.raportul Dintre Respectarea Drepturilor Omului Si Protejarea Mediului

INTRODUCERE

Drepturile omului și ale cetățeanului au preocupat societatea de la primele sale începuturi.

Așa cum este îndeobște cunoscut, pe parcursul timpului, instituția drepturilor omului a cunoscut un laborios – dar și îndelungat – proces de cristalizare, înfățișându-se tot mai mult ca o instituție deosebit de completă, ce ține atât de ordinea juridică internă, cât și de cea internațională. Reflectând un anumit standard, deja câștigat, de protecție internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin ființelor umane, ea definește și însumează totodată un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor-unii față de alții, ale statelor de a apăra și promova aceste drepturi, precum și ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea lor, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate. Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional ce prefigurează trăsăturile unui principiu juridic ce se apleacă direct în relațiile dintre statele suverane.

Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului se constituie într-o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui în zilele noastre o societate democratică și nici realiza, pe plan extern, cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.

Referindu-ne la “catalogul” drepturilor omului, vom observa cu ușurința că o examinare comparativa a prevederilor înscrise în diverse constituții relevă acceptarea generală a unui număr de drepturi consacrate de documentele internaționale, care se regăsesc în formulări mai mult sau mai puțin apropiate. Remarcăm astfel egalitatea cetățenilor fără nici un fel de discriminare, dreptul la viată, prezumția de nevinovăție, libertatea cuvântului, a întrunirilor, libertățile electorale etc.

Trebuie relevat faptul că între constituțiile diferitelor țări există deosebiri atât în ceea ce privește situarea problematicii drepturilor omului în contextul general al prevederilor constituționale, ordinea în care sunt enunțate drepturile și îndatoririle, precum și formulările ce sunt adoptate cu privire la definirea anumitor tipuri de drepturi.

Surmontând aceste deosebiri, trebuie relevat un aspect cu privire la înscrierea drepturilor omului în diverse constituții naționale este acela referitor la primatul dreptului internațional. În acest sens sunt demne de a fi semnalate mențiunile exprese pe care unele constituții le fac cu privire la Declarația Universala a Drepturilor Omului și alte documente internaționale, ca și precizarea că în ipoteza unor situații conflictuale între reglementările interne si normele de drept internațional privind protecția drepturilor omului, acestea din urma vor avea prioritate.

Consacrarea propriu-zisă a drepturilor omului ca valori-cadru ale raportului individ-societate, în toate statele lumii, respectiv ca imperativ al comunității mondiale, s-a produs după cel de-al doilea război mondial, odată cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, în lumina prevederilor fundamentale cuprinse în acest important document, conținutul concret al drepturilor omului a fost redefinit, completat și precizat prin reglementările interne ale statelor. De altfel, în cadrul statal reapare individul în situația sa socială exactă, problematica drepturilor omului fiind adusă de la nivelul abstract, la realitatea socială concretă.

Reglementările internaționale în materie vizează doar anumite valori fundamentale (egalitatea, libertatea, munca, demnitatea etc.) cărora li se caută promovarea într-o formă juridică, la nivel internațional. În stadiul actual de dezvoltare a umanității, aceste valori sunt operaționalizate normativ în ordinea internă a statelor, dobândind protecția necesară în cadrul și în limitele firești ale suveranității de stat.

În dreptul internațional, până în prezent nu a fost adoptată o definiție a drepturilor omului. În documentele O.N.U. referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale se precizează însă că “prin ele se asigură omului condiții de viata, de natura să-i permită să-și dezvolte pe deplin calitățile sale intelectuale, ale conștiinței sale și să-și satisfacă cerințele spirituale.”

Considerăm însă că cea mai interesantă și completă definiție este cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic , cultural și istoric ale unei anumite societăți.

Instituția drepturilor omului cunoaște o dezvoltare continuă, prin adoptarea unui număr important de tratate și alte documente internaționale. Ca urmare acestui fapt, mai recent se apreciază apariția și conturarea unui “drept internațional al drepturilor omului”, parte integrantă a dreptului internațional public, format din ansamblul de principii și norme care guvernează cooperarea statelor în ceea ce privește promovarea drepturilor omului.

Este cunoscut că în dreptul pozitiv și în știința dreptului nu se poate vorbi despre protecție fără a se avea în vedere sistemul de sancțiuni, precum și posibilitatea pe care o are orice persoană de a se adresa justiției și de a obține condamnarea persoanelor culpabile și obligarea acestora la măsuri recuperatorii.

În consecință, apreciem că protecția drepturilor omului poate fi considerată un concept cuprinzător, care presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice, naționale și internaționale, care au ca obiect recunoașterea , dezvoltarea și încurajarea promovării respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limba sau religie, precum și asigurarea apărării acestor drepturi în fața instanțelor jurisdicționale naționale și internaționale.

Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acțiunile în sprijinul protecției mediului înconjurător, aceasta fiind una din preocupările contemporane prioritare.

Problema protecției mediului a fost mai întâi, sub diferite forme, o problemă de drept intern. Realitatea faptului că poluarea nu are frontiere, a făcut ca lupta de combatere a ei să fie un factor de colaborare între state și în același timp un factor al păcii. În 1981 la a 15-a Adunare Generală a Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii și a Resurselor sale, într-o rezoluție cu privire la conservare și la pace se declară că: ”pacea este o condiție indispensabilă a conservării naturii în aceeași măsură în care conservarea contribuie ea însăși la pace, grație utilizării ecologice a resurselor.

Sarcina cea mai importantă ce stă azi în fața omeniri este dezarmarea generală, deoarece, printre altele, războaiele și cursa înarmărilor constituie prin ele însele o sursă dintre cele mai serioase de degradare pentru ansamblul mediului înconjurător, armele nucleare și celelalte arme de distrugere în masă.

Menținerea păcii este indispensabilă pentru a obține o mai bună calitate a vieții, un mediu înconjurător sănătos, productiv.

1.DREPTURILE COLECTIVE SAU DREPTURILE

DIN GENERAȚIA A III-A

Din considerente metodologice, și nu numai, drepturile cetățenilor vor fi divizate în trei părți: drepturile civile si politice (drepturi din prima generație);drepturi economice, sociale și culturale(din a doua generație), și drepturile colective(din generația a treia).

1.1.DREPTUL LA PACE – DREPT FUNDAMENTAL AL OMULUI ȘI AL STATELOR

1.1.1.CONSIDERAȚII GENERALE

Dreptul la pace este deopotrivă un drept fundamental al omului și un drept primordial al popoarelor, al națiunilor, garantarea lui constituind o precondiție pentru dezvoltarea relațiilor pașnice dintre state. Istoria contemporană a colaborării dintre state în domeniul social-umanitar pentru promovarea condiției umane evidențiază în mod pregnant legătura indisolubilă dintre drepturile și libertățile fundamentale ale omului și ale statelor și menținerea păcii și securității internaționale. Pentru ca drepturile omului să poată fi pe deplin garantate și respectate este necesar un climat de pace și securitate. Despre ce drepturi poate fi vorba, de pildă, pentru cetățenii serbi, croați, musulmani din Bosnia-Herțegovina, sau pentru irakieni, ceceni care trăiesc în zonele de conflict armat?

Dacă dreptul la pace, ca drept fundamental al statelor și-a găsit precumpănitor expresia în principiile fundamentale ale dreptului internațional, legătura intrinseca dintre drepturile omului și pacea și securitatea internațională rezultă atât din dispozițiile Cărții ONU și ale actelor constitutive ale unor organizații interguvernamentale cât și dintr-o serie de documente elaborate în acest scop de forurile respective.

1.1.2.DREPTUL LA PACE ÎN CARTA NAȚIUNILOR UNITE

Carta ONU conține dispoziții referitoare la raporturile dintre drepturile omului și pace în preambul și în alte cinci articole ale sale-1,24,34,39si 41.

Stabilind strânsa legătură care există între drepturile omului și dreptul la pace, preambulul Cartei Națiunilor Unite începe cu aceste cuvinte de referință: “Noi, popoarele națiunilor unite, hotărăște să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului, care, în cursul unei vieți de om a provocat de doua ori omenirii suferințe nespuse, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.”

Aceeași legătura indisolubilă rezultă și din dispozițiile articolului 1 din Cartă, care stabilește scopurile Națiunilor Unite astfel:

1.Să mențină pacea și securitatea internaționala și, în acest scop, să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii și să înfăptuiască prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional, care ar putea duce la o violare a păcii;

2.Să dezvolte relațiile prietenești între națiuni întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a persoanelor și a drepturilor lor de a dispune de ele însele și să ia orice alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3.Să realizeze cooperarea internațională, rezolvând problemele internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex limbă sau religie.

1.1.3.DECLARATIA CU PRIVIRE LA DREPTUL POPOARELOR LA PACE

A fost adoptată de Adunarea Generala a ONU la 12 noiembrie 1984 prin Rezoluția 39/11.

Considerând că ,,pe plan internațional, absența războiului reprezintă condiția primordială a bunăstării, prosperității materiale și progresului statelor, ca și a realizării complete a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și conștientizând că în actuala era neclară instaurarea unei păci trainice pe pământ constituie o condiție primordială pentru păstrarea civilizației umane și supraviețuirea umanității, Adunarea Generala recunoaște că “fiecare stat are datoria sacră de a asigura popoarelor o viață pașnică”(Preambul, in fine)

În cele patru puncte ale sale Declarația:

1.Proclamă solemn ca popoarele Pamatului au dreptul sacru la pace;

2.Declară solemn că salvgardarea dreptului popoarelor la pace și promovarea realizării acestui drept constituie o obligație fundamentre drepturile omului și dreptul mediului

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

112 pagini

=== Lucrare de diploma ===

INTRODUCERE

Drepturile omului și ale cetățeanului au preocupat societatea de la primele sale începuturi.

Așa cum este îndeobște cunoscut, pe parcursul timpului, instituția drepturilor omului a cunoscut un laborios – dar și îndelungat – proces de cristalizare, înfățișându-se tot mai mult ca o instituție deosebit de completă, ce ține atât de ordinea juridică internă, cât și de cea internațională. Reflectând un anumit standard, deja câștigat, de protecție internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin ființelor umane, ea definește și însumează totodată un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor-unii față de alții, ale statelor de a apăra și promova aceste drepturi, precum și ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea lor, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate. Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional ce prefigurează trăsăturile unui principiu juridic ce se apleacă direct în relațiile dintre statele suverane.

Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului se constituie într-o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui în zilele noastre o societate democratică și nici realiza, pe plan extern, cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.

Referindu-ne la “catalogul” drepturilor omului, vom observa cu ușurința că o examinare comparativa a prevederilor înscrise în diverse constituții relevă acceptarea generală a unui număr de drepturi consacrate de documentele internaționale, care se regăsesc în formulări mai mult sau mai puțin apropiate. Remarcăm astfel egalitatea cetățenilor fără nici un fel de discriminare, dreptul la viată, prezumția de nevinovăție, libertatea cuvântului, a întrunirilor, libertățile electorale etc.

Trebuie relevat faptul că între constituțiile diferitelor țări există deosebiri atât în ceea ce privește situarea problematicii drepturilor omului în contextul general al prevederilor constituționale, ordinea în care sunt enunțate drepturile și îndatoririle, precum și formulările ce sunt adoptate cu privire la definirea anumitor tipuri de drepturi.

Surmontând aceste deosebiri, trebuie relevat un aspect cu privire la înscrierea drepturilor omului în diverse constituții naționale este acela referitor la primatul dreptului internațional. În acest sens sunt demne de a fi semnalate mențiunile exprese pe care unele constituții le fac cu privire la Declarația Universala a Drepturilor Omului și alte documente internaționale, ca și precizarea că în ipoteza unor situații conflictuale între reglementările interne si normele de drept internațional privind protecția drepturilor omului, acestea din urma vor avea prioritate.

Consacrarea propriu-zisă a drepturilor omului ca valori-cadru ale raportului individ-societate, în toate statele lumii, respectiv ca imperativ al comunității mondiale, s-a produs după cel de-al doilea război mondial, odată cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, în lumina prevederilor fundamentale cuprinse în acest important document, conținutul concret al drepturilor omului a fost redefinit, completat și precizat prin reglementările interne ale statelor. De altfel, în cadrul statal reapare individul în situația sa socială exactă, problematica drepturilor omului fiind adusă de la nivelul abstract, la realitatea socială concretă.

Reglementările internaționale în materie vizează doar anumite valori fundamentale (egalitatea, libertatea, munca, demnitatea etc.) cărora li se caută promovarea într-o formă juridică, la nivel internațional. În stadiul actual de dezvoltare a umanității, aceste valori sunt operaționalizate normativ în ordinea internă a statelor, dobândind protecția necesară în cadrul și în limitele firești ale suveranității de stat.

În dreptul internațional, până în prezent nu a fost adoptată o definiție a drepturilor omului. În documentele O.N.U. referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale se precizează însă că “prin ele se asigură omului condiții de viata, de natura să-i permită să-și dezvolte pe deplin calitățile sale intelectuale, ale conștiinței sale și să-și satisfacă cerințele spirituale.”

Considerăm însă că cea mai interesantă și completă definiție este cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic , cultural și istoric ale unei anumite societăți.

Instituția drepturilor omului cunoaște o dezvoltare continuă, prin adoptarea unui număr important de tratate și alte documente internaționale. Ca urmare acestui fapt, mai recent se apreciază apariția și conturarea unui “drept internațional al drepturilor omului”, parte integrantă a dreptului internațional public, format din ansamblul de principii și norme care guvernează cooperarea statelor în ceea ce privește promovarea drepturilor omului.

Este cunoscut că în dreptul pozitiv și în știința dreptului nu se poate vorbi despre protecție fără a se avea în vedere sistemul de sancțiuni, precum și posibilitatea pe care o are orice persoană de a se adresa justiției și de a obține condamnarea persoanelor culpabile și obligarea acestora la măsuri recuperatorii.

În consecință, apreciem că protecția drepturilor omului poate fi considerată un concept cuprinzător, care presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice, naționale și internaționale, care au ca obiect recunoașterea , dezvoltarea și încurajarea promovării respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limba sau religie, precum și asigurarea apărării acestor drepturi în fața instanțelor jurisdicționale naționale și internaționale.

Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acțiunile în sprijinul protecției mediului înconjurător, aceasta fiind una din preocupările contemporane prioritare.

Problema protecției mediului a fost mai întâi, sub diferite forme, o problemă de drept intern. Realitatea faptului că poluarea nu are frontiere, a făcut ca lupta de combatere a ei să fie un factor de colaborare între state și în același timp un factor al păcii. În 1981 la a 15-a Adunare Generală a Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii și a Resurselor sale, într-o rezoluție cu privire la conservare și la pace se declară că: ”pacea este o condiție indispensabilă a conservării naturii în aceeași măsură în care conservarea contribuie ea însăși la pace, grație utilizării ecologice a resurselor.

Sarcina cea mai importantă ce stă azi în fața omeniri este dezarmarea generală, deoarece, printre altele, războaiele și cursa înarmărilor constituie prin ele însele o sursă dintre cele mai serioase de degradare pentru ansamblul mediului înconjurător, armele nucleare și celelalte arme de distrugere în masă.

Menținerea păcii este indispensabilă pentru a obține o mai bună calitate a vieții, un mediu înconjurător sănătos, productiv.

1.DREPTURILE COLECTIVE SAU DREPTURILE

DIN GENERAȚIA A III-A

Din considerente metodologice, și nu numai, drepturile cetățenilor vor fi divizate în trei părți: drepturile civile si politice (drepturi din prima generație);drepturi economice, sociale și culturale(din a doua generație), și drepturile colective(din generația a treia).

1.1.DREPTUL LA PACE – DREPT FUNDAMENTAL AL OMULUI ȘI AL STATELOR

1.1.1.CONSIDERAȚII GENERALE

Dreptul la pace este deopotrivă un drept fundamental al omului și un drept primordial al popoarelor, al națiunilor, garantarea lui constituind o precondiție pentru dezvoltarea relațiilor pașnice dintre state. Istoria contemporană a colaborării dintre state în domeniul social-umanitar pentru promovarea condiției umane evidențiază în mod pregnant legătura indisolubilă dintre drepturile și libertățile fundamentale ale omului și ale statelor și menținerea păcii și securității internaționale. Pentru ca drepturile omului să poată fi pe deplin garantate și respectate este necesar un climat de pace și securitate. Despre ce drepturi poate fi vorba, de pildă, pentru cetățenii serbi, croați, musulmani din Bosnia-Herțegovina, sau pentru irakieni, ceceni care trăiesc în zonele de conflict armat?

Dacă dreptul la pace, ca drept fundamental al statelor și-a găsit precumpănitor expresia în principiile fundamentale ale dreptului internațional, legătura intrinseca dintre drepturile omului și pacea și securitatea internațională rezultă atât din dispozițiile Cărții ONU și ale actelor constitutive ale unor organizații interguvernamentale cât și dintr-o serie de documente elaborate în acest scop de forurile respective.

1.1.2.DREPTUL LA PACE ÎN CARTA NAȚIUNILOR UNITE

Carta ONU conține dispoziții referitoare la raporturile dintre drepturile omului și pace în preambul și în alte cinci articole ale sale-1,24,34,39si 41.

Stabilind strânsa legătură care există între drepturile omului și dreptul la pace, preambulul Cartei Națiunilor Unite începe cu aceste cuvinte de referință: “Noi, popoarele națiunilor unite, hotărăște să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului, care, în cursul unei vieți de om a provocat de doua ori omenirii suferințe nespuse, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.”

Aceeași legătura indisolubilă rezultă și din dispozițiile articolului 1 din Cartă, care stabilește scopurile Națiunilor Unite astfel:

1.Să mențină pacea și securitatea internaționala și, în acest scop, să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii și să înfăptuiască prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional, care ar putea duce la o violare a păcii;

2.Să dezvolte relațiile prietenești între națiuni întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a persoanelor și a drepturilor lor de a dispune de ele însele și să ia orice alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3.Să realizeze cooperarea internațională, rezolvând problemele internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex limbă sau religie.

1.1.3.DECLARATIA CU PRIVIRE LA DREPTUL POPOARELOR LA PACE

A fost adoptată de Adunarea Generala a ONU la 12 noiembrie 1984 prin Rezoluția 39/11.

Considerând că ,,pe plan internațional, absența războiului reprezintă condiția primordială a bunăstării, prosperității materiale și progresului statelor, ca și a realizării complete a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și conștientizând că în actuala era neclară instaurarea unei păci trainice pe pământ constituie o condiție primordială pentru păstrarea civilizației umane și supraviețuirea umanității, Adunarea Generala recunoaște că “fiecare stat are datoria sacră de a asigura popoarelor o viață pașnică”(Preambul, in fine)

În cele patru puncte ale sale Declarația:

1.Proclamă solemn ca popoarele Pamatului au dreptul sacru la pace;

2.Declară solemn că salvgardarea dreptului popoarelor la pace și promovarea realizării acestui drept constituie o obligație fundamentală a fiecărui stat;

3.Subliniază că , pentru asigurarea dreptului popoarelor la pace este indispensabil ca politica statelor să urmărească eliminarea amenințărilor cu războiul, îndeosebi cu războiul nuclear, abandonarea recurgerii la forță în relațiile internaționale și reglementarea pașnică a diferendelor internaționale;

4.Lanseaza un apel către toate statele și toate organizațiile internaționale ca acestea să contribuie, prin toate mijloacele, la asigurarea exercitării dreptului popoarelor la pace, adoptând măsuri corespunzătoare atât pe plan național cât și internațional.

Transpunerea în viață a acestor obiective impune ipso facto excluderea definitivă și pentru totdeauna a războiului din viața internațională pornindu-se de la ilegalizarea forței și amenințarea cu forța, care constituie principalul pericol la adresa păcii.

1.1.4.STRUCTURA JURIDICĂ A DREPTULUI LA PACE ÎN SISTEMUL NAȚIUNILOR UNITE

Mijloacele și metodele de realizare a dreptului la pace configurează următoarea structură juridică:

a)un ansamblu de principii fundamentale, ca norme de jus cogens de la care nici un stat nu poate deroga;

b)instituirea unui drept de monopol al Consiliului de Securitate în folosirea forței ca răspuns la un act de violență din partea statelor;

c)crearea de mecanisme de aplicare a măsurilor cu caracter preventiv și coercitiv.

a)Principii care postulează dreptul la pace

Trei dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional garantează în mod direct dreptul la pace. Acestea sunt: nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, rezolvarea prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state, și neintervenția în treburile altor state.

Procesul de eliminarea forței din viața internațională, care a culminat cu consacrarea în Carta Națiunilor Unite a principiului nefolosirii forței și amenințării cu forța și a corolarului său – reglementarea pașnică a diferendelor dintre state – face parte dintr-o mișcare generală de perfecționare a raporturilor interstatale.

Carta Națiunilor Unite – document de referință pentru comportamentul statelor, a cărei adoptare a reprezentat un moment istoric în viața comunității internaționale – interzice folosirea forței și amenințării cu forța de către un stat împotriva altui stat, indiferent de motivul invocat sau de efectul scontat. Ea interzice atât folosirea forței armate, cât și constrângerea economică sau de altă natură, precum și folosirea forței în exercitarea așa-zisului „drept la autoprotecție ” articolul 2 pct. 4 din Carta este foarte clar atunci când precizează că: Membrii Organizației se abțin în relațiile lor internaționale, de a recurge la forță și la amenințarea cu forța, fie împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.

Totodată, Carta ONU recunoaște dreptul statelor de a recurge la forța armată în legitimă apărare, în cazul unui atac armat împotriva lor sau până în momentul când Consiliul de Securitate va lua măsuri impuse în situație pentru restabilirea păcii.

Carta Națiunilor Unite a adus un plus de eficacitate principiului reglementării pașnice, pe care le-a plasat în contextul altor principii, și a creat un echilibru în sistemul instrumentelor de soluționarea diferendelor dintre state, consacrând, totodată, pe planul practicii interstatale, instituția acordurilor și organizațiilor regionale, prevăzute în articolele 52-54, îmbogățind astfel familia instituțiilor de menținere a păcii.

Obligațiile statelor membre ale ONU “de a-și rezolva diferendele internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât pacea și securitatea internațională precum și justiția să nu fie puse în pericol” a fost detaliată prin dispozițiile înscrise capitolului VI ( articolele 33-39) ale Cartei care pune la îndemâna statelor o gamă variată de căi și mijloace de soluționare pașnică a diferendelor dintre ele, precum negocierea, ancheta, meditațiunea, conciliere, arbitrajul, reglementarea judiciară, acordurile sau organizațiile regionale sau orice alte mijloace pașnice la alegerea lor. Dacă un diferend a cărui prelungire ar constitui o amenințare la adresa păcii care nu poate fi reglementată prin aceste mijloace, statele sunt obligate să-l supună spre soluționarea Consiliului de Securitate.

În sistemul procedurilor și mecanismelor prevăzute în Carta ONU pentru rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor dintre state, Curtea Internațională de Justiție face obiectul unei reglementări speciale. Principiile de organizare și funcționare a Curții, ca principal organ judiciar al ONU, prevăzute în capitolul XIV din Cartă (articolele 92-96), sunt detaliate cu Statutul C.I.J.

Urmărind să servească cu prioritate interesele fundamentale ale statelor, ale popoarelor și implicit ale indivizilor, dreptul internațional contemporan a înscris în corpusul său și principiul neintervenției în treburile interne ale statelor. « Nici o dispoziție din prezenta Carta, se stipulează în art.2 pct.7, nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competentei naționale a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în capitolul VII.

Analiza ansamblului reglementărilor internaționale în domeniu permite următoarea concluzie :

1.Războiul de agresiune a fost interzis în mod expres, fiind declarat cea mai gravă crimă internațională ;

2.Plănuirea, pregătirea, declanșarea sau purtarea unui asemenea război, implicit o violare a scopurilor și principiilor Cartei ONU constituie o crimă contra păcii ;

3.Au fost extinse situațiile și domeniile de interdicție a folosirii forței și a amenințării cu forța ;

4.Au fost instituite mecanisme de prevenire și soluționare a conflictelor armate și a diferendelor dintre state ;

5.A fost creată instituția răspunderii pentru violarea dreptului internațional și de reprimare a violărilor.

Dreptul popoarelor la pace a devenit astfel o normă de conduită fundamentală a relațiilor dintre state, consacrată prin cel mai important tratat de drept internațional al epocii contemporane – Carta Organizației Națiunilor Unite.

Interzicerea folosirii forței și amenințării cu forța a alungat din dreptul internațional „legalitatea cuceririlor” și „dreptul învingătorului”, înlocuindu-le cu obligația statelor de a-și reglementa diferendele lor internaționale numai prin mijloace pașnice.

b) Rolul Consiliului de Securitate în asigurarea dreptului la pace

Membrii Națiunilor Unite au conferit Consiliului de Securitate responsabilitatea principală a menținerii păcii și securității internaționale și recunosc că în exercitarea acestei împuterniciri Consiliul acționează în numele lor.

i)Precedente istorice

Până să se ajungă la această soluție a fost nevoie de o lungă evoluție istorică, care a debutat în planul ideilor, pentru ca ulterior să îmbrace forma unei mișcări organizate și să treacă în sfera politică, diplomatică și, în final, juridică.

O data cu apariția unor realități economice, sociale și politice noi, pacea reușește să depășească stadiul de „pauză între două războaie”  sau de „ordine impusă temporar” de către un suveran puternic. Din acest moment, războiul începe să-și piardă progresiv caracterul de fatalitate, încetând de a mai fi un „mit” politic, în sensul platonian al cuvântului sau un refugiu spiritual în fața vicisitudinilor lumii.

Formarea statelor naționale și consolidarea suveranității acestora a condus la ideea formării de sisteme de soluționare a conflictelor prin conciliere și arbitraj ca formă de menținere a echilibrului de forțe, implicit a păcii.

Foarte generoase prin mesajul lor, aceste căutări erau grevate, în fapt, cum aprecia Henry Bonfils, « de un viciu comun și fundamental; ele zămisleau ca o consecință forțată, subordonarea micilor state marilor puteri, diminuarea, dacă nu pierderea independenței lor politice, unul din atributele esențiale ale suveranității. Ele impuneau să se plătească pacea cu prețul libertății lor »

ii)Primele instrumente internaționale referitoare la construcția juridică a păcii

O oarecare dezvoltare vor cunoaște acestea la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea când, drept urmare a progreselor tehnice și a dezvoltării căilor de comunicație internațională, relațiile dintre state se intensifică, mai ales în domeniul schimburilor economice. În această perioadă încep să se afirme unele principii de drept internațional – principiul suveranității, principiul egalității în drepturi, principiul neintervenției ș.a. Cu toate că marile puteri continuau să folosească metoda dictatului față de statele mai mici și mai slabe, iar principiile amintite nu erau concepute decât pentru relațiile dintre statele așa-zis civilizate, s-a creat totuși o bază, îngustă, ce-i drept, pentru promovarea mijloacelor pașnice în soluționarea diferendelor internaționale, iar ideile de atenuare a efectelor rezultatului și de reglementare pașnică încep să se afirme pe un plan superior, ele intrând în sfera de preocupare a statelor.

În aceasta perioada de început de secol XX capătă o oarecare frecvență organizarea prealabilă a reglementării diferendelor născute din tratate, prin includerea în aceste tratate, de dispoziții speciale, îndeosebi privind recurgerea la arbitraj, cât și sistemul tratatelor generale de arbitraj, pentru reglementarea unor categorii specifice de diferende. Odată cu închiderea tratatelor, Bryan, pe continentul american ia naștere un nou mijloc de reglementare pașnică – concilierea internațională – care va cunoaște o largă dezvoltare în următorii. Importanța acestui mijloc constă în faptul că statele părți se angajau să nu declanșeze ostilitățile înainte de trecerea unui anumit termen. Ideea oratorului de război, care a stat la baza tratatelor de conciliere, a fost preluată și în Pactul Societății Națiunilor. Se poate preciza astfel că, în aceasta perioadă ideile privind limitarea dreptului de a recurge la forță și recurgerea la mijloacele pașnice ca ultimă alternativă la război, a câștigat teren în conștiința internațională.

iii) Acțiuni vizând limitarea recurgerii la forță și instituționalizarea păcii

Primul război mondial, cu consecințele lui catastrofale, a avut ca efect schimbarea radicală a cursului evoluției dreptului de a recurge la război.

Tratatele de pace semnate la conferința de la Paris (1919-1920), care consacrau noua situație existentă la sfârșitul primului război mondial au consemnat instituirea unui nou raport de forțe pe plan internațional. Ideea organizării păcii, prin sistemul securității colective, al cărui epicentru urma a fi limitarea posibilităților de declanșare a războiului și mecanismelor și mijloacelor, care duseseră greul războiului și care primiseră cu optimism aceasta idee generoasă. Dar în condițiile existente la acea dată în lume, conceptul de securitate colectivă nu putea să nu reflecte situația internațională complexă marcată în primul rând de faptul că războiul era încă o instituție legală după dreptul internațional.

Următoarea problemă care a intrat în preocupările internaționale a fost aceea a limitării dreptului de a recurge la război ca o componenta a unui sistem de securitate colectivă. Pentru înfăptuirea acestui obiectiv, Pactul societății a fost fondat de 2 pilieri principali: pe obligația de neagresiune, și pe asistența mutuală, înscrisă în articolul10; în același timp, pactul lasă statelor libertatea de a recurge la război după epuizarea mijloacelor pașnice prescrise.

Odată cu adoptarea Pactului Societății Națiunilor, care în esență cuprindea un sistem mai evoluat de reglementare pașnică a diferendelor, a luat ființă o noua procedură: Justiția Internațională.

Pactul Societății Națiunilor marchează astfel câteva progrese notabile față de reglementările anterioare: face o separare juridică între războaiele licite și cele ilicite, ultimele constituind o violare a articolelor 12, 13 și 15; proclamă principiul conform căruia un război între două state interesează întreaga comunitate internațională, reprezentată prin Societatea Națiunilor; consacră angajamentul statelor membre, „de a respecta…și menține contra oricărei agresiuni exterioare, integritatea teritorială și independența politică ”(art.10).

În anii următori s-a încercat să se adopte noi instrumente internaționale, care să acopere lacunele Pactului.

În acest context merită menționate și două rezoluții adoptate de Societatea Națiunilor. Prima, în 1925, care declara criminal războiul de agresiune și a doua, în 1927, care interzicea toate războaiele de agresiune.

Prin semnarea, la 26 august 1928, a „Tratatului general de renunțare la război” (cunoscut sub numele de Pactul Briand Kellogg sau Pactul de la Paris), în evoluția dreptului internațional apare un moment de deosebită însemnătate: până la această dată dreptul internațional recunoaște două situații legale în relațiile internaționale, starea de pace și starea de război. După adoptarea acestui pact, care condamna în mod solemn folosirea războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor și cere statelor sa-și asume obligația ca în asemenea obligații să apeleze numai la mijloace pașnice, dreptul internațional nu se mai recunoaște decât o singură situație legală – STAREA DE PACE.

Pactul Briand Kellogg a procedat astfel la o separare a mijloacelor bazate pe forță de cele pașnice creând o normă de drept internațional, interzicerea războiului de neagresiune, și un principiu de vocație de universalitate, principiul reglementarii pașnice a problemelor litigioase.

Forța juridică a Pactului a fost însă mult diminuată, pe de o parte prin faptul că nu prevedea un sistem de garanții referitoare la aplicarea sa, iar pe de altă parte prin numeroasele rezerve făcute de statele semnatare, cele mai multe cu privire la dreptul de legitimă apărare.

Apreciind valoarea practică și juridică a Pactului, Nicolae Titulescu remarca : „Pentru majoritatea națiunilor care au semnat Pactul Societății Națiunilor și Pactul Briand Kellogg, acesta din urma înseamnă intr-adevăr renunțarea la dreptul de a face război în cele 4 cazuri în care războiul supraviețuia până atunci ca instituție legală”. Si mai departe: „… ce pare sa caracterizeze Pactul de la Paris, transpus în domeniul legalității internaționale, înseamnă deci următoarele lucruri esențialmente, practice :

Suprimarea pentru membrii Societății Națiunilor a războiului în cele 4 cazuri în care Pactul din 1919 nu izbutește să stabilească dreptul legal la război;

b. Obligația de a nu se opune de acum înainte sancțiunilor pe care Societatea le va evita, pentru a împiedica războiul ».

Dar, așa cum va remarca reputatul diplomat, și după intrarea în vigoare a Pactului, războiul mai rămânea posibil în următoarele trei situații: în caz de legitimă apărare; pentru a face față obligațiilor cuprinse în articolul 16 din pactul Societății Națiunilor (mutatis mutandis aceste situații se mențin și în Carta O.N.U.) și în caz de rupere a angajamentelor de către unul sau mai multe state semnatare.

iv. Funcții și puteri conferite de Carta O.N.U. Consiliului de Securitate.

Consiliul de Securitate este organul principal al Națiunilor Unite care exercită funcția de menținere a păcii, îndeplinind în acest scop o triplă funcțiune: constată existenta actului de agresiune care dă dreptul la autoapărare; deține controlul asupra modului de exercitare a acestui drept, și exercită acțiunea de autoapărare colectivă.

Potrivit articolului 39 din Carta, Consiliul de Securitate „va constata existența unei amenințări împotriva păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune”. Aceasta este prima funcție pe care o exercita Consiliul ca titular al dreptului de autoapărare colectivă, cea de-a doua avându-și sediul în articolul 51 din Carta ONU, potrivit căruia „Măsurile luate de membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu vor afecta în nici un fel puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, potrivit cu prezenta Carta, de a întreprinde oricând acțiuni pe care le va socoti necesare pentru menținerea și restabilirea păcii și securității internaționale”. Cea de-a treia funcție, ce constă în substituirea Consiliului de Securitate, în titularul dreptului de autoapărare colectivă, este stipulată în art.42 din Cartă, care împuternicește acest organ, să întreprindă „cu forțe aeriene, maritime sau terestre orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Această acțiune poate cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate cu forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite”.

Articolul 43 din Cartă obliga pe toți membrii O.N.U. să pună la dispoziția Consiliului de Securitate, la cererea lui, și în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forțe armate, sprijinul și înlesnirile necesare, inclusiv dreptul la trecere, necesare în vederea menținerii păcii și securității internaționale. Articolele 43 și 47, stabilesc la rândul lor, modalitățile acțiunii de constrângere, întreprinse de Consiliul de Securitate.

c) Mecanisme de aplicare a măsurilor coercitive pentru menținerea și restabilirea păcii

În calitatea sa de organ principal al Națiunilor Unite, a cărui esențială răspundere este menținerea și restabilirea păcii, Consiliului de Securitate îi revine în mod normal misiunea de a se sesiza, ex. officio ori de care ori consideră că este competent să o facă. Consiliul de Securitate poate fi sesizat de existența unui act de agresiune și de către state, indiferent dacă acestea sunt sau nu membre ale O.N.U., exercitarea acestei facultăți fiind o obligație juridică în situația unei agresiuni.

Potrivit art.51 din Cartă și a prevederilor tratatelor de autoapărare colectivă, dreptul statelor de a riposta cu forța armata la un act de agresiune, este completat cu obligația acestora de a informa Consiliul de Securitate asupra măsurilor luate în exercitarea dreptului de autoapărare, pentru ca acesta din urma să poată aprecia dacă măsurile respective se încadrează sau nu în conceptul de autoapărare. Celelalte state membre ale O.N.U. care nu sunt victime ale agresiunii, pot sesiza Consiliul de Securitate de o atare situație.

În momentul când Consiliul de Securitate constată existenta unui act de agresiune, el trebuie să treacă imediat la acțiune, întrucât din acel moment se substituie victimei agresiunii.

Care este procedura Consiliului de securitate într-o asemenea situație: în primul rând purcede la alcătuirea unor forțe armate, în baza articolului 43 din Carta ONU. Până în prezent Consiliul a acționat în baza acestui articol în două situații: în 1950, în conflictul armat dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, și în 1991, în cazul agresiunii Irakului împotriva Kuweitului. În rest, orice tentativă în acest sens a fost blocată de un veto al unuia dinte membrii permanenți ai Consiliului de Securitate. Ca atare, Consiliul de Securitate nu și-a putut îndeplini misiunea sa principală de menținere a păcii și securității internaționale.

