Raportul Donatiilor Si Datoriilor In Dreptul Civil Roman Si Strain
=== 15cb9f236eb65e15b971792b061a76ba993f14fa_397020_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
Noțiune
Deschiderea moștenirii
Felurile moștenirii
CAPITOLUL II RAPORTUL DONAȚIILOR
Raportul donațiilor în legislația internă
Definirea noțiunii de raport succesoral
Condițiile obligației legale de raport
Persoanele care pot cere raportul donațiilor
Excepțiile de la obligația de raport
CAPITOLUL III PLATA DATORIILOR
Divizibilitatea de drept a pasivului succesoral
Plata creditorilor
Raportul datoriilor
CAPITOLUL IV CĂILE PROCEDURALE DE REALIZARE A RAPORTULUI
Modalitatea de efectuare a raportului
Căile de realizare a raportului
Evaluarea bunului raportat
CAPITOLUL V ELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND RAPORTUL DONAȚIILOR ȘI AL DATORIILOR
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
NCC – noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
S.D.R. – Studii de drept românesc
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului succesoral a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.
Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia succesiunilor a suferit ample reconsiderări.
Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.
Prezenta lucrare analizează, cu precădere, noua configurație a instituției raportului donațiilor și al datoriei, având ca principal fundament doctrina și practica juridiciară.
Lucrarea, structurată în 5 (cinci) capitole debutează cu prezentarea, în cadrul primului capitol conceptului de moștenire așa cum se regăseșet acesta consacrat în noua legislație.
În cadrul capitolelor doi-patru am considerat oportun a realiza o analiză exhaustivă a raportului donațiilor și plata datoriilor, instittuție substanțial modificată prin intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Ultimul capitol este consacrat analizei instituției raportului donațiilor și al datoriilor în dreptul comparat știut fiind faptul că legislația nostră civilă a fost influențată de dreptul francez.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept succesoral, drept civil.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând noile reglemntări în materia împărțelii moștenirii ce se regăsesc reglementate în cuprinsul noului Cod civil..
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului succesoral, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin N.C.C. noi reglementări privind instituția împărțelii moștenrii.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;
cercetarea documentară întreprinsă la unele notariate pentru a înțelege pe deplin cum operează instituția împărțelii moștenirii în noua sa formă, instituită de Noul cod civil.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
Noțiune
Precum orice transmisiune, și moștenirea stabilește legături între două entități: cea ale cărei drepturi și obligații se transmit (defunctul de cuius, autorul), respectiv cea care primește (avândul-cauză). În timp ce autorul este întotdeauna o persoană fizică avându-cauză poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, inclusiv statul sau unitățile administrative-teritoriale.
În materie succesorală, aceștia sunt desemnați însă prin termeni specifici: moștenitorii legali sau testamentari, desemnați de lege sau prin testament, sunt cei care primesc bunurile defunctului, numit în mod tradițional de cuius prin abrevierea formulei is de cuius successionis agitur-cel despre a cărui moștenire este vorba.
Astfel definită, moștenirea constituie una dintre modalitățile de dobândire a proprietății, alături de altele, cum ar fi convențiile sau prescripția achizitivă. (art. 557 C. civ.)
Trebuie menționat faptul că nu doar cauza declanșatoare a transmisiunii, și anume moartea unei persoane, face diferența între moștenire și celelalte moduri de dobândire a proprietății.
Distincția fundamentală constă în aceea că transmisiunea patrimoniului succesoral este o transmisiune universală-cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor aparținând lui de cuius, care au valoare economică, pe când transmisiunile inter vivos nu pot opera, în principiu, decât cu titlu particular. În mod evident, nu se transmit mortis causa drepturile și obligațiile nepatrimoniale, drepturile cu caracter viager-dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o creanță de rentă viageră sau de întreținere-dreptul la pensie, obligații legate de calitatea personală a defunctului, cum ar fi obligația legală de întreținere etc.
Determinarea consecințelor morții asupra patrimoniului defunctului și, în special, identificarea persoanelor care sunt beneficiarele transmisiunii mortis causa fac obiectul devoluțiunii moștenirii.
Conturarea efectelor acestei instituții a dreptului civil a reprezentat, de-a lungul timpului, o sarcină deosebit de dificilă. Dreptul succesoral nu a fost, la originea sa, legat de dreptul de proprietate, așa cum este astăzi.
De fapt, acesta este anterior raporturilor de proprietate, întrucât apariția sa se circumscrie cultului strămoșilor. Prima sursă a dreptului succesoral a fost una religioasă. Transmiterea bunurilor lăsate de către cei decedați a dobândit conotații juridice doar după dezvoltarea proprietății, mai întâi familiale și mai apoi individuale. Mai precis, este vorba despre momentul în care fiecare familie ce aparținea aceluiași clan sau aceluiași trib începe să posede un patrimoniu distinct de cel al altor familii. Astfel, principiul care a animat în mod constant de-a lungul istoriei regimul juridic al succesiunilor este cel al unității patrimoniului familiei.
Alături de succesio in bonis, trebuie avut în vedere că există și o succesio in dignitatibus, o succesiune a drepturilor extrapatrimoniale, a reputației, a prestigiului, a avantajelor de altă natură decât a bunurilor și a creanțelor. Acest complex al consecințelor inerente dispariției fizice a unei persoane leagă fundamental ideea de succesiune de cea de ereditate biologică și, deci, de prevalență a rudelor în alegerea moștenitorilor. Totodată, rămâne deschisă și calea unei așezări a fundamentelor succesiunii exclusiv pe referințele sale economice, cu consecința firească a îndepărtării justificărilor și ordinii morale a familiei.
Articolul 46 din Constituția României dispune că „Dreptul la moștenire este garantat”; lipsa detaliilor referitoare la titularii dreptului, la obiectul său și la modul de funcționare a protecției creează însă incertitudine în legătură cu efectele juridice concrete ale dispoziției citate.
Deschiderea moștenirii
Patrimoniul, atribut al personalității și al forței juridice cu care o persoană este învestită, rămâne atașat acesteia până la decesul său.
Transmisiunea patrimoniului persoanei fizice în ansamblul său nu poate avea loc, în principiu, decât odată cu decesul. Moartea, indiferent de cauza sa, atrage procedura constatării și declarării sale, iar, în final, a redactării unui act de stare civilă.
Orice persoană interesată poate face dovada decesului prin certificatul de deces, în cazul morții constatate fizic prin examinarea cadavrului, sau prin hotărâre judecătorească de declarare a morții, în ipoteza dispariției persoanei fizice, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 49 sau art. 50 NCC. Atât certificatul de deces, cât și hotărârea judecătorească conțin, în plus, constatări privind momentul decesului, locul și ultimul domiciliu al defunctului.
Având în vedere că emitentul acestor acte, respectiv ofițerul de stare civilă sau respectiv judecătorul, nu ia la cunoștință personal nici de deces și nici de circumstanțele acestuia, atât declararea decesului, cât și mențiunile corespunzătoare referitoare la data exactă a decesului, locul și ultimul domiciliu fac dovada până la proba contrarie (art. 99 alin. 2 și 3, art. 100, art. 52 alin. 3, art. 54 alin. 1, art. 55 C. civ.) probă ce poate fi administrată prin orice mijloc.
Succesiunea se deschide în momentul morții lui de cuius, așa cum acesta este precizat în actul de deces. În cazul morții constatate prin certificat de deces, acesta atestă ziua, luna și anul producerii decesului; în cazul lipsei mențiunii orei exacte a decesului, aceasta poate fi stabilită pe baza actelor medicale constatatoare ale morții.
În cazul dispariției, instanța judecătorească fixează data decesului prin aplicarea prezumțiilor instituite prin art. 52 NCC, iar dacă hotărârea nu arată și ora morții, aceasta va fi stabilită în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții. Stabilirea orei exacte-chiar a minutului și a secundei-a decesului se poate învedera ca dificilă, dar foarte utilă în cazul morții mai multor persoane cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit în același eveniment și/sau în același timp. (art. 957 alin. 2 C. civ.)
În funcție de data deschiderii succesiunii se determină:
sfera moștenitorilor legali și testamentari, capacitatea lor succesorală,precum și drepturile lor asupra moștenirii;
compunerea și valoarea masei succesorale;
data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală;
momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la succesiune;
validitatea actelor juridice asupra moștenirii;
începutul indiviziunii succesorale și data până la care va retroactiva actul de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moștenitori);
legea aplicabilă devoluțiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi succesorale succesive.
Raportat de locul dechiderii moștenirii aceasta se deschide la ultimul domiciliu al lui de cuius și nu la locul decesului. Alegerea este justificată prin aceea că moartea lui de cuius poate surveni într-un loc unde acesta se afla accidental și se impune și din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluționate mai ușor problemele ce privesc moștenirea, de aici culegându-se mai lesne informații în legătură cu prezumtivii moștenitori și conținutul masei succesorale.
Prin alin. 3 și 4, art. 954 NCC stabilește o serie de reguli necesare fixării locului deschiderii succesiunii pentru ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau se află în străinătate. În acest sens, este introdusă, cu titlu de noutate, în legislația noastră relația dintre un element fix-bunuri patrimoniale imobile sau mobile-și un elemenbt mobil, primul organ sesizat-notar public sau instanță de judecată-de succesibili.
Deși norma legală nu identifică obiectul sesizării, este evident că acesta trebuie să vizeze dezbaterea succesiunii și emiterea certificatului de moștenitor sau eventuale aspecte premergătoare, cum ar fi inventarul bunurilor succesorale și măsurile speciale de conservare a acestora.
Astfel, locul deschiderii moștenirii este ales de către succesibili prin sesizarea notarului public sau a instanței de judecată, fiind identic cu circumscripția organului sesizat, dar cu respectarea următoarelor condiții:
dacă în masa succesorală se găsesc și bunuri imobile, în această circumscripție trebuie să se afle unul dintre bunurile imobile (dacă suntem în prezența unui singur bun imobil, moștenitorii nu vor mai avea drept de opțiune);
dacă în masa succesorală se găsesc numai bunuri mobile, în această circumscripție trebuie să se găsească unele dintre acestea.
