane duce la stingerea acelor raporturi juridice în care acesta era subiect de drept și nașterea unor raporturi de succesiune între moștenitorii săi.

2) – Acțiunile spre deosebire de evenimente, sunt fapte voluntare ale omului deci care depind de voința acestuia. Pot exista fapte care sunt în același timp și acțiuni și evenimente10. Astfel, comiterea infracțiunii de omucidere (art. 74 Cod penal) pentru autorul ei este o acțiune deoarece voința lui joacă rol hotărâtor în producerea faptului dar pentru succesorii victimei această acțiune devine eveniment.

Acțiunile pot fi împărțite în acțiuni săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice și acțiuni comise fără intenția de a produce efecte juridice. În prima categorie, intră acțiunile săvârșite de persoanele care doresc anume aceste fapte juridice și anume persoanele care încheie un contract, o căsătorie, dispun testamentar etc. În a două categorie, intră acțiunile comise de persoane care nu doresc producerea faptelor juridice și anume acele persoane care încalcă dispoziția normei juridice și nu au intenția sau nu o fac în scopul de a fi sancționați.

Acțiunile se mai clasifică în raport cu dispoziția regulii de drept, în

________________________________________________________________ 10 – Ibidem, pagina 78

licite și ilicite. Acțiunile conforme cu dispoziția normei juridice sunt acțiuni licite care sunt cele mai numeroase și corespund finalității normei juridice și anume utilului social. Acțiunile ilicite sunt deci excepția din categoria acestora făcând parte infracțiunile, contravențiile, delictele civile, abaterile disciplinare etc.

În anumite condiții o acțiune licită se poate transforma într-o acțiune ilicită. De exemplu găsirea unui obiect ce aparține altei persoane – faptă licită – dă naștere la un raport juridic între cel care l-a găsit, care are obligația de a-l restitui, și cel ce l-a pierdut care este proprietarul acestuia. În cazul în care cel care a găsit obiectul nu-l restituie – faptă ilicită – proprietarul are dreptul la acțiunea în revendicare și la eventuale despăgubiri.

În cadrul acțiunilor licite, un loc important îl ocupă actele juridice care sunt manifestări de voință făcute în mod direct pentru a genera, modifica sau stinge un raport juridic.

În limbajul curent noțiunea de act juridic este folosită în sensul de ”înscris doveditor” însemând acel înscris prin care se poate proba un act juridic. În acest sens sunt acte juridice: declarația unui martor, o chitanță etc. În limbajul juridic noțiunea de act juridic poate desemna fie o manifestare de voință a unui organ de stat competent, care elaborează și adoptă un act ce constituie un izvor de drept, fie o manifestare de voință, făcută cu intenția de a da naștere, a modifica sau a stinge un raport juridic concret. În acest din urmă sens actul juridic este cel mai important și cel mai frecvent izvor al raporturilor juridice. Pentru o cât mai clară determinare, actul juridic care cuprinde reguli generale poartă denumirea de act juridic normativ, iar cel de aplicare este numit act juridic individual.

SECTIUNEA 2

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC –

Indiferent de ramura de drept, de norma care îl reglementează sau împrejurarea pe temeiul căreia se naște, orice raport juridic se leagă între subiectele de drept (care sunt cel puțin două) care nu pot fi decât oameni – fie priviți individual fie organizați în colectivități corespunzătoare. Are un anumit conținut ce reprezintă legătura propriu – zisă dintre subiecte și care constă în drepturile și obligațiile reciproce ale acestora. În sfârșit, orice raport juridic are un obiect care nu este altceva decât acțiunea sau conduita asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective și obligațiile participanților la raportul juridic.

Astfel, structura raportului juridic privește subiectele între care el se stabilește (participanții la raport), conținutul, legătura dintre subiectele participante (drepturile și obligațiile lor reciproce) și obiectul la care se referă conținutul (conduita umană).

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, fie în mod individual ca persoane fizice, fie organizați în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept11. Statul recunoaște oamenilor o atare calitate și apără, la nevoie prin constrângere, realizarea prerogativelor specifice ale titularilor drepturilor în cadrul variatelor raporturi juridice.

Orice raport juridic are întotdeauna cel puțin două subiecte, unul activ și unul pasiv. Persoana care este titulară de drepturi se numește subiect activ al raportului juridic iar persoana căreia îi incumbă obligația corelativă se numește subiect pasiv al raportului juridic. Nu puține sunt cazurile în care, fiecare parte a raportului juridic este atât subiect activ, cât și subiect pasiv, având atât drepturi cât și obligații. Aceste cazuri sunt cele născute din contractele sinalagmatice, de exemplu vânzarea -cumpărarea, contractului de antrepriză și contractul de închiriere12.

În literatura juridică, din punct de vedere terminologic, se folosesc ca

________________________________________________________________ 11 – Ion Craiovan, op.cit., pagina 196

12 – Gh. Beleiu, Drept civil român, Editura Șansa București, 1994, pagina 160

sinonime sintagmele ”subiect al raportului juridic” și cea de ”subiect de drept” fără ca unii autori să aibă în vedere deosebiri calitative între cele două noțiuni13. Orice participant la un raport juridic este obligatoriu subiect de drept. În schimb, nu este obligatoriu ca orice ”subiect de drept” să fie în același timp și ”subiect al raportului juridic”. În acest caz se găsește un celibatar care, fără să fie oprit de vreun impediment la căsătorie nu o încheie niciodată. Celibatarul este ”subiect de drept” dar nu este ”subiect al raportului juridic” ce decurge din căsătorie.

Subiectul de drept este un fenomen social real și poartă amprenta tipului formelor de organizare economico – sociale în care oamenii își duc existența14. De aceea, nu se poate judeca participarea la raporturile juridice, volumul drepturilor subiective, întinderea capacității juridice, decât raportându-se de fiecare dată la conținutul acestor forme precum și, în general, la contextul social – istoric în care oamenii participă la viața socială.

CAPACITATEA JURIDICĂ

Capacitatea juridică apare ca o premisă inițială, legală și teoretică, a calității de subiect de drept, fiind o condiție sine quan non a drepturilor și obligațiilor concrete ce revin sau incumbă părților într-un raport juridic. Ea se poate defini pe scurt ca fiind aptitudinea unei persoane sau colectivități de a fi titulară de drepturi sau obligații și de a le exercita.

Subiectele de drept care dispun de capacitatea juridică, nu apar în mod automat la purtătorii unor drepturi și obligații concrete în raporturi juridice determinate, ci apar ca titularii facultății recunoscute de lege de a avea drepturi și obligații în viitor.

Capacitatea juridică se manifestă diferit. Astfel în cazul persoanelor fizice este vorba de o capacitate civilă, în cazul organelor de stat este vorba de competență iar în cazul statelor este vorba de suveranitate.

________________________________________________________________ 13 – Nicolae Popa, op.cit., pagina 126

14 – Ibidem, pagina 127

A.1. – CAPACITATEA CIVILĂ este alcătuită din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Noțiunea de capacitate civilă având un conținut larg, reprezintă condiția obligatorie pentru calitatea de subiect de drept și este aplicabilă în toate ramurile dreptului.

A.1.1.- Capacitatea de folosință ca aptitudine generală și abstractă, de a fi titular de drepturi și obligații, îl însoțește pe om considerat persoană fizică pe tot parcursul vieții. Ba mai mult ea se dobândește chiar înainte de naștere, de la concepțiune și dacă este vorba de dobândire de drepturi, și până dincolo de moartea reală (teoria ”comorienților”). Astfel, ”în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără a se stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”15.

– CARACTERE JURIDICE –

În dreptul român, egalitatea în drepturi este un principiu fundamental în planul capacității de folosință a persoanei fizice.

Totodată, capacitatea de folosință este recunoscută tuturor oamenilor, universalitatea acestei capacități însemnând universalitatea calității de subiect de drept a omului16.

Legalitatea capacității de folosință a persoanei fizice subliniază faptul că această capacitate este creația legiuitorului, ceea ce înseamnă că voința individuală nu poate avea nici un rol în privința recunoașterii capacității, determinării acesteia, a conținutului sau a modului de încetare etc.

Generalitatea capacității de folosință a persoanei fizice se exprimă prin ideea că fiecare persoană posedă o aptitudine generală sau abstractă de a avea drepturi și obligații, ea nefiind niciodată concretizată ca aptitudinea unei persoane determinate.

Inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei fizice exprimă ideea că această capacitate nu poate forma obiect de renunțare, în tot sau în parte și nici obiect de înstrăinare.

________________________________________________________________ 15 – Art. 21 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice

16 – Gh. Beleiu, Drept civil persoanele Universitatea, București, 1982, pagina 40 – 43

Intangibilitatea capacității de folosință a persoanei fizice desemnează acea caracteristică a acesteia de a nu i se aduce limitări, îngrădiri decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.

A.1.2.- Capacitatea de exercițiu este definită ca fiind aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile, săvârșind acte juridice17. Ea este condiționată de dezvoltarea bio – psihică a persoanei, de asimilarea unei experiențe sociale și de viața juridică care să-i confere discernământul critic asupra valorii actelor sale.

– CARACTERE JURIDICE –

Pot fi situații sintetizate ca fiind următoarele18:

Legalitatea este dată de faptul că și această capacitate a persoanei fizice este instituită de lege, aceasta recunoscând capacitatea de exercițiu a persoanei fizice și reglementând începutul, conținutul și încetarea ei nefiind de domeniul voinței individuale.

Generalitatea se referă la faptul că orice persoană fizică, dispunând de această capacitate, are aptitudinea de a încheia orice fel de acte juridice, cu excepția celor oprite de lege.

Inalienabilitatea subliniază faptul că nici o persoană fizică nu poate renunța la capacitatea de exercițiu nici în totalitate și nici parțial.

Intangibilitatea exprimă ideea că nimeni nu poate aduce atingere sau nu poate îngrădi capacitatea de exercițiu a unei persoane, decât în condițiile strict prevăzute de lege.

Egalitatea capacității de exercițiu, ca și a capacității de folosință este consacrată expres de către legiuitor în art. 4 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia ”capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor” iar ”sexul, rasa, naționalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacității”.

Din punct de vedere a capacității de exercițiu viața persoanei fizice ________________________________________________________________ 17 – Ion Craiovan, op.cit., pagina 196

18 – Gh. Beleiu, op.cit., pagina 86-88

se împarte în trei perioade distincte:

perioada în care persoana fizică este lipsită total de capacitatea de exercițiu, până la vârsta de 14 ani;

perioada în care capacitatea de exercițiu este restrânsă, între 14 și 18 ani;

perioada capacității depline, de la 18 ani până la moarte.

În cadrul primei perioade minorul participă la viața juridică prin reprezentanții săi legali care sunt părinții sau, în lipsa lor, tutorele desemnat de autoritatea tutelară.

În cadrul celei de a doua perioade minorul poate încheia acte juridice dar numai cu încuviințarea prealabilă a părinților sau tutorelui.

A treia perioadă, care începe de la vârsta de 18 ani când persoana devine majoră este cea a capacității depline de exercițiu.