Pentru a debloca aceasta situație, în 1950, Adunarea Generală și-a asumat, prin ignorarea Cartei, unele atribuții de menținere a păcii.

Astfel, în 1950, în baza unei rezoluții inițiate de SUA, Adunarea Generală a fost împuternicită să exercite funcțiile titularului dreptului la autoapărare colectivă în cazul în care Consiliul de Securitate era blocat de un veto.

Pentru a asigura acțiunea promptă a Adunării, ale cărei atribuții se substituiau celor ale Consiliului de Securitate, rezoluția prevedea convocarea unei sesiuni extraordinare de urgență care trebuia să se reunească în 24 de ore la cererea prezentată în acest scop. Totodată, rezoluția recomandă statelor membre ale ONU să mențină în cadrul forțelor lor armate „elemente astfel pregătite și echipate, pentru a putea pune cu promptitudine la dispoziția Națiunilor Unite detașamente sau unități, la recomandarea Consiliului de Securitate sau Adunării Generale“.

În baza acestei Rezoluții, a luat naștere ce-a de-a doua generație de forțe armate ale ONU – forțele de menținere a păcii.

Ele aveau un caracter temporar și limitat. Caracteristicile acestor forțe erau următoarele :

1. Acordurile pentru alcătuirea lor erau încheiate de Secretarul general al ONU, tot el fiind autorizat să numească comandantul șef al Forței.

2. Unitățile militare care alcătuiau forța proveneau din statele mici si mijlocii, celor care erau membre permanente în Consiliul de Securitate, fiindu-le interzis acest lucru.

3. Forța era trimisă pe teritoriul altui stat numai cu acordul acestuia.

4. Era amplasată pe teren numai după ce intervenea un acord de încetarea focului între părțile în conflict, de unde și denumirea lor de forțe de menținere a păcii.

5. Dotarea acestor forte se face exclusiv cu armament defensiv pe care-l poate folosi numai în caz de legitimă apărare.

6. Forțele de menținere a păcii trebuie să fie independente față de autoritățile statului primitor și imparțiale față de părțile aflate în conflict.

Activitățile de menținere a păcii întreprinse cu asemenea forțe s-au divizat în două categorii: operațiuni de poliție, care constau în controlul încetării focului între combatanți sau a transferului de competențe de la un stat la altul, într-un sector geografic determinat, și misiuni de observare, care implică funcțiuni de anchetă și raport. Printre forțele de menținere a păcii care au exercitat operațiune de poliție se numără :

1. F.U.N.U – Forța Națiunilor Unite în Congo (după 1960); FSNU, Forța Națiunilor Unite din Iranul de Vest; UNCYP- Forța Națiunilor în Cipru, FUNUL- Forța Națiunilor Unite în Liban, Forța Națiunilor Unite în Sinai.

Forțe ale Națiunilor Unite însărcinate cu misiuni de observare au operat în Kashmir, (UNMOGIP și UNIPON), în Palestina (ONUST), în Liban(GONUL), în Yemen.

După 1988, când drept urmare a prăbușirii sistemului comunist și a desființării tratatului de la Varșovia, unele state multinaționale, fosta URSS, RSF Iugoslavia și altele, s-au destrămat și în cadrul lor au izbucnit unele conflicte armate, Consiliul de Securitate a intervenit cu forțe armate. Asemenea forțe armate, care au fost, de asemenea, implicate în conflictele interetnice din Bosnia Herțegovina, Somalia, Rwanda, Angola, Kambodgia, etc., nu e în baza articolului 42 din Carta ONU și nici a rezoluției 377/V. Acestea sunt, cum declara Secretarul general al ONU Boutros Boutros Ghali, cea de-a treia generație a forțelor ONU – forțe multinaționale de impunere și restabilire a păcii. Ele sunt constituite pe scheletul unităților militare ale unor membri permanenți ai Consiliului de Securitate (SUA, Marea Britanie și Franța) și în care sunt implicate, ca atare, organizații politico-militare precum NATO și Uniunea Europei Occidentale. Ele au fost mandatate să îndeplinească concomitent funcții de impunere și restabilire a păcii, chiar în conflicte cu caracter intern (Bosnia-Herțegovina, Somalia, Kambodgia), atribuțiuni cu caracter umanitar care în baza convențiilor internaționale în vigoare sunt de competența C.I.C.R.(transporturi alimentare, și medicale, însoțirea transporturilor umanitare –în fosta Iugoslavie și Somalia), funcții cu caracter politic, (restaurarea democrației în Mozambic, Angola, El Salvador, Somalia, Kambodgia) și militar (operațiuni de deminare în Afganistan, Kambodgia, Mozambic și Somalia).

1.2. DREPTUL LA DEZVOLTARE – DREPT INALIENABIL AL OMULUI ȘI AL POPOARELOR

1.2.1.CONSIDERAȚII DE ORDIN TEORETIC GENERAL

Toate modalitățile de abordare a drepturilor omului au un caracter static. Individul este privit ca un factor pasiv căruia cineva, care este plasat undeva lângă el sau deasupra sa, reprezentanți ai autorităților statale sau unele foruri internaționale, ar trebui să-i garanteze și să-i respecte drepturile inerente fiecărei ființe umane.

Se cristalizează în prezent, deocamdată numai în plan teoretic, o abordare dinamică, în care individului trebuie să i se creeze posibilitatea exercitării efective a drepturilor omului, în folosul său și al colectivității din care face parte.

Interacțiunea dintre aceste două instituții postulează caracterul unitar și indivizibil al drepturilor omului și dreptul la dezvoltare. Regulile democratice și normele juridice ce trebuie să guverneze o societate democratică, bazată pe consensul și consultarea membrilor săi își au sorgintea în cele două componente ale binomului amintit.

Astfel, dreptul la dezvoltare reprezintă dreptul indivizilor, al grupurilor socio-profesionale și al popoarelor de a participa și a contribui la dezvoltarea economică, socială și politică continuă, în care toate drepturile omului și toate libertățile fundamentale pot fi pe deplin realizate și de a beneficia de pe urma acestei dezvoltări. Într-o astfel de abordare, dreptul la dezvoltare nu este numai un drept fundamental al omului, ci el constituie, în același timp, o necesitate esențială a oricărei ființe umane, care răspunde aspirațiilor sale de a-și asigura libertatea și demnitatea în toată plenitudinea lor, deopotrivă ca individ și ca membru al societății în care trăiește.

1.2.2.MODALITĂȚI DE EXERCITARE A DREPTULUI LA DEZVOLTARE

Libertatea politică, fundată pe doi piloni – pe democrație și pe participare democratică la toate nivelele -local și național – este o condiție esențială a unei dezvoltări socio-economice veritabile.

Fundamentul participării democratice la dezvoltare îl constituie dreptul indivizilor, al grupurilor și al popoarelor la luarea deciziilor colective sau de a-și alege organizațiile pe care le consideră că îi reprezintă și de a exercita, în mod liber, o acțiune democratică, la adăpost de orice ingerință.

Principalul obiectiv al unei societăți democratice îl constituie înfăptuirea unei ordini sociale echitabile. Aceasta presupune că proiecția dezvoltării trebuie să pornească de la necesitatea coordonării tuturor factorilor implicați în acest complex proces, în vederea fundamentării unui program național de dezvoltare, a unei strategii globale articulată în jurul standardelor internaționale între care un loc central trebuie să-l ocupe democrația și participarea.

Factorii ce ar putea fi luați în considerare sunt, printre alții, reprezentativitatea organelor de decizie, descentralizarea luării deciziilor, accesul cetățenilor la informații ș.a. Pentru toate acestea, organele statului trebuie să respecte libertatea de acțiune a individului, ca subiect central al dreptului la dezvoltare, să-l protejeze pe el și resursele lui și să-l ajute în satisfacerea nevoilor sociale și în realizarea egalității șanselor, asigurându-i în mod direct resursele.

Aceștia ar fi, în linii generale, parametrii optimi de exercitare de către fiecare individ a drepturilor omului și a libertăților fundamentale vizavi de dezvoltare. Dar, obiectiv privind lucrurile, acești parametrii optimi, nu au și nu pot avea un corespondent perfect în realitățile practice ale satelor, comunitatea internațională fiind alcătuită din entități statale și comunități nestatale eterogene în ceea ce privește sistemele politice, nivelele de dezvoltare economică și socială și stadiul de instituționalizare a mecanismelor de implementare și exercitare a acestora ș.a.

Toate aceste probleme au făcut obiectul unor ample dezbateri în cadrul Națiunilor Unite, unele materializându-se în documente sau strategii internaționale.

1.2.3.DEFINIREA ȘI RECUNOAȘTEREA DREPTULUI LA DEZVOLTARE

a)Legătura dintre drepturile omului și dezvoltare în documente ale Națiunilor Unite

Dezvoltarea economică și socială a statelor și asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reprezintă, potrivit Cartei O.N.U., fundamentul relațiilor pașnice dintre națiuni: „În scopul de a crea condițiile de stabilitate și de bunăstare necesare unor relații pașnice și prietenești între națiuni…, dispune art.55 din Cartea O.N.U., Națiunile Unite vor favoriza:

a)ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forțelor de muncă și condiții de progres și dezvoltare economică și socială;…

c)respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”

Drepturile omului și dezvoltarea economică și socială se află, așadar, într-o strânsă interdependență, fiind în același timp, intim asociate conceptului de pace. Mai mult, dezvoltarea este intim legată de drepturile omului și prin acceptarea fără echivoc a faptului că drepturile economice și sociale constituie drepturi ale ființei umane, pe deplin consolidate în ansamblul drepturilor omului unanim recunoscute și garantate. În consecință, drepturile omului nu mai pot fi tratate ca aparținând unor categorii diferite fără vreo legătura între ele, ci într-un raport evident de complementaritate. Ca atare, se poate considera că dacă statele și-au asumat, prin aderarea la Carta Națiunilor Unite, angajamentul de a promova și proteja drepturile omului și libertățile fundamentale, acest angajament trebuie să se extindă și la dezvoltarea economică.

În 1969, Comisia O.N.U. pentru drepturile omului afirmă, la rândul său, că exercitarea peste tot a drepturilor economice, sociale și culturale proclamate în Declarația Universală din 10 decembrie 1948 depinde într-o foarte mare măsură de dezvoltarea economică și socială rapidă a țărilor în curs de dezvoltare, unde trăiește mai mult de jumătate din populația lumii, a cărei soarta nu încetează să se înrăutățească datorită tendințelor care caracterizează relațiile economice internaționale. Că: „orice efort tinzând la promovarea dezvoltării economice trebuie să aibă ca obiectiv final dezvoltarea socială a popoarelor, bunăstarea tuturor ființelor umane și deplina dezvoltare a personalității lor”.

Problema legăturii strânse care există între drepturile omului și dezvoltare a fost subliniată și într-o serie de rezoluții adoptate de Adunarea Generala a O.N.U., atât înainte cât și în cadrul reuniunilor pentru dezvoltare.

Astfel, pentru prima dată, în 1957 Adunarea Generală a recunoscut că : „o dezvoltare economică și socială echilibrată și integrată ar contribui la favorizarea menținerii păcii și securității, la progresul social și la ridicarea nivelului de viață, precum și la recunoașterea și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.În strategia internațională pentru cel de al treilea Deceniu al Națiunilor Unite (1981-1990), adoptată la 5 decembrie 1980, Adunarea Generala proclama că: „Procesul dezvoltării trebuie să asigure respectarea demnității umane. Obiectivul fiind dezvoltarea, trebuie asigurată sporirea constantă a bunăstării populației în întregime pe baza participării sale plenare la procesul dezvoltării și la repartizarea echitabilă a beneficiilor ce decurg din aceasta”.

În planul strategiei se prevede reducerea și eliminarea sărăciei, precum și a repartiției echitabile a binefacerilor dezvoltării, asigurare pe deplin, până în anul 2000, a dreptului de muncă, generalizarea învățământului la scara cea mai largă posibil, atingerea unui nivel de sănătate care să permită tuturor popoarelor lumii să ducă o viață social-economică productivă, precum și punerea la dispoziția tuturor, de locuințe și infrastructura de bază.

În repetate rânduri, Adunarea Generală a O.N.U. a declarat că instaurarea unei noi ordini economice internaționale este indispensabilă pentru promovarea efectivă și exercitarea deplină și peste tot a drepturilor omului și libertăților fundamentale, că toate aceste drepturi și libertăți sunt indivizibile, iar că dreptul la dezvoltare este un drept inalienabil. Din păcate, cum avea să constate Adunarea Generală și alte foruri internaționale, atingerea obiectivelor stabilite prin strategiile celor trei decenii de dezvoltare este profund nesatisfăcătoare, fapt ce are efecte nefaste asupra înfăptuirii drepturilor omului, îndeosebi a dreptului la dezvoltare.

b)Definiția și conținutul conceptului de „drept al dezvoltare”

Sub raport conceptual, Adunarea Generala a O.N.U. a inițiat studiul problemelor privind semnificația și conținutul dreptului la dezvoltare ca drept al omului în 1977. Astfel, în rezoluția 4/XXXIII a Comisiei drepturilor omului se menționa că „persistenta colonialismului, a agresiunii și amenințărilor la adresa suveranității naționale și integrității teritoriale, a ocupației străine, apartheidului și tuturor formelor de discriminare și dominație, precum și refuzul recunoașterii dreptului fundamental fiecărei națiuni de a exercita deplina sa suveranitate asupra bogățiilor și resurselor sale naturale, constituie, printre altele, obstacole majore în calea deplinei realizări a drepturilor economice, sociale și culturale”.

Rezoluția recomandă întocmirea de către Secretarul general al O.N.U., în colaborare cu U.N.E.S.C.O., a unui studiu asupra: ”dimensiunilor internaționale ale dreptului la dezvoltare, ca drept al omului, în raport cu alte drepturi ale omului fondate pe cooperare internațională… ținând cont de exigentele noii ordini internaționale și de cerințele umane fundamentale”. Comisia drepturilor omului sublinia în aceasta rezoluție că exercitarea dreptului la dezvoltare implică asigurarea păcii și instaurarea unei ordini economice internaționale fondată pe respectarea drepturilor omului și evidenția necesitatea ca statele să creeze condiții atât separat cât și în colaborare, pentru exercitarea efectivă a dreptului la dezvoltare.

Studiul menționat, împreună cu alte documente pertinente, a fost transmis de Secretarul general tuturor guvernelor, instituțiilor specializate, organizațiilor interguvernamentale regionale și altor organizații internaționale interesate, invitându-le să prezinte observațiile lor.

În raportul său, Secretarul general prezenta unele probleme referitoare la aspectele internaționale ale dreptului la dezvoltare, subliniind cerința integrării problematicii drepturilor omului în ansamblul procesului de dezvoltare, în sensul cel mai larg și mai semnificativ al acestui concept.

În continuare erau examinate aspectele morale ale dreptului la dezvoltare, care-și găsesc expresia atât în considerentul prioritar, potrivit căruia toate statele sunt interesate în promovarea înfăptuirii universale a acestui drept, cât și în faptul că există valori filozofice esențiale care pot fi considerate ca fundamentând conținutul conceptului de drept la dezvoltare.

În final, raportul recomanda ca în cadrul Comisiei pentru drepturile omului și a altor organisme cu caracter social-umanitar să se urmărească integrarea cât mai completă a promovării drepturilor omului, inclusiv a dreptului la dezvoltare în ansamblul activităților desfășurate la Națiunile Unite vizând dezvoltarea.

În 1981, Comisia pentru drepturile omului a decis constituirea unui grup de lucru din 15 experți guvernamentali al cărora mandat era să studieze semnificația și conținutul dreptului la dezvoltare, precum și mijloacele da realizare a acestuia.

Totodată, Grupul de lucru a fost însărcinat să elaboreze un proiect de Declarație asupra dreptului la dezvoltare. După ce a fost aprobat de Comisia Drepturilor Omului, proiectul a fost aprobat și de Adunarea Generală prin rezoluția 41/128 din 4 decembrie 1986.

Declarația este alcătuită dintr-un preambul și zece articole. Primul articol cuprinde definiția dreptului la dezvoltare care este astfel formulată:

„1.Dreptul la dezvoltare este un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia orice persoană umană și toate popoarele au dreptul de a participa și de a contribui la dezvoltare economică, socială, culturală și politică, în care toate drepturile omului și libertățile fundamentale să poată fi pe deplin realizate, și de a beneficia de pe urma acestei dezvoltări.

2.Dreptului omului la dezvoltare presupune, de asemenea, deplina realizare a dreptului persoanelor de a dispune de ele însele, drept care cuprinde, sub rezerva dispozițiilor pertinente ale celor două pacte internaționale cu privire la drepturile omului, exercitarea dreptului lor inalienabil la deplina suveranitate asupra tuturor bogățiilor și resurselor lor naturale”.

Subiectul dreptului la dezvoltare, se precizează în par.1 al articolului 2 este orice ființă umană care trebuie să fie un participant activ și beneficiarul dreptului la dezvoltare. ”Toate ființele umane – se precizează în par.2 al aceluiași articol-au răspunderea dezvoltării în mod individual și colectiv, ținându-se seama de exigentele legate de respectul deplin al drepturilor omului și libertăților fundamentale și avându-se în vedere îndatoririle lor față de colectivitate, care numai ea poate asigura deplina si libera înflorire a ființei umane și care deci trebuie să promoveze și să protejeze o ordine politică, socială și economică propice favorizării dezvoltării”.

Statelor le revine, potrivit celui de al treilea paragraf, dreptul și datoria de a formula politici de dezvoltare națională corespunzătoare, care să urmărească ameliorarea constantă a bunăstării populației în ansamblu și a fiecărui individ pe baza participării lor active, libere și utile la dezvoltare și la repartizarea echitabilă a avantajelor ce rezultă din ea.

Celelalte articole din Declarație se referă la îndatoririle ce revin statului pentru exercitarea efectivă a acestui drept, astfel:

1.Statelor le revine răspunderea primordială pentru crearea condițiilor favorabile, atât pe plan național și internațional, pentru favorizarea dreptului la dezvoltare. Aceasta presupune:

a)datoria de a respecta pe deplin principiile dreptului internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperare dintre state în conformitate cu Carta Națiunilor Unite;

b)datoria de a coopera unele cu altele pentru a asigura dezvoltarea și a elimina obstacolele din calea dezvoltării.

2.Separat sau împreună, statele au datoria să formuleze politici internaționale de dezvoltare urmărind prin aceasta să realizeze dreptul la dezvoltare; în mod special trebuie să se întreprindă o acțiune susținută pentru a se asigura dezvoltarea rapidă a țărilor în curs de dezvoltare, implicit acordarea unei asistențe internaționale eficace.

3.Statele trebuie să întreprindă măsuri decisive pentru a elimina masive si flagrante ale drepturilor fundamentale ale popoarelor și ființelor umane, care rezultă din apartheid, rasism și discriminare rasială, din colonialism, din dominația și ocupația străină, din agresiune, intervenție străină și amenințările împotriva suveranității naționale, unității naționale și integrității teritoriale, din amenințarea cu războiul și din refuzul recunoașterii dreptului la autodeterminare al popoarelor.

4. Întrucât în dreptul la dezvoltare își au corespondentul toate celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului, cel de al șaselea articol din Declarație invită statele să coopereze între ele pentru a promova, încuraja și întări respectarea universală a acestor drepturi, precizăm: „că toate drepturile omului și toate libertățile fundamentale sunt interdependente”. Ele trebuie să întreprindă măsuri pentru a elimina obstacolele din calea dezvoltării, care decurg din nerespectarea drepturilor civile și politice, precum și a celor economice, sociale si culturale.

5.Declarația stabilește o corelație între dezvoltare, pace și dezarmare, impunând statelor să promoveze instaurarea, menținerea și întărirea păcii și securității internaționale, acționând în acest scop pentru realizarea dezarmării generale și totale, sub un control internațional efectiv; sumele rezultate din măsurile efective de dezarmare să fie folosite pentru dezvoltarea globală, îndeosebi a țărilor în curs de dezvoltare.

6.Articolul 8 din Declarație se referă la măsurile concrete ce ar trebui adoptate de fiecare stat pe plan național pentru realizarea efectivă dreptului la dezvoltare. Printre acestea se numără:

a)asigurarea egalității de șanse pentru toți în ceea ce privește accesul la resursele de bază, învățământ, serviciile de protecție a sănătății, alimentație, locuințe, locuri de muncă și o repartiție egală a veniturilor;

b)asigurarea unei participări active a femeilor la procesul dezvoltării;

c)înfăptuirea de reforme economice și sociale adecvate, în vederea eliminării tuturor nedreptăților sociale ;

d)încurajarea participării populare în toate domeniile, ca factor important al deplinei realizări a tuturor drepturilor omului.

7.Declarația conchide că toate aspectele dreptului la dezvoltare enunțate: „sunt indivizibile și interdependente iar fiecare din aceste drepturi trebuie să fie considerat în relație cu ansamblul celorlalte drepturi”.

Pentru a asigura exercitarea integrală și întărirea progresivă a dreptului la dezvoltare statele vor trebui să ia măsuri eficace,„inclusiv formularea, adoptarea și punerea în aplicare a unor măsuri politice, legislative și de altă natură, pe plan național și internațional”.

Problema conceptului de „drept la dezvoltare” ocupă un spațiu tot mai larg și în literatura de specialitate. În studiile lor unii autori care includ acest drept în „drepturi din generația a treia” sau „de solidaritate” pornesc de la considerentul că , urmare a legăturii neechivoce dintre dezvoltare și drepturile omului, tuturor statelor dezvoltate și în curs de dezvoltare le revine obligația de a acționa în direcția constituirii de infrastructuri necesare realizării efective a dreptului la dezvoltare.

Se subliniază ideea că aportul statelor dezvoltate din punct de vedere economic la atingerea acestui obiectiv nu ține doar de o obligație morală, ci de una juridică.

Dreptul la dezvoltare, la fel ca și alte drepturi economice, sociale și culturale, nu trebuie considerat ca o noțiune statică, ci ca un concept în plină evoluție. Așa cum rezultă din dezvoltările ce preced, el a dobândit o mare dimensiune odată cu recunoașterea necesitații instaurării unei noi ordini internaționale în domeniile economic, social, politic și cultural.

Datorită eforturilor care se depun în forurile internaționale este de așteptat ca în viitorul apropiat să se poată desluși mai bine incidentele dreptului la dezvoltare asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și să se precizeze și de lege ferenda, drepturile și obligațiile statelor legate de acestea.

1.3.DREPTUL LA MEDIUL ÎNCONJURĂTOR SĂNĂTOS

Înțeles ca un ecosistem complex în strânsă interacțiune cu natura, omul reprezintă valoarea supremă ce trebuie ocrotită. Sub acest aspect, este necesară recunoașterea unanimă și garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos și echilibrat.

Dreptul la mediu, ca un drept fundamental al omului, constituie obiectul unor divergențe doctrinare, deși o serie de state (printre care și România ) fie că au trecut peste aceste divergențe creând sisteme normative de protejare mediului, fie au consimțit doar faptul că acest “drept” are o recunoaștere juridică statală. În doctrină se consideră că există un “drept de mediu” , dar nu ca un drept subiectiv individual ci ca un drept de “solidaritate”, așa cum este de exemplu, “dreptul la dezvoltare “, ca un drept colectiv, cu condiția ca exercitarea lui să fie posibilă pentru o singură persoană.

Majoritatea autorilor sunt de părere însă, că dreptul la mediu este un drept din categoria drepturilor din generația a treia, deci un drept colectiv, de solidaritate, precum dreptul la dezvoltare, la pace etc. Fundamentul său filozofic rezidă în teoria dreptului natural.

În legătură cu consacrarea internațională a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, Conferința ONU asupra mediului din 1972, îl formulează ca un prim principiu la Declarației asupra mediului având în vedere totodată și obligația societății de a conserva, apăra și îmbunătăți mediul pentru generațiile prezente și viitoare.

Tot astfel, art.24 din Carta Africană asupra drepturilor omului la un mediu sănătos, trebuie pornit de la noțiunea specifică de “mediu”, atât lato sensu – ca mediul întregii biosfere, având în vedere multitudinea dimensiunilor sale, cât și stricto sensu – reprezentat de mediul fizic imediat al individului(habitatul și împrejurările naturale).

Pentru definirea expresiei de “mediu sănătos și echitabil”, la nivel internațional , Declarația de la Stockholm din 1972, pomenește despre “mediu a cărui calitate să-i permită omului să trăiască în demnitate și bunăstare”.

În ceea ce privește cei doi termeni :”echilibrat” și “sănătos” luați separat în contextul noțiunii dreptului fundamental luat în discuție, în literatura juridică s-a arătat că au semnificații fundamentale. Astfel, termenul de “sănătos” se referă la un mediu nepoluant, propice dezvoltării fizice și intelectuale a omului. Totodată, el are și o dimensiune umană, urmărind apărarea integrității fizice și spirituale a acestuia. Cuvântul “echilibrat” indică dimensiunea naturală, ce se referă la un mediu ecologic rațional.

Dimensiunea individuală a cestui drept, implică dreptul fiecărui individ la: prevenirea poluării, încetarea activității care are drept efect o poluare nocivă, repararea pagubei suferite de pe urma acestei poluări. Dimensiunea colectivă, implică obligația statelor de a coopera în vederea prevenirii și combaterii poluării, protejării mediului natural la nivel regional și internațional.

În afara nivelului individual și a celui colectiv de abordare a dreptului la un mediu sănătos, există și un al treilea nivel, cel al statului, ca titular al unui astfel de drept, în relațiile de cooperare regională și internațională.

Ca finalitate a dreptului internațional, dreptul la cooperare presupune concentrarea eforturilor tuturor statelor în scopul menținerii păcii, promovării dezvoltării, protejării calității mediului uman ca și în scopul respectării drepturilor omului și libertăților sale fundamentale.

În cercetarea raportului cu celelalte drepturi noi sau cu cele clasice, conținutul dreptului la un mediu uman sănătos presupune și implică, în același timp, un adevăr axiomatic înscris în Preambulul Declarației de la Stockolm: ”Omul este, în același timp, creația și creatorul mediului său înconjurător, care-i asigură existența fizică și-i oferă posibilitatea unei dezvoltări intelectuale, morale, sociale și spirituale”.

Acest adevăr în contextul preocupărilor vizând problematica mediului uman, ca factor de corelare, există deja atât în negocierile pentru dezarmare (sub forma interrelației ”dezarmare- resurse –mediu”). În planul drepturilor omului și ale popoarelor acest factor comun se reflectă, de la cele clasice, consacrate(dreptul la viață, la existență etc.), la cele noi, afirmate (dreptul la pace și dezarmare, la dezvoltare, la patrimoniu comun etc.), în integrarea organică a valorilor mediului uman cu celelalte valori vitale ale oamenilor și ale omenirii.

Existența unui mediu sănătos și echilibrat devine astfel, un mijloc de apreciere în realizarea altor drepturi fundamentale ale persoanei umane, drepturi ce sunt protejate și recunoscute ca fiind de interes comun al umanității.

În țara noastră, dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos este prevăzut în art.5 din Legea protecției mediului nr.137/1995, în care se arată că , “Statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop :a)accesul la informațiile privind calitatea mediului, b)dreptul de a se asocia în organizațiile de apărare a calității mediului c)dreptul de consultarea în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislației și a normelor de mediu, inclusiv prin planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism d)dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative sau judecătorești în vederea preveniri sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect e)dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit”. În același timp, Legea prevede (art.6) că “Protecția mediului constituie o obligație a autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice”

În Constituția României, în cadrul drepturilor social- economice și culturale este reglementat “dreptul la un nivel de trai decent” care cuprinde dreptul cetățeanului la condiții rezonabile de viață care să-i asigure, lui și familiei, un trai civilizat. Acest drept are un conținut complex, cuprinzând: dreptul la hrană, îmbrăcăminte, locuință, deci la condiții rezonabile de existență. Premisa fundamentală pentru realizarea tuturor acestor drepturi este însă, asigurarea unui mediu sănătos, deși acest drept nu este consacrat în mod expres.

2.NECESITATEA PROTEJĂRII DREPTURILOR OMULUI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

2.1.PREOCUPĂRI ALE SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE PRIVIND PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI

SCURT ISTORIC

Sorgintea concepției asupra drepturilor omului se găsește în sistemele de gândire stoice, naturaliste, grecești și romane din antichitate. Astfel, gânditori ai Greciei antice au început să înțeleagă relația dintre statul-cetate laic, religie și individ.

Se poate aprecia, deci, că cele mai coerente teorii asupra drepturilor omului au apărut și s-au cristalizat în cultura europeană, în sec. XVIII și XIX. Tot aici au apărut și instrumentele juridice de transpunere, în prevederi legale, a acestor drepturi.

Documentul juridic care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul drepturilor și libertăților fundamentale a fost „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului", din 26 august 1789, adoptată în perioada revoluției franceze. Giorgio del Vechio aprecia că pe baza sa s-a stabilit, în știință și în conștiința comună, o distincție netă între statele legitime sau „de drept" și statele subjugate regimurilor despotice, care sunt încă prea numeroase în lume. În primul său articol Declarația proclama că „oamenii se nasc liberi și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu au fost fondate decât pe utilitatea comună". Sunt enunțate apoi drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranța, ș.a.

Conform Declarației, libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora.

Protecția drepturilor omului a fost abordată ca imperativ al comunității internaționale abia după cel de-al doilea război mondial, sub impulsul dezvăluirii atrocităților naziste, și s-a concretizat – în perioadele ce au urmat – într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare mai ales a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist.

Calea spre concretizarea unui sistem de protecție internațională a drepturilor omului și stabilirea obligativității unei cooperări internaționale în acest domeniu a fost deschisă de Carta O.N.U.

Dispozițiile Cartei O.N.U. (art.1 pct.3, art.13, 55-56), precum și alte documente în acest domeniu, formează un cadru juridic general al colaborării internaționale, menit să contribuie la promovarea, încurajarea și favorizarea respectării drepturilor omului, în înfăptuirea acestor sarcini, statele sunt obligate să prezinte periodic rapoarte, iar organismele de specialitate, pe baza unor asemenea rapoarte, organizează dezbateri internaționale și publică studii – generale sau de caz -, propune încheierea unor instrumente juridice internaționale etc .

Menționăm doar, pe scurt, că dacă la nivel global, în temeiul Cartei O.N.U., funcționează mecanisme precum Consiliul Economic și Social, Comisia pentru drepturile omului – în cadrul căreia ființează și funcționează o subcomisie pentru minorități, grupuri de lucru asupra sclaviei, populației indigene etc. De asemenea, în cadrul Secretariatului O.N.U. funcționează Centrul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, cu atribuții de consultații, informări.

Promovarea și protecția internațională a drepturilor omului pe plan regional se realizează prin tratate încheiate între statele dintr-o anumită zonă geografică, prin procedurile și mecanismele speciale create, în această privință sunt cunoscute Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950, Convenția Interamericană de la San Jose din 1969.

Pe plan general european, Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare de la Helsinki, din 1975, cuprinde prevederi referitoare la promovarea drepturilor omului și cooperarea statelor în domeniul umanitar. Acestuia i se adaugă Actul Final al Reuniunii de la Viena al statelor participante la Reuniunea O.S.C.E., precum și Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990.

Acest nou cadru juridic privitor la cooperarea statelor în legătură cu dimensiunea umană a C.S.C.E. urma să fie completat prin instituționalizarea unor proceduri și mecanisme de aplicare și protecție în materie.

Acte internaționale privitoare la promovarea și protecția drepturilor omului mai pot fi menționate: Carta Africană a drepturilor omului și popoarelor, din 1981, care instituie un mecanism (Comisia aleasă de Conferința șefilor de stat și de guvern) pentru a interpreta textul și a aprecia situațiile de încălcare a acestei Carte; Declarația Universală islamică a drepturilor omului, din 1981, act declarativ, fără valoare de tratat.

2.1.1.PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENTĂRI JURIDICE

După ce de-al doilea război mondial au avut loc numeroase dezvoltări normative în ceea ce privește drepturile omului. Astfel, s-a trecut de la preocuparea asigurării și protecției unor anumite categorii de persoane (străini, minorități) ori a unor drepturi considerate în mod individual și raportate la anumite domenii prioritare în perioada postbelică (dreptul la muncă, protecția minorităților), la asigurarea și protecția drepturilor într-o viziune de ansamblu, globală, în acest proces un rol important l-au avut documentele internaționale adoptate, în care au fost consacrate sau confirmate aceste drepturi. Asemenea documente prezintă o mare varietate atât prin problematica abordată, cât și prin caracterul lor; ele se referă fie la aspecte cu caracter general, vizând proclamarea unor drepturi, indicarea unor direcții de acțiune sub formă programatică, fie la anumite aspecte ce țin de realizarea drepturilor omului.

Cât privește caracterul lor, aceste documente pot fi: convenții internaționale, care au valoare obligatorie pentru statele care devin părți la ele și alte instrumente juridice internaționale (cum ar fi rezoluțiile) care cuprind declarații sau recomandări având semnificație precumpănitor moral-politică.

Alături de convențiile internaționale, pot fi menționate rezoluțiile unor organe ale organizațiilor internaționale, cuprinzând declarații, planuri de acțiune etc.

Instrumentele adoptate în domeniul drepturilor omului nu au, toate, aceeași valoare juridică. Astfel, rezoluțiile, chiar și atunci când poartă denumirea de „Declarație", au valoarea unor recomandări, în timp ce convențiile sunt obligatorii pentru statele care le-au ratificat, devenind părți prin această ratificare.

Principala funcție a acestor instrumente este aceea de a defini drepturile omului la care se referă, de a preciza elementele lor componente și de a indica măsurile necesare pentru punerea lor în aplicare. În acest mod, ele pot influența legislațiile interne ale statelor, fie în mod direct, pentru convențiile internaționale, fie în mod indirect, cât privește instrumentele internaționale care nu au valoarea unor convenții (spre exemplu Declarația Universală a Drepturilor Omului).

Din reglementările internaționale referitoare la drepturile omului, adoptate până în prezent, rezultă câteva reguli care guvernează această materie. O primă regulă de bază, generală, este universalitatea drepturilor omului. Drepturile omului sunt norme imperative ale dreptului internațional (jus cogens), de la care nu se admit derogări; ele sunt aplicabile întotdeauna și peste tot.

O altă regulă de bază este aceea a nediscriminării în reglementarea lor și, mai ales, în aplicarea acestor drepturi. Din precizările actelor internaționale rezultă că oamenii sunt egali în fata legii, din această egalitate formală decurgând și dreptul lor la o egală ocrotire din partea legii.

– Altă regulă de bază este obligația statelor de a coopera între ele, în vederea promovării și respectării drepturilor omului.

– De asemenea, interdependența între diferitele categorii de drepturi și libertăți fundamentale ale omului reprezintă o altă regulă de bază în materia drepturilor omului.

Paragraful a. Documente internaționale cu caracter de universalitate referitoare la drepturile omului

A. Carta Națiunilor Unite

Acest document proclamă promovarea drepturilor omului printre obiectivele principale ale cooperării internaționale consacrând, totodată, principiile care stau la baza acestei cooperări, în preambulul Cartei O.N.U. este afirmată „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei, î n egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.

Unul dintre scopurile O.N.U. prevăzut în Cartă este încurajarea și promovarea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți oamenii, fără deosebire de sex, limbă, rasă sau religie (art.1 pct.3).

În cap. IX al Cartei se prevede că pentru crearea condițiilor de stabilitate și bunăstare necesare relațiilor pașnice și prietenești dintre popoare, Națiunile Unite vor promova: respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie (art.55 pct.c). Se recunoaște astfel existența unei intercondiționări între favorizarea și promovarea respectării universale a drepturilor omului și asigurarea bunăstării și progresului omenirii.

Pornind de la faptul că O.N.U. nu este o organizație suprastatală, Carta nu a prevăzut – și nici nu putea să prevadă – instituirea unui sistem internațional de protecție a drepturilor omului, după cum nici nu a definit căile și mijloacele care să asigure realizarea lor concretă.