Conform noilor dispoziții legale, valoarea bunurilor imobile sau mobile succesorale nu are nicio relevanță în determinarea locului deschiderii moștenirii. Alegerea succesibililor este în totalitate liberă în ipoteza în care în patrimoniul succesoral nu se găsesc bunuri sau acestea sunt situate în totalitate în afara teritoriului României.
Se impune a mențion că pentru sesizarea notarului public sau a instanței de judecată nu este necesar consensul succesibililor, oricare dintre aceștia putând exercita acest drept.
Analiza excepțiilor de la regula deschiderii moștenirii la ultimul domiciliu al defunctului indică excluderea aplicării în materie succesorală a prezumțiilor domiciliului, instituite prin art. 90 NCC, întrucât acestea conduc întotdeauna la determinarea unui domiciliu închipuit atunci când cel real nu este cunoscut, ceea ce ar provoca aplicarea dispozițiilor alin. 3 și 4 ale art. 954 NCC doar atunci când ultimul domiciliu al defunctului s-ar afla în străinătate.
Prin urmare, în privința locului deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță locul unde a intervenit decesul și nici reședința defunctului sau domiciliul curatorului, în ipoteza în care de cuius ar fi fost pus sub curatelă.
Locul deschiderii moștenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor competente teritorial să soluționeze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului succesoral.
Clauza testamentară sau convențională prin care de cuius ar dispune instituirea unor alte cauze, a unei alte date sau a unui alt loc de deschidere a moștenirii care s-ar plasa în afara dispozițiilor art. 954 NCC sunt nule de drept.
Felurile moștenirii
Dispozițiile art. 955 alin. 1 NCC consacră existența în dreptul nostru a moștenirii legale și a celei testamentare.
Din exprimarea noului Cod civil rezultă preeminența moștenirii legale: aceasta constituie regula, pe când moștenirea testamentară reprezintă excepția. Această viziune este una de tradiție în dreptul nostru, preferința pentru moștenirea legală fiind fundamentată pe concepția existenței unei obligații a defunctului față de familia sa și pe imperativul respectării rezervei succesorale chiar împotriva voinței lui de cuius.
Moștenirea este legală dacă și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite persoanelor prevăzute de lege, în ordinea și în cotele determinate de lege. Denumită și moștenire ab intestat, regulile ei se aplică în următoarele cazuri:
De cuius nu a lăsat testament sau, deși a lăsat testament, acesta nu conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, însă acestea nu produc efecte, în tot sau în parte;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea numai a unei părți din patrimoniul succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea întregului patrimoniului succesoral, însă există moștenitori rezervatari care vor și pot să vină la moștenire.
Moștenirea este testamentară atunci când și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite potrivit dispozițiilor testamentare ale celui despre a cărui moștenire este vorba.
Devoluțiunea succesorală rămâne una testamentară și atunci când succesiunea este culeasă de către persoanele care ar fi venit la moștenirea lui de cuius și dacă s-ar fi aplicat regulile devoluțiunii legale, însă cotele ce le culeg acestea sunt altele decât cele prevăzute de lege. De exemplu, testatorul dispune ca patrimoniul succesoral să se transmită către cei trei descendenți de gradul întâi, dar nu în mod egal, însă cu respectarea rezervei succesorale a fiecăruia dintre ei.
Preferința legiuitorului pentru una dintre cele două moșteniri nu se manifestă însă prin excluderea, de plano, a celeilalte.
Alineatul 2 al art. 955 NCC confirmă în mod expres ipoteza coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară.
Iată câteva cazuri în care moștenirea legală coexistă cu cea testamentară:
dacă de cuius a instituit unul sau mai multe legate universale, dar acestea afectează drepturile moștenitorilor rezervatari care vor și pot să vină la moștenire;
dacă de cuius a instituit doar legate cu titlu universal ce nu epuizează întreg patrimoniul succesoral (transmisiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și legală pentru rest);
dacă de cuius a instituit legate cu titlu particular care au ca obiect un drept real asupra unui bun individual determinat.
Moștenirea testamentară va înlătura succesiunea legală dacă nu există moștenitori rezervatari, iar testatorul a instituit unul sau mai multe legate care epuizează întregul patrimoniu succesoral.
CAPITOLUL II
RAPORTUL DONAȚIILOR
Raportul donațiilor în legislația internă
Definirea noțiunii de raport succesoral
Prin raport succesoral se înțelege acea operațiune prealabilă împărțelii moștenirii, care constă în readucerea de către anumiți moștenitori la masa succesorală a acelor bunuri și valori pe care le-au primit cu titlu gratuit de la cel despre a cărui moștenire este vorba.
Instituția raportului este cunoscută sub două aspecte: raportul donațiilor,
reglementat de art. 1146 și urm. NCC și raportul datoriilor (art. 1158 C. civ.) ca instituții separate.
Raportul donațiilor este definit de art. 1146 alin. 1 NCC ca fiind „obligația pe care o au între ei soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală de a readuce la moștenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel care lasă moștenirea”.
Fiind vorba de persoane foarte apropiate defunctului donator, față de care are afecțiune egală, legea prezumă că prin donația făcută el nu a voit să avantajeze pe donatar cu bunul donat în detrimentul celorlalți moștenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moștenirii ce i se va cuveni potrivit legii. De exemplu, dacă la căsătoria unuia dintre cei doi copii, tatăl lui îi face din bunurile proprii o donație în valoare de 200.000 de lei și încetând din viață lasă un activ net de 1.000.000 de lei, copilul donatar va trebui să raporteze la masa succesorală donația (deși liberalitatea nu este supusă reducțiunii, nefiind excesivă), astfel încât fiecare copil să beneficieze de 600.000 de lei, asigurându-se egalitatea între ei. Dacă la moștenire vine și soția supraviețuitoare, raportul asigură nu egalitatea între toți moștenitorii, ci cota legală pentru fiecare, deci un echilibru legal, soția supraviețuitoare primind bunuri în valoare de 300.000 de lei (corespunzător cotei sale de 1/4 din moștenire), iar copiii câte 450.000 de lei, incluzând și bunul donat (corespunzător cotei de 3/8 din moștenire pentru fiecare). (art. 1158 C. civ.)
Obligația de raport nefiind prevăzută imperativ de lege, donatorul îl poate scuti pe donatar de această obligație, favorizându-1 în felul acesta, caz în care donația va fi nu un simplu avans asupra moștenirii, ci va avea caracter definitiv ca donație (supusă numai reducțiunii dacă este excesivă) sau, cum se mai spune, caracter preciputar, de care donatarul va beneficia peste cota sa legală din moștenire (în limita cotității disponibile).
Având în vedere afecțiunea care există între de cuius și acești moștenitori, se prezumă că, prin donația făcută, defunctul nu a dorit să avantajeze pe donatar în detrimentul celorlalți moștenitori legali, ci a dorit să ofere donatarului doar un avans din moștenirea la care ar avea vocație, potrivit legii, la data deschiderii moștenirii, și nu o liberalitate făcută unuia în detrimentul celorlalți.
Această egalitate prezumată între moștenitori vizează stabilirea unui echilibru legal, deci nu o egalitate matematică între aceștia, ci o egalitate juridică, conform cotelor legale ale acestora, deoarece moștenirea se împarte între moștenitori potrivit acestor cote care pot fi egale sau nu, după cum dacă este vorba doar de descendenți sau de descendenți și soț supraviețuitor
Conform art. 1146 alin. 1 NCC, persoanele care au obligația de a raporta donațiile primite sunt: pe de o parte, soțul supraviețuitor, atunci când vine la moștenire alături de descendenții defunctului, iar o altă categorie este reprezentată de descendenții defunctului, care vin efectiv și împreună la moștenirea legală.
Condițiile obligației legale de raport
Pentru a exista obligația de raport al donațiilor, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții.
În primul rând, trebuie să existe doi sau mai mulți moștenitori cu vocație succesorală legală la moștenire fie în calitate de descendenți ai defunctului, fără a se face distincție după cum provin din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, în funcție de gradul de rudenie cu defunctul sau după cum vin la moștenire prin reprezentare sau în nume propriu, fie de soț supraviețuitor care vine la moștenire în concurs cu descendenții.
Nu se poate admite extinderea obligației de raport și la alți moștenitori legali, textu l fiind de strictă interpretare.
A doua condiție vizează faptul că, pentru a fi obligat la raportul donației, moștenitorul trebuie să fi acceptat moștenirea legală, deoarece dacă renunță la moștenire, descendentul și soțul supraviețuitor nu mai au obligația de raport, iar, dacă avem în vedere modurile în care se realizează imputarea liberalităților, aceștia pot păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile.
Faptul că vor fi obligați la raportul donațiilor doar soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală, indică opțiunea legiuitoruluide a numi, în mod expres, calitatea de moștenitor legal, motivat de faptul că raportul donațiilor trebuie limitat la restabilirea cotelor din moștenire atribuite potrivit regulilor moștenirii legale.
De exemplu, defunctul are 3 copii, activul net este de 150.000 de lei și în timpul vieții a făcut unui copil o donație raportabilă în valoare de 150.000 de lei. Masa de calcul este de 300.000 de lei, ceea ce înseamnă că rezerva globală este de 150.000 de lei și cotitatea disponibilă este tot de 150.000 de lei. în cazul în care copilul donatar ar renunța la moștenire pentru a păstra donația, această donație s-ar imputa asupra cotității disponibile și – încadrându-se în valoarea acesteia – copilul donatar ar păstra donația în integralitatea sa.
Așadar, copilul donatar ar rămâne cu bunul care i s-a donat în valoare de 150.000 de lei, iar ceilalți 2 copii ar primi bunuri în valoare de câte 75.000 de lei, ceea ce ar contraveni voinței defunctului care, atunci când a făcut o donație raportabilă unuia dintre copii, nu a dorit să rupă egalitatea între aceștia. De aceea, noul Cod civil prevede posibilitatea pentru donator ca, prin stipulație expresă în contractul de donație, să-l oblige pe copilul donatar să raporteze donația, chiar dacă renunță la moștenire. în acest caz, copilul donatar va fi ținut să readucă la moștenire 50.000 de lei și să rețină 100.000 de lei, întrucât 100.000 de lei este partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moștenitor legal (ca moștenitori legali, fiecare dintre cei 3 copii ar fi avut dreptul la câte 100.000 de lei). Copiii negratificați vor primi și ei bunuri în valoare de câte 100.000 de lei (150.000 de lei fiind activul net, iar 50.000 de lei fiind partea din valoarea donației readusă de către copilul donatar la moștenire, deci în total 200.000 de lei), iar egalitatea dintre copii, dorită de către de cuius atunci când a făcut donația raportabilă, se va realiza.
