RAPORTUL DINTRE LIBERTATEA PRESEI ȘI DREPTUL LA VIAȚĂ PRIVATĂ Coordonator Lector univ. dr. RADU CHIRIȚĂ Absolvent RUSU DANA IOANA Cluj-Napoca 2009… [601936]

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
RAPORTUL DINTRE LIBERTATEA PRESEI ȘI DREPTUL LA
VIAȚĂ PRIVATĂ
Coordonator
Lector univ. dr. RADU CHIRIȚĂ
Absolvent: [anonimizat]

2009
Cuprins
I. Introducere …………………………………………………………………………………………….. 3
II. Noțiuni și protecție normativă …………………………………………………………………. 5
2.1. Dreptul la viață privată la nivel
internațional ……………………………………………………. 5
2.2.Libertatea presei la nivel
internațional ………………………………………………………………. 8
2.2.1.Libertatea presei ……………………………………………………………………………….. 8
2.2.2.Deontologie ……………………………………………………………………………………. 11
2.3.Cadrul legal din
România ……………………………………………………………………………… 14
2.3.1.Prevederile legislative ……………………………………………………………………… 14
2.3.2.Repararea prejudiciilor cauzate prin ingerințe ale presei în viața privată … 24
2.3.3.Noutăți aduse de proiectele noilor coduri, civil și penal ……………………….. 26
III. Ingerințe ale presei în viața privată ………………………………………………………… 28
3.1. Aspecte
generale …………………………………………………………………………………………. 28
3.2. Publicarea imaginii unei
persoane …………………………………………………………………. 35
3.2.1.Publicarea imaginii unei persoane publice …………………………………………. 35
3.2.2.Publicarea imaginii unei persoane private ………………………………………….. 42
3.2.3.Publicarea imaginii unei persoane care a avut sau are probleme cu legea . 44
3.2.4.Publicarea imaginii unei persoane decedate ……………………………………….. 46
2

3.3. Divulgarea stării de
sănătate ………………………………………………………………………… 49
3.4. Domiciliul ………………………………………………………………………………………………….
. 53
3.5. Corespondența …………………………………………………………………………………………….
. 56
3.6. Divulgarea altor aspecte ce țin de viața
privată ……………………………………………….. 59
IV. Concluzii …………………………………………………………………………………………… 65
V. Bibliografie …………………………………………………………………………………………. 67
I. Introducere
Convenția europeană a drepturilor omului, elaborată în cadrul Consiliului Europei, a
intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 și a fost ratificată de către România prin Legea nr. 30 din
18 mai 1994. Convenția obligă statele părți să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicția
lor drepturile și libertățile înscrise în acest act. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o
instituție recunoscută de statele părți și care contribuie la garantarea respectării Convenției, rol
îndeplinit și de către Comisie, până la încetarea existenței sale.
Precedată de alte documente naționale și internaționale referitoare la drepturile omului și
libertățile fundamentale, această convenție este până în prezent cel mai complex act în acest
domeniu. Drepturile apărate de Convenție sunt împărțite în drepturi intangibile, deoarece nu
comportă nicio derogare, și drepturi condiționale, acestea cunoscând anumite limitări. Dreptul la
viață privată și libertatea presei, garantate de către Convenție, fac parte din cea de-a doua
categorie.
În jurisprudența Curții, în aplicarea art. 10, cel care prevede libertatea de exprimare, este
accentuat rolul primordial al libertății presei în viața unui stat democratic. Însă statele
3

democratice garantează și viața privată a cetățenilor lor, astfel că de nenumărate ori instanțele au
trebuit să intervină și să clarifice problema raportului dintre libertatea presei și dreptul la viață
privată.
În societatea de astăzi, presa este câinele de pază al democrației, un formator de opinii și
o veritabilă sursă de informații pentru toți cetățenii. Însă în activitatea sa de satisfacere a
interesului public și a exercitării dreptului la informație, presa abordează subiecte care privesc
viața privată a unor indivizi. Aici apare problema determinării limitelor care fac ca libertatea
presei și dreptul la viață privată să nu fie absolute. Aceste limite diferă în funcție de calitatea
persoanei care face obiectul informației, publică sau privată, de comportamentul ei anterior vis-a-
vis de publicitatea vieții sale private. Când e vorba de fotografii, se iau în considerare natura
activității imortalizate și locul de desfășurare a acesteia, natura informațiilor cuprinse în
articolele care le însoțesc, unde este cazul. Un loc important în analiza acestui raport îl ocupă și
contextul social, politic, cultural sau economic în care a intervenit delimitarea libertății presei de
viața privată.
Laicizarea progresivă a societății a contribuit la extinderea sferei vieții private, care
cuprinde în prezent acte considerate altădată contrare moralei sociale. Odată cu dezvoltarea
societății au apărut tot mai multe opinii asupra conținutului vieții private. Jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului stă sub semnul acestor incertitudini și adoptă în prezent o
concepție extensivă asupra vieții private1. Se observă în jurul nostru că, odată cu trecerea
timpului, viața privată suferă din ce în ce mai multe ingerințe datorită înmulțirii mass-media și a
înlesnirii accesului la acestea, a evoluției tehnologiei care a adus posibilități noi în supravegherea
comportamentului persoanelor, a dezvoltării industriei de divertisment, precum și a interesului
general pentru senzațional, mondenități și dezvăluiri a unor aspecte ce țin mai mult de viața
privată. În condițiile în care individualismul modern și-a menținut sfera și chiar amplificat
revendicările, toate aceste procese au multiplicat problemele legate de viață privată și au
revigorat disputele cu privire la modul în care trebuie aceasta înțeleasă2.
Printr-o rezoluție, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei amintește importanța
găsirii unui echilibru între dreptul la viață privată și libertatea presei, acestea având aceeași
valoare, neputând, prin urmare, a fi ierarhizate3. Viața privată a devenit în ultima vreme o piață
1 F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.315. 2 P. Iliescu, Aspecte filosofice și morale ale dreptului la viață privată , prefață M. G. Losano, Legea italiană în privința
protecției vieții private , Editura All Beck, București, 2004, p. XII.3 CEDO, dec. SC Prisma Presse c. Franței, 1 iulie 2003.
4

foarte profitabilă pentru mass-media, așa că apare necesitatea unor reglementări la nivel național
care să o protejeze împotriva ingerințelor.
II. Noțiuni și protecție normativă
2.1. Dreptul la viață privată la nivel internațional
Primul document internațional care a menționat intimitatea a fost Declarația universală a
drepturilor omului a Națiunilor Unite din 1948, în art. 12: „nimeni nu va fi obiectul unor
imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său sau în corespondență.”
Un alt document internațional care protejează acest drept este Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea generală a ONU, în 1966 (art. 17). Trei ani mai
târziu, același drept este consacrat în articolul 11 al Convenției americane pentru drepturile
omului.
Convenția europeană a drepturilor omului reglementează dreptul la viață privată în art. 8.
Astfel, „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului
său și a corespondenței sale.” Aliniatul 2 stabilește situațiile în care autoritățile pot interveni în
exercitarea acestui drept și anume doar atunci când acest amestec este prevăzut de o lege și este
necesar într-o societate democratică „pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea
5

economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei,
ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
Noțiunea de „viață privată” în sensul art. 8 al Convenției, este autonomă și variabilă atât
în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp. Astfel, întinderea dreptului la
respectarea vieții private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viața sa
privată cu viața publică1.
În ceea ce privește noțiunea de viață privată și domeniul de aplicare al ei, Curtea
europeană a drepturilor omului „a considerat că nici nu este posibilă delimitarea exactă a sferei
de întindere a vieții private, nici nu este de dorit stabilirea unui câmp de aplicare a noțiunii strict
determinat, în condițiile în care evoluția viitoare a societății ar putea conduce la excluderea
nejustificată a unor ipoteze din domeniul de incidență al art.8”2.
„Principiul de interpretare definit de Curte, conform căruia Convenția este «un instrument
viu ce trebuie interpretat în lumina condițiilor vieții actuale», își găsește un domeniu de aplicare
privilegiat în cazul dreptului la respectarea vieții private și de familie”3.
Este semnificativă interpretarea dată dreptului la viață privată de către Comisia
Europeană a Drepturilor Omului: „Dreptul de a trăi, atât cât vrei, la adăpost de privirile celor
străini (…) Acesta cuprinde, de asemenea, într-o anumită măsură, dreptul de a stabili și de a
întreține relații cu alte ființe umane, cu deosebire în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea și
realizarea propriei personalități”4.
Majoritatea autorilor consideră că noțiunea de „viață privată” are un conținut complex
care grupează dreptul la propria imagine, dreptul la secretul corespondenței, ocrotirea secretului
profesional, dreptul la nume, inviolabilitatea domiciliului, situația averii, viața sentimentală5.
Dreptul la viață privată a mai fost prezentat ca și conținând „posibilitatea de a trăi viața în voie
cu minimum de ingerințe. Acesta privește viața privată, viața familială și viața de acasă,
integritatea fizică și morală, onoarea și reputația, faptul de a nu fi prezentat sub o lumină falsă,
nedivulgarea faptelor obișnuite sau jenante, publicarea fără permisiune de fotografii private,
1 CEDO, dec. Bruggemann și Scheuten c. Germaniei, 12 iulie 1977 apud C. Bîrsan, Convenția europeană a
drepturilor omului. Comentariu pe articole , vol. I, Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005, p. 600.2 R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații , vol. II, Ed. C. H. Beck, București,
2007, p. 38.3 Tyrer apud F. Sudre, op. cit., p. 313. 4 C. M. Cercelescu, Regimul juridic al presei. Drepturile și obligațiile jurnaliștilor , Editura Teora, București, 2003,
p. 35.5 Studii privind jurisprudența CEDO , Institutul Național al Magistarturii, București, 2003, p. 260.
6

protecția împotriva spionajului, a indiscrețiilor nejustificate sau inadmisibile, protecția împotriva
utilizării abuzive de comunicări private, protecția împotriva divulgării informațiilor comunicate
sau primite în mod confidențial de către un particular”1. Percepțiile noi din viața socială au dus la
includerea în viața privată a unor aspecte moderne precum avortul, homosexualitatea,
transsexualitatea, precum și anumite dezvoltări ale mijloacelor de comunicare, precum
interceptările telefonice sau ale corespondenței electronice, utilizarea bazelor de date personale
informatizate etc2.
Viața privată nu cuprinde numai dreptul de a sta închis în propriul „univers”, cu
excluderea celorlalți, adică viața privată personală, ci și dreptul de a ieși din acest „univers”,
pentru a merge spre ceilalți membri ai societății, adică viața privată socială3.
Într-o hotărâre de principiu, Curtea a arătat că dreptul la viață privată nu se limitează la
„un «cerc intim» în care fiecare își poate trăi viața personală după plac,” ci înglobează și dreptul
de a stabili și dezvolta relații cu semenii. În consecință, activitățile profesionale sau comerciale
sunt incluse și ele în noțiunea de viață privată, deoarece oamenii întâlnesc în timp ce își exercită
profesia cele mai multe ocazii de a „strânge legăturile cu lumea exterioară.4 Acest fapt a fost
perceput drept puțin artificial de o parte a doctrinei5. Secția socială a Curții de Casație franceze
reține și ea că „angajatul are dreptul, chiar în timpul lucrului și la locul de muncă, la respectarea
intimității vieții sale private”6.
Într-o cauză, Comisia afirmă că „viața privată presupune viața care nu e conscrată unei
activități publice și la care terții nu au, în principiu, acces” și „încetează acolo unde individul
intră în contact cu viața publică sau atinge anumite interese protejate.” Această concepție
restrânsă asupra noțiunii de viață privată e completată ulterior, chiar în același raport. Așadar,
dreptul la viață privată „asigură individului un domeniu în care acesta poate să urmărească în
mod liber dezvoltarea și împlinirea personalității sale. În acest scop, el trebuie să aibă
posibilitatea de a stabili relații de diferite feluri cu alte persoane.”7 Este dificil de trasat granița
dintre viața privată și ceea ce iese în afara ei, mai ales în cazul persoanelor publice. Criteriul
1 O. De Schutter, Vie privée et protection de l'individu vis-à-vis des traitements de données à caractère personnel ,
Revue trimestrielle des droits de l'homme , nr. 45/2001, p. 179.2 J. L. Charrier, apud C. Bîrsan, op. cit., p. 601.3 J.-P. Margenaud apud C. Bîrsan, op. cit., p. 618-619.4 CEDO, hot. Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992, hot. Halford c. Regatului Unit, 25 iulie 1997.5 O. De Schutter, op. cit., p.155.6 Cass. soc., 2 octombrie 2001, SC Nikon France SA apud F. Sudre, op. cit., p. 325.7 CEDO, dec. Bruggemann și Scheuten c. RFG, 12 iulie 1997.
7