B. Declarația Universală a Drepturilor omului

A fost adoptată de Sesiunea a lll-a a Adunării Generale a O.N.U. (prin Rezoluția 217/A/lll din 10 decembrie 1948) fiind considerată „idealul comun de atins de către toate popoarele și toate națiunile" în ceea ce privește drepturile omului. Este primul document internațional care enunță, în mod solemn, drepturile și libertățile fundamentale care trebuie garantate oricărei ființe umane.".-

Declarația cuprinde numeroase drepturi. Ea enunță drepturile civile și politice ale omului (art.3-21) și drepturile economice, sociale și culturale (art.22-27).

Declarația, care a avut o importanță deosebită pentru elaborarea și dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan național și internațional, înscrie în primul său alineat ideea că „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor egale și inalienabile constituie fundamentul libertăți, dreptății și păcii în lume."

În cuprinsul său, Declarația înscrie o serie de principii de mare însemnătate cum ar fi acelea că: toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi; fiecare om se poate prevala de drepturile și libertățile fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie; oricare ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale; nimeni nu va putea fi ținut în sclavie, nici în servitute; toți oamenii sunt egali în fața legii; nimeni nu poate fi supus la torturi sau tratamente inumane; nici o persoană nu poate fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar.

Dintre drepturile economice enunțate în Declarație sunt de amintit: dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, ia odihnă și recreere, dreptul de a se asocia în sindicate, dreptul la învățătură, dreptul oricărei persoane de a lua parte în mod liber la viața culturală a societății, dreptul persoanelor la libertatea de întrunire și de asociere pașnică, precum și dreptul fiecărei persoane de a lua parte la conducerea treburilor țării sale fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși.

Declarația mai prevede că fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan național și internațional, de existența unei ordini care să permită ca drepturile și libertățile enunțate în cuprinsul său, să-și poată găsi o deplină realizare.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost un document politic, rămânând ca atare cu efecte politice, morale,

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost nominalizată, în sensul că normele constituționale referitoare la drepturile fundamentale trebuie să fie interpretate în conformitate cu prevederile sale, acestea fiind incluse în dreptul intern.

În cazul acestor state, nominalizarea Declarației Universale a Drepturilor Omului îi transformă acesteia natura, dintr-una pur politică, într-una juridică. Astfel, articolele sale nu mai invită, ci ele obligă.

C. Pactele internaționale cu privire la drepturile omului.

Adunarea Generală a O.N.U., în cadrul celei de a XXI-a sesiuni, a adoptat cele două Pacte internaționale cu privire la drepturile omului, prin Rezoluția 220/A/XXI, din 16 decembrie 1966: Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul cu privire la drepturile civile șt politice. Pactele au intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976 și, respectiv, la 23 martie 1976.

Preambulul, articolele 1, 3 și 5 ale celor două Pacte sunt aproape identice. Astfel, Preambulul ambelor Pacte reamintește obligația fiecărui stat de a promova și respecta drepturile omului. Art.3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal pe care îl au femeile și bărbații în ceea ce privește exercitarea drepturilor omului, iar art.5 prevede garanții împotriva suprimării sau restrângerii drepturilor omului, dincolo de ceea ce este prevăzut în Pact.

Dintre drepturile recunoscute de Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale menționăm dreptul la muncă, dreptul de a forma sindicate, dreptul la asigurare socială, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul de a se bucura de cea mai bună stare fizică și mentală, dreptul la educație, dreptul de a participa la viața culturală, ca și dreptul de a beneficia de progresul științific etc.

Pactul referitor la drepturile civile și politice precizează că dreptul la viață este inerent persoanei umane și că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar. Se prevede, totodată, că nimeni nu poate fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau servitute și, de asemenea, că nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar.

Pactul garantează libertatea de circulație și dreptul de liberă alegere a reședinței.

De asemenea, orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței sau religiei și la libertatea de exprimare. Se recunoaște oricărui cetățean dreptul și posibilitatea de a lua parte la conducerea treburilor publice, de a alege și a fi ales și de a avea acces, în condiții de egalitate, la funcțiunile publice din țara sa.

Pactul cu privire la drepturile civile și politice a fost completat prin două Protocoale facultative.

– Primul Protocol a fost adoptat odată cu Pactul, la 16 decembrie 1966, fiind obligatoriu numai pentru statele părți semnatare ale Pactului, care îl ratifică. Ratificând Protocolul adițional, statul respectiv recunoaște competența Comitetului Drepturilor Omului de a primi și examina comunicări (plângeri) din partea persoanelor particulare aflate sub jurisdicția sa, care pretind a fi victima unei violări a vreunuia din drepturile enunțate în Pact, comisă de către statul respectiv.

România, aderând la acest Protocol, a făcut următoarea declarație: „România consideră că, potrivit prevederilor art.5 pct.2 lit. a din Protocol, Comitetul Drepturilor Omului nu este competent să examineze comunicările persoanelor fizice-dacă problemele în cauză sunt în curs de examinare sau au fost examinate în cadrul unei alte proceduri internaționale de investigare sau soluționare".

Sesizările particularilor acceptate de către Comitet sunt transmise statelor vizate care, în termen de șase luni de la primirea notificării, au datoria de a prezenta în scris Comitetului explicații sau declarații care să lămurească problema și, dacă este cazul, arată măsurile pe care le-a luat pentru remedierea situației.

– Al doilea Protocol facultativ , vizând abolirea pedepsei cu moartea, a fost adoptat la 15 decembrie 1989. Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicția unui stat și obligă părțile contractante „să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa" (art.1 par.2).

Paragraful b. Documente internaționale cu caracter de universalitate referitoare la anumite drepturi ale omului

În decursul timpului, Adunarea Generală a O.N.U. și unele dintre instituțiile specializate ale sale au elaborat și adoptat documente internaționale prin care au fost reglementate mai precis și detaliat, unele dintre drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Dintre acestea menționăm:

A. Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială

A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 21 decembrie 1965 , precizează că prin discriminare rasială se înțelege „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională ori etnică, având ca scop sau efect de a distruge ori compromite recunoașterea, folosirea sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în alt domeniu al vieții publice" (art.1 pct.1).

Statele părți la convenție se angajează să garanteze dreptul fiecărui om la egalitate în fața legii, fără deosebire de rasă, culoare sau origine națională ori etnică. De asemenea, ele au obligația de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor protecție și o cale de recurs efectivă în fața tribunalelor naționale sau a altor organisme de stat competente, împotriva actelor de discriminare rasială.

Convenția prevede înființarea unui „Comitet pentru eliminarea discriminării rasiale".

B. Convenția asupra eliminării discriminării față de femei

A fost adoptată de Adunarea Generală O.N.U. ia 18 decembrie 1979 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1989. Ea definește discriminarea față de femei ca fiind orice distincție, excludere sau restricție bazată pe sex și care are ca efect sau scop de a compromite sau distruge recunoașterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe bază de egalitate a bărbaților și femeilor, a' drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniile politic, economic, cultural și civil sau în orice alt domeniu.

Statele părți la Convenție trebuie să adopte măsuri pentru eliminarea prejudecăților și a politicilor bazate pe ideea de inferioritate a unuia dintre sexe și de suprimare a comerțului cu femei și a exploatării prostituției feminine.

În partea a patra a Convenției este reglementată egalitatea femeii cu bărbatul în fața legii și eliminarea oricăror discriminări față de femei în toate chestiunile privind căsătoria și raporturile de familie.

Partea a cincea a Convenției reglementează înființarea „Comitetului pentru eliminarea discriminării față de femei".

C. Convenția cu privire ta drepturile copilului

A fost adoptată la 20 noiembrie 1989. Ea precizează că familia este mediul natural pentru creșterea și bunăstarea copiilor și nu admite discriminarea față de copii, în ce privește aplicarea drepturilor lor.

Convenția prevede că statele-părti vor lua toate măsurile legislative, administrative și de altă natură care sunt necesare pentru a pune în practică drepturile recunoscute în textul ei. Ea stipulează că este necesară educarea copiilor în spiritul respectului față de drepturile omului, față de principiile Cartei O.N.U., față de părinți, valorile naționale ale țării lor și față de mediul ambiant.

Nici un copil nu trebuie să facă obiectul unor ingerințe arbitrare sau ilegale, în viața sa personală, în familia sa, în ceea ce privește domiciliul sau corespondența sa și nici a unor atacuri ilegale la onoarea și reputația sa (art.16).

Potrivit Convenției, copilul are dreptul să se bucure de sănătate și să beneficieze de serviciile medicale și de reeducare; de securitate socială; de un nivel de trai care să-i permită o dezvoltare normală; dreptul la educație, la odihnă și vacanță, ca și de a fi protejat împotriva exploatării economice.

Convenția prevede înființarea unui „Comitet al drepturilor copilului", care să urmărească modul în care statele părți aplică prevederile sale.

D. Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

A fost adoptată la 10 decembrie 1984 de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția 39/46 și a intrat în vigoare la 26 iunie 1987.

În preambulul Convenției se arată că ea a fost adoptată pentru „a mări eficacitatea luptei împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, în întreaga lume".

Statelor părți le revine obligația de a adopta toate măsurile legislative, administrative, judiciare și de altă natură, pentru a împiedica săvârșirea de acte de tortură pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa. De asemenea, statelor le revin și alte obligații prevăzute la art.4-12 din Convenție.

Convenția prevede că orice persoană, victimă a torturii, are dreptul să se plângă autorităților competente ale statului și să obțină reparații și despăgubiri, precum și înființarea unui „Comitet împotriva torturii" (art.17).

E. Convenția internațională privind eliminarea și reprimarea crimei de apartheid

A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 30 noiembrie 1973, a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. Ea definește apartheidul ca fiind o „crimă împotriva umanității" și declară ca fiind crime ce încalcă principiile de drept internațional toate actele inumane rezultând din politicile și practicile de apartheid, (art.l).

Măsurile de implementare prevăzute de Convenție constau în cerința unei raportări periodice de către statele părți și înființarea unui „Grup de trei" pentru examinarea rapoartelor, organism desemnat de președintele Comisiei O.N.U. pentru drepturile omului.

Convenția împuternicește de asemenea Comisia pentru drepturile omului a O.N.U. să elaboreze diverse studii și rapoarte referitoare la crima de apartheid, inclusiv o listă a persoanelor, organizațiilor, instituțiilor și reprezentanților statelor care sunt presupuși a fi vinovați de crima respectivă.

Paragraful c. Documente internaționale regionale referitoare la drepturile omului

În perioada de după cel de-al doilea război mondial, alături de documentele internaționale cu caracter universal privind drepturile omului și libertățile fundamentale, au fost adoptate mai multe documente internaționale regionale în această materie. Aceste documente cu caracter regional vin să reafirme drepturile și libertățile fundamentale prevăzute în documentele internaționale cu caracter de universalitate, menționate în cele ce preced, adaptându-le la condițiile specifice ale regiunii în care se aplică.

Documente în domeniu pe continentul european

• Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale

Primul document regional cu privire la drepturile omului care consacră standardele Consiliului Europei în materie este Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Convenția reafirmă că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune strânsă între statele membre și că unul dintre mijloacele de realizare a acestui scop este „protejarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale". Această Convenție cuprinde prevederi referitoare la drepturile civile și politice. Astfel, este recunoscut dreptul la viață, fiind interzisă sclavia sau robia. De asemenea, sunt prevăzute: dreptul la libertate și la securitatea persoanei; dreptul învinuitului la audiere publică și echitabilă; inviolabilitatea persoanei, a locuinței sale, a corespondenței; dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; dreptul la libera exprimare; dreptul la întrunire pașnică și libertatea de asociere; dreptul de a-și întemeia o familie etc.

Potrivit Convenției, discriminarea în exercitarea acestor drepturi, bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de orice alt fel, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, proprietate, naștere sau alt statut, este interzisă, fiind prevăzute posibile derogări pentru situații speciale.

Partea a doua a Convenției se referă la mecanismul instituțional de punere în aplicare.

Într-un studiu elaborat de Consiliul Europei în anul 1991, se preciza că această Convenție nu este destinată să înlocuiască sistemul național de protecție a drepturilor omului, ci ea reprezintă o garanție internațională, care se alătură dreptului de recurs din cadrul fiecărui stat".

Pe parcursul anilor care au urmat intrării sale în vigoare, Convenția din 1950 a fost completată prin adoptarea de către statele membre ale Consiliului Europei a unui număr de 11 Protocoale adiționale la Convenție. Dintre acestea, le menționăm pe următoarele:

Protocolul nr.1 (intrat în vigoare la 18 mai 1954) a adăugat anumite drepturi și libertăți, garantarea dreptului la proprietate, dreptul la instrucție, organizarea de alegeri libere.

Protocolul nr.2 (intrat în vigoare la 21 septembrie 1970) prevede competența Curții drepturilor omului ca la cererea Comitetului Miniștrilor să dea avize consultative asupra problemelor juridice vizând interpretarea Convenției și Protocoalelor.

Protocolul nr.3 (intrat în vigoare la 21 septembrie 1970) a modificat textul art.30 al Convenției, care se referă la raportul pe care îl întocmește Comisia europeană a drepturilor omului, în cazul când soluționează, pe cale amiabilă, o plângere supusă ei.

Protocolul nr.4 (intrat în vigoare la 2 mai 1968) adaugă elemente noi referitoare la libera circulație a persoanelor și aduce precizări cu privire la motivele unor posibile restricții în exercitarea drepturilor garantate de Convenție.

Protocolul nr,6 (intrat în vigoare la 1 martie 1985) abolește pedeapsa cu moartea în timp de pace.

Protocolul nr.7 (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988) reglementează expulzarea străinilor, dreptul persoanei condamnată de un tribunal pentru o faptă penală de a cere unei instanțe judiciare superioare să examineze sentința în cauză; el consacră egalitatea în drepturi a soților, dar și în responsabilități cu caracter civil, în timpul căsătoriei sau în cazul desfacerii ei.

Protocolul nr.9 (adoptat la 6 noiembrie 1990) privește accesul recurenților la Curtea europeană a drepturilor omului. Este demn de semnalat recunoașterea calității procesuale nu numai statelor părți, dar și persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale și grupurilor de particulari, care au introdus o cerere Comisiei, în aplicarea art.25 din Convenție.

– Protocolul nr.10 (adoptat la 25 martie 1992) a modificat prevederile art.32 pct.1, din Convenția europeană a drepturilor omului, eliminând din text cuvintele „de două treimi", ceea ce face ca hotărârea Comitetului de Miniștri, în cazurile menționate de acest articol, să poată fi adoptată cu majoritate simplă.

– Protocolul nr.11 (semnat la 10 mai 1994) instituie o Curte europeană unică a drepturilor omului. După intrarea în vigoare a acestui Protocol, toate cazurile de încălcare a drepturilor individuale vor putea fi semnalate direct Curții nou create, aceasta având competența să se pronunțe în tot ceea ce ține de drepturile individului, precum și în toate litigiile interstatale.

La data de 28 septembrie 1993 România a devenit cel de-al 32-lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, ratificând „Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale" și Protocoalele adiționale la această Convenție.

• Carta socială europeană

Întrucât, așa cum am încercat să relevăm, Convenția din 1950 reglementa numai drepturile civile și politice ale omului, Consiliul Europei a adoptat „Carta socială europeană", document semnat la Torino, la 18 octombrie 1961 și intrat în vigoare ia 26 februarie 1965. Prin aceasta se completează dispozițiile Convenției din 1950, stabilind un sistem de protecție pentru drepturile economice, sociale și culturale. Carta socială europeană proclamă o listă de 19 drepturi și principii, dintre care menționăm: dreptul la muncă, dreptul la remunerație echitabilă, la organizare și la negociere colectivă, dreptul copiilor și femeilor angajate la protecție, dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică, dreptului la pregătire și îndrumare profesională, la îngrijire socială și medicală, ia pregătire și recuperare al persoanelor handicapate fizic sau psihic.

Mecanismul de control al cartei constă în examinarea rapoartelor prezentate Secretarului General al Consiliului Europei de părțile contractante, de către Comitetul de experți. Concluziile Comitetului de experți vor fi transmise Adunării Consultative, care, la rândul ei va comunica Comitetului de Miniștri avizul asupra acestor concluzii. Comitetul de Miniștri, după consultarea Adunării Consultative, va putea să adreseze orice recomandări necesare fiecărei părți contractante.

Urmare schimbărilor survenite în planul evoluției sociale interne și internaționale, Carta socială europeană a fost revizuită, fiind adoptată în noua formă la 3 mai 1996.

Prin Legea nr.74 din 3 mai 1999, Parlamentul României a ratificat Carta socială europeană revizuită, făcând, cu acest prilej două declarații, și anume:

o primă declarație privește obiectivele a căror realizare o va urmări prin toate mijloacele utile și prevederile pentru care se consideră legată;

cea de a doua declarație privește acceptarea de către România ca aplicarea angajamentelor juridice conținute în Carta socială europeană revizuită să fie supusă mecanismului de control prevăzut în Partea a IV-a a Cartei, adoptată Ia Torino, la 18 octombrie 1961.

Legea nr.74/1999 mai prevede că instituțiile abilitate vor elabora și vor supune spre aprobare autorităților publice competente, în termen de un an de la publicarea legii în Monitorul Oficial, măsurile necesare în vederea transpunerii efective în practică a dispozițiilor Cartei sociale europene revizuite.

B. Reglementări privind protecția drepturilor omului pe continentul american (America de Nord și America de Sud)

• Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului

A fost adoptată la Bogota, în 1948. în preambulul ei se arată că drepturile și îndatoririle se presupun reciproc în orice activitate socială și politică a omului, în timp ce drepturile exprimă libertatea individuală, îndatoririle exprimă demnitatea acestei libertăți. Prevederile sale au fost preluate de Convenția din 1969, care le-a transformat în obligații internaționale.

• Convenția americană asupra drepturilor omului

A fost adoptată în 1969 la Conferința interguvernamentală a Organizației Statelor Americane de la San Jose (Costa Rica) și a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. In Convenție se precizează că părțile contractante urmăresc consolidarea, pe continentul american, a libertății individuale, a justiției sociale, bazată pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Statele părți au obligația să respecte și să garanteze libertatea și deplina exercitare a drepturilor înscrise în Convenție, fără vreo discriminare, și să adopte măsuri legislative și de altă natură pentru a da efect acestor drepturi.

Capitolul II al Convenției cuprinde drepturile civile și politice ale omului, precum și drepturile economice, sociale și culturale. Art.26 al Convenției prevede că statele părți se obligă să adopte măsuri, atât pe plan intern cât și regional, pentru a se ajunge progresiv, prin reglementări juridice sau alte mijloace potrivite, la realizarea deplină a drepturilor rezultând din standardele economice, sociale, educaționale, științifice și culturale stabilite de Carta Organizației Statelor Americane, așa cum a fost aceasta amendată prin Protocolul de la Buenos Aires. Convenția americană mai prevede că fiecare om are obligații față de familia sa, de comunitate și de omenire, iar drepturile sale sunt limitate de drepturile celorlalte persoane (art.32pct.1 și 2).

C. Mijloace juridice de protecție a drepturilor omului pe continentul african

• Declarația universală a drepturilor popoarelor

A fost adoptată la Alger, la 4 iulie 1976 Ea proclamă o serie de drepturi dintre care menționăm: dreptul popoarelor la existență, la autodeterminare politică și dreptul lor exclusiv asupra resurselor naturale și bogățiilor lor; dreptul la cultură; dreptul popoarelor la conservarea, protecția și ameliorarea mediului înconjurător, etc. Declarația precizează totodată că minoritățile au dreptul la respectarea identității lor, a tradițiilor, a limbii și patrimoniului lor cultural (art.19).

Trebuie să facem precizarea că, așa cum rezultă chiar din titlul acestui document, prevederile lui se referă la popoare, nu la indivizi. Cu toate acestea, declarația are o mare relevanță în ce privește indivizii, persoanele.

• Carta africană a drepturilor omului și popoarelor

A fost adoptată în cadrul Organizației Unității Africane (O.UA), la Nairobi, în iunie 1981; a intrat în vigoare la 21 octombrie 1986. Ea proclamă că toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul la o egală protecție din partea ei (art.3). Precizând că persoana umană este inviolabilă, Carta precizează că din această inviolabilitate decurge dreptul fiecărui om la respectarea vieții sale, a integrității sale fizice și morale, precum și faptul că nimeni nu trebuie să fie lipsit, în mod arbitrar, de aceste drepturi (art.4).

Carta africană mai consacră și alte drepturi, printre care: dreptul omului la respectarea demnității și la recunoașterea personalității sale în planul vieții juridice, dreptul la libertate și securitate socială, libertatea conștiinței și religiei, libertatea de circulație și de a-și alege reședința, dreptul la muncă, sănătate și educație ș.a. Carta proclamă, și anumite drepturi ale popoarelor, printre care: dreptul la existență și la autodeterminare, dreptul la dezvoltare economică, socială și culturală, dreptul la pace și securitate, dreptul fiecărui popor la un mediu propice dezvoltării sale (art. 19-24). De asemenea, ea cere statelor părți la ea să promoveze, prin învățământ, educație și informare, respectul față de drepturile prevăzute în ea și să garanteze independența tribunalelor și perfecționarea organelor care se ocupă de drepturile înscrise în acest document.

2.1.2.Protecția drepturilor omului în cadrul unor organizații internaționale

Paragraful a. Protecția drepturilor omului în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa – C. S. C. E.

În cadrul acestui organism au fost adoptate o serie de documente extrem de importante cu privire la protecția drepturilor omului, după cum urmează:

A. Actul final de la Helsinki

De problematica drepturilor omului pe plan european, alături de Consiliul Europei se ocupă și „Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.)", înființată prin Actul final de la Helsinki (A.F.H.), semnat în 1975 de 33 de state europene, precum și de SUA și Canada. Din anul 1994, aceasta poartă denumirea de „Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.)".

Actul final de la Helsinki cuprinde patru capitole (sau „coșuri"). Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate în principal în „coșul l", capitolul „Principii Directoare" și într-o oarecare măsură în „coșul III". Din cele 10 principii directoare, două se referă la drepturile omului (VII și VIII).

Principiul VII se referă, în mod ferm, și la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale.

În ultimul paragraf al principiului VII se precizează că statele participante vor acționa în conformitate cu scopurile și principiile Cartei O.N.U., cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele internaționale încheiate în domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale,

Principiul Viii consacră drepturi egale și autodeterminarea popoarelor „popoarele având dreptul de a hotărî, în deplină libertate, statutul lor politic intern și extern, când și cum doresc, fără amestec din afară".

Actul final de la Helsinki a fost conceput ca un instrument conținând declarații de angajare politică. Prin urmare, nerespectarea de către un stat a unuia dintre aceste angajamente va atrage după sine consecințe politice, iar nu juridice

B. Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa

A fost adoptat prin consens la 15 ianuarie 1989.

A marcat un moment important, de cotitură, în domeniul protecției drepturilor omului. Acest document insistă asupra asigurării unor căi efective de recurs persoanelor cărora le-au fost încălcate drepturi și libertăți fundamentale; drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale; dreptului fiecărei persoane de a-și părăsi țara etc.

Cea mai notabilă realizare a acestei Reuniuni constă în crearea unui „mecanism al dimensiunii umane având ca finalitate intensificarea dialogului statelor participante asupra modului în care aplică angajamente asumate prin semnarea documentelor referitoare la varii aspecte ale drepturilor omului. _

Prin documentul Reuniunii de la Viena a fost, de asemenea, convocată „Conferința asupra dimensiunii umane, a O.S.C.E., cu cele trei reuniuni succesive: Paris (30 mai-23 iunie 1989), Copenhaga (5-29 iunie 1990), Moscova (10 septembrie-4 octombrie 1991).

La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a făcut cunoscut că țara noastră și-a retras „rezervele și declarațiile interpretative" formulate la 15 ianuarie 1989, în legătură cu prevederile Documentului final de la Viena, confirmând acceptarea acestui document în totalitatea sa și exprimând voința de a acționa pentru traducerea lui în viață integral și cu deplină bună credință.

C. Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a O.S.C.E

A fost adoptat la 29 iunie 1990. Este un act ce aduce noi elemente în planul problemelor drepturilor omului. Dintre ideile mai importante înscrise în acest document, vom menționa pe cele referitoare la legătura dintre democrație și statul de drept; recunoașterea pluralismului politic, organizarea de alegeri libere.

Statele participante recunosc exercitarea deplină și efectivă a drepturilor și libertăților de către „persoanele aparținând minorităților naționale".

D. Carta de la Paris pentru o nouă Europă

Desfășurată în perioada 19-21 noiembrie 1990, reuniunea la nivel înalt de la Paris a adoptat „Carta de la Paris pentru o Nouă Europă", în care s-a reiterat valabilitatea „decalogului" principiilor din Actul final de la Helsinki, reconfirmând principiile enunțate de Documentul de la Copenhaga cu privire la dimensiunea umană.

Acest document prezintă o considerabilă importanță politică și juridică. El are meritul de a reconsidera dimensiunile 'colaborării europene în contextul schimbării raporturilor de forțe, al prăbușirii sistemelor totalitare în Europa de răsărit și al trecerii la economia de piață.

Reprezentanții statelor participante și-au exprimat hotărârea de a lupta împotriva oricăror forme de ură rasială sau națională, de antisemitism, xenofobie și discriminare față de orice persoană, precum și de persecuție pentru motive religioase sau ideologice.

Carta de Ia Paris stabilește noi structuri și instituții, de natură a asigura continuitatea procesului O.S.C.E.

E. Documentele de la Helsinki din 1992

În cadru! Conferinței la nivel înalt pentru Securitate și Cooperare în Europa, care a avut loc la Helsinki, între 9 și 11 iunie 1992, au fost adoptate 2 documente: „Declarația la nivel înalt de la Helsinki" și „Deciziile Helsinki".

Cu privire la problemele drepturilor omului, este demnă de menționat preocuparea pentru întărirea instituțiilor și structurilor O.S.C.E. și prevenirea conflictelor ^militare. Statele participante au hotărât crearea unui post de „Înalt Comisar al O.S.C.E. pentru minoritățile naționale".

Instrumentele de prevenire a conflictelor și de supraveghere a crizelor implică crearea unor misiuni de anchetă și desemnarea unor raportori, efectuarea unor operațiuni O.S.C.E. de menținere a păcii, constituirea unor grupuri ad-hoc.

F. Documentul Reuniunii de la Budapesta

La Reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din 1994 a fost adoptat un document intitulat „Către un parteneriat autentic, într-o nouă eră" -, în care se prevede că „drepturile omului și libertățile fundamentale, preeminența dreptului și instituțiile democratice stau la baza păcii și securității, constituind o contribuție majoră la prevenirea conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, este o componentă de bază, esențială, a societății democratice civile".

Mecanismul privind dimensiunea umană rezidă într-un proces de negociere, mediere și investigație, care se desfășoară ?n mai multe etape și care presupune negocieri multilaterale, misiuni O.S.C.E. de experți și raportori cu sprijinul Biroului O.S.C.E. pentru Instituții democratice și Drepturile omului (ODIHR). Un astfel de proces este, de obicei, declanșat de o plângere a unuia sau a mai multor state prin care unui alt stat i se impută că nu este la înălțimea angajamentelor sale din O.S.C.E., referitoare la dimensiunea umană. Urmează schimburi diplomatice între statele interesate, pentru care sunt stabilite termene limită. Dacă problema nu se soluționează în acest fel între ele, statele pot supune atenției tuturor statelor membre ale O.S.C.E. diferendul respectiv, pe care îl pot de asemenea include pe agenda conferințelor O.S.C.E. Dacă acest procedeu nu dă rezultate, există posibilitatea constituirii unor misiuni de experți ai O.S.C.E. sau de raportori, care să investigheze acuzațiile, aceștia îndeplinind rolul de mediatori și investigatori terți.

De regulă, aceste misiuni sunt stabilite cu asentimentul statelor interesate, deși în situații grave acest acord nu este necesar.

Se poate afirma deci, că documentele O.S.C.E. au creat, treptat, ceea ce putem numi Standardele europene post-comuniste în domeniul drepturilor omului, care merg mai departe decât standardele mondiale

Paragraful b. Protecția drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene

În fața Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost puse în discuție probleme privind protecția drepturilor fundamentale ale omului, în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare adoptate nu cuprindea prevederi exprese sau cu caracter general Numai Tratatul de la Maastricht (semnat de către statele membre, la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), prevede la art.F că „Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate prin Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și așa cum ele rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre".

Această problemă a fost amplificată în lumina regulilor mai strict prevăzute de legislația Germaniei privind protecția drepturilor omului. Astfel, în unele cazuri aflate atât în fața Curții de Justiție cât și în fața tribunalelor naționale germane, s-a pretins că unele acte comunitare erau nule întrucât prevederile lor fundamentale încălcau Constituția germană. Curtea de Justiție a precizat însă că validitatea măsurilor adoptate de instituțiile comunitare poate fi apreciată numai în lumina dreptului comunitar și ea nu poate fi pusă în discuție prin afirmațiile că măsurile contravin fie drepturilor fundamentale, așa cum sunt formulate de constituția acelui stat, fie principiilor sale constituționale.

Respectarea drepturilor fundamentale ale omului este parte integrantă a principiilor generale de drept protejate de Curtea de Justiție. Protecția acestor drepturi, cât timp sunt inspirate de tradiții constituționale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor Comunității.

Nu s-a putut face o demarcație netă între drepturile fundamentale ale omului și alte principii de drept, ele putând fi aplicate până ia confuziune.

O serie de astfel de principii au fost recunoscute de Curtea de Justiție, dar ele pot intra și în categoria drepturilor omului. Astfel, s-a acceptat dreptul fundamenta! la inviolabilitatea domiciliului ca un principiu comun tuturor sistemelor juridice ale statelor membre, dar protecția activităților private ale oricărei persoane fizice sau juridice trebuie să fie recunoscută și ca un principiu general de drept comunitar, deoarece în toate aceste sisteme orice intervenție din partea autorităților publice trebuie să aibă o bază legală și să fie justificată pe motivele stabilite prin lege și, în consecință, sistemele în cauză prevăd, deși în forme diferite, protecția contra intervenției arbitrare și disproporționate.

De asemenea, a fost afirmat dreptul de a forma sindicate, nici un fel de restricții în interesul securității și siguranței publice, altele decât cele care sunt necesare pentru protejarea acelor interese într-o societate democratică, neputând să afecteze drepturile asigurate prin Convenția europeană din 1950 și prin Protocoalele adiționale la aceasta.

Curtea a mai statuat în sensul că, atunci când un stat membru invocă dispozițiile combinate ale art.56 și 66 din Tratat pentru a justifica, prin rațiuni de ordine publică ori sănătate publică, o reglementare care este de natură să împiedice exercitarea liberei prestări a serviciilor, această justificare, prevăzută de dreptul comunitar, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale de drept și, în special, a drepturilor fundamentale.

Reglementarea respectivă nu va putea, astfel, să beneficieze de excepțiile prevăzute în acele dispoziții dacă ea este conformă drepturilor fundamentale a căror respectare o asigură Curtea.

Principiul democrației a fost luat în considerare atunci când s-a decis că trebuie să fie satisfăcută cerința consultării Parlamentului, impusă de art.43 alin 2, Comunității Europene ca un mijloc prin care acesta ia parte la procesul legislativ comunitar și ca un factor esențial în echilibrul instituțional urmărit de Tratat, fiind astfel reflectată necesitatea participării cetățenilor la exercitarea puterii, prin intermediul adunărilor reprezentative. Neobservarea unei astfel de formalități esențiale va putea să atragă nulitatea eventualei măsuri luate de organul în cauză (în speță Consiliul).

O aplicație a principiului democrației în planul legislației comunitare a fost consacrată prin modificările introduse de Tratatul de la Maastricht, în Tratatul Comunității Europene (noua Parte a doua intitulată „Cetățenia Uniunii").

Astfel, instituindu-se cetățenia Uniunii pentru orice persoană care are naționalitatea unui stat membru, cetățenii în cauză beneficiază de drepturi și acceptă obligațiile prevăzute prin Tratat.

Fiecare cetățean al Uniunii are dreptul: să se deplaseze și să-și stabilească domiciliul, în mod liber, pe teritoriul statelor membre; să voteze și să candideze la alegerile municipale și europene care se desfășoară în statul în care își are domiciliul; de a fi protejat de autoritățile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru; de a se adresa Parlamentului, precum și instituției însărcinată cu sondarea opiniei publice,

În ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private, care este cuprins în art.8 al Convenției europene asupra drepturilor omului și care derivă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, Curtea a precizat că acesta este unul dintre drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică comunitară, el incluzând în special, dreptul persoanei de a se păstra secretă starea sa de sănătate.

Cu privire la aceste drepturi, astfel protejate, pot fi impuse restricții cu condiția ca ele în fapt să corespundă obiectivelor de interes public general și să nu constituie – cu privire la scopul urmărit – o interferență disproporționată și intolerabilă, prin care se încalcă însăși esența dreptului protejat.

Un element de noutate absolută în dreptul comunitar, ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht, îl constituie faptul că este asigurat și un drept de petiționare, potrivit art.138D și 138E, pentru orice persoană fizică sau juridică, rezidentă sau având sediul său statutar într-un stat membru.

O poziție importantă în valorificarea dreptului de petiționare este deținută de „Mediatorul" numit de Parlament, pentru un mandat egal cu cel al parlamentarilor. Condițiile generale de exercitare a funcțiilor sale au fost stabilite prin Decizia nr.94/262 din 9 martie 1994.

Mediatorul procedează la investigațiile pe care le consideră justificate, fie din proprie inițiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, cu excepția cazului în care faptele afirmate fac sau au făcut obiectul unor proceduri jurisdicționale.

În general, se recunosc instituției europene a mediatorului trei merite esențiale: este în serviciul cetățenilor, în serviciul Parlamentului și în serviciul comunității.

Mediatorul european prezintă Parlamentului rapoarte particulare pentru fiecare caz examinat și, anual, un raport general.

Legătura Mediatorului cu Parlamentul european se face prin intermediul Comisiei petițiilor.

2.1.3.Protecția internațională a drepturilor omului prin structuri și mecanisme

Sistemul internațional de promovare și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este fondat pe relația triplă dintre acțiunea de elaborare a instrumentelor juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat și de difuzare în vederea cunoașterii și educării fiecărui membru al societății în spiritul respectării standardelor consacrate. Această relație se realizează printr-o amplă și complexă cooperare interguvernamentală în cadrul unor organizații și instituții cu vocație de universalitate, regionale, subregionale și naționale precum și prin organizații neguvernamentale, instituții umanitare și centre de cercetare, mass-media ș.a.

Paragraful a. Protecția internațională a drepturilor omului prin structuri și mecanisme în cadrul O.N. U.

A. Organe ale Națiunilor Unite având ca principală misiune promovarea și protecția drepturilor omului.

Conform Cartei, Organizația Națiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce privește promovarea internațională a drepturilor omului (art.1, pct.3).

Pentru a-și îndeplini acest rol, organizația a pus la punct un sistem de organe principale și subsidiare care, într-un fel sau altul, participă activ la eforturile pentru promovarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale, în toate țările lumii. Aceste organe sunt:

Adunarea generală

Este principalul organ al O.N.U. Competența sa cu privire la drepturile omului este prevăzută în art.13 pct.b din Carta O.N.U. ,potrivit căruia Adunarea Generală va iniția studii și va face recomandări în scopul „de a promova cooperarea internațională în domeniile economic, social, cultural, educativ și sanitar și de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".

Potrivit art.22 din Cartă, Adunarea Generală poate înființa organe subsidiare pe care le socotește necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale. Printre acestea se numără:

a) Comitetul special al decolonizării, creat prin Rezoluția 1654 (XVI) din 27 noiembrie 1961 a Adunării Generale a O.N.U., compus din 24 membri, cunoscut și sub denumirea de „Comitetul celor 24". Mandatul Comitetului special era de a căuta mijloacele cele mai adecvate pentru aplicarea promptă și integrală a dispozițiilor „Declarației asupra acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale" din 1960

După examinarea situației dintr-un teritoriu, Comitetul adoptă, prin consens, recomandări consemnate într-o rezoluție. Anual, el întocmește un raport pe care-l prezintă Adunării Generale, în exercitarea funcțiilor și competențelor sale, Comitetul special cooperează cu Comisia drepturilor omului, cu Consiliul de Securitate și cu instituțiile specializate și cu organizații internaționale asociate la O.N.U.

b) Consiliul Națiunilor Unite pentru Namibia, creat la 19 mai 1967, prin Rezoluția 2248 (S-V), având ca funcții: să administreze sud-vestul african până la independență, cu participarea largă a poporului din teritoriu; să promulge legi, decrete, regulamente administrative necesare administrării teritoriului, până în momentul când o adunare legislativă va fi creată în urma alegerilor desfășurate pe baza sufragiului universal al adulților; să transfere toate puterile poporului, în momentul proclamării independenței.