O excepție, la dobândirea capacității de exercițiu la vârsta majoratului, o reprezintă situația în care femeia care a împlinit vârsta de 16 ani se căsătorește și drept urmare dobândește capacitatea de exercițiu înaintea vârstei de 18 ani.

La stabilirea capacității de exercițiu, legiuitorul, a ținut seama de anumite date obiective referitoare la posibilitatea persoanei de a aprecia în mod conștient însemnătatea și urmările acțiunilor sale. De aceea sunt lipsiți de capacitate de exercițiu alienații și debili mintal, persoane puse sub interdicție și după cum am arătat mai sus minorii sub 14 ani care sunt prezumați a nu avea discernământ.

Din cauzele mai sus menționate rezultă faptul că pot exista situații când o persoană are capacitate de folosință, dar nu poate să-și exercite singură drepturile (în sensul că nu poate face anumite acte de administrare, vânzare -cumpărare etc.) deci nu are capacitate de exercițiu. Nu poate exista însă și situția inversă, adică o persoană să aibă capacitatea de exercițiu și să nu aibă capacitate de folosință.

A.2. CAPACITATEA PERSOANEI JURIDICE

Ca și persoana fizică, persoana juridică se bucură de capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

În privința capacității persoanei juridice de a încheia acte juridice civile aceasta este subordonată principiului specialității capacității consacrat de art. 34 din Decretul 31/195419.

Astfel unul dintre elementele constitutive ale persoanei juridice este și scopul pentru care a luat ființă. Acest scop este determinat pentru precizarea capacității sale de folosință deoarece el îi stabilește limitele și îi precizează conținutul.

”Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau statut” (art. 34. al.1 din Decretul 31/1954).

De aceea întinderea capacității de folosință a persoanei juridice este identică cu scopul pe care subiectul respectiv de drept se înființează iar recunoașterea numai acestei capacități de folosință reprezintă o manifestare a aplicării principiului legalității în domeniul de activitate al acelor persoane.

Deasemenea legiuitorul a prevăzut și sancțiunea nerespectării principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice. Astfel ”actul juridic care nu este făcut în vederea realizării scopului pentru care persoana juridică a fost înființată, este nul” (art. 34, Decretul 31/1954).

În ceea ce privește capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere20.

O persoană juridică, care are aptitudinea de avea drepturi și obligații se deosebește ca entitate distinctă de persoanele care o compun, se manifestă în raporturile juridice de orice natură, în vederea realizării scopului determinat prin lege, act de înființare sau statut, astfel că administrarea patrimoniului propriu și distinct, și în general, realizarea scopului persoanei juridice este cu putință numai angajându-se activitatea persoanei fizice în numele și pe seama persoanei juridice.

___________________________________________________________________________

19 – Gh. Beleiu, op.cit., pagina 421-422

20 – Ion Craiovan, op.cit., pagina 197

De aceea în art. 35 al.1. din Decretul 31/1954 este prevăzut faptul că ”persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale”. Astfel spre deosebire de persoana fizică care dobândește discernământul de la o anumită vârstă, persoana juridică nu are nici discernământ și nici voință proprie, distinctă de voința celor care o compun. Din acest motiv persoanele fizice, care îndeplinesc funcția de organ al persoanei juridice, nu-și exprimă propria lor voință la încheierea unui act juridic în numele, pe socoteala și în interesul persoanei juridice, ci exprimă voința persoanei juridice al cărui organ sunt, în conformitate cu interesele acestei persoane juridice în vederea realizării scopului acesteia.

A.3. – COMPETENȚA

Competența este o altă formă a capacității juridice și reprezintă un atribut al organelor de stat sau al funcționarilor publici. Competența este alcătuită din drepturile și obligațiile care sunt conferite prin lege organului sau funcționarului de stat în vederea realizării scopului pentru care a fost înființat. Astfel prin lege organul sau funcționarul de stat este investit cu competență materială, ce reglementează sfera atribuțiilor ce îi revin, competență teritorială, care stabilește cadrul teritorial de exercitare a ei și competență de timp care stabilește perioada de timp a exercitării ei.

CLASIFICAREA SUBIECTELOR RAPORTURILOR

JURIDICE

Subiectele raporturilor juridice se clasifică în: subiecte individuale și subiecte colective ținând cont de faptul că activitatea umană se poate desfășura în forma unor acțiuni individuale sau colective.

B.1. SUBIECTE INDIVIDUALE DE DREPT

Acționând ca titulari de drepturi și obligații în cele mai diverse sectoare ale vieții sociale, oamenii își satisfac drepturile și interesele legitime, garantate prin Constituție și alte legi. Participarea ca subiecte de drept în raporturile juridice concrete a oamenilor ca persoane fizice apare astfel ca o formă

importantă de realizare a contactului social, a cooperării în procesul conviețuirii.

B.1.1 CETĂȚEANUL ROMÂN

”Este cetățean român acela care s-a născut (a) în România din părinți de cetățenie română (b) în România, chiar dacă numai unul din părinți este cetățean român, sau (c) în străinătate și ambii sau numai unul dintre părinți are cetățenie română”21. Deasemenea legiuitorul a mai prevăzut un caz în care copilul este găsit pe teritoriul statului român și nici unul dintre părinți nu este cunoscut situație în care acesta este considerat a fi cetățean român22.

Toți cetățenii români au, prin efectul legii, personalitate juridică; sexul, rasa, naționalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacității23. Capacitatea se compune din capacitatea de folosință (capacitatea de a avea drepturi și obligații) și din capacitatea de exercițiu (capacitatea de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile), probleme analizate în secțiunea precedentă.

B.1.2. CETĂȚEANUL STRĂIN

În afară de cetățenii români legea recunoaște și cetățenilor străini dreptul de a participa într-o anumită măsură la raporturile juridice din România. Deși legea asimilează regimul cetățenilor străini cu cel al apatrizilor în privința participării acestora la raporturile juridice în România, cetățenii străini au acea personalitate juridică acordată de statul al căror cetățeni sunt, pe când apatrizii au numai acea personalitate juridică acordată de statul în care își au domiciliul sau pe timpul prezenței lor temporare în România, de statul român. Astfel art. 2 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor prevede că ”sunt străini, ……, persoanele care nu au cetățenia română, fie că au o cetățenie străină, fie că nu au nici o cetățenie”, adică sunt apatrizi. Deasemenea legea română recunoaște cetățenilor străini, în anumite condiții, drepturile fundamentale ale cetățenilor români, mai puțin drepturile politice, precum și orice alte drepturi ce le sunt recunoscute prin tratate sau acorduri internaționale, la care România este parte.

________________________________________________________________ 21 – Art. 5 din Legea nr. 24/1971

22 – Art. 6 al. 2 din Legea nr. 24/1971

23 – Art. 4 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice

B.1.3. PERSOANĂ CU DUBLĂ CETĂȚENIE

În cazul persoanelor cu dublă cetățenie problema care se pune este aceea de a determina personalitatea juridică a acestora. Teoria și practica internațională în materie au generat două reguli importante. Conform uneia din aceste reguli, în caz de dublă cetățenie, se va recunoaște individului respectiv numai cetățenia statului cu care acesta a avut mai multe legături în ceea ce privește durata rezidenței, domiciliul etc. Cea de a doua regulă formulată în 1930 prevede că un individ cu dublă cetățenie va fi considerat cetățean numai al acelui stat național pe teritoriul căruia se găsește la momentul respectiv. De aceea, în ceea ce privește raporturile juridice la care participă în România individul va avea numai personalitatea juridică acordată lui de către dreptul român.

B.1.4. APATRIDUL

În cazul în care cetățeanul unui stat își pierde cetățenia – la cerere sau în urma unei pedepse – și nu obține între timp cetățenia altui stat, el va deveni apatrid (persoană fără cetățenie). Tot apatrid va fi, de exemplu, și copilul născut în România din părinți care sunt ei înșiși apatrizi.

Potrivit legii române24 apatrizii sunt asimilați cu cetățenii străini în ceea ce privește personalitatea lor juridică în relațiile sociale în care ei intră în România, această asimilare nefiind însă totală deoarece cetățenilor străini li se pot recunoaște mai multe drepturi prin convenții internaționale dacă acestea nu includ în mod expres și apatrizii. Diferențierea cetățenilor străini de apatrizi este cu atât mai clară deoarece primii pot beneficia pe teritoriu statului român de protecția diplomatică a statului al căror cetățeni sunt, pe când apatrizii neavând cetățenie nu se pot bucura de această protecție.

________________________________________________________________ 24 – Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor

B.2. SUBIECTE COLECTIVE DE DREPT

B.2.1. STATUL

Statul reprezintă organizarea colectivă, prin norme de drept, a unei societăți, in scopul asigurării satisfacerii intereselor generale ale societății respective, interese care au fost exprimate în mod direct sau indirect, în normele de drept edictate sau sancționate, ca și în scopul asigurării respectării, eventual prin constrângere, a acestor norme de către toate subiectele de drept intern.

În opinia specialiștilor statul este compus din trei elemente esențiale și anume: (a) populația, (b) teritoriul, (c) suveranitatea.

Noțiunea de populație are un înțeles mai larg decât aceea de popor deoarece ea poate cuprinde și naționalitățile conlocuitoare. Populația trebuie să fie organizată, prin norme de drept, pentru asigurarea intereselor ei generale, iar voința ei trebuie să fie exprimată într-o anumită formă de guvernare.

Orice stat trebuie să aibă un teritoriu înlăuntrul căruia este așezată populația. Teritoriul poate fi din punct de vedere geografic unitar sau divizat. De aceea din punct de vedere politic statele pot fi unitare (România) sau federale (Statele Unite ale Americii).

În fine suveranitatea sau puterea publică reprezintă voința generală a populației, voință exprimată prin forma de guvernare într-un mod independent atât față de voința oricărui alt stat, cât și față de voința oricărui subiect de drept intern.

Statul participă la raporturile juridice prin organele sale adică prin entități dotate cu personalitate juridică prin legile lor de organizare și funcționare. Astfel art. 25 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice prevede faptul că ”statul este o persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații” și deasemenea ”statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor afară de cazurile în care legea stabilește anumite organe în acest scop”. Acest text de lege face totodată și distincția între personalitatea juridică care aparține statului și exercitarea acestei personalități prin organele statului.

B.2.2. ORGANELE STATULUI

În procesul de realizare al dreptului, participarea organelor de stat, în calitatea lor de purtătoare ale autorității publice, se realizează în raport de competența rezervată prin constituție și legile de organizare și funcționare ale fiecărei categorii de organe precum și a fiecărui organ în parte.

După criteriul naturii puterii în cadrul căreia se desfășoară activitatea, organele de stat se împart în: a) organe ale puterii legislative (Parlamentul compus din Camera Deputaților și Senat); b) organe ale puterii executive (Președintele României, guvernul și ministerele); c) organe ale puterii judecătorești ( inclusiv ale Ministerului Public).