spațial prezintă și el dificultăți în determinarea vieții private. Legislația franceză stabilește că
deplasarea pe stradă a unei persoane ține de viața ei privată, în vreme ce participarea deliberată la
un spectacol, nu.
Dreptul la respectarea vieții private vizează, în principal, apărarea indivizilor împotriva
ingerințelor arbitrare ale puterilor publice. De asemenea, acest drept generează în sarcina statelor
obligații pozitive, adică adoptarea unor măsuri de ordin legislativ sau de alt ordin, destinate să
facă efectivă interdicția unor asemenea imixtiuni în viața privată. Acest lucru este necesar cu atât
mai mult cu cât atingerile aduse dreptului la respectarea vieții private sunt adesea consecința
faptelor unor persoane particulare, printre care se numără și societățile de presă și jurnaliștii.
La câteva săptămâni de la accidentul care a curmat viața Prințesei de Wales, Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluție cu privire la dreptul la respectarea vieții
private (Rezoluția 1165-1998). Cu această ocazie a avut loc o întărire a protecției vieții private la
nivel european. Adunarea parlamentară a amintit în mod special că viața privată trebuie protejată
și împotriva persoanelor fizice și instituțiilor private, inclusiv a mijloacelor de comunicare în
masă, nu numai împotriva ingerințelor puterilor publice.
2.2. Libertatea presei la nivel internațional
2.2.1. Libertatea presei
Odată cu apariția O.N.U. și codificarea dreptului internațional al drepturilor omului,
libertatea de exprimare a căpătat o recunoaștere și o protecție internațională. Libertatea de
exprimare a fost prevăzută în art. 19 al Declarației universale a drepturilor omului– dreptul
fiecărui individ „de a căuta, primi și difuza informații și idei prin orice mijloace și fără a ține
cont de frontiere”, în art. 19 al Pactului internațional cu privire la drepturi civice și politice, în
art. 13 din Convenția Americană a Drepturilor Omului, în art. 10 al Convenției europene a
drepturilor omului, ca și în alte documente regionale.
Art. 10 al Convenției reglementează libertatea de exprimare care cuprinde „libertatea de
opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul atorităților
8

publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună
societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.”
Asemeni art. 8, în aliniatul 2 sunt prevăzute situațiile în care statul poate limita exercitarea
acestui drept. Spre deosbire de dreptul la viață privată, în plus, libertatea de exprimare poate fi
îngrădită pe motiv de integritate teritorială, protecția reputației altora, pentru a împiedica
divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității
judecătorești.
Libertatea de exprimare apără toate categoriile de informații obiective, pluraliste și toate
creațiile și ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora. De ea se bucură
mijloacele de informare în masă, cetățenii și creatorii științifici, literari sau artistici. Se includ,
deci, în sfera de protecție a articolului 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul
suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei, chiar și internetului, deși nu există o
jurisprudență în acest sens.1 Sunt, așadar, protejate toate mijloacle de producere, transmitere și
distribuire a informației. În jurisprudența ei, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare se aplică
„nu numai ideilor acceptate de către toată lumea sau considerate indiferente, ci și pentru cele care
rănesc, șochează sau neliniștesc”2.
În viziunea Curții, presa este unul dintre stâlpii democrației, având rolul esențial de a
asigura dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general și a constitui un veritabil
mijloc de echilibru democratic prin critica pe care o poate promova la adresa celorlalți actori din
viața publică. A fost calificată drept „câinele de pază” al unei societăți democratice.3 În
jurisprudența ei, Curtea a admis destul de greu atingeri aduse libertății de exprimare a presei4.
Pedepsele împotriva presei pentru publicarea de informații și de opinii care privesc chestiuni de
interes public sunt intolerabile, cu unele excepții foarte clar definite, pentru că altfel ar exista
posibilitatea de a descuraja jurnaliștii să discute public chestiunile ce afectează viața
comunității5. Instanța de la Strasbourg interpretează art. 10 în sensul că regula într-o societate
democratică este reprezentată de libertatea de exprimare consacrată în alin. 1, iar excepțiile de la
această regulă, prevăzute în alin. 2, trebuie să fie de strictă interpretare6. Astfel, de fiecare dată
1 Studii privind jurisprudența CEDO , Institutul Național al Magistraturii, București, 2003, p. 284-285.2 CEDO, hot. Handyside c. Regatului Unit, 7 decembrie 1976.3 CEDO, hot. Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, 25 iunie 1992. 4 R. Chiriță, op. cit., vol. II, p. 177.5 Mass-media și libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului , Editura Setronic, București, 1997, p. 49.6 CEDO, hot. Sunday Times c. Regatului Unit, 26 aprilie 1979.
9

când se pune problema limitării libertății de exprimare, Curtea europeană verifică în mod
amănunțit dacă sunt îndeplinite condițiile proporționalității măsurii respective: ea trebuie să fie
prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, adică
să fie proporțională cu scopul urmărit.
Și totuși, unele organizații internaționale ale jurnaliștilor au considerat că restricțiile
impuse de art. 10 au caracter mult prea general și dau posibilitatea statelor de a restrânge peste
măsură exercițiul libertății de exprimare și de informare. Nu demult, organizația americană
„World Press Freedom Committee” a avertizat printr-un raport intitulat „Un rezultat viciat” că
C.E.D.O. îngrădește libertatea presei, secțiunea a doua a art. 10 prevăzând prea multe restricții,
ceea ce dă posibilitatea guvernelor să restrângă prea mult libertatea presei.1
În jurisprudența sa, Curtea arată că nu se dorește uniformizarea pozițiilor naționale,
lăsând fiecărui stat o marjă largă de apreciere2. Însă în această situație, intervenția statului trebuie
să fie proporțională; putând să dispună propriile măsuri pe care le consideră necesare respectării
dreptului, ele trebuie, însă, în același timp să respecte obligațiile prevăzute de Convenție3.
Obiectul libertății de exprimare se referă la ce anume se poate exprima liber.
Particularizând la domeniul presei, obiectul libertății de exprimare îl reprezintă informațiile
corecte și de interes public, precum și opiniile sau comentariile cu privire la situații ori
evenimente concrete. Principalul obiectiv al mediei trebuie să fie satisfacerea dreptului de
informare ce aparține cititorului. Subordonarea libertății presei dreptului la informare determină
specificul libertății de exprimare prin presă față de libertatea de exprimare prin alte mijloace. În
timp ce manifestările sau exteriorizările artistice, spre exemplu, nu trebuie să prezinte neapărat
un interes public, acesta putând fi și personal, presa este obligată să reflecte numai problematici
ce țin de interesul public. De altfel, dreptul la informare al ziaristului și al cititorului este limitat
la informațiile de interes public.4 Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un
ziarist, exercită libertatea sa de expresie, își asumă „îndatoriri și responsabilități” a căror
întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat5. Curtea a decis că
numai prin respectarea „îndatoririlor și responsabilităților” ce-i revin, presa își îndeplinește
1 C. M. Cercelescu, op. cit., p. 23. 2 CEDO, hot. Wingrove c. Regatului Unit, 25 noiembrie 1996.3 J.-M. Larralde, La liberté d'expression et le blasphème , Revue trimestrielle des droits de l'homme , nr. 32/1997,
p.731.4 C. M. Cercelescu, op. cit., p. 27.5 C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 766.
10

funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, mai ales în privința
reputației și drepturilor altor persoane și a prevenirii difuzării de informații confidențiale, având
misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în
jurisprudența sa1.
Chiar dacă organele de la Strasbourg (Comisia și Curtea) nu au urmat întotdeauna, în
soluțiile de speță, abordarea favorabilă libertății de exprimare anunțată în cauza Handyside, fiind
uneori criticate de doctrina de specialitate pentru acest lucru, rolul preeminent al dreptului la
liberă exprimare a fost constant afirmat cel puțin la nivel de principiu, el trebuind să călăuzească
orice analiză a vreunei restrângeri aduse acestei libertăți2.
Instanțele de judecată naționale din majoritatea țărilor au recunoscut importanța
fundamentală a libertății de exprimare și a libertății presei. De exemplu, în Franța, Consiliul
Constituțional a declarat că aceste libertăți constituie una din garanțiile esențiale a tuturor
celorlalte drepturi și libertăți. Și după cum observa Curtea Constituțională a Spaniei, exprimarea
liberă și o presă liberă, împreună cu demnitatea persoanei și drepturile sale inviolabile, inerente,
aceasta constituie baza tuturor celorlalte drepturi și libertăți fundamentale.3
Dar libertatea presei a adus și aspecte negative. A apărut fenomenul paparazzi, care face
victime prin hărțuirea constantă a persoanelor publice, cazul Prințesei Diana fiind foarte bine
cunoscut. Scandalul și bârfele distrug reputații și atrag într-un mod malefic curiozitatea unui
segment de public consistent.
2.2.2. Deontologie
Jurnaliștii se regăsesc printre destinatarii direcți ai reglementării în privința vieții private,
în măsura în care reprezintă o parte importantă a celor care operează prelucrarea informațiilor și
care trebuie câteodată păstrate secrete când se referă la sfera personală. Garanția oferită de art. 10
unui jurnalist în ceea ce privește afirmațiile privind subiecte de interes general este subordonată
condiției ca acesta să acționeze cu bună-credință, furnizând informații exacte și demne de crezut,
cu respectarea deontologiei jurnalistice4. Toate codurile deontologice fac referire la raportul
1 CEDO, hot. Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001, apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 767. 2 D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, Editura All Beck, București, 2005, p. 464-465.3 Mass-media și libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului , Editura Setronic, București, 1997, p.27.4 R. Chiriță, op. cit., vol. II, p. 178.
11

dintre jurnalist și eventuala publicare a unor aspecte de viață privată, precizând apoximativ
același lucru: viața privată a persoanelor nu va fi obiect al informării dacă nu servește interesului
public.
Buna-credință de care trebuie să dea dovadă jurnaliștii presupune: „legitimitatea scopului
urmărit, absența animozității personale, obiectivitate, măsură și decență în expresie, respectarea
principiului nevinovăției“1.
Prin Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire
la etica ziaristică sunt enunțate principiile deontologice care trebuie respectate de profesioniștii
din acest domeniu în întreaga Europă. Rezoluția nr. 1215 din același an a recomandat
Comitetului Miniștrilor să invite statele membre să adopte o declarație privind etica ziaristicii,
conform liniilor directoare ale Rezoluției nr. 1003. În România, prin Hotărârea Camerei
Deputaților nr. 1215 din 1993 și a Senatului nr. 32 din 1994 s-a făcut recomandarea tuturor
ziariștilor să țină seama și să aplice principiile deontologice cuprinse în cele două rezoluții
amintite.
Rezoluția 1003 din 1993 prevede în art. 23 că în redactarea informațiilor și a opiniilor,
„trebuie respectat dreptul cetățenilor la viață privată. Persoanele care dețin funcții publice au
dreptul ca viața lor particulară să fie apărată, cu excepția acelor cazuri în care viața lor
particulară are un efect asupra vieții publice. Faptul că o persoană deține o funcție publică nu
înseamnă că poate fi privată de dreptul la viața particulară.” Pentru a îndruma instanțele
naționale, art. 23 al acestei rezoluții amintește că „încercarea de a realiza un echilibru între
dreptul la respectarea vieții private, ( … ), și libertatea de expresie, ( … ), este amplu ilustrată de
jurisprudența recentă a Comisiei Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.”
Codul sindicatului presei cotidiene regionale din Franța , apărut în dec. 1995 afirmă:
„ziarul se va asigura că viața privată este respectată, precum și dreptul fiecărui individ la propria
imagine. Publică doar fapte pe care le consideră că aparțin sferei publice.”
Codul deontologic al ziaristului din România , în art. 8, prevede că „presa respectă viața
privată și sfera intimă a individului. Dacă comportamentul privat al unei persoane are atingere cu
interesele publice, presa poate folosi informațiile din această sferă. Trebuie să se constate mai
întâi dacă publicarea acestora nu violează drepturile personale ale terților.” Societatea Română
de Radio, în art. 14 al codului său deontologic, se angajează că „va respecta dreptul indivizilor la
1 O. Ungureanu, Dreptul la onoare și dreptul la demnitate , Pandectele Române, nr. 2/2006, p. 134.
12

