Raportul Dintre Relatiile Publice Si Jurnalism

CUPRINS:

.Introducere……………………………………………………………….……2

14. Concepte teoretice……………………………………………………………………….5

1.1 Definiții ale jurnalismului ………………………………………………….5

1.2 Jurnalismul în România ……………………………………………………10

2. Relațiile publice………………………………………………………………11

2.1 Definiții ale relațiilor publice ………………………………………….…..11

2.2 Relațiile publice în România ……………………………………………..13

2.3 Definirea profesiei de specialist în relații publice ………………………..16

2.4 Asemănări și diferențieri între jurnalism și relații publice………………..19

3. Relația dintre PR și jurnalism în contextul globalizarii comunicării……22

3.1Viitorul relațiilor publice în era digitală ……………………………….…27

3.2 Uneltele 2.0 ale specialistului în relații publice ……………….………….30

3.3 Comunicatul de presă 2.0 ……………………….………………………..31

4………………………………………………25

4 …………………………………………………….27

3.6 Comunicarea de criză a PR-ului 2.0 ………..……………………………..34

4.Conceptul branded-content; Studiu de caz: Analiza conceptului de brand pe comanescu.ro ………………………………….………………………………..36

4.1 Definitie…………………………………………………………………….36

Cenzura și branded-content…………….………………..………….……37

Conținut și jurnalismul de brand……….………………………..……….38

5.Concluzii……………………………………….……………………….……49

6.Bibliografie…………………………………….……………………………….54

INTRODUCERE

Această lucrare își propune să analizeze raportul dintre două domenii în continuă dezvoltare: relațiile publice și jurnalismul.

Relațiile publice, un domeniu relativ nou în România, a avut o evoluție mai lentă până după anul 1989, când s-au deschis noi orizonturi pentru această profesie. Jurnalismul reprezintă un domeniu cu tradiție, dar este în continuă dezvoltare.

Jurnalismul, în general, are rolul de a forma opinii și valori în societate. Acest domeniu este un producător al unei realități media și în mod direct responsabil pentru selectarea precum și pentru evaluarea unor conținuturi informaționale și prezentarea lor într-o formă neutră și echidistantă.

Relațiile publice ocupă rolul de mediator dintre o organizație și publicul acesteia, printre care se numără și jurnaliștii. Acest domeniu este responsabil și pentru distribuirea unor conținuturi informaționale, care odată preluate de jurnaliști, generează realitatea media.

Studiul relației dintre cele două subsisteme ale comunicării este relativ nou în România.

Lucrarea de licență este structurată pe patru capitole principale, urmate de concluzii și bibliografie.

În elaborarea acestei lucrări, voi porni de la a defini unele concepte de bază, cum ar fi jurnalismul, relațiile publice, jurnalistul, omul de PR ș.a. și voi vor trasa punctele comune, dar și divergențele dintre cele două subsisteme ale comunicării.

Teoria pe care se bazează cercetarea este o teorie adoptată din spațiul german, și anume teoria influențării reciproce după Günter Bentele, Tobias Liebert și Stefan Seeling. Acestă teorie a reformulat percepția conform căreia doar relațiile publice exercită o influență asupra jurnalismului, nu și invers.

Referitor la știrea și comunicatul de presă, am definit cadrul conceptual privind regulile de redactare ale celor două texte emblemǎ pentru subsistemele analizate, precum și demersul profesional al jurnalistului privind colectarea, selecția și difuzarea informației. Selecția este o etapă foarte importantă în procesarea informației. Factorii care influențează decizia jurnalistului cu privire la relevanța sau irelevanța informației, au făcut subiectul mai multor cercetări empirice. În acest capitol am menționat patru teorii privind selecția informației: teoria news flow, teoria gatekeeping, teoria framing și teoria news bias.

Publicul reprezintă partenerul organizației, legăturile dintre cele două sunt mediate de diversitatea acțiunilor de relații publice.

George Gurvitch definește termenul de public drept un grup uman format din indivizi aflați la distanță unii de alții și care se caracterizează prin atitudini și opinii comune.

Cristina Coman clasifică publicul în: public intern și extern. Cel intern este format din persoane care împărtășesc aceeași identitate instituțională, iar cel extern este format din totalitatea persoanelor și instituțiilor aflate în afara organizației.

Official Statement of Public Relations adaptată în 1982 de Public Relations Society of America definește funcția managerială a relațiilor publice prin următoarele tipuri de activități: analizarea, interpretarea și anticiparea opiniei publice, consilierea conducerii organizației, studierea, conducerea și evaluarea permanentă a programelor de acțiune, planificarea și implementarea acțiunilor și gestionarea resurselor necesare îndeplinirii obiectivelor.

Relațiile publice gestionează schimbul de informații atât în exterior cât și în interior prin intermediul tehnicilor de comunicare.

C. Cutlip , A. Centre și G. Broom afirmă faptul că succesul programelor de comunicare este determinat de cei 7 C : contextul (context), conținutul mesajelor (content) , claritatea (clarity), continuitatea și consistența (continuitz and consistence), canalul (channels) și capacitatea audienței (capability of the audience).

Indiferent de abordare, comunicatorul în PR va avea la dispoziție două instrumente extrem de utile, ceea ce-i va da mai multă siguranță în acțiune.” Teoria disonanței cognitive arată că, în fața unei infirmații care vine în contradicție cu modul său de a gândi, individul are tendința de a-și proteja echilibrul interior adoptând diferite atitudini, printre care și aceea de a respinge complet ideea care îl deranjează.

CONCEPTE TEORETICE

DEFINIȚII ALE JURNALISMULUI

Jurnalismul este de multă vreme înțeles ca “ochiul publicului”. Jurnaliștii prezintă publicului informații, analize, comentarii, fapte diverse, raportează publicului, dar îl și reprezintă, vorbește în numele lui în arena publică. În același timp, jurnalismul are misiunea de a prezenta publicului realitatea exterioară.

Putem identifica două modele de jurnalism: information model (modelul informativ) și story model (modelul poveste), argumentând că reporterii sunt trimiși pe teren sa adune informații. Jurnalismul își propune, tot mai mult o funcție de narator, transformând evenimentele serioase în povești. Delimitarea dintre real și ficțiune este din ce în ce mai greu de stabilit, nu atât la nivelul producerii evenimentelor, cât la cel al modului în care sunt ele prezentate opiniei publice.

Un alt punct de interes în cercetările actuale îl reprezintă relația dintre rolul jurnalistului și exercițiul puterii și al controlului.

Jurnalistica a devenit un element indispensabil al vieții cotidiene. Dacă ar fi ca într-o bună zi să dispară, lumea s-ar face mai mică, sărăcită de culori și mai puțin atrăgătoare.

În locuințele noastre nu vor mai pătrunde știrile despre acte teroriste, explozii și confruntări. Dar nu e vorba despre aceasta! Nu vom putea urmări desfășurarea competițiilor sportive, nu vom ști despre inaugurarea unor expoziții, despre noutățile din sălile de concert. Criticii nu ne vor mai pune în temă privitor la calitățile unui nou film, iar oamenii politici nu ne vor mai vorbi despre lumea nouă și minunată în care vom trăi, desigur, după ce îi vom alege.

Importanța jurnalisticii este atât de mare încât ar putea fi comparată cu un sistem

vascular al vieții sociale, sistem care disiminează informații și idei fără de care societatea nu ar putea exista. Rolul ei însă este mult mai complex. Jurnalistica constituie ideologia contemporaneității, informația fiind aerul acesteia. Uneori, oamenii consideră că nu e atât de grav când cineva comite o anumită faptă, să zicem, o irosire de mijloace materiale. Grav este, zic ei, când faptul este dat publicității. Cel care comunică știrea ca și cum ar deveni responsabil pentru fapta însăși. În presa din Uniunea Sovietică asemenea știri nu erau, de regulă, difuzate. Și toată lumea trăia în pace și liniște. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

De fapt, tocmai acesta este unul dintre motivele pentru care ziariștii sunt acuzați

de toate nenorocirile pe lume acte de terorism și războaie, ravagiile criminalității și coruptibilitatea funcționarilor. Într-un fel, jurnalistica a devenit un zeu al lumii moderne la care se roagă deopotrivă oamenii politici și oamenii simpli. De conținutul buletinelor de știri și de felul în care vor fi comentate aceste evenimente depinde viitorul țărilor și al guvernelor. E ca și cum destinul ne-ar privi în față de pe micul ecran, destinul ce a luat, iată, înfățișarea unei prezentatoare drăguțe, îmbrăcată la patru ace.

O atare abordare a domeniului mass media, volens-nolens, ne conferă nouă, ziariștilor, o imensă responsabilitate pentru orice știre, pentru tot ce se întâmplă în lume. Totodată, informarea trebuie să fie promptă, accesibilă și profesionistă.

Noi încercăm să acoperim aceste necesități. Căutăm și găsim fapte și subiecte. Iar subiect pentru un articol poate fi, practic, orice, cu condiția să abordăm cu profesionalism ceea ce vedem. În același timp, contează să găsim metoda adecvată de descriere a acestei realități, adică să ne însușim un instrument cu care să o putem reda cu maximă fidelitate. Cu alte cuvinte, este vorba de a ne însuși genurile jurnalisticii.