Ca subiecte de drept organele statului îndeplinesc cel puțin trei categorii de competențe: exercitarea conducerii de stat în diverse domenii, soluționarea problemelor privind temeinicia legală a pretențiilor unor subiecte de drept față de altele și asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept încălcate, recuperarea prejudiciilor.

Specific participării organelor de stat la raporturile juridice îl reprezintă faptul că drepturile lor față de celelalte subiecte,constituie, în același timp, și obligații ale lor față de stat. Astfel, dacă persoana poate dispune de exercițiul dreptului său, în schimb organul de stat este obligat să-și exercite drepturile (instanța de judecată este obligată să soluționeze cauza cu care a fost investită, organul de urmărire penală este obligat să acționeze pentru identificarea unui făptuitor etc) .

B.2. 3. PERSOANELE JURIDICE

În afară de persoana fizică, în domeniul dreptului este considerată subiect de drept și persoana juridică. Astfel viața în societate și multiplele interese ce nu pot fi satisfăcute prin activitatea singulară a indivizilor, i-au determinat pe aceștia să se organizeze în diferite colectivități. Dar pentru ca un grup de indivizi să constituie un subiect colectiv de drept (adică un subiect de drept separat și independent de indivizii care îl compun precum și de alte subiecte colective de drept) acesta trebuie: a) să aibă o organizare de sine stătătoare; b) un patrimoniu propriu și c) să urmărească un scop social recunoscut și protejat de lege. În plus el trebuie recunoscut prin aprobare sau înregistrare25.

Organele statului apar uneori ca persoane juridice, în raporturile care nu sunt nemijlocit legate de realizarea competenței lor, în afara participării lor ca purtătoare ale autorității, (de exemplu, o instanță intră în raporturi juridice cu o unitate prestatoare de servicii pentru repararea mobilierului sălii de judecată).

________________________________________________________________ 25 – Decretul nr. 31/ 1954 privitor la personele fizice și persoanele juridice

C A P I T O L U L 2

CONȚINUTUL RAPORTULUI

JURIDIC

SECȚIUNEA 1

– DREPTURILE SUBIECTIVE –

Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi și obligații, care împreună formează conținutul raportului juridic26. Aceste drepturi și obligații sunt prevăzute în dispoziția normei juridice. Astfel aceasta prefigurează în abstract conținutul raportului juridic.

O trăsătură definitorie a conținutului raportului juridic o reprezintă faptul că drepturile și obligațiile sunt corelative deci nu sunt independente unele de altele ci se presupun și se coordonează reciproc. Ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv27.

În unele raporturi juridice, o parte este numai titular de drepturi, iar celălalt numai titular al obligației. Acestea sunt raporturi juridice simple (de exemplu contractul de împrumut). În alte raporturi juridice, fiecare dintre părți este atât titular de drepturi cât și de obligații iar aceste raporturi juridice sunt complexe (de exemplu contractul de vânzare – cumpărare, raporturile procesuale).

DREPTUL OBIECTIV ȘI DREPTURILE SUBIECTIVE

Spre deosebire de drepturile subiective care reprezintă facultatea juridică individuală a unei persoane sau organizații într-un raport juridic determinat noțiunea de drept obiectiv desemnează ansamblul drepturilor și obligațiilor cuprinse în normele de drept. Deosebirea acestor două noțiuni este reliefată și în alte sisteme de drept. Astfel dreptul francez folosește „droit” pentru a

________________________________________________________________ 26 – Gh. Boboș, op. cit.., pagina 210

27 – Ion Craioveanu, op. cit., pagina 198

desemna dreptul obiectiv (pozitiv) și „droits” pentru ansamblul drepturilor subiective iar dreptul anglo-saxon există „law” pentru dreptul obiectiv și „right” pentru dreptul subiectiv.

Dreptul obiectiv, ca totalitate de drepturi și îndatoriri conferite prin normele juridice, aparține persoanelor, subiectelor de drept. Numai că, atâta timp cât aceste drepturi și îndatoriri nu sunt concretizate pe seama unor subiecți determinați, ele au o existență obiectivă, întocmai ca prin normele prin care au fost consacrate. A susține contrariu ar echivala cu a spune, împotriva evidenței, că normele juridice nu reglementează drepturi și îndatoriri sau că drepturile și îndatoririle sunt întotdeauna subiective28.

Totuși ab origine, drepturile și îndatoririle sunt obiective. Ele sunt resubiectivate prin ”distribuirea” lor unor subiecți determinați. Pe de altă parte, întrucât există drepturi și îndatoriri subiective care izvorăsc direct din normele juridice, fără a mai fi necesară existența unor raporturi juridice determinate29 se pare că nu este de esența drepturilor și îndatoririlor subiective ca ele să ia naștere dintr-un raport juridic concret. Bunăoară, drepturile civile absolute există ca atare și implică obligația negativă și universală, aparținând tuturor celorlalți, de a le respecta, chiar dacă titularii lor nu se află în raporturi juridice concrete30.

Așadar prin ”drept obiectiv” înțelegem ansamblul drepturilor și îndatoririlor ce alcătuiesc situații juridice obiective iar prin ”drept subiectiv” înțelegem drepturile și îndatoririle aparținând unor titulari determinați, fie prin chiar norma juridică, fie printr-un raport juridic concret. Primele sunt generale și impersonale, secundele sunt concrete și individuale31.

În ceea ce privește deosebirea dintre drepturile subiective și capacitatea juridică Duguit admite că nu există un drept pentru a dobândi alte drepturi, ci numai o capacitate de a dobândi drepturile stabilite prin lege. Astfel, dacă dobândirea drepturilor și asumarea îndatoririlor nu pot fi concepută în afara

________________________________________________________________ 28 – Ion Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1988,pagina 19

29 – Unii autori au opinat în sensul că drepturile subiective nu pot izvorî direct din normele juridice fiind

necesară medierea respectivelor norme printr-un raport juridic concret.

30 – Ibidem

31 – Ibidem, pagina 20

capacității juridice, înzestrarea prin lege a persoanei cu această capacitate nu conduce eo ipso la dobândirea drepturilor și asumarea îndatoririlor. Deși indisolubil legată de persoană, capacitatea juridică este conferită prin lege indiferent de manifestarea vreunei voințe în acest scop din partea beneficiarului ei. Dimpotrivă, drepturile și datoriile subiective sunt, de regulă, rezultatul manifestărilor de voință ale celor ce le poartă. Cu alte cuvinte și metaforic vorbind, capacitatea reprezintă ”startul în viața juridică”, drepturile și datoriile reprezintă ”traseul“ ales de fiecare. Capacitatea juridică marchează începutul și sfârșitul ”vieții juridice”, unele drepturi sau unele din atributele acestora pot însă ”supraviețui” titularului lor32. Capacitatea este egală și neîngrădită, drepturile și datoriile sunt diferențiate și condiționate în exercițiul lor. De aceea, putem spune că drepturile și datoriile sunt o variabilă a personalității umane iar capacitatea reprezintă o constantă a acesteia.

În concluzie distincția drepturilor și datoriilor subiective de normele juridice prin care acestea sunt reglementate poate fi întemeiată pe cel puțin următoarele considerente: a) normele juridice sunt anterioare drepturilor și datoriilor subiective, ele constituind condiția prealabilă și imanentă a acestora; b) nu toate normele juridice dau naștere, modifică sau sting drepturi și datorii subiective.

DREPTURILE SUBIECTIVE desemnează prerogativele care, derivând din normele juridice și fundându-se pe ele, aparțin persoanelor, subiecților de drept determinați. Unele din aceste drepturi identifică ființa umană ca persoană în viața juridică, constituind ”cartea de identitate” a persoanei: numele, domiciliul, starea civilă. Altele privesc ființa umană mai ales ca relație, ca “produs” și ”producător” de societate, conferindu-i mijloacele consacrate și garantate juridicește pentru afirmarea și dezvoltarea personalității, pentru inserția armonioasă a propriilor aspirații, trebuințe și motivații în ambianța intereselor sociale33.

________________________________________________________________ 32 – Ibidem

33 – Ibidem, pagina 21

Orice drept subiectiv se întemeiază pe un complex de relații sociale, fără de care nici o afirmație juridică nu ar mai avea nici un interes. El presupune ființa unei societăți de fapt și prin urmare a unui număr extrem de mare de raporturi sociale, aplicate și sistematizate de ele. Ca urmare, orice drept subiectiv real este reflexul acestei complexități, sub aparenta lui simplicitate, și trebuie să se poată reduce la un mare număr de relații juridice, legate într-un singur lot34.

NATURA DREPTURILOR SUBIECTIVE

B.1. TEORIA DREPTULUI NATURAL

Dualitatea ”drept pozitiv” – ”drept natural” cel de-al doilea ”nescris” și ”superior” celui dintâi, își are originea încă din antichitatea clasică. Despre un ”drept natural”, ”nescris”, îi vorbește Antigona lui Creon în opera lui Sophocles. Aristotel în ”Etica nicomahică” opune, se pare, ”dreptul natural” celui ”legal” iar Cicero evocă o idee asemănătoare în ”De Republica”.

Fondatorul dreptului natural rămâne însă Grotius, în viziunea sa dreptul întemeindu-se pe natura omului și pe principiile rațiunii. I-au urmat și aprofundat ideile Puffendorf, Locke, Montesquieu, Rousseau și alții. Începând cu Grotius, concepția dreptului natural dobândește o orientare individualistă, urmând a se vorbi nu de ”drept natural”, ci de ”drepturi individuale naturale”35.

Divinitatea nu este decât rațiunea iar legea este tot ceea ce rațiunea recunoaște cu certitudine ca mijloc sigur și eficient de a ajunge la fericire. Dumnezeu se resoarbe în rațiune, rațiunea în natură, iar dreptul divin devine un drept natural și rațional. Dreptul natural este înscris în inima tuturor oamenilor până la capătul pământului și de la începuturi.

Acestei idei promovate de fondatorii dreptului natural nu prezintă o valoare practică reală, după cum avea să remarce Voltaire, oferind doar ”soluții apriorice, universale și imuabile tuturor problemelor sociale”. Ignorând faptul că ________________________________________________________________

34 – Mircea Djuvara, Ceva despre ideea de drept subiectiv și obligație, Rev. Dreptul Public, nr. 16/1939,

pagina 8

35 – Ion Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. DACIA, C. Napoca 1988, pagina 22

drepturile inalienabile nu decurg din ”natura umană”, ci din situația individului

în societate, având un caracter concret istoric, școala dreptului natural a rămas

doar o orientare filosofico-juridică cu multe semnificații și implicații pozitive36.

B.2. TEORII NIHILISTE

În viziunea lui Duguit unul dintre autorii acestor teorii, dreptul subiectiv este o noțiune metafizică, o himeră, un concept a priori, o ipostază a spiritului uman. În locul categoriei de ”drepturi subiective”, Duguit propune categoria de ”situații juridice subiective” care nu sunt altceva decât normele juridice. Acestea nu pot consacra puteri ale omului asupra omului – idee până la urmă imorală și arhaică -, ci datorii sociale, funcții sociale 37.