viața privată și este conștientă că persoane cu funcții în viața publică au dreptul la o viață privată,
în afara cazului în care aceasta poate avea urmări asupra vieții publice.” Codul deontologic al
ziaristului adoptat de Corpul Român de Presă stipulează în art. 4 că „ziaristul e obligat să
respecte viața privată a cetățenilor și nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obține
informații sau imagini despre acestea. Atunci când comportamentul privat al unei personalități
publice poate avea urmări asupra societății, principiul neintruziunii în viața privată ar putea fi
eludat. Este preferabil ca minorii, bolnavii și victimele unor infracțiuni să beneficieze de
păstrarea confidențialității identității. Se va menționa rasa, naționalitatea apartenența la o
anumită minoritate numai în cazurile în care informația publicată se referă la un fapt strict legat
de respectiva problemă.” Codul deontologic al jurnalistului elaborat de Convenția organizațiilor
de media din România permite amestecul în viața privată atunci când interesul public de a afla
informația prevalează, iar în acest context este irelevant dacă o persoană publică a dorit sau nu să
dobândească această calitate. În privința naturii activității, aceasta nu este privată doar pentru
motivul că nu e desfășurată în public. Legea audiovizualului din România, adoptată în 1992,
stabilește că libertatea de exprimare audiovizuală nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața
particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Nerespectarea acestei dispoziții
constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, conform art. 39.
Regulile de conduită formulate de Uniunea națională a jurnaliștilor din Marea Britanie
stabilesc în art. 5 că jurnalistul nu va obține informații și fotografii decât prin mijloace legale.
Folosirea de mijloace neortodoxe poate fi justificată prin considerații de interes public, aspect
lăsat la aprecierea jurnalistului. Articolul următor adaugă că și atunci când e prezent interesul
public, jurnalistul trebuie să se abțină de la a tulbura durerea și necazul persoanelor. Code of
Practice, adoptat de Comisia britanică pentru plângeri îndreptate împotriva presei conține în art.
4 reglementări privitoare la viața privată. Astfel, „oricine are dreptul să i se respecte viața privată
și de familie, casa, sănătatea și corespondența. O publicație este obligată să justifice intruziunile
în viața privată a oricărui individ, fără acceptul acestuia. Folosirea aparatelor performante pentru
a îi fotografia pe oameni în locuri private fără consimțământul lor este inacceptabilă.” O notă a
aceluiași articol arată ce trebuie înțeles prin „locuri private” și anume „proprietăți publice sau
private unde apare o așteptare îndreptățită la privacy”, mai exact, acestea sunt orice locuință
privată, împreună cu grădina și clădirile anexe, dar fără împrejurimile proprietății, camere de
hotel, nu și alte spații ale hotelului, precum și acele părți ale unui spital public sau privat, unde
13

pacienții sunt tratați sau găzduiți. În art. 5 se interzice, sub rezerva existenței interesului public,
folosirea de către jurnaliști a unor dispozitive glandestine de ascultare pentru obținerea și
publicarea de materiale, precum și interceptarea convorbirilor telefonice private. Articolul 8,
referitor la hărțuire, interzice jurnaliștilor să îi fotografieze pe indivizi fără consimțământul lor,
să persiste în a-i fotografia după ce li s-a cerut să renunțe. Pot apărea excepții de la aceste
prevederi, atunci când interesul public o cere. Art. 18 arată ce înseamnă interes public: detectarea
sau expunerea unei crime sau a unei infracțiuni serioase, protejarea sănătății și a siguranței
publice, prevenirea publicului pentru a nu fi înșelat de o declarație sau acțiune a unei persoane
sau instituții. În alte cazuri, unde nu pot fi aplicate aceste trei situații, Comisia va cere editorului
dovada satisfacerii interesului public.
În Italia, Legea nr. 675 din 1996 – Codul deontologic , cere jurnaliștilor – potențiali
contra-interesați în afirmarea secretului vieții private, în măsura în care, dimpotrivă, este în
interesul lor să difuzeze informația – să își însușească garantarea vieții private a celuilalt,
autocenzurând, în substanță propriul rol de informatori profesioniști.
2.3. Cadrul legal din România
2.3.1. Prevederile legislative
Convenția obligă statele semnatare să asigure exercițiul drepurilor și libertăților prevăzute
de aceasta. Curtea reamintește că exercițiul real și efectiv al libertății de exprimare „nu depinde
numai de obligația statului de a se abține de la orice ingerință, ci poate impune măsuri pozitive
de protecție chiar și în relațiile dintre persoane private. Pentru a determina dacă există o obligație
pozitivă a statului va fi luat în considerare justul echilibru ce trebuie realizat între interesul
general și interesele personale. Întinderea acestor obligații variază, inevitabil, în funcție de
diversitatea situațiilor din statele contractante și a alegerilor ce trebuie să fie făcute în termeni de
priorități și resurse. Acestă obligație nu trebuie să fie interpretată de o manieră de natură a
impune autorităților o sarcină insuportabilă sau excesivă.”1 Deci, responsabilitatea unui stat poate
1 CEDO, hot. Özgür Gündem c. Turciei, 16 martie 2000.
14

să fie angajată dacă nu și-a respectat obligația de a edicta o legislație internă. Prin noțiunea de
„lege” stabilită de către Curte și Comisie se înțelege atât dreptul scris (Constituție, legi, acte
normative ale administrației centrale sau locale, convențiile internaționale aplicabile în dreptul
intern), cât și jurisprudența sa (nu numai pentru țările din sistemul common law, ci și pentru cele
din sistemul continental)1. Curtea de la Strasbourg amintește în jurisprudența sa că prin cerința ca
măsura adoptată să fie prevăzută de lege se pretinde nu numai ca măsura să aibă o bază legală în
dreptul intern, dar trebuie ca norma care o permite să fie accesibilă și previzibilă.
Art. 11, alin. 2 și art. 20 din Constituția României formulează principiul efectului direct,
prin includerea în dreptul român a tratatelor internaționale ratificate de România, respectiv
principiul priorității reglementărilor internaționale privind drepturile omului față de legile interne
în caz de neconcordanță. Art. 30 din legea fundamentală garantează libertatea de exprimare și
libertatea presei, dar aduce limitări acestora în aliniatul 6: „libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.”
Același articol, în alin. 4 prevede că mijloacele de informare în masă, publice și private sunt
obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Art. 26 din legea fundamentală prevede
că „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.”
După modelul Convenției și Constituția României prevede anumite limitări ale
drepturilor și libertăților, deci și pentru libertatea de exprimare. În art. 53. alin. 1 sunt prevăzute
motivele limitării: „ apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a
drepturilor și a libertăților cetățenilor ; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor
unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosbit de grav.” Alin. 2
completează faptul că „restângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în
mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.” Prin urmare,
orice limitare concretă a libertății de exprimare trebuie să fie acceptată cu precauție de către
judecător și numai după realizarea unui control efectiv al proporționalității între scopul urmărit
prin acea limitare și mijloacele folosite, în conformitate cu regulile stricte ale art. 53. Acest
control de proporționalitate este absolut necesar întrucât libertatea de exprimare este una prin
excelență relativă, iar posibilitățile formale de limitare din partea puterii statale sunt destul de
numeroase. Din păcate, Curtea Constituțională a României, ori de câte ori este investită cu
1 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 481.
15

soluționarea unui conflict între libertatea de exprimare și o altă valoare dintre cele menționate în
alineatele (6) și (7) ale art. 30, nu aplică regulile controlului de proporționalitate, ci preferă, de
obicei, să valideze aproape automat limitarea acestei libertăți. La aceasta se adaugă o interpretare
formală a art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în temeiul art. 20 din Constituție,
în dezacord cu bogata jurisprudență a Curții europene în aceeași materie.1 Când este vorba de
presă, posibilitatea de apreciere națională trebuie pusă în balanță cu interesul unei societăți
democratice de a asigura și a menține libertatea presei. Este necesar ca orice restricție impusă să
fie proporțională cu scopul urmărit.2
Dar dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale ale
cetățenilor români sunt simple enunțuri dacă nu au suportul legislativ adecvat exercitării lor.
Libertatea de exprimare trebuie să fie principiul unei societăți deschise. Nefiind un drept absolut,
evident că și de la acest principiu pot exista derogări justificative, însă limitele respective trebuie
prevăzute expres de către lege și trebuie să fie de strictă aplicare și interpretare. Numai astfel se
poate vorbi de o veritabilă libertate de exprimare. Simpla sa proclamare nu este suficientă. Chiar
și constituțiile din perioada comunistă au prevăzut libertatea de exprimare. Cu toate acestea este
de notorietate că ea nu a existat în acea perioadă. Deci consacrarea constituțională este o condiție
necesară, dar nu și suficientă pentru ca libertatea de exprimare să existe cu adevărat.3
Dreptul la respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței unei persoane
trebuie să fie reglementat prin dispoziții legale naționale și internaționale, dar trebuie ca acest
drept să fie și ocrotit, ocrotire ce se realizează atât prin mijloace de natură penală, cât și prin
mijloace cu caracter civil. Dacă în planul dreptului civil, imperativul este cel al reparării
prejudiciului ca rezultat dăunător de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării
dreptului la viață privată, din perspectiva dreptului penal, viața privată este ocrotită prin
incriminarea faptelor care aduc atingere secretului și liniștii personale4.
Mijloacele penale prin care sunt protejate persoanele de faptele care lezează demnitatea
sunt incriminarea insultei și calomniei. Datorită faptului că ele apără onoarea, reputația,
demnitatea și dreptul la propria imagine, atribute esențiale ale ființei omenești, acestea ocrotesc
atât un interes personal, prin apărarea personalității umane, cât și un interes al societății prin
1 S. Rădulețu, Libertatea de exprimare și limitele ei. Comentarii ale art. 30 din Constituția României , Curierul
Judiciar, nr. 5/2007, p. 91. 2 C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 801.3 S. Rădulețu, op. cit., p. 82.4 Studii privind jurisprudența CEDO , Institutul Național al Magistraturii, București, 2003, p. 262.
16

asigurarea unor relații sociale bazate pe respect reciproc1. Insulta constă în „atingerea adusă
onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin
expunerea la batjocură.” Calomnia înseamnă „afirmarea sau imputarea în public, prin orice
mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune
acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public.”
Ambele infracțiuni pot fi comise prin intermediul presei care are posibilitatea de a crea sau
distruge imaginea unei persoane. Imaginea publică este esențială pentru un om politic, dar și
pentru orice persoană și în mod deosebit atunci când ea este aleasă, numită sau dorește să fie
acceptată. Interesul general în cazul funcțiilor publice are un rol esențial în țărmuirea vieții
intime, a dreptului la propria imagine a celui care candidează sau le ocupă, în sensul că tot ce
este sau poate fi determinant în eficiența funcției publice trebuie cunoscut de cetățeni. Astfel, cel
care a săvârșit ilegalități nu le poate acoperi invocând necesitatea apărării demnității, reputației,
dreptului la respectarea vieții private. Imaginea favorabilă se formează ușor, mai ales când nu e
fundamentată pe informații adevărate, dar, în același timp, imaginea poate fi deformată
intenționat pentru a servi unor scopuri, de cele mai multe ori nedrepte.2
Atunci când presa ia în derâdere anumite aspecte ale vieții private ale unei persoane și
astfel știrbește renumele, stima, respectul, prețuirea sau considerația de care se bucură persoana
în societate se încalcă dreptul la viața privată a acesteia. În aliniatul 2 al art. 205 se incriminează
„atribuirea unei persoane a unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui
relevate,” iar starea de sănătate e un aspect ce ține de intimitatea persoanei. Prin urmare, insulta
poate fi conexată și cu protejarea dreptului la viață privată, nu numai cu dreptul de a critica.
Același lucru se poate afirma și despre calomnie. În situația în care faptele afirmate țin de viața
privată și ar expune persoana unei sancțiuni penale, administrative ori disciplinare ori disprețului
public, iar acestea nu sunt adevărate, se poate reține comiterea infracțiunii de calomnie, în
apărarea vieții private. Dacă afirmațiile ar privi fapte adevărate sau divulgarea s-a făcut pentru
apărarea unor interese legitime, iar astfel nici calomnia și nici insulta nu ar putea fi reținute
datorită probării verității, persoana vătămată nu poate recurge decât la calea reparării
prejudiciilor morale suferite prin angajarea răspunderii delictuale a mijloacelor de comunicare în
1 S. Bogdan, Drept penal. Partea specială , vol. I, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 180; V. Dabu, R.
Borza, Demnitate. Garantarea demnității. Constituționalitatea abrogării dispozițiilor care incriminau insulta și
calomnia, Curierul judiciar, nr. 3/2007, p.78. 2 V. Dabu, R. Borza, Demnitate. Garantarea demnității. Constituționalitatea abrogării dispozițiilor care incriminau insulta
și calomnia, Curierul judiciar, nr. 3/2007, p. 82.
17