Consiliul Națiunilor Unite pentru Namibia și-a încetat existența în momentul în care Namibia și-a obținut independența (la 21 martie 1990).

Consiliul Economic și Social (E.C.O.S.O.C.)

Compus din 54 membri, având ca principale atribuții în domeniul drepturilor omului; să elaboreze sau să inițieze studii și rapoarte asupra problemelor internaționale în' domeniile economic, social și cultural, educație, sănătate publică; să adreseze recomandări asupra tuturor acestor probleme Adunării Generale, țărilor membre și instituțiilor specializate; să facă recomandări în vederea asigurării respectării efective, de către toți, a drepturilor omului și libertăților fundamentale; să pregătească proiecte de Convenții pe care să le supună Adunării Generale; să coordoneze activitatea instituțiilor specializate, prin consultări cu acestea și prin recomandări adresate acestora (art.62 din Carta O.N.U.).

Potrivit art.68 din Carta O.N.U., E.C.O.S.O.C. poate înființa comisii pentru problemele economice și sociale și pentru promovarea drepturilor omului, precum și orice alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale. Astfel, E.C.O.S.O.C., a creat:

a) Comisia drepturilor omului (înființată prin Rezoluția nr.5 (l) din 16 februarie 1946 și Rezoluția nr.9 (II) din 21 iunie 1946 ale E.C.O.S.O.C.) Formată inițial din 18 membri, Comisia este alcătuită în prezent din reprezentanții a 43 de state membre, care au un mandat de 3 ani. Țările care sunt reprezentate în Comisie sunt alese de Consiliu.

Activitatea Comisiei constă în principal din: încurajarea respectării drepturilor omului pe plan mondial.

b) Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și pentru protecția minorităților

La fiecare sesiune, Subcomisia adoptă rezoluții care sunt înaintate Comisiei drepturilor omului.

c)Comisia pentru condiția femeii a fost creată în anul 1946 de către E.C.O.S.O.C., având ca funcții: să prezinte recomandări și rapoarte E.C.O.S.O.C. asupra dezvoltării drepturilor femeii în domeniile politic, economic, civic, social și pedagogic; să formuleze recomandări asupra problemelor ce prezintă un caracter de urgență în domeniul drepturilor omului, pentru a face efectivă egalitatea între drepturile bărbatului și cele ale femeii;

Secretariatul O.N.U.

Este unul din cele șase organe principale ale O.N.U. și cuprinde pe Secretarul general și personalul de care organizația are nevoie pentru a funcționa, în cadrul Secretariatului au fost create și funcționează o serie de organe și organisme cu competențe în domeniul drepturilor omului, coordonate de înaltul Comisar pentru drepturile omului

a) Înaltul Comisar pentru drepturile omului.

Acest organism a fost creat în aplicarea Rezoluției 48/141 a Adunării Generale a O.N.U. din 7 ianuarie 1994

În îndeplinirea atribuțiilor sale înaltul Comisar acționează „în cadrul competenței, autorității și deciziilor generale ale Adunării Generale, Consiliului Economic și Social și Comisiei pentru drepturile omului".

Dintre diversele însărcinări delegate înaltului Comisar, cea mai însemnată este enunțată de paragraful 4 (f) al Rezoluției, care-i împuternicește „să joace un rol activ în depășirea obstacolelor actuale și înlăturarea piedicilor pentru deplina realizare a tuturor drepturilor omului și prevenirea comiterii în continuare a încălcării drepturilor omului în întreaga lume".

b)Centrul pentru drepturile omului este un organ al Secretariatului O.N.U., face parte din Oficiul Națiunilor Unite de la Geneva și este condus de înaltul Comisar pentru drepturile omului, care este în același timp și directorul general al oficiului.

Dintre funcțiile pe care le exercită Centrul menționăm: efectuarea de cercetări și studii asupra diverselor aspecte ale drepturilor omului, la cererea organelor interesate; întocmirea de rapoarte asupra respectării drepturilor omului și luarea de măsuri pentru a le pune în aplicare; centralizarea activităților O.N.U. în domeniul drepturilor omului; asigurarea legăturii cu organizațiile neguvernamentale, cu instituții din afara sistemului O.N.U. și cu mass-media, în problema drepturilor omului.

B. Alte organe din sistemul Națiunilor Unite având atribuții în domeniul drepturilor omului

• Consiliul de Securitate

Este organul principal al Națiunilor Unite, căruia Carta i-a conferit responsabilitatea principală în menținerea păcii și securității internaționale. Problematica drepturilor omului intră în competența Consiliului de Securitate în situațiile în care violările flagrante și permanente ale acestor drepturi constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.

• Consiliul de tutelă

Funcționând sub autoritatea Adunării Generale, Consiliul are – potrivit cap. XII din Carta O.N.U. – sarcini importante în domeniul protecției și promovării drepturilor omului. Art.76 din Carta O.N.U. consacră printre obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă pe acela „de a încuraja respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie și de a dezvolta sentimentul de interdependență al popoarelor lumii

După 16 septembrie 1975, când Papua Noua Guinee și-a dobândit independența, sub regimul tutelei internaționale nu a mai rămas decât un singur teritoriu: insulele din Pacific administrate de S.U.A., pe baza unui acord cu Consiliul de Securitate, din 1947 Consiliul de tutelă primind și examinând rapoarte numai din acest teritoriu.

• Curtea Internațională de Justiție

Potrivit prevederilor art.92 din Carta O.N.U. este „organul judiciar principal al Națiunilor Unite". Ea funcționează conform Statutului său, care face parte integrantă din Cartă.

Practic, Curtea a fost sesizată cu patru afaceri contencioase și anume: afacerea dreptului de azil (Columbia și Peru); afacerea referitoare la resortisanții S,U A în zona franceză a Marocului (care era protectorat francez); afacerea referitoare la o minoră, cetățean olandez, domiciliată în Suedia, plasată sub un regim de educație protectoare, instituit de legea suedeză și afacerea dedusă Curții de Etiopia și Liberia contra Africii de Sud la 4 noiembrie 1960

• Comisia de drept internațional

A fost creată de Adunarea Generală a O.N.U. la 21 noiembrie 1947, fiind alcătuită din 25 membri, aleși pentru un mandat de 5 ani, care funcționează cu titlu personal, iar nu ca reprezentanți ai statelor din care fac parte. Ea are ca principale funcții: dezvoltarea progresivă a dreptului internațional, codificarea dreptului internațional.

C. Mecanisme create în cadrul unor instituții specializate și al înaltului Comisariat al O.N.U. pentru refugiați

• Organizația internațională a muncii (O.L.M.)

Este organizația cu cea mai îndelungată tradiție în domeniul protecției și promovării drepturilor omului. Ea a fost creată la 11 aprilie 1919, ca organizație autonomă asociată la Societatea Națiunilor.

Actul constitutiv al O.!.M. este Constituția O.I.M., scopurile și obiectivele sale fiind stabilite în Declarația Conferinței Generale de la Philadelphia din aprilie-mai 1944. Declarația prevede că „toate ființele umane, indiferent de rasă, credință sau sex, au dreptul de a urmări progresul lor material și dezvoltarea lor spirituală în libertate și demnitate, în securitate economică și cu șanse egale

În sistemul mecanismului internațional de asigurare a aplicării Convențiilor O.l.M., au fost prevăzute și două proceduri contencioase și anume: reclamațiile și plângerile. Astfel, orice stat membru al O.I.M. are dreptul, potrivit art.26 din Constituție, să depună o plângere la Biroul internațional al muncii împotriva unui alt stat membru care, după părerea lui, nu a asigurat respectarea efectivă a unei convenții ratificate de ambele state.

Spre deosebire de plângere, o reclamație poate fi formulată numai de către o organizație profesională de muncitori sau patroni și trebuie să aibă ca obiect nerespectarea efectivă, în limitele jurisdicției naționale, a unei convenții la care statul este parte. Reclamația se adresează Consiliului de Administrație.

• Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură (UNESCO)

Actul constitutiv al organizației, a fost semnat ia 16 noiembrie 1945, iar UNESCO a început să funcționeze la 4 noiembrie 1946.

În preambulul Convenției {semnată ia 16 noiembrie 1945) se prevede că „întrucât demnitatea omului cere răspândirea culturii și educației pentru toți în spiritul dreptății, al libertății și al păcii, acestea constituie, pentru toate popoarele, îndatoriri sfinte pe care trebuie să le îndeplinească în spiritul asistenței reciproce",

Mecanismul principal de favorizare a aplicării dispozițiilor „Convenției privind lupta contra discriminării în domeniul învățământului" o constituie sistemul rapoartelor periodice, pe care statele părți trebuie să le transmită Conferinței Generale a UNESCO. '

O procedură specifică, a fost consacrată prin Protocolul adoptat de Conferința Generală a UNESCO (în 1962) privind constituirea „Comisiei de conciliere și bune oficii", însărcinată cu căutarea de soluții diferendelor care vor apărea, între statele părți la „Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului".

• Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură (F.A.O.)

A fost constituită la 16 octombrie 1945, la Quebec, în Canada. Scopul acestei organizații a fost enunțat în preambulul Constituției sale și anume de a ridica nivelul de hrană și condițiile de trai ale popoarelor ; de a îmbunătăți situația populației rurale; de a contribui la eliberarea omenirii de foamete.

Organele principale ale F.A.O. – Conferința statelor membre și Consiliul organizației sau Directorul general – pot înființa comitete sau grupuri de lucru, spre a studia și a face rapoarte asupra oricărei probleme legate de scopurile organizației.

• Organizația Mondială a Sănătății (O.M,S.)

A fost creată ta 22 iunie 1946, a început să funcționeze la 7 aprilie 1948.

Scopul organizației „este să ducă toate popoarele la cel mai înalt grad de sănătate".

Mecanismul de aplicare a Constituției O.M.S. îl constituie procedura rapoartelor, fiecare stat membru urmând să prezinte Organizației câte un raport anual asupra măsurilor luate și programelor realizate pentru îmbunătățirea sănătății populației precum și asupra măsurilor luate în executarea recomandărilor ce i-au fost făcute în aplicarea convențiilor, acordurilor și regulamentelor.

• Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru refugiați (I.C.N.U.R.)

A fost creat prin Rezoluția 319/V, din 3 decembrie 1949. Mandatul inițial al acestuia a fost de 2 ani, însă ulterior, prin rezoluții ale Adunării Generale O.N.U., acesta a fost prelungit pentru perioade succesive de câte cinci ani.

Competența sa privește, evident, orice persoană considerată refugiat .

În sistemul O.N.U., Statutul refugiaților este reglementat prin trei instrumente juridice și anume: Convenția privind statutul refugiaților (1951); Protocolul asupra statutului refugiaților (1967) și Declarația asupra azilului teritorial (1967).

I.C.N.U.R. are strânse raporturi cu Consiliul Europei. Astfel, el prezintă un raport bianual Adunării Parlamentare a Consiliului și participă, în calitate de observator, la reuniunile Comitetului populației și refugiaților.

D. Structuri speciale create în vederea aplicării instrumentelor O.N.U. referitoare la drepturile omului

• Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale

A luat ființă în anul 1970, în baza prevederilor art.8 din Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială. Este compus din 18 experți având „înalte calități morale și o imparțialitate recunoscută". La recomandarea Comitetului, o serie de state au adus amendamente constituțiilor lor și au adoptat legi în spiritul Convenției, au condamnat discriminarea rasială, au adoptat garanții juridice antidiscriminatorii în domeniile justiției, securității, drepturilor politice

• Comitetul pentru drepturile omului

A fost constituit după intrarea în vigoare, la 23 martie 1976, a Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice). Este un organism compus din 18 experți, aleși pentru patru ani, de către statele părți ia Pact, care își exercită funcțiile cu titlu individual. El examinează rapoartele statelor părți privind punerea în aplicare a obligațiilor lor și poate, dacă este autorizat în acest sens de părțile contractante, să examineze plângeri ale altor state sau ale indivizilor, în legătură cu încălcări ale drepturilor decurgând din Pact, de către părțile respective

• Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale

A fost creat de E.C.O.S.O.C. în 1985 având dublu scop: 1) de a examina rapoartele prezentate de statele părți asupra măsurilor pe care le-au luat în vederea asigurării aplicării drepturilor enunțate în Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale și 2) de a formula recomandări E.C.O.S.O.C. Comitetul este compus din 18 membri, având o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului, care acționează cu titlu personal, fiind aleși pentru o durată de patru ani.

• Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei

A fost înființat în 1982, în baza art. 17 al „Convenției asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei" și este compus din 23 de experți având o înaltă autoritate morală și competență în domeniile de aplicabilitate a Convenției, aleși pentru o perioadă de patru ani.

• Comitetul împotriva torturii

A fost constituit în 1987, conform art. 17 al „Convenției împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante" și este compus din 10 experți aleși de statele părți pentru o perioadă de patru ani. El are drept competențe: examinarea rapoartelor prezentate de statele părți, asupra măsurilor pe care acestea le-au adoptat pentru a îndeplini obligațiile asumate prin Convenție; efectuarea de anchete, în cazul în care primește informații pertinente, în sensul că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte.

• Comitetul pentru drepturile copilului

A luat ființă în baza art.43 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată la 29 noiembrie 1989 și este compus din 10 experți, aleși pentru o perioadă de patru ani, care acționează cu titiu individual.

Principala funcție a Comitetului este de a urmări îndeaproape modul în care statele își îndeplinesc obligațiile asumate prin Convenția cu privire la drepturile copilului.

Paragraful b. Protecția internațională a drepturilor omului prin structuri și mecanisme regionale

A. Structuri și mecanisme în cadrul Consiliului Europei

Înființat în anii tulburi de după cel de al doilea război mondial, având drept scop apărarea drepturilor omului și democrația pluralistă, Consiliul Europei a cunoscut evoluții importante pe parcursul celor 50 de ani de existență. Reuniunea Congresului de la Haga, organizată de Comitetul Internațional pentru Europa Unită, a propus, la 7 noiembrie 1948, crearea unui Consiliu al Europei. La 5 mai 1949 a fost semnat Tratatul de la Londra, care instituia Consiliul Europei.

Mecanismul creat de Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului era constituit inițial din Comisia europeană a drepturilor omului, Curtea europeană a drepturilor omului și Comitetul Miniștrilor, în urma intrării în vigoare a Protocolului nr.11, mecanismul a rămas să fie asigurat de Curtea unică europeană a drepturilor omului.

• Comisia europeană a drepturilor omului. Organizare și funcționare

Este de subliniat că până la 10 mai 1994, când a fost adoptat Protocolul nr.11 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în fruntea mecanismului creat de Consiliul Europei pentru protecția drepturilor omului se afla Comisia europeană a drepturilor omului, care era formată din reprezentați ai statelor membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenția europeană a drepturilor omului din 1950. Membrii Comisiei erau aleși de Comitetul Miniștrilor cu majoritate absolută de voturi, dintr-o listă întocmită de Biroul Adunării Parlamentare. Candidații trebuiau să se bucure de cea mai înaltă reputație morală și să întrunească condițiile cerute pentru numirea în înalte funcții politice.

Comisia putea fi sesizată de orice stat parte la Convenție, precum și printr-o cerere, de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretindeau victime ale încălcării, de către una dintre părțile contractante, a unui drept prevăzut în convenție sau în protocoalele adiționale.

Statele părți, precum și particularii, sesizau Comisia prin intermediul Secretarului General al Consiliului Europei.

Comisia se pronunța asupra admisibilității cererilor prezentate de particulari.

Convenția din 1950 prevedea că „vor fi admise numai cererile persoanelor care fac dovada că, au epuizat toate căile de recurs din țara acuzată, că au fost depuse în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Cererea introdusă nu trebuie să fie anonimă".

Nu se reținea nici o cerere, dacă aceasta era în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Comisie sau care era deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă ea nu conținea fapte noi. Era declarată inadmisibilă orice cerere care era incompatibilă cu dispozițiile Convenției și în mod vădit nefondată sau abuzivă.

Examinarea prealabilă a cererii se finaliza în următoarele moduri: 1) Comisia reținea cererea; 2) Comisia nu reținea cererea în cazul în care era anonimă, opera autoritatea de lucru judecat, era situație de litispedență; 3) Comisia declara cererea ca inadmisibilă, dacă era considerată ca incompatibilă cu prevederile Convenției, în mod vădit nefondată sau abuzivă; 4) Comisia respingea cererea ca indamisibilă, pe motiv că este prematură.

În cazul în care Comisia reținea cererea pentru a stabili faptele, proceda la un examen în contradictoriu, la o anchetă.

Soluțiile ce puteau fi pronunțate de Comisie erau: rezolvarea cauzei prin bună înțelegere; respingerea cererii ca inadmisibilă; scoaterea cererii de pe rol; constatarea faptelor și stabilirea încălcării de către statul în cauză a obligațiilor ce-i reveneau, în temeiul dispozițiilor Convenției.

În decursul timpului, Comisia europeană a drepturilor omului a fost sesizată cu un număr impresionant de cereri. Astfel, între anii 1978-1996 (pentru care dispunem de statistici) Comisia a fost sesizată cu 104.700 cereri. Spre exemplu, în anul 1995, au fost trimise Comisiei 10.202 cereri concretizate în „dosare provizorii", din care au fost înregistrate ca „acțiuni" 3.481, iar în 1996 un număr de 12.143, din care au fost înregistrate 4.758.

• Curtea europeană a drepturilor omului. Organizare și funcționare

Curtea europeană a drepturilor omului constituie, de fapt, Curtea de Justiție a celor 41 de state membre ale Consiliului Europei. Ea impune respectarea drepturilor omului, putând judeca și condamna un stat care a încălcat drepturile unui individ.

Sediul Curții europene a drepturilor omului este la Strasbourg.

Numărul judecătorilor este egal cu cel al înaltelor Părți Contractante.

Judecătorii sunt aleși pe o perioadă de șase ani, putând fi realeși.

Curtea, reunită în adunare plenară, își alege, pentru o perioadă de trei ani, președintele și unul sau doi vicepreședinți, care pot fi realeși. Ea constituie, de asemenea, în plen, Camere, pentru o perioadă determinată; alege președinții Camerelor Curții, care de asemenea pot fi realeși; adoptă Regulamentul Curții și alege grefierul și unui sau mai mulți grefieri adjuncți.

Curtea are competența de a soluționa atât cauze interstatale, cât și cereri individuale. Astfel, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere, de orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din înaltele Părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale. Aceste cereri trebuie să îndeplinească următoarele condiții de admisibilitate:

Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, astfel cum este stabilit conform principiilor de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de șase luni începând cu data deciziei interne definitive;

Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă dacă aceasta este anonimă sau este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată de către Curte, sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare, și dacă nu conține elemente noi.

Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în fața ei atunci când constată că cererea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale Protocoalelor sale, sau în mod vădit nefondată sau abuzivă. Curtea poate respinge o astfel de cerere, indiferent de stadiul procedurii în care ea s-ar afla.

În ce privește forța obligatorie și executarea hotărârilor Curții europene a drepturilor omului, se poate sublinia că înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți și că hotărârile definitive ale Curții se trimit Comitetului Miniștrilor, care supraveghează punerea lor în executare.

Comitetul Miniștrilor

Este principalul organ al Consiliului Europei, fiind compus din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre. El este organul de decizie al Consiliului Europei și forul reprezentativ al guvernelor statelor membre ale organizației.

Pentru buna desfășurare a activităților sale, Comitetul de Miniștri a adoptat Regulamentul pentru aplicarea art.32 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Art.54 al Convenției împuternicește Comitetul de Miniștri să asigure punerea în executare a hotărârilor Curții europene a drepturilor omului. Pentru aceasta, Comitetul a adoptat „Regulamentul privind aplicarea art.54 al Convenției europene" care prevede că de îndată ce hotărârea Curții a fost transmisă, ea va fi înscrisă pe agenda Comitetului.

Statul vizat trebuie să informeze Comitetul asupra măsurilor luate pentru a se conforma hotărârii. Dacă statul respectiv nu a făcut demersurile necesare, cazul este trecut în mod automat pe agenda Comitetului, pentru a fi examinat în termen de șase luni.

Atunci când reparația constă în despăgubiri bănești, statului vizat îi este ușor să plătească părții lezate și să informeze Comitetul, care va adopta o hotărâre.

Dacă anumite legi sau practici naționale sunt în contradicție cu prevederile Convenției, este necesară adoptarea unei legislații corespunzătoare. Este mai dificil a se urmări executarea acestui tip de hotărâre, statul având deseori nevoie de o perioadă mai mare de timp, procesul legislativ intern desfășurându-se într-un anume ritm.

Dacă statul nu ține seama de hotărârile Curții, Comitetul de Miniștri, este obligat, în conformitate cu prevederile art.8 din Statutul Consiliului Europei, să-l suspende, în vederea excluderii sale din Consiliu, atunci când se face vinovat de încălcări grave ale drepturilor omului.

• Reforma mecanismului de control al respectării prevederilor Convenției Europene a drepturilor omului

La data de 9 octombrie 1993, șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei, reuniți la Viena, au hotărât reforma mecanismului de control al respectării Convenției europene a drepturilor omului

Expresia normativă finală a reformei sistemului de la Strasbourg este dată de Protocolul 11 la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului vizând reformarea mecanismului de control stabilit de Convenție. Realizat în urma deciziei politice majore, statuând asupra necesității unei schimbări structurale în organizarea mecanismului de supraveghere a modului de îndeplinire a obligațiilor rezultate din Convenție. Protocolul 11 conține principiile și normele pe care se intenționează așezarea noului sistem jurisdicțional. Protocolul înlocuiește prevederile titlurilor I-IV (art. 19-56) din Convenție, precum și pe cele ale Protocolului nr.2 la Convenție.

Inovația esențială adusă prin Protocolul nr.11 este crearea Curții unice permanente a drepturilor omului, care înlocuiește Comisia și Curtea. Sediul Curții este la Strasbourg.

Urmare acestei modificări, dispare Comisia europeană a drepturilor omului, iar Comitetul de Miniștri își pierde funcția sa jurisdicțională, prevăzută în vechea redactare a art.32 al Convenției. El rămâne numai cu funcția (ce i-o conferă vechiul articol 54 al Convenției, respectiv actualul articol 56) de supraveghere a executării hotărârilor Curții. De asemenea, Comitetul de Miniștri poate cere Curții avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a protocoalelor sale.

Odată cu depunerea de către Italia, ia 1 octombrie 1997, a instrumentului de ratificare a Protocolului nr.11, acesta a intrat în vigoare, noua Curte a drepturilor omului începându-și activitatea la 1 noiembrie 1998.

B. Mecanismul interamerican de protecție a drepturilor omului

Sub auspiciile Organizației Statelor Americane (O.S.A.) s-au creat o serie de organe specifice privind promovarea și respectarea drepturilor omului, precum: Comisia interamericană pentru drepturile omului și Curtea intera-mericană a drepturilor omului.

Comisia interamericană pentru drepturile omului

Este alcătuită din șapte membri, care trebuie să fie persoane de înaltă ținută morală și competență recunoscută în domeniul drepturilor omului. Membrii sunt aleși de Adunarea Generală a O.S.A., dintr-o listă propusă de Guvernele statelor membre. Un stat nu poate avea decât un singur membru.

Principalele atribuții ale Comisiei sunt prevăzute în art.41 al Convenției:

– dezvoltarea și conștientizarea drepturilor omului în rândul popoarelor din America;

– prezentarea de recomandări guvernelor statelor membre, atunci când consideră necesar în vederea adoptării de măsuri în favoarea drepturilor omului și respectării lor în conformitate cu legislațiile și constituțiile acestora;

pregătirea de studii și rapoarte necesare îndeplinirii funcțiilor sale;

solicitarea adresată guvernelor statelor membre de a-i furniza informații cu privire la măsurile adoptate în domeniul drepturilor omului;

– acordarea statelor membre, prin intermediul Secretarului General al O.S.A., de consultări solicitate în problemele drepturilor omului și furnizarea avizelor necesare;

– adoptarea măsurilor care îi revin în privința petițiilor și a altor comunicări primite;

– înaintarea unui raport anual Adunării Generale a O.S.A.

Curtea interamericană a drepturilor omului

A fost creată (a 18 iulie 1978, odată cu intrarea în vigoare a Convenției interamericane a drepturilor omului. Este o instituție autonomă, cu sediul la Sân Jose (Costa Rica). Curtea este alcătuită din șapte judecători, aleși pentru o perioadă de șase ani, prin vot, cu majoritate absolută a statelor părți la Convenție.

Fiecare stat implicat într-o speță poate să desemneze un judecător ad-hoc, atunci când nici unu! dintre judecătorii Curții nu are cetățenia sa.

Curtea este competentă să soluționeze diferendele referitoare la eventualele violări de către un stat parte la Convenție (funcție contencioasă) și să dea avize consultative (funcție consultativă).

Procedura în fața Curții constă din memorii scrise, transmise înainte de audieri, și în dezbateri orale, în cadrul cărora pot fi audiați martori. Deliberările sunt secrete iar hotărârile sunt luate cu votul majorității judecătorilor prezenți. Hotărârile trebuie comunicate părților ca și statelor-părți la Convenție, care se angajează să se conformeze hotărârilor Curții, în orice cauză în care sunt părți (art.68 (1)).

C. Protecția drepturilor omului în sistemul african

în cadrul Organizației Unității Africane (O.U.A.) a fost adoptată, la Nairobi (Kenya), la 26 iunie 1981, Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, care a intrat în vigoare la data de 21 octombrie 1986. Carta prevede crearea unei „Comisii africane a drepturilor omului și popoarelor", care să funcționeze în cadrul Organizației Unității Africane.

Comisia este formată din 11 membri, aleși de către Adunarea șefilor de state și guverne a O.U.A., pentru o perioadă de șase ani, putând fi realeși (art.31). Scopul principal al Comisiei îl constituie promovarea drepturilor omului și ale popoarelor și asigurarea protecției lor în Africa. Comisia îndeplinește atribuții de promovare și cvasijudiciare.

Mandatul referitor la promovare este amplu, incluzând elaborarea de studii, convocarea unor conferințe, inițierea unor programe de publicare, răspândirea de informații și colaborarea cu instituțiile naționale și locale cu preocupări în sfera drepturilor omului, în acest context, Comisia poate face cunoscute opiniile sale sau poate formula recomandări adresate guvernelor.

Puterile cvasijudiciare ale Comisiei Africane pot fi împărțite în două categorii: așa numitele atribuții interpretative și atribuții referitoare la soluționarea diferendelor privind pretinse violări ale drepturilor omului.

O examinare comparativă a diverselor mecanisme de protecție a drepturilor omului în cadrul unor sisteme continentale diferite permite concluzia că sistemul european este net superior față de sistemele practicate în alte continente, de altfel mult mai puțin solicitate. Aceste sisteme nu se ridică nici pe departe la nivelul de angajare al instituțiilor europene, datorită faptului că în statele respective concepțiile etatiste sunt încă foarte puternice, iar numărul cazurilor este incomparabil mai mic față de cele care ajung în fața Consiliului Europei.

2.1.4.Protecția drepturilor omului prin intermediul organizațiilor neguvernamentale

Organizațiile neguvernamentale (ONG) au apărut în secolul trecut, prima fiind Crucea Roșie, creată în anul 1864. Inițial organisme naționale (asociații, cluburi, etc.), ele au căpătat ulterior și un statut internațional.

Dezvoltarea normelor, instituțiilor și mecanismelor internaționale pentru protecția drepturilor omului a fost însoțită de proliferarea organizațiilor internaționale activând în acest domeniu.

Unele ONG-uri au avut un rol important în perioada elaborării Cartei ONU, desfășurând o activitate de lobby pentru includerea în acest document a problemelor referitoare la drepturile omului și pentru crearea unui sistem care să statornicească afilierea internațională oficială a lor la organismele O.N.U., precum și pentru dobândirea competenței de a le sesiza, în baza art.71 al Cartei O.N.U., E.C.O.S.O.C. este autorizat să stabilească aranjamente în vederea unor consultări cu organizațiile neguvernamentale în domeniile care intră în competența sa. Consiliul a făcut astfel de aranjamente cu câteva sute de organizații naționale și internaționale.

Aceste organizații sunt împărțite în trei categorii. Prima categorie este compusă din ONG-uri care au un interes fundamental în cele mai multe din activitățile Consiliului. A doua categorie este compusă din ONG-uri care au o competență specială, dar care sunt interesate numai de unele din activitățile Consiliului. A treia categorie de ONG-uri o constituie cele care pot sa participe ocazional ia activitățile E.C.O.S.O.C., ele fiind plasate pe o „listă" pentru consultări ad-hoc .

După obiectivele pe care le urmăresc, ONG-urile din domeniul drepturilor omului sunt de patru tipuri:

– care au ca principal obiectiv protecția drepturilor omului;

– care acționează în mai multe domenii, problematica drepturilor omului constituind unul dintre programele sau proiectele lor;

care se interesează de drepturile omului fără a face din acestea un obiectiv general sau o subdiviziune a problemelor pe care le tratează;

care au ca obiectiv educarea populației în spiritul respectului față de valorile generale umane.

Unele sunt preocupate de promovarea drepturilor omului în întreaga lume, cum ar fi organizațiile: Amnesty International, Lawyers Committee For Human Rights, International League For Human Rights.

Altele își limitează activitatea Ia anumite zone geografice (America Centrală, Africa, Asia) cum ar fi: Andean Commission of Jurists și Washington Office for Latin America (W.O.L.A.).

ONG-urile din domeniul drepturilor omului au inaugurat practica folosirii ca observatori a unor reputați avocați sau judecători, la procesele persoanelor acuzate de delicte politice, în scopul de a asigura acuzatului un proces corect. Astfel de organizații sunt Amnesty International și Comisia internațională a juriștilor.

Comitetul Internațional al Crucii Roșii procedează la inspectarea închisorilor și centrelor de detenție pentru prizonieri politici, străduindu-se să asigure deținuților un tratament omenos, precum și îngrijire medicală și satisfacerea cerințelor elementare.

Multe dintre organizațiile neguvernamentale sunt subvenționate de fundații particulare, de cotizațiile membrilor și prin campanii de obținere de fonduri, asigurându-și astfel independența politică și imparțialitatea.

Pentru a-și îndeplini cu adevărat rolul lor de organizații neguvernamentale care se ocupă de drepturile omului, aceste organizații nu trebuie să fie nici antiguvernamentale și nici în solda unor guverne, adică să servească la ascunderea violărilor drepturilor omului de care aceste guverne sunt responsabile. Ele trebuie să fie, desigur, conștiente de promovarea și respectarea drepturilor omului la nivel național, regional și internațional.

Un moment deosebit de important în această privință l-a constituit cea de-a treia Conferință Mondială asupra drepturilor omului, desfășurată sub auspiciile O.N.U., în perioada 14-25 iunie 1993, la Viena. O noutate semnificativă a acestei Conferințe a fost „recunoașterea" de către ONU a rolului important pe care-l joacă ONG-urile în apărarea drepturilor omului. Ca urmare, înaintea respectivei Conferințe a fost programată desfășurarea, între 10-12 iunie 1993, a unui Forum al ONG-urilor, cu rolul de a pregăti o „platformă" și mijloacele de a o susține în cadrul Conferinței.

La întâlnirea de ia Viena au participat circa 2000 de reprezentanți din aproximativ 1000 de organizații neguvernamentale de pe cinci continente. Din România au fost prezente APADOR-CH, LADO, SIRDO, precum și directorul adjunct al IRDO, care a făcut parte din delegația oficială.

Pentru prima dată ONG-urile – cu sau fără statut consultativ pe lângă E.C.O.S.O.C. – au fost admise la o Conferință mondială, cu posibilitatea de a participa la întâlnirile plenare și la cele pe secțiuni ale Comitetului pregătitor, cu dreptul de a lua cuvântul și de a prezenta declarații scrise, în urma desfășurării lucrărilor Forumului ONG a fost adoptat un set de recomandări care au fost prezentate oral și în scris de Raportorul General, în plenul Conferinței Mondiale. Lucrările Conferinței s-au materializat, la rândul lor, prin adoptarea, la 25 iunie 1993, a textului Declarației de la Viena și a Programului de acțiune,

Declarația de la Viena conține un număr de principii și recomandări care corespund cererilor și propunerilor prezentate de ONG-uri și care pot constitui baza pentru o serie de acțiuni care să marcheze o nouă perioadă în promovarea și protejarea drepturilor omului în cadrul ONU.

La Varșovia, între 4 – 7 aprilie 1995, reprezentanți a peste 150 organizații neguvernamentale și a 44 de state au fost invitați de ODIHR (Office for Democratic Institutions and human Rights), unul din organele O.S.C.E., pentru a discuta împreună aceste probleme. Câteva principii generale privind activitățile ONG-urilor, precum și relațiile acestora cu autoritățile, s-au desprins din discuțiile purtate. Astfel, ONG-urile trebuie să servească interesul public, să respecte standardele etice, să aibă credibilitate și, dacă doresc să beneficieze de facilități fiscale, să fie legal înregistrate.

Autoritățile trebuie să accepte existența ONG-urilor ca expresie a dreptului la asociere și punctele de vedere critice exprimate de acestea, să se abțină de la orice încercare de a controla sau influența activitățile lor și să le considere parteneri, iar nu inamici, în situația în care o organizație sau asociație ar fi acuzată de activități ilegale, ea trebuie să aibă posibilitatea de a se adresa justiției, singura autorizată să decidă suspendarea sau încetarea activității. Invitarea la acest seminar a însemnat o legitimare a ONG-urilor prin recunoașterea de către ODIHR a rolului lor în dezvoltarea democrației și apărarea drepturilor omului, în țările în care acționează. Dacă aspectele discutate la Varșovia vor avea sau nu urmări concrete, rămâne însă de văzut.

Rolul jucat de ONG-uri în mobilizarea opiniei publice pentru soluționarea unor probleme importante ale umanității este, fără îndoială, unul pozitiv. Aceste organizații s-au dovedit, în multe cazuri, a fi un adevărat catalizator al deciziilor politice menite să corecteze deficiențele existente aproape pretutindeni în lume, în sfera complexă și delicată a drepturilor omului.

2.2.PREOCUPĂRI ALE SOCIETĂȚII INTERNE CU PRIVIRE LA PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI

2.2.1.AUTORITĂȚILE REPREZENTATIVE

Paragraful a. Parlamentul Român

A. Activitatea legislativă a Parlamentului

Cunoscut fiind că Parlamentul este organul reprezentativ al poporului și unica autoritate legislativă, acțiunea parlamentară constituie, deci, un cadru propice prin care pot fi enunțate și promovate o serie de idei cu privire la drepturile omului.

B. Controlul parlamentar

Din examinarea Regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului rezultă că în structura Camerelor figurează un număr de Comisii permanente, dintre care unele cu atribuții privind drepturile omului. Astfel, potrivit art.55 din Regulamentul Camerei Deputaților, în cadrul acesteia funcționează, printre altele: Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților, Comisia pentru muncă și protecție socială, Comisia pentru sănătate și familie, Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport, Comisia pentru cultură, artă mijloace de informare în masă, Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, precum și Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupție și pentru petiții.

Prin Regulamentul Camerei Deputaților s-a constituit "Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții", aceasta având competența "să examineze petițiile primite și să cerceteze abuzurile semnalate prin aceste petiții, în cazurile în care adunarea dispune aceasta ca urmare a prezentării, potrivit regulamentului, a unei petiții în fața adunării". Petițiile trebuie prezentate în scris și semnate. Ele se transmit comisiei, spre dezbatere și soluționare.

Comisia decide în cel mult 10 zile dacă va trimite petiția organului de stat competent să o soluționeze ori o va clasa sau, în cazuri deosebite, o va prezenta adunării. Totdeauna, soluția adoptată se aduce la cunoștința petiționarului. Conducătorii autorităților publice care au primit petiții spre soluționare sunt obligați să transmită comisiei soluțiile adoptate, în termen de cel mult o lună de la primirea petiției.