În concepția lui Kelsen, nu mai puțin nihilistică decât cea a lui Duguit, admiterea noțiunii de drept subiectiv ar da naștere unei contradicții logice. Deasemenea Kelsen consideră că raportul dintre drept subiectiv – drept obiectiv – deci raportul dintre stat și drept – este de factură ideologică. Astfel ar trebui ca statul să fie singura expresie a ordinii juridice, ultima ratio a normelor juridice. De aceea prin negarea drepturilor subiective, prin reducerea lor la dreptul obiectiv, Kelsen neagă și calitatea de subiect de drept38.

O altă teorie nihilistică, concepția ”tehnică” asupra drepturilor subiective, este atribuită mai ales lui Rene Demogue și lui Francois Geny și consideră că rolul dreptului este acela de a ocroti anumite interese care nu sunt decât raporturile care se stabilesc între subiecții de drept39. De asemenea pentru Geny noțiunile de subiect de drept, drept subiectiv, persoană morală etc. n-au altă valoare decât aceea de a fi simple mijloace artificiale de elaborare juridică, elemente de tehnică legislativă40. Astfel după cum putem observa acești autori acceptă ”forma” dar aceasta este lipsită de ”conținutul” său.

O altă variantă a concepțiilor negatoare de factură ”tehnicistă” poate fi considerată teoria potrivit căreia dreptul subiectiv este confundat cu acțiunea în

________________________________________________________________

36 – Ibidem, pagina 23

37 – L. Duquit, op. cit., pagina 15

38 – Ion Deleanu, op. cit., pagina 22

39 – R. Demogue, op. cit., pagina 201

40 – F. Geny, op. cit., pagina 218 – 219

justiție și astfel singurul criteriu pentru recunoașterea dreptului subiectiv este acțiunea. Această teorie a fost criticată de marea majoritate a teoreticienilor dreptului folosindu-se de următoarele argumente: a) nu există un drept subiectiv pentru că există un drept la acțiune, ci există un drept la acțiune tocmai pentru că există un drept subiectiv (D. Ionescu); b ) este ilogic să admiți că la baza dreptului subiectiv stă un fapt negativ – violarea normei juridice prin care dreptul este consacrat și garantat (L. Duguit); c) dreptul la acțiune este un accesor al dreptului subiectiv, și una din consecințele lui, dar nu însuși dreptul

subiectiv; d) există drepturi subiective lipsite de acțiune, cărora acțiunea le

lipsește vremelnic sau care și-au pierdut acțiunea, și există acțiuni care n-au la bază un drept subiectiv, ci doar un interes ocrotit de lege41; e) identificarea dreptului subiectiv cu acțiunea în justiție nu este posibilă și pentru că acțiunea nu este singura cale pentru valorificarea prin constrângere a dreptului subiectiv 42.

În concluzie putem afirma că acțiunea este o trăsătură a majorității covârșitoare a drepturilor subiective, dar nu singura și nici una exclusivă lor. Ea este o trăsătură necesară, dar nu suficientă. Dreptul subiectiv nu se identifică cu acțiunea, nici nu se reduce la ea43.

B.3. RENAȘTEREA DREPTULUI NATURAL

Teoria dreptului natural a constituit ulterior factor de inspirație pentru două teorii semnificative aparținînd lui J. Dabin și P. Roubier.

Dabin afirma că drepturile subiective există în afara și înăuntrul dreptului obiectiv. Astfel, în sens moral, ele sunt anterioare dreptului obiectiv și superioare acestuia, iar în sens juridic, ele sunt posterioare dreptului obiectiv. Teoria lui Dabin prezintă totuși un element de originalitate care constă în cele două elemente pe care se sprijină definirea dreptului subiectiv: ”apartenență” și ”stăpânire”44. Dându-le un alt, sens acestor două elemente, ele corespund cu

________________________________________________________________

41 – Printre drepturile subiective lipsite de acțiune: drepturi izvorâte din așa-zisele obligații naturale, drepturile

care nu sunt actuale, drepturile care și-au pierdut acțiunea prin prescripția extinctivă.

42 – Alături de mijloace de drept civil există și mijloace materiale, administrative, diciplinare, penale.

43 – Ion Deleanu , op.cit., pagina 26

44 – J. Dabin, Théorie générale du droit

cele două elemente ale structurii dreptului subiectiv și anume: voința și interesul.

Ideea lui Dabin este contrară realității și nu poate fi admisă. Totuși acestuia îi rămâne meritul de a fi considerat dreptul subiectiv nu numai ca ”noțiune apărabilă”, dar și ”indispensabilă”, fiind ”imposibilă construirea dreptului obiectiv fără el”45.

Celălalt teoretician, P.Roubier, statutează categoria de ”situații juridice” și face distincția între ”situații juridice obiective”, în care predomină datoriile față de drepturi, și ”situații juridice subiective”, cele care corespund unui element de

de inițiativă privată și în care predomină prerogativele și avantajele46. În concepția lui Roubier dreptul subiectiv reprezintă situația regulat stabilită, fie printr-un act de voință, fie prin lege, din care decurg în principal prerogative care sunt în avantajul beneficiarului acestei situații și la care el poate, în principiu, renunța47.

În concluzie ”dreptul natural” și variantele renăscute ale acestuia situează drepturile omului în afara spațiului și timpului, în afara contextului real de viață, în afara determinărilor geografice și istorice. Dar abstrase din mediul lor social – istoric concret, drepturile omului rămân o problemă de metafizică un sofism. În afara cadrului social – economic și politic istoricește determinat, ele rămân categorii abstracte și inutil polemice48.

STRUCTURA DREPTURILOR SUBIECTIVE

Dreptul subiectiv reprezintă un concept larg dezbătut în teoria dreptului, în mod special în dreptul civil. Astfel, în privința naturii, temeiului și structurii dreptului subiectiv, s-au emis diverse ipoteze sau teorii.

În ceea ce privește structura dreptului subiectiv, teoriile cu privire la aceasta pot fi grupate – și rezumate – în următoarele: a) elementul esențial al dreptului subiectiv este voința, dreptul subiectiv este o ”putere a voinței”; b) dreptul subiectiv este un interes protejat de lege; c) atât voința cât și interesul

________________________________________________________________

45 – I. Deleanu, op. cit., pagina 26

46 – P. Roubier, op. cit., pagina 80 – 81

47 – Ibidem, pagina 82

48 – I. Deleanu, op. cit., pagina 29

constituie, împreună, elementele definitorii, inerente și inseparabile, ale dreptului subiectiv. În cadrul acestei ultime teorii, luându-se în discuție raportul de importanță dintre voință și interes, s-a opinat fie în sensul că voința are preeminență față de interes, fie că interesul este factor decisiv, fie că ambele elemente, constituind o unitate, au aceeași importanță.

C.1. TEORIA VOINȚEI

O primă teorie, cea clasică, atribuie esența dreptului subiectiv voinței. ”Teoria voinței” (Willensdogma sau Willenstheorie) aparținând doctrinelor liberale consideră că dreptul subiectiv derivă din voința umană: o voință individuală sau o voință colectivă. Astfel, Savigny, Windscheid, Binder și alții consideră că dreptul subiectiv ar fi deci o ”putere aparținând unei persoane”, o ”putere de voință”, o ”suveranitate de voință”.

În realitate, pentru ca o voință de fapt să poată produce efecte juridice, cu alte cuvinte pentru ca ea să fie o realitate juridică în adevăratul înțeles al cuvântului și nu numai o voință de fapt, ea trebuie să fi conformă cu dreptul. Numai în aceste condiții, ea e valabilă , e o realitate de drept, adică o voință juridică. O voință contrară normelor dreptului pozitiv e ilegală și deci nulă sau anulabilă: ea nu există pentru drept; tot asemenea o voință contrară justiției raționale este inexistentă pentru rațiunea juridică49.

Hegel a impus cugetării filozofice aforismul: ”libertatea este o necesitate înțeleasă”. Dar libertatea juridică e deosebită de libertatea de fapt. Astfel criminalul e liber în fapt să săvârșească fapta sa, însă el nu e ”juridicește liber” să o comită; debitorul e liber în fapt să refuze plata datorată, în drept el nu are această libertate. Nimeni nu e ”juridicește liber” să violeze dreptul, ci e ”juridicește liber” numai să desfășoare o activitate conformă dreptului: prin aceasta, de altfel se creează un drept nou sau se amplifică dreptul existent. Astfel ideea de libertate juridică a unui act, întocmai ca și aceea de voință juridică are înțelesul de conformitate cu normele dreptului50.

________________________________________________________________ 49 – Mircea Djuvara, op. cit., pagina 11

50 – Ibidem, pagina 12

În ceea ce privește persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu sau cele cu capacitatea de exercițiu restrânsă acestea pot fi titularele unor drepturi subiective ele nefiind lipsite în totalitate de voință ci lipsindu-le doar voința juridică. În acest sens din reglementările cuprinde în Decretul 31/1954 rezultă că reprezentarea acestor persoane este întemeiată pe lipsa lor de discernământ sau

în considerarea unui discernământ diminuat și nu pe lipsa de voință. Voința există dar lipsind capacitatea de a discerne legea asigură concursul reprezentantului legal care înlocuiește voința sau o supraveghează și îndrumă. Excepția de la această regulă o reprezintă încheierea actelor cu caracter personal pe care minorul le poate face și singur fiind, însă vorba aici de voința personală manifestată în scopul asigurării interesului ocrotit de lege51.

Deasemenea există și situații în care o persoană dobândește dreptul subiectiv fără să cunoască acest lucru. Astfel moștenitorul dobândește prin succesiune drepturile unei persoane de la data morții acesteia, chiar dacă nu a luat cunoștință de acest lucru. În aceste cazuri, voința este prezumată prin regula de drept astfel încât manifestarea efectivă a voinței persoanei nu face decât să confirme sau să infirme ceea ce legea a prezumat52.

Deși i-au fost aduse numeroase critici ”teoria voinței” a avut un amplu ecou mai ales în școala de drept franceză și cea germană. Școala franceză a elaborat concepția ”autonomiei de voință” care pledează pentru libertatea individuală, neîngrădită decât de cerința respectării bunelor moravuri și a ordinii publice dominând teoria contractului ca izvor de obligații. Cealaltă concepție, cea germană, a ”declarației de voință” optează pentru voința declarată în locul celei interne.

În final, se observă că majoritatea criticilor reproșează ”teoriei voinței” că ignoră exact ceea ce susține ”teoria interesului”53.

________________________________________________________________ 51 – Ion Deleanu , op. cit., pagina 36

52 – Ibidem,

53 – Ibidem

C.2. TEORIA INTERESULUI

Fondatorul acestei teorii este juristconsultul german R.V.Ihering care definește dreptul subiectiv ca un interes legalmente protejat. În cartea ”Geist des romichen rechts” Ihering prezintă concepția sa asupra definiției dreptului subiectiv: ”cineva are un interes, nu e suficient ca să fie un drept; spre a avea un drept trebuie însă neapărat să aibă un interes, căci, fără interes, nu se poate concepe un drept”.