masă. Incriminarea subzistă chiar dacă acuzatul a spus adevărul, dar nu a avut niciun interes
legitim să-l spună. În privința ziariștilor, admisibilitatea probei verității în materie de insultă este
discutabilă sub aspect practic întrucât informațiile publicate trebuie să fie obiective, să se refere
la fapte. Informarea prin presă are rolul să supună dezbaterii publice faptele acelor persoane.
Totuși, există unele situații în care proba verității este admisibilă. Spre exemplu, atribuirea unei
boli mintale unei persoane publice, dacă această boală îl face inapt pentru funcția pe care o
deține, ar putea justifica admisibilitatea probei verității.1
Legea nr. 278/2006 a abrogat art. 205, 206 din C. pen., dar ulterior, Curtea
Constituțională decide că aceste abrogări sunt neconstituționale. Principiul minimei intervenții a
dreptului penal ar trebui să determine legiuitorul la a renunța la incriminarea faptelor privind
demnitatea unei persoane2, dar mijloacele legislației civile de apărare a demnității omului sunt
insuficiente pentru a o garanta față de actele și faptele acelora care dispunând de sume mari de
bani pot plăti despăgubirile civile sau o eventuală amendă civilă fără a fi afectați și a se realiza
efectul preventiv scontat ori sancționator al acestei măsuri. Inegalitatea între persoane ca
posibilități de plată afectează de regulă efectul preventiv și constrângător al mijloacelor civile de
apărare a demnității omului, mijloace de care, datorită taxelor judiciare și cheltuielilor cu
apărătorii, martorii etc., nu se pot folosi. Astfel, dacă insulta și calomnia nu ar fi incriminate, cine
nu are posibilități materiale nu are nici acces la apărarea demnității, onoarei, reputației și
dreptului la propria imagine.3 Chiar dacă se asigură despăgubiri civile, acestea în multe cazuri nu
acoperă prejudiciile de imagine cu implicații politice, economice ori de altă natură și nici nu sunt
educative pentru cei care au și le plătesc fără a fi afectați, cum, de altfel, și pentru cei care nu au
de unde să le plătească și, evident, nu plătesc4. Unii care susțin abrogarea acestor infracțiuni
afirmă că demnitatea nefiind evaluabilă în bani și, deci, ireparabilă și prin sancțiuni de ordin
civil, nu e asigurată într-un mod mai satisfăcător de către sancțiuni cu caracter penal5.
Curtea Constituțională a urmărit în luarea deciziei și faptul că aceste infracțiuni contra
demnității sunt incriminate, uneori și mai sever, și în legislațiile altor țări europene, precum:
1 C. M. Cercelescu, op. cit., p. 180.2 S. Bogdan, op. cit., p.180.3 V. Dabu, R. Borza, Demnitate. Garantarea demnității. Constituționalitatea abrogării dispozițiilor care incriminau
insulta și calomnia, Curierul judiciar, nr. 3/2007, p. 83.4 V. Dabu, R. Borza, Constituționalitatea abrogării dispozițiilor care incriminează insulta și calomnia , Dreptul, nr.
6/2007, p. 201.5 Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituțională, opinia separată, apud V. Dabu, R. Borza, Demnitate. Garantarea
demnității. Constituționalitatea abrogării dispozițiilor care incriminau insulta și calomnia , Curierul judiciar, nr.
3/2007, p. 85.
18

Franța, Germania, Italia, Elvația, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia, Ungaria
și altele1. Prin urmare, este discutabil, dacă nu chiar inadmisibil, faptul ca cetățenii acestor țări
ale Uniunii Europene să se bucure în țările lor de o protecție prin mijloace penale a demnității,
onoarei, reputației și dreptului la propria imagine, iar când circulă prin România sau lucrează aici
să nu beneficieze de o astfel de protecție2.
Curtea a considerat că abrogarea în discuție a creat un vid legislativ, inadmisibil și
contrar dispoziției constituționale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În
absența ocotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 și 207 C. pen, demnitatea, onoarea și reputația
persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală și adecvată.
Posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale prin dispozițiile art. 998 C. civ.nu constituie în
opinia Curții o protecție juridică adecvată a demnității umane, deoarece aceasta nu poate fi
evaluată în bani și nici compensată prin foloase materiale, iar dezonoarea este prin natura sa
ireparabilă. Prin abrogarea acestor infracțiuni se încalcă dreptul liberului acces la justiție al
cetățenilor, deoarece victimele infracțiunilor de insultă și calomnie nu au nicio posibilitate reală
și adecvată de a beneficia pe cale judiciară de apărarea demnității lor, valoare supremă, garantată
de Constituție. Libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane,
deci libertatea de exprimare poate fi limitată atunci când ea poate încălca drepturile și libertățile
celorlalți. Curtea a apreciat că această abrogare încalcă prevederile art. 30 alin. 8 din Constituție,
potrivit căruia „delictele de presă se stabilesc prin lege.”3
„Constituția însă nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea
adecvată, efectivă și eficientă a acestei valori. Aceasta este lăsată la libera apreciere a
legiuitorului. Politica penală a statului poate avea diferite imperative și priorități, în diferite
perioade de timp, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele anumitor fapte antisociale.
În raport cu acestea, legiuitorul stabilește mijloacele juridice prin care se poate realiza protecția
diferitelor relații sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor fapte, care
trebuie incriminate și combătute prin aplicarea unor sancțiuni penale. Având în vedere aceste
prerogative, aparținând exclusiv legiuitorului, aprecierea că în prezent nu se impune apărarea
prin mijloace de drept penal a demnității, reputației și a dreptului persoanei la propria imagine și
în consecință, dezincriminarea faptelor de insultă și calomnie nu contravine niciunei norme
1 Decizia Curții Constituționale, nr. 62/2007 publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007. 2 V. Dabu, R. Borza, Constituționalitatea abrogării dispozițiilor care incriminează insulta și calomnia , Dreptul, nr.
6/2007, p. 202.3 Decizia Curții Constituționale, nr. 62/2007 publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007.
19

constituționale, constituind doar o problemă de oportunitate și de justificare practică.”1 Curtea a
opinat că în lipsa incriminării viața socială ar fi imposibilă, dar, dimpotrivă, în perioada cât textul
a fost abrogat nu a existat nicio recrudescență a acestei infracțiuni care să fi făcut imposibilă
viața socială, demonstrând că incriminarea e o chestiune de oportunitate și nu de
constituționalitate2.
În combaterea hotărârii Curții Constituționale au existat păreri conform cărora
„important nu este ca societatea să se considere lezată printr-o astfel de faptă (ceea ce este de
esența sancțiunii penale), ci ca victima să fie ocrotită prin posibilitatea de a obține despăgubiri
pentru pagubele materiale și morale suferite”3. Alți doctrinari au considerat că pe lângă
prejudiciul de imagine suferit de persoana în cauză, s-a produs și un prejudiciu social prin
afectarea dreptului la o informație corectă a fiecărui cetățean. Iar informarea corectă ca
modalitate de reparare a imaginii, presupune bani, respectiv despăgubiri, obligarea publicării
etc.4
În doctrină s-a considerat că aceste incriminări sunt justificate pentru acțiunile care
constituie un atentat grav la demnitatea umană, în restul cazurilor fiind de ajuns protecția oferită
de mijloacele extrapenale. Iar în ceea ce privește vidul de reglementare creat, acesta nu există,
deoarece legislația română conține prevederi aplicabile acestei materii. Art. 998 C. civ. este
aplicabil, el fiind folosit de instanțele penale când soluționau latura civilă a cauzei în cazul
infracțiunilor de insultă și calomnie, împreună cu art. 54 din Decretul 31/1954. Aceleași
reglementări combat argumentul instanței de contencios constituțional conform căreia aceste
dezincriminări înlătură singura cale de acces la justiție pentru apărarea demnității. Liberul acces
la justiție nu înseamnă doar recurgerea la o instanță penală, ci dreptul de a se adresa unei instanțe
în vederea activării unor mijloace eficace de protecție a dreptului încălcat, ceea ce este pe deplin
realizat prin accesul la remediile de natură civilă.5 Art. 30 alin. (8) „nu obligă legiuitorul să aducă
în sfera dreptului penal orice lezare a unor valori sociale comisă prin intermediul presei, textul
1 Opinia separată a judecătorilor Ioan Vida și Kozsokar Gabor la Decizia nr. 62/2007 a Curții Constituționale.2 S. Bogdan, op. cit., p.181.3 R. Weber, Libertatea de exprimare ca infracțiune , Revista română de drepturile omului , nr. 25/2003, p. 11.4 V. Dabu, R. Borza, Constituționalitatea abrogării dispozițiilor care incriminează insulta și calomnia , Dreptul, nr.
6/2007, p. 197.5 Fl. Streteanu, Dezincriminarea infracțiunilor de insultă și calomnie. Neconstituționalitate , Caiet de drept penal, nr.
1/2007, p. 136-137.
20

constituțional îi oferă acestuia mandatul de a selecta care sunt valorile pe care le protejează prin
mijloace împotriva atingerilor ce le-ar putea fi aduse prin intermediul presei”1.
În Decizia nr. 62 din 2007, Curtea Constituțională motivează că demnitatea, element al
dreptului la viață privată face parte din sfera valorilor supreme enunțate în art. 1 alin. (3), uitând
că tot aici sunt incluse și drepturile și libertățile cetățenilor, printre care și libertatea de
exprimare. În decizia menționată, instanța pare să acorde o importanță particulară demnității în
detrimentul libertății de exprimare, ierarhizare care nu se poate face între valorile supreme
garantate de Constituție. Aceasta este o altă expresie a conflictului între libertatea de exprimare,
în special a presei, și dreptul la viață privată, conflict ce trebuie soluționat conform regulilor
generale prevăzute de art. 53 și normei speciale reprezentate de art. 30 alin. (6).2 Prin aceeași
decizie, Curtea Constituțională argumentează în mod greșit că instanța de la Strasbourg impune
obligativitatea incriminării acestor fapte. Dimpotrivă, se dorește o proporționalitate între
sancțiunea penală aplicată, atunci când ea există, pentru astfel de fapte și gravitatea concretă a
acestora.3 În viziunea Convenției nu există nicio incompatibilitate între exercitarea plenară a
libertății de exprimare și limitările sau sancțiunile, inclusiv de natură penală, impuse de ocrotirea
unor drepturi și interese legitime. Totuși, Curtea de la Strasbourg consideră că o pedeapsă cu
închisoarea, dispusă pentru o infracțiune comisă în domeniul presei, nu este compatibilă cu
libertatea de exprimare a jurnaliștilor garantată de art. 10, decât atunci când alte drepturi ar fi
atinse în mod grav ca, de exemplu, difuzarea unui „discurs” ce ar incita la ură și violență. La fel,
măsurile de restricție a exercitării profesiei de jurnalist impun un examen riguros și nu se
justifică decât în cazuri excepționale.4
În accepțiunea extinsă în care este folosit de Constituție, termenul «presă» desemnează
orice mijloc de comunicare în masă, fie că e vorba de jurnale sau periodice (presa scrisă), fie că
este vorba de radio sau televiziune (presa audio-vizuală) sau de orice alt asemenea mijloc. Presa
reprezintă domeniul cel mai adecvat și pentru aceasta cel mai folosit pentru manifestarea
libertății de exprimare și pentru promovarea intereselor generale ale societății civile.
Din punct de vedere istoric putem afirma că libertatea presei este tradițională pentru
constituțiile românești. Începând cu art. 24 din legea fundamentală din 1866, libertatea presei a
jucat un rol important în cadrul drepturilor fundamentale, beneficiind de o protecție sporită.
1 Idem, p. 138.2 S. Rădulețu, op. cit., p. 94.3 S. Bogdan, op. cit., p. 181-182.4 C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 790-791.
21