În cadrul Senatului a fost înființată „Comisia pentru drepturile omului", având ca principale atribuții următoarele: dezbaterea proiectelor de legi, propunerilor legislative și amendamentelor care îi sunt trimise de Biroul permanent și elaborarea rapoartelor sau avizelor; solicitarea de rapoarte, informări și documente de la autoritățile publice a căror activitate intră în sfera sa de activitate; examinarea petițiilor care îi sunt repartizate spre soluționare și determinarea acelora a căror rezolvare nu suferă amânare, sesizând de îndată autoritățile publice competente să le soluționeze. De asemenea, în cadrul Senatului a fost constituită și „Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și petiții".

Regulamentul Senatului consacră, în principiu, o reglementare aproape identică cu cea folosită la Camera Deputaților. Totuși, trebuie semnalate două elemente diferite: petiția poate fi adresată direct unui senator, acesta depunând el însuși diligentele necesare pentru soluționarea ei de către autoritățile publice competente, informând despre aceasta pe președintele comisiei; organele de stat cărora li s-au transmis petiții spre soluționare, au obligația să informeze Senatul, în termen de 10 zile, despre soluția adoptată. Potrivit regulamentului de organizare și funcționare, "Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și petiții", din cadrul Senatului, se sesizează în baza petițiilor primite, sau se poate autosesiza, în baza unor acte ori fapte de natură a fi considerate abuzuri.

Paragraful b. Președintele României

Art.80 din Constituție statuează că Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, în acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între „puterile statului", precum și între stat și societate.

Din cuprinsul acestor prevederi se pot contura trei funcții prezidențiale: funcția de reprezentare, funcția de garant, funcția de mediere.

Funcția de reprezentare derivă din caracterul „reprezentativ" al Președintelui României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, el are capacitatea de a fi purtătorul de cuvânt al poporului român -titularul suveranității. El este așadar un organ direct și plenar reprezentativ.

Președintele reprezintă statul român atât în interior cât și în exterior.

Funcția de garant se realizează într-o dublă direcție: garant al statului și garant al Constituției, în calitatea sa de garant al statului, Președintele își asumă răspunderea pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării.

În calitatea sa de garant al Constituției, Președintele veghează la respectarea întocmai a acesteia. Respectarea Constituției reprezintă, așa cum am mai subliniat premisa și esența statului de drept, precum și condiția primordială a drepturilor și a libertăților cetățenești.

Funcția de mediere se sprijină, din punct de vedere moral, pe principiul legitimării larg și autentic democratice a Președintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal și direct, precum și pe principiul non-apartenenței sale la nici un partid politic.

În calitatea sa de mediator, Președintele nu este un "magistrat suprem" ci o "simplă magistratură de influență", un factor al "bunelor oficii", iar atunci când se impune, pe baza prerogativelor conferite prin Constituție și în limitele ei, el este un "factor regulator" în mecanismul statal, precum și în raporturile dintre stat și societate.

Președintele veghează la buna funcționare a autorităților publice; el înlesnește colaborarea autorităților publice, aplanează sau previne relațiile tensionate dintre acestea ori dintre ele și societate.

Obligația Președintelui de a "veghea" nu poate însemna mai mult decât "supravegherea" neutră, echidistantă și din exterior a modului de funcționare a autorităților publice. Pe de altă parte, nici una din procedurile constituționale consacrate în acest scop nu are ca rezultat implicarea Președintelui în mecanismul funcțional și, mai ales, decizional al autorităților publice.

Paragraful c. Autoritățile administrației publice locale

Carta europeană a autonomiei locale din 1985, pe care România a ratificat-o în 1997, conține în preambul precizarea că „autoritățile administrației publice locale reprezintă unul dintre principalele fundamente ale oricărui regim democratic", și că „dreptul cetățenilor de a participa la rezolvarea treburilor publice face parte din principiile democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, acest drept putând fi exercitat în modul cel mai direct”.

O regulă de bază în funcționarea administrației într-un stat democratic o reprezintă autonomia locală care privește organizarea și funcționarea administrației publice și reprezintă dreptul și capacitatea efectivă a autorității publice locale de a rezolva și gestiona, în nume propriu și sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, al cetățenilor (art.1 par.3 din Legea Administrației publice locale nr.69/1991).

Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale – ca autorități deliberative -, și primarii, ca autorități executive. Consiliile locale și primarii sunt aleși în condițiile prevăzute de lege (art.5 alin.1 din Legea nr.69 din 26 noiembrie 1991).

A. Consiliile locale

Conform Legii nr.69/1991, în fiecare comună și oraș există un consiliu local. Consiliile comunelor, orașelor și ale sectoarelor municipiului București sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Atribuțiile consiliilor locale sunt cuprinse în art.20 din Legea nr.69/1991.

Dintre atribuțiile exercitate în domeniile economic, social-cultural și de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, menționăm: contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială; înființează și asigură funcționarea unor instituții de binefacere de interes local; asigură apărarea ordinii publice, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor; conferă persoanelor fizice române sau străine, cu merite deosebite, titlul de cetățean de onoare al comunei sau orașului; sprijină activitatea cultelor religioase, în condițiile legii.

B. Rolul primarului în acțiunea de protejare a drepturilor omului

Primarul, în calitatea sa de autoritate executivă a comunei sau orașului, este elementul esențial în administrarea localității în care a fost ales.

Principalele atribuții ale primarului sunt prevăzute în art.44 din Legea nr.69/1991.

Dintre atribuțiile vizând asigurarea protecției drepturilor omului ce revin primarului menționăm: asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției și ale legilor țării, ale Decretelor Președintelui României, ale hotărârilor Guvernului, ale actelor emise de ministere și de alte autorități ale administrației publice centrale, ale hotărârilor consiliului județean; asigură executarea hotărârilor consiliului local; poate propune consiliului local consultarea populației, prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit și, pe baza hotărârii consiliului, ia măsuri pentru prevenirea și limitarea urmărilor calamităților, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor, împreună cu organele specializate ale statului; asigură ordinea publică și liniștea locuitorilor prin intermediul gardienilor publici și cu ajutorul jandarmeriei, poliției, pompierilor și protecției civile care au obligația sa răspundă solicitărilor sale; ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfășurarea adunărilor publice; ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentațiilor sau a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea și liniștea publică; controlează igiena și salubritatea localurilor publice și a produselor alimentare puse în vânzare pentru populație, cu sprijinul organelor de specialitate; conduce serviciile publice locale; asigură funcționarea serviciilor de stare civilă și de autoritate tutelară; supraveghează realizarea măsurilor de asistență și de ajutor social; îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă.

C. Rolul Consiliilor județene în acțiunea de protejare a drepturilor omului

Dintre principalele atribuții conferite de lege Consiliului județean menționăm: coordonarea activității Consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes județean; analizează propunerile făcute de comune și orașe, în vederea elaborării de prognoze economice sau pentru refacerea și protecția mediului înconjurător; înființează instituții social-culturale și sanitare și asigură buna lor funcționare; asigură condiții pentru organizarea și desfășurarea activităților științifice, cultural-artistice, sportive și de tineret.

În vederea elaborării și realizării politicii guvernamentale în domeniul protecției drepturilor copilului, Autoritățile administrației publice locale, organizează și conduc servicii publice pentru protecția drepturilor copilului. Astfel, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului României nr.205 din 19 mai 1997, Consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București vor înființa "Direcții județene pentru protecția drepturilor copilului". Direcția județeană funcționează ca instituție publică de interes județean, în subordinea Consiliului județean, având mai multe atribuții, printre care: monitorizează respectarea drepturilor copilului, centralizează și sintetizează informațiile privind acest aspect la nivel județean; identifică copii care necesită măsuri speciale de protecție a drepturilor lor, sesizând organele competente; controlează modul în care sunt respectate drepturile copilului în instituțiile de ocrotire, precum și în familia naturală sau substitutivă a acestuia; urmărește și supraveghează aplicarea măsurilor speciale de protecție a drepturilor copilului; elaborează studii și sinteze cu privire la diversele aspecte ale problematicii protecției drepturilor copilului; prezintă trimestrial Consiliului județean rapoarte și informări cu privire la situația protecției drepturilor copilului și face propuneri pentru îmbunătățirea activității în domeniu.

2.2.2. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

Paragraful a. Noțiunea și principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiția

În teoria clasică a separației puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească.

Termenul de justiție are două sensuri. Astfel, într-un sens, prin justiție se înțelege sistemul organelor judecătorești iar în al doilea sens se înțelege activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative, penale, comerciale, de muncă etc., de aplicare de sancțiuni, de restabilire a drepturilor și intereselor legitime încălcate.

Este necesar să existe o funcție (o putere, o autoritate) care să cunoască Constituția și legile și să le poată interpreta și aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile și libertățile cetățenilor sunt periclitate sau neglijate.

Această funcție a fost și este încredințată unei autorități distincte investite cu puteri statale care îi dau eficiență și care trebuie să fie independentă și imparțială.

Justiția a devenit una din garanțiile incontestabile ale drepturilor omului. Explicația acestei poziții rezidă în mai mulți factori, între care pare pot fi menționați câțiva. Mai întâi aceasta este rezultatul natural al separației/echilibrului puterilor în stat ca regulă care domină organizarea și funcționarea ordinii constituționale; apoi, rolul și funcțiile pe care le asigură justiția -a face dreptate, a proteja drepturi, libertăți și interese legitime; în fine, justiția este realizată conform unor principii care pun în valoare independența sa și posibilitatea efectivă de a o înfăptui, în plus, atacarea hotărârilor judecătorești nu este posibilă decât în interiorul sistemului judiciar .

Justiția trebuie să răspundă unor exigențe fundamentale, între care le putem enumera pe următoarele: legalitatea; buna administrare a justiție; accesul la un tribunal; garanția la un proces echitabil; imparțialitatea judecătorului.

Din aceste exigențe rezultă principiile potrivit cărora este organizată și funcționează justiția.

Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziția justiției și a judecătorului.

Dintre aceste principii, unele sunt constituționale, în sensul că sunt reguli esențiale prevăzute explicit sau rezultând din dispozițiile constituționale.

A. Principiul legalității

Principiul legalității, cu aplicațiunea sa specifică la justiție, este consacrat prin art.125 din Constituția României.

De asemenea, Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, instituie necesitatea respectării legii în activitatea judecătorească. Astfel, în art.3 se arată că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii iar art.4 alin.1 prevede dispoziția potrivit căreia nimeni nu este mai presus de lege. în art.9 se precizează că hotărârile judecătorești se pronunță în numele legii.

B. Justiția este unică și egală pentru toți

Aceasta presupune ca pentru toți cetățenii să existe o singură justiție, ca aceștia să fie judecați de aceleași instanțe în procese similare.

Acest principiu interzice existența unor tribunale extraordinare, existența unor privilegii. De aceea, Constituția României prin art.125 (2) stabilește că „este interzisă înființarea de instanțe extraordinare".

C. Folosirea limbii oficiale și a limbii materne în justiție

Procedura judiciară se desfășoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înțeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului și a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea, li se asigură traducerea printr-un interpret.

D. Dreptul la apărare

Este nu numai un drept fundamental cetățenesc, ci și un principiu fundamental al justiției.

Este un drept fundamental cetățenesc pentru că, deși este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală și siguranța persoanei, el prezintă un real interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind, atât pentru procesele penale, cât și pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.. Dreptul la apărare, într-o accepție largă, cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor care i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăția sa. în accepțiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.

Art.171 alin.2 din Codul de procedură penală, astfel, cum a fost modificat prin Legea 141/1996, prevede că asistența juridică este obligatorie atunci când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei unități militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în altă cauză.

De asemenea, în cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede, pentru infracțiunea săvârșită, pedeapsa închisorii mai mare de cinci ani sau când instanța apreciază că inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea (art.171 alin.3).

Prin art.2 alin.5 din Legea nr.83/1993, privind procedura urgentă de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție se instituie obligativitatea asigurării asistenței juridice față de învinuitul sau inculpatul urmărit și judecat pentru săvârșirea unei infracțiuni de corupție, prevăzute în art.254, 255, 256 și 257 din Codul penal.

Ca o garanție a dreptului de apărare se înscrie sancțiunea nulității absolute prevăzute de art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, în cazul în care judecata se desfășoară fără asistența juridică a inculpatului, când aceasta este obligatorie, potrivit legii.

E. Prezumția de nevinovăție

Este un principiu constituțional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunțat împotriva sa o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Este una din cele mai puternice garanții ale demnității și libertății umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicțională.

În virtutea acestei prezumții, acela împotriva căruia a fost declanșat un proces penal, este prezumat nevinovat până la dovedirea vinovăției sale într-un proces public, cu asigurarea garanțiilor dreptului de apărare.

F. Independența judecătorului și supunerea lui numai legii

Legea fundamentală, prin art.123 (2), stabilește că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Independența este o noțiune indivizibilă, fiind indispensabil pentru o bună justiție ca magistratul să fie independent, atât față de celelalte puteri, cât și față de colegii săi și justițiabiii,

În rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucțiuni, indicații, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluțiile pe care trebuie să le dea.

Independența judecătorului reprezintă o garanție în fața abuzului puterilor (autorităților).

Recrutarea judecătorilor este o garanție a independenței acestora. Potrivit Constituției, judecătorii sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

Inamovibilitatea este o garanție a independenței judecătorului. Potrivit acestui principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimțământul său. Inamovibilitatea pune magistrații la adăpost de orice revocare sau transferare impusă, în afară de greșeli foarte grave și după o procedură jurisdicțională.

Paragraful b. Sistemul organelor judecătorești

Constituția României reglementează ca funcție și distinct autoritatea judecătorească iar în cadrul acestui sistem sunt prevăzute: instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii .

Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată și completată prin Legea nr. 142/1997 , stabilește categoriile de instanțe judecătorești, și anume: Judecătoriile, Tribunalele, Curțile de Apel și Curtea Supremă de Justiție.

Art.130 din Constituție prevede că în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Dispozițiile constituționale referitoare la Ministerul Public au preluate și dezvoltate în capitolul III din Legea nr.92/1992.

Astfel, art.30 din legea menționată, prevede că Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori, constituiți în parchete, pe lângă fiecare autoritate judecătorească, sub autoritatea Ministerului Justiției.

Autoritatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic.

Ministerul Public este independent în relațiile cu celelalte autorități publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.

Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcțiuni, și anume: propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari; este colegiul de disciplină al judecătorilor. Atunci când exercită prima funcție, lucrările sale sunt prezidate de către Ministrul Justiției, însă fără ca acesta să aibă drept de vot. Când exercită cea de a doua funcție, lucrările sunt prezidate de Președintele Curții Supreme de Justiție. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistrați aleși pentru o durată de patru ani de către Camera Deputaților și Senat, în ședință comună.

2.2.3.CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

Instituția contenciosului administrativ are o lungă istorie în țara noastră.

Într-o monografie consacrată contenciosului administrativ, Valentin Prisăcaru precizează că acesta reprezintă „o formă juridică de apărare a drepturilor omului împotriva eventualelor abuzuri ale organelor administrației publice și a funcționarilor publici care-și desfășoară activitatea în cadrul acestor organe". De asemenea, autorul, corelează, în mod argumentat, această instituție de principiul separației puterilor, precizând că este vorba de „un caz concret, în care activitatea unor organe de stat care realizează sarcinile unei puteri în stat este controlată de către unele organe de stat, care realizează sarcinile altei puteri în stat".

După Revoluția din Decembrie 1989 a fost adoptată Legea contenciosului administrativ nr.29/1990 care are o semnificație deosebită, întrucât dă o reală consistență juridică dreptului persoanelor fizice sau juridice vătămate printr-un act administrativ, de a obține pe cale judecătorească anularea actului și repararea pagubei.

Astfel, art.1 din Legea nr.29/1990 prevede că: „orice persoană vătămată în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei care i-a fost cauzată. Se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".

Coroborarea dispozițiilor constituționale și ale Legii nr.29/1990 conduce la concluzia că pot face obiect al acțiunii de contencios administrativ, numai actele administrative, deoarece numai acestea produc efecte juridice. Sfera actelor administrative supuse contenciosului administrativ are în vedere actele emise de către trei mari categorii de autorități ale administrației publice: autorități administrative statale (Președintele României, Guvern, ministere și ale organe centrale de specialitate ale administrației publice, prefecți) și structuri subordonate acestora (servicii descentralizate, regii autonome, instituții publice); autoritățile administrației publice locale și județene (consilii locale, primari, consilii județene) și structurile subordonate acestora (regii autonome și instituții politice); organisme neguvernamentale (barouri de avocați, birourile notarilor publici ș.a.), abilitate prin lege să presteze servicii publice.

În aceeași sferă însă, se cuprind și actele emise de celelalte autorități publice (Parlament, autorități judecătorești, Curtea Constituțională) atunci când prin actele lor se realizează activități de natură administrativă.

Se consideră act administrativ (și nu fapt) atât refuzul manifestat expres, cât și cel implicit, rezultat din tăcerea administrației sau din nepronunțarea sa în termenul prevăzut de lege228.

Cât privește organizarea internă a controlului jurisdicțional, este de menționat că, în baza Legii nr.29/1990, s-a dispus înființarea unor secții de contencios administrativ în cadrul Curții Supreme, al Tribunalelor Județene și Curților de Apel.

Specific legii contenciosului administrativ este faptul că se inversează sarcina probei, autoritatea al cărei act este atacat fiind obligată să comunice actul și întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice lucrări necesare pentru soluționarea cauzei (art.10).

Art. 13 din Legea nr.29/1990 stabilește dreptul persoanei reclamante de a chema alături de autoritatea pârâtă și pe funcționarul acesteia, care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârzierea soluționării unei probleme.

Funcționarul în cauză poate chema în garanție pe șeful său ierarhic superior, de la care a primit ordin scris pentru a semna actul în discuție.

2.2.4.CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

Unul dintre mijloacele cele mai importante de asigurare a respectării drepturilor omului îl constituie controlul constituționalității legilor, care constă din activitatea organizată de verificare a conformității legilor cu Constituția, iar ca instituție a dreptului constituțional cuprinde regulile privitoare la autoritățile competente a face această verificare, procedurile de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

În România, Constituția încredințează controlul constituționalității legilor unei autorități publice denumite Curtea Constituțională.

Curtea Constituțională a României este, atât prin modul de organizare cât și prin funcționarea sa, un exemplu tipic al „modelului" european, în materia controlului de constituționalitate. Ea este o jurisdicție creată special și exclusiv pentru exercițiul contenciosului constituțional, situată în afara aparatului jurisdicțional ordinar și independentă de acesta, ca și de puterile publice.

În România, controlul constituționalității legilor își găsește reglementarea în art. 140-145 din Constituție, precum și în Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările din anul 1997 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în dezvoltarea dispozițiilor constituționale și legale, Curtea Constituțională și-a adoptat Regulamentul de organizare și funcționare.

Dispoziții privind competența Curții Constituționale se mai găsesc și în alte legi, ca de exemplu Legea nr.69/1992 pentru alegerea Președintelui României.

În art. 140 din Constituție, se stipulează că „Curtea Constituțională se compune din nouă judecători, numiți pentru un mandat de nouă ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României. Judecătorii Curții aleg prin vot secret Președintele acesteia pentru o perioadă de trei ani. Curtea Constituțională se înnoiește din trei în trei ani cu o treime din judecători".

Potrivit art.144 din Constituție, Curtea Constituțională are următoarele atribuții: se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor 2 Camere, a Guvernului, a Curții Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției; se pronunță asupra constituționalității Regulamentelor celor două Camere, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori; hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor; veghează la respectarea procedurii pentru alegerea președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului; dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României; veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia; verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni; hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

2.2.5.ROLUL INSTITUȚIEI AVOCATUL POPORULUI ÎN

GARANTAREA RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI

Instituția Avocatul Poporului a fost introdusă în Constituția României după modelul țărilor scandinave, în care există – după cum am arătat – un organ independent, având prerogativa să exercite un control asupra actelor de guvernământ.

El nu se substituie organelor competente să acorde un drept sau să rezolve un conflict de interese. El are menirea de a depista și combate fenomenele care, prin natura, lor reprezintă încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești.

Activitatea instituției Avocatul Poporului privește nu atât apărarea drepturilor și libertăților unei persoane anume, cât depistarea și combaterea fenomenelor care conduc la încălcarea acestora, ea fiind axată pe principiul respectării legalității și pe necesitatea îmbunătățirii continue a activității organelor de stat, în vederea respectării intereselor legitime ale cetățenilor.

Pentru traducerea în viață a prevederilor constituționale legate de introducerea instituției Avocatul Poporului (art.55 alin.1), au fost elaborate mai multe proiecte privind organizarea acestei instituții.

La data de 13 martie 1997 a fost adoptată Legea nr.35 iar la data de 29 octombrie 1997 a fost adoptat Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului. Ulterior a fost adoptat un alt Regulament de organizare și funcționare care l-a modificat și completat pe cel anterior.

Articolul 1, alin.1 din Legea nr.35/1997 dispune că scopul instituției este „apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice". Avocatul Poporului este numit de Senat pe o durată de 4 ani. Mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. Avocatul Poporului este asistat de către doi adjuncți, care asigură coordonarea exercitării atribuțiilor instituției, potrivit domeniilor de activitate aflate sub autoritatea acestora.

Avocatul Poporului este independent față de orice autoritate publică. El nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor sale.

Potrivit prevederilor art.13 din Legea nr.35/1997 și art.7 din Regulamentul de organizare și funcționare, atribuțiile Avocatului Poporului, privesc, printre altele: primește și repartizează cererile formulate de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și decide asupra acestor cereri; urmărește rezolvarea legală a cererilor primite și cere autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză, încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor.

Instituția Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate. Cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase, fiind scutite de taxa de timbru.

Instituția Avocatul Poporului reprezintă, așadar, una dintre cele mâi importante garanții ale promovării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, eficiența sa depinzând atât de modul în care își aduce la îndeplinire atribuțiile, dar și de modul în care este recepționată activitatea sa de către opinia publică, încrederea opiniei publice în această instituție va exista atât timp cât Avocatul Poporului va întruchipa dreptatea socială.

2.2.7. ORGANIZAȚII NEGUVERNAMENTALE ȘI INSTITUȚII AVÂND PREOCUPĂRI ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI

Un fenomen nou în peisajul politico-social românesc, dar și în plan

mondial, îl reprezintă apariția și multitudinea organizațiilor neguverna-mentale, dintre care o mare parte sunt profilate pe cunoașterea și apărarea drepturilor omului. Dacă până în anul 1989 organizațiile neguvernamentale erau cvasi-admise numai în domeniul culturii, științei, sănătății, odată cu instaurarea democrației, ele au început să apară și în domeniul drepturilor omului.

La început, aceste organizații au luat ființă ca „prelungiri ale unor organizații internaționale neguvernamentale" dar apoi, în scurt timp, ele au devenit de sine stătătoare, afirmându-se pregnant în lupta pentru dobândirea libertăților individuale din țara noastră.

În legătură cu activitatea organizațiilor neguvernamentale este de remarcat preocuparea deosebită a acestora pe cel puțin trei planuri: a) conștientizarea, în rândul diferitelor categorii de cetățeni, a unor drepturi și revendicări și atragerea acestora la acțiuni și manifestări care pun în evidență situații mai deosebite, cât și problemele soluționate sau care nu și-au găsit o rezolvare; b) acordarea asistenței pentru găsirea căilor juridice și administrative de rezolvare a solicitărilor venite de la membrii și nemembrii organizațiilor respective; c) sesizarea organelor puterii legislative și ale puterii executive pentru a se da curs unor cereri ale oamenilor care reclamă anumite nedreptăți.

Dintre organizațiile cu caracter neguvernamental care desfășoară activități în domeniul promovării și respectării drepturilor omului, enumerăm următoarele.

A. Liga apărării drepturilor omului (L.A.D.O.)

A fost înființată la 1 ianuarie 1990. Scopul ei este apărarea prin toate mijloacele legale a persoanelor lezate în drepturile lor civile, politice, economice, sociale și culturale. Liga propagă idealurile sale prin toate mijloacele pe care le consideră utile, informează opinia publică din țară și din străinătate în legătură cu acțiunile prin care s-au încălcat drepturile omului, intervenind pe lângă conducerea statului – Parlament, Guvern, autoritățile locale – în vederea asigurării respectării principiilor democratice, reparării nedreptăților și încetării acțiunilor prin care a fost încălcată ordinea de drept.

Această organizație își desfășoară activitatea pe baza unor programe precum: dezvoltarea unei rețele naționale de observatori care funcționează în principalele reședințe de județ; difuzarea principalelor documente internaționale privind drepturile omului prin tipărirea de broșuri și pliante. Liga Apărării Drepturilor Omului editează lunar un „Buletin Informativ", prin care este prezentată activitatea organizației și sunt înfățișate cazuri relevante de încălcare a drepturilor omului.

Un program special al Ligii îl constituie „Caravana", care constă în organizarea de mese rotunde în toate centrele importante ale țării, având drept scop sensibilizarea autorităților locale la problematica drepturilor omului, popularizarea documentelor internaționale de profil, soluționarea la fața locului a unor cazuri speciale cu sprijinul factorilor de decizie;

B. Societatea independentă română a drepturilor omului (S.I.R.D.O.)

A fost înființată în anul 1990, are drept scop, în conformitate cu prevederile statutului său, protejarea efectivă a drepturilor și libertăților omului, informarea corectă cu privire la tratatele și convențiile internaționale în materie, încurajând contribuția cetățeanului la promovarea și protejarea drepturilor omului.

Această societate și-a manifestat interesul și într-un domeniu mai puțin cercetat de către celelalte organizații neguvernamentale, respectiv situația din penitenciare.

În decursul existenței sale, Societatea a desfășurat o bogată activitate, elaborând primul manual școlar pentru drepturile omului, intitulat „A-B.C.-ul drepturilor omului".

Printre celelalte activități desfășurate de S.I.R.D.O. trebuie menționate și cele privind fenomenul de imigrație și statutul de refugiat, abrogarea art.200 din Codul penal și resocializarea delincvenților;

C. Asociația pentru apărarea drepturilor omului în România – Comitetul Helsinki (A.P.A.D.O.R.-C.H.)

A fost constituită în ianuarie 1990, desfășoară o activitate curentă de monitorizare a situației drepturilor omului în România.

Din anul 1992, organizația derulează programe cum ar fi: supravegherea abuzurilor săvârșite de poliție, transparența legislativă și promovarea drepturilor omului prin legislație (analiză și propuneri legislative), situația minorităților, asistența juridică. Asociația acordă periodic (săptămânal) consultații juridice gratuite, ca și asistență juridică pentru refugiați.

În cadrul A.P.A.D.O.R.-C.H. a fost creat centrul pentru drepturile omului, organizat în sistem HURIDOCS, în cadrul căruia au fost organizate mese rotunde, dialoguri și activități de cercetare în domeniul drepturilor omului.

A.P.A.D.O.R.-C.H. publică anual un „Raport de activitate privind evoluția situației drepturilor omului în România".

Trimestrial, Centrul pentru drepturile omului editează „Revista română de drepturile omului", cuprinzând articole care analizează legislația română privind drepturile omului și compatibilitatea ei cu standardele internaționale în materie,

A.P.A.D.O.R.-C.H., este afiliată la „International Helsinki Federation for Human Rights", cu sediul .d Viena, având chiar un membru în Comitetul executiv al Federației.

Asociația are contacte cu Human Rights Watch/Helsinki, Amnesty International, International Human Rights Law Group etc. în plan intern, asociația are contacte în zonele de decizie socială și politică, efectuând propriile investigații în cazuri de violare a drepturilor omului ce îi sunt semnalate.

D. Asociația română pentru libertate personală și demnitate umană (A.R.O.L.I.D.)

Este o organizație independentă, apolitică, neguvernamentală, fără scop lucrativ, care urmărește promovarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale ale omului.

Printre preocupările sale se remarcă activitățile de documentare, educare și formare în domeniul drepturilor omului. A.R.O.L.I.D, apără libertatea și demnitatea umană, persoanele nedreptățite pe plan juridic, politic și administrativ.

Asociația a organizat dezbateri legate de diverse aspecte ale drepturilor omului, cum ar fi: drepturile femeii, ale copilului, libertățile religioase etc.

E. Asociația română pentru Națiunile Unite (A.N.U.ROM)

Constituie o organizație cu personalitate juridică, independentă, apolitică, neguvernamentală, fără scop lucrativ. Ea urmărește promovarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale ale omului prevăzute în Declarația Universală a drepturilor omului, convenții și pacte, alte documente ale O.N.U.

A.N.U.ROM ocrotește persoanele lipsite de exercițiul drepturilor fundamentale. Activitatea acestei asociații se concretizează în activități de documentare, educare, formare, cercetare, schimb de informații, asistență în domeniul drepturilor omului.

F. Asociația română pentru drepturile omului la vârsta a treia (A.R.D.O.V.I.T.)

Reprezintă o organizație independentă, apolitică, neguvernamentală, cu caracter umanitar și personalitate juridică, cu preocupări pentru documentare, educare, formare în domeniul drepturilor celor aflați la vârsta a treia.

Ea apără libertatea și demnitatea cetățenească a acestor persoane.

De asemenea, Asociația urmărește ocrotirea lor în familie și societate și luptă împotriva marginalizării în viața socială, economică și culturală a persoanelor aparținând acestei categorii.

G. Asociația română de drept umanitar (A.R.D.U.)

A fost prima organizație de drept umanitar din țara noastră, fiind înființată încă din aprilie 1990.

Obiectivul fundamental al Asociației este acela de a contribui la cunoașterea și transpunerea standardelor internaționale umanitare în legislație și în practica statelor.

Difuzarea dreptului umanitar în rândul opiniei publice în țara noastră se realizează prin intermediul „Revistei române de drept umanitar".

Un sector important de activitate al Asociației îl constituie cel privitor la drepturile omului. Direcțiile prioritare în acest domeniu le-au constituit: editarea instrumentelor elaborate pe plan internațional; organizarea de cursuri, seminarii, mese rotunde; crearea unei biblioteci de specialitate; cooperarea cu instituțiile guvernamentale implicate în promovarea și aplicarea drepturilor omului în România.

În cadrul Asociației a fost creat un „Centru de documentare" și un „Centru de formare în domeniul drepturilor omului".

Asociația a stabilit înțelegeri de colaborare cu reprezentantele înaltului Comisariat al ONU pentru refugiați și Organizației internaționale pentru Migrație, precum și cu alte organisme. Comitetul Internațional al Crucii Roșii s-a aflat alături de A.R.D.U. încă de la înființarea acesteia, acordând un important sprijin material și de Consulting.

H. Organizația „Salvați copiii"

Este o organizație neguvernamentală independentă, non profit, necondiționată politic, cu personalitate juridică, înființată la 20 aprilie 1990, care militează pentru implementarea revendicărilor Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului. Ea colaborează cu structuri guvernamentale și organizații neguvernamentale, în cadrul programelor de asistență socială, sănătate, educație, în interesul superior al copilului, propunându-și să influențeze politica și practica guvernamentală asupra situației copiilor dezavantajați din instituțiile de ocrotire, a copiilor străzii, sau a celor din familiile cu risc, și derulează programe pilot, ca alternativă la soluțiile guvernamentale actuale.

Această organizație are în derulare câteva programe, printre care: reintegrarea copiilor instituționalizați în familiile lor naturale; programul „Copiii străzii"; programul „Promovarea interesului superior al copilului prin implementarea Convenției

O.N.U. cu privire la drepturile copilului"; programul educațional pentru stimularea socializării copiilor; programul „Casa cu ferestrele deschise" etc.

I. Fundația „Ana Aslan"

Reprezintă o organizație neguvernamentală, non-profit, care a inițiat un „Program național pentru ameliorarea stării de sănătate și calității vieții vârstnicilor", bazat pe principiul respectării drepturilor omului vârstnic și care urmărește introducerea în România a unui sistem de forme organizatorice și funcționale de asistență și protecție medicală și socială a persoanelor vârstnice, folosind experiența celor existente în țările democratice dezvoltate.

Prin grija acestei fundații s-au realizat" centre de zi pentru vârstnici; locuințe pentru vârstnici asistate medico-social; cămine asistate pentru bătrâni singuri, săraci, nerecuperabili; centre de recuperare prin fizioterapie, gimnastică etc.; cluburi pentru vârstnici etc.

J. Uniunea generală a pensionarilor din România -U.G.P.R.

A fost înființată la 5 ianuarie 1990 și este o organizație nepatrimonială cu caracter umanitar, independentă față de partidele politice sau orice alte organizații. Dintre preocupările pe care această organizație le are, pot fi menționate: promovarea intereselor pensionarilor privind obținerea și protejarea drepturilor acestora; creșterea calității vieții pensionarilor și apărarea demnității lor în societate; majorarea tuturor categoriilor de pensii, la nivelul unui trai decent și civilizat; menținerea unei atitudini de respect față de pensionari; acordarea de facilități pentru îmbunătățirea calității vieții lor; sensibilizarea autorităților cu privire la rezolvarea problemelor cu care se confruntă pensionarii; stabilirea unei strategii globale privind protecția pensionarilor; promovarea unor reglementări speciale, în scopul eliminării inechităților existente în prezent în situația multor pensionari etc.

K. Institutul Român pentru drepturile omului (I.R.D.O.)

În activitatea de promovare a drepturilor omului, un rol nu mai puțin important, îl au unele instituții de drept public care desfășoară activități în acest domeniu, în rândul cărora trebuie menționat, în primul rând, I.R.D.O., înființat prin adoptarea de către Parlament a Legii nr.9/1991. Potrivit legii, I.R.D.O. este un organism independent, persoană juridică de drept public, al cărui scop este de a asigura o mai bună cunoaștere de către organismele publice, asociațiile neguvernamentale și cetățenii români a problematicii drepturilor omului, a modului în care drepturile omului sunt asigurate și respectate în România și în alte țări.

Pentru realizarea scopurilor sale, Institutul a creat, încă de la înființare, un Centru de documentare, conținând texte de convenții internaționale, legi, documente, studii și publicații referitoare la drepturile omului. Institutul informează organismele publice, organizațiile neguvernamentale și cetățenii, cu privire la documentele, practicile și uzanțele internaționale în domeniul drepturilor omului. El organizează programe de formare destinate în special acelor categorii de persoane care au răspunderi speciale pentru protecția drepturilor omului.

Totodată, Institutul publică un „Buletin privind drepturile omului" și asigură difuzarea acestuia; organizează sondaje de opinie publică pe diferite aspecte ale protecției drepturilor omului în România.

3.NECESITATEA PROTEJĂRII MEDIULUI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

3.1.DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN DOMENIUL PROTEJĂRII MEDIULUI

Societatea noastră de consum produce miliarde de tone de deșeuri sub forma produselor industriale, a obiectelor uzate și îmbătrânite, ambalaje, materii prime agricole, etc.

Unitatea Europeană și cele 15 state membre au adoptat în ultimii 25 de ani peste 200 de directive ce vizează ameliorarea calității apei și aerului, îmbunătățirea metodelor de eliminare a deșeurilor, controlarea riscurilor industriale și protecția naturii.

Metodele urmărite au fost însă mai mult corective decât preventive. În decembrie 1992,Comunitatea Europeană și-a schimbat politica de mediu, prin adoptarea unui program de acțiuni numit “ Către o dezvoltare durabilă”. Acest program nu se mai ocupă strict numai de protecția mediului, și abordează această problemă în contextul mai larg al viitorului model de creștere economică. El se bazează pe ideea că nu putem solicita la nesfârșit mediul acestei planete și nici nu putem abuza de el. Ca orice factor de producție, mediul are și el o valoare și un preț, ce trebuie recunoscute și luate în calcul ca atare.

Raportul “Către o dezvoltare durabilă” preia astfel tema centrală a Conferinței ONU pentru mediu și dezvoltare din 1992 expusă în Agenda 21. Amândouă documentele stabilesc obiective pentru a atinge scheme de dezvoltare economică și socială durabile.

Programul comunitar permite definirea principalelor axe ale politicii în domeniul protecției mediului și al dezvoltării economice pentru următoarele decenii, în sectoare cheie precum :industrie, energie , transporturi, agricultură și turism.