Această concepție poate fi rezumată la următoarele: dreptul subiectiv cuprinde două elemente – un element substanțial și un element formal – primul constând în utilitatea sau avantajul dreptului (genus), al doilea în acțiunea în justiție. Avantajul sau utilitatea dreptului formează conținutul acestuia și implică valoarea și interesul. La rândul lor valoarea stabilește limitele conținutului iar interesul se prezintă sub forma unui raport care există între ideea de valoare și subiectul de drept. Astfel dreptul subiectiv exprima un interes și întrucât al doilea element este acțiunea în justiție de care se poate ”uza pentru asigurarea realizării interesului rezultă că drepturile subiective sunt interese juridic protejate”54.

Dreptul subiectiv presupune așadar un interes. Diferite instituții consacră de astfel în mod formal acest adevăr. Astfel, în procedura civilă există principiul că nu există acțiune fără interes. Prima condiție pentru intentarea unei acțiuni este prezența interesului; absența acestuia duce la respingerea acțiunii. Deasemenea un alt principiu de drept este acela că nu există convenție valabilă fără nici un interes.

Iată spune Ihering, cum la baza dreptului subiectiv nu stă ideea de voință, ci ideea de interes bazându-se pe faptul că persoanele lipsite de capacitate și minorii au interese însă nu au voință. Dar nu este suficient să existe un interes pentru ca să existe un drept subiectiv căci pot exista interese care să nu constituie drepturi. O persoană poate avea interesul să comită o infracțiune dar interesele care constituie drepturi sunt legalmente protejate: cele pentru care

________________________________________________________________

54 – Ibidem, pagina 44

legea a prevăzut mijloace și metode pentru valorificarea și realizarea lor. Este deci imposibil de conceput existența unui drept subiectiv fără ca la baza acestuia să stea un interes, pe care autoritatea publică a înțeles să-l sancționeze.

Interesul însuși nu poate fi însă identificat cu dreptul subiectiv pentru că există și numeroase interese protejate de lege care nu constituie totuși drepturi subiective. Aici pot da exemplu situațiile întâlnite în cazul animalelor care au interese juridicește protejate dar acestea nu au drepturi.

Cele spuse de Ihering, că numai legea creează dreptul reprezintă o concluzie eronată. Obiecții în acest sens a adus și Mircea Djuvara și anume că ”legea este numai un mijloc de expresie a conștiinței juridice colective. Un drept subiectiv nu are temeiul său din urmă în lege, ci în rațiunea lui. Nu trebuie să confundăm dreptul cu sancțiunea lui. Dreptul există și în afară de lege și există și sancționat. Se pot întâmpla chiar cazuri când legea este nedreaptă, aceasta nu înseamnă că dreptul nu există”.

Obiecția principală asupra teoriei lui Ihering rămâne aceea că aceasta nu valorifică exact ceea ce constituie sâmburele ”teoriei voinței”. Ea are în vedere numai conținutul dreptului, nu și fundamentul acestuia.

Prin urmare, dacă teoria voinței reduce subiectul de drept la omul fondator, teoria interesului reduce subiectul de drept la omul destinatar. Dar după cum spunea D. Ionescu subiectul de drept îndeplinește două roluri: el este, în același timp, fondator și destinatar, întrucât exercită dreptul subiectiv și beneficiază de el. Interesul nu pune în evidență decât scopul dreptului subiectiv, nu însă și mijlocul acestuia. Fără exercitarea unei voințe nu este cu putință satisfacerea interesului.

C.3. TEORIA DREPTULUI SUBIECTIV

Teoria dreptului subiectiv este axată pe ideea complementarității – voință – interes – și este elaborată prin asimilarea critică și dezvoltarea ideilor esențiale și pozitive ale ”teoriei voinței” și ”teoriei interesului”.

Printre promotorii acestei teorii alături de Luigi Y. Ferrara, Djuvara, Dabin, Geny, se găsește și juristconsultul german Jellinek care a observat că în construcția ideii de drept subiectiv intră și ideea de voință, intră și ideea de conținut al acestei voințe, prin urmare intră și ideea unui interes. Nu există drept fără o voință care se exercită, fără o activitate umană a unei persoane raționale.

În ideea de drept subiectiv intră așadar ideea unei voințe în contact cu altă voință și apoi și un element intelectual foarte larg, care concepe ideea unui interes. După Jellinek, elementul intelectual joacă un rol așa de mare, încât ceea ce este esențial nu este nici chiar dreptul subiectiv, ci este dreptul obiectiv, regula de drept. Din regula de drept rezultă dreptul cuiva, dreptul subiectiv, Jellinek considerând că dacă nu ar fi regula de drept obiectiv nici nu ar exista drept subiectiv.

Prin urmare juristconsultul german era de părere că voința este elementul formal, iar interesul elementul material, astfel încât dreptul subiectiv ar fi puterea de voință umană recunoscută sau ocrotită de ordinea de drept, putere îndreptată asupra unui interes.

În completarea acestei teorii Mircea Djuvara spunea: ”dreptul este tocmai o idee opusă voinței sau interesului de fapt, pentru că e destinat să le canalizeze, determinându-le directivele și consacrând astfel unele voințe și interese sau condamnând altele ca ilegale. Dreptul subiectiv are o natură rațională. Deși întemeiat pe acte, voințe și interese sociale, are o natură deosebită de toate acestea și constituie o realitate specific juridică”55.

În concluzie voința constituie un element imanent structurii dreptului subiectiv. Dar ea singură nu este suficientă. Numai unitatea dialectică dintre voință și interes exprimă adecvat și integral structura dreptului subiectiv.

Voința și interesul sunt constante ale drepturilor subiective, dar, în raport de specificul relațiilor juridice, formele concrete de manifestare a acestora se prezintă ca variabile. Altfel ar însemna ca arbitrar și fără nici un folos să ignorăm specificitatea raporturilor juridice și a drepturilor și obligațiilor subiective ce alcătuiesc conținutul acetora56.

________________________________________________________________ 55 – M. Djuvara, op. cit.,pagina 15

DEFINIȚIA DREPTULUI SUBIECTIV

Definiții ale dreptului subiectiv au fost exprimate de majoritatea teoreticienilor dreptului. Astfel dreptul subiectiv a fost calificat ca ”posibilitate a subiectului de a acționa într-un fel și de a permite din partea celorlalți o conduită corespunzătoare” (Gh. Boboș, op. cit., pagina 223); ”posibilitate juridică a unei anumite conduite a titularului său, garantată de lege prin putința de a pretinde persoanelor obligate o anumită comportare corespunzătoare, la nevoie prin mijlocirea aparatului de constrângere a statului” (A. Ionașcu); ”facultate a subiectului raportului juridic de a acționa într-un anumit fel, de a cere celuilalt sau celorlalți subiecți o atitudine corespunzătoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul aparatului de stat” (I. Ceterchi); ”posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului de a pretinde subiectului pasiv să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilități fiind garantată de forța de constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului, în caz de nevoie” (Ion Craiovan op. cit., pagina 198).

Aceste definiții nu cuprind însă toate elementele semnificative ale dreptului subiectiv deoarece unele nu vizează totalitatea drepturilor subiective, iar altele se referă la posibilitatea unei conduite, nu însă și la măsura acesteia. Ori drepturile subiective nu înseamnă numai ”limite” până la care activitatea titularilor este ”permisă”57.

În concluzie consider că cea mai completă definiție este cea oferită de Ion Deleanu. Astfel dreptul subiectiv reprezintă o prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită ori să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și cu normele de conviețuire socială58.

________________________________________________________________ 56 – Ion Deleanu, op. cit., pagina 48

57 – Mircea Djuvara, op. cit., pagina 16

58 – Ion Deleanu, op. cit., pagina 49

CLASIFICAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE

Clasificarea drepturilor subiective prezintă importanță atât la nivelul teoriei dreptului dar mai ales la nivelul științelor juridice de ramură. Drepturile subiective pot fi împărțite, în câteva categorii distincte, prin aplicarea unor principii diferite de clasificare. Astfel, în funcție de subiectul care le posedă, drepturile se împart în individuale și colective, în funcție de gradul de opozabilitate, drepturile sunt absolute și relative; în funcție de conținutul lor, drepturile se împart în patrimoniale și personal nepatrimoniale; în funcție de corelația dintre ele, drepturile se împart în principale și accesorii și în funcție de intensitatea și siguranța pe care o oferă titularilor lor, drepturile se împart în pure și simple, afectate de modalități și eventuale.

DREPTURI INDIVIDUALE ȘI DREPTURI COLECTIVE

Aproape toate drepturile subiective sunt drepturi individuale, în sensul că ele pot aparține unui singur individ. Există însă și unele drepturi care nu pot aparține niciodată unui singur individ. Este vorba aici despre bogățiile care aparțin întregii umanități, acestea nefiind încredințate unui singur individ sau unui colectiv (bogățiile de pe fundul mării din afara limitelor platoului continental).

Deasemenea sunt anumite drepturi care aparțin unei persoane în virtutea faptului că aceasta face parte dintr-o colectivitate anume care este privită ca un tot unitar. Aceste drepturi, protejate de lege, nu ar putea aparține unei persoane dacă aceasta nu ar aparține colectivității respective.

În fine, sunt anumite drepturi care, în anumite situații, nu pot aparține decât la două sau mai multe persoane. Astfel, art. 30 alin. 1 din Codul Familiei prevede situația bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, care sunt considerate bunuri comune ambilor soți pe toată durata căsătoriei.

DREPTURI ABSOLUTE ȘI DREPTURI RELATIVE

Sunt absolute acele drepturi cărora le corespunde obligația tuturor persoanelor de a le respecta (în sensul de a nu face fapte care ar putea aduce atingere acestor drepturi). Cele mai caracteristice drepturi absolute sunt dreptul de proprietate, dreptul la viață, la sănătate, integritate corporală, pentru că toate celelalte persoane sunt obligate să respecte aceste drepturi59. Așadar sunt absolute drepturile personale nepatrimoniale și drepturile reale.

Acele drepturi subiective cărora le corespund obligații ale căror titulari sunt de la început individualizați în cadrul raporturilor juridice se numesc drepturi relative. Cele mai tipice drepturi relative sunt cele născute în cadrul raporturilor contractuale60.

Prin urmare atât drepturile absolute cât și drepturile relative le sunt proprii anumite caracteristici care se deosebesc unele de altele. Astfel dreptul absolut are cunoscut numai titularul său iar titularul obligației corelative nu este individualizat fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil, în afară de titularul dreptului. Deasemenea dreptului absolut îi corespunde obligația generală și negativă de a nu i se aduce atingere, acesta fiind opozabil erga omnes.

În schimb dreptului subiectiv relativ îi este cunoscut atât titularul cât și subiectul pasiv și îi corespunde o obligație ce are ca obiect: a da, a face sau a nu face ceva. Prin urmare dreptul relativ îi este opozabil numai subiectului pasiv determinat.

DREPTURI PATRIMONIALE ȘI DREPTURI PERSONALE NEPATRIMONIALE

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un caracter economic, adică sunt susceptibile de evaluare monetară cum ar fi dreptul de proprietate al unui bun.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un caracter economic adică nu sunt succesibile de evaluare pecuniară.