În strânsă legătură cu a doua condiție, a treia condiție care trebuie îndeplinită presupune ca persoana care are obligația de a raporta donația primită să întrunească dubla calitate de moștenitor legal și de donator, condiție pentru care trebuie făcute precizări legate de momentul la care trebuie să coexiste cele două calități.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde era necesar ca donatarul să fie moștenitor legal al defunctului la data deschiderii moștenirii, fără a conta dacă la data donației avea sau nu vocație legală la moștenire, art. 1146 alin. 2 NCC prevede, ca element de noutate, o soluție diferită, care are la bază ideea că se poate prezuma că donatorul a dorit să facă un avans asupra moștenirii doar dacă, la data donației, donatarul ar fi avut calitatea de moștenitor prezumtiv.
În acest sens, obligația la raport există numai pentru persoanele care ar fi avut vocație concretă la moștenirea defunctului, în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donației, iar formularea “în lipsă de stipulație contrară din partea donatorului” indică faptul că, pentru a opera o excepție de la această regulă este necesară o manifestare expresă de voință a dispunătorului.
Astfel, spre deosebire de soluția consacrată în reglementarea anterioară-unde exista obligația de raport chiar dacă donatarul nu avea calitatea de moștenitor prezumtiv în momentul încheierii contractului de donație, fiind suficient să aibă această calitate la data deschiderii moștenirii-potrivit art. 1146 alin. 2 NCC, este necesar ca donatarul să aibă calitatea de moștenitor prezumtiv al donatorului la momentul încheierii contractului de donație.
A patra condiție necesară pentru existența obligației de raport al donației se referă la faptul că donația făcută descendentului sau soțului supraviețuitor, care vine în concurs cu descendenții, trebuie să nu fi fost scutită de raport. (art. 1150 C. civ.)
Persoanele care pot cere raportul donațiilor
Raportul donațiilor poate fi cerut de către persoanele enumerate în mod limitativ de
art. 1148 NCC, respectiv descendenții, soțul supraviețuitor atunci când vine în concurs cu descendenții, obligația de raport fiind reciprocă între aceștia, și creditorii personali ai acestora, pe cale oblică, nefiind vorba de o acțiune strict personală.
Elementul de noutate este dat de consacrarea expresă a posibilității recunoscute unanim în doctrină ca raportul să poată fi cerut și de creditorii personali ai descendenților și soțului supraviețuitor pe calea acțiunii oblice, dreptul de a cere raportul având caracter patrimonial, fără a fi însă un drept exclusiv personal.
Creditorii succesiunii și legatarii nu pot cere raportul și nici nu profită de raportul cerut de către persoanele îndreptățite deoarece pentru creditori bunurile donate au ieșit definitiv și irevocabil din patrimonial defunctului, sub rezerva unei eventuale nulități pentru fraudă, iar dreptul legatarilor se naște numai la data deschiderii moștenirii și numai asupra bunurilor care se află în patrimonial succesoral la această dată (o raportare a donațiilor la cererea legatarilor ar contraveni principiului irevocabilității donațiilor).
Dreptul la raport este un drept individual, astfel încât dacă, după deschiderea succesiunii, o persoană, îndreptățită la acesta, renunță la drept, donația se raportează numai în măsura dreptului comoștenitorilor solicitanți.
Dacă titularul dreptului la raport decedează înainte de a-l exercita, acesta se transmite moștenitorilor proprii, având caracter patrimonial, iar aceștia trebuie să-1 exercite în mod unitar. Cel care solicită raportul trebuie să dovedească donația, ceea ce se poate realiza prin orice mijloc de probă.
Articolul 1149 NCC prevede caracterul personal al obligației de raport, regula fiind aceea că moștenitorul datorează raportul numai pentru donațiile primite personal de la donator, el neputând fi obligat pentru altul.
Pentru ipoteza în care descendentul donatarului vine în nume propriu la moștenirea donatorului, art. 1149 alin. 3 NCC, adaptat după modelul art. 848 teza I Codul civil francez prevede că se aplică regula caracterului personal al obligației de raport, adică, în acest caz, nu va exista pentru descendent obligația de a raporta donația făcută ascendentului său, chiar dacă a acceptat moștenirea acestuia din urmă și a ajuns să se bucure de bunul respectiv.
Justificarea este dată de faptul că bunurile ajung să fie culese nu cu titlu de donație, ci cu titlu de moștenire, astfel încât condiția coexistenței celor două calități, de donatar și de moștenitor din art. 1146 NCC, nu este îndeplinită în acest caz, fiind vorba de două moșteniri diferite. , aceeași soluție urmând a fi aplicată și în cazul moștenirii prin retransmitere.
De la această regulă există o excepție prevăzută în mod expres în alin. 3 al art. 1148 NCC, dispoziție care are ca model art. 848 teza a II-a Codul civil francez: descendentul care vine la moștenirea lui de cuius prin reprezentare, ascendentul fiind decedat la data deschiderii moștenirii, este obligat la raport pentru donația primită de ascendentul său de la de cuius, chiar dacă a renunțat la moștenirea ascendentului reprezentat.
Textil este criticat în doctrină în sesnul că, deși descendentul reprezentant a renunțat la moștenirea ascendentului reprezentat și nu a mai beneficiat de bunul donat, totuși, el este obligat la raport.
Explicația constă în aceea că reprezentantul dobândește nu numai drepturile, ci și obligațiile celui reprezentat.
În același timp, este adevărat că descendentul vine la moștenire în locul și gradul celui reprezentat, dar o face în temeiul propriei vocații succesorale, întrunind dubla calitate de donatar și de moștenitor, motiv pentru care trebuie să raporteze și donațiile pe care le-a primit de la de cuius.
Astfel, conform soluției din art. 1149 alin. 3 NCC, se ajunge ca descendentul de grad mai îndepărtat, care vine la moștenire prin reprezentare, să fie obligat să raporteze atât donațiile primite personal de la cel care lasă moștenirea, cât și donațiile primite de cel reprezentat (ascendentul reprezentat), în acest ultim caz fiind indiferent dacă a acceptat sau nu moștenirea ascendentului reprezentat.
Excepțiile de la obligația de raport
Regula este că sunt supuse raportului toate donațiile, cu prezumția că acestea reprezintă un avans asupra moștenirii, intenția defunctului nefiind de a avantaja pe unii dintre moștenitori.
Articolul 1151 alin. 1 NCC prevede o serie de excepții de la obligația de raport impusă de art. 1146 NCC:
Scutirea de raport. Caracterul supletiv al dispozițiilor privind obligația de 2
raport al donațiilor.
Având în vedere dispozițiile art. 1150 alin. 1 lit. a) NCC, care consacră posibilitatea ca de cuius să facă donații cu scutire de raport, care conferă donației caracter definitiv, înseamnă că obligația de raport al donațiilor nu are caracter imperativ; normele care reglementează obligația de raport al donațiilor sunt supletive deoarece donatorul poate scuti
donatarul de raport, în acest caz donația urmând a fi redusă numai dacă este excesivă.
Conform art. 1150 alin. 1 lit. a), teza a II-a NCC, scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donație sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalități.
Astfel, scutirea de raport trebuie făcută în mod expres, fie prin actul de donație, fie printr-un act ulterior donației, care trebuie întocmit în forma prevăzută pentru liberalități deoarece scutirea de raport reprezintă, ea însăși o liberalitate pe care o desăvârșește (după
cum rezultă din formularea utilizată în text „întocmit în una dintre formele prevăzute pentru
liberalități”) și de aceea trebuie respectate anumite cerințe de formă: fie întocmirea în forma prevăzută pentru liberalități între vii, deci forma autentică cerută pentru donații, fie în forma prevăzută de lege pentru liberalități mortis causa, adică în una din formele testamentare.
Trebuie menționat că scutirea de raport nu influențează reducțiunea donațiilor dacă donația e excesivă, dispozițiile cu privire la reducțiunea liberalităților excesive aplicându-se în mod corespunzător.
Donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse
Conform art. 1150 alin. 1 lit. b) NCC, a doua excepție de la obligația de raport vizează donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse care nu sunt supuse obligației de raport al donațiilor deoarece se consideră
că voința defunctului, în acest caz, a fost de a opera scutirea de raport.
Astfel, aceste donații au caracter definitiv, fiind consacrată expres o prezumție relativă de scutire de raport. Deși regula de la lit. a) este că scutirea de raport se realizează în mod expres, textul de lege de la lit. b) permite ca scutirea de raport să fie făcută în formă tacită prin deghizarea donației sub forma unei înstrăinări cu titlu oneros sau prin efectuarea prin persoane interpuse; în plus, se permite ca intenția scutirii de raport să poată fi dovedită și în absența unui act autentic în cazul donației indirecte sau a donației sub forma darului manual.
Totuși, este posibil să se dovedească faptul că prin interpunerea de persoane cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport, caz în care se revine la obligația de raport al donației.
Corelații între obligația de raport, scutirea de raport și prezumția de donație din art. 1091 alin. 4 NCC.
Conform art. 1091 alin. 4 NCC, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor este prezumată a fi donație dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere, prezumție care operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare, prezumția putând fi răsturnată prin dovada contrară.
În baza reglementării anterioare, în doctrină s-a apreciat că această formă de înstrăinare este prezumată ca fiind făcută cu scutire de raport, efectuarea unei donații deghizate echivalând cu scutirea de raport, totuși, din modul în care este redactat art. 1091 alin. 4 NCC nu rezultă această prezumție a scutirii de raport, iar, din corelarea art. 1091 alin. 4 NCC cu prevederea din art. 1150 alin. 1 lit. b) teza finală NCC, rezultă că există posibilitatea să se dovedească faptul că prin interpunerea de persoane cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport.
Astfel, dacă este răsturnată prezumția de donație din art. 1091 alin. 4 NCC, nu se mai pune problema raportului donațiilor deoarece există un act cu titlu oneros, iar dacă operează prezumția de donație, înseamnă că donația va fi scutită de raport în baza art. 1150 alin. 1 lit. b) teza I NCC (ca regulă), cu posibilitatea dovedirii, în baza alin. 1 lit. b) teza a II-a, a faptului că de cuius a urmărit un alt scop decât scutirea de raport (ca excepție).