Pe viitor, toate politicile comunitare vot avea o dimensiune ecologică. Proiectele de lege privind agricultura, transporturile, etc. vor fi evaluate în funcție de impactul lor asupra mediului, înainte de a fi trimise spre aprobare.

Strategia comunitară se bazează pe următoarele principii fundamentale:

– parteneriatul între guverne, industrii și consumatori

– împărțirea responsabilității între protagoniștii dezvoltării

– stabilirea unor standarde minime în materie de protecția mediului, dar care pot fi depășite de statele membre ce o doresc

– stimularea fiscală sau economică pentru produsele și serviciile ce protejează mediul

– necesitatea informării și a educării publicului

– sprijinirea cercetării-dezvoltării în materie de mediu

Concret programul comunitar urmărește:

– raționalizare utilizării resurselor , producând mai puțin și utilizând cu mai multă eficiență ceea ce se produce

– refolosirea și reciclarea, în special a produselor bazate pe resurse epuizabile.

Aspectul cel mai novator al programului comunitar este ecotaxa, care urmează a se apleca gazelor pe bază de carbon și energiei, în vederea reducerii emanațiilor de CO2 și a creșterii randamentului energetic. Această taxă ar putea fi de 10$ SUA pe barilul de petrol sau echivalentul lui energetic. Ecotaxa va fi introdusă progresiv, începând cu 3% SUA în primul an, pentru ca mai apoi să se mai adauge câte un dolar în fiecare din următorii 7 ani.

Cele trei direcții ale dezvoltării durabile sunt:

– viața și sănătatea omului să fie în permanență în atenția tuturor deciziilor statului

– o concordanță reală între economie și protecția mediului

– protejarea atuurilor oferite de spațiu

Viața și sănătatea omului ,în atenția permanentă a deciziilor statului

Această axiomă degajă trei obiective majore:

– necesitatea elaborării unor acte normative, în plan intern și a încheierii unor convenții, în plan internațional, pentru protejarea populației actuale a globului, dar și a celor 10 sau 12 miliarde de locuitori, cât se estimează să aibă planeta în secolul viitor

– grija față de sănătatea omului

– grija pentru calitatea vieții.

Realizarea unor decizii care să aibă efect pe termen lung:

– sănătatea omului să fie, în permanență, în atenția tuturor

– participarea societății civile, în mod cotidian, la construcția dezvoltării durabile.

În cursul acestui secol, îmbunătățirea condițiilor de trai a jucat un rol major în mărirea duratei de viață a omului. Politicile statelor pentru prezervarea mediului și păstrarea sănătății omului, au dus la micșorarea impactului negativ al factorilor de mediu cu sănătatea omului.

Evaluarea și prevenirea factorilor de mediu care influențează sănătatea, trebuie integrate într-un program de acțiune în favoarea sănătății.

Concordanța reală între economie și protecția mediului.

Dezvoltarea durabilă, trebuie să țină seama de capacitățile de producție, de bogățiile naturale care sunt limitate și de modul acestora de a fi exploatate.

Strategia economiei durabile, presupune:

– îmbunătățirea tehnologilor de explorare și exploatare a resurselor naturale

– crearea unor noi activități și adoptarea acelora care folosesc resurse pe cale de dispariție sau neregenerabile

– să se țină cont, în activitatea economică de faptul că poluarea, în general schimbările climatice, sunt generate și de circulația vehiculelor, activitatea industrială, agricultura, activitățile vieții cotidiene(efectul de seră datorat emisiilor de gaze, se face din ce în ce mai simțit)

– lupta împotriva șomajului este indisociabil legată de dezvoltarea durabilă

– dezvoltarea eco-industriei: apariția unor ramuri noi privind gestionarea apelor, depozitarea deșeurilor , industria reciclării

– apariția ecoproducției (în industria grea, industria alimentară, textilă) și a unui nou mod de consum

– un nou concept în economia agricolă și chiar o preocupare mai mare pentru întreținerea și protejarea peisajelor, promovarea turismului “verde”(fără a se aduce prejudicii naturii și pentru întreținerea mediului)

– crearea unui cadru juridic adecvat și a unei fiscalități propice (norme juridice corespunzătoare, aplicare principiului “poluatorul plătește, simplificarea reglementărilor interne și internaționale9

– crearea unei agriculturi durabile care să nu mai antreneze pagube produse naturii (dejectarea provenită din creșterea intensivă a porcilor și a păsărilor, poluarea apelor, eroziunea și contaminarea solului, apariția deșertificării, distrugerea peisajelor)

– gestionarea eficientă a pădurilor care să asigure o triplă funcție: de protecție, de producție și de turism

– agricultura durabilă trebuie percepută în trei dimensiuni: din punct de vedere economic (viabilitatea economică a exploatărilor agricole rămâne o axă dominantă) din punct de vedere al mediului (perenitatea resurselor naturale rămân o preocupare fundamentală) și din punct e vedere social

promovarea unei dinamici economice și sociale a turismului

C. Atuurile spațiului

Pentru a realiza o dezvoltare durabilă trebuie regândite: spațiile urbane, rurale, adaptate transporturilor. Aceste noi preocupări permit reconvertirea unor sectoare economice ajunse la saturație și să se preîntâmpine degradarea sănătății și a ecosistemelor.

O localitate durabilă este o localitate care este capabilă să se transforme, să se adapteze la noile cerințe sociale, culturale și economice. Două principii indisolubile, al diversității și al echității permit evoluția către o transformare armonioasă a vieții în societate.

În acest sens, biodiversitatea are o valoare ecologică, economică estetică, ștințifică și culturală. Interesul pentru habitatul fiecărei specii de plante și animale, buna funcționare a ecosistemelor și respectul pentru toate formele de viață, reprezintă principalul obiectiv al conservării vieții omului. Biodiversitatea oferă resurse pentru industrie, agricultură, turism. Ea constituie o măsură de securitate în caz de expansiune a unor maladii sau a schimbărilor de climă. Prezervarea biodiversității reprezint o garanție a adaptabilității biologice.

Dezvoltarea durabilă este o afacere a tuturor. Realizarea dezvoltării durabile informează, motivează și implică , în viața de zi cu zi, pe fiecare membru al societății.

În concluzie dezvoltarea durabilă vizează:

– accesul la un nivel suficient de dezvoltare economică, care să asigure bunăstarea omului

– reducerea inegalităților sociale și a celor culturale

– gestionarea corectă a resurselor naturale

– prezervarea mediului

Dezvoltarea durabilă reprezintă o șansă și totodată, o necesitate.

3.2.PREOCUPĂRI INTERNAȚIONALE PRIVIND PROTEJAREA MEDIULUI

3.2.1.CONFERINȚE INTERNAȚIONALE

CONFERINȚA DE LA STOCKHOLM

Conferința de la Stockholm a fost organizată de un comitet special compus din reprezentanții a 27 de state, însărcinați să consilieze Secretariatul General al ONU. Reuniunea în sine s-a ținut între 4 și 16 iunie 1972; ea a adunat circa 600 de persoane aparținând delegațiilor a 113 state reprezentanți ai majorității marilor organizații interguvernamentale, 700 de observatori trimiși de 400 de organizații non-guvernamentale, personalități invitați cu titlul de observatori și cca. 1500 de ziariști. Aceasta subliniază importanța dată evenimentului și , prin el, protecția mediului.

La finele discuțiilor, Conferința a aprobat în ședința plenar un foarte mare număr de texte și – în special – o declarație asupra mediului, adoptată cu aclamații, o amplă rezoluție asupra dispozițiilor instrucționale și financiare recomandate de ONU și 109 recomandări formând un plan de acțiune, recomandări grupate în 3 categorii :

– I evaluarea mediului (analiză, cercetare, supraveghere și schimb de informații)

– II gestiunea mediului(protejarea mediului în așezările umane și a resurselor naturale)

– III măsuri de susținere(informarea și educarea publicului și formarea de specialiști)

Declarația de la Stockholm – de fapt titlul oficial este Declarația Conferinței ONU asupra mediului comportă un preambul expus în 7 puncte, urmat de 26 de principii. Preambulul pleacă de la constatarea că omul este concomitent creație și creator al mediului său; elementul natural și cel creat de om sunt indispensabile pentru bunăstarea sa și pentru manifestarea plenară a drepturilor sale fundamentale, înțelegând prin aceasta dreptul la viață.

Principiile care compun a doua parte a Declarației traduc într-un limbaj mai concret conceptele afirmate în preambul. Totodată, conotațiile politice nu sunt absente. Primul principiu furnizează dovada: afirmă dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate și la condițiile de viață satisfăcătoare într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare; el afirmă că omul are, de asemenea, datoria de a proteja și ameliora mediul și să sfârșească prin a condamna apartheid-ul, segregația și discriminarea rasială și formele colonialiste sau de altă natură de opresiune și dominație străină. În ciuda acestui conglomerat de idei neinspirat alăturate, o concepție fundamentală apare cu claritate: este locul în care protejarea mediului se apropie de protejarea drepturilor omului.

Principiile de la 2 la 7 ale Declarației constituie pe plan general esența rezultatelor de la Stockholm. Ele proclamă că resursele naturale ale globului nu sunt numai petrolul și mineralele, ci și aerul, apa, solul, flora și fauna, precum și eșantioane reprezentative ale ecosistemelor naturale și trebuie protejate în interesul generațiilor prezente și viitoare.

Principiile 8-25 ale Declarației tratează punerea în practică a protejării mediului. Patru dintre ele privesc în special situația țărilor în curs de dezvoltare.

Din punct de vedere internațional ultima grupă de principii (21-26) se consacră cooperării internaționale și are un interes cu totul special. Principiul 21 este la ora actuală unanim recunoscut ca expresie a unei reguli devenite fundamentul dreptului internațional al mediului.

„Conform cartei ONU și principiilor de drept internațional, statele au dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse conform propriilor politici de mediu și au datoria de a face în așa fel ca activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor sau sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului altor state sau în regiuni care nu aparțin nici unei jurisdicții naționale”.

Statele trebuie să coopereze pentru a proteja și ameliora mediul și să vegheze ca organizațiile să joace un rol coordonator, eficient și dinamic în acest domeniu (principiile 22-25). În fine, ultimul principiu condamnă armele nucleare și toate celelalte mijloace de distrugere în masă.

Din punct de vedere juridic, Declarația nu are o forță obligatorie, nici chiar pentru statele semnatare, deoarece nu este un tratat internațional. Totuși, se exprimă voința politică comună a statelor de a evidenția existența unei probleme noi în dreptul internațional, se fundamentează necesitatea preocupărilor în materie și se identifică principalele categorii de aspecte care, la vremea respectivă și în mare măsură și astăzi, constituie obiect de preocupare.

CONFERINȚA DE LA RIO

Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea desfășurată între 3-14 iunie la Rio de Janeiro a reunit 145 de președinți, prin-miniștri sau vice-președinți, fiind socotită drept cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul nostru. Această conferință trebuia să realizeze conform intenției organizatorilor un nou consens internațional asupra unor teme de transcendență mondială, precum: protecția atmosferei (folosirea energiei, schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon, contaminarea atmosferică transfrontalieră), protecția resurselor terestre, conservarea diversității biologice, protecția resurselor de apă dulce, protecția oamenilor, mărilor și zonelor de coastă, gestiunea rațională din punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, deșeurilor de produse și deșeurilor toxice, creșterea calității vieții și a sănătății umane, ameliorarea condițiilor de viață și de muncă ale săracilor, eradicarea sărăciei și oprirea degradării mediului.

Rezultatele acestei reuniuni s-a exprimat în adoptarea unor documente precum: Declarația de la Rio de Janeiro asupra mediului și dezvoltării, Agenda 21, Conferința asupra biodiversității, Acordul asupra climei.

Declarația de la Rio deși nu are forță juridică obligatorie, reprezintă rezultatul unei soluții de compromis între țările industrializate si Grupul celor 77 ( care cuprinde astăzi 128 de membri ) al țărilor în curs de dezvoltare. Declarația de la Rio, sub raportul structurii și obiectivelor sale, este în mare parte, asemănătoare cu cea de la Stockholm, consacrând drepturile și responsabilitățile ce revin statelor în raport cu protecția mediului pe care le enunță sub formă de principii:

I. Un prim grup de principii se referă la obligația protecției mediului ca o condiție a dezvoltări:

1.dreptul suveran al statelor de a-și exploata propriile resurse naturale fără a prejudicia mediul altor state (principiul „sic utere tuo”, principiul bunei vecinătăți)

2.principiul poluatorul plătește conform căruia cel ce poluează trebuie să suporte costul depoluării.

3. principiul prevenirii degradării mediului conform căruia orice investiție trebuie însoțită de un studiu de impact.

II. Principii cu caracter social: principiul dezvoltării durabile conform căruia dezvoltarea prezentă nu trebuie să afecteze posibilitățile de dezvoltare ale generațiilor viitoare.

III. Se referă la obligația statelor de a-și modifica strategiile economice, având în vedere necesitatea protecției mediului. Obligații:

1.obligația notificării rapide și operative a oricărui accident ecologic sau catastrofă naturală.

2.obligația statelor de a elabora o legislație națională ce va cuprinde dispoziții privind stabilirea răspunderii pentru prejudicii.

IV. Se referă la cooperarea statelor în domeniul protecției mediului :

1.principiul responsabilității sporite a statelor avansate în asigurarea dezvoltării durabile,

2.rezolvarea pașnică a diferendelor dintre state.

În cadrul Reuniunii de la Rio de Janeiro a fost adoptat și planul de acțiune intitulat Agenda XXI. Acest document este calificat drept cel mai politic și cel mai complex din punct de vedere tehnic, realizat de ONU în domeniul ecologic.

Ca o inovație , Agenda XXI aduce instituirea unei responsabilități globale pentru ONU și organismele din sistemul său față de abordarea și soluționarea problemelor mediului. Ea recomandă colaborarea ONU cu celelalte organisme internaționale, organizații internaționale și cu statele (privite individual) pentru protecția mediului.

Planul de acțiune adoptat în cadrul Reuniunii de la Rio de Janeiro consacră o nouă concepție asupra aplicării unei dezvoltări compatibile cu prezervarea mediului ambiant.

În ceea ce privește conținutul documentului, prevederile sale sunt grupate în jurul a patru probleme tematice:

– dimensiunile sociale și economice;

– conservarea și managementul resurselor pentru dezvoltare;

– creșterea rolului colectivităților și institutelor;

– mijloace de ducere la îndeplinire a măsurilor stabilite.

Planul promovează concepția unei dezvoltări durabile, adică aceea care semnifică maximul și cea mai bună valorificare a biosferei de către actualele generații , care să ofere cele mai mari beneficii, în condițiile prezervării potențialului său, pentru a oferi aceleași beneficii generațiilor viitoare.

CONFERINȚA DE LA JOHANNESBURG

Are loc în perioada 26.08 – 04.09.2002, unde au participat aproape toți șefii de state și de guverne.

Summitul se finalizează prin adoptarea „Angajamentului de la Johannesburg” asupra dezvoltării durabile.

Aici se stabilesc cei 3 piloni inseparabili ai dezvoltării durabile:

A) protecția mediului ambiant

B) dezvoltarea socială

C) dezvoltarea economică

La acest summit se reafirmă principiile Conferinței de la Rio dorindu-se implementarea integrală a Agendei 21

Obiectivele summit-ului:

1.reducerea impactului calamităților naturale asupra mediului și asupra organizării socio-economice mondiale prin consolidarea cooperării internaționale prin utilizarea unor tehnologii sănătoase ca și prin continuarea punerii la punct a unor sisteme de preavertizare.

2.protejarea și refacerea integrității ecosistemului Terrei, cu precădere a păstrării biodiversității, cea care este răspunzătoare de continuarea oricărei forme de viață pe pământ

3.rezolvarea problemei deficitului energetic, care afectează statele în curs de dezvoltare

4.asigurarea securității alimentare a tuturor ființelor umane

5.se acordă atenție deosebită nevoilor de dezvoltare

6.accesul la sursele de apă potabile și la serviciile de salubritate, la cele de energie, la cele medicale, asigurarea necesarului de hrană să fie realizate pentru asigurarea nevoilor de bază ale demnității umane

7.sectorul privat să funcționeze într-un cadru normativ transparent și stabil.

3.2.2.ORGANIZAȚII MONDIALE

A. Organizații mondiale cu caracter general

Organizația Națiunilor Unite, singura organizație internațională cu vocație universală, la ora actuală, a fost creată în urma Conferinței de la San Francisco, din 26 iunie 11945, când a fost semnată Carta organizației. Carta a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, dată la care omenirea sărbătorește în fiecare an Ziua Națiunilor Unite”

ONU, prin intermediul organismelor din sistemul său, are rolul principal în vederea protejării mediului.

O.N.U. s-a interesat de problemele de mediu începând cu 1968, an crucial pentru acest domeniu nou. În cursul acestui an, Consiliul Economic și Social a recomandat reuniunea unei Conferințe mondiale asupra mediului, recomandare preluată de Adunarea Generală pe 3 decembrie 1868. Astfel s-a reunit Conferința de la Stockholm în iunie 1972. Din punct de vedere al instituțiilor, această importanță nu a fost mai mică, pentru că sub recomandarea conferinței pe care Adunarea Generală a adoptat-o, dispozițiile financiare și instituționale creând, propriul său organ subsidiar, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu. Acesta este format din:

1.CONSILIU DE ADMINISTRAȚIE format din 58 de membri, care prezintă un raport anual Adunării Generale a ONU prin intermediul Consiliului Economic și social(ECOSOC)

2.SECRETARIATUL: organ centralizator de acțiune și de coordonare în materie de mediu. Are sediul la NAIROBY

3.BIROURI REGIONALE: deschise la Geneva, la Bangkok, mai mult birouri în Mexic4. 4.BIROURI DE LEGĂTURĂ: New York și Washington

5.UNITĂȚI SPECIALIZATE: Paris, Atena, Lima

6.SECRETARIATE însărcinate cu gestionarea Convențiilor provenite de la P.N.U.E

Finanțarea P.N.U.E provine pe de o parte din bugetul ONU pentru funcționarea P.N.U.E , iar, pe de altă parte, pentru ducerea la îndeplinire a activității specifice dintr-un fond pentru mediu (creat de ONU) la care participă toate statele pe bază de voluntariat.

P.N.U.E își desfășoară activitatea în 4 etape succesive:

– culegerea de informații referitoare la problemele mediului și studierea posibilității găsirii unei soluții

– definirea obiectivelor și a strategiilor de punere în practică a acțiunilor care trebuie întreprinse de P.N.U.E

– alegerea activităților care vor primi bane de la fondul pentru mediu

– elaborarea programelor respective

Domeniile de acțiune ale P.N.U.E pot fi definite ca formând șase grupe, între care, bineînțeles există legături uneori strânse:

– așezămintele omenești și sănătatea omului

– protecția ecosistemelor terestre

– protecția apelor, mărilor și oceanelor

– prevenirea catastrofelor naturale

– încurajarea dezvoltării economice a statelor fără a deteriora mediul înconjurător

Pentru toate aceste domenii de acțiune, P.N.U.E. a întreprins o mulțime de proiecte. Bineînțeles, majoritatea dintre ele nu privesc dreptul mediului, sau, cel puțin nu în mod direct. Regrupând câteva din acțiunile cele mai importante asupra celor trei capitole ale Planului de la Stockholm- evaluarea, gestiunea și măsurile de susținere – se poate oferi tabloul următor.

În ceea de privește prima din cele trei, Conferința de la Stockholm a dat numele de Planul Virgie al evaluării mondiale a mediului. Acest termen înglobează supravegherea continuă, cercetarea, schimbul de informații și examenul de fapte raportat mediului. Programul comportă coordonarea instalațiilor și a serviciilor naționale, a căror finanțare este internațională, fără ca să fie creat un cadru instituțional bine definit pentru regruparea acestor activități. Supravegherea și schimbul de informații intervin în cadrul “Sistemului Mondial de Supraveghere continuă a Mediului”(General Enviroment Monitoring Sistem:G.E.M.S.)dotat u un centru de activitate. Principalele sarcini cuvenite organizaților care participă la Planul Virgie sunt supravegherea de resurse care se pot reînnoi (în colaborare cu Comisia economică a Națiunilor Unite pentru Africa) supravegherea relativă a climatului (rețea constituită cu Organizația Meteorologică Mondială), supravegherea în domeniul sănătății (asigurată cu Organizația Mondială a Sănătății, la fel ca și în ceea ce privește calitatea aerului, ca a oceanelor și studiul ciclului mondial biogeochimic al cărbunelui, cu niște organisme specializate).O bază de date asupra resurselor mondiale concepută pentru a putea furniza informații concrete factorilor de decizie(G.R.L.D.) a fost instituită în cadrul Planului Virgie: ea trebuie să transforme datele despre mediu în informații concrete.

Un sistem internațional de informații asupra mediului a fost înființat(INFOTERRA) El pune în raport așezămintele naționale și internaționale, și experții trimițând înapoi utilizatorii la resursele de informații care conving dar și de timp recent, furnizându-le informații de fond: documente stabilite de către membrii rețelei compuse din 129 țări și din 13 organisme ale Națiunilor Unite. De la crearea sa, INFOTERRA a primit mai mult de 50 000 de cereri provenind din toate regiunile din lume.

Organizații mondiale specializate

U.N.E.S.C.O

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și cultură pare destul de îndepărtată de considerațiile privind mediul. Cu toate acestea ea a întreprins studiul interacțiunilor între om și biosfera sa lansând programul M.A.B.(Man and Biosphera) din 1970 în cadrul căruia se studiază impactul activităților omenești asupra diferitelor medii sau conservarea zonelor naturale și a resurselor genetice pe care le conțin.

U.N.E.S.C.O a elaborat de asemenea două mari convenții : Convenția de la Ramsar referitoare la zonele umede de importanță internațională, din 2 februarie 1971 și Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, adoptat de Conferința generală în a 17+a sesiune a sa, șa Paris, 16 noiembrie 1972. La 11 decembrie 1987, 288 bunuri erau înscrise pe lista patrimoniului mondial prevăzută de Convenție, 100 de state ratificând-o pe aceasta din urmă.

Organizația pentru Alimentație și Agricultură(F.A.O.)

Conform statului său, semnat la 16 octombrie 1945, F.A.O. a primit ca misiune să crească nivelul de nutriție și randamentul producției de hrană și să amelioreze condiția populații rurale. Era deci normal ca ea să se fi interesat de conservarea resurselor naturale.

Pe de altă parte organizația nu a intervenit des cu titlul principal în acțiuni internaționale relative la protecția mediului. În plus putem menționa redactarea și proclamarea unei declarații de principii în octombrie 1981, Carta mondială a pământului.

Pe de altă parte F.A.O. favorizează dezvoltarea integrală a agriculturii, înțelegând în mod notabil supravegherea solului, inventarul resurselor de apă, dezvoltarea bazinelor hidrografice, punerea în practică a unor sisteme de exploatare agricolă adaptate în mod particular.

Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.)

Este evident că principala preocupare a O.M.S. , instituție a cărei carte de constituire a fost semnată la 22 iulie 1946 este cooperarea internațională în interesul sănătății omenirii. În virtutea articolului 2 al constituirii sale, O.M.S. are în particular ca sarcină să caute să suprime bolile epidemice, endemice și altele, să amelioreze locuința, asanarea, timpul liber.

Organizația Meteorologică Mondială(O.M.M.)

Creată prin Convenția de la Washington din 11 octombrie 1947, O.M.M. are ca scop să stabilească rețele de observații și sisteme de schimb rapid de informații meteorologice, să normalizeze observațiile, să încurajeze aplicațiile științei meteorologice – în mod special previziunea și modificările de vreme-și, în sfârșit, să încurajeze și să coordoneze cercetarea. Este clar că aceste activități pot să privească în mod direct mediul, permițând în particular, observarea poluării și studiul propagării ei, studiul problemei diminuării stratului de ozon stratosferic, cel al efectului de seră, examinarea și previziunea catastrofelor naturale (secete, tornade, grindină)

În ansamblu O.M.M. este în mod particular utilată pentru a asigura supravegherea globală a planetei. De asemenea , ea a participat activ la crearea sistemului mondial de supraveghere continuă a mediului (G.E.M.S.) și a rețelei sale “veghere meteorologică mondială”.

Agenția Internațională pentru Energie Atomică(A.I.E.A.)

Agenția a fost creată prin Convenția de la New York din 26 octombrie 1956. Cea mai mare parte a statelor lumii- circa 120 – sunt membre ale acesteia. Obiectivele sale sunt înainte de toate de a grăbi și a crește “contribuția energiei atomice în privința păcii, a sănătății și prosperității în lumea întreagă. ”Totodată, printre funcțiile ei figurează și sarcina de a stabili sau a adopta norme de securitate destinate să protejeze sănătatea și să reducă la minim pericolele la care sunt expuse persoanele și bunurile.

Agenția a adoptat norme de siguranță nucleară și Coduri de bună practicare propuse tuturor țărilor membre. În 1961, ea a publicat un regulament de transport a materiilor radioactive care a fost de mai multe ori revizuit și în 1984 s-au stabilit Directive asupra aranjamentelor a căror concluzie o propunea statelor membre privind asistența mutuală de urgență radiologică.

Accidentul nuclear de la Cernobâl din 26 aprilie 1986 a subliniat importanța cooperării internaționale în acest domeniu și cea a Agenției Internaționale a Energiei Atomice în particular. Statele au cerut Agenției să examineze situația creată de accident și să furnizeze cadrul necesar pentru elaborarea unei reglementări internaționale în prevederea accidentelor viitoare, având implicații internaționale. Astfel, s-au elaborat două proiecte de convenție la o conferință ținută la Viena din 21 iulie până la 15 august de experții guvernamentali ai 62 de state membre ale Agenției și de reprezentanți a 10 organizații internaționale, unul asupra notificării rapide a unui accident nuclear altul asupra asistenței în caz de accident nuclear sau în situația de urgență radiologică. Proiectele au fost adoptate după aceea de către Conferința Generală a A.I.E.A. reunită în sesiune extraordinară, la 26 septembrie 1986. Cele două Convenții au intrat în vigoare cu o rapiditate neobișnuită.

Organizația maritimă internațională(O.M.I.)

La origine numită Organizația Maritimă Consultativă Internațională (O.M.C.I.) în virtutea statului său semnat la 6 martie 1948, O.M.I. trebuie să asigure cooperarea internațională în domeniul reglementării și uzanțelor guvernamentale tratând chestiuni tehnice de toate felurile care interesează navigația comercială internațională, primind misiunea de a examina toate chestiunile relative la navigația maritimă, ea a consacrat în cursul ultimelor decenii o parte considerabilă a activităților sale, problemei poluării oceanelor. La inițiativa sa au fost încheiate marile convenții internaționale mondiale privind lupta împotriva poluării mediului marin, ca cea din 1954 privind poluarea cu hidrocarburi, cea din 1972 privind imersiunea deșeurilor provenite de la nave, adoptate la Londra, oraș în care este instalată Organizația.

C. Organizații mondiale interguvernamentale

Această trecere în revistă a activităților diverselor organizații din “familia Națiunilor Unite” nu este deloc exhaustivă: am putea cita alte instituții ale căror funcții pot privi aspecte specifice la protecției mediului.

Astfel, este notabilă Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.O.) ale cărei activități în elementul securității muncitorilor și a prevederii bolilor profesionale ating probleme de mediu sau Organizația Aviației Civile Internaționale(O.A.C.I.) care adoptă reguli în privința zgomotului și a gazelor de eșapament ale avioanelor. Este locul să amintim în orice caz că programarea activităților instituțiilor dependente de “familia Națiunilor Unite” se face la scara întregului sistem al Națiunilor Unite. Bineînțeles, ea este încredințata P.N.U.E.-ului.

D. Organizații nonguvernamentale

A)Uniunea Internațională pentru conservarea naturii și resurselor (U.I.C.N.)

Creată în 1948 la Fontainebleau la inițiativa Guvernului Francez, U.I.C.N. are particularitatea de a fi oficial o organizație nonguvernamentală din care fac parte, în afară de asociații de conservare, state și organizații de drept public. În septembrie 1987 U.I.C.N. era compusă din 59 state suverane, 125 organisme de drept public (universități, instituții de cercetate) și din 387 organizații nonguvenamentale din care 357 naționale și 30 internaționale. În total 117 țări sunt reprezentate fie prin organismele lor oficiale fie altfel. Obiectivele uniunii sunt evaluarea stării resurselor naturale care se pot reînnoi și evoluția sa, încurajarea și pregătirea de măsuri de conservare, propaganda pentru a trezi conștiința problemelor de conservare și informarea membrilor U.I.C.N. și a diferitelor rețele care colaborează cu uniunea . Printre sarcinile atribuite organismului se poate aminti rolul consultativ pe lângă guverne și diferite instituții în materie de conservare, strângerea de informații și difuzarea lor printre membrii și rețele afiliate, de propus guvernului elaborarea de măsuri de conservare, un suport tehnic tratatelor ce se vor încheia sau deja sau încheiat în acest domeniu și încurajarea cercetării noilor tehnici relative la conservare ca și al transferului și aplicării la nivel local al acestor tehnici.

B)World Wildlife Fund (W.W.F.)

Această organizație non-guvernamentală cu caracter internațional este bine cunoscută în această lume întreagă datorită emblemei sale, marele panda, specie rară în mod particular atrăgătoare din cauza asemănării cu un mare urs de pluș.

W.W.F. a fost oficial creată în septembrie 1961 ca fundație privată de drept elvețian având sediul social la Morges. Din 1979, sediul W.W.F. se află la Gland lângă Geneva, nu fără raportare cu cel al U.I.C.N., partenera sa constantă. În afara organelor obișnuite în materie- Consiliul de administrație, Comitetul executiv, Directorul general- W.W.F. are particularitatea de a cuprinde un “Consiliu internațional” compus din reprezentanți ai organizațiilor naționale. Efectivele acestora joacă un rol eminent în activitățile W.W.F.-ului mod notabil în colectarea de fonduri pentru conservare. Există actualmente 23, în mod principal, în țări industrializate, dar și în India, Malaezia și în Pakistan,

Una din principalele activități ale W.W.F. este finanțarea de operații de conservare în lumea întreagă. În 1985 din fondurile alocate diferitelor operații: 32% erau afectate pădurilor tropicale, 2% zonelor umede, 15% savanelor, 8% mediului marin, 5% deșerturilor. O parte din operații se face în colaborare cu alte organizații, în particular interguvernementale precum Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, Consiliul Europei, Organizația Mondială a Sănătății. Pe de altă parte, principalele partenere ale W.W.F. sunt organizații internaționale nonguvernamentale și în primul rând Uniunea Internațională pentru conservarea Naturii și resurselor sale(U.I.C.N.)

3.2.3.ORGANIZATII REGIONALE

Printre organizațiile regionale care desfășoară activități domeniul mediului, cele care regrupează statele europene joacă un rol eminent. Este normal să fie așa. Pe de o parte, dintre toate continentele, Europa este cea în care procesul de unificare este cel mai avansat. Pe de altă parte Europa cunoaște o foarte mare densitate de populație și o industrializare foarte crescută, în fine, cooperarea: materie de mediu este mai crescută în anumite cazuri – special Europa occidentală – prin omogenitatea structurilor economice și deseori prin similitudinea concepțiilor politice.

În realitate termenul "organizații europene" folosit în mod curent, acoperă realități geografice foarte diferite de la o instituție la alta. Singura organizație cuprinzând toate statele europene nu este propriu-zis europeană: este Comisia economică a O.N.U. pentru Europa. Consiliul Europei regrupează 21 de state ale Europei Occidentale care fac parte și din Comunitatea Europeană. Toate țările din Europa de Vest se regăsesc în sânul Organizației de cooperare și dezvoltare economică în care sunt reunite cu țările mai puternic industrializate din continente ale lumii: Statele Unite, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă.

În fapt, la ora actuală aceste instituții joacă în mod particular un rol activ domeniul protecției mediului prin mijloace juridice, într-un moment sau altul, alte organizații sunt aplecate asupra problemelor de mediu, fără, pe de altă parte să trateze cu adevărat aspectele juridice sau chiar instituționale. Era cazul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord sau al Consiliului de ajutor economic mutual (Comecom) din țările socialiste. Prima a luat în considerare, în cadrul unui "Comitet asupra provocărilor lumii moderne" problema de mediu ca cele ale poluării mării cu deșeuri de hidrocarburi, tehnicile moderne de tratare a apelor folosite, lupta contra poluării atmosferice mai ales în mediul urban și tratarea substanțelor periculoase.

În ceea ce privește Comecom, atât cât se poate cunoaște activitatea se pare că pune accent pe acțiuni de cooperare vizând protecția mediului în cadrai comisiilor permanente existente. Cum în tratarea soluțiilor juridice existente diferitele domenii ale mediului, rolul diferitelor organizații regionale și subregionale a fost amintit, aici dezbateri mai importante nu vor fi consacrate decât pentrui patra dintre ele: Comisia economică pentru Europa, Consiliul Europei, O.C. D. E. și Comunitatea Europeană.

A. Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa

Cea mai veche și geografic cea mai completă dintre toate organizațiile europene, Comisia economică pentru Europa a fost creată de Consiliul economic și social al O.N.U. în 1947, în perspectiva reconstrucției Europei, a creșterii nivelului activităților economice europene la fel ca și pentru dezvoltarea schimburilor internaționale. Comisia trebuia de asemenea să furnizeze guvernelor analize și informații cu caracter economic, tehnologic și statistic. Metoda sa de lucru era de a reuni experți, de a pregăti și publica analize ș statistici și de a organiza schimburi de informații tehnice și de asemenea, dacă este cazul, să elaboreze texte care să enunțe principii de acțiune sau proiecte de convenție.

În 1956 Comisia a luat în considerare pentru prima oară o problemă privind mediul: Comitetul său de transporturi interna a ridicat problema poluării apelor continentale în cursul lucrărilor pe căile navigabile interioare, încetul cu încetul alte comitete vor întâlni chestiuni atingând deteriorarea mediului: în 1963 Comitetul de cărbune a întreprins lucrări asupra poluării aerului de către cocseri, apoi Comitetul de energie electrică s-a interesat de poluarea provocată de centralele termice și de poluarea termică a apelor continentale, Comitetul de oțel de poluarea aerului și a apei de către industria siderurgică, în 1967, protecția mediului a fost luată în considerație pentru prima oară într-o perspectivă mai largă și 1969 a decis că, cooperarea interguvernamentală în domeniul mediului trebuie să constituie unul din cele patru obiective principale din programul de lucru al Comisiei.

Astfel, a fost creat în 1971 un organ subsidiar principal consacrat întregime acestei probleme: Consilierii guvernelor țărilor din C.E.E. pentru probleme de mediu, (Decizia S(XXVI)). Aceasta a primit ca misiune să examineze și să evalueze periodic starea mediului în țările europene, să examineze politicile, instituțiile și legislațiile naționale și, în particular, să studieze implicațiile internaționale ale politicii în materie de mediu ținând cont în mod special de problemele socio-economice. Grupe de lucru asistă Consilierii în îndeplinirea sarcinilor lor, în mod notabil în ceea ce privește poluarea aerului și poluarea și utilizarea resurselor de apă. Comisia a fost artizanul mai multor convenții internaționale care au produs efecte în domeniul protecției mediului. Astfel, acordul privind adoptarea de condiții uniforme de omologare și recunoașterea reciprocă a omologării echipamentelor și pieselor de vehicule cu motor (Geneva 1958) conține, în anexă, reglementări privind emisiile de gaze poluante produse de motor.

La fel, acordul la transportul internațional al mărfii periculoase pe șosea (Geneva 1958) care a fost conceput pentru alte scopuri, tinde să prevină poluarea solului și apelor de suprafață la fel ca apele subterane.

Pe de altă parte contribuția majoră a Comisiei economice pentru Europa la dreptul internațional al mediului U reprezintă rolul său în concepția și punerea în practică a Convenției de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanță lungă. Trebuie adăugat că principiile adoptate la 13 februarie 1987 de Comitetul de probleme ale apei privind cooperarea domeniul apelor transfrontiere ar putea duce la redactarea unei convenții pan-europene în acest domeniu.