La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale și drepturi de creanță.

Dreptul real – jus in re – este acel drept patrimonial în virtutea căruia

________________________________________________________________ 59 – Gh. Boboș, op. cit., pagina 212

– Ibidem

titularul său își poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.

Dreptul de creanță – jus ad personae – este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ – numit creditor – poate pretinde subiectul pasiv – numit debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva61.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt deasemenea de mai multe categorii:

1. Drepturi care privesc existența și integritatea persoanei precum: dreptul

la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste ori reputație, dreptul

la demnitate umană.

2. Drepturi care privesc identificarea persoanei precum:

a) pentru persoana fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu și reședință, dreptul la starea civilă;

b) pentru persoana juridică: dreptul la denumire, dreptul la sediu ș.a.m.d.

3. Drepturi care provin din creația intelectuală precum: dreptul de autor, dreptul de inventar, dreptul la marca de fabrică. ș.a.m.d.

DREPTURI PRINCIPALE ȘI DREPTURI ACCESORII

Este principal acel drept subiectiv care are o existență de sine stătătoare, nedepinzând de vreun alt drept.

Este accesoriu acel drept subiectiv a cărui soartă depinde de existența altui drept subiectiv civil, cu rol de drept principal.

Această împărțire a drepturilor subiective civile în principale și accesorii se aplică drepturilor patrimoniale și este importantă deoarece în dreptul civil potrivit adagiului accesoriul urmează principalul, dreptul accesoriu depinde de soarta dreptului principal.

________________________________________________________________ 61 – Gh. Beleiu, op. cit., pagina 73 și urm.

DREPTURILE PURE ȘI SIMPLE ȘI DREPTURILE AFECTATE DE MODALITĂȚI

Drepturile pure și simple sunt acele drepturi subiective civile care conferă maximă certitudine titularului lor întrucât nici existența și nici exercitarea lor nu depinde de vreo împrejurare viitoare; un asemenea drept poate fi exercitat fără vreo condiționare. De exemplu dreptul de proprietate dobândit printr-un ”dar manual”.

Drepturile afectate de modalități sunt acele drepturi subiective civile a căror existență ori exercitare depinde de o împrejurare viitoare certă sau incertă.

Prin urmare aceste drepturi sunt însoțite de o împrejurare viitoare care se manifestă sub forma modalităților actului juridic: termenul, condiția sau sarcina.

SECȚIUNEA 2

ABUZUL DE DREPT –

NOȚIUNEA DE ABUZ DE DREPT

În cadrul raporturilor sociale drepturile subiective sunt atât mijloace juridice de limitare a comportamentului celorlalți față de titularii lor, cât și limite ale comportamentului titularilor de drepturi subiective față de ceilalți. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv reprezintă atât temeiul juridicește garantat de a cere altora un anumit comportament, cât și măsura propriei conduite62.

Abaterea dreptului de la rațiunea sa intrinsecă, exprimată în scopul pentru care el a fost recunoscut și garantat, ori, astfel spus, ”întrebuințarea“ dreptului în cu totul alte scopuri decât cele avute în vedere prin norma juridică ce-i stă la bază – scopuri considerate ca fiind incompatibile cu interesul obștesc și exigențele normelor de conviețuire socială – semnifică nu uzul, ci abuzul de drept, trecerea exercițiului dreptului de la normal la anormal, scoaterea lui de sub protecția juridică și expunerea sa sancționării63.

Prin urmare fenomenul desemnat prin conceptul de abuz de drept nu semnifică existența abuzivă a dreptului – dreptul în sine neputând fi abuziv – , ci în exercitarea lui abuzivă sau neexercitarea lui. Astfel prin deturnarea dreptului de la finalitatea social – economică pentru care el a fost constituit și garantat se cauzează un prejudiciu material sau moral, ori se poate cauza un astfel de prejudiciu.

Pentru a fi însă în prezența unei exercitări abuzive a dreptului trebuie să se rețină nu doar deturnarea în sine a dreptului ci și vinovăția în săvârșirea faptei de deturnare64.

Deasemenea pentru delimitarea abuzului de drept de celelalte delicte civile i-au fost stabilite dreptului subiectiv atât limite interne sau subiective cât și limite externe sau obiective. Atunci când actul săvârșit de titularul dreptului

________________________________________________________________ 62 – Ion Deleanu, op. cit., pagina 53

63 – Ibidem, pagina 54

64 – Ibidem

subiectiv se situează în limitele externe ale dreptului său, suntem pur și simplu în prezența unui act de exercitare a dreptului. Dacă actul săvârșit trece dincolo de limitele externe ale dreptului subiectiv, suntem în prezența unui act săvârșit fără drept, adică a unei împrejurări caracterizată prin inexistența dreptului subiectiv. De exemplu, dacă proprietarul unui teren, în condițiile legii, construiește pe terenul său, dreptul său subiectiv a fost exercitat în limitele sale externe; când el construiește fără temei pe terenul altuia sunt depășite limitele externe, dincolo de aceste limite acționând fără drept. În fine, atunci când dreptul subiectiv deși a fost exercitat în limitele sale materiale, prin exercitare s-au depășit însă limitele interne ale acestuia, adică s-a produs deturnarea dreptului de la scopul în vederea căruia el a fost recunoscut, actul de exercitare al dreptului este abuziv65. De exemplu, proprietarul construiește pe terenul său dar o face astfel încât își prejudiciază vecinul.

CONDIȚIILE ABUZULUI DE DREPT

Pentru existența abuzului de drept trebuiesc îndeplinite anumite condiții: a) existența unui drept subiectiv

b) săvârșirea unei fapte ilicite prin exercitarea sau neexercitarea dreptului subiectiv

c) vinovăția

În legătură cu prima condiție putem spune că abuzul de drept nu poate fi conceput în lipsa unui drept subiectiv, însăși sintagma de ”abuz de drept” semnificând faptul că fenomenul juridic desemnat prin ea implică existența unui drept subiectiv.

Totuși nu toate drepturile subiective sunt susceptibile de abuz, unele dintre ele, datorită naturii lor, nefiind supuse abuzului. Deși au fost considerate ca discreționare mai multe categorii de drepturi, au rămas totuși ca nesusceptibile de abuz doar unele dintre drepturile personale nepatrimoniale deoarece acestea sunt cele mai strâns legate de persoana umană, exercitarea lor ________________________________________________________________ 65 – Ibidem, pagina 56

necesitând o apreciere subiectivă a titularilor lor: dreptul la nume; dreptul la onoare și reputație; dreptul la demnitate, prestigiu profesional și social; dreptul asupra aspectelor intime ale vieții personale; dreptul moral de autor al unei opere științifice, artistice ori literare și de inventator66.

Cea de a doua condiție se referă la caracterizarea abuzului de drept ca o faptă de comisiune sau omisiune ori una comisiv – omisivă prin care se încalcă normele de conduită prescrise de lege și regulile de conviețuire socială și care aduce atingere unui drept subiectiv ori cel puțin unui interes legitim.

Fapta ilicită se prezintă sub două forme. În primul rând prin încălcarea dreptului obiectiv cauzându-se astfel prejudicii drepturilor subiective aparținând unor persoane. În acest caz dreptul subiectiv include și noțiunea de interes legitim dar nu se confundă cu aceasta.

În al doilea rând fapta ilicită se înfățișează sub forma încălcării regulilor de conviețuire socială în măsura în care ele reprezintă o continuare a prevederilor legale conturând conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege 67.

În fine, abaterea dreptului subiectiv de la scopul său social și economic nu poate fi concepută în afara vinovăției (intenție directă sau indirectă, culpă cu sau fără previziune)68.

________________________________________________________________ 66 – Ibidem

67 – C. Stătescu, op. cit., pagina 182

68 – Ion Deleanu, op. cit., pagina 59

C A P I T O L U L 3

OBLIGAȚIA JURIDICĂ

Drepturile subiective și obligațiile se înfățișează în realitatea juridică sub forma relațiilor interpersonale. Spre a înțelege însă, ce este un drept al cuiva, trebuie neapărat să legăm această idee de aceea a unei obligații corespunzătoare a cuiva. Ideea de drept și aceea de obligație sunt în acest înțeles ”corelative”: una nu se poate gândi fără cealaltă; tot astfel, spre exemplu, ideea de ”ceva” nu se poate gândi decât în opoziție cu aceea de ”nimic”, ideea de ”mare” decât în legătură cu aceea de ”mic”69.

Ideea acestei corelativități reiese și din faptul, că dreptul nu poate în general exista decât între două persoane: dacă nu ar fi decât o singură persoană, ideea de drept nu ar mai avea nici o aplicare70.

SECȚIUNEA 1.

OBLIGAȚIA JURIDICĂ CORELATIVĂ –

A. NOȚIUNEA DE OBLIGAȚIE JURIDICĂ

Drepturile și obligațiile părților din cadrul unui raport juridic reprezintă o concretizare a dispozițiilor normei juridice. În dreptul civil prin obligație se înțelege îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului71.

Prin urmare obligația juridică constă într-o îndatorire a subiectului pasiv ce rezidă într-o conduită pretinsă de subiectul activ. Conduita subiectului pasiv se concretizează într-o prestație pozitivă (a da, a face) sau o abstențiune (a nu face) iar dacă aceasta nu este executată de bună – voie, subiectul activ poate recurge la forța coercitivă a statului.

________________________________________________________________ 69 – M. Djuvara, op. cit., pagina 4

70 – Ibidem

71 – Gh. Beleiu, op. cit., pagina 75

Remarcând forța explicativă a conceptului de obligație în teoria dreptului, dar și specificul acestui concept în cadrul problematicii raportului juridic, M. Djuvara arăta că ideea de obligație ne poate ajuta să construim tot dreptul. Autorul spune că, „nu putem înțelege că cineva este obligat față de altcineva, fără ca în mod necesar să spunem, că acela față de care este obligat are dreptul la același lucru. Debitorul, care datorează o sumă de bani, are obligația să plătească creditorului acea sumă, iar creditorul are dreptul, chiar prin aceasta, la suma respectivă”.

Astfel, reprezintă o caracteristică definitorie a conținutului raportului juridic faptul că drepturile și obligațiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun și se coordonează reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv72. Deci, drepturile și obligațiile în cadrul raportului juridic sunt corelative. Astfel, în cazul vânzării – cumpărării vânzătorul are dreptul de a primi prețul dacă predă bunul vândut, iar cumpărătorul are obligația de a plăti prețul, dacă cumpără bunul respectiv, și invers, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat prețul, iar vânzătorul are obligația de a preda bunul dacă a primit prețul.

Prin urmare există între drept și obligație o corelație absolută. Oriunde este un drept trebuie să existe și o obligație și oriunde este o obligație, înțelegem că trebuie să existe și un drept.