Printre altele era consacrat principiul libertății presei, regimul represiv în materie și interzicerea
cenzurii. De asemenea, dispoziții procedurale speciale prevedeau că delictele de presă se judecă
de juriu, iar arestul preventiv în materie de presă era interzis. Deși nu este prevăzut în mod
expres, interdicția măsurilor preventive privative de libertate, prezentă și în Constituția din 1923,
operează și în prezent.1 Decizia Curții Constituționale (Decizia nr. 188/2005) cum că art. 30 nu s-
ar aplica și persoanelor juridice este lipsit de fundament din moment ce textul constituțional nu
face niciun fel de distincție în acest sens. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
recunoaște acest drept și persoanelor juridice2.
În sprijinul garantării dreptului la viață privată, Codul penal incriminează violarea
secretului corespondenței (art. 195), violarea domiciliului (art. 192), iar în Codul de procedură
penală este reglementat regimul înregistrărilor audio-video (art. 91¹- 91 indice 5). Este necesară o
reglementare specială în acest domeniu, în contextul în care progresul tehnic de înregistrare și de
reproducere a datelor personale impune o vigilență sporită în ceea ce privește protejarea vieții
private. Atingerile aduse intimității persoanei se pot înfățișa nu numai ca violări ale secretului
corespondenței, a comunicărilor, a convorbirilor (fapte la care se limitează legea penală română),
dar și ca imixtiuni abuzive de la distanță în viața intimă a persoanei, prin captarea de la distanță
de imagini, sunete legate de viața personală a celui vizat, prin înregistrarea de la distanță a
convorbirilor purtate, prin obținerea de fotografii din locurile private, care ar putea dezvălui
manifestări intime ale persoanei. Asemenea imixtiuni în viața privată fiind extrem de grave,
majoritatea statelor ocrotesc viața privată a persoanei și sub aceste aspecte.3 De exemplu, C. pen.
fr. incriminează în art. 226 fotografierea clandestină în locurile private (alin. 1) sau realizarea
unor montaje cu cuvintele și imaginea unei persoane, fără consimțământul ei (alin. 8). Art. 615
bis din C. pen. italian incriminează fapta aceluia care, prin instrumente de captare vizuală sau
sonoră își procură ilicit informații sau imagini ținând de viața privată care se desfășoară în
domiciliul unei persoane sau în alte locuri ce țin de acesta, contra voinței exprese ori tacite a
aceluia care are dreptul de a interzice aceasta. În dreptul român există legea nr. 504/2002, a
audiovizualului, legea nr. 677/2001, privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea
datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, legea nr. 676/2001, privind
prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor,
1 S. Rădulețu, op. cit., p. 84-85.2 Idem, p. 83. 3 Al. Boroi, M. Popescu, Dreptul la intimitate și la viață privată. Elemente de drept comparat , Dreptul, nr. 5/2003,
p. 163.
22

sau legea nr. 544/2001, privind liberul acces la informațiile de interes public. Este necesară,
totuși, o nouă lege a presei, mai ales pentru lămurirea unor noțiuni precum viață publică, privată,
persoană publică, intimitate.
Legea nr. 677/2001 urmărește în special protejarea dreptului la viață privată. Aceasta a
dus la constituirea unei autorități de supraveghere, ale cărei atribuții vor fi exercitate de Avocatul
Poporului, în scopul garantării și protejării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor
ale căror date sunt supuse prelucrării. Art. 3 din lege arată că prin prelucrarea datelor se înțelege
și comunicarea către terți prin dezvăluire, difuzare sau în orice alt mod, iar aceasta poate fi făcută
de către orice persoană fizică sau juridică, de drept public sau de drept privat. Prin urmare legea
aceasta se poate aplica și presei. Art. 5 stabilește drept criteriu de legitimitate a prelucrării datelor
personale consimțământul expres și neechivoc al persoanei vizate. Litera e) a articolului adaugă
că acordul persoanei vizate nu este necesar atunci când „prelucrarea este necesară în vederea
realizării unui interes legitim al operatorului sau al terțului căruia îi sunt comunicate datele, cu
condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale
persoanei vizate.” Astfel, presa poate invoca interesul public al datelor divulgate, dreptul ei de a
informa publicul, precum și dreptul acestuia de a primi informații. Potrivit acestei legi,
publicarea datelor personale privind starea de sănătate a unei persoane nu poate fi făcută decât
dacă este necesară pentru protecția sănătății publice, prevenirea unui pericol iminent, prevenirea
săvârșirii sau producerii rezultatului unor fapte de natură penală, pentru înlăturarea urmărilor
prejudiciabile ale unei aemenea fapte. Datele personale privitoare la fapte și contravenții pot fi
publicate dacă au fost făcute în mod manifest publice de către persoana vizată sau dacă sunt
strâns legate de calitatea de persoană publică a acesteia ori de caracterul public al faptelor în care
este implicată. Această lege garantează dreptul la viața privată prin faptul că prevede contravenții
și sancțiuni pentru cei care nu îi respectă dispozițiile.
Art. 14 din Legea 544/2001 reglementează o situație în care informațiile cu privire la
datele personale ale unei persoane pot deveni informații de interes public și anume atunci când
acestea afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice.
Prin urmare, cadrul legislativ român cuprinde unele prevederi referitoare la viața privată
și libertatea presei. Dar evoluția societății impune intevenția legiuitorului român pentru a realiza
o mai bună clarificare a raportului dintre aceste două valori. Până atunci, principiile enunțate în
23

jurisprudența sa de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituie un ghid aproape
suficient pentru instanțele naționale chemate să hotărască în această privință.
2.3.2. Repararea prejudiciilor cauzate prin ingerințe ale presei în viața privată
În doctrina română au apărut numeroase discuții cu privire la modalitatea de reparare a
prejudiciilor create de către presă.
Răspunderea pentru depășirea limitelor libertății de informare este în principiu civilă,
conform art. 30, alin. (8) din Constituție. Răspunderea penală poate fi angajată numai pentru
cazurile când aceste abuzuri sunt considerate infracțiuni. Răspunderea civilă este una delictuală,
scopul acesteia fiind acoperirea prejudiciilor morale și materiale suferite de persoana afectată de
intruziunea presei în viața sa privată. Dreptul de a solicita daune pentru prejudiciul moral astfel
suferit a fost apărat de către Curtea Constituțională în jurisprudența sa (Deciziile nr. 84/2001,
169/2001, 246/2001), considerând în mod constant că scutirea de la plata taxei de timbru a unor
asemenea acțiuni nu ar fi de natură să aducă atingere principiului libertății de exprimare. Atât din
perspectiva normelor constituționale cât și a jurisprudenței menționate, este greu de explicat
schimbarea punctului de vedere al instanței de contencios constituțional în practica recentă
conform căreia „dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi
evaluată în bani și nici compensată prin foloase materiale” (Decizia nr. 62/2007). Afirmația
surprinzătoare a Curții constituie o revenire la teza din perioada comunistă potrivit căreia
prejudiciul moral nu ar putea fi acoperit prin reparații de ordin material. De altfel, repararea
materială a prejudiciului moral este unanim acceptată în democrațiile liberale actuale și este
aplicată constant de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.1
Persoanele a căror viață privată a fost afectată de acțiuni ale presei pot să obțină repararea
prejudiciului pe baza art. 998-999 C. civ. Unele păreri în doctrină rețin că acoperirea în bani a
unor prejudicii morale nu înseamnă decât o acțiune punitivă, care nu are nimic de a face cu
funcția reparatorie a răspunderii civile delictuale. Aceasta deoarece prin acțiunile în daune
morale, aproape invariabil se solicită atât repararea prin echivalent a prejudiciului (plata unei
sume de bani), cât și repararea în natură (publicarea unei hotărâri sau publicarea de scuze în
mass-media). Se consideră că amândouă capetele de cerere urmăresc dubla acoperire a
1 S. Rădulețu, op. cit., p. 99-100.
24

prejudiciului, prin natură și prin echivalent, putându-se ajunge la îmbogățire fără justă cauză. În
susținerea acestei idei se reține că instanța nu poate să omită faptul că repararea în natură este
regula și să acorde direct despăgubiri (și cu atât mai puțin să acorde atât repararea în natură, cât
și despăgubiri). Iar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, acesta este greu de determinat
deoarece nu există un criteriu sigur de referință. Fiecare are despre sine un anumit sistem de
autoapreciere, astfel că există un număr infinit de posibilități de cuantificare a prejudiciului
moral. Dar plata unei sume de bani nu poate să acopere stările afective negative cauzate prin
ingerința presei. Acoperirea în bani a prejudiciului moral nu ar putea fi acceptată decât dacă din
fapta cu efect prejudiciabil asupra elementelor personalității ar rezulta o pierdere financiară sau o
declasare pe plan profesional.
În dreptul anglo-saxon daunele morale sunt acordate realmente cu titlu de sancțiune, nu
pentru acoperirea prejudiciului. Sunt despăgubiri menite să-l penalizeze pe pârâtul vinovat de
atingerile grave aduse imaginii reclamantului și, în același timp, constituie un avertisment sever
pentru cei care ar intenționa în viitor, să aducă atingeri dreptului la imagine al reclamantului.
Tabloidele britanice sunt extrem de des sancționate astfel și acceptă fără probleme să plătească,
deoarece aceste sume-sancțiune sunt infime pe lângă vânzările uriașe ale acestor publicații. Însă
Anglia are o experiență îndelungată în cauze de acest gen1. În prezent se observă și în România
apariția a din ce în ce mai multe reviste de scandal, iar unele vechi se reprofilează, așa că pare
deja necesară o reglementare specială în acest domeniu.
Majoritatea doctrinei admite repararea bănească a prejudiciului suferit, invocând art.
998-999 C. civ. Acest text, într-adevăr, nu limitează sfera faptelor care pot crea prejudicii, nu
stabilește modul de reparare a acestora și nici întinderea sau felul reparației, dar maxima sa
generalitate și flexibilitate permite ca prejudiciile morale să-și aibă suportul legal în acest text.
Câtă vreme nu există o reglementare specială, acest text este aplicabil și în cazul delictelor de
presă. Cea mai bună reparație este cea în natură, numai că ea singură nu oferă o satisfacție
deplină.
Dreptul român prevede un mecanism prin care pot fi sancționate atingerile aduse
drepturilor personal-nepatrimoniale. În categoria drepturilor personale-nepatrimoniale sunt
incluse dreptul la nume, la pseudonim, onoare și reputație, la propria imagine, voce, dreptul la
demnitate, dreptul la respectul vieții private, iar această enumerare nu este definitivă. Codul civil
1 Gh. Piperea, Despre persoane publice și daunele lor morale , Curierul Judiciar, nr. 1/2008, p.76-77.
25

la origini nu reglementa nimic din acest mănunchi de drepturi, evoluția și consacrarea lor fiind
impulsionată de luarea în considerare a demnității umane, în special a dreptului la respectarea
vieții private și a dreptului la imagine.1 Prevederile art. 54 și 55 din Decretul nr. 31/1954 vor
permite ca autorul faptei să fie obligat de instanță să înceteze săvârșirea faptei care aduce
atingere drepturilor personalității, inclusiv retragerea din circulație a operelor sau a tirajului care
a adus atingere dreptului respectiv, publicarea hotărârii judecătorești de condamnare pe
cheltuiala pârâtului, dreptul la replică, la rectificare și declarație prin presă. Unde este cazul se va
putea apela la mijloacele oferite de dreptul penal.
În Franța există Legea presei din 1881 care cuprinde reguli restrictive, formaliste și o
prescripție scurtă (de trei luni) cu scopul de a împiedica cât mai puțin libertatea presei. Curtea de
Casație franceză a decis că responsabilitatea civilă a organelor de presă nu poate fi angajată pe
temeiul art. 1382 C. civ. Fr. (art. 998 C. civ. român), deși anterior a decis contrariul. Prin Legea
din 17 iulie 1970 s-a introdus în C. civ. fr. un nou art. 9 potrivit căruia: „Fiecare persoană are
dreptul la respectarea vieții sale private. Judecătorii pot, fără a prejudicia repararea daunelor
suferite, să dispună orice altă măsură precum sechestrul, confiscarea și altele asemenea, în scopul
împiedicării ori încetării unei atingeri aduse vieții private; aceste măsuri pot fi ordonate dacă este
o situație de urgență, înaintea pronunțării hotărârii definitive”.
2.3.3. Noutăți aduse de proiectele noilor coduri, civil și penal
În tezele prealabile privind proiectul noului cod civil se arată că acesta va cuprinde
reglementări specifice referitoare la ocrotirea drepturilor la viață, sănătate și integritate, a
dreptului la viață privată și la demnitatea persoanei, precum și la respectul memoriei persoanei
decedate. Va avea loc o consolidare a drepturilor personal-nepatrimoniale prin reglementarea
expresă a dreptului celui vătămat sau amenințat cu o atingere ilicită adusă persoanlității sale de a
cere oricând instanței: interzicerea încălcării, dacă ea este iminentă; încetarea încălcării și
interzicerea ei, dacă ea durează încă; constatarea caracterului ilicit al încălcării aduse, dacă
tulburarea pe care ea a creat-o subzistă încă; consacrarea, ca mijloc specific de apărare, a
dreptului la replică; instituirea unor măsuri provizorii specifice2.
1 O. Ungureanu, op. cit., p.121.2 H.G. nr. 277/11 martie 2009, publicată în M. Of., partea I, nr. 213, 2 aprilie 2009, p. 5.
26