B.Consiliul Europei

Prima instituție de cooperare în Europa, creată de o convenție semnată la Londra la 5 mai 1949, Consiliul Europei reunește astăzi 23 de state ultimele fiind Sân Marino și Finlanda. De la debutul "erei ecologice", Consiliul Europei s-a aplecat asupra problemelor de mediu și ar fi putut-o face mai ușor dacă competențele sale ar fi mult mai largi, într-adevăr, conform articolului l din statutul său, Consiliul poate să se ocupe de toate chestiunile fără cele referitoare la apărarea națională. Pe de altă parte competențele sale sunt limitate profunzime: Comitetul de miniștri, organ care acționează în numele organizației, nu poate adopta decât recomandări adresate statelor membre, unanimitatea fiind regula. Este adevărat că alt-organ principal al Consiliului, Adunarea parlamentară, compusă din membri desemnați de către Parlamentele naționale ale statelor membre, joacă rolul de purtător de cuvânt al opiniei publice europene, în fapt, dezbaterile sale și rezoluțiile adresate Comitetului de miniștri și deseori prefigurează soluții care vor fi adoptate apoi la nivelul european sau de către legislații naționale.

Astfel, foarte devreme, Consiliul Europei a adoptat câteva texte fundamentale ce proclamă principii care ar trebui aplicate pentru a proteja mediul: Carta apei (1968), Declarația de principii asupra luptei împotriva poluării aerului (1968) și Carta solurilor (1972). Se cuvine să se adauge declarația europeană în materie de conservarea naturii adoptate 1970 de către Conferința europeană a puterilor locale, creată la inițiativa Adunării parlamentare, la fel ca o Declarație asupra amenajării mediului natural în europa, elaborată de p conferință convocată cu ocazia Anului european al conservării naturii, în 1970.

Această adunare arată sporirea interesului Consiliului Europei asupra chestiunilor de mediu. De fapt, din 1962, a fost creat un comitet european pentru salvarea naturii și a resurselor naturale.

Din această perioadă conservarea naturii a rămas principalul câmp de activitate al organizației de la Strasbourg. în mod cert cursul anilor 1968-1974, Consiliul Europei s-a ocupat și de diverse chestiuni privind poluarea aerului și a apelor continentale, un proiect de convenție asupra protecției cursurilor apelor internaționale a fost redactat și dacă nu a putut fi adoptat de către Comitetul de miniștri el a servit de model pentru multe alte texte intervenite în acest domeniu. Totodată, plecând din momentul în care Comunitatea europeană acționează în domeniul protecției mediului, Consiliul Europei i-a lăsat chestiuni legate de poluare să se specializeze în protecția naturii, în informarea și educarea în materie de mediu și în promovarea cooperării atât la nivelul statelor membre cât și între puterile regionale sau locale și între organizații științifice.

Din punct de vedere propriu juridic, acțiunea legislativă a Consiliului Europei este considerabilă. Pentru rațiuni care tocmai au fost amintite în ceea ce privește poluarea, se poate aminti de un Acord european asupra limitării folosirii anumitor detergenți produsele de spălare și de curățire, semnat la 16 septembrie 1968.

În privința protecției naturii, se cuvine să nu se uite Convenția europeană asupra protecției animalelor în transportul internațional, adoptată la Paris la 13 decembrie 1968, dar contribuția cea mai importantă a Consiliului Europei în acest domeniu este Convenția relativă la conservarea vieții sălbatice și a mediului natural al Europei, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979. Această convenție a creat un Comitet Permanent care funcționează, bineînțeles, cadrul Consiliului Europei.

Printre nenumărate alte activități ale Consiliului Europei în acest domeniu ca și în altele – sute de reuniuni duse pe probleme de mediu înconjurător inclusiv conferințe ministeriale au fost ținute în ultimii douăzeci de ani trebuiau să tină seama de eforturile Consiliului europei pentru a favoriza formele cooperării nestatale. Bineînțeles, protecția mediului înconjurător este un domeniu privilegiat pentru aceste acțiuni. După cum o Convenție cadru europeană asupra cooperării transfrontieră a colectivităților sau autorităților teritoriale, adoptată la Madrid la 21 mai 1980, indică mod explicit printre subiectele care pot face obiectul activităților comune între colectivități sau autorități teritoriale puse în evidență de unele state, protecția mediului înconjurător și întrajutorarea în caz de calamitate. Printre modelele de acord care sunt anexate la convenție se găsesc, într-adevăr, probleme care pot să facă obiectul înțelegerii transfrontiere referitoare la dezvoltarea urbană și regională, protecția naturii (locul de protejat, zonele de recreere, parcurile naturale etc.) protecția apelor (lupta contra poluării, construcția de stațiuni de epurare etc.) și protecția atmosferică, lupta contra zgomotului, zonele de liniște etc.).

Pentru a termina, trebuie să adăugăm că la ordinea zilei a Adunării parlamentare figurează practic la fiecare sesiune problema mediului înconjurător și nu numai protecția naturii. Rapoarte, adesea foarte bine documentate sunt astfel pregătite, în toate situațiile de cauză, Consiliul Europei nu înțelege să se oprească în acțiunea sa referitoare la protecția mediului înconjurător în domeniul juridic având în vedere noile dezvoltări.

C.Organizația de cooperare și dezvoltare economică

O.C.D.E. a succedat vechii Organizații europene de cooperare economică, fondată în 1948 pentru a administra planul Marshall în vedere reconstrucției în Europa dată în forma sa actuală în 1960. Ea regrupează la ora actuală toate statele Europei occidentale, dar și Australia, Canada, Statele Unite, Japonia și Nouă Zeelandă, în total 24 de state. Comisia Uniunii Europene participă la lucrările de organizare. Iugoslavia este asociată la anumite activități.

Un consiliu compus din reprezentanții statelor membre este organul director al organizației, dar secretariatul care le asistă este important în mod deosebit deoarece O.C.D.E. este înainte de toate un organism de studiu și de reflectare economică însărcinat să facă inventarul resurselor, analiza conjuncțiilor și să elaboreze previziuni. Nu este mai puțin adevărat că O.C.D.E. poate lua decizii care sunt obligatorii pentru țările membre participante la adoptarea lor – cele care s-au obținut nu sunt citite. Rezoluțiile adoptate de Consiliu sunt obligatorii în egală măsură, dar ele nu privesc decât lucrările organizației însăși. In sfârșit, recomandările adresate statelor membre nu le leagă pe acestea din urmă, dar sunt dovada intenției guvernelor care le-au votat de a le aplica în măsura în care le apreciază oportune.

Deși concentrate înainte de toate asupra problemelor economice – după statutul său organizația trebuie să promoveze cea mai puternică expansiune economică posibilă și de folosire, și o creștere a nivelului de trai – activitățile O.C.D.E. au fost orientate spre perspectivele suficient de largi pentru a înțelege termenul lung, adică pentru a răspunde la necesitatea de a proteja mediul înconjurător. Astfel, a fost creat în 1970 un comitet al mediului înconjurător pentru a completa munca altor douăzeci de alte comitete.

Misiunea acestui organ a fost definită ca, fiind aceea de a ajuta guvernele statelor membre să definească politica lor în privința problemelor mediului înconjurător ținând cont de toate datele pertinente și mai ales de factorii economici și științifici precum și să pună de acord aceste politici cu dezvoltarea economică și socială, îi revine de asemenea comitetului mediului înconjurător sarcina să evalueze incidențele măsurilor care să protejeze mediul înconjurător asupra schimburilor internaționale.

O.C.D.E. a exercitat o influență foarte mare asupra dezvoltării dreptului internațional al mediului înconjurător. Recomandările acestei organizații, uneori însoțite de declarații de principii, sunt cele care au formulat pentru prima dată chiar definirea poluării și care au enunțat principiile fundamentale înainte să fie aplicate poluării transfrontiere.

Astfel, cu tot caracterul său esențial economic, O.C.D.E. este unul din pionierii regulilor fundamentale care ies în cadrul dreptului internațional al mediului înconjurător: de a datora informații și consultații, să dea alarma în caz de situații critice, egalitatea de acces a rezidenților în străinătate, nediscriminarea în aplicarea regulilor legislative.

Totuși, O.C.D.E. a adoptat de asemenea reguli precise referitoare la poluarea aerului de anumite substanțe precum și administrarea și poluarea apei. Intervenția sa în reglementarea administrării substanțelor chimice precum și a deșeurilor toxice și periculoase inclusiv deșeurile radioactive a fost decisivă.

O.C.D.E. a pregătit de asemenea studii foarte aprofundate asupra unui mare număr de probleme interesând mediul înconjurător, în special în ceea ce privește aspectele juridice (Problemele poluării transfrontieră, 1974; Aspectele juridice ale poluării transfrontieră, 1977; O.C.D.E. și mediul înconjurător, 1986 etc.)

D.Uniunea europeană

Adeseori este făcută o distincție între organizațiile internaționale despre care am mai vorbit calificate ca organizații de cooperare și Comunitățile europeane calificate ca organizații de integrare, într-adevăr, primele respectă în ansamblu suveranitatea statelor membre, fie că ele nu pot lua decizii obligatorii la întâlnirile lor, fie pentru că organele lor trebuie să statueze în unanimitate, în afara cazului că aceste două condiții nu sunt cumulate. Din contră, Uniunea Europeană beneficiază de veritabile transferuri de suveranitate, statele membre având abandonate în beneficiul lor anumite competente. Totuși, deoarece preocupările referitoare la mediul înconjurător în întregul lor nu s-au manifestat decât vreo zece ani după semnarea tratatelor de la Roma, instituind Comunitatea Economică Europeană și Euratomul problema s-a pus de a ști dacă aceste domenii noi de acțiune erau acoperite de competentele comunității. Situația juridică era diferită în fiecare dintre cele trei comunități. Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Otelului conferea acesteia competente în ceea ce privește securitatea muncii (art.55). Tratatul instituind Euratomul conține un capitol întreg referitor la protecția sanitară a populației și a muncitorilor contra radiațiilor ionizante și în particular, prevede fixarea și revizia periodică a normelor de bază referitoare la radioactivitatea mediului ambiant (Cap.HI, art.30 la 39). Din contră, o problemă dificilă s-a pus pentru Comunitatea economică europeană al cărui statut, adoptat de asemenea și la Roma la 25 martie 1957, nu conține nici o dispoziție care poate să fie invocată direct pentru a fonda o politică globală a mediului înconjurător. De asemenea trebuia să fie găsit un fundament juridic pentru acțiune. El a fost în două dispoziții ale tratatului de la Roma. Pe de o parte, articolele 100 și 102 conținând posibilitatea de a adopta directive pentru apropierea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale statelor membre care au o incidență directă asupra funcționării unei piețe comune, în particular când neconcordanțele între acele dispoziții încalcă condițiile de concurentă pe piața comună provocând distorsiuni. Pe de altă parte, se putea invoca articolul 235 din tratatul care instituie C.E.E., conform căruia dacă o acțiune a Comunității apărea necesară pentru a realiza, în funcționarea pieții comune, unul din obiectivele Comunității, fără ca tratatul să fi prevăzut puterile de acțiune cu acest efect, Consiliul, statuând în unanimitate asupra propunerii Comisiei și după consultarea Adunării, ia deciziile adoptate.

În realitate, aceasta este o decizie de caracter politic esențial care a rezolvat problema, decizie luată chiar în afara organelor statuare ale Comunității. Șefii de state sau de guverne a țărilor membre s-au reunit la Paris la 19 și 20 septembrie 1972 și au adoptat o declarație proclamând necesitatea să amelioreze calitatea precum și nivelul vieții și aceea de a acorda o atenție deosebită "valorilor și bunurilor nemateriale și protecția mediului înconjurător pentru a pune progresul în serviciul omului". Se deduce că U.E. trebuia să ducă o politică a mediului înconjurător și va invita instituțiile celor Nouă să stabilească, înainte de 31 iulie 1973 un program de acțiune însoțit de un calendar precis.

În sfârșit, pare că cel puțin din punct de vedere ideologic, baza acțiunii comunitare era articolul 2 din Tratatul care instituia C.E.E., conform căruia Uniunea are ca misiune să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul țărilor membre, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații mai strânse între statele pe care le reunește. Astfel, a fost elaborat de Comisie primul Program de acțiune a Comunității în materie de mediu înconjurător.

În perioada 1974-1976 au fost adoptate programe care au în vedere mai întâi acțiuni exacte care tind mai întâi să combată poluările pentru a se lărgi apoi la dimensiunile măsurilor de ansamblu. Etapa cea mai recentă a evoluției este voința de a integra punctul de vedere al protecției mediului înconjurător în toată acțiunea comunitară.

Astfel, au putut să fie adoptate circa 100 de instrumente comunitare cu caracter legislativ.

Cea mai mare parte a acestor texte sunt directive care leagă toate statele membre destinate, cât despre rezultatul așteptat lăsând instanțelor naționale competentă atât forma cât și mijloacele. Motivul este că pe baza articolului 100, instanțele comunitare nu pot lua decât directive și nu reglementări care, ele, sunt obligatorii în toate elementele lor și sunt aplicabile direct în toate statele membre. Reglementările referitoare la protecția mediului înconjurător n-au putut să intervină decât atunci când dispozițiile s-au luat în legătură cu comerțul exterior al Comunității. Astfel, de exemplu, pentru reglementarea nr.348/81 din 20 ianuarie 1981 referitoare la un regim comun aplicabil importurilor de produse rezultate din cetacee (J.O.C.E. nr. L39 din 12.02.1981), care constituie una din măsurile internaționale cele mai eficace luată pentru protecția balenelor.

Puterea legislativă exersată de C.E.E. în materie de mediu înconjurător nu a fost numai aprobată de practică, ea a fost consacrată de asemenea în mod explicit de Curtea de Justiție a Comunității. O jurisdicție franceză, tribunalul din Creteil, având îndoieli referitoare la valabilitatea directivei 75/439 la eliminarea uleiurilor uzate, a sesizat Curtea de Justiție cu o cerere de interpretare, punând problema de a ști dacă directiva în cauză era conformă principiilor de libertate a comerțului de liberă circulație a mărfurilor, de liberă concurență, în hotărârea sa, Curtea a răspuns că: "Principiul libertății comerțului nu este a se considera de o manieră absolută dar este supus la anumite limite justificate de obiectul de interes general urmărit de Comunitate, de atunci că el nu a adus prejudicii substanței acestui drept.

Nimic nu permite să conchidem că directiva a depășit limitele. Această directivă se situează de fapt în cadrul protecției mediului înconjurător care este unul din obiectivele esențiale ale Comunității." Aceeași hotărâre vorbește de asemenea, mai departe de protecția mediului înconjurător ca de un "obiectiv important de interes general". Deci nu avea loc să pună la îndoială validitatea directivei avocate (Curtea de Justiție, dosarul 240/83, culegerea 1985, pag.531). Adoptarea actului unic prezentând modificarea tratatelor instituind Comunitatea europeană, la 27 februarie 1986 a reglat definitiv problema competenței comunitare în materie de protecție a mediului înconjurător.

Este Parlamentul European care a luat inițiativa să insereze în instrumentul care modifică Tratatul de la Roma un anumit număr de dispoziții referitoare la protecția mediului înconjurător. Conform cu acest principiu Comitetul "Ad-hoc" asupra problemelor instituționale instituit de statele membre a recunoscut politica mediului înconjurător, ca un domeniu, dacă nu pentru politica comună, cel puțin pentru o politică comunitară.

De fapt, în "Actul Unic" instrument care modifică Tratatul de la Roma se găsesc două grupe de dispoziții referitoare la mediul înconjurător: un art.100 A și un nou titlu VII intitulat "Mediul înconjurător inserat în a treia parte a tratatului” (art.130 R, S, T).

S-a convenit de a menționa încă o declarație aprobată în momentul adoptării Actului Unic care susține interpretarea anumitor dispoziții amintite pe primul loc.

După cum articolele 130 R la 130 T sunt definiția principiilor acțiunii comunitare, este judicios de a le trata cu prioritate. Art. 130 R citează un triplu obiectiv la această acțiune:

– să apere, să protejeze și să amelioreze calitatea mediului

înconjurător;

– să contribuie la protecția sănătății persoanelor;

– să asigure o utilizare prudentă și rațională a resurselor naturale.

Primul din aceste obiective astfel desemnate nu necesită comentarii.

În ceea ce privește al doilea, faptul de a asocia protecția sănătății persoanelor cu aceea a mediului înconjurător poate să fie considerată ca firul Ariadnei parcurgând tot dreptul mediului înconjurător.

În ceea ce privește intervențiile comunitare în cele două domenii a căror legături par indisolubile se poate aminti că programele de acțiune făceau deja referire la sănătatea umană și că numeroase directive îl vizau în mod expres mai ales în ceea ce privește calitatea apelor, în sfârșit, în ceea ce privește al treilea dintre scopurile proclamate ale politicii comunitare este utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale. Trebuie să vedem în aceasta, fără-ndoială reafirmarea principiului că resursele naturale reînnoite trebuie să fie utilizate în așa fel încât reînnoirea lor să nu fie compromisă și că resursele care nu reînnoiesc trebuie să servească fără să fie risipite. O declarație anexată la Actul Unic vizează să restrângă influența acestui principiu cel puțin parțial: acțiunea comunității nu trebuie să se interfereze cu politicile naționale de explorare a resurselor energetice.

Nu este sigur totuși că această rezervă, în mod vizibil o rămășiță a crizei petrolului are aceeași valoare juridică ca acordul însuși.

Al doilea aliniat al art. 130 R reafirmă principiile care figurează în introducerea fiecăruia dintre programele de acțiune succesivă în domeniul mediului înconjurător: necesitatea acțiunii preventive, corectări, cu prioritate la sursa neajunsurilor mediului înconjurător și principiul poluare-plată. Aceste principii sunt linii directoare pentru acțiune mai degrabă decât reguli juridice.

Este în aceasta la fel una din alte dispoziții din același aliniat care declară că pretenții în materie de protecție a mediului înconjurător în diverse regiuni, de avantajele și de sarcinile care pot să rezulte din acțiunea sau din absența acțiunii și, în sfârșit, din dezvoltarea economică și socială a comunității în întregul ei și a dezvoltării echilibrate a regiunilor sale.

Aliniatul patru al art. 130 R este acela care riscă să dea naștere la discuții. El spune că:

"Comunitatea acționează în materie de mediu înconjurător în măsura în care obiectivele vizate în paragraful l pot să fie realizate mai bine la nivelul comunitar decât la nivelul statelor membre luate izolat. Fără prejudicierea anumitor măsuri având un caracter comunitar statele membre asigură finanțarea și executarea altor măsuri."

Este considerat de unii, mai ales în R.F.G., stat federal, că această dispoziție, încă principiu subsidiar, nu permite C.E.E. să acționeze decât în absența acțiunii din partea statelor membre. Fără îndoială pretind mai bine să vorbească de repartiția competențelor între comunitate și state conform criteriilor de oportunitate și eficacitate cum acesta este de asemenea cazul în alte domenii. Orice-ar fi, în principiu statele membre asigură finanțarea și executarea măsurilor luate.

Ultimul aliniat din art. 130 R proclamă că, U.N. și statele membre cooperează în domeniul protecției mediului înconjurător cu țările terțe și organizațiile internaționale fără prejudiciul competenței statelor membre pentru a negocia în instanțele internaționale și încheierea acordurilor internaționale. O declarație anexată la actul Unic specifică că principiile rezultând din hotărârea Curții de Justiție în dosarul A.E.T.R. – care a recunoscut puterea C.E.E. de a încheia tratate în domeniul relevând competența sa – rămâne valabilă. Astfel spus, atunci când comunitatea are o competență internă pentru a trata o problemă, competența sa externă poate să fie exercitată substituindu-se celei a statelor membre.

În ceea ce privește procedura aplicabilă în materie de mediu înconjurător art. 130 S stabilește un sistem complex, într-o primă fază o decizie trebuie luată în condițiile normale asupra acțiunii de întreprins: comisia propune, parlamentul și comitetul economic și social sunt consultate și consiliul decide în unanimitate. Dar, după această decizie, aceea care constă în a adopta măsurile, prevăzute pot să fie adoptate cu majoritate calificată, dacă consiliul ar fi decis astfel.

Ultimul articol al titlului consacrat mediului înconjurător, art. 130 T constituie o clauză specială de rezervă pentru salvgardarea mediului înconjurător: fiecare stat poate sa mențină sau să ia măsuri mai stricte decât măsurile comunitare cu condiția ca ele să fie compatibile cu tratatul.

Protecția mediului apărea de asemenea în noua dispoziție numită să completeze art. 100. Un art. 100 A inserat în subsecțiunea consacrată pieței interioare urmează dezvoltarea de fapt a legislației comunitare prin metoda apropierii legislațiilor. Se recunoaște o dată în plus înalta prioritate de acum înainte recunoscută în mod explicit a mediului înconjurător.

Totuși, măsurile de protecție vor trebui să se situeze prin definiție în perspectiva stabilirii pieței interioare, deci ele nu trebuie să contracareze libera circulație a mărfurilor, ci mai ales să contribuie la aceasta, avantajul recursului la procedura de armonizare a legislațiilor naționale, mai ales la cea prevăzută art. 130 S este că aici Consiliul hotărăște nu în unanimitate, dar majoritate calificată. Se poate, deci, gândi că măsuri numeroase referitoare la protecția mediului înconjurător vor fi criteriile, permițând să aleagă una sau alta din cele două proceduri, în anumite cazuri Curtea de Justiție ar putea să fie chemată să tranșeze problema.

Enumerarea tuturor actelor comunitare referitoare la mediul înconjurător, va reveni unei mari părți din dezvoltările lucrării prezente. Ca să fie amintit în mod simplu că aproape totalitate instrumentele comunitare îndreptate asupra eliminării poluării substanțelor dăunătoare, conservarea vieții sălbatice n-a făcut practic obiectul decât la câteva directive și reglementări al căror impact era totuși mai mult decât considerabil: asupra păsărilor, asupra cetaceelor, asupra puilor de focă. Trebuie să amintim aici că Consiliul Europei este acela care este competent mai ales în acest ultim domeniu. Totuși, Comunitatea a devenit parte contractantă la toate convențiile internaționale mari, care protejează fauna și flora sălbatică: Convenția de la Washington din 3 martie 1973 asupra comerțului internațional a speciilor sălbatice din fauna și flora amenințată cu dispariția; Convenția de la Bonn din 23 iunie 1979 asupra conservării speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice (J.O.C.E. nr.210 din 19.07.1982); Convenția de la Berna din 19 septembrie 1979 asupra conservării vieții sălbatice din mediul natural în Europa etc.

O altă caracteristică a reglementărilor comunitare domeniul mediului înconjurător decurge din chiar natura instituțiilor care au ca ultim obiectiv integrarea Europei. Ansamblul teritoriilor țărilor membre aste tratat astfel, adică ca un spațiu comunitar care ignoră frontierele. Pentru acest spațiu reguli ghenerale referitoare la toate activitățile anumitor tipuri, au fost adoptate (de exemplu pentru așezările periculoase, pentru studiile de impact etc.), dar reglementările sectoriale ocupă fără-ndoială un loc foarte mare: ape, produse chimice, deșeuri toxice și periculoase.

Trebuie să adăugăm că în toate aceste sectoare C.E.E. este de asemenea parte contractantă la tratatele internaționale cele mai importante care pot să fie în legătură cu acestea ținând cont de situația sa geografică. De altfel, trebuie să fie făcută o mențiune specială a Convenției de la Lome semnată între Comunitatea Economică Europeană și statele din Africa, din Caraibe și din Pacific la 8 decembrie 1984, care caută să integreze anumite aspecte ale salvgardării mediului înconjurător în cooperare între parteneri.

În afara competentelor sale excepțional de puternice în materie de reglementări C.E.E, are de asemenea avantajul de a putea să controleze folosirea reglementărilor pe care ea le-a edictat. Se știe că, Comisia Comunității Europene dispune de mijloace formale și informale de control asupra aplicării reglementărilor comunitare. După adoptarea unei directive de către Consiliu, Comisia adresează fiecărui stat membru o scrisoare oficială transmițându-i directiva și notificând termenele prevăzute pentru transpunerea sa în dreptul intern. Cu aproximativ 3 luni înainte ca termenul fixat pentru transpunere să ajungă la scadentă. Comisia amintește guvernelor care nu se conformează obligațiilor, adică datoria lor de a transforma directiva în măsuri aplicabile în dreptul lor intern. Informațiile asupra punerii în practică a dispozițiilor comunitare sunt adresate de către state Comisiei, dar aceasta duce de asemenea ancheta ei proprie prin contacte formale sau informale, scrise sau orale cu autoritățile naționale însărcinate cu aplicarea directivelor, în caz de infracțiune art. 1690 din Tratatul de la Roma permite Comisiei să antameze o procedură care poate să cuprindă trei faze: o scrisoare oficială care somează, adresată statului, un aviz motivat expunând detaliat în ce constă infracțiunea și sesizarea Curții de Justiție. Până la data de 15 ianuarie 1987 Comisia a trimis 100 de scrisori care somau, a emis 43 de avize motivate și a sesizat Curtea de Justiție de 21 de ori în materie de mediu înconjurător".

Trebuie să adăugăm că există o procedură de plângere deschisă indivizilor. Pare, de altfel, că numeroasele intervenții ale Comisiei erau urmare plângerilor individuale. Numărul plângerilor în materie de mediu înconjurător n-a încetat să crească: în timp ce în 1982 comisia a primit 9 din acestea, în 1986 existau deja 150.

Este încurajator să putem termina o lucrare asupra dreptului internațional al mediului înconjurător prin descrierea unui mecanism legislativ și jurisdicțional prezentând în aceeași măsură garanții de eficacitate. Desigur, s-ar putea obiecta că dreptul comunitar nu mai deja dreptul internațional deoarece comunitatea este un sistem cvasifederal. Obiecția, nu e fără valoare dar viitorul dreptului internațional nu este într-o progresie către formele federale? Dreptul mediului înconjurător atât de revelator al puterilor și slăbiciunilor sistemului juridic furnizează în această privință și materie de reflecție.

E. Organizația Statelor Americane (OSA)

În anul 1948 la Bogota are loc cea de a 9-a Conferință Panamericană, unde s-a adoptat Carta de la Bogota prin care s-a înființat OSA. Sub egida OSA au fost adoptate următoarele convenții asupra mediului:

1.Tratatul de la Washington cu privire la Antarctica(1959)

2.Convenția de la Vancouver cu privire la protecția așezărilor umane(1976)

3.Conferința de la Mar del Plata asupra gestionării resurselor de apă(1977)

4.Convenția de la Montego Bey-Jamaica cu privire la dreptul mării

5.Conferința de la Rio(1992)

F. Organizația Unității Africane(OUA)

Organizația ia naștere în anul 1963 la Addis Abeba când miniștrii de externe din 30 de țări africane au adoptat Carta Organizației Unității Africane. Sub patronajul OUA au loc următoarele evenimente mai importante:

1.Adoptarea Cartei Mondiale a Naturii, la insistența Zairului

2.Conferința Africană pentru conservarea naturii și a resurselor naturale

3.Conferința de la Nairobi asupra deșertificării

4.Summitul dezvoltării durabile de la Johannesburg(26 august-4 septembrie 2002)

3.3.PREOCUPĂRI INTERNE IN PROTEJAREA MEDIULUI

3.3.1.SCURT ISTORIC AL PROTEJĂRII MEDIULUI ÎN ȚARA NOASTRĂ (LEGI)

Încă din secolul al XIV-lea apare instituția „Braniștei” ce reprezintă rezervație de pădure unde erau interzise, în vederea conservării, doborârea arborilor, pășunatul, vânătoarea și pescuitul, fără autorizarea expresă a proprietarului.

În secolul al XVIII-lea, pare primul Cod Silvic românesc intitulat “Orânduiala de Pădure 1786” în Bucovina, apoi “Anaforava pentru codru, dumbrăvi, lunci”-1794.

În secolul al XIX-lea, apar primele studii și cercetări privind flora și fauna din Munții Rodnei. Tot în acest secol apar și primele grădini botanice, la Cluj și la București, dar apar și primele reglementări juridice, astfel:

– în 1872- prima lege a vânătorii

– în 1874- legea asupra serviciului sanitar

– în 1896- legea privind pescuitul

În vederea ocrotirii unor zone, datorită valorilor peisagistice (Munții Bucegi, Valea Prahovei), având în vedere protecția unor specii de păsări și protecția unor specii de plante.

La începutul secolului XX se afirmă un puternic curent de opinie împotriva despăduririlor abuzive, împotriva degradării bogățiilor naturale.

În 1930 e adoptată prima lege privind protejarea monumentelor naturii. În 1935 este înființat Parcul Național Retezat.

Ca acte normative adoptate în această perioadă amintim:

– Hotărârea privind amplasarea și proiectarea întreprinderilor industriale și zootehnice emisă în anul 1967

– legea gospodăririi apelor 1972

– legea protecției mediului înconjurător 1973

– legea 137 din anul 1995

3.3.2.PREOCUPĂRI ACTUALE

După 1989, prin hotărârea guvernului din 1990 au fost înființate Inspectoratele pentru Protecția Mediului Înconjurător. În anul 1992 a fost înființat Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. În anul 2000 acesta se transformă în Ministerul Apelor și Protecției Mediului.

Atribuțiile MAPM:

1.elaborarea de studii, prognoze și strategii de dezvoltare pentru protecția sistemelor ecologice, silviculturii, gospodăririi apelor și în domeniiul protecției nucleare

2.elaborarea de propuneri legislative

3.coordonarea activității de reconstrucție ecologică

4.evaluarea impactului acțiunilor economico-sociale asupra mediului

5.asigură cooperarea internațională, regională și globală

6.coordonează rețeaua de arii protejate

7.coordonează programul de cercetare în domeniul ecologiei și protecției mediului

8.asigură respectarea reglementărilor legate de mediu

9.promovează cooperarea cu ONG-uri în domeniul protecției mediului

Strategia națională în domeniul protejării mediului se face simțită prin legea 137 din 1995 (legea mediului), în care sunt elaborate principiile și elementele strategice în scopul unei dezvoltări durabile.

Principiile din legea 137 din 1995:

– principiul precauției în luarea deciziilor

– principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor

– principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural

– principiul poluatorul plătește

– principiul utilizării durabile

Elementele strategice cuprinse în această lege sunt:

– crearea sistemului național de monitoring integrat al mediului

– menținerea și ameliorarea calității mediului și reconstrucția zonelor deteriorate

– crearea unui cadru de participare a organizațiilor neguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor.

În vederea realizării în practică a acestor principii și a elementelor strategice există unele modalități de implementare:

– adoptarea politicilor de mediu cu programele de dezvoltare

– obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului a diferitelor proiecte, programe sau activități în domeniu

– elaborarea de norme și standarde, în conformitate cu reglementările internaționale

– promovarea de noi programe complexe de cercetare în comeniul mediului

– instruirea, educarea și conștientizarea populației, în vederea protejării echilibrului ecologic.

Pornindu-se de la faptul că statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu înconjurător sănătos, garantează în acest scop:

– accesul la informații privind în permanență calitatea mediului

– dreptul de a se asocia în organizații de apărare (protejare) a calității mediului

– dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unei asociații, autorităților administrative sau judecătorești , în cazul producerii unor prejudicii

– dreptul la despăgubire pentru prejudiciile suferite.

Garda de mediu se înființează în temeiul art.107 din Constituție și a art. nr.65 din legea 137 din 1995. Garda de mediu este un corp de control ecologic, cu statut special care se organizează și funcționează în cadrul Autorității Centrale pentru Protecția Mediului, al Inspectoratelor de Protecția Mediului Județene respectiv a Municipiului București și în cadrul administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării.

Structura organizatorică:

-Inspectoratul General al Gărzii de Mediu- constituit la nivelul MAPM

-Comisariatele Județene și Comisariatul Municipiului București

-Comisariatul Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării

-Comisariatul General al Gărzi de Mediu funcționează în cadrul MAPM

-Comisariatele Județene funcționează în cadrul Inspectoratelor de Protecția Mediului Județene.

Comisariatul General are rolul de a organiza, îndruma și controla activitatea unităților teritoriale și de a desfășura activități de prevenire și sancționare a contravențiilor sau de sesizare a organelor de urmărire penală în cazul infracțiunilor din domeniul protecției mediului. Comisariatul General e condus de un Comisar General numit și revocat de ministrul Apelor și Protecției Mediului iar unitățile teritoriale sunt conduse de comisari șefi.

Atribuțiile Gărzii de Mediu:

– Garda de Mediu controlează instalațiile cu impact major asupra elementelor componente ale mediului

– execută controale tehnice la toți agenții economici

– urmărește realizarea investițiilor din domeniul protecției mediului în toate fazele de execuție a acestora, având acces la documentația necesară

– participă la intervențiile pentru eliminarea și diminuarea efectelor poluărilor asupra factorilor de mediu, precum și pentru prevenirea poluărilor accidentale

– acționează, în condițiile legii, pentru obținerea de informații și date de la agenții economici în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii fenomenului infracțional în domeniul protejării mediului

– controlează și constată încălcările prevederilor actelor normative și aplică sancțiuni contravenționale prevăzute de acestea

– colaborează cu unitățile de poliție și jandarmerie pentru constatarea faptelor de deteriorare a mediului

– urmărește și controlează aplicarea de persoanele fizice si juridice a reglementărilor privind gestionarea deșeurilor și recuperarea materialelor reciclabile

– cooperează pe bază de protocol cu toate autoritățile cărora le-au fost stabilite potrivit legii atribuții referitoare la protejarea mediului

-conlucrează, în caz de accidente ecologice cu efecte transfrontaliere, cu structuri de profil din alte state.

În cadrul Poliției Române a fost creat un compartiment specializat în prevenirea și descoperirea infracțiunilor contra mediului și acest compartiment este inclus formațiunii de Poliție Economico-Financiară. Compartimentul a fost înființat prin ordin al ministrului de Interne la 15.04.2001.

Structura compartimentului: la nivelul posturilor de poliție, a sectoarelor din capitală, municipii, orașe, au fost create birouri în care lucrează ofițeri și subofițeri de poliție economică sub îndrumarea și controlul șefului serviciului.

La nivelul Direcției Poliției Economico-Financiară, compartimentul funcționează în cadrul serviciului pentru Prevenirea și Combaterea Criminalității din sectoarele de industrie și are în componența sa 5 ofițeri și un subofițer.

Atribuțiile structurilor specializate din cadrul poliției pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor contra mediului:

– supraveghează la respectarea dispozițiilor legale privind protecția mediului

– aplică sancțiuni contravenționale și efectuează cercetări cu caracter penal în cazurile pe care le are în mod expres în competență

– analizează evoluția situației operative la nivel național și elaborează proiecte de dispoziții ale IGP pentru eficientizarea mediului

– organizează și desfășoară activități informativ-operative pentru prevenirea și descoperirea încălcărilor legii privind protecția mediului

– desfășoară activități de control, îndrumare și sprijin pentru unitățile teritoriale de poliție pe această linie de muncă

– organizează, coordonează și execută activități și acțiuni concrete atât la nivelul țării precum și a anumitor sectoare economice pentru depistarea încălcărilor legii în domeniul protecției mediului și pentru luarea măsurilor reparatorii ca urmare a efectelor actelor de poluare sau de dezastru ecologic

– formulează propuneri de acte normative și face observații asupra altor proiecte legislative în domeniul protecției mediului

– întocmește material de analiză și sinteză cu privire la cauzele ce generează fapte de nerespectare a normelor privind protecția mediului

– participă la pregătirea profesională de profil a polițiștilor prin întocmirea de materiale de învățământ și prin popularizarea experienței pozitive

– participă la întruniri, conferințe, simpozioane sau la alte manifestări de specialitate pe plan intern și internațional.

Infracțiunile de mediu sunt specificate în Codul Penal, în legea 137 din 1995 și în alte acte normative.

Infracțiunile cuprinse în Codul Penal pot fi săvârșite prin următoarele mijloace și metode:

– infectarea prin orice mijloace a surselor sau rețelelor de apă, dacă este dăunătoare oamenilor, animalelor sau plantelor

– producerea, deținerea sau orice altă operație privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante sau toxice fără drept

– efectuarea oricăror operațiuni de import de deșeuri ori de reziduuri de orice natură sau alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populației si pentru mediul înconjurător

– introducerea în orice mod sau tranzitarea acestor deșeuri și reziduuri pe teritoriul României, fără respectarea dispozițiilor legale

– fabricarea, prelucrarea, deținerea, transportul, folosirea sau orice operație privind circulația materialelor explozive ori radioactive fără drept

– cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conțin substanțe stupefiante sau toxice ori experimentarea produselor și substanțelor toxice, fără drept.