JURNALISMUL ÎN ROMÂNIA

Jurnalismul, s-a schimbat atât de mult în ultimele decenii încât a ajuns să fie catalogat, ca fiind el însuși cultura populară. Acest gen de sintagme fac referire la un jurnalism modern și în care chiar și știrile sunt văzute ca forme de diverstisment și un așa-zis instrument de manipulare în masă. De asemenea, face referire la perceperea organizării materialelor jurnalistice în așa fel încât captarea atenției unui public mai vast să fie plauzibilă și realizabilă. Acest tip de jurnalism ține cont mai mult de nevoile și cererea publicului și care, în general cere satisacerea nevoilor de relaxare și amuzament. Astfel media a început să se axeze pe creearea materialelor care nu pot fi bogate în conținut informațional, dar care satisfac cerințele publicului. Informarea prin apelarea la media tradițională nu mai este necesară, astfel aceasta pierzându-și importanța în fața publicului care își îmbogățește cunoștiințele prin aceste rețele.

Importanța jurnalismului este atât de mare încât ar putea fi comparată cu un sistem vascular al vieții sociale, sistem care disiminează informații și idei fără de care societatea nu ar putea exista. Rolul ei însă este mult mai complex. Jurnalismul constituie ideologia contemporaneității, informația fiind aerul acesteia. O atare abordare a domeniului mass media, volens-nolens, conferă, ziariștilor, o mare responsabilitate pentru orice știre, pentru tot ce se întâmplă în lume. Totodată, informarea trebuie să fie promptă, accesibilă și profesionistă.

2. RELAȚIILE PUBLICE

2.1 DEFINIȚII ALE RELAȚIILOR PUBLICE

Atunci când este vorba de relații publice, apar confuzii în utilizarea acestei discipline. Deseori persoanele nu înțeleg semnificația ei confundând-o cu expresia relații cu publicul sau consideră că este sinonimă cu marketingul, publicitatea, propaganda sau manipularea.

Există definiții ale relațiilor publice ce conțin aspecte conceptuale, ce sunt relațiile publice, și definiții instrumentale, ce proceduri de lucru folosesc cei ce le practică.

Prima modalitate de definire aparține revistei profesionale Public Relation News care înțelege prin relații publice funcția de management care evaluează atitudinile publice, identifică politicile și procedurile unui individ sau ale unei organizații cu interesul public, concepe și execută un program de acțiunea pentru a obține înțelegerea și acceptarea publicului.

O altă definiție este propusă de Asociația Internațională de Relații Publice, care consideră practica de relații publice ca fiind o artă și o știință socială a analizării unor tendințe, sfătuirii liderilor unei organizații și implementării unor programe de acțiune ce vor servi atât interesul organizației cât și interesul publicului.

Cea de a doua modalitate de definire este ilustrată de S.M. Cutlip și colaboratorii săi, care susțin că „relațiile publice reprezintă o funcție managerială ce stabilește și menține legături reciproce benefice, între organizație și publicul de care depinde succesul sau falimentul acesteia”.

Relațiile publice interne au rolul de a implementa personalului o anumită filozofie a organizației respective, rolul predominant îl constituie înțelegerea rostului economic și social al acesteia.

Procesul de relații publice este unul intenționat, are la bază o manifestare de voință a unei persoane sau a unei organizații în scopul câștigării încrederii.

Acest proces urmărește un anumit tip de reacție din partea publicului și se desfășoară pe baza unei strategii bine puse la punct. Scopul realizării lui este dublu, câștigul este atât a inițiatorului cât și a publicului larg beneficiator al serviciilor organizației. Nu în ultimul rând, permite comunicarea între organizații și oamenii cu care acestea vin în contact.

2.2 RELAȚIILE PUBLICE ÎN ROMÂNIA

Atunci când este vorba de relații publice, apar confuzii în utilizarea acestei discipline. Deseori persoanele nu înțeleg semnificația ei confundând-o cu expresia relații cu publicul sau consideră că este sinonimă cu marketingul, publicitatea, propaganda sau manipularea.

Prima întâlnire a asociaților de relații publice, care a a vut loc în orașul Mexico City în august 1978, a definit practica de relații publice ca fiind arta și știința socială de a analiza tendințele, de a le prezice consecințele , de a sfătui liderii organizațiilor și de a implementa programe de acțiune planificate care să servească atât organizația cât și interesul public.

Public Relations Society of America definește relațiile publice drept o funcție de conducere care presupune consiliere la cel mai înalt nivel și implicarea în planificarea strategică a organizației.

Conform lui Cutlip, Centre și Broom (S.M. Cutlip, A.H. Centre, și G..M. Broom, 2000, Efective Public Relations, Prentice Hall International, Upper Saddle River, New Jersey, ed.a 8-a) relațiile publice au rolul de a schimba sau neutraliza opiniile ostile, de a cristaliza părerile neformate sau latente ori de a conserva opiniile favorabile.

Doug Newsom, Judy Vanslzke Turk și Dean Kruckeberg spun că relațiile publice de calitate presupun o confruntare deschisă cu o problemă și rezolvarea acesteia.

Fraser Likely, din cadrul Canadian Public Relations Society sintetizează rolul și funcția organizațională a relațiilor publice în zece principii de bază:

Relațiile publice au la bază realitatea, sunt legate de fapte nu de ficțiune.

Relațiile publice sunt centrate pe servicii, se pune accentul pe interesul public nu pe avantajele personale.

Practicienii de relații publice trebuie să refuze un client sau un program atunci când acest lucru induce în eroare.

Practicianul de relații publice nu trebuie să mintă niciodată presa, integritatea canalelor cu care acesta comunică trebuie menținută.

Practicienii de relații publice sunt la mijloc între organizație și publicurile ei , acestia trebuie să fie comunicatori eficienți pentru a conduce cu succes informația de la un partener la altul.

Cercetarea opiniei publică trebuie să se deruleze permanent pentru a accelera comunicare între organizație și public.

Practicienii de relații publice trebuie să folosească științele sociale pentru a înțelege publicurile lor și pentru a reacționa eficient.

Domeniul relațiilor publice cere aptitudini multidisciplinare.

Practicienii de relații publice au datoria să alerteze și să sfătuiască oamenii în legătură cu o problemă pentru ca aceștia să nu fie luați prin surprindere.

Munca unui practician trebuie să aibă un singur standard, performanța etică.

Cristina Coman afirmă că relațiile publice realizează comunicarea între organizație și publicurile sale, evaluează atitudinile publicului, creează și pune în aplicare un plan în vederea schimbării și câștigării încrederii.

Există definiții ale relațiilor publice ce conțin aspecte conceptuale, ce sunt relațiile publice, și definiții instrumentale, ce proceduri de lucru folosesc cei ce le practică.

Prima modalitate de definire aparține revistei profesionale Public Relation News care înțelege prin relații publice funcția de management care evaluează atitudinile publice, identifică politicile și procedurile unui individ sau ale unei organizații cu interesul public, concepe și execută un program de acțiunea pentru a obține înțelegerea și acceptarea publicului.

O altă definiție este propusă de Asociația Internațională de Relații Publice, care consideră practica de relații publice ca fiind o artă și o știință socială a analizării unor tendințe , sfătuirii liderilor unei organizații și implementării unor programe de acțiune ce vor servi atât interesul organizației cât și interesul publicului.

Cea de a doua modalitate de definire este ilustrată de S.M. Cutlip și colaboratorii săi, care susțin că relațiile publice reprezintă o funcție managerială ce stabilește și menține legături reciproce benefice, între organizație și publicul de care depinde succesul sau famimentul acesteia.

J.E.Gruning și T.Hant aprobă definiția dată de S.M. Cutlip afirmând că relațiile publice sunt managementul comunicării dintre organizație și publicurile sale.

Stancu Șerb (Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 1999) vorbește desprea această practică ca fiind folosită atât în interiorul organizației cât și în exteriorul acesteia.

Relațiile publice interne au rolul de a implementa personalului o anumită filozofie a organizației respective, rolul predominant îl constituie înțelegerea rostului economic și social al acesteia.

Cele externe vizează clienteala și marele public în raport cu diverse criterii cum ar fi : vârsta, mediul social sau profesia.

În lucrarea practica relațiilor publice se desfășoară atât în interiorul organizației cât și în exteriorul acesteia.

Personalul este îndoctrinat cu ideea „nu avem clienți, nu vor fi salariile întregi”. De aceea fiecare angajat își desfășoară activitatea cât mai eficient posibil pentru a mulțumi și a atrage clienții.

Relațiile publice externe vizează, în cadrul organizației pe care o prezint, părinții cu copii minori și adulți iubitori ai sportului.

Deoarece suntem în „era” în care părinții caută să umple programul copiilor cu diverse activități, o ofertă buna va atrage imediat atenția acestora.

Stancu Șerb ( Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 1999) face o clasificare a trăsăturilor și funcțiilor relațiilor publice.

Procesul de relații publice este unul intenționat, are la bază o manifestare de voință a unei persoane sau a unei organizații în scopul câștigării încrederii.

Acest proces urmărește un anumit tip de reacție din partea publicului și se desfășoară pe baza unei strategii bine puse la punct. Scopul realizării lui este dublu, câștigul este atât a inițiatorului cât și a publicului larg beneficiator al serviciilor organizației. Nu în ultimul rând, permite comunicarea între organizații și oamenii cu care acestea vin în contact.

Col. Adrian Petrescu (Comunicare în organizații, Caiet documentar-metodic, Proxiologia Educației militare, nr 1/2000) admite că relațiile publice au următoarele funcții: „de promovare a unei imagini pozitive a organizației, de informarea diferitelor categorii de public, de gestionare a comunicării interne, de relaționare cu comunitatea locală, de management al evenimentelor speciale din viața organizației și a situațiilor de criză și de consultanță în afaceri publice”.

Ștefan Prutianu (Manual de comunicare și negociere în afaceri, Editura Polirom, 2000, p.255) este de părere că relațiile publice sunt responsabile de organizarea comunicării globale și instituționale a organizației.

Acestea concep strategia și politica de comunicare, creează mesajele și evenimentele și aleg canalele de comunicare.