Este bineînțeles, însă, că o asemenea corelație are ființă numai dacă dreptul și obligația sunt corespunzătoare, adică dacă și una și alta poartă exact asupra aceleiași prestații. Dacă, din contră, e vorba de obiecte ori cât de puțin deosebite, nu există legătura necesară între ideea de drept al cuiva și aceea de obligație a altcuiva. Așa, de exemplu, dreptul la plata unei sume de bani nu poate corespunde pentru debitor decât obligației la această plată întocmai, și nu la altceva73.

Dreptul subiectiv al cuiva înfățișează ceea ce îi este ”permis” pe baza unei

________________________________________________________________ 72 – Ion Craiovan, op. cit., pagina 200

73 – M. Djuvara, op. cit., pagina 5

reguli de drept care, prin aceasta, trebuie neapărat să prescrie în chip explicit sau implicit și ceea ce e juridicește impus sau interzis altora. Tot ceea ce e permis

unei persoane trebuie să corespundă cu ce este impus sau interzis altor persoane și prin urmare la ce sunt acestea ”obligate” ”a face” sau ”a nu face”. Titularul unui drept subiectiv îl poate ”exercita”, adică el poate cere debitorului executarea prestației pozitive sau negative care e ”obiect” al dreptului, și aceasta înseamnă că debitorul e ”obligat” 74.

Spre deosebire de drepturile care implică o obligație de ”a face” sau chiar de ”a nu face” a unei alte persoane bine determinate în cadrul unui raport juridic, drepturile la integritate fizică, morală și patrimonială cuprind obligații de ”a nu face” a oricărei alte persoane încă nedeterminate, care ar încerca să aducă atingere drepturilor respective.

Astfel orice membru al societății este ocrotit în persoana lui fizică, morală și juridică și orice persoană juridică este ocrotită la fel.

Drepturile patrimoniale sunt ocrotite în același fel. Nimeni nu are dreptul de a le aduce atingere; toți sunt ”obligați” a le respecta. Aceasta se referă atât la drepturile reale cât și la drepturile de creanță75.

Orice drept real implică ”o obligație pasiv universală”, adică o obligație de ”a nu face” a oricărei persoane care ar putea intra în relație de interese, referitor la bunul respectiv, cu titularul dreptului real. Nimeni, de exemplu, nu are voie să se atingă de proprietatea valabilă a cuiva. Acest lucru înseamnă că ”oricine”, oricare membru al societății, are anumite obligații față de titularul dreptului, obligații pe care nu le poate viola fără a suporta consecințele legale76.

Atât drepturile și obligațiile au un miez etic care le dă înțelesul cu adevărat juridic, chiar în dreptul pozitiv.

Nu numai drepturile sunt astfel dominate și pătrunse de o idee etică superioară, dar și obligațiile. Căci obligațiile și drepturile sunt strâns legate între ele în orice situație juridică și nu se pot desface unele de altele.

________________________________________________________________ 74 – Ibidem, pagina 6

75 – Ibidem

76 – M. Djuvara, op. cit., pagina 7

Deci obligația are și ea un cuprins pozitiv, la fel ca dreptul subiectiv. Acel care are un drept are și anumite obligații, tot astfel fiecare are dreptul de a-și

îndeplini obligațiile. Acest din urmă drept are prin urmare un caracter etic superior77.

Așadar, obligația nu se explică numai prin constrângerea cu care este uneori investită în dreptul pozitiv. Ea are, ca și dreptul subiectiv, un cuprins etic, fără care adevăratul ei înțeles dispare. Acest cuprins nu este inventat și nici creat de dreptul pozitiv ci stă deasupra lui.

La rândul lor fiecare drept și obligație a unei persoane izolate, se arată ca fiind corelative cu obligația sau dreptul unei alte persoane. În felul acesta fiecare drept sau obligație a unei persoane individualizate depinde în mod necesar de drepturile și obligațiile tuturor celorlalte persoane.

Prin urmare ideea de drept și aceea de obligație se află într-o dublă corelație. Nu există un drept al cuiva fără o obligație a altuia și nici o obligație a cuiva fără un drept al altuia, nu există în același timp nici un drept al cuiva fără obligații ale aceleiași persoane față de ceilalți și nici o obligație fără drepturi față de ceilalți ale aceleiași persoane78.

În ceea ce privește fundamentele psihosociale ale dreptului subiectiv și obligației juridice, natura și conținutul corelației dintre ele, în literatura juridică sau emis diverse puncte de vedere. S-a considerat astfel că la baza dreptului subiectiv stă voința individuală (Zihelman), ”interesul legalmente protejat” ( R.V. Ihering) sau atât voința individuală cât și interesul (Jellinek) , cea din urmă opinie fiind considerată de majoritatea autorilor mai adecvată explicării realității79.

Prin urmare ansamblu drepturilor și obligațiilor pe care le are cetățeanul conform legilor în vigoare formează statutul juridic al persoanei80.

________________________________________________________________ 77 – Ibidem,

78 – Ibidem

– Ion Craiovan, op. cit., pagina 200

– Ibidem, pagina 201

B. CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR CIVILE

B.1. În funcție de OBIECTUL lor obligațiile se împart în trei subcategorii:

obligația de a da (aut dare); obligația de a face (aut facere); obligația de a nu face (aut non facere);

obligația pozitivă și obligația negativă;

obligația de rezultat sau determinată și obligația de diligență sau de mijloace;

B.2. După OPOZABILITATEA lor obligațiile se împart în:

obligații obișnuite (opozabile numai ”între părți”);

obligații opozabile și terților (scriptae în rem);

obligații reale (propter rem);

B.3. În funcție de SANCȚIUNEA ce asigură respectarea obligațiilor civile:

obligația civilă perfectă;

obligația civilă imperfectă.

OBLIGAȚIA DE A DA, OBLIGAȚIA DE A FACE, OBLIGAȚIA DE A NU FACE

Obligația de ”a da” reprezintă îndatorirea de a construi sau transmite un drept real.

Obligația de ”a face” reprezintă îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.

Obligația de ”a nu face” diferă după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ: în primul caz ”a nu face” înseamnă îndatorirea de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut; în al doilea caz ”a nu face” înseamnă a nu face ceva ce ai fi putut face dacă nu ți-ai fi asumat o asemenea obligație.

OBLIGAȚII POZITIVE ȘI OBLIGAȚII NEGATIVE

Sunt obligații pozitive obligațiile de ”a da” și ”a face”.

Sunt obligații negative obligațiile de ”a nu face”.

Această clasificare prezintă interes practic în ceea ce privește, punerea în întârziere a debitorului. Astfel încălcarea unei obligații de ”a da” sau ”a face” necesită punerea în întârziere formală a debitorului iar încălcarea unei obligații negative îl pune în întârziere de debitor de drept 81.

OBLIGAȚIA DE REZULTAT DETERMINATĂ ȘI OBLIGAȚIA DE

DILIGENȚĂ (DE MIJLOACE)

Obligația de rezultat (determinată) este acea obligație care constă în îndatorirea debitorului de a obține un rezultat determinat (de exemplu obligația vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului).

Obligația de diligență (de mijloace) este acea obligație care constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruința pentru obținerea unui anumit rezultat, fără a se obliga însă la însăși realizarea rezultatului (de exemplu obligația medicului de a depune toată diligența pentru vindecarea pacientului său ce suferă de o boală).

Interesul practic al acestei clasificări se manifestă pe teren probator. Astfel în cazul obligației de rezultat simpla nerealizare a rezultatului face să se prezume culpa debitorului pe când în cazul obligației de diligență nerealizarea rezultatului nu duce la prezumarea culpei debitorului, aceasta trebuind să fie dovedită.

OBLIGAȚII CIVILE OBIȘNUITE, OBLIGAȚII OPOZABILE

TERȚILOR ȘI OBLIGAȚII REALE

Obligațiile civile obișnuite sunt acelea care sunt opozabile ca drepturile relative, numai ”între părți” adică incumbă numai debitorului față de care s-au născut.

Este obligație opozabilă și terților (scriptae în rem) acea obligație care este strâns legată de un bun, astfel încât creditorul nu-și poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ținut și el de îndeplinirea unei obligații născute anterior, fără participarea sa.

Obligația reală (propter rem) reprezintă îndatorirea ce revine, potrivit legii, deținătorului unui bun, în considerarea importanței deosebite a unui astfel ________________________________________________________________ 81 – Gh. Beleiu, op. cit., pagina 79

de bun pentru societate.

OBLIGAȚII CIVILE PERFECTE ȘI IMPERFECTE

Este perfectă acea obligație civilă a cărei executare este asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acțiune în justiție și obținerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită.

Este imperfectă (sau naturală) acea obligație a cărei executare nu se poate obține pe cale silită, dar odată executată, de bună voie de către debitor nu este permisă restituirea ei.

SECȚIUNEA 2

– CONCEPTUL DE OBIECT AL RAPORTULUI JURIDIC –

Raporturile juridice există întotdeauna între persoane, dar numai cu privire la ceva, care corespunde interesului subiectiv. Drepturile și obligațiile părților se îndreaptă întotdeauna asupra unui fenomen, își au astfel obiectul lor fără de care și-ar pierde orice înțeles real.

Drepturile și obligațiile care nu s-ar referi la nimic, nu ar avea nici o importanță pentru titularii lor și deci nici nu ar constitui drepturi și obligații cu adevărat. Nu există drepturi și obligații pure, în general ci numai drepturi și obligații privind anumite valori sociale. Când spunem că avem un drept (fără a preciza un alt fenomen la care el se referă) este ca și cum n-am spune nimic. Dar când afirmăm că avem un drept de proprietate personală asupra unei case anumite, dreptul nostru se referă la o anumită valoare82.

Crearea raporturilor juridice urmărește întotdeauna asigurarea unei conduite a participanților la relațiile sociale reglementate de normele juridice. Drepturile subiective și obligațiile în cadrul raporturilor juridice sunt mijlocul pentru obținerea a ceea ce s-a urmărit prin nașterea raportului juridic.

Astfel în cazul încheierii unui contract de vânzare – cumpărare, există anumite drepturi și obligații atât pentru vânzare, cât și pentru cumpărare.

________________________________________________________________ 82 – I. Cameniță, Considerații privind noțiunea de obiect al raportului juridic, Rev. JUSTIȚIA NOUĂ

nr. 9/1965, pagina 76

Dar crearea acestor drepturi și obligații nu este un scop în sine, ci prin el se urmărește o atare conduită din partea vânzătorului în urma căreia bunul vândut urmează să treacă în proprietatea cumpărătorului. Sau, în raportul dintre avocat și clientul său, apar, de asemenea, anumite drepturi și obligații de ambele părți.

Scopul însă, ce urmărește obiectul acestui raport, este ca avocatul să reprezinte și să apere interesele legale ale clientului, deci o anumită conduită a acestuia.