Gratuități nesupuse raportului
Darurile obișnuite, donațiile remuneratorii, cheltuielile de întreținere și educație, cheltuielile de nuntă
Conform art. 1150 alin. 1 lit. c) NCC, o altă excepție de la obligația de raport se referă la darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului și nici cheltuielile de nuntă, motivat de faptul că acestea nu pot fi considerate liberalități.
Prin folosirea expresiei “în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel”, care este în acord cu soluția art. 852 alin. (1) C.civ. fr., legiuitorul a urmărit conferirea posibilității donatorului de a supune raportului și donațiile din această categorie.
Fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moștenirii și echivalentul bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat.
Articolul 1150 alin. 1 lit. b) NCC prevede exceptarea de la obligația de raport a fructelor culese, a veniturilor scadente până în ziua deschiderii moștenirii și a echivalentului bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat, soluția fiind aceea de a se raporta fructele și veniturile ulterioare deschiderii moștenirii.
Justificarea pentru această excepție constă în faptul că donatarul a devenit proprietar de la data încheierii contractului și datorează raportul numai de la data deschiderii moștenirii, iar în acest interval de timp el se bucură de foloasele bunurilor care formează obiectul donației
Se consideră că donatorul a dorit să procure donatarului folosința anticipată a bunurilor care fac obiectul darului.
Clauza contractuală prin care donatorul și donatarul ar stabili că fructele și veniturile bunului donat sunt raportabile este nulă deoarece reprezintă un pact asupra unei moșteniri viitoare interzis de lege, însă este valabilă clauza prin care donatarul este scutit de raport pentru fructele și veniturile produse de bun după deschiderea moștenirii, acesta fiind o liberalitate definitivă.
Cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului.
Conform art. 1150 alin. (2) teza I NCC, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului. Astfel, în situația în care bunul a pierit în mod fortuit, total sau parțial, înainte sau după deschiderea moștenirii, în măsura pieirii nu este supus raportului, prin derogare de la regula suportării riscului de către proprietarul sub condiție rezolutorie și debitor al obligației restituirii, riscul fiind suportat de moștenire, și, prin urmare, numai în parte de către donatar, proporțional cotei sale de moștenire.
Dacă bunul a pierit din culpa donatarului, raportul se va efectua prin echivalent, după cum prevede regula din art. 1151 NCC. Faptul că raportul nu este datorat în cazul în care bunul donat a pierit se justifică pe motivul că, în acest caz, moștenitorul beneficiar nu mai poate fi avantajat, iar egalitatea dintre el și ceilalți moștenitori nu mai este încălcată.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde nu exista un text de lege care să permită raportul indemnizației de asigurare încasate de către donatar în ipoteza în care bunul pierit era asigurat, cu titlu de noutate, după modelul art. 855 Codul civil francez, art. 1150 alin. (2) teza a II-a NCC prevede că, în situația în care bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizații încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ținut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizația a servit la reconstituirea acelui bun, iar dacă indemnizația nu a fost utilizată în acest scop, ea însăși este supusă raportului; astfel, există obligația de raport fie pentru bunul reconstituit prin folosirea indemnizației încasate ca urmare a pieirii sale, fie pentru însăși indemnizația primită.
Teza finală a alin. 2, prevede raportarea indemnizației care rezultă dintr-un contract de asigurare numai în măsura în care depășește cuantumul total al primelor plătite de donatar.
CAPITOLUL III
PLATA DATORIILOR
Divizarea de drept a pasivului succesoral
Noțiunea de pasiv succesoral
Pasivul succesoral e alcătuit din datoriile succesiunii și sarcinile succesiunii.
Datoriile succesiunii reprezintă obligațiile patrimoniale contractate de către de cuius în timpul vieții, care nu au fost aduse la îndeplinire de către acesta și care nu se sting prin moartea sa (indiferent de izvorul lor: delictual, contractual, legal).
Sarcinile succesiunii sunt obligații care se nasc în persoana moștenitorului la data deschiderii succesiunii și care sunt strâns legate de această succesiune (de exemplu, cheltuielile de înmormântare, cheltuieli prilejuite de conservarea/ administrarea/lichidarea patrimoniului succesoral, cheltuieli necesare partajului, legatele cu titlu particular având ca obiect bunuri de gen/bunul altuia, sarcinile impuse legatarilor).
Persoanele obligate la plata pasivului succesoral.
În baza regulii enunțate de art. 1155 alin. 1 NCC, obligația de a suporta pasivul succesoral, adică datoriile și sarcinile moștenirii, revine moștenitorilor universali și celor cu titlu universal, adică moștenitorilor legali, legatarilor universali sau legatarilor cu titlu universal deoarece aceștia au vocație la întreg patrimoniul succesoral sau la o fracțiune din acesta.
Deoarece aceștia dobândesc prin moștenire-dacă o acceptă-un patrimoniu sau o fracțiune de patrimoniu, adică o universalitate care cuprinde nu numai drepturi, dar și obligații, înseamnă că vor fi ținuți la plata pasivului succesoral.
Din coroborarea art. 1155 alin. 1 cu art. 1114 alin. 3 NCC rezultă că legatarii cu
titlu particular nu contribuie la plata pasivului succesoral deoarece nu au vocație la o universalitate.
Deși, de regulă, legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii, prin excepție, legatarul cu titlu particular poate fi obligat să contribuie la acoperirea pasivului în anumite situații.
Pe lângă ipotezele menționate expres de art. 1114 alin. 3 NCC, legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii nici în următoarele situații: în cazul legatului care are ca obiect un imobil ipotecat, caz în care dacă legatarul a plătit creanța ipotecară se subrogă în dreptul creditorilor plătitori putând recupera, pe calea acțiunii în regres, plata făcută de la succesiunea universală/ cu titlu universal obligată să suporte pasivul; și nici în situația legatului uzufructului universal sau cu titlu universal, caz în care legatarul va fi obligat la plata datoriilor și sarcinilor aferente patrimoniului sau fracțiunilor de patrimoniu ce constituie obiectul dreptului său în calitate de uzufructuar, iar nu în calitate de moștenitor al lui de cuius.
Întinderea răspunderii moștenitorilor pentru pasivul succesoral.
Pentru interpretarea art. 1155 alin. 1 NCC, trebuie făcută o trimitere la dispozițiile din art. 1114 alin. (2) NCC, potrivit căruia moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal care au acceptat moștenirea răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia.
Astfel, față de reglementarea anterioară potrivit căreia întinderea obligației de suportare a pasivului succesoral se analiza și în funcție de modalitatea de acceptare-pură și simplă sau sub beneficiu de inventar-iar moștenitorii legali, legatarii universali și cei cu titlu universal care acceptau moștenirea pur și simplu răspundeau pentru datoriile și sarcinile moștenirii atât cu bunurile dobândite prin moștenire, cât și cu bunurile proprii, iar dacă acceptau succesiunea sub beneficiu de inventar, ei urmau să răspundă de pasivul succesoral numai în limita valorii bunurilor dobândite prin moștenire, în prezent, potrivit art. 1155 alin. 1 NCC, coroborat cu art. 1114 alin. 2 NCC, moștenitorii universali și cu titlu universal sunt ținuți să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral și numai proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
Regula divizării de drept a pasivului succesoral între moștenitori de la data deschiderii moștenirii
Regula enunțată în alin. 1 al art. 1155 NCC presupune suportarea pasivului succesoral proporțional cu cota succesorală ce revine moștenitorilor universali sau celor cu titlu universal.
Pasivul succesoral se transmite divizat de drept între comoștenitori corespunzător părții ereditare a fiecăruia de la data deschiderii succesiunii, iar partea ereditară reprezintă cota-parte ideală ce se cuvine moștenitorului din patrimoniul succesoral în urma devoluțiunii succesorale.
În situația în care există legate formulate astfel încât nu permit determinarea părților ereditare (de exemplu, un legat cu titlu universal care nu prevede în mod expres o fracțiune matematică din patrimoniul succesoral care i se cuvine, cum ar fi legatul bunurilor imobile sau legatul bunurilor imobile), divizarea pasivului se va face pe părți virile între comoștenitori, în funcție de numărul acestora, iar, ulterior, părțile ereditare ale comoștenitorilor se vor putea stabili prin raportarea valorilor bunurilor primite la întregul patrimoniu, iar eventualele diferențe între părțile virile și părțile ereditare se vor regulariza de obicei, cu ocazia efectuării partajului.
Deși a fost corijată eroarea de limbaj din reglementarea anterioară-art. 774-775 C.civ., unde se menționa că pasivul se suportă în raport de emolumentul cules de moștenitorii universali și celor cu titlu universal, totuși formularea „proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia” din art. 1155 NCC nu este complet la adăpost de critică, deoarece ar fi fost necesară clarificarea expresă a faptului că plata datoriilor și sarcinilor moștenirii se suportă proporțional cu cota succesorală la care moștenitorii menționați au vocație.
Primatul creditorilor succesiunii și a creditorilor ale căror creanțe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moștenirii.
Punerea în executare a creanțelor creditorilor este confruntată cu întinderea obligației răspunderii pentru pasiv a fiecărui moștenitor și cu regula divizării de drept a pasivului succesoral, ambele aspecte având drept consecință divizarea gajului creditorilor chirografari.
La rândul său, această situație angrenează divizarea acțiunii de executare a creanțelor, ceea ce poate antrena o multitudine de acțiuni în executare și apărări din partea fiecărui moștenitor în parte, aspecte care fac ca procesul plății creanței să devină complicat, lung și oneros.
În conformitate cu dispozițiile art. 1155 alin. 2 NCC, exercițiul drepturilor creditorilor necesită o atenție deosebită atunci când executarea este cerută atât timp cât bunurile succesorale sunt încă în indiviziune.
Pentru această perioadă, situația executării creanțelor este simplificată prin preferința acordată creditorilor succesiunii și a creditorilor ale căror creanțe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moștenirii și prin unicitatea acțiunii în executare care trebuie să îi reunească în calitate de pârâți pe toți indivizarii.