2.3 DEFINIREA PROFESIEI DE SPECIALIST ÎN RELAȚII PUBLICE

În mod tradițional, au fost desemnate trei funcții pentru relațiile publice. Unul dintre punctele de vedere susține că relațiile publice servesc la controlarea publicurilor, direcționând ceea ce gândesc oamenii pentru a satisface nevoile sau dorințele unei instituții. Dupa ce a fost facuta planificarea si toate detaliile au fost puse la punct, nu va ramâne decât sa va suflecati mânecile si sa treceti la treaba. Fiecare echipa se va ocupa de îndeplinirea sarcinilor pentru care a fost formata, iar coordonatorii lor, responsabilii pentru fiecare actiune de relatii publice, vor avea grija ca pasii care trebuie urmati sa fie facuti bine, la datele si în termenele dinainte fixate.Funcția relațiilor publice este să răspundă publicurilor, să reacționeze la evoluțiile, la problemele sau la inițiativele celorlalți. Funcția relațiilor publice este crearea unor relații mutual benefice între toate publicurile pe care le are o instituție, cultivând schimburi armonioase între diferitele publicuri ale instituției (care include grupuri de angajați, de consumatori, de furnizori sau de producători). Relațiile publice se ocupă de probleme serioase, nu de false probleme; ele nu se bazează pe fabricarea unor realități fictive, ci pe folosirea faptelor concrete în crearea unor programe care au ca scop principal servirea interesului public.

Relațiile publice sunt o profesie orientată spre interesul public, nu spre satisfacțiile și interesele individuale.

Deoarece specialiștii în relații publice trebuie să se adreseze publicului pentru a găsi sprijinul (fără de care programele nu pot reuși), ei trebuie să considere interesul public drept unic criteriu în alegerea unui client sau a unei strategii; profesioniștii din relații publice trebuie să aibă curajul de a refuza un client sau un program care nu corespunde acestor valori.

Profesioniștii din relații publice trebuie să respecte mass-media, deoarece acestea sunt canalul principal prin care informațiile ajung la public; în plus, deoarece minciunile distrug credibilitatea presei, relatiile publice trebuie să protejeze integritatea mass-media.

Profesioniștii în relații publice trebuie să fie comunicatori eficienți; deoarece mediază între organizatii și publicurile acestora, ei trebuie să transmită informația în ambele sensuri.

Relațiile publice trebuie să folosească metode științifice de cercetare a opiniei publice; fără acestea ele nu vor putea asigura o comunicare bilaterală simetrică și responsabilă.

Relațiile publice trebuie să folosească teoriile și tehnicile din științele sociale (sociologie, psihologie, psihologie socială, comunicare) și filologice pentru a putea înțelege publicul și transmite mesaje eficiente.

Profesioniștii din relații publice trebuie să se adapteze specificului muncii din științele și disciplinele din care preiau concepte și metode de cercetare.

Profesioniștii din relațiile publice au obligația de a explica problemele publicului înainte ca acestea să se transforme într-o criză.

Performanțele profesioniștilor din relațiile publice trebuie măsurate de un standard unic: ținuta etică. „Relatiile publice reprezinta o functie principala a conducerii, bazata pe o activitate continua si sistematica, cu ajutorul carora institutiile cauta sa obtina întelegerea, simpatia si sprijinul acelora cu care au relatii în present sau vor avea în viitor” (International Public Relations Association). „Efortul constient, planificat si sustinut de realizare si mentinere a întelegerii reciproce dintre o organizatie si oamenii cu care vine în contact” (Institutul Britanic pentru Opinia Publica). Harwood L. Childs a introdus, în 1930, o idee care abia astazi functioneaza ca un imperativ – functia de baza a relatiilor publice este „sa schimbe sau sa ajusteze, în interesul publicului, acele aspecte ale personalului nostrum sau ale comportamentelor companiei noastre care au o semnificatie sociala”. Aceste definitii nu trebuie sa fie pentru dumneavoastra un prilej de dezbatere teoretica, ci terenul unde puteti identifica principiile de baza ale oricarei activitati de relatii publice, care sa va ghideze în orice activitate de acest tip. Aceste principii calauzitoare sunt sintetizate în câteva cuvinte cheie care apar în majoritatea definitiilor care au fost date domeniului. În urma activitatii de relatii publice, organizatiile pot ajunge la un numar din ce în ce mai mare de consumatori care resping mesajele publicitare. Este vorba, mai ales, de asa numita „generatie X” de consumatori care, ne spun cercetatorii, vor sa li se explice, nu sa li se vânda.

2.4 ASEMĂNĂRI ȘI DIFERENȚIERI ÎNTRE JURNALISM ȘI RELAȚII PUBLICE

Numeroasele situații de comunicare de criza au aratat rolul major al cooperării dintre jurnaliști si specialiștii în relații publice în eliminarea consecințelor negative ale crizelor. Cu toate acestea, experiența de zi cu zi, precum și o bogată bibliografie de specialitate subliniază faptul că cele două categorii profesionale întrețin relații tensionate si că fiecare din ele apreciază negativ munca celeilalte categorii.

De aceea, având în vedere numeroasele crize ce au zguduit societatea românească în perioada postcomunistă, erorile facute atât de jurnaliști (în mediatizarea crizei), cât și de specialiștii în relații publice (în organizarea comunicării cu presa), am considerat necesară o investigație mai atentă a modului în care jurnaliștii și specialiștii în relații publice îsi evaluează, pe de o parte, propria lor activitate si, pe de altă parte, activitatea partenerilor de dialog.

În toate studiile care au avut ca obiect relația dintre jurnaliști si specialiștii în relații publice, apare o idee constanta: aceasta este o relație complexa si ambigua. Relația dintre jurnaliști si specialiștii în relații publice, se bazează pe o dublă negociere, adică:  asupra schimburilor de resurse (jurnaliștilor li se oferă acces la informații, comunicatorilor și liderilor politici pe care îi reprezintă li se oferă acces la public); asupra regulilor care guvernează aceste schimburi.

Jurnaliștii caută informația pe lângă reprezentanții politicului, iar aceștia caută vizibilitatea pe care o oferă jurnaliștii, în același timp, fiecare actor încearcă să exercite o influența asupra comportamentului celuilalt, să câștige si să mențina controlul asupra mecanismelor de construire a actualității politice.

De aceea, putem distinge două planuri ale acestei negocieri: pe primul plan actorii negociază schimbul de resurse (informații și vizibilitate), iar pe al doilea plan ei negociază regulile care coordonează aceste schimburi.

Interdependența dintre actorii implicați în acest joc se bazează pe interesul manifestat de fiecare dintre participanți în colaborarea mutuală; totusi, dependența unuia față de celalalt variază în funcție de alternativele disponibile:

a) specialiștii în relații publice depind mai puțin de jurnaliști dacă pot să se racordeze la alte mijloace de comunicare: scrisori, afișe, broșuri, Internet etc.;

b) jurnaliștii depind mai puțin de specialiștii în relații publice dacă sunt capabili sa găsească mai multe surse, deci să obțină informația din alte părți.

Este evident ca ambii participanți doresc sa aibă controlul asupra producției si distribuției de informație; în ciuda acestei aspirații, în mod cert, nici unul din ei nu poate să dețină monopolul asupra acestui proces.

Alte constatări,  reliefează în mod constant faptul ca relația dintre cele două categorii profesionale se bazează pe ambiguitatea rolurilor.

Pe de o parte, jurnaliștii le atribuie specialiștilor în relații publice rolul de sursă, pe care, de cele mai multe ori, nu o verifică (asa cum ar cere normele de lucru cu sursele încetațenite în tradiția jurnalismului de informare) ; pe de alta parte, ei nu au încredere în specialiștii în relații publice, deoarece consideră că aceștia introduc elemente de autopromovare în mesajele lor. Jurnaliștii au avantajul că pot verifica informația din surse paralele, dar, atunci când acestea nu sunt disponibile, depind integral de specialiștii în relații publice.

Relaționiștii accepta rolul de distribuitori ai informațiilor, dar îi acuză pe ziariști că, de cele mai multe ori, publică în mod incomplet informațiile pe care le-au primit, în urma unei selecții bazate pe criterii subiective. Relaționiștii au un avantaj : concurența dintre întreprinderile de presa face sa crească importanța știrilor preluate de o instituție de presă; celelalte o vor prelua si ele, pentru a nu parea mai slab informate. Acest mecanism oferă multiple posibilitați de plasare a mesajelor si conferă anumite avantaje strategice relationiștilor. Nu trebuie uitat însa că, sub avalanșa de mesaje transmise de numeroasele birouri de presă existente, organizațiile mass-media pot ignora o mulțime din informațiile difuzate de relaționiști.

În condițiile în care fiecare categorie profesională formulează aprecieri critice la adresa celeilalte, este greu sa se stabilească un climat de încredere și respect profesional. Drept urmare, elementele componente ale negocierii și ale schimburilor cotidiene sunt permanent tulburate, făcând să domine mai mult notele de conflict și neîncredere, în defavoarea celor de cooperare.

Pe de alta parte, această cercetare arată că se simte, în general, lipsa unei educații adecvate a jurnaliștilor în legatură cu specificul activitaților de relații publice. Acest deficit poate fi înlăturat prin includerea în programele facultăților de jurnalism a unor cursuri referitoare la caracteristicile relațiilor publice; de asemenea, este necesară o campanie a specialiștilor în relațiile publice pentru promovarea acestui domeniu și eliminarea percepțiilor greșite care apar în cultura jurnalistică. Faptul (relevat de toate cercetarile) că jurnaliștii au o parere mai bună despre relationiștii cu care intră mai des în contact sugerează necesitatea unui comportament profesional si moral al fiecarui specialist în relațiile publice, astfel încât aceste valori pozitive sa se reflecte si asupra percepției domeniului relațiilor publice, în ansamblul sau.