Infracțiunile reglementate de legea 137 din1995 pot fi comise prin următoarele metode și mijloace:

– aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear

– refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor de coastă

– omisiunea de a raporta prompt orice accident major

– incinerarea deșeurilor periculoase în instalații neomologare

– amenajarea fără autorizații de depozite subterane sau la suprafață pentru deșeurile periculoase

– fabricarea, livrarea sau utilizarea substanțelor periculoase și a pesticidelor neautorizate

– nerespectarea interdicțiilor în legătură cu utilizarea de terenuri agricole, de pesticide sau îngrășeminte chimice

– provocarea datorită nesupravegherii surselor de radiații ionizante a contaminării mediului

– omisiunea de a raporta prompt contaminarea mediului

– ascunderea sau difuzarea de funcționarii publici de informații false în legătură cu calitatea mediului și sănătatea umană

– provocarea cu știință de poluare prin evacuare sau scufundare în apele naturale, direct de pe nave sau de pe platforme plutitoare a unor substanțe sau deșeuri periculoase

– neluarea măsurilor de limitare a impactului asupra mediului atunci când se produce o poluare cu substanțe poluante.

3.3.3.ROLUL SOCIETĂȚII CIVILE ÎN PROTECȚIA MEDIULUI

Succesul oricărui proiect național sau internațional pentru protecția mediului devine îndoielnic fără implicarea tuturor celor care au un impact asupra mediului, sau care suferă de pe urma poluării lui. Societatea civilă, prin organizațiile sale neguvernamentale (ONG) devine astfel un partener vital în eforturile de promovare a unui mediu sănătos. Principalul partener al Uniunii Europene în Europa Centrală pe probleme de mediu este Centru Regional de Protecție a Mediului pentru Europa Centrală și de Est (REC).

Centrul Regional de Protecție a Mediului pentru Europa Centrală și de Est (REC).

REC este o fundație internațională independentă, apolitică, nepartizană și non-profit. Obiectivele sale sunt:

– încurajarea cooperării între diversele instituții de mediu din Europa Centrală și de Est;

– acționarea în calitate de catalizator pentru găsirea de soluții la problemele de mediu;

– sprijinirea dezvoltării societății civile. REC desfășoară trei tipuri de programe:

– schimb de informații privind mediul;

– participarea publică la elaborarea politicilor de mediu;

– asistență financiară sectorului neguvernamental, la nivel regional și local.

Programul Phare al Uniunii Europene finanțează programul REC de asistență financiară locală pentru ONG. Programul finanțează atât proiecte ale ONG-urilor, cât și dezvoltarea lor instituțională (echipament, pregătirea personalului, etc.). Proiectele finanțate sunt variate: de la educație ecologică în școli și grădinițe, la lobby în parlament; de la rețele electronice (StrawberryNet), la crearea de baze de date specializate. De exemplu baza de date EcoBit-Lex este prima bază de date pe legislația de mediu din România. Ea permite un acces ușor tuturor utilizatorilor, este în limba română, fiind realizată sub Windows.

Un alt segment al societății civile, activ în domeniul protecției mediului, este învățământul românesc, prin introducerea dimensiunii ecologice în programa de învățământ. Programul Tempus al Uniunii Europene finanțează numeroase astfel de proiecte, ce vezează, între altele:

– restructurarea universităților, astfel încât să se introducă noi cursuriși specializări pe problemele mediului;

– pregătirea de scurtă și lungă durată, atât a profesorilor, cât și a studenților, atât în țară, cât și în universități partenere din Uniunea Europeană;

– dotarea cu echipamente moderne logistice, informatice și de laborator;

– introducerea dimensiunii multidisciplinare în învățământul ecologic;

– crearea de parteneriate de lungă durată cu mediul întreprinderilor.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 18 iunie 1997, a constituit rezultatul unor îndelungi negocieri. Nu este un secret pentru nimeni că el a fost apreciat de unii comentatori ca fiind un pas important pe drumul integrării politice, în timp ce a fost criticat de alții, nemulțumiți fie de ritmul integrării, fie de concesiile făcute elementului supranațional.

O analiză atentă a prevederilor Tratatului de la Amsterdam se impune, de aceea, după părerea noastră, cu toată seriozitatea și obiectivitatea, pentru a putea detecta ceea ce este într-adevăr nou în cadrul acestui tratat.

În primul rând, la nivelul filozofiei comunitare se constată o modificare a concepției cu privire la ritmul și obiectivele integrării. Astfel, Tratatul de la Amsterdam înscrie principiul flexibilității, aceasta constând în dreptul anumitor state de a instaura între ele o colaborare mai strânsă, cu alte cuvinte de a admite un regim mai înalt al integrării cu condiția ca să nu creeze, prin aceasta, discriminări ori sa fie afectate domenii ce ar ține de competența exclusivă a Comunității. S-a trecut, prin urmare, de la viziunea unei Comunității care se dezvoltă în mod spontan, ascendent și uniform, la viziunea unei Comunități "cu două viteze", pentru a se da satisfacție intereselor unor anumite țări mai puternic dezvoltate decât altele. Pe de o parte, o importantă inovație ce ține de filozofia comunitara este prevederea pe care o consacră Tratatul de la Amsterdam prin art.Fl(7), în conformitate ce care Consiliul, în unanimitate, cu participarea șefilor de state sau de guverne, poate, la propunerea Comisiei sau unei treimi din țările membre, cu avizul Parlamentului European, în cazul unei violări grave și persistente a drepturilor omului, cu majoritatea calificativă, să dispună suspendarea unora dintre drepturi decurgând din aplicarea Tratatului, inclusiv dreptul de vot al reprezentanților Guvernului statului respectiv în cadrul Consiliului.

O a doua idee asupra căreia doresc să atrag atenția este modul în care se înfățișează în cadrul Tratatului de al Amsterdam raportul dintre elementul supranațional, comunitar, și cel național. Astfel, potrivit Tratatului de la Amsterdam, este modificată ordinea obiectivelor Uniunii înscrise în art.F(6). De unde în forma inițială, stabilita la Maastricht, primul obiectiv al Uniunii era de a respecte "identitatea naționala a statelor membre ale căror sisteme de guvernare sunt fondate pe principii democratice", acest obiectiv este trecut pe locul trei, primul obiectiv devenind respectul principiilor libertății fundamentale, ca și al statului de drept – principii comune statelor membre. Este de remarcat, totodată, pe de altă parte, că în anumite domenii, competențele Comunității cresc față de cele rezervate statelor naționale (de pildă, protecția mediului înconjurător).

În schimb, în ceea ce privește cetățenia Uniunii, art.8(17) a introdus precizarea potrivită căreia "Cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește", idee care nu exista anterior în Tratatul de la Maastricht.

Observăm, cu alte cuvinte, că în ceea ce privește relația dintre elementul supranațional și cel național se constată, pe de o parte, tendința introducerii pe primul plan a obiectivelor comune în dauna celor naționale, dar și, pe de altă parte, a rezistenței unor valori ce țin de ordinea statală, cum ar fi cetățenia națională, care – așa cum precizează în Tratat – nu înlocuiește, ci doar completează cetățenia Uniunii.

Tot pe linia "rezistenței" față de normele comunitare se poate cita și atitudinea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei față de acordul Schengen (Protocoalele 3,4,5 la Tratatul privind Uniunea Europeană) sau cele opt "declarații" anexate la Actul Final al Conferinței care s-a încheiat cu semnarea Tratatului.

Un al treilea aspect asupra căruia merită să ne oprim este acela al măsurilor instituționale, în acest sens, Tratatul de la Amsterdam aduce o serie de precizări în ce privește Parlamentul European – cifra deputaților acestora neputând depăși 700 – în ceea ce privește dreptul de "codecizie", precum și în legătură cu respectarea statelor în cadrul Parlamentului European.

Sub raportul funcționării Consiliului, se aduc precizări în ceea ce privește majoritatea calificată. Deși Consiliul rămâne un organ eminamente interstatal, iar nu supranațional, într-o serie de decizii importante el urmează să decidă cu majoritate calificată, prin aceasta înțelegându-se că țările membre dispun, în cazul utilizării acestui procedeu de vot, de un număr diferențiat de voturi. Astfel, Italia, Franța, Germania și Marea Britanie dispun de câte 10 voturi, Spania și Austria de câte 4, iar Finlanda, Danemarca și Irlanda de câte 3. Pe de altă parte, Tratatul de al Amsterdam include în componența sa și așa numitul "Compromis de la loannina" din 1994, potrivit căruia dacă membri ai Consiliului reprezentând un total de 23 -25 de voturi își manifestă intenția de a se opune adoptării de către Consiliu a unei decizii cu majoritate calificată, Consiliul va trebui să depună toate diligentele ca să poată fi adoptată o soluție satisfăcătoare cu cel puțin 65 de voturi.

În al patrulea rând, sunt de remarcat prevederile noi introduse cu privire la vize, libera circulație și cooperarea vamală, în acest sens, în cadrul Tratatului au fost introduse două Titluri noi: Titlul IIIA(IV) și Titlul VIIA(X). în legătură cu aceeași problemă, tratatul încorporează acquis-ul Schengen din 1985, care creează o frontieră externă puternică a Uniunii, dar desființează, practic, în schimb, frontierele interne.

O a cincea problemă care se cuvine a fi menționată în legătură cu tratatul de la Amsterdam sunt prevederile legate de forța de muncă și politica socială. Este de remarcat că însuși preambulul Tratatului face vorbire despre Carta Socială Europeană, semnată la Torino în 1961, Si Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale angajaților, din 1989. Politica socială este introdusă printre obiectivele fundamentale pe care Tratatul urmează să le înfăptuiască, aceasta referindu-se la o "strategie coordonată" a statelor membre în această problemă, și creând, printre alte instituții noi, cum este Comitetul pentru ocuparea forței de muncă.

În sfârșit, o a șasea idee la care dormi să ne referim este unificarea tratatelor comunitare. Această idee este menționată în mod expres într-o declarație, "Declarația nr.42 asupra codificării tratatelor", adoptată de Conferință, care face vorbire despre continuarea lucrărilor pentru efectuarea unei codificări a tuturor tratatelor pertinente, inclusiv a T.U.E. în Declarație se subliniază că statele contractante convin asupra faptului că rezultatul definitiv al acestui "exercițiu tehnic, care va fi făcut public cu titlu de exemplu", sub responsabilitatea Secretariatului General al Consiliului, nu va avea valoare juridică. Observăm, în legătură cu acest aspect, că în literatura noastră juridică s-au manifestat două puncte de vedere. Potrivit unui prim punct de vedere, tratatele care pun bazele Comunităților Europene au fost înlocuite de la l ianuarie 1993 de Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce face necesar ca în loc de mai multe comunități să se vorbească despre o "singură comunitate". Potrivit unui alt punct de vedere, cele trei comunități și-au păstrat individualitatea, tratatele comunitare nefiind înlocuite, ci numai modificate (sau codificate) prin Tratatul de la Maastricht.

După părerea noastră, faptul că în Tratatul de la Amsterdam se vorbește despre "codificarea tratatelor" demonstrează că autorii săi au avut în vedere nu numai o firească corelare între tratatele de la Maastricht și Amsterdam, dar și tratatele anterioare, din anii '50 și '60 opera de codificare urmând să vizeze ansamblul tratatelor comunitare privite în unitatea și complexitate lor. Cele două opinii își păstrează valoarea lor, firește, cu corectivul "că prima opinie are în vedere etapa de "încheiere" a codificării tratatelor, iar a doua etapă, actuală, care din anumite puncte de vedere a păstrat, deși structural modificate, vechile instituții comunitare.

Sumara prezentare pe care am făcut-o a elementelor noi pe care le aduce Tratatul de la Amsterdam ridică, în mod firesc, întrebarea dacă aceste modificări afectează sau nu interesele țării noastre.

După cum se cunoaște, România a încheiat încă din 1980 un acord comercial cu C.E.E., acesta fiind primul de acest gen încheiat de Comunitatea Economică Europeană după acordul încheiat cu Iugoslavia, în 1991 a fost încheiat un nou Acord de comerț și cooperare, expresia cea mai vizibilă a relațiilor de cooperare cu C.E.E. constituind-o Programul Phare – de care România beneficiază încă din 1991.

În prezent, între România și țările Comunității este în vigoare Acordul European de asociere sau "Acordul Europa", semnat la l februarie 1993. în 1993, Reuniunea de la Copenhaga a stabilit că toate țările care au încheiat asemenea acorduri, de tipul respectiv, pot deveni – în perspectivă – membre ale Uniunii Europene. Reuniunea de la Luxemburg, din decembrie 1997, a hotărât lansarea procesului de aderare pentru toate cele 10 state foste comuniste, deși în ceea ce privește negocierile practice de aderare, a fost menținută propunerea Comisiei făcută în iulie 1997 – în cunoscutul document "Agenda 2000" – ca negocierile să se desfășoare în primul rând cu un grup limitat de state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia și Cipru.

În ceea ce privește tara noastră, amintim că încă din luna martie a anului 1998 a fost elaborat și adoptat Programul național de aderare a României la Uniunea Europeană, urmând a fi perfectată în toamna acestui an "Strategia națională de aderare".

Obținerea de carte țara noastră a calității de membru al Uniunii Europene – obiectiv pe care îl acceptă toate forțele politice din România – presupune însă îndeplinirea unor condiții economice, politice, privind drepturile omului, minoritățile și politicile sectoriale. Dacă în ceea ce privește criteriile politice se poate considera că acestea sunt realizate, cele economice urmează a fi obținute – nu fără anumite eforturi dată fiind strictețea prevederilor comunitare (deficitul public nu trebuie să depășească 3% din PIB, iar datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB pe anul 1997).

Este evident că intrarea în vigoare a unor prevederi cum ar fi Acordul Schengen, în condițiile în care țara noastră nu este încă membră a uniunii Europene, afectează interesele cetățenilor români. Modificările Tratatului în ansamblu, efectuate la Amsterdam, nu schimbă însă cu nimic concepția de principiu a țării noastre cu privire la necesitatea aderării la Uniunea Europeană, afirmată în repetate rânduri, ci cel mult nuanțează anumite programe și direcții de acțiune.

În acest context, un capitol extrem de important, care ne interesează în mod deosebit este domeniul juridic, al sincronizării unor elemente legislative și al adaptării legislației românești în concordanță cu normele comunitare. Acest domeniu presupune din partea juriștilor un efort sporit, solicitând găsirea unor formule optime, care să permită pe de o parte respectarea standardelor europene, care sunt indispensabile, iar pe de o altă parte, prezentarea unor interese naționale, așa cum au făcut, la timpul respectiv, majoritatea covârșitoare a statelor care sunt astăzi membre ale Uniunii Europene.

Procesul de integrare, deloc ușor, complex și uneori contradictoriu, se cere efectuat cu maximă responsabilitate. El este necesar deoarece răspunde intereselor de perspectivă ale poporului român, înfăptuirea integrării implică însă eforturi graduale de adaptare, chemate să evite orice disfuncționalități, asigurând în mod treptat racordarea structurilor economice și a întregului mecanism legislativ la ordinea juridică comunitară. De avantajele acesteia România va trebui să beneficieze în final, cu drepturi egale, la fel ca toate celelalte țări europene, de care este stat de legată prin interese, prin aspirații și prin tradiții.

4.CORELAȚIA DINTRE DREPTURILE OMULUI ȘI DREPTUL MEDIULUI

Relația dintre om și mediul său trebuie privită într-un sens foarte general, pentru că are corespondent direct doar în filozofie, teoria politică, sociologie dar nu și în drept. În drept, relația om-mediu este o relație socială, interumană, care reglementată devine raport juridic având în conținutul său drepturile și obligațiile cu privire la un mediu și protecția sa.

În conținutul raportului juridic legat de mediu și protecția sa sunt incluse multe drepturi și obligații care sunt examinate de diferite ramuri de drept.

Dreptul constituțional și instituțiile politice interesează doar drepturile fundamentale legate de natură și protecția ei. Lipsa protecției mediului este determinată și de nerespectarea echilibrului în raportului în raporturile juridice dintre oameni referitor la mediu, deci nerespectarea drepturilor unor participanți la raporturile juridice, de către ceilalți participanți la aceste raporturi. O astfel de nerespectare produce efecte negative, în sensul că se aduc atingeri mediului și echilibrului ecologic, atingeri care afectează pe toți oamenii, inclusiv pe cei care au încălcat drepturile celorlalți.

Asemenea raporturi juridice se nasc în legătură cu protecția și folosirea factorilor de mediu: aerul, apele, solul și subsolul, pădurile și orice vegetație terestră și acvatică, fauna terestră și acvatică, rezervațiile și monumentele naturii și așezările omenești. Astfel, încât deversarea unor reziduuri într-un curs de apă, necesar aprovizionării unei colectivități, are drept consecință afectarea mediului și încălcarea drepturilor consumatorilor apei, până la atingeri aduse dreptului la viață. În același timp, aceste încălcări pot afecta și echilibrul ecologic, nu numai sănătatea ci viața umană, afectare care are drept efect producerea unor pierderi de vieți omenești și punerea sub semnul întrebării a viitorului întregii umanități.

Cu alte cuvinte încălcarea drepturilor, care alături de obligații formează conținutul raportului juridic referitoare la protecția și folosirea factorilor de mediu, afectează echilibrul ecologic și pe cale de consecință drepturile fundamentale ale unor inocenți cu consecințe uneori grave sau până la pierderi de vieți omenești, dar de foarte multe ori, cu efecte greu de cunoscut imediat.

Relația dintre drepturile fundamentale și protecția mediului se fundamentează pe relația om-mediu privită într-un sens general, ca o legătură necesară între cele două părți ale aceluiași sistem, care este biosfera.

Relația om-mediu se manifestă mai ales între om și natură, ca parte componentă a mediului și mai puțin ca relație între om și mediul umanizat(construit).

De la început se poate spune că omul și drepturile sale, mai ales cele fundamentale, au creat premisele actualei crize ecologice, ale unui echilibru ecologic afectat, care au afectat toți factorii de mediu. Pe cale de consecință, au apărut și în prezent, se dezvoltă limitele externe pe fundamentul exigenței limitelor interne vechi și netransformate (neevoluate) care își găsesc corespondența, în condițiile care le-au creat, adică cele ale perioadei istorice a secolelor XIII-XVII. Deci, una din principalele cauze ale situației ecologice actuale își are sorgintea în neconcordanța dintre limitele interne (adică umane) și mediu, neconcordanța dintre limitele interne(adică umane) și mediu, neconcordanță care a creat și creează limitele externe, ca efect al poluării, războaielor, experiențelor nucleare.

Mai pe larg, cu alte cuvinte pe fundalul acestor limite interne, în temeiul unor drepturi fundamentale adică: “dreptul la viață, la ocrotirea sănătății, la un nivel de trai decent, la libertatea circulației, la muncă, precum și a libertății de a putea face orice în mediul în care trăiește, omul a creat mașini, tehnologii, substanțe entropice, al căror efect, în timp, nu a putut fi resorbit de natură.

A apărut contrareacția naturii împotriva omului, ca un efect de feed-back, pentru că drepturile fundamentale au devenit cele încălcate în prezent cu efecte uneori grave pentru viața, sănătatea și existența umană în general. Acest efect are la bază faptul că relația om-natură nu poate fi decât binevoită, chiar dacă multă vreme această idee a fost ignorată.

Raportul societate-natură dobândește astăzi un caracter fundamental, de al cărui echilibru depinde de existența celor două componente (societate-natură) și menținerea lor în limite care să nu schimbe entitate lor calitativă și să nu determine mutații substanțiale ale trăsăturilor definitorii, dimpotrivă, să realizeze o unitate tot mai deplină pe baza esenței primordiale comune.

Ca o consecință în al doilea rând a apărut necesitatea luării unor măsuri de protecție a mediului și a omului împotriva sa prin diferite mijloace economice, sociale, politice, juridice. Dintre mijloacele juridice două sunt cele care interesează și care au fost aproape ignorate și anume:

– Dezvăluirea conținutului corect al drepturilor fundamentale reglementate deja constituțional, luându-se în considerație noile realități legate de starea actuală a mediului.

– Necesitatea recunoașterii constituționale a unui nou drept fundamental la un mediu protejat.

Studierea celor 2 mijloace poate avea ca efect imediat contribuția în salvarea omenirii de la autodistrugere. O asemenea idee ar putea duce la o nouă viziune asupra unor ramuri de drept începând cu cea mai importantă adică dreptul constituțional și instituții politice.

CONCLUZII

Omul este doar o componentă a naturii, omul trebuie să fie conștient de rolul și relațiile cu natura, astăzi, punându-se accent pe forța legală ce include caracterul imperativ al normelor juridice. Așadar, dreptul normelor juridice trebuie să refacă echilibrul care a fost rupt între om și natură, echilibru ce a fost rupt de dezvoltarea economică și progresul tehnic și de suprapoluațiile actuale.

Despre relația om-natură se poate vorbi încă din perioada omului primitiv, care considera elementele naturii ca vând suflet ca și el, motiv pentru care omul le acorda o protecție legală. Pentru omul primitiv, lumea are suflet, este motorul universului, relația om-natură având un caracter spiritual.

Cele mai vechi scrieri privind mediul sunt din India dintr-o lege Pirana care justifică normele legale prin următoarele: “Învățați de la pământ care-și arată răbdarea și iubirea , aerul te învață libertatea și mișcarea, apa te învață puritatea și curățenia, cerul te învață deschiderea minți. Cele mai vechi texte legale interziceau vântul și despăgubirile. În Roma antică exista legea care interzicea aruncarea deșeurilor în Tibru.

În secolul XIII în Franța apar primele legi privind administrarea apelor și pădurilor în scopul protecției.

În Anglia, secolul XIII-XIV se elaborează legea privind arderea cărbunilor fosili, limitare a fumului Londrei.

În Polonia secolul XV apar primele legi privind protecția animalelor pe cale de dispariția cum ar fi zimbrul.

În 1865 apar primele reclamații juridice produse de om mediului. Apare legislația lui Napoleon, care în 1850 dă primele legi privind amplasarea fabricilor în afara zonelor locuite și introduce obligativitatea autorizării acestor fabrici și dă de asemenea primele legi privind rezervația naturală. Apar legi în toate statele lumii unde prima societate științifică a apărut în America numită Societatea Ecologică.

În 1870 apare prima lege privind vânatul. În 1881 apare Codul Silvic, iar în 1990 apar primele regulamente de igienă și sănătate publică. În 1921 apare Societatea de protecție a naturii, care a elaborat primul proiect de lege privind protecția mediului din 1930. În 1972 se elaborează în România o lege privind mediul, se înființează prin lege un Consiliu Național de protecție a mediului, dar se pune accentul pe o individualizare forțată făcând ca această lege să fie neaplicată.

Constituția din 1991 prevedea în art.41 obligația populația de a respecta normele de mediu; art.134, obliga statul de a asigura ocrotirea și refacerea mediului, de a restabili echilibrele ecologice, de a susține calitate vieții umane.

În 1995 se adoptă o lege privind mediul și anume nr.137/1995, care elaborează 17 legi speciale privind mediul. La baza Legii-cadru, a apărut Codul Silvic, Legea privind protecția apelor, privind activitățile nucleare, dar se așteaptă o lege specială privind răspunderea juridică în domeniul mediului.

Opiniile științifice despre dreptul mediului consacră:

– această concepție pledează pentru calitatea vieții umane ce depinde de natură și societate;

– mediul social în care trăim, este independența noastră cu natura;

– dezvoltarea economică trebuie să se facă în condițiile de respect a mediului și de respect a oului, inclusiv dreptul omului la mediu sănătos.

Legile actuale elaborează norme prind patrimoniul comun al umanității, păstrarea mediului pentru generațiile viitoare, a ridicării răspunderii față de mediu la nivelul imperativelor juridice, a evitării, a reparării daunelor aduse mediului, daune ce se referă la lezarea dreptului la mediu sănătos, la stoparea acțiunii omului asupra mediului. Dreptul omului nu poate face abstracție de la principiile fundamentale ale drepturilor omului atâta timp cât legea afirmă că protecția omului este un activ de interes general, o obligație a statului, cât timp protecția mediului are ca prioritate sănătatea umană.

Strâns legate de mediu sunt dreptul la viață, care este un drept natural și trebuie ocrotit prin lege. Se afirmă că dreptul la viață este nucleul celorlalte drepturi ale omului.

Un alt drept în relație cu mediul este dreptul la informare. Dreptul la informare devine un drept de interes public, un drept al persoanei de a fi informată prompt despre deciziile autorităților publice privind mediul.

Alte drepturi consacrate privesc dreptul la ocrotirea sănătății unde statul este obligat să asigure sănătate publică; dreptul de asociere al oamenilor privind apărarea mediului; dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică în domeniul mediului, atât printru-n act administrativ cât și prin soluționarea nelegală; dreptul populației de a nu exploata fără limite mediul.

Legea 137/1995 în art. 5 prevede:” Statul recunoaște tuturor persoanelor , dreptul la un mediul sănătos și garantează accesul la toate informațiile privind calitatea mediului, dreptul de al se asocia în organizații de apărare a calității mediului, dreptul de consultanță în vederea luări deciziilor politice, a acordurilor și autorizațiilor de mediu, dreptul populației de a se adresa autorităților administrative și justiției prevenirea daunelor prind mediul iar în caz de prejudicii directe sau indirecte privind despăgubirea față de acestea”.

Pentru a evita aceste daune ecologice, conform Legii mediului, persoanele fizice și juridice trebuie să solicite acordul sau autorizația de mediu, să ofere inspectorilor toate datele, să informeze autoritățile publice, în caz de riscuri, să suporte costul reparațiilor produse. Răspunderea este civilă delictuală, contravențională și penală.

Protecția drepturilor omului poate fi considerată un concept cuprinzător, care presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice, naționale și internaționale, care au ca obiect recunoașterea , dezvoltarea și încurajarea promovării respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limba sau religie, precum și asigurarea apărării acestor drepturi în fața instanțelor jurisdicționale naționale și internaționale.

Existența unui număr destul de mare de drepturi ale omului, recunoscute astăzi prin documente internaționale, a determinat, cum era și firesc, numeroase încercări de clasificare ori de sistematizare a lor. Astfel, în raport de momentele istorice ale afirmării acestor drepturi se vorbește de drepturi ale omului din prima generație (drepturile civile și politice), din a doua generație (drepturile economice, sociale și culturale) și din a treia generație (drepturile de solidaritate, cum sunt, de pildă, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la mediu înconjurător sănătos).

Cât privește mecanismele necesare pentru garantarea drepturilor și libertăților prevăzute în documentele internaționale, este cert că acestea nu pot fi efectiv respectate și garantate decât prin crearea unor condiții eficiente și sigure. În acest scop comunitatea internaționala a creat sistemul de protecție și garantare a drepturilor omului, numit în literatura de specialitate ”mecanisme de garantare internațională”, cu corespondentul lor în plan național în majoritatea statelor.

O prima clasificare a mecanismelor internaționale de garantare a drepturilor omului are în vedere diferențierea mecanismelor jurisdicționale de cele jurisdicționale de cele nejurisdicționale.

Mecanismele jurisdicționale de protecție a drepturilor omului au la baza instrumentele juridice prin care se creează organe cu atribuții jurisdicționale, care au competența să examineze plângerile ce le sunt adresate și să pronunțe o hotărâre care sa aibă autoritate de lucru judecat.

Tipul acesta de mecanisme este caracteristic sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului, aflate în Europa (în cadrul Consiliului Europei) și pe continentul american (în cadrul organizației Statelor Americane), fiind instituite prin Convenția Europeana pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale (1950) și prin Convenția Americana privind drepturile omului(1969).

Mecanismele nejurisdicționale sunt caracterizate prin aceea că nu dispun de forța de constrângere necesară asigurării îndeplinirii lor, atunci când nu sunt transpuse în practica de bunăvoie. Ele sunt caracteristice sistemului universal de promovare, protecție și garantare a drepturilor omului, respectiv organelor și unui sistem regional-mecanismul instituit de Conferința (în prezent Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – O.S.C.E.)

În ce privește procedurile caracteristice mecanismelor nejurisdicționale, acestea -într-o clasificare cvasi-acceptată include proceduri bazate pe plângeri (în cazul unor violări ale drepturilor omului săvârșite de către state), dar și proceduri bazate pe rapoarte, anume prevăzute de unele instrumente internaționale.

În plan intern, păstrând același criteriu de clasificare, există mecanisme de garantare a drepturilor omului nejurisdicționale și jurisdicționale.

Mecanismele interne nejurisdicționale, stabilite de organismele fiecărui stat, sunt consacrate prin constituții și legi organice, ele fiind în general legislative sau executive având fiecare proceduri de rezolvare distincte.

Mecanismele interne jurisdicționale sunt alcătuite din instanțele judecătorești cu proceduri specifice, judiciare.

Între mecanismele de protecție a drepturilor omului având un caracter jurisdicțional și cele care nu au un asemenea caracter există, firește, o indisolubila legătura, deoarece mecanismele nejurisdicționale, atât interne cât și internaționale, pot avea o contribuție importantă asupra exercitării atribuțiilor corespunzătoare ce revin mecanismelor jurisdicționale. Deși, așa cum este firesc, acestea au un rol decisiv în ceea ce privește protecția și apărarea drepturilor omului ,este cât se poate de clar că mecanismele nejurisdicționale pot și trebuie să aducă importante contribuții la clarificarea unor probleme importante ce privesc drepturile omului, în special atrăgând atenția comunității internaționale în legătura cu situația unor grave încălcări, mobilizând factorii politici de decizie din diferite țări pentru a acționa în așa fel încât încălcările drepturilor omului să fie sancționate, iar drepturile legitime ce au fost încălcate sa fie restabilite în plenitudinea lor.

Prin urmare, relația dintre mecanismele jurisdicționale interne și cele internaționale se înfățișează ca o legătură de condiționare reciprocă, ambele categorii de mecanisme fiind convergente în a promova ideea respectului drepturilor omului, a reparării prejudiciilor suferite, precum și a sancționării severe a celor care s-au făcut vinovați de nerespectarea lor.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

Henry Bonfils, Manuel de Droit international public (droit des gens), Paris, 1907

Dr. Ionel Cloșca, Despre diferendele internaționale si caile soluționării lor, Editura Științifică, București, 1972

Dr. Ionel Cloșcă, Războiul întregului popor si dreptul internațional contemporan, Editura Militară, București, 1986

Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Lugoj,1995

Ionel Cloșcă, Razboiul întregului popor si dreptul international contemporan în“Revista Romana de Drept Umanitar”, anul II, 1994, nr.4

Florian Coman, Adrian Năstase, Dumitra Popescu, Drept internațional public, Casa de editură și presă, Șansa SRL, București 1994

Florian Coman, Dreptul mediului înconjurător, vol I, Editura Era 2000

Florian Coman, Nicolae Purdă, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Era, București 1999

Francis Delperee, Le mediateur, Editura Bruylant, Bruxelles, 1995

Victor Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale, Editura Lumina Lex, București, 1994

Victor Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale, Ediție nouă, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, 1998

Mircea Duțu, Dreptul mediului ,Tratat, vol. I, Editura Economică

Mircea Duțu, Dreptul mediului ,Tratat, vol. II, Editura Economică

C.M Eyuanchama, Le role des organisations non-gouvernamen- tales dans la protection et promotion des droits de l'homme, în „Buletin des droits de l'homme", 90/1, 1992

Ion P Filipescu., Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, Ediția a IV-a, Editura ACTAMI, București, 1999

Diego Garcia-Sayan, Leș organisations non gouvernamentales et le mouvement des droits de l'homme en Amerique Latine, în buletin des droits de l’homme", 90/1, Nations Unies, 1992

Edwin Glaser, Dreptul la pace în “Studii si cercetări juridice”, nr.2, 1958

Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura ALL, București, 1996,pag.l6.

Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Casa de editură și presă “Șansa” SRL București 1996

Irina Moroianu-Zlătescu, Instituția Avocatul Poporului, în Revista Drepturile omului, nr. 1/1997,I.R.D.O., București

Irina Moroianu-Zlătescu, Protecția juridică a drepturilor omului, I.R.D.O.-Universitatea Spiru Haret, București 1996

Ioan Muraru, Reflectarea în Constituția României a principiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, în Revista „Drepturile Omului"', nr.4/1998,1.R.D.O., București

Adrian Năstase, Dumitra Popescu, Drept internațional public, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1997

Adrian Năstase, Instrumente juridice ale democrației. De la bune intenții la realități, în Palatul de Justiție, nr.3/1990

Marțian I.Niciu, Organizații internaționale guvernamentale, Editura Fundației Chemarea, Iași 1994

Marțian Niciu, Drept internațional public, Editura Servo Sat, Arad 1997

Valentin I.Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura ALL, București, 1994

Nicolae Purdă, Protecția Drepturilor Omului. Mecanisme interne și internaționale, Editura Lumina Lex, București, 2001

Ion Solcanu, Instituții chemate să promoveze drepturile omului în România, în „Drepturile omului", nr.1-4/1991

W Taroopolsky., General course on the internațional protection of Human Rights, Collection of lectures, Institut International de Droit de l'Homme, Strasbourg, 1984

Theodor C Van Boven., Les Nations Unies et les droits de l'homme, în „Annales de droit de Louvain", nr.3, 1983

Giogio del Vechio, La declaration des droits de l’homme et du citoyen dans la revolution francaise, Ed. Nagard, deuxieme edition 1979

Documente internaționale, articole din reviste și sesiuni de comunicări, studii, culegeri de documente

Carta organizației Națiunilor Unite, publicată în Marțian Niciu(coordonator) Culegere de documente de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București 1997

Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 publicată în Marțian Niciu(coordonator) Culegere de documente de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București 1997

Pactul cu privire la drepturile civile și politice , adoptat prin rezoluția 220/A/XXI din 16 decembrie 1966, publicat în B. Of. Nr. 146 din 20 noiembrie 1974

Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat prin rezoluția 220/A/XXI din 16 decembrie 1966, publicat în B. Of. Nr. 146 din 20 noiembrie 1974

Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa (Helsinki, 1975), publicat în Colecția de legi și decrete III/1975

Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, Editura Bălcescu, București 1990

Carta de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la Paris la 21 noiembrie 1990, publicată în M.Of. nr. 181/1991

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, publicată în M. Of. Nr. 135 din 31 mai 1994

Carta socială europeană, revizuită la 3 mai 1996, publicată în M. Of. Nr. 193 din 4 mai 1999

Irina Moroianu- Zlătescu, Instituția Avocatului Poporului, în Revista Drepturile Omuluinr.1/1997 I.R.D.O., București

Cormeliu Bârsan, Noul sistem european de protecția a drepturilor omului în revista română de drept umanitar nr. 1/1998

Acte normative

● Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, M.Of. nr. 758/29 oct. 2003

Decretul nr. 212/1974 prin care România a ratificat Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul cu privire la drepturile civile și politice publicat în B. Of.nr.146 din 20 noiembrie 1974

Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României publicat în M. Of. nr. 35/1990

Legea nr. 18/1990, publicată în M. Of. Nr. 109 din 28 septembrie 1990 pentru ratificarea de către România a Convenției cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie1989

Legea nr. 19/1990 pentru aderarea României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984, publicată în M. Of. Nr.212 din 10 octombrie 1990

Legea nr. 4/ 1991 cu privire la încheierea și ratificarea tratatelor internaționale publicată în M. Of. nr. 5 din 12 ianuarie 1991

Legea nr. 7/1991 pentru ratificarea celui de al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice vizând abolirea pedepsei cu moartea, publicată în M. Of. Nr. 18 din 26 ianuarie 1991

Legea nr. 30/1994 prin care România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și Protocoalele adiționale la această convenție, cu unele rezerve, publicată în M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994

Legea nr. 80/1994 privind ratificarea Convenției europene pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor cu cruzime inumane sau degradante, precum și a Protocoalelor 1 și 2, publicată în M. Of. Nr. 28 din 7 octombrie 1994

Legea nr. 79/1995 privind ratificarea Protocolului nr. 11 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenție, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, publicată în M. Of. Nr. 147 din 13 iulie 1995

Legea nr. 137/1995 privind protecția mediului

Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului publicată în M. Of. Nr. 48 din 20 martie 1997