În concluzie, creditorii numiți pot, înainte de efectuarea partajului să urmărească bunurile indiviziunii succesorale fără a se preocupa de diviziunea de drept a pasivului și de faptul că plata datoriilor și sarcinilor moștenirii se suportă proporțional cu cota succesorală la care moștenitorii menționați au vocație.
Se impun a fi făcute câteva precizări:
beneficiari ai dreptului de urmărire a bunurilor indivize înainte de partaj sunt doar creditorii lui de cuius și creditorii sarcinilor moștenirii născute până la data partajului;
prin bunurile aflate în indiviziune nu înțelegem doar bunurile care se găsesc în masa succesorală la data deschiderii succesiunii, ci și bunurile și valorile care au înlocuit aceste bunuri, cât și fructele lor;
plata creditorilor preferați se va face în bani, în măsura în care masa succesorală dispune de lichidități; în caz contrar creditorii preferați pot cere executarea asupra celorlalte bunuri din masa indiviză;
avantajul creditorilor preferați este considerabil prin raportare la situația creditorilor personali ai unui indivizar sau a creditorilor succesiunii pentru datoriile care rezultă din lichidarea stării de indiviziune/efectuarea partajului, aceștia neputând urmări cota parte a moștenitorilor din bunurile indivize întrucât singura lor modalitatea de acțiune este provocarea partajului.
Deși dispozițiile art. 1155 alin. 2 NCC sunt inspirate de Codul civil francez trebuie precizat că, și sub auspiciile vechii reglementări, doctrina a identificat o excepție de la regula diviziunii de drept a pasivului succesoral, constând în dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, care rămâne indivizibil atât timp cât durează indiviziunea, iar, până la partaj, creditorii succesiunii pot urmări bunurile succesorale pentru întreaga creanță..
De la regula divizibilității de drept a pasivului, există patru excepții reglementate în
art. 1155 alin. 3) NCC.
Prima excepție reglementată la lit. a) vizează inaplicabilitatea divizării de drept a pasivului succesoral în cazul unei obligații indivizibile, dar nu solidară, caz în care, conform art. 1425 NCC, fiecare dintre moștenitori poate fi constrâns separat la executarea întregii obligații, cu posibilitatea de a obține restituirea prestațiilor efectuate în temeiul obligației indivizibile , ceea ce înseamnă că orice moștenitor poate fi urmărit pentru întreg, cu drept de regres împotriva comoștenitorilor.
Obligația este indivizibilă în cazul în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. (art. 1424 C. Civ.)
A doua excepție de la divizarea de drept a pasivului succesoral, reglementată la lit. b), vizează obligația care are ca obiect un bun individual determinat ori o prestație determinată asupra unui astfel de bun, caz în care moștenitorul posesor va putea fi acționat singur, având drept de regres împotriva celorlalți moștenitori; elementul de noutate constă în exceptarea expresă de la divizarea de drept a pasivului succesoral a obligației care are ca obiect o prestație determinată asupra unui astfel de bun.
A treia excepție de la divizarea de drept a pasivului succesoral este reglementată la
lit. c) și are în vedere obligația garantată cu o ipotecă sau o altă garanție reală, caz în care moștenitorul care primește bunul afectat garanției va fi obligat pentru tot-deoarece ipoteca este indivizibilă, însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moștenirii se reduce corespunzător.
Astfel, creditorul ipotecii va putea să-și satisfacă creanța prin urmărirea bunului ipotecar, nefiind necesar să-și dividă acțiunea contra moștenitorilor. Moștenitorul urmărit pentru întreaga datorie va avea drept de recurs împotriva celorlalți moștenitori obligați la plata pasivului pentru partea care le revine.
Ultima excepție de la divizarea de drept a pasivului succesoral, reglementată la lit. d) vizează situația în care unul dintre moștenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligația.
Elementul de noutate este dat de consacrarea expresă a faptului că, în acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlalți moștenitori constituie o liberalitate, supusă reducțiunii dacă este cazul.
Astfel, moștenitorul însărcinat prin titlu cu plata datoriei va putea fi urmărit singur de către creditor, de regulă fără drept de regres împotriva celorlalți.
Titlul din care rezultă însărcinarea poate fi testamentul, convenția dintre moștenitori încheiată după deschiderea moștenirii, iar dacă însărcinarea rezultă din creanța încheiată de defunct cu creditorul, se admite acțiunea în regres.
Plata creditorilor
Conform art. 1156 alin. 1 NCC, creditorii personali ai succesorilor nu pot proceda la urmărirea părții indivize a debitorului din bunurile succesorale, înainte de a se face partajul întregii averi succesorale, partaj care poate fi făcut inclusiv la cererea acestora pe baza dispozițiilor din alin. 2 al art. 1156 NCC care permite în mod expres creditorilor personali ai moștenitorilor și oricărei persoane care justifică un interes legitim, în legătură cu procedura partajului succesoral, să ceară partajul în numele debitorului lor, dar și să pretindă să fie prezenți la partajul prin bună învoială sau să intervină în procesul de partaj.
Acești creditori nu exercită dreptul în nume propriu, ci pentru coindivizarul-debitor.
Dacă se face plata creanțelor în timpul derulării acțiunii de partaj, aceasta nu mai poate continua, întrucât devine lipsită de interes pentru creditorii personali ai succesorilor.
Astfel, art. 1156 alin. 3 NCC recunoaște celorlalți moștenitori posibilitatea de a obține respingerea acțiunii de partaj introduse de către creditorul personal al unui comoștenitor-debitor, plătind datoria în numele și pe seama moștenitorului debitor.
Întrucât, prin înțelegerea lor, coindivizarii pot încerca fraudarea creditorilor lor,
art. 1156 alin. 4 NCC le oferă acestora posibilitatea de a interveni în procedura partajului pe calea opoziției la partaj, încercându-se astfel prevenirea ineficacității partajului prin introducerea ulterioară a acțiunii pauliene de către creditori.
Opoziția dă dreptul creditorilor de a participa la partaj și de a-și exprima interesele în legătură cu acesta.
Raportat la condițiile care trebuie îndeplinite pentru creditorii care solicită revocarea partajului, regula este că acțiunea în revocarea partajului rămâne supusă dispozițiilor generale privind acțiunea revocatorie, în sensul că, pentru a ataca împărțeala cu acțiunea revocatorie, creditorii trebuie să dovedească prejudiciul.
Prin excepție, atunci când creditorii au cerut să fie prezenți, iar partajul s-a realizat în lipsa lor și fără să fi fost convocați, creditorii pot solicita revocarea partajului fără a fi obligați să dovedească frauda copărtașilor.
În privința formei, legea nu prevede vreo condiție specială, opoziția trebuind să rezulte neechivoc.
Potrivit art. 1156 alin. 5 NCC, creditorii moștenirii vor fi plătiți cu preferință față de creditorii personali ai moștenitorului din bunurile moștenirii atribuite la partaj, precum și din cele care le iau locul în patrimoniul moștenitorului; această situație reprezintă un privilegiu al creditorilor succesiunii față de creditorii personali ai moștenitorilor deoarece creditorii moștenirii au dreptul de a fi plătiți cu preferință din față de creditorii personali ai moștenitorului din aceste bunuri, iar creditorii personali ai moștenitorilor vor putea urmări aceste bunuri numai după satisfacerea creanțelor creditorilor moștenirii.
Articolul 1156 alin. 6 NCC permite invocarea acestui privilegiu inclusiv de către ereditorul-legatar care au dreptul de a fi plătiți cu preferință din față de creditorii personali ai moștenitorului, dar numai dacă legatul este cu titlu particular iar obiectul legatului nu constă într-un bun individual determinat.
În cazul în care unul dintre moștenitorii universali sau cu titlu universal care, din cauza garanției reale sau din orice altă cauză, plătește din datoria comună mai mult decât partea proporțională cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia (partea sa ereditară), art. 1157 alin. 1 NCC îi recunoaște un drept de regres împotriva celorlalți comoștenitori legali sau testamentari, universali sau cu titlu universal pentru partea din datoria comună plătită peste parte care îi revenea. Această acțiune poate avea o natură juridică diferită: acțiune personală, când se face plata unei obligații indivizibile; acțiune derivată din gestiunea de afaceri, când plătește mai mult decât partea sa ereditară cu intenția de a gera interesele celorlalți moștenitori; acțiune provenind dintr-o subrogație reală, când moștenitorul acceptant sub beneficiu de inventar plătește o datorie/sarcină a moștenirii din propriul său patrimoniu; acțiune în garanție a împărțelii, când acțiunea în regres e efectuată după realizarea partajului, întrucât are caracter personal, acțiunea în regres e prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, indiferent dacă se valorifică printr-o acțiune separată sau dacă este exercitată în cadrul procesului de partaj.
Lăsarea bunurilor moștenirii în posesia moștenitorilor solvens poate valora o recunoaștere de datorie ce are ca efect întreruperea prescripției
Dreptul de regres împotriva celorlalți comoștenitori este recunoscut de art. 1157 NCC numai pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia, adică numai pentru partea din datoria comună pe care fiecare dintre ei era obligat să o suporte, chiar și atunci când moștenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în drepturile creditorilor.
Astfel, potrivit art. 1157 alin. 1 NCC, acțiunea în regres este divizibilă, chiar dacă creanța creditorului plătit este indivizibilă, moștenitorul solvens putând cere de la comoștenitori partea pe care fiecare dintre ei era obligat să o suporte, ținându-se cont și de contribuția sa la plata pasivului.
În baza dispozițiilor art. 1157 alin. 2 NCC, dacă unul dintre moștenitorii universali sau cu titlu universal este insolvabil, partea lui din pasivul moștenirii se împarte între toți ceilalți comoștenitori, în proporție cu cotele succesorale ale fiecăruia și, astfel, comoștenitorul solvens suportă alături de ceilalți comoștenitori insolvabilitatea unuia dintre ei, proporțional cu părțile ereditare.
Dubla calitatea a unei persoane, de moștenitor și de creditor al succesiunii-indiferent că este creditor din datorii sau din sarcini ale succesiunii-nu îi acordă acesteia vreun privilegiu în executarea creanței sale, prioritate având calitatea de creditor în conformitate cu dispozițiile alin. 3.