Deoarece raporturile juridice sunt raporturi între oameni referitoare la acțiunile acestora, obiectul lor va fi întotdeauna o anumită sau anumite acțiuni, cu alte cuvinte o anumită conduită. Întrucât raporturile juridice nu pot fi înțelese ca raporturi între oameni și lucruri, nu se poate admite nici ideea că obiectul acestor raporturi juridice l-ar forma lucrurile asupra cărora se îndreaptă acțiunile omenești. Această precizare este necesară, deoarece în literatura juridică au fost emise opinii în sensul că în cazul anumitor raporturi juridice, strâns legate de posesia, folosința sau circulația unor bunuri materiale, ar fi necesar să acceptăm că obiectul acestora nu-l formează conduita părților ci însuși bunul asupra căruia se îndreaptă această conduită. A considera însă, că numai lucrurile pot fi obiecte ale raporturilor juridice este contradictoriu cu însăși natura raporturilor juridice, înțelese ca relații între oameni și ar însemna că numeroase alte raporturi juridice, care nu se stabilesc în legătură cu vreun bun material, sunt lipsite de obiect. Pe de altă parte, dacă am admite că raporturile juridice au ca obiect fie acțiunile omenești, fie lucrurile, după cum se stabilesc sau nu în legătură cu un bun material, am ajunge astfel la o construcție neștiințifică, de vreme ce, indiferent de domeniul în care se stabilesc toate raporturile juridice generează un anumit comportament uman.

Drepturile subiective și obligațiile din raportul juridic exercită influență tocmai asupra conduitei oamenilor, acestea urmărind în fond asigurarea unei conduite determinate din partea subiectului obligat în interesul titularului dreptului subiectiv.

Prin urmare putem spune că obiectul raportului juridic îl formează anumite acțiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate

pretinde și pe care celălalt subiect este obligat de a se abține a le săvârși.

Obiectul raportului juridic nu trebuie deci confundat cu conținutul său, adică cu drepturile și obligațiile subiectelor care sunt posibilități juridice ale unor acțiuni, îndatoririle juridice corespunzătoare, pe când obiectul raportului juridic este însăși acțiunea la care se referă conținutul său83.

În legătură cu stabilirea și definirea obiectului raportului juridic în literatura juridică nu există un punct de vedere unitar după cum observăm.

În general se susține că obiectul raportului juridic este acea acțiune sau acea conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective și obligațiile participanților la raportul juridic. În această opinie, obiectul raportului juridic nu trebuie confundat, după cum am mai spus cu conținutul lui.

Unii autori pornind de la ideea că oamenii intră în raporturi juridice în primul rând pentru a-și satisface anumite nevoi materiale consideră că numai lucrurile pot fi obiect al raportului juridic. Raporturile juridice în care nu apare nici un lucru material, după părerea acestor autori sunt raporturi fără obiect.

O altă concepție este cea a pluralității obiectelor raportului juridic, care consideră că obiectul raportului juridic îl constituie fenomene variate. În cadrul acestei concepții se pot distinge două grupe de autori.

În prima grupă s-ar încadra cei care susțin că atât faptele materiale cât și conduita oamenilor (acțiunile și abținerile) pot forma obiect al raporturilor juridice, iar în cea de-a doua grupă ar putea fi incluși acei autori care, pe lângă bunuri materiale și conduită introduc și anumite valori nepatrimoniale.

Unii dintre autorii din a doua grupă, pornind de la criteriul pluralității obiectului juridic, consideră că obiectele raporturilor juridice se pot clasifica în mod cvadripartit. Astfel, Ion Cameniță consideră că obiecte ale raporturilor juridice pot fi:

lucrurile materiale

conduita umană exteriorizată ( acțiuni sau inacțiuni)

________________________________________________________________ 83 – Gh. Boboș, op. cit., pagina 211

anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea, reputația, imaginea)

rezultatul creației intelectuale, opera ca unitate de idei și imagini și forma de exprimare obiectivă (opera literară, artistică, științifică, precum și invenția, marca de fabrică și de comerț, desenul și modelul industrial).

Toate cele enumerate mai sus sunt considerate de autor fenomene ale lumii obiective, detașate de subiect, exterioare lui de unde și concluzia că obiectul raportului juridic este un fenomen obiectiv.

Obiectul raportului juridic nu se poate defini printr-un fenomen psihologic interior omului – voința – deoarece aceasta ca element subiectiv, caracterizează dreptul subiectiv (conținutul raportului juridic) și nu obiectul lui84.

Obiectul concretizează raportul juridic, conținutul său, precizează în concret întinderea drepturilor și obligațiilor, limita lor.

Astfel, într-un raport juridic de muncă întreprinderea nu poate cere angajatului să presteze decât munca la care acesta s-a angajat, iar ca durată numai în limita celor opt ore, la rândul său, angajatul nu are dreptul la un salariu mai mare decât cel prevăzut legal pentru activitatea depusă.

Prin urmare trebuie precizat că obiectul concretizează întinderea drepturilor și obligațiilor subiectelor, fiindcă, în general, în mod abstract sfera drepturilor și obligațiilor este fixată prin reglementarea juridică existentă. Astfel, în legătură cu exemplul de mai sus, sfera drepturilor și obligațiilor angajatului și a celui care angajează sunt fixate în Codul Muncii85.

Mai trebuie adăugat de asemenea că, în raporturile juridice de constrângere, în care se pune problema stabilirii răspunderii juridice pentru săvârșirea unor fapte ilicite, obiectul acestor raporturi juridice îl constituie însăși sancțiunea ce urmează a fi aplicată86.

________________________________________________________________ 84 – I. Cameniță, op.cit., pagina 75

– Ibidem

– Gh. Boboș, op. cit., pagina 213

Noțiunea de obiect al relației juridice se formează în procesul cunoașterii unui număr cât mai mare și mai variat de relații de drept din viața reală.

Concepția pluralității obiectelor pe care o consider justă, se bazează pe realitatea, pe pluralitatea și varietatea fenomenelor obiective, care se reflectă în relațiile sociale reglementate de drept sub forma pluralității obiectelor raporturilor juridice. Varietatea se manifestă în diferențierea care există între obiectele relațiilor juridice în diferite ramuri ale dreptului și chiar în cadrul aceleiași ramuri.

O primă definiție a obiectului raportului juridic este cea oferită de I. Demeter și I. Ceterchi. Astfel obiectul raportului juridic este considerat a fi ”acel fenomen asupra căruia sunt îndreptate drepturile și obligațiile participanților la raportul juridic”. Dar noțiunea de ”fenomen” folosită are un caracter general întrucât există atât fenomene subiective cât și fenomene obiective, iar obiectul raportului juridic poate fi numai un fenomen obiectiv87.

Deasemenea, într-o altă definiție se susține că obiectul raportului juridic este ”…acela care derivă din drepturile și obligațiile participanților, din conținutul și scopul acestor drepturi și obligații”. Dar obiectul, ca fenomen exterior omului nu se naște din conținutul raportului juridic, ci el există în mod obiectiv chiar dacă unele subiecte nu au nici un drept asupra lor88.

Prin urmare, având în vedere cerințele de mai sus consider ca justă definiția obiectului raportului juridic oferită de I. Cameniță: ” obiectul raportului juridic este fenomenul obiectiv în legătură cu care se nasc drepturi și obligații între oameni și asupra căruia titularul își exercită prerogativa sa juridică”89.

Astfel drepturile și obligațiile între oameni se nasc întotdeauna numai în legătură cu acest obiect care în toate relațiile juridice este un fenomen obiectiv, exterior omului.

____________________________________________________________

87 – I. Cameniță, op. cit., pagina 78

88 – Ibidem

89 – Ibidem, pagina 79

CONCLUZII

Normele juridice reglementând conduita oamenilor, determină uneori formarea de raporturi, întrucât conduita unei persoane se exteriorizează prin acțiunile sau inacțiunile ei față de alte persoane, față de organele de stat sau față de organizațiile obștești. Conduita umană reglementată de normele juridice apare ca o îndrituire sau ca o obligație.

Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a normelor.

Dar, întrucât normele juridice au în vedere numai situații ipotetice ele nu creează raporturi juridice prin simpla lor reglementare fiind nevoie de producerea faptelor pe care norma le prevede, pentru ca un raport juridic să ia naștere. Aceste fapte care atrag după sine apariția, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice se numesc fapte juridice.

Prin urmare raporturile juridice apar ca relații juridice între subiectele de drept, având un conținut format din drepturile și obligațiile subiectelor participante, și având un obiect care reprezintă însăși acțiunea la care se referă drepturile și obligațiile din conținut.

Deși unii autori de specialitate sunt de părere că, în cadrul conținutului raportului juridic, drepturile subiective au un rol precumpănitor, eu consider că atât drepturile cât și obligațiile dețin aceeași pondere fiind în același timp corelative. Astfel nu poate exista un drept al unei persoane fără o obligație a alteia și nici obligație fără drept.

În societatea modernă importanța, drepturilor și obligațiilor este de necontestat aceasta stabilind și concretizând relațiile între indivizi (persoane fizice sau persoane juridice) cu privire la un anumit obiect care precizează concret întinderea drepturilor și obligațiilor. Fiecare dintre aceste drepturi și obligații poate însă fi privit fie în mod abstract între anumite persoane izolate fie în legătura necesară cu drepturi și obligații ale altor persoane stabilindu-se astfel o dublă corelație între ele în cadrul relațiilor care formează societatea juridică.

BIBLIOGRAFIE –

Decretul 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice

Legea nr. 25/1969 privind regimul juridic al străinilor

Ion Craiovan – ”Teoria generală a dreptului” Editura Militară,

București, 1997

Nicolae Popa – ”Teoria generală a dreptului” Editura Actami,

București, 1997

Gheorhe Boboș – ”Teoria generală a dreptului” Editura Dacia,

Cluj – Napoca, 1996

Gheorghe Beleiu – ”Drept civil român” Editura Șansa,

București, 1994

Gheorghe Beleiu – ”Drept civil. Persoanele” Universitatea

București, 1982

Ion Deleanu – ”Drepturile subiective și abuzul de drept” Editura

Cluj -Napoca, 1988

Mircea Djuvara – ”Ceva despre ideea de drept subiectiv și

obligație” Rev. Dreptul Public, nr. 16/1939

Ion Cameniță – ”Considerații privind noțiunea de obiect al

raportului juridic”, Rev. Justiția Nouă, nr. 9/1965

BIBLIOGRAFIE –

Decretul 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice

Legea nr. 25/1969 privind regimul juridic al străinilor

Ion Craiovan – ”Teoria generală a dreptului” Editura Militară,

București, 1997

Nicolae Popa – ”Teoria generală a dreptului” Editura Actami,

București, 1997

Gheorhe Boboș – ”Teoria generală a dreptului” Editura Dacia,

Cluj – Napoca, 1996

Gheorghe Beleiu – ”Drept civil român” Editura Șansa,

București, 1994

Gheorghe Beleiu – ”Drept civil. Persoanele” Universitatea

București, 1982

Ion Deleanu – ”Drepturile subiective și abuzul de drept” Editura

Cluj -Napoca, 1988

Mircea Djuvara – ”Ceva despre ideea de drept subiectiv și

obligație” Rev. Dreptul Public, nr. 16/1939

Ion Cameniță – ”Considerații privind noțiunea de obiect al

raportului juridic”, Rev. Justiția Nouă, nr. 9/1965