Noul C. civ. va interzice „atingerea vieții private prin reprezentarea și captarea ori
utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane, dacă aceasta nu se află într-un loc public”,
„difuzarea de imagini ale persoanei, filmată în propria locuință sau în orice alte locuri private,
fără acordul acesteia”, „difuzarea de imagini care prezintă interioare sau aspecte exterioare ale
unei locuințe private, fără acordul celui care o ocupă în mod legal”, precum și „difuzarea și
utilizarea corespondenței, a manuscriselor sau ale altor documente personale”1.
În timp ce noul Cod civil se aliniază prevederilor internaționale privind raportul dintre
libertatea presei și dreptul la viață privată, proiectul noului C. penal aduce o noutate regretabilă
în aliniatul doi al articolului care reglementează proba verității. Astfel, este inadmisibilă „proba
verității faptelor referitoare la viața privată a persoanei, afirmate sau imputate, ori dovada
existenței motivelor temeinice.” Aceste prevederi urmăresc întărirea protecției vieții private a
persoanei împotriva ingerințelor terților, dar se omite că uneori aceste ingerințe pot fi justificate.
Într-adevăr dreptul la viață privată a persoanelor publice este mai puțin protejat decât cel al
persoanelor obișnuite, dar adesea există un interes legitim ca aspecte ale vieții private ale
acestora să fie aduse la cunoștința publicului. Interdicția relevării unui aspect al vieții private a
unei persoane, mai ales când acest lucru poate să afecteze viața societății în ansamblul ei, adică
atunci când există motive temeinice de a-l face public, este inadmisibil și reprezintă un regres
uriaș față de actuala prevedere din C. pen. De exemplu, un jurnalist poate face afirmații privind
starea de sănătate a unui candidat în timpul campaniei electorale, deoarece în această situație
starea lui de sănătate a devenit o informație de interes public, iar alegătorii au dreptul de a alege
în cunoștință de cauză. Noul cod penal ar incrimina acest fapt. Tot așa, ar fi considerată
infracțiune dezvăluirea privind fapte de corupție care ar fi legate de relații ce țin de viața intimă a
unei persoane. De exemplu, în cazul în care avantajele materiale le-ar fi avut soția sau amanta,
iar relația cu ele ține de domeniul vieții private, presa ar trebui să nu divulge nimic, lucru
inadmisibil.2 Aplicarea acestei norme, în cazul în care va intra în vigoare în această formă, va
aduce României condamnări în fața Curții de la Strasbourg.
1 L. Năstase; I. Stoica, Jurnaliștii vor fi reduși la tăcere cu noul Cod civil , Adevărul, 2 aprilie 2009, p. 2.2 R. Weber, op. cit., p. 12.
27

III. Ingerințe ale presei în viața privată
3.1. Aspecte generale
Ingerința în viața privată constă în divulgarea ei, în „faptul de a aduce la cunoștința
publicului sau a unui număr determinat de persoane, a unor elemente referitoare la viața
personală”1. Prin publicațiile ei, presa de multe ori încalcă dreptul la viață privată. Majoritatea
ingerințelor presei în viața privată sunt făcute prin intermediul revistelor mondene. Acestea
reprezintă presa în care crima, sexul și dezvăluirile senzaționale din intimitatea personalităților
publice, tratate cu insistență, ocupă spații ample. În Franța există mai mult de o duzină de reviste
de acest gen, care, ca și în alte țări, se împart în reviste „consensuale” ( Gala, Paris-Match, Point
de Vue) care nu publică decât reportaje aprobate în prealabil de către celebritățile vizate și reviste
„neconsensuale” (Voici, Ici Paris) care nu ezită să dezvăluie viața privată a persoanelor publice.
În această țară se vând aproape 3 milioane de exemplare din aceste reviste, ceea ce reprezintă 12-
15 milioane de cititori. În Anglia, revista Sun are un tiraj de mai mult de 4 milioane de exemplare
pe zi. În România, cotidianul Cancan are 783000 de cititori pe zi, iar revista bilunară Ciao! se
tipărește în 450000 de copii. Această presă de scandal se opune „presei de prestigiu”,
caracterizată prin calitatea conținutului acstor ziare și statutul social-cultural al publicului fidel
(Le Monde – Franța, Daily Telegraph – Marea Britanie, New York Times sau Washington Post –
SUA, Adevărul – România). Rata vânzării tabloidelor dovedește că publicul însuși cere astfel de
dezvăluiri senzaționale. În aceasta, împreună cu dorința jurnaliștilor de dovedi ipocrizia, abaterea
de la morală a persoanelor publice admirate constau argumentele jurnaliștilor ce susțin acest tip
de presă.2 Dar interesul public și cel comercial al presei de scandal trebuie să cedeze în fața
protejării efective a vieții private3. „Împinse de concurența pentru câștigarea unor porțiuni cât
mai mari ale pieței, televiziunile recurg din ce în ce mai masiv la vechile trucuri ale ziarelor de
1 P. Kayser apud Gh. Mihai, G. Popescu, Introducere în teoria drepturilor personalității , Editura Academiei
Române, București, 1992, p. 80.2 C. F. Popescu, Manual de jurnalism, vol. II, Editura Tritonic, București, 2004, p. 133.3 J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului , Editura Hamangiu, București, 2009, p. 249.
28

senzație, acordând un spațiu privilegiat, când nu de-a dreptul exclusiv, faptelor diverse și știrilor
sportive,” ajungându-se la „o vânătoare cu orice preț a senzaționalului, deci a reușitei
comerciale”1.
Curtea a fixat un nivel ridicat de protecție a presei, întemeindu-l pe prezumția că interesul
general este mai bine servit când i se oferă publicului cele mai cuprinzătoare informații cu
putință2. Pentru ca informațiile, fotografiile și înregistrările publicate de către presă să încalce
dreptul la viață privată sunt necesare două condiții: în primul rând trebuie ca acestea să facă parte
din sfera vieții private, iar în al doilea rând trebuie ca publicarea lor să fie făcută fără acordul
persoanei în cauză sau al moștenitorilor, unde este cazul. Așa fiind nu este nevoie să se
demonstreze vinovăția presei și nici intenția răuvoitoare a acesteia. Puțin contează absența
caracterului ofensator sau veridicitatea divulgării. Pentru a exista răspundere este suficient dacă
relatarea faptului din viața privată a persoanei nu a fost autorizată de cel interesat și fără ca acest
eveniment să fi devenit un fapt public. Comisia a afirmat că pretenția cuiva „de a i se respecta
viața privată este în mod automat redusă în măsura în care individul însuși pune viața sa privată
în contact cu cea publică sau o situează într-un strâns raport cu alte interese proteguite”.3 Oricine
poate fi de acord ca presa să divulge elemente mai mult sau mai puțin interesante din viața sa
privată. Sunt multe celebrități care nu pierd ocazia de a-și face publicitate, atunci când aceasta le
convine. Această autorizare nu trebuie să fie expresă, ea poate să fie și tacită, adică etalarea
publică și permanentă pe care o persoană o face cu viața sa privată. De altă parte, dacă un fapt
care interesează viața privată a devenit public din cauza indiscrețiilor celui în cauză, presa poate
în mod licit să informeze publicul despre aceasta, cu condiția să respecte persoana. Dar toleranța
unei persoane și chiar îngăduința sa cu privire la presă nu trebuie să se interpreteze în sensul că
ea ar fi permis în mod definitiv și fără restricții oricărui periodic să strângă și să reproducă
afirmații apărute în alte ziare.4
Ingerințele presei în viața privată a persoanelor au scos la iveală problema spațiului și,
anume, dacă viața privată se poate desfășura într-un loc public sau accesibil publicului. Doctrina
și jurisprudența franceză au definit noțiunea de „loc privat” ca fiind orice loc unde accesul este
condiționat de acordul cuiva. În cazul în care fotografia este luată într-un loc public, este
suficient consimțământul tacit, întrucât acordul persoanei se prezumă. Astfel o fotografie luată pe
1 P. Bourdieu apud C. F. Popescu, op. cit., p. 134.2 CEDO, hot. Sunday Times c. Regatului Unit, 26 aprilie 1979.3 CEDO, dec. Bruggemann și Scheuten c. Germaniei, 12 iulie 1977.4 O. Ungureanu, op. cit., p. 132.
29

stradă sau pe plajă nu poate cădea sub incidența legii, cu unele excepții. Dar se prezumă că o
persoană se crede la adăpost de privirile celorlalți dacă se află într-o barcă ce nu se află în
apropiere de o plajă sau port, ci este în larg, dacă nicio ambarcațiune nu evoluează în vecinătate.
Sunt, de asemenea, locuri private o cameră de spital, un loc de detenție (C. pen. fr.).
Un alt aspect neclar este întinderea vieții private a unei persoane publice. Persoana
publică este acea persoană care deține o funcție oficială, sau, în sens larg, acea persoană care
joacă un rol în viața publică, fie în politică, economie, arte, în materie socială, sport sau orice alt
domeniu1. Presa se folosește deseori de argumentul că invadarea vieții private a persoanelor, în
special a celor publice, este justificată de dreptul cititorilor de a fi informați chiar și în domeniul
vieții private. Acest lucru poate fi îndreptățit doar în cazul politicienilor care se supun votului
publicului, care, prin urmare trebuie să își poată forma o opinie corectă, la formarea căreia unele
aspecte de viață privată ale candidatului pot fi concludente. Un aspect delicat al acestei probleme
este raționamentul asupra utilității sociale a informației care trebuie difuzată și care justifică
depășirea necesității de protejare a persoanei direct interesate, utilitate a cărei apreciere este
lăsată în voia jurnalistului. Doar pe o eventuală cale a contenciosului, ceilalți vor putea parcurge
din nou acea evaluare și hotărî asupra existenței sau nu a unei ingerințe în viața privată.2 Atunci
când se acordă protecție vieții private, aceasta trebuie delimitată de viața publică. Persoanele
publice au, dincolo de viața lor publică, o viață privată la care, în mod firesc, țin. Unii, însă,
consideră că în cazul lor nu ar trebui să se facă o disociere între aceste două moduri de viață, că
viața privată contribuie la explicarea vieții publice, mai mult, cel care a urmărit cucerirea
celebrității a renunțat prin aceasta la sfera sa de intimitate. Oricum, opinia publică exercită un
control asupra vieții private a oamenilor politici și se interesează de cei care sunt celebrități, de
multe ori reușita lor profesională depinde de opinia publică. Se poate ca anumite elemente ale
vieții private ale unei persoane care exercită o activitate publică sau care a dobândit o anumită
notorietate să poată deveni de interes public. Se poate întâmpla și ca un individ simplu, prin
comportamentul său privat, să atingă interese care țin de domeniul public (o privatizare ilegală,
devalizarea unei bănci, folosirea abuzivă a fondurilor publice etc.). Pot exista evenimente legate
de viața privată a unui personaj istoric decedat care, însă, pot fi publicate fără ca moștenitorii să
se poată opune, deoarece aici intervin „drepturile istoriei”. Nu este întotdeauna ușor de stabilit
ce este un personaj istoric, notorietatea este decisivă, dar și aceasta este trecătoare. Astfel,
1 CEDO, hot. von Hannover c. Germaniei, 24 iunie 2004.2 M. Golla, Privacy și jurnalism în M. G. Losano, op. cit., p. 376.
30

aprecierile se vor face în context, iar întinderea dreptului la viață privată este mai redusă dacă
persoana pune în contact viața sa privată cu viața publică.1 Dreptul la viață privată operează și
împotriva difuzării de știri pozitive, favorabile persoanei la care se referă, care, însă, poate decide
dacă acestea pot fi sau nu să fie difuzate.
Libertatea presei are limite fixate, mai ales în privința protecției reputației altuia, dar îi
revine, totuși sarcina să comunice informații și idei cu privire la problemele dezbătute în arena
politică, precum și cu privire la cele care țin de alte domenii de interes public. Funcției sale care
constă în difuzarea acestor informații și idei, îi corespunde dreptul publicului da a le primi.2
Presa are obligația de a publica doar informații de interes public. Sfera informațiilor de
interes public nu conține doar date privind activitatea autorităților sau instituțiilor publice, ci
toate informațiile legate de interesele generale ale societății. O informație de interes public
trebuie să urmărească conștientizarea publicului cu privire la interesele sale generale, într-un
context social existent la un moment dat, precum și la modul în care acestea pot fi satisfăcute.
Ansamblul intereselor care afectează societatea pot fi, uneori, opuse intereselor private sau de
grup. Dar presa trebuie să-și orienteze acțiunile potrivit interesului general, care primează
întotdeauna. Presa este obligată să renunțe chiar și la propriile interese economice sau de altă
natură, dacă acestea sunt contrare interesului publicului de a fi corect informat.3 Însă dreptul de a
primi informații nu există decât în cazul în care persoana care comunică acele informații dorește
să facă acest lucru. Art. 10 nu consacră un drept de acces la informații în situația în care persoana
care deține aceste informații nu dorește să le comunice, altfel spus, nu consacră o obligație a
altora de a comunica informații (CEDO, dec. Stephan Eccleston c. Marii Britanii). Dreptul de a
primi informații semnifică numai că, în situația în care există, pe de o parte, dorința de a
comunica informații și, pe de altă parte, dorința de a primi informații, conform art. 10, statul nu
se poate interpune în procesul de comunicare.4
Informarea prin mass-media implică responsabilitatea juridică a jurnaliștilor, pe de o
parte, față de populația care, în cazul unei informări greșite, nu are posibilitatea să-și formeze
convingeri corecte și, pe de altă parte, față de persoanele despre care se face referire, care au
dreptul la respectul vieții private5. În ciuda importanței rolului presei într-o societate
1 O. Ungureanu, op. cit., p. 130-131. 2 CEDO, hot. Lingens c. Austria, 8 iulie 1986, hot. Observer și Guardian c. Regatului Unit, 26 noiembrie 1991.3 C. M. Cercelescu, op. cit., p. 98.4 D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 470-471.5 Studii prinvind jurisprudența CEDO , Institutul Național al Magistraturii, București, 2003, p. 277-278.
31