Pentru partea din datorie care trebuie să o suporte ca moștenitor sunt incidente dispozițiile noului Cod civil privind compensația, imputația plății și confuziunea, chiar dacă datoria și creanța se găsesc în mase de bunuri diferite. (art. 1620-1624 C. civ.)
Raportul datoriilor
Raportul datoriilor este o operațiune prin care moștenitorul care are o datorie către defunct ori față de succesiune este obligat să o raporteze, adică să o readucă la masa succesorală, ceea ce înseamnă că preia în lotul său bunuri mai puține decât cota-parte care i se cuvine din moștenire, corespunzător valorii datoriei.
Se consideră că un succesibil care a primit un împrumut în timpul vieții lui de cuius de la acesta, fără a i se cere plata în timpul vieții, a primit un avantaj care trebuie raportat
Raportul datoriilor se justifică prin faptul că se urmărește asigurarea egalității între comoștenitori potrivit cotelor succesorale.
Momentul la care se poate realiza raportul datoriilor.
Raportul datoriilor se poate realiza atât cu ocazia partajului, cât și înainte de partajul succesoral, dar numai dacă există acordul moștenitorilor.
Introducerea alin. 4 a fost determinată de necesitatea înlăturării controverselor din doctrină cu privire la natura juridică a raportului datoriilor, pe de o parte fiind susținută opinia că ar fi o variantă a raportului donațiilor, având același domeniu de aplicare, iar, pe de altă parte, opinia contrară în sensul că raportul datoriilor nu este o varianta a raportului datoriilor, ci este un mod de lichidare propriu împărțelii, destinat să asigure împărțeala între copărtași, fiind o operațiune de partaj propriu-zis, ceea ce antrena efecte diferite și cu privire la momentul la care se poate realiza raportul datoriilor.
Soluția din doctrină în sensul că lichidarea datoriilor prin raport nu presupune, neapărat, o operațiune de partaj, lichidarea prin raport a datoriilor putând avea loc și fără ieșirea din indiviziune a moștenitorilor a inspirat dispoziția din alin. (4) care permite realizarea raportului datoriilor și înainte de partajul succesoral, dacă există acordul moștenitorilor.
Modul de efectuare a raportului datoriilor.
Cu titlu de noutate, art. 1158 alin. 1 NCC prevede expres modalitatea de efectuare a raportului datoriilor prin luare mai puțin, adică prin echivalent, pentru cazul în care, la data partajului succesoral, un moștenitor are o datorie certă și lichidă față de moștenire.
Deși intenția legiuitorului de a introduce prevederea expresă a unei soluții în acest sens este importantă, rămâne problema lipsei de corelare cu terminologia din art. 1151 NCC: pe de o parte, art. 1151 NCC stabilește regula că raportul se face prin echivalent, care se poate realiza prin preluare, imputație sau în bani, prin excepție existând posibilitatea ca donatarul să opteze pentru efectuarea raportului în natură, iar, pe de altă parte, art. 1158 alin. 1 NCC prevede efectuarea raportului datoriilor prin luare mai puțin. Astfel, deși noțiunea de raport prin echivalent este cunoscută și sub denumirea de raport prin luare mai puțin sau raport în valoare, ar fi fost necesară folosirea unei terminologii unitare în art. 1151 și art. 1158 NCC, fie pentru motive de tehnică legislativă, dar și pentru a evita punerea problemei dacă legiuitorul a dorit să stabilească modalitatea de realizare a raportului datoriilor prin luare mai puțin ca variantă diferită față de modalitatea realizării raportului prin echivalent.
Astfel, efectuarea raportului datoriilor prin luare mai puțin, adică prin echivalent, fie prin preluare, fie prin imputație, presupune că moștenitorul care are o datorie față de moștenire va prelua în lotul său bunuri mai puține decât cota-parte care i se cuvine din moștenire, corespunzător valorii datoriei, respectiv valoarea datoriei se scade din cota-parte care i se cuvine din moștenire.
Ca urmare a realizării raportului datoriei, creanța se stinge prin confuziune până la limita cotei-părți ce revine din moștenire acelui debitor.
În cazul în care moștenitorul are mai multe datorii față de moștenire care nu sunt acoperite cu partea sa din bunurile moștenirii, art. 1158 alin. 2 NCC dispune că aceste datorii se sting proporțional prin raport, în limita părții respective, adică în limita cotei sale din moștenire.
Dacă datoria depășește în valoare limitele cotei succesorale a debitorului, pentru diferența în plus nu se pot aplica regulile raportului datoriilor, ci regulile plății obișnuite.
Avantajele raportului datoriilor pentru moștenitori, analizate în doctrină, constau în faptul că raportul conferă comoștenitorilor un drept de preferință, fiind înlăturat concursul creditorilor moștenitorului debitor și riscul insolvabilității; comoștenitorii au dreptul la dobândă pentru datorie de la data deschiderii moștenirii. De asemenea, se impune a preciza că raportul este permis și pentru datoriile neajunse la scadență.
Condiții pentru obligația de raport al datoriilor.
Ca primă condiție, existența obligației de raport al datoriilor presupune acceptarea succesiunii și calitatea de debitor al succesiunii, calitate dobândită înainte sau după deschiderea moștenirii.
Datoria moștenitorului față de succesiune poate avea ca obiect sume de bani sau bunuri, fără a se face vreo distincție în funcție de izvorul acesteia (contractual, delictual etc.), de modul de dobândire (datorie personală sau dobândită prin reprezentare sau retransmitere).
Astfel, moștenitorul care vine la succesiune prin reprezentare trebuie să raporteze atât datoriile sale către defunct, cât și datoriile reprezentatului față de defunct, chiar dacă a renunțat la moștenirea acestuia.
Este necesar să existe mai mulți moștenitori (comoștenitori), iar comoștenitorul să aibă o datorie față de succesiune, prin raportul datoriilor urmărindu-se restabilirea egalității între comoștenitori, egalitate pe care trebuie să o privim în sens juridic, adică potrivit cotelor succesorale.
În ceea ce privește persoanele obligate la raportul datoriilor, deși s-a formulat opinia că raportul datoriilor are același domeniu de aplicare ca și raportul donațiilor, opinia majoritară este în sensul că raportul datoriilor este aplicabil tuturor moștenitorilor.
Astfel, obligația de realizare a raportului datoriilor nu are același domeniu de aplicare ca raportul donațiilor-și deci nu se limitează la soțul supraviețuitor, atunci când vine la moștenire alături de descendenții defunctului, respectiv la descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală-argumentele în acest sens fiind date de:
faptul că art. 1158 alin. 1 NCC se referă la „un moștenitor » și nu limitează aplicarea numai la soțul supraviețuitor și descendenții defunctului;
faptul că a fost introdus alin. 4 care a soluționat problema naturii juridice a raportului datoriilor care nu se suprapune peste raportul donațiilor, ceea ce înseamnă că raportul datoriilor este aplicabil și față de alți moștenitori, inclusiv legatari universali sau cu titlu universal;
faptul că art. 1146 alin. 1 NCC, care indică persoanele obligate la raportul donațiilor, are caracter de strictă interpretare și nu există temei pentru a fi extins pentru cazul raportului datoriilor.
O altă condiție pentru raport al datoriilor, impusă de art. 1158 alin. 1 NCC, este ca un moștenitor să aibă o datorie certă și lichidă față de moștenire la data partajului succesoral, fără a fi neapărat și exigibilă și indiferent de izvorul datoriei sau obiectul ei.
Nu se pune problema efectuării raportului în cazul creanței pe care un moștenitor o are față de moștenire deoarece art. 1158 alin. 3 NCC stipulează expres că raportul nu operează pentru această categorie; astfel, nu există posibilitatea pentru acesta de a prelua cu întâietate din masa succesorală bunuri care să acopere valoarea creanței sale.
Deși legea nu prevede posibilitatea unei scutiri de raportul datoriilor, astfel încât nu se pune problema unei condiții separate pentru acest aspect, totuși, în doctrină se analizează separat condiția de a nu fi intervenit o iertare sau remitere de datorie, care constituie o liberalitate, cu regimul corespunzător, deoarece dacă se permite acest lucru, nu este exclusă nici posibilitatea de a stipula că datoria urmează a se stinge numai prin plată.
Dubla calitate de debitor și creditor al succesiunii.
Conform art. 1158 alin. 3 NCC, moștenitorul care este atât creditor, cât și debitor al moștenirii se poate prevala de compensația legală, recunoscându-i-se, în temeiul legii, posibilitatea de a o invoca chiar dacă nu ar fi întrunite condițiile acesteia.
CAPITOLUL IV
CĂILE PROCEDURALE DE REALIZARE A RAPORTULUI
Modalitatea de efectuare a raportului
Spre deosebire de reglementare anterioară, în care i era consacrată posibilitatea de a efectua raportul fie în natură, prin readucerea efectivă a bunului la masa succesorală, fie prin echivalent, prin introducerea art. 1151 alin. 1 și 2 NCC, după modelul C.civ. al Provinciei Quebec, se schimbă radical sistemul modului de efectuare a raportului.
Astfel, conform alin. 1 al art. 1151 NCC, regula este că raportul se face prin echivalent, fiind considerată ca nescrisă dispoziția care impune donatarului raportul în natură, ceea ce înseamnă că este interzisă obligarea donatarului la efectuarea raportului în natură cu scopul de a asigura protejarea circuitului civil și a liberei circulații a bunurilor.
Soluția consacrată a avut ca bază modelul legiuitorului francez, care a instituit regula raportului prin echivalent și numai prin excepție în natură.
În cazul efectuării raportului prin echivalent, numit în doctrină raport prin luare mai puțin/raport în valoare/ raport prin echivalent valoric efectiv- deși există și opinia separată conform căreia raportul prin echivalent și raportul prin luare mai puțin nu ar fi același lucru, cel obligat la raport păstrează bunul donat în natură, dar aduce la masa succesorală valoarea lui, comoștenitorii fiind satisfăcuți prin echivalent valoric al bunului raportat, în bunuri sau în bani, proporțional cu cotele succesorale ale fiecăruia.
Soluția nou stabilită vine să răspundă unor aprecieri făcute în doctrină în sensul că raportul în natură ar fi dăunător prin consecințele sale: donatarul gestionează bunul cu reținere, știind că trebuie să-1 raporteze, existând o insecuritate în raporturile cu terții.