3. RELAȚIA DINTRE PR ȘI JURNALISM ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII COMUNICĂRII

3.1 VIITORUL RELAȚIILOR PUBLICE ÎN ERA DIGITALĂ

Gestionarea relațiilor cu publicul, mai ales în cazul unui Birou de Relații cu Presa, sunt activități care nu se mai pot desfășura fără a ține cont de rolul important pe care îl are Internetul, în special rețelele de socializare și blogurile. Nu este întotdeauna ușoară abordarea acestor intrumente.

Era Digitală, cea în care  trăim acum, schimbă complet paradigmele comunicării pe care întotdeauna le-am cunoscut și folosit. Internetul, în special Social Media și Blog-ul, au impus noi moduri de comunicare și noi paradigme, bazate pe dialog, pe confruntare  și  pe interacțiune continuă. Aceste activități se conectează dificil cu metodele „tradiționale”, bazate pe modele filtrate și fără o abordare directă.

Acest lucru se refectă și  în  gestionarea  relațiilor  online , cele  reprezentate de eticheta Online PR,  și în gestionarea Biroului de Relații cu Presa.

Aceste două activități evoluează în Era Digitală și tocmai de aceea trebuie luați în considerare noi actori cărora să le încredințăm aceste roluri importante, ca și bloggerul, community leader-ul și jurnaliștii principalelor portale.

Era digitala si a rețelelor sociale rescrie, in toata lumea, felul cum companiile comunică cu media și cu publicul lor țintă. Schimbările prin care trec departamentele si agențiile de relații publice extind activitatea acestora in zone revendicate până nu de mult de publicitari. Despre cum se rescrie industria de PR, Matt Neale, Presedinte Internațional al rețelei GolinHarris, a discutat online cu cititorii.
Noul consumator media a dezvoltat noi competențe în receptarea și prelucrarea informației: știe să utilizeze mediile A Qualitative Analysis, în „Revista română de comunicare și relații publice”, Vol. 13 (2011), no. 4 (24), Special Issue, 87-98. tradiționale: ziarele, radioul, televiziunea, dar se operează cu ușurință și în mediul online. Se discută adesea despre disparița treptată a printului, în favoarea digitalului. Acest capitol prezintă noile probleme cu care se confruntă jurnalismul, din cauza unor noi moduri de informare și aspecte privind calitatea și controlul informației. Relațiile publice trebuie să se adapteze la rândul lor unor noi reguli privind transparența și conduita etică în spațiul virtual.

Prezența ființei, ontologic unică în era informației, se multiplică și diversifică în spațiul electronic ca informație, copie și original deopotrivă, fragment de natură, cultură. O realitate vizuală nomadă, fara centru, vie, se dezvoltă rizomatic și creează sistemul media in care traim. Exista temeri, din partea celor care gandesc viitorul omenirii, legate de excesul de prosperitate, cauzat de robotizare si supertehnologizare în societațile avansate, care ar duce la scăderea considerabilă a numarului celor care muncesc. Cultul pentru muncă ar fi înlocuit de o cultură a divertismentului și etica muncii s-ar transforma într-o etică a jocului. Numeroase filme SF descriu o asemenea societate caracterizată prin barbarism si high tech.

Era digitală instituie Internetul care inseamnă pentru fiecare dintre noi dreptul de a auzi si a fi auzit, a vedea, a ști și mai ales înseamnă a fi alaturi de ceilalți partași ai unei memorii și experiențe colective.

Opinia publică în ciberspațiu reprezintă factorul normativ care se opune transformării Net-ului într-o mașinărie de comerț profitabilă, o tribună a politicienilor sau într-un mijloc de manipulare și control aflat în mâna corporațiilor. Proletariatul digital începe să fie nemulțumit de utilizarea Net-ului doar ca vehicul pentru comerț și putere economică, politică, ân detrimentul unor scopuri educaționale, culturale și pentru o mai bună comunicare interumană. Nemulțumirile au devenit proteste organizate de activiști Net, grupuri virtuale (electrohippies). Ei consideră comunicațiile electronice și noile media ca pe un nou spațiu al societății umane care trebuie utilizat cu deschidere si responsabilitate. Internetul a fost considerat, încă din momentul apariției sale, un vehicul al globalizării. El se bazează pe contribuabilii săi, pe o conectivitate techno-etică și are ca rezultat o introspecție a societății, o mai bună înțelegere a existenței umane în noul peisaj media.

Internetul alungă singuratatea, iți creează un confort psihic, cooperezi cu semenul, coexiști cu ceilalti într-o relație de reciprocitate, comunici cu lumea, traiești on-line. Gândul-imagine mediat hoinarește on-line către cei aflați în joc. Un joc elitist care se vrea democratic și ar putea fi dacă omenirea, prin reprezentanții săi supertehnologizați, și-ar dori să ajute comunitatea umană planetară să stea împreună la masa viitorului.

Nu orice produs uman poate fi considerat un obiect/eveniment cultural. Unele produse umane reprezintă momente de rătăcire, de cădere în fundul demonic al ne-ființei unei civilizații.

Schimbările dramatice survenite ca urmare a evoluției erei digitale și-au lăsat amprenta asupra formatului în care informația ajunge la consumator. Noul consumator media a dezvoltat noi competențe în receptarea și prelucrarea informației: știe să utilizeze mediile tradiționale: ziarele, radioul, televiziunea, dar se operează cu ușurință și în mediul online. Se discută adesea despre disparița treptată a printului, în favoarea digitalului. Acest capitol prezintă noile probleme cu care se confruntă jurnalismul, din cauza unor noi moduri de informare și aspecte privind calitatea și controlul informației. Relațiile publice trebuie să se adapteze la rândul lor unor noi reguli privind transparența și conduita etică în spațiul virtual.

Practica arată că tot mai mulți cercetători utilizează atât metode calitative, cât și metode cantitative pentru atingerea obiectivelor în studiile lor. Prin metodele cantitative se poate ajunge la rezultate statistice generalizabile, iar prin metodele calitative se pot studia în profunzime diverse probleme sau comportamente ale variabilelor analizate. Ambele tipuri de metode măresc baza de cunoștințe.

Există în științele comunicării anumite teorii care permit o mai bună înțelegere a strategiilor de relații publice. Astfel, teoria circulației informației pe două paliere a demonstrat că, adesea, liderii de opinie sunt influențați de mesaj, ei fiind aceia care se substituie marelui public (conform teoriilor susținute de Katz și Lazarsfeld). De aici rezultă că uneori este mai bine să cauți să vii în contact cu acești lideri decât cu ansamblul publicului tău. Teoria numită „agenda setting” (McCombs și Shaw) arată că, atunci când mass-media tratează un anumit subiect, acela devine parte a preocupărilor publicului, chiar dacă indivizii nu- și însușesc și modul prezentat de mass-media. O organizație poate înțelege că, dacă face să se vorbească despre ea în mass-media, va atrage atenția publicului, oricare ar fi subiectul dezbaterii. Teoria „spiralei tăcerii” (Noelle – Neumann) ne arată că indivizii au tendința de a nu-și exprima preferințele, opțiunile și gândurile, deoarece simt că acestea ar putea fi interpretate greșit de către cei din jur. La un moment dat, toată lumea are aceeași părere despre ceva, dar preferă să tacă, gândindu-se că ceilalți nu o împărtășesc. Această spirală a tăcerii este ruptă de un gest, o declarație, un eveniment. Profesorul Cornelius Croitoru își construiește un discurs solemn motivându-și demersul prin intermediul unui model preluat din domeniul comunicării în sisteme distribuite și legat de conceptul de cunoaștere comună. Concret, o informație „A” reprezință o cunoaștere comună pentru un anumit grup dacă fiecare membru al grupului știe „A”, fiecare știe că fiecare știe „A”, fiecare știe că fiecare știe că fiecare știe „A” ș.a.m.d. Altfel spus, într-un sistem distribuit, existența unei cunoașteri comune poate arăta acțiunea, iar comunicarea și cunoașterea comună se influențează reciproc. Cunoașterea comună este greu de realizat datorită asincroniei comunicării, dar fără acest fond comun nu poate avea loc coordonarea agenților din sistem și fără coordonarea agenților acțiunilor sistemul poate deveni anarhic.

4

3.2 UNELTELE 2.0 ALE SPECIALISTULUI ÎN RELAȚII PUBLICE

Noile media sunt un termen-umbrelă, care înglobează tehnologii diverse. Unii specialiști sunt de părere că pot să fie considerate noi media atât blogurile, podcasturile, jocurile video, lumile virtuale, enciclopediile de tip wiki, dar și orice dispozitiv mobil, televiziunile interactive și chiar siteurile și emailul. Alții consideră că blogurile și lumile virtuale își au locul mai degrabă în categoria social media, pentru că și ele încurajează formarea de comunități virtuale și rețele sociale. În ciuda diferențelor, o serie de cercetători au identificat două caracteristici comune majorității definițiilor: – difuzarea informației către un număr, teoretic, infinit de receptori, în moduri personalizate, în funcție de specificul categoriilor vizate; – deținerea unui controlul egal asupra informației atât al emițătorilor, cât și al receptorilor. În viziunea lui Alain Joannes, rețeaua mondială rămâne, în principal, o țesătură de portaluri și de site-uri care pot fi accesate prin linkuri hipertextuale. Transformarea sa derivă din convergența între anumite tehnologii și utilizări inedite, de exemplu, între programe de editare simplificată și dorința de a partaja fișiere. Această convergență a introdus în compoziția web-ului structuri din ce în ce mai dense. Este vorba despre versiunea 2.0, care ar putea fi numită ,,web dinamic”, pentru a o deosebi de web-ul tradițional bazat pe site-uri statice. Elementele vii care animă această structură electronică deosebit de efervescentă sunt: RSS-urile – linkuri care semnalează actualizările; aplicatiile de actualizare – interfețe care găzduiesc link-urile RSS și permit vizualizarea actualizărilor; ,,Wiki”-urile – tipuri de bloguri colective; ,,Tag”-urile – termeni inserați sub formă de legături hipertextuale pentru a servi drept indicatori într-un document. (Cu cât un termen este mai frecvent ,,accesat”, cu atât locul unde apare într-o listă sau într-o mulțime de cuvinte este mai evident marcat); ,,folksonomiile”- utilizarea tag-uriIor pentru a semnala și a partaja sursele; social networks – anglicism tradus de obicei prin ,,rețele sociale” sau ,,rețele de sociabilitate”. Internauții partajează resurse și date pe care le culeg sau le produc ei înșiși. Rețelele de socializare, cum ar fi Facebook, favorizează și partajarea, dar sunt prin excelență spații de întâlnire prin cooptare; blogurile – agende on-line care pot fi oricând modificate și care semnalează orice actualizare.