democratică, un jurnalist rămâne totuși un cetățean obișnuit. El nu beneficiază de o imunitate
care să îi permită să compromită reputația unor oameni. Chiar și în absența dușmăniei, dorința de
a informa publicul nu e suficientă pentru a justifica orice comportament al jurnalistului.1
În constatarea legitimității ingerințelor presei în viața privată, preferința pe care
judecătorul o are pentru libertatea presei sau pentru dreptul la viață privată nu poate fi una de
ordin general, ci numai una circumstanțială, care să țină cont de cazul concret dedus judecății. În
măsura în care libertatea de exprimare se exercită pentru analiza unui subiect de interes general
sau cu privire la activitatea unei persoane publice, această libertate trebuie considerată ca
reprezentând principiul în acest raport, iar protecția vieții private constituind excepția. Din
contră, dacă motivul exercitării libertății de exprimare nu este unul de interes general trebuie
protejată în principiu viața privată a persoanei.2
În cercetarea echilibrului între libertatea presei și dreptul la viață privată, trebuie să se
țină cont și de o a treia dimensiune. Astfel, pe fondul unei poziții a celui care vrea să „ascundă”
și aceea a celui care vrea să „difuzeze” există o a treia, aceea a posibililor destinatari/beneficiari
ai informațiilor, care, la rândul lor, sunt dispuși să respecte o zonă privată, a celuilalt, numai în
anumite condiții, și în acest caz se va lua în calcul interesul personal pe care fiecare consideră că
îl primește prin intermediul însușirii informației. De aici rezultă și complexitatea confruntării
viață privată-jurnalism, dreptul la informație fiind îndreptat către satisfacerea unui interes public
exterior raportului dintre părțile implicate direct. Este necesară responsabilizarea jurnalistului,
acesta trebuind să accepte includerea în formarea propriei gândiri a evaluării critice a efectelor ce
rezultă din difuzarea informației. În consecință, trebuie să existe și disponibilitatea la renunțarea
propriei gândiri, a anumitor informații, când acest lucru poate lăsa locul unor disproporții
intolerabile și lipsite de justificare în dezavantajul unuia dintre cei doi termeni de referință:
subiectul la care se referea știrea care își pierde o parte din propria intimitate sau publicul care
trebuie informat, care pierde ocazia primirii unei asemenea știri. Prin urmare, configurarea
libertății de informare e diferențiată în funcție de caracterul personal, deci referitor la un singur
individ, ori social, de însemnătate pentru colectivitate, în funcție de sfera a ceea ce este „public”
într-un anumit context istoric, politic.3
1 La liberté de critique, Colloques et debats 8, Editura Lexis Nexis Litec, Paris, 2007, p. 15.2 S. Rădulețu, op. cit., p. 91.3 M. Golla, Privacy și jurnalism, în M. G. Losano, op. cit., p. 349-350.
32

În această materie, Curtea practică un control total, procedând la o examinare extrem de
atentă a atingerilor aduse libertății presei, și nu ezită să substituie aprecierii instanțelor naționale
propria sa apreciere. Un regim de restricții prealabile publicării nu este compatibil cu art. 10
decât dacă interdicțiile sunt delimitate într-un cadru legal extrem de strict, supus unui control
jurisdicțional împotriva eventualelor abuzuri1. În adoptarea măsurii care constituie o ingerință în
exercițiul drepurilor apărate de Convenție, statele semnatare dispun de o marjă de apreciere, cu
întindere variabilă. De asemenea, autoritățile statale trebuie să vegheze ca un just echilibru să fie
menținut între toate interesele prezente, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze. Curtea a
arătat că este inevitabilă recunoașterea unei marje de apreciere în acest domeniu deoarece
autoritățile statale, prin contactul lor direct cu realitățile țării, sunt, în principiu, mai bine situate
decât o jurisdicție internațională, în a aprecia anumite circumstanțe locale. Întinderea acestei
marje depinde de natura dreptului garantat de Convenție, aflat în discuție, de importanța lui
pentru persoana care îl invocă, de natura activităților restricționate prin intervenția autorităților
statale și de finalitatea restricției impuse.2
În cadrul controlului pe care îl exercită asupra necesității măsurilor restrictive, Curtea
trebuie să urmărească un „just echilibru” între interesele care sunt în joc și să nu stabilească o
ierarhie între drepturile concurente3. Deși Convenția părea să opereze „neutralizarea” reciprocă a
dreptului la libertatea de expresie și a celui la respectarea vieții private, autorizând statele să-l
limiteze pe primul pentru a apăra viața privată de excesele libertății de informare, este evident că
primul prevalează în prezent față de cel de al doilea. Curtea europeană a precizat, mai ales, că
limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul unui om politic vizat în calitatea sa de persoană
publică, decât în cazul unui simplu particular (Lingens c. Austriei, 08.07. 1986)4. Acest aspect a
fost recunoscut și de instanțele române5. Totuși, este necesar și ca presa să contribuie la o
dezbatere de interes general, în caz contrar, vor prevala exigențele protejării vieții private.
În cauzele în care sunt în joc libertatea presei și dreptul la viață privată, Curtea a pus
întotdeauna accentul pe contribuția pe care aparițiile în presă a fotografiilor sau articolelor o
aduceau dezbaterii de interes general, simpla curiozitate a unui anumit public cu privire la viața
intimă a personalităților cunoscute nefiind de natură să contribuie la o asmenea dezbatere. Astfel,
1 F. Sudre, op. cit., p. 361-361.2 CEDO, hot. Chapman c. Regatului Unit, 18 ianuarie 2001.3 F. Sudre, op. cit., p. 356.4 Idem, p. 358.5 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, decizia nr. 5435, 28 noiembrie 2001.
33

dacă există un raport suficient de strâns cu interesul general, actual sau cultural, publicarea unui
element al vieții private este licită, în pofida absenței consimțământului persoanei respective, sau
chiar împotriva consimțământului acesteia.1 Sunt numeroase cazurile când unele personalități din
domeniul cinematografiei, artei, sportului, etc. acceptă oferte sau din proprie inițiativă, pentru
sume importante, procedează la înstrăinarea și difuzarea unor imagini sau a altor documente ce
conțin secrete de familie, intime, pentru a satisface, nu de multe ori dezinteresat, curiozitatea
cititorilor sau telespectatorilor consumatori de senzațional.
Drepturile persoanei de a fi lăsată în pace și de a i se asigura onoarea, demnitatea,
imaginea au constituit obiect al deciziilor judecătorești, la nivel național și internațional.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a conturat anumite reguli în acest domeniu.
Funcționarea Convenției pe principiul Common Law prin care se atribuie valoare de lege
precedentelor judiciare face imposibilă disocierea textului Convenției de practica judiciară a
Curții. Adesea, concluziile ei sunt determinate de anumite aspecte specifice spețelor respective,
dar este posibilă extragerea unor principii generale care să permită anticiparea atitudinii Curții în
cazurile ulterioare, ducând astfel la stabilirea unor standarde europene pe care statele părți la
Convenție trebuie să le accepte drept obligații minime în acele domenii.
Cazurile din fața Curții îndreptate împotriva României și în care era vorba despre delicte
de presă nu au privit raportul dintre libertatea presei și dreptul la viață privată, ci doar limitele
admisibile ale criticii efectuate de către presă. Astfel că în acest domeniu, instanța europeană nu
s-a pronunțat încă asupra îndeplinirii obligației pozitive de către România și nici asupra
practicilor instanțelor domestice. Toate problemele izvorâte din acest raport au rămas în discuție
doar la nivel național.
3.2. Publicarea imaginii unei persoane
1 J.-P. Gridel apud J.-F. Renucci, op. cit., p. 189.
34

Curtea a specificat că imaginea persoanei intră în sfera vieții private1. În baza obligațiilor
sale pozitive, statul semnatar trebuie să garanteze oricărei persoane, chiar dacă aceasta este
persoană publică, „o speranță legitimă” în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale
private, împotriva practicilor presei de senzație. Protejarea reputației și drepturilor semenilor este
menită să restângă mai mult decât de obicei libertatea presei.
Măsura în care o persoană cooperează de bună voie cu un ziarist este luată în considerare
la examinarea de către instanțele judecătorești a unei pretinse ingerințe, dar lipsa
consimțământului de a publica nu duce automat la stabilirea unui comportament ilegal. Deoarece
este încă neclar cum pot fi echilibrate libertatea presei și dreptul publicului de a afla, pe de o
parte, și dreptul la viața privată, pe de altă parte, instanța de judecată trebuie să acorde o greutate
mai mare rolului de câine de pază al presei.2 Consimțământul persoanei cu privire la publicarea
imaginii acesteia poate fi expres sau tacit. Se consideră că întotdeauna când persoana în cauză se
află într-un loc privat, consimțământul trebuie să fie expres3.
Curtea de la Strasbourg a conturat raportul dintre libertatea presei și dreptul la viață
privată în cauze privind publicarea de către presă a fotografiilor unor persoane. Astfel, Curtea s-a
pronunțat asupra întinderii sferei vieții private a persoanelor publice și private, asupra respectului
datorat imaginii unei persoane decedate și sentimentelor moștenitorilor săi, precum și despre
dreptul unor persoane care au avut anumite probleme cu legea, foști deținuți sau persoane
urmărite penal, de a nu li se publica fotografia în presă.
3.2.1. Publicarea imaginii unei persoane publice
Restrângerea sferei vieții private a unei persoane publice în favoarea vieții publice se
poate fundamenta teoretic pe două explicații alternative: fie prin ficțiunea „consimțământului
tacit”, persoana care se angajează în activități publice acceptă prin însăși acest fapt ca sfera vieții
sale private să se restrângă și, implicit, faptele și actele sale să fie supuse publicității într-o mai
mare măsură, fie prin concurența cu dreptul de informare a publicului. Prima variantă nu poate fi
nicidecum valabilă, deoarece „dacă explicația consimțământului tacit ar fi reală, o persoană ar
putea avea facultatea de a se opune, printr-o manifestare de voință, investigațiilor și divulgărilor
1 CEDO, dec. Schussel c. Austriei, 21 februarie 2002.2 Mass-media și libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului , Editura Setronic, București, 1997, p. 89.3 C. M. Cercelescu, op. cit., p.53.
35

referitoare la activitățile sale publice…ori, ea nu are această facultate.” Interesul legitim al
publicului există în cazul activităților publice, căci „nu putem califica drept interes legitim
sentimentul de curiozitate la adresa treburilor persoanle și familiale ale altuia.”1
Principala dificultate în domeniul persoanelor publice rezultă din limitarea dificilă a vieții
publice de cea privată. Viața privată a unei vedete este percepută de numeroși admiratori ca o
prelungire a vieții sale publice, chiar a personajelor pe care le interpretează pe ecran, unde este
cazul. Așa se explică succesul revistelor mondene, precum și a vânzărilor de obiecte intime ce au
aprținut vedetelor. Exploatarea sub forma licențelor sau a drepturilor conexe numelui sau
imaginii persoanelor celebre reprezintă o piață anuală de miliarde.
Deja, din 1858, în Franța se respectă dreptul la viață privată a acestor persoane. În acest
an, Tribunalul civil al Senei ordonă confiscarea unui desen și a unor poze care o reprezentau pe
actrița Rachel pe patul său de moarte. Cu această ocazie, procurorul Pinard exclamă că „omul
celebru are dreptul de a muri ascuns.” Mișcarea a fost lansată de afacerea Philippe. Niște
jurnaliști fără scrupule l-au fotografiat pe patul de spital pe fiul actorului Gérard Philippe. Mama
acestuia s-a adresat justiției și a obținut confiscarea exemplarelor săptămânalului. Decizia a fost
confirmată de Curtea de Apel Paris.2 Instanțele franceze includ în dreptul la respectarea vieții
private și protejarea imaginii, ca atribut al personalității, și consideră că aduce atingere dreptului
la respectarea imaginii unei persoane publicarea unei fotografii a acesteia, în cazul în care
această publicare nu este justificată de implicarea persoanei într-un eveniment a cărui importanță
să legitimeze această divulgare pentru informarea publicului3.
O speță din anul 1990 a scos la iveală în Marea Britanie problema neexistenței unei
reglementări cu privire la viața privată. În cazul de față este vorba despre fotografierea și
intervievarea unui actor cunoscut aflat pe patul de spital în urma unui accident, de către reporterii
unui tabloid (The Sunday Sport). Starea actorului era gravă, medicii limitând accesul în rezerva
pacientului doar rudelor apropiate și unui cerc restrâns de prieteni. Știind prea bine acest lucru,
jurnaliștii pătrund în camera de spital și fotografiază pacientul cu intenția de a publica pozele o
dată cu interviul pentru care reclamantul, la momentul respectiv, nu era capabil să își dea
acordul. Deși judecătorii sunt convinși că actorul nu și-a exprimat consimțământul pentru acestea
și că faptele jurnaliștilor constituie o ingerință în viața privată, nu pot invoca art. 8 din
1 Pierre Kayser apud Gh. Mihai, G. Popescu, op. cit., p. 82. 2 Dame Philippe c. France Editions et Publications, Paris Ch. 13 martie 1965 apud D. Breillat, Les libertés de
l'esprit: libertés et droits fondamentaux , Ed. Montchrestien, Paris, 1996, p. 92-93. 3 F. Sudre, op. cit., p. 320.
36