Astfel, donația nu se desființează la data deschiderii moștenirii, iar donatarul rămâne proprietarul bunului donat.
Cu titlu de excepție de la regula din alin. 1 al art. 1151 NCC, se recunoaște posibilitatea ca raportul să se efectueze în natură deoarece alin. 2 conferă donatarului posibilitatea de a opta pentru efectuarea raportului în natură, dacă la data cererii de raport este încă proprietarul bunului și nu 1-a grevat cu o sarcină reală și nici nu 1-a dat în locațiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani.
Accentul cade pe faptul că numai donatarul poate decide să facă raportul în natură și nici în această situație nu trebuie afectați terții titulari ai unor drepturi reale.
Raportul în natură operează ca o condiție rezolutorie, donația fiind desființată retroactiv, iar donatarul considerat că nu a fost niciodată proprietar, bunurile donate făcând parte, de la data deschiderii moștenirii, din masa succesorală.
În cadrul doctrinei s-a susținut că formularea „cu toate acestea” utilizată în alin. 2 al art. 1151 NCC, nu foarte potrivită în contextul unui limbaj juridic tehnic specific, poate fi interpretată în sensul că, prin excepție de la regula enunțată în alin. 1, donatarul poate opta pentru efectuarea raportului în natură..
Elementul de noutate este dat de faptul că, deși în baza reglementării anterioare raportul bunurilor imobile se făcea, de regulă, în natură, iar în cazul bunurilor mobile raportul se efectua prin echivalent, dacă donatorul nu impunea sau autoriza raportul în natură, soluția reținută în art. 1151 NCC nu face distincție între raportul în cazul bunurilor mobile și în cazul bunurilor imobile, regula fiind acea a efectuării raportului prin echivalent, cu mențiunea că raportul se poate realiza în natură atât în cazul imobilelor, cât și în cazul mobilelor, atunci când donatarul optează în acest sens.
Efectuarea raportului donațiilor prin echivalent
Articolul 1151 alin. 3 NCC stabilește trei moduri de efectuare a raportului prin echivalent: prin preluare, prin imputație sau în bani, iar alin. 4, 5 și 6 al art. 1151 NCC detaliază modul în care funcționează acestea.
Raportul prin preluare.
Conform alin. 4, raportul prin preluare se realizează prin luarea din masa succesorală de către moștenitorii îndreptățiți la raport a unor bunuri, pe cât rrsibil de aceeași natură și calitate cu cele care au format obiectul donației, ținând seama de cotele succesorale ale fiecăruia, iar bunurile rămase după această operațiune se împart între mostenitori.
Elementul de noutate din art. 1151 alin. 4 NCC este dat de introducerea expresiei ”ținând seama de cotele succesorale ale fiecăruia” care vine să clarifice faptul că preluarea se va realiza în mod proporțional în funcție de cotele succesorale ale comoștenitorilor, și nu în mod egal, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde se prevedea că fiecare comoștenitor va /lua din masa succesorală o parte egală cu bunul donat.
Prevederea anterioară a fost susceptibilă de critici deoarece, în timp ce soluția se putea aplica ca atare pentru ipoteza descendenților defunctului cu drepturi egale, în cazul soțului supraviețuitor care venea la moștenire alături de descendenți soluția preluării unei părți egale nu se putea aplica decât în anumite cazuri-de ex. ipoteza soțului supraviețuitor care venea la moștenire în concurs cu trei descendenți-în restul cazurilor fiind aplicată soluția preluării în mod proporțional cu cotele succesorale, chiar in lipsa unei dispoziții exprese în acest sens sau chiar peste dispoziția expresă care stabilea preluarea unei părți egale.
Raportul prin imputație
Conform alin. 5 al art. 1151 NCC, în cazul raportului prin imputație, valoarea donației se scade din partea moștenitorului obligat la raport. Astfel, după stabilirea cotelor succesorale ale comoștenitorilor, faptul că valoarea donației se scade din partea
moștenitorului obligat la raport înseamnă că cel obligat la raport va culege efectiv o parte ce reprezintă diferența dintre valoarea cotei sale succesorale și valoarea donației.
Raportul prin preluare și prin imputație presupun că valoarea părții de moștenire cuvenite gratificatului este mai mare sau egală cu donația pe care o raportează deoarece, în caz contrar, cel gratificat poate renunța la moștenire pentru a păstra donația, cu excepția ipotezei unei acceptări forțate și a incidenței dispozițiilor art. 1147 alin. 2 NCC.
Raportul în bani
În baza alin. 6 al art. 1151 NCC, în cazul raportului în bani, numit în doctrină raport propriu-zis în valoare , cel obligat la raport va depune la dispoziția celorlalți moștenitori o sumă de bani care reprezintă diferența dintre valoarea bunului donat și partea din această valoare ce corespunde cotei sale succesorale.
Această modalitate poate fi utilizată atunci când bunurile din masa succesorală nu sunt suficiente pentru a permite efectuarea unui raport prin preluare sau prin imputație, iar donatarul nu poate renunța la moștenire pentru a păstra donația deoarece sunt întrunite condițiile acceptării forțate a moștenirii sau ale raportului donației și în cazul renunțării.
Căile de realizare a raportului
Articolul 1152 alin. 1 NCC prevede că raportul se poate realiza fie prin bună învoială în cadrul partajului amiabil, fie pe cale judecătorească, în cadrul partajului judiciar nefiind exclusă însă posibilitatea ca în cadrul partajului judiciar părțile să se înțeleagă în legătură cu modul de realizare a partajului.
Acțiunea în raport reprezintă mijlocul juridic legal care permite comoștenitorilor interesați să sesizeze instanța de judecată, solicitând obligarea comoștenitorului beneficiar al unei donații să raporteze la masa succesorală bunurile care au făcut obiectul donației.
Elementul de noutate este dat de faptul că, spre deosebire de reglementarea anterioară, raportul nu se mai poate face printr-o acțiune separată-introdusă atât înainte, cât și după partaj-deoarece art. 1152 alin. 1 NCC stipulează că raportul se realizează în cadrul partajului.
Astfel, deși inițial, în Proiectul noului Cod civil și în Legea nr. 287/2009, a fost recunoscută posibilitatea ca raportul să se realizeze atât printr-o acțiune separată, cât și printr-o cerere incidentală formulată în cadrul partajului, soluția finală reținută de art. 1152 NCC a fost cea potrivit căreia raportul se poate face doar în cadrul partajului.
Deși s-a susținut că dreptul la raport poate fi valorificat și după împărțeală, soluția reținută de legiuitor are în vedere opinia potrivit căreia raportul este o operațiune specifică partajului, care nu se justifică după efectuarea partajului, și care nu poate exista independent de partaj, deoarece numai cu prilejul partajului poate avea loc imputația sau preluarea care îi sunt specifice.
Raportul nu se realizează de drept, ci numai la cererea persoanelor îndreptățite, acțiunea în executarea raportului fiind o acțiune în realizarea dreptului la raport, deși în doctrină a fost susținută și opinia contrară , în sensul că raportul donațiilor ar opera de drept și nu ca urmare a unei acțiuni de raport sau că acțiunea poate să nu fie una în realizarea unui drept, ci una în constatare.
Caracterul colectiv al acțiunii în realizarea raportului.
Deoarece donația raportabilă este considerată un avans asupra moștenirii, iar prin raportul donațiilor se restabilește echilibrul între moștenitori, urmărindu-se asigurarea cotelor succesorale ale fiecăruia, art. 1152 alin. 2 NCC prevede că raportul cerut de unul dintre moștenitori profită și celorlalți moștenitori îndreptățiți să solicite raportul, cu excepția celor care au renunțat în mod expres la raport.
Alineatul 2 al art. 1152 NCC stabilește caracterul colectiv al acțiunii în raportul donației, soluție care a fost deja consacrată în doctrină, chiar și în lipsa unui text legal, în sensul că acțiunea în realizarea raportului este indivizibilă, iar exercitarea ei doar de către unul dintre moștenitori profită și celorlalți îndreptățiți să solicite raportul, chiar dacă nu au cerut personal acest lucru, dar cu respectarea condiției ca aceștia să nu fi renunțat în mod expres la raport.
În baza reglementării anterioare, din care lipsea o consacrare expresă a acestei soluții, s-a susținut și opinia contrară, în sensul că persoanele în favoarea cărora este reglementat raportul nu li se poate impune raportul deoarece sunt în drept să-1 invoce sau nu
Caracterul imprescriptibil al acțiunii în realizarea raportului.
Acțiunea în executarea raportului este o acțiune personală. Însă, se susține că această acțiune nu este prescriptibilă în termenul de 3 ani, care începe să curgă de la deschiderea succesiunii, ci este imprescriptibilă, argumentându-ne soluția după cum urmează:
acțiunea poate fi realizată doar în cadrul partajului, iar acesta este imprescriptibil, putând fi efectuat de moștenitori oricând doresc; în caz contrar, ar însemna obligarea moștenitorilor care doresc să beneficieze de raport la inițierea partajului în termen de trei ani de la data deschiderii succesiunii;
imprescriptibilitatea este atestată de modificările suferite de art. 1152 NCC de la data adoptării Legii nr. 287/2009.
Evaluarea bunului raportat
Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent.
Până la introducerea art. 1153 NCC, soluția admisă în doctrină a fost că evaluarea bunurilor în vederea efectuării raportului se făcea în mod distinct pentru bunurile imobile, în cazul cărora evaluarea se făcea în funcție de valoarea la data deschiderii moștenirii, și pentru bunurile mobile, în cazul cărora se avea în vedere valoarea bunului din momentul încheierii contractului de donație.
Spre deosebire de aceste soluții din doctrină, art. 1151 alin. (1) NCC, fără a face distincție între bunuri mobile și imobile, stabilește regula potrivit căreia evaluarea bunurilor pentru efectuarea raportului prin echivalent se face în funcție de valoarea bunului donat la momentul judecății, ținându-se însă cont de starea lui în momentul donației, din care se scade valoarea, la momentul judecății, a sarcinilor asumate prin contractul de donație.