Privite cu suspiciune și reticență de anumite persoane și cu entuziasm de altele, noile tehnologii comunicaționale generează cu o repeziciune uluitoare noi forme și instrumente de comunicare, forme hibride și de neînțeles sau de neanticipat acum câțiva ani. În această lume a luptei acerbe pentru monopolul comunicării, specialiștii în relații publice – fie în calitate de producători de informație, fie în calitate de consumatori – trebuie să se adapteze „din mers”, explorând noile opțiuni, acceptându-le și utilizându-le cât mai eficient posibil. Blog-urile și podcast-urile sunt instrumente utile în peisajul marketingului și al relațiilor publice moderne. Ele nu înlocuiesc canalele media tradiționale, ci duc la apariția așa numitelor „media personalizate” ce ajung la indivizi în numeroase modalități, la toate orele zilei, fără influențele mediate și fără constrângerile canalelor media tradiționale. Autorii contemporani vorbesc despre o nouă formă a opiniei publice – opinia publică digitală. New-media oferă publicului posibilitatea de a trece de la statutul de simplu receptor, la cel de emițător, de comunicator. Noile media sunt scena pe care sunt prezente o multitudine de opinii, fiecare poate fi teoretic un jurnalist. Internetul prezintă însă și o problemă de identitate, întrucât on-line fiecare poate fi cine dorește. ,,Mediul on-line a schimbat dramatic orice industrie, mai ales cea a comunicării și a PR-ului. În termen de câteva secunde, orice mesaj poate ajunge oriunde în lume, fiind atinse în timp record obiective, influențate decizii, construite sau distruse brand-uri. Dacă până acum, mass-media era a patra putere în stat, cu siguranță elementele de new-media (tot ce ține de partea de online a mass-media) întregesc sistemul și sporesc factorii de influență” .

Utilizeaza computerul si diferite programe (Word, Power Point, Excel, Adobe Photoshop/Illustrator, Quark XPress, programe de editare audio si video, programe de baze de date, monitorizare si analiza media etc.); aparatura foto, video si audio, scanner, fax, printer, copiator.

3.3 COMUNICATUL DE PRESA 2.0

Comunicatul de presă, spre deosebire de știrea de presă, este destinat informării presei și nu, în primul rând, publicării ca atare. Prin comunicat, se informează mass media despre acțiuni prezente sau viitoare sau se oferă informații suplimentare despre acțiuni care au avut loc. Web 2.0 este revoluția de care comunicarea internă avea nevoie pentru a face față noilor provocări cu care se confruntă în prezent marile companii.

4. CONCEPTUL BRANDED-CONTENT; Studiu de caz: Analiza conceptului de brand pe comanescu.ro

4.1. DEFINIȚIE

Jeremz Bullmore, în cartea lui Hamish Pringle și Peter Field ( Strategii pentru brandingul de succes, Editura Polirom,2011, pp.44-45) face o clasificare a trăsăturilor unui brand.

Brandurile sunt create și deținute de oameni, de public și de consumatori. O imagine de marcă nu aparține unei mărci ci celor care au cunoștiințe despre această marcă.

Imaginea de marcă este subiectivă, nu există doi oameni care să aibă aceeași perspectivă asupra aceluiași brand. Personalitatea brandului trebuie să fie unică și în continuă dezvoltare, pentru a rămâne semnificativă și profitabilă.

Cheia succesului în construirea unui brand o reprezintă teoria celor patru P. Această teorie este un cadru strategic, care a avut influență semnificativă asupra participanților la piață de-a lungul anilor. Teoria a fost creată de profesorul Richard Clewatt, modificată și publicată de Jerrz Mc. Carty în Basic Marketing dar făcută celebră de Philip Kotler în lucrarea sa de referință apărută în 1967, Marketing Management: Analysis, Planning and Control. Cei patru P la care se face referire sunt reprezentați de Hamish Pringle și Peter Field ( Strategii pentru brandingul de succes, Editura Polirom, 2011, pp.102-103) ca fiind:

-cerințele și nevoile clientului ( produsul)

-costul pentru consumator, accesibilitatea ( prețul)

-convenabilitatea, disponibilitatea (plasarea)

-comunicarea,acțiunea de conștientizare (promovarea)

Michael J. Thomas (Manual de marketing,Editura Codecs, București, 1998, pp.147-148) consideră că principalul țel al actității de marketing este satisfacerea cerințelor consumatorilor. Organizarea activităților de markting devine pentru organizație un intrument în vederea îndeplinirii scopurilor și obiectivelor campaniei.

Utilizarea serviciului de marketing servește la implementarea unor programe de marketing pe termen scurt și elaborarea deciziilor strategice menite să orienteze evoluția viitoare a campaniei și să-i asigure supraviețuirea pe termen lung, atunci cand se confruntă cu schimbări de natură socială, tehnologică , de mediu și mai ales concurențială.

Hamish Pringle și Peter Field (Strategii pentru brandingul de succes, Polirom,2011,pp.161-173) consideră că există o serie de aspecte importante legate de mentalitatea clientului și comportamentul ce decurge din ea, de care ar trebui să se țină cont atunci când se dezvoltă strategii de comunicare. Aceste aspecte se referă la percepția selectivă, disonanța cognitivă, instinctul de turmă , implicațiile dublei incriminări și gradul de implicare a clientului.

The American Marketing Association definește percepția selectivă ca fiind capaciatea individului de a se proteja de haosul și confuzia create de stimulii excesivi sau conflictuali. Se creează o anumită ordine, se face apel la nevoile, valorile, credințele, opiniiile, personalitatea și alți factori de reținere selectivă pentru a satisface nevoile receptorului cu scopul de a reorganiza realitatea la nivel cognitiv.

Disonanța cognitivă a fost identificată pentru prima dată de psihologul Leon Festinger,care a argumentat că noi simțim un disconfort psihic când susținem simultan poziții contradictorii, așa că încercăm să le soluționăm. Disonanța cognitivă se referă la faptul că suntem mult mai pregătiți să adoptăm informații și păreri care confirmă informații și păreri pe care deja le susținem decât să le contestăm.

Un alt factor de influență important este instinctul de turmă, oamenii au tendința de a căuta confirmare celorlați, urmând modelul impus de mulțime.

Acest factor predomină în cazul organizației pe care o reprezint, interviurile anexate vor demonstra faptul că multe persoane ajung la serviciul nostru încurajați de cei care îl utilizează deja.

Jon Hofmezer și Butch Rice, în cartea lor- Commitment Led Marketing, împart utilizatorii unui brand în patru categorii pentru a defini nivelul de implicare:

-fideli; puțin probabil ca aceștia să treacă la un alt brand în viitorul apropiat;

-obișnuiți; pe termen scurt nu se vor schimba, dar există posibilitatea pe termen mediu;

-superficiali; sunt foarte puțin implicați, au luat deja în considerare o marcă alternativă;

-convertibili; utilizatorii brandului cei mai predispuși să aleagă altă marcă;

Jurnalismul de brand generează fie content, fie comunicare a brandului. Deci, oricine se ocupă de content se poate ocupa de jurnalismul brandului în măsură în care poate înțelege ce înseamnă vocea unui brand/organizații și implicațiile sale. Și de aici lucrurile se complică cu adevărat și se pot distinge unele trăsături specifice.

4.2. CENZURA ȘI BRANDED-CONTENT

Ce șanse de supraviețuire are jurnalismul relevant, câinele de pază al democrației, acum, când modelul său de business este de domeniul trecutului? Două întâmplări petrecute recent în online-ul românesc dau indicații bune despre direcția în care se îndreaptă lucrurile.

Cel mai important subiect al celui mai important târg de televiziune din Europa a fost așa-numitul branded entertainment sau branded content.   E vorba de un trend în producția de conținut, care conținut se construiește mai nou pornind de la valorile brandului respectiv și strategia de comunicare a aceluiași.

E adevărat, brandurile au în general o retorică optimistă și legată, sub o formă sau alta, de consum. Și mai puțin de politică, penalul care se amestecă până la confuzie cu politica în țările estice, interesul public și altele asemenea. Asta nu e rău și nici condamnabil, fiindcă același interes public nu e nicidecum treaba brandurilor. Pentru asta trebuie să existe presă, iar pentru presă trebuie să existe public, care să o vrea.

4.3. CONȚINUT ȘI JURNALISM DE BRAND

Termenul brand este tot mai des utilizat în discursurile publice, cele specializate și chiar cele informale. Fie că ne referim la branduri de produse sau servicii, la branduri instituționale, branduri de țară sau branduri personale, vorbim despre un concept complex din punctul de vedere al înțelesurilor și semnificațiilor atribuite. Brandul nu reprezintă doar numele și sigla aferente unei companii sau unui produs, ci înglobează valorile, viziunea, misiunea acestora, implică construirea unei identități și a unei imagini unitare, se referă și la emoțiile pe care indivizii le au referitor la acestea, mesajele cheie transmise, totalitatea acțiunilor desfășurate, formele vizuale sub care 35 apare etc. Pe scurt, Blanchard definește brandul ca fiind „personificarea unui produs, a unui serviciu sau chiar a întregii companii. Asemeni unei persoane, brandul are un corp fizic un nume, o personalitate, caracter și o reputație”. Existența brandurilor într-o societate, indiferent de natura lor, presupune o muncă planificată și strategică, iar acestea sunt în strânsă legătură cu domeniul marketingului în general. Din această perspectivă, dezvoltarea unor strategii de marketing integrat devine un obiectiv în sine, care are ca scop asigurarea continuității și sporirea credibilității brandului în rândul publicului său țintă. Comunicarea integrată de marketing (Integrated marketing communication) se referă la totalitatea acțiunilor ce implică planificare, dezvoltare, implementare și evaluare de programe, întreprinse cu scopul de „a contura o personalitate coerentă a brandului și de a promova o strategie de comunicare consistentă pe toate canalele media” . Comunicarea, înțeleasă ca proces și interacțiune socială, este extrem de importantă în cazul brandurilor. Tocmai de aceea, pe lângă obiectivele de business (sau economice), cele de care se ocupă mai ales marketingul și vânzările și care au ca punct final obținerea profitului, un rol esențial îl au și obiectivele comunicaționale, în formularea, îndeplinirea și mai ales evaluarea lor fiind nevoie de cunoștințe din domenii ca sociologia, psihologia, antropologia ș.a.

Construcția unui brand este în esență procesul în care comunicatori și marketeri construiesc relații noi între client/utilizator și brand, este procesul prin care sunt create relații simbolice între personalitatea clientului și personalitatea brandului . Este vorba în acest caz de o schimbare de paradigmă, transformarea marketingul tradițional (dominat de relația de schimb între cumpărător și vânzător) în tipuri și forme de marketing relațional (centrat pe menținerea și dezvoltarea de relații durabile cu clienții/publicuri țintă). Studiile recente arată că direcțiile majore de cercetare sunt reprezentate de personalitatea unui brand, relația brand-consumator sau calitatea/durabilitatea/stabilitatea relației. Publicitatea și diverse alte tehnici de promovare sunt utilizate de către specialiști pentru a atinge ambele tipuri de obiective deopotrivă. Publicitatea (advertisingul), de mult timp o adevărată industrie, este abordată din două perspective: atât ca proces economic, cât și ca proces comunicațional. Din perspectivă comunicațională, publicitatea reprezintă o „comunicare de tip persuasiv, comandată, plătită și controlată de un anunțător, creată și transmisă de către o organizație comercială numită agenție de publicitate prin intermediul plasării unor mesaje identificabile în canalele de comunicare în masă, adresată unui public-țintă în scopul de a modifica favorabil atitudinea acestuia față de un produs sau serviciu ale cărui calități astfel comunicate sunt reale” . Dacă în cazul modalităților tradiționale de promovare sunt folosite forme specifice pentru fiecare media în parte (de ex. spotul publicitar pentru televiziune, cinematograf și radio, macheta de presă pentru presa scrisă, afișul publicitar pentru afișajul stradal), modalitățile neconvenționale sunt numeroase și din ce în ce mai diverse. Acestea sunt de cele mai multe ori forme de marketing guvernate de legi proprii, dar care pot fi ușor integrate în strategiile generale de comunicare a unui brand. Exemple de astfel de metode neconvenționale de promovare sunt: marketingul de guerilla (buget redus, dar notorietate mare), marketingul viral, marketingul ambiental, marketingul de divertisment (sponsorizări, organizarea de evenimente și plasările de produse) ș.a. Strategiile de comunicare/promovare neconvenționale presupun creativitate, inovare și capacitatea de adaptare a discursului publicitar la contexte socio-culturale extrem de diferite, când particulare, când globale. În acest mod, dimensiunea neconvențională permite o mai clară/puternică diferențiere și consolidarea a identității și, uneori, asigură creșterea notorietății brandului. Astfel, se observă faptul că domeniul publicității, privit la modul general, reușește să reflecte foarte bine ideea de viteză și mobilitate, precum și numeroasele schimbări la nivel economic, social, politic, cultural și ideologic ce se produc în societatea contemporană.

ANALIZA CONCEPTULUI DE BRAND

Înainte produsele și serviciile concurente puteau fi diferențiate după preț, calitate și serviciu: factori cvasi-raționali. Acum acest lucru nu mai este posibil. Organizațiile câștigă datorită factorilor emoționali, dacă sunt mai simpatizate, admirate și respectate decât competiția, și de aceea investesc în brandul corporatist și arhitectura de brand. Reputația corporatiei este o resursă foarte valoroasă ce trebuie administrată sistematic și unitar, coerent, în raport cu 8 publicuri, interne și externe : comunitatea financiară, consumatorii, grupuri de presiune, angajați, autorități, furnizori, concurenți, mass-media. Valoarea brandului este adesea mult mai mare decât activele tangibile: Coca-Cola, McDonalds. Brandingul: este un instrument de marketing, design, comunicare și resurse umane; ar trebui să influențeze mereu fiecare componentă a organizației și fiecare public al ei; este o resursă de coordonare; face strategia organizației vizibilă și clară pentru toate publicurile.

Majoritatea organizațiilor au un brand sau o imagine corporatistă, fie că o gestionează sau nu cu atenție, fie că sunt sau nu conștiente de ea.

Când organizația este mică, brandul poate fi administrat informal, implicit, apoi când organizația crește trebuie administrată explicit. Brandingul influențează fiecare parte a organizației și fiecare public al ei, tot timpul, peste tot. Ideea fundamentală a brandului este aceea ca, prin tot ceea ce face, ce deține și ce produce, organizația trebuie să proiecteze o imagine clară despre sine și despre scopurile sale. Cel mai bine o poate face prin instituirea în interiorul și în jurul organizației (prin elemente precum produse, mediu, comunicare, comportament – cei 4 vectori prin care se formeaza brandul) a unei consecvențe în scop, performanță și imagine. O coerență vizibilă la exterior poate fi atinsă numai dacă este manifestare a unei coerențe interne. Consecvența în scop deriva din viziune, și este aproape întotdeauna fundamentul pe care se poate dezvolta un program de branding de succes. Aproape întodeauna companiile evoluează dominate de personalitatea fondatorului, și de aceea uneori arată și se comportă aleatoriu și haotic. Așa că vine o vreme cand viziunea intuitivă, neoficială, trebuie dezvaluită și redescoperită, recreată, oficializată, clarificată, să i se dea coerență. Atunci trebuie introdus programul de branding.

E de domeniul evidenței că brandurile personale sunt o extindere a ideii de brand de la produse la persoană. De ce sunt privite persoanele ca produse? Din motive de bani. O persoană cu o identitate clară „se vinde“ mai bine ca altele. Diateza reflexivă ascunde aici două sensuri: persoana se poate vinde pe sine și în același timp poate fi vândută de alții mai eficient.

Este bine să „te vinzi“ sau să te „lași vândut“? Doamna dirigintă și, eventual, duhovnicul ne-au învățat că nu. Revistele care publică povești de succes susțin, măcar implicit, contrariul. E totuși o dilemă morală ușor de rezolvat, pornind de la sensurile figurate ale lui „a vinde“, care sunt două pentru cele două situații. În primul caz, al doamnei diriginte, e vorba de a-ți aservi conștiința și, posibil, un număr de aptitudini contra unei sume. În al doilea, de a te ambala și prezenta estetic și clar, așa încât publicul – orice-ar însemna asta – să-ți descifreze mai ușor mesajul.

Rămâne un conflict între două mentalități, cea tradițional-aristocratică, legată de discreție și decență, și cea burghez-ascensională, caracterizată prin tendința de acumulare și autorealizare prin intermediul unei vieți active și al unei cariere de succes. În România, lucrurile merg în direcția omologării sociale a celei de-a doua mentalități. Un traseu existențial lin, pe schema clasică (educație plus fructificarea acesteia într-un serviciu decent sau chiar bine plătit), este relativ greu de imaginat. Aspirațiile statistice se conturează în funcție de modele de succes care au inevitabil o componentă notorie, de la BUG Mafia la Gigi Becali.

Este sau nu brandul personal o componentă necesară sau măcar dezirabilă pentru o existență mulțumitoare? În „The Brand Called You“ („Brandul numit Tu“)1, text datat 1997 și despre care se spune că este primul în care noțiunea de brand personal e discutată în mod concludent, Tom Peters dă un exemplu relevant: „Când toată lumea are o adresă de e-mail și oricine îți poate trimite un mesaj, cum decizi cărora dintre e-mailuri le acorzi atenție mai întâi

și pe care le trimiți la coșul de gunoi? Răspunsul e: personal branding.“

Pentru oricine are o adresă de poștă electronică, e clar că lucrurile se desfășoară așa cum spune Tom Peters, și nu altfel. Noi și contemporanii noștri dispunem de felurite abilități și „proteze“ comunicaționale, de la Internet și telefon mobil la camere video de amator suficient de performante pentru ca imaginea lor să fie compatibilă cu standardele TV destul de laxe aplicate în România, de exemplu. Toate aceste extensii creează o lume atât de colorată și de zgomotoasă, încât fiecare individ are nevoie de modalități de a „face diferența“.

Cum am ajuns, totuși, aici? Înaintea „branduri- lor umblătoare“ din diferite cercuri manageriale, din lumea tehnologiei, finanțe, resurse umane, tehnici motivaționale, pseudoștiințe ca astrologia sau diferite terapii exotice, a existat desigur un alt gen de persoane cu notorietate: vedetele. În România, ele au fost mai curând „făcute“ decât „născute“, cel puțin după 1989. Din acest punct de vedere, momentul zero este 1 decembrie 1995, ora 19.00.

Andreea Esca și spontaneea generație PRO

„Bună seara, România, bună seara, București!“: cum a devenit acest salut, cu aparență banală, la fel de cunoscut precum cea care l-a formulat, de ziua națio- nală, în 1995? Răspunsurile ar putea fi trei: insistență, exuberanță, consecvență. Cea mai cunoscută și constantă prezentatoare de prime-time din România, Andreea Esca, este și un exemplu foarte nimerit de „existență creaturală“, pornind de la strategiile americane de marketing puse în aplicare de Adrian Sârbu. După ce filmase în fostul CC în decembrie 1989 și devenise ministru al informațiilor în primul guvern Roman (sau, după alte surse, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale), regizorul (de formație) și vizionarul media (de vocație) începuse să-și construiască un grup media, care a schimbat fața presei din România. După Mediafax și ProFM, Sârbu se apucase să adune prin 1994 oameni pentru o nouă televiziune, prin Gabriel Klimowicz, șef de proiect, și Mihnea Vasiliu, directorul de atunci al Mediafax. Campania de recrutare a însemnat și o abatere necesară de la mecanismele tipice de promovare pe post a prezentatorilor. În țările cu tradiție TV, gazdele jurnalelor principale sunt de regulă foști producători sau reporteri, personaje mature, cu o experiență considerabilă. La vremea respectivă, singurele „fețe“ notorii erau cele ale controversaților prezentatori din Televiziunea Română (cu sau fără „Liberă“), iar Adrian Sârbu își dorea tocmai o ruptură vizibilă față de peisajul media existent. De aceea, singura soluție posibilă a fost preluarea și trainingul intensiv (incluzând stagii la CNN) al câtorva fete frumoase posesoare de dicție.

Adriana Muraru și Gabriela Iliescu (astăzi Avram) au venit din zona ProFM–Mediafax, iar Andreea Esca a primit o ofertă după o experiență de doi ani la fantomaticul SOTI, mica televiziune de opoziție care emitea prin 1992 seara, timp de o oră, pe TVR2.

Dotată cu o tunsoare caracteristică, menită să-i corecteze asimetria feței, și un sacou roșu pe care l-a purtat în repetate rânduri, de atunci, la aniversările ProTV, Andreea Esca a devenit, în scurt timp, pur și simplu celebră. Cu plusurile și minusurile ei, cu modul cum îi enervează pe unii (inclusiv pe subsemnatul), Esca este cel mai bine realizat și mai proeminent brand personal din România de după 1989 și de aceea este primul nume despre care vorbesc pe larg în această carte.

Desigur că atributele exterioare ale Escăi s-au cuplat cu o prestație foarte bună și în același timp atipică pentru România acelor ani. Stilul rapid, exuberant, un pic cântat de lectură al Andreei Esca și al altor prezentatori ai ProTV era de inspirație americană și, după ce a părut puțin nefiresc la începuturi, a devenit o componentă importantă a identității PRO. Dar, pe lângă tunsoare, sacou și indubitabilele calități de cititoare de prompter, Andreei Esca i-au servit la conturarea notorietății mecanismele de star system de inspirație americană puse în aplicare de Adrian Sârbu. Marea găselniță au fost pe atunci nu noutatea relativă a outdoor-urilor, ci autopromo-urile (spoturile care comunicau programele proprii ale postului) nemaivăzute în România și coordonate de Marsha Greenberg, consultant străin cu background de MTV. Au urmat nenumărate sărbători PRO, cu celălalt mare – mult mai mare, de fapt – „sub-brand PRO“, Florin Călinescu, în rolul principal, și acțiuni profitabile de marketing de felul Cărții Poștale ProTV. În scurt timp, ProTV-ul era un „fenomen“ caracterizat de un „spirit“. Aș fi putut vorbi în capitolul de față despre Florin Călinescu, pentru care am lucrat în mod direct în anii de glorie, și nu despre Andreea Esca.

La întrebarea „Ce înseamnă pentru dumneavoastră ProTV“, pusă de Marius Toader, astăzi unul din boșii Media Factory, răspunsurile sunt în același timp vagi și ilare:

Ilie șerbănescu: „Tranziție… ușoară.“

George Pruteanu: „ProTV este o lumină pe care cred că merită să o și asculți.“

Mihai Tatulici: „ProTV egal minune.“

Ovidiu Ioanițoaia: „Cel mai tare post din sud-estul Europei, particular.“

După inepțiile „bătrânilor“, câțiva dintre tineri încep să înșire niște atribute mai verosimile: „profesionalism“, „succes“, „dinamism“, „divertisment“, „cele mai tari știri“, „noutate“. Se dovedește că filozofia ProTV a fost, la începuturi, una pură și simplă: de alternativă pozitivă și bine pusă la punct la prestația îmbătrânită, dubioasă politic și inegală a televiziunii publice. A fost mai puțin vorba de o poziționare prin conținut decât de una prin aspirații și stil de viață, similară cu construcția elaborată de Alan Pottasch pentru Pepsi-Cola, „The choice of a new generation“ („Alegerea unei noi generații“). De altfel, conceptul de „Generație PRO“ este vizibil inspirat din strategia de branding aspirațional a Pepsi-Cola. În 1984, Pottasch avea să coordoneze realizarea unei campanii de „pepsificare“ a lui Michael Jackson, cu sloganul menționat însă, care e o „forță a naturii“ în televiziune și s-a gândit în primul rând nu la el însuși, ci la public, pe care l-a mesmerizat ca nimeni altcineva în România, Esca a știut să se premediteze. Cum a reușit să se situeze ea pe culmea valului PRO și să rămână acolo până azi? În primul rând, cum aminteam deja, făcându-și ireproșabil treaba. Apoi, cu ajutorul responsabililor cu grila ProTV, păstrându-și constant poziția în program, la ora 19.00, în zilele săptămânii. În al treilea rând, cultivând acea imagine consecventă și fără cusur, care avea să se propage, sub forma „tunsorii Esca“, la mai toate doamnele și domnișoarele din grila PRO. Excepție făceau doar o Gabriela Iliescu sau o Andreea Berecleanu.

Andreea Esca este personificarea unui stil de branding personal agresiv, care la rândul lui personifică un construct de business, postul și grupul media care au consacrat-o. A beneficiat din plin de resursele celui mai portant vehicul media din România și s-a abătut destul de rar din drum. Imaginea cultivată de star system-ul PRO este una ireproșabilă până la enervare – pentru noi, „deștepții“, dar nu noi suntem targetul ProTV –, de persoană care își găsește împlinirea în lectura unui jurnal de seară, într-un mod care l-ar fi făcut probabil pe Constantin Noica să exclame, ca pe vremuri despre Nadia Comăneci: „Desăvârșirea fără săvârșire!“ Mecanismele de PR agresiv cultivate de departamentul de relații publice al ProTV au inclus promovarea vedetei în publicațiile grupului, apărute între timp (ProTV Magazin, CSVD, Apropo TV), fără prea mare accent pe prezența în vehicule media neafiliate. Cu excepția evenimentelor din viața prezentatoarei (căsătoria cu Alexandre Eram din 26 aprilie 2000 sau nașterea celor doi copii), prezența Escăi în presa din afara grupului PRO e destul de palidă. O tentativă nefericită a prezentatoarei – și a altor vedete – de a cere bani pentru fotografiile de copertă și interior ale revistelor, la începutul mileniului, s-a soldat cu apariții mai puține în revistele din afara grupului, care au boicotat această solicitare. Printre jurnaliștii de revistă din România a circulat în orice caz ideea că „Esca nu vinde“ atunci când este pusă pe o copertă. Situația e oarecum inversă față de cea a Mihaelei Rădulescu, care nu a atins ratingurile Andreei Esca, dar are o prezență mai frecventă și mai spectaculoasă în afara propriilor emisiuni.

Consecventă cu sine însăși, Andreea Esca s-a abătut prea puțin și fără a face prea multe valuri – de la ceea ce știe mai bine să facă. O expoziție de pictură din anii ’90 a stârnit o relativă ilaritate. Extaticul volum Bună seara, România, bună seara, București!, lansat pe 19 aprilie 2002, nu a avut cum să nu se vândă, dată fiind celebritatea autoarei. Despre ecouri critice pozitive nu s-a putut însă vorbi. În perioada în care lucrez la volumul de față, Andreea Esca conduce un glossy, The One, deținut tot de fondatorul PRO și care a vândut în 2008 în jur de 20.000 de exemplare pe lună, un tiraj mediu pentru piața revistelor de femei din România.

Toate aceste minusuri, inevitabile atunci când e vorba de, probabil, cea mai cunoscută femeie din România, pălesc dacă aducem în discuție cifrele contabile: salariul Andreei Esca era în 2007, conform ziarului Cotidianul, de 40.000 de euro pe lună, din care 30.000 pentru prestația propriu-zisă, 5.000 de euro bonus pentru întreținere și look și alte 4.000, salariul de director la The One. Contactat pentru verificarea acestor sume, departamentul de relații publice al ProTV a răspuns că Andreea Esca primește două salarii, pentru prestația de la ProTV și pentru cea de la The One. Suma amintită de Cotidianul referitor la ProTV este „mult prea mare“, în timp ce cea de la The One este „puțin mai mare decât în realitate“, comentează sursa oficială.

Oricare ar fi sumele exacte, în 2004, știrile ProTV de la ora 19.00 aduceau în schimb postului nu mai puțin de 51 de milioane de euro venituri din publicitate, conform unei statistici realizate de revista Story. Investiția în vedetă, mai mică de o jumătate de milion pe an, este justificată.

Andreea Esca este, previzibil, și deținătoarea recordului de audiență a unui jurnal de știri din timpurile moderne (după apariția, în 2001, a peoplemeterului), cu 17 puncte de rating (sau 1,93 milioane de telespectatori) în mediul urban. Recordul a fost înregistrat nu întâmplător pe 1 decembrie 2003, când știrile ProTV sărbătoreau ziua națională și mai ales opt ani de emisie. În primele 4-5 luni ale lui 2009, aceleași știri și-au păstrat leadershipul față de posturile con- curente în 99% din cazuri. După toate probabilitățile, prezentatoarea-simbol va mai fi prezentă câțiva ani buni pe post, cu (sau, în ultima vreme, sporadic, fără) tunsoarea care a consacrat-o. „Sper să am norocul să am un creier și o față acceptabile și peste zece ani“, spunea Esca într-un interviu publicat de Cotidianul pe 27 noiembrie 2008.

Comparați toate acestea cu traseul unei Alessandra Stoicescu, care este probabil următoarea treaptă în materie de notorietate. Față de Andreea Esca, Alessandra Stoicescu apare de ani de zile la aceeași oră, dar în jurnale „de doi“, împreună cu Lucian Mândruță. și-a schimbat coafura și prestația publică mult mai des decât Esca.

Televiziunea care îi conferă statutul de vedetă sau „leading lady“ are probleme de imagine mai pronunțate decât ProTV, din cauza mogulului fondator, Dan Voiculescu. Star system-ul Intact/Antena nu se poate compara cu ceea ce a făcut înaintea anului 2000 cel al grupului PRO. De fapt, nici ceea ce a făcut PRO-ul după 2000 nu se poate compara cu acea epocă: o privire rapidă pe site-ul televiziunii ne arată că vedetele născute după acest an, precum Oana Andoni, Iulia Vântur sau Andreea Liptak, au un cu totul alt grad de magnitudine decât Esca.

CONCLUZII

"Conflictul intre jurnalist si comunicator apare in situațiile de criză. De multe ori si PR-istul, ca și jurnalistul, lucrează sub presiunea dead-line-ului, iar jurnaliștii trebuie să înțeleagă că noi nu avem de controlat numai relația cu ei, ci și pe cea cu compania pentru care lucrăm. PR-istul trebuie să știe să aplaneze tensiunile, trebuie să aibă mereu zambetul pe buze. Politețea în relația dintre jurnaliști și oamenii de PR joacă un rol important. Daca ești cordial, apreciativ, prietenos, atunci tensiunile se atenuează și ambele parți știu că se află de aceeași parte a baricadei. De multe ori uitam să multumim cand o știre este preluată profesional de jurnaliști și asta nu trebuie să se întample dacă este un PR-ist bun".

Ambele profesii parcurg un traseu de profesionalizare, iar, deocamdată, scopul jurnaliștilor și al PR-iștilor este să se cunoască, să facă schimb de experiența, să-și identifice lipsurile și abia mai apoi să se autoreglementeze. Idealul ar fi ca PR-ul să comunice numai acele lucruri in care crede, iar jurnalistul nu ar avea încotro, ar trebui să scrie pentru că acele lucruri în care crede PR-ul sunt simultan interesante, corecte și utile publicului".

Nu poti fi în același timp și jurnalist și PR-ist! Nelăsând loc ezitărilor, răspunsul la această întrebare este categoric nu! Mai mult chiar, disputele dintre jurnaliști și oamenii de PR sunt des întalnite, atât din motive subiective – imputabile ambelor parți, cât si ca urmare a importanței tot mai mari acordate campaniilor de PR, uneori chiar în detrimentul publicitatii "clasice". 
Motivul pentru care cele doua profesii nu pot fi urmate concomitent de o persoană, este, în primul rând, acela ca cei doi actori, jurnalistul si PR-istul, au prioritați diferite. Desi în mod declarat ambele categorii servesc interesul public, deoarece la ora actuală nimeni nu mai este legitim în spațiul public decât dacă își formulează mesajul în termenii interesului public, PR-istul pune înainte de toate interesele private, ale clientilor săi, îmbracate în hainele interesului public. 
Mass-media au dreptul de a fi informate, drept ce decurge din dreptul publicului de a fi informat. Astfel, specialistul în relații publice, este obligat să ofere jurnalistului informații corecte și complete, prin care să nu îl amestece în situații compromițătoare în fața publicului pe care îl deservește. Deseori, PR-iștii sunt acuzați de mass-media de omisiuni sau de susținerea unor neadevaruri. 
Specialistul în comunicare are, în general, o atitudine subiectivă în prezentarea informațiilor despre organizația pe care o reprezintă, fiind deseori acuzat că definește noțiunea de "interes public" în interesul clientului sau, adică în interesul propriu. Dimpotriva, imparțialitatea prezentării faptelor, evenimentelor, opiniilor, este una din principalele norme ale comportamentului profesional al jurnalistului.

Dupa ce jurnalistul primește comunicatul de presa de la PR-ist, are obligația de a evalua si interpreta informațiile primite. Selecția critică a informației pe care o va publica, ține în mod direct de politica publicației pe care o reprezintă și, în strânsă legatură cu aceasta, el va decide care sunt informațiile care fac obiectul interesului publicului țintă al publicației.

Dacă o persoană ar exercita, în același timp, și funcția de jurnalist, și cea de PR-ist, s-ar putea ajunge chiar la un conflict de interese. Idealul unui comunicator este acela de a transmite coerent mesajul clientului sau. Pentru aceasta, el nu trebuie sa recurgă la publicitatea mascată, ci să convingă că punctul lor de vedere este cel bun și cel care servește interesului public. Jurnalistul are ca scop informarea publicului larg cu privire la chestiuni de interes public.
Un alt element de diferențiere între reprezentanții celor două profesiuni este clientul fiecareia dintre ele. Jurnalistul are drept client publicul, iar PR-ul are drept client o companie. în momentul în care ziaristul și-ar asuma rolul comunicatorului și ar confunda tipurile de public, el ar comite o grava eroare care se regasește chiar și în modul în care este formulata legislația.
Ca o concluzie, trebuie facute eforturi pentru ca bariera care ar trebui să existe clar între jurnalist și specialist în relații publice să fie mult mai bine trasată. Mult prea multe conflicte decurg din faptul ca PR-iștii cad deseori în capcana de a crede ca știu să facă mai bine meseria jurnalistului, iar de multe ori și jurnaliștii cred același lucru despre meseria de comunicator.

Bibliografie

Borțun, D., Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, București, 2002.

Comănescu, I., Cum să devii un nimeni, Ed. Humanitas, 2009.

Gaillard, P., Tehnica jurnalismului, București, Editura Științifică, 2000.

Grigoryan, M., Manual de jurnalism, Centru Independent de Jurnalism,Chișinău, 2008.

Tulbure, A., Un blog despre jurnalism, jurnal și junime, 2011.

Balaban, D., Abrudan, M., – Tendințe în PR și publicitate, planificare strategică și instrumente de comunicare, Ed. Tritonic, București, 2008.

Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., – Mass-media și societatea, Ed. Comunicare.ro, ediția a doua revăzută și adăugită, București, 2003.

Hosu, I., Hanță, A., Comunicarea De Brand – Strategii Neconvenționale, 2011.

Gârmacea, R., Popescu, R., Gherguț. S., Dobrescu, P., O critică a comunicării, Ed. Comunicare.ro, București, 2002.

McQuail, D., Windahl, St., Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, traducere de Bârgăoanu, A., și Dobrescu, P., Ed. Comunicare.ro, București, 2001.

Nicola, M., Petre, D., Manual de publicitate, Editura comunicare. ro, București, 2001.

Gandeste.org – AN ALTERNATIVE MEDIA SELECTION Florentin Cristian, Constiințe.ro, 2009.

Revista românã de comunicare și relații publice”, Special Issue, 87-98 Vol. 13 (2011), no. 4 (24).

Ionescu, S., Citește Altfel, 2015 accesat în Mai 2015 la adresa:

[http://citestealtfel.ro].

Comănescu.ro Content On Demand, Consulting, Cenzură și Brandend Content, 2013 accesat in Martie 2015 la adresa:

[http://www.comanescu.ro/].

Public Relations Society of America’s “Official Statement of Public Relations”, November 6, 1982) accesat Aprilie 2015 la adresa:

[https://bibliotecalibera.files.wordpress.com/2008/05/introducere-in-relatii-publice.pdf].

D’Avantage Consult, PR in era 2.0, 2015 accesat Mai 2015 la adresa:

[https://davantage.wordpress.com/2015/05/05/pr-in-era-2-0]

Serban, L., la "Zilele BIZ", editia, 2005 Media&Pub. Curierul Național, 2005 accesat in Martie 2015 la adresa:

[http://www.wall-street.ro/articol/Marketing-PR/9229/Mass-media-si-relatiile-publice-impreuna-pentru-interesul-public.html]

Wilcox, D., Blogurile si podcasturile. Noile media în PR și marketing, Comuni@tii mobile / 2006 accesat Martie 2015 la adresa:

[http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari4/PASCAN.pdf]

Coman, C., Relațiile publice. Principii și strategii. Ed. Polirom, București, 2001;

Stancu V., Stoica M., Stoica A., Relații publice – succes și credibilitate. Ed. Economica, București, 1999.

Balaban, D., – Comunicare mediatică, Ed. Tritonic, București, 2009.