Convenție, deoarece acest act nu fusese introdus în dreptul britanic și, prin urmare, nu putea fi
invocat. Instanța britanică afirmă necesitatea promovării de către Parlament a unui act care să
protejeze dreptul la viață privată. Jurnaliștii nu au putut fi sancționați decât pentru falsele
afirmații potrivit cărora aveau consimțământul reclamantului.1
Curtea de casație franceză constată într-o cauză încălcarea dreptului la viață privată și la
respectarea imaginii personale, prevăzut în art. 9 din C. civ. fr. În fapt, o societate de presă a
publicat într-un săptămânal un articol și o fotografie a reclamantei, fără a obține consimțământul
ei, și divulgând un alt aspect al vieții private, relațiile întreținute de aceasta cu un jucător de
fotbal. De vreme ce respectivele publicări n-au putut fi justificate de implicarea reclamantei într-
un eveniment a cărui importanță să fi făcut legitimă această divulgare pentru informarea
publicului, dreptul la viață privată a fost, cu siguranță, încălcat.2
Într-o altă speță s-a reținut că un monarh are, ca orice altă persoană, dreptul la respectarea
vieții private și deci este prohibită difuzarea imaginii sale din moment ce nu o reprezintă în
exercitarea vieții publice. Astfel, revista Jours de France a publicat fotografia lui Farah Dibak în
costum de baie. Revista a fost condamnată să plătească 150000 de franci fostei împărătese a
Iranului pentru că nu o reprezenta într-o ipostază a vieții publice.3
Publicarea pe o pagină web a unei imagini indecente, înfățișându-l pe realizatorul de talk-
show-uri , Howard Stern, reprezintă un act ocrotit de Primul Amendament la Constituția S.U.A.
Publicarea electronică nu a fost de natură să lezeze dreptul la imagine al reclamantului, având în
vedre statutul de persoană publică al lui Howard Stern, rezultat din înscrierea acestuia în
campania electorală pentru funcția de guvernator al atatului New York. Articolul ce însoțea
fotografia indecentă se referea tocmai la candidatura depusă de reclamant.4 Cu toate acestea,
publicarea unor fotografii indecente încalcă dreptul la viață privată, chiar dacă ele însoțesc un
articol privind subiecte de interes general. Decizia instanțelor americane se justifică dacă acestea
au considerat că acea fotografie va ajuta electoratul să-și formeze o opinie corectă asupra
candidatului.
1 Court of Appeal, UK, 16.03.1990, Kaye v. Robertson apud P. Carey, Editura Sweet and Maxwell, Londra, 1996, p.
64-65.2 Cass. II Civ, dec. din 24.04.2003, SC Cogedipresse SRL c. B., Pandectele române, nr. 1/2004, p. 75.3 Ph. Malaurie, L. Aynès apud O. Ungureanu, op. cit., p. 132.4 Supreme Court, Stern c. Delphi Internet Servs. Corp., 1995, Jurisprudență străină, Pandectele române, nr. 3/2004,
p. 109.
37

Într-o cauză adusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului se precizează că atunci
când persoana de bună voie intră în arena publică trebuie să se dea dovadă de un mai mare grad
de toleranță cu privire la publicarea fotografiei acesteia. Instanța austriacă a sancționat civil o
publicație la despăgubiri, cheltuieli de procedură și injoncțiune de a nu repeta publicarea, pentru
publicarea unui articol sub titlul de „Bonnie și Clyde”. Acest articol privea fuga în străinătate,
împreună cu concubina sa, a unui parlamentar acuzat de săvârșirea unor infracțiuni și era ilustrat
cu fotografiile însoțitoarei. Curtea hotărăște că fotografia nu viza viața privată din moment ce
ulterior fugii, persoana în cauză s-a lăsat fotografiată și a acordat interviuri, iar instanța națională
și-a depășit, prin sancționarea publicației, marja de apreciere, măsura nefiind necesară într-o
societate democratică.1
Curtea ajunge să se pronunțe din nou asupra raportului între dreptul la viață privată și
libertatea presei într-o speță în care o publicație franceză a divulgat publicului poze private ale
unei actrițe. Mai exact, revista „Voici”, editată de societatea Prisma Presse, a publicat, împreună
cu un articol care vorbea într-un mod ironic despre viața amoroasă a actriței, niște poze ale
acesteia însoțită de partenerul ei, din vacanța din Tunisia când cei doi stăteau pe marginea unei
piscine în costume de baie. Considerând că astfel i s-a încălat dreptul la viață privată, actrița a
acționat în justiție societatea editoare, cerând despăgubiri, precum și publicarea unui comunicat
conținând termenii hotărârii pe care o va da instanța. Prima instanță decide că pozele aparțineau
vieții private a reclamantei și că o persoană are drept la respectarea vieții sale intime „indiferent
de notorietatea sa,” dând câștig de cauză actriței. Societatea de presă utilizează apoi calea
apelului, motivează că articolul respectiv nu a încălcat grav dreptul actriței, ținând cont de cariera
și personalitatea ei și că obligația publicării acelui comunicat nu e întemeiată juridic. Curtea de
Apel din Paris menține hotărârea primei instanțe și reține că și dacă în alte ocazii, fie ele
numeroase, persoana publică și-a dat acordul privind publicarea unor aspecte ale vieții sale
private, aceasta nu înseamnă că ea își pierde dreptul de a refuza publicarea unor alte asemenea
apecte sau că publicația nu mai e obligată să obțină consimțământul ei înainte de a publica. În
privința comunicatului, Curtea de casație franceză hotărăște că acesta nu încalcă libertatea de
exprimare, căci este necesar pentru reparația integrală a prejudiciului cauzat prin încălcarea
drepturilor altuia. Curtea de la Strasbourg respinge acțiunea societății de presă dând dreptate
instanțelor naționale. Articolul litigios, publicat cu scopul de a satisface curiozitatea publicului
1 CEDO, hot. Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. c. Austriei, 13 decembrie 2005, Curierul
Judiciar, nr. 2/2006, p. 26.
38

cu privire la viața privată a actriței, nu a servit vreunei dezbateri de interes public general în
ciuda notorietății acestei persoane, iar obligarea publicării acelui comunicat este posibilă pentru a
repara prejudiciul cazuat și pentru a informa publicul că fotografiile au fost publicate fără a
obține consimțământul persoanei.1
Nu toate cazurile privind publicarea de fotografii private în presă aduse în fața Curții au
avut ca reclamant publicațiile care au considerat că li s-a încălcat libertatea de exprimare de
instanțele naționale, ci au existat și cazuri în care persoana care a făcut obiectul publicării a
considerat că statul i-a încălcat dreptul la viață privată prin nesancționarea presei.
Probabil cel mai celebru proces privind raportul dintre dreptul la viață privată și libertatea
presei este cel intentat de către prințesa Caroline de Monaco împotriva Germaniei. Jurisprudența
germană distinge între persoane „total publice” – acelea a căror viață și imagine aparțin istoriei
contemporane, cum ar fi membrii caselor regale, persoane devenite publice ocazional, accidental
– pe o perioadă de timp suscită interesul publicului, cum ar fi un artist celebru sau un criminal în
timpul judecării procesului său, dar care apoi va reveni la condiția de persoană particulară, și
persoanele particulare, private propriu-zise – necunoscute unui cerc mai larg de oameni2. În
speță, mai multe reviste germane au publicat de-a lungul anilor fotografii ale prințesei și ale
membrilor familiei ei sau a prietenilor în activități private (luând masa în restaurante, călărind,
mergând cu barca, la cumpărături, la spectacole, ieșind din casă, mergând cu bicicleta sau jucând
tenis, poze din vacanțe). Prințesa a acționat în instanță una din societățile de presă pentru
încălcarea dreptului la viață privată. Prima instanță hotărăște că nu i s-a încălcat acest drept
deoarece pozele au fost făcute în locuri publice, iar persoanele publice nu pot avea viață privată
în afara locuinței lor. Instanța de apel decide același lucru adăugând că aceste publicări au loc
pentru a satisface interesul publicului. Curtea Federală de Justiție consideră că a fost afectat
dreptul la viață privată doar prin publicarea pozelor care îi reprezentau pe prințesă și partenerul
ei într-un colț îndepărtat al unui restaurant, deoarece de aici rezulta că prin alegerea acestui loc
cei doi au dorit să nu fie în vizorul publicului. Restul pozelor sunt justificate prin interesul
publicului de a o vedea pe prințesă, comportamentul ei în public, chiar și în afara exercitării
atribuțiilor oficiale. Curtea constituțională consideră că pozele în care apar și membri ai familiei
încalcă dreptul la viață privată. Ea mai reține că există un interes general în privința fotografiilor
reprezentând personalități ale societății contemporane, deoarece publicul are dreptul să observe
1 CEDO, dec. SC Prisma Presse c. Franței, 1 iulie 2003. 2 Al. Boroi, M. Popescu, op. cit., p. 164.
39

comportamentul acestor persoane și în afara exercițiului funcției oficiale, putând astfel să își
formeze o opinie mai clară despre acești oameni care sunt uneori modele de urmat. În consecință,
în aceste situații libertatea de presei, dreptul ei de a informa publicul privează în fața dreptului la
viață privată. În ceea ce privește pozele luate în timp ce reclamanta se afla la o piscină privată,
instanțele germane decid că acest loc este unul public chiar dacă se poate intra pe baza unei taxe.
Curtea de la Strasbourg nu s-a pronunțat decât asupra pozelor despre care instanțele
germane au hotărât că nu încalcă dreptul la viața privată. Spre deosebire de acestea din urmă,
Curtea a hotărât că aceste fotografii încalcă dreptul reclamantei. Cât despre presa de scandal, s-a
constatat că aceasta poate provoca prin continua urmărire a persoanelor publice o puternică
senzație de intruziune în viața privată, chiar de persecuție. Prințesa de Monaco, deși reprezintă
familia conducătoare a acestui stat la unele evenimente culturale sau caritabile, ea nu deține nicio
funcție oficială. În speță, publicarea acestor fotografii nu a servit deloc vreunui interes general, ci
doar divertismentului unor cititori și satisfacerii unor simple curiozități legate de o persoană,
numai datorită apartenenței sale la o familie regală. Prin urmare, interesul publicului de a afla
detalii despre viața privată a reclamantei nu există și chiar dacă ar exista nu prevalează în fața
dreptului acesteia de a i se respecta viața privată. Cât despre criteriul spațial aplicat de instanțele
naționale, acesta nu este suficient de clar, iar dovedirea că un loc este ferit de văzul publicului
este deseori greu de prevăzut și apoi de dovedit.
Sfera vieții private este într-adevăr dificil de conturat în cazul persoanelor publice. Într-o
opinie separată, judecătorul Barreto consideră că criteriul spațial este prea restrictiv și ar trebui
nuanțat de existența unei așteptări rezonabile la intimitate, fapt ce trebuie stabilit de la caz la caz.
În speță, acesta exemplifică cu piscina privată din aer liber, de unde, deși pozele au fost făcute pe
ascuns, locul era deschis publicului, iar clădirile vecine aveau vedere spre acest loc, reclamanta
ar fi trebuit să realizeze că este expusă publicului.1
Comisia lămurește anumite aspecte într-o altă speță: „faptul că o activitate a unui individ
se desfășoară într-un loc public sau nu se intenționează să fie păstrată secretă, nu înseamnă
neapărat că această activitate nu mai face parte din noțiunea de viață privată în sensul art. 8 alin.
1. Dacă această activitate se încadrează sau nu în conceptul de viață privată trebuie decis în
funcție de natura activității în sine. Dar art. 8, alin. 1 din Convenție poate să nu protejeze
aparițiile publice ale persoanelor foarte cunoscute care așa vor să atragă atenția.”2
1 CEDO, hot. Von Hannover c. Germaniei, 24 iunie 2004.2 CEDO, dec. Tsachividis c. Greciei, 28 octombrie 1997.
40

Într-o altă situație, Curtea a reținut că reclamanții, ziariști, au fost condamnați de
instanțele naționale la plata unor despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului cauzat unor
persoane în urma atingerii aduse dreptului acestora la viață privată, deoarece acestea au apreciat
că informația publicată nu avea „