Deși, inițial, în Proiectul noului Cod civil s-a stabilit evaluarea bunului în funcție de valoarea din momentul partajului, renunțarea la această soluție și consacrarea soluției conform căreia evaluarea se face în funcție de valoarea bunului donat de la momentul judecății, adică valoarea bunului la momentul realizării raportului, se justifică prin faptul că, inițial, în Proiectul noului Cod civil a fost recunoscută posibilitatea ca raportul să se realizeze atât printr-o acțiune separată, cât și printr-o cerere incidentală formulată în cadrul raportului de partaj iar o trimitere a art. 1153 NCC la valoarea bunului de la momentul partajului nu s-ar fi corelat cu soluția respectivă; totuși, soluția finală la care s-a oprit legiuitorul în art. 1152 NCC a fost cea potrivit căreia raportul să se poată face doar în cadrul partajului.
În situația în care bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, prin excepție de la regula de mai sus, art. 1153 alin. 2 NCC, inspirat de Codul civil francez, dispune că se va ține seama de valoarea bunului la data înstrăinării.
Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ține cont de valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu și de starea lui la momentul dobândirii.
Totuși, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare.
Spre deosebire de soluția din Codul civil francez, care prevede că raportul unei sume de bani este egal cu cuantumul acesteia, prin introducerea prevederilor din art. 1153 alin. 3 NCC, conform căruia sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflației, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului și data realizării raportului, se urmărește să se asigure un echilibru între donatar și moștenitorii îndreptățiți la raport.
Articolul 1154 alin. 1 NCC recunoaște donatarului dreptul de a recupera, proporțional cu cotele succesorale, cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate, precum și cu lucrările autonome necesare și utile până la data raportului, justificarea fiind aceea că aceste cheltuieli profită moștenirii. Creanța donatarului este garantată cu dreptul de retenție asupra bunului recunoscut de art. 1154 alin. 3 NCC până la momentul plății efective a sumelor datorate.
Articolul 1154 alin. (2) NCC, realizat după modelul Codului civil francez, are în vedere faptul că, deși regula enunțată în art. 1151 NCC este cea a efectuării raportului prin echivalent, raportul se poate realiza în natură dacă donatarul optează în acest sens și, astfel, este necesară stabilirea răspunderii donatarului sub forma obligării sale la plata de despăgubiri pentru toate degradările și deteriorările care au micșorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile.
Pe de o parte, în cazul raportului în natură este recunoscut dreptul donatarului la cheltuielile făcute pentru ameliorările bunului donat, iar, pe de altă parte, poate fi angajată răspunderea donatarului pentru degradările bunului donat, astfel încât, în mod firesc, legiuitorul a introdus, prin art. 1154 alin. (3) teza a II-a NCC, posibilitatea de a opera compensarea între creanța donatarului și despăgubirile pe care le datorează pentru degradările bunului donat, care operează până la valoarea celei mai mici dintre acestea.
CAPITOLUL V
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND RAPORTUL DONAȚIILOR ȘI AL DATORIILOR
Asemeni dreptului intern la nivelul diferitelor legislații europene – Germania, Italia- raportul donațiilor reprezintă obligația pe care o au între ei, unii față de alții, descendenții și soțul supraviețuitor ai defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală de a readuce la moștenire, în natură sau prin echivalent bănesc, bunurile care le-au fost donate.
Însă, există legislații precum cea franceză în care obligația de raport revine tuturor moștenitorilor legaliai defunctului, iar nu doar descendenților și soțului supraviețuitor cu este reglementat raportul donațiilor la nivel intern.
Fiind vorba de persoane foarte apropiate defunctului donator, față de care are afecțiune egală, legislațiile europene prezumă că prin donația făcută el nu a voit să avantajeze pe donatar cu bunul donat în detrimentul celorlalți moștenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moștenirii ce i se va cuveni potrivit legii.
În legislația franceză donațiile făcute de de cuius pot fi realizate dpr în limita cotității disponibile, excesul fiind supus raportului..
La nivelul practicii judiciare franceze s-a reținut în mod corect că în cazul donației unui bun comun, în lipsa unei dispoziții contrare, această donație este raportabilă jumătate la succesiunea unuia dintre soți și jumătate la succesiunea celuilalt soț. În consecință, decizia instanței prin care un astfel de bun a fost raportat în integralitatea sa la succesiunea unuia dintre soți este nelegală.
La nivelul legislațiilor civile din Germania și Italia obligația de raport nu funcționează dacă donația a fost făcută moștenitorilor defunctului în linie ascendentă sau colaterală. Ea are deci, în acest caz, potrivit legii, caracter definitiv, preciputar.
Mai mult decât atât – deși raportul donațiilor este reglementat prin norme supletive – se stipulează că în cazul moștenitorilor ascendenți sau colaterali, obligația de raport nici nu poate fi stipulată de donator pentru că o asemenea clauză ar fi contrarie cu principiul irevocabilității donațiilor între vii”.
Este adevărat că principiul irevocabilității operează imperativ și poate cunoaște derogări numai în cazurile prevăzute de lege, cum este și cazul raportului datorat de descendenți și de soțul supraviețuitor când vine la moștenire împreună cu descendenții.
În dreptul italian nu sunt raportabile în temeiul legii legatele, care, producând efecte la deschiderea moștenirii, nu pot constitui un avans asupra acesteia, intenția testatorului fiind avantajarea legatarului în raport cu alți moștenitori.
Legatul, fară a fi preciputar, are caracter definitiv. Se admite însă că testatorul poate supune pe moștenitorul său de orice categorie, fie și descendent sau soț supraviețuitor, la raportul legatului ce i l-a lăsat, în care caz valoarea bunului legat va fi imputată asupra cotei de moștenire a legatarului, iar dacă această cotă este de mai mică valoare, raportul se va face prin echivelent.
Asemeni legislației noastre interne codul civil italian stabilește că pentru ca donațiile făcute de cel care lasă moștenirea să fie raportabile trebuie să fie întrunite, cumulativ, mai multe condiții:
Să existe doi sau mai mulți moștenitori cu vocație legală la moștenire în calitate de descendenți ai defunctului sau de soț supraviețuitor, acesta din urmă numai dacă vine în concurs cu descendenții.
Descendenții, fie că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, dacă au vocație legală datorează raportul, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul și indiferent dacă vin la moștenire prin reprezentare succesorală (de exemplu, descendentul copilului decedat al defunctului vine la moștenire prin reprezentare împreună cu copilul în viață) sau în nume propriu (de exemplu, nepotul defunctului – unicul copil fiind renunțător – vine la moștenire împreună cu soțul supraviețuitor).
Ceilalți moștenitori legali și legatarii, așa cum am văzut, nu au obligația legală de a raporta liberalitățile primite. Ei suportă numai reducțiunea dacă liberalitatea este excesivă.
Moștenitorul obligat la raport să fi acceptat moștenirea. În caz de renunțare la moștenirea legală, descendentul sau soțul supraviețuitor nu mai are obligația de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile.
La nivelul legislației francize moștenitorul renunțător la succesiune poate, totuși, să păstreze darul făcut inter vivos sau revendica moștenirea făcută la el, până în limita cotității disponibile.
Moștenitorul legal să aibă și calitatea de donatar. Numai în cazul în care coexistă cele două calități în aceeași persoană va exista obligația de raport.
În legătură cu această condiție la nivelul practicii italiene se menționează două precizări, una referitoare la momentul coexistenței celor două calități și alta referitoare la calitatea de donatar:
Întrucât raportul donației are ca fundament voința donatorului de a face un avans asupra moștenirii, în lipsă de stipulație contrară din partea donatorului, descendenții și soțul supraviețuitor sunt obligați la raport numai dacă ar fi avut vocație concretă la moștenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data încheierii contractului de donație
În privința calității de donatar, Codul civil Italian consacră regula potrivit căreia moștenitorul datorează raportul numai pentru donațiile pe care le-a primit personal de la donator raportul nu este datorat pentru altul.
Dacă descendentul donatarului vine în nume propriu la moștenirea donatorului, nu este obligat să raporteze donația făcută ascendentului său, chiar dacă a acceptat moștenirea acestuia din urmă.
În schimb, prin excepție de la regula potrivit căreia raportul nu este datorat pentru altul, descendentul, în grad mai îndepărtat de rudenie cu defunctul, care vine la moștenire prin reprezentare succesorală, va fi obligat să raporteze donația primită de la defunct de către ascendentul său pe care îl reprezintă, chiar dacă nu l-a moștenit pe acesta din urmă.
Rezultă că, dacă descendentul mai îndeprătat în grad vine prin reprezentare succesorală este obligat să raporteze atât donațiile primate de cel reprezentat, cât și pe cele pe care le-a primit personal de la cel care de cuius, având dubla calitate de moștenitor și donator.
Conchizând se poate remarca faptul că legislațiile civile europene consacră elemente asemănătoare în materia raportului donațiilor și datoriilor știut fiind faptul că dreptul nostru civil este de inspitație franceză.
CONCLUZII
Materia moștenirilor este legată de cea a proprietății private, căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către majoritatea dominată, constituind principalul instrument prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.
Așa cum se poate remarca din analiza exhaustivă realizată cu privire la materia moștenirii, rațiunea consacrării acesteia o reprezintă, cu precădere, protejarea moștenitorului fie el legal sau testamentar.
În sistemul Codului civil francez, ca și al Codului civil român, spre deosebire de sistemele de drept anglo-saxone, care conferă libertate deplină de a dispune mortis causa, se consideră că datoria socială și familială de a transmite rudelor apropiate o parte a bunurilor ce fac parte din patrimoniul succesoral prevalează asupra libertății de a dispune după bunul plac de propriile bunuri.
Este important a preciza faptul că legea limitează dreptul de a dispune prin liberalități (acte cu titlul gratuit) iar nu și prin acte cu titlul oneros.
Este și firesc să fie așa, deoarece numai liberalitățile sunt periculoase pentru moștenitori putând vida patrimoniul succesoral, iar nu și actele cu titlu oneros, care întotdeauna aduc ceva în schimbul bunului înstrăinat.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;
Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;
H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;
Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;
Dogaru I., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005;
Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;
Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;
Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;
Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;
Oprescu, M Contractul de donație, Editura Hamangiu, București 2010;
Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012
Articole din reviste de specialitate
I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;
Legislație
*** Constituția României
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raportul Donatiilor Si Datoriilor In Dreptul Civil Roman Si Strain (ID: 119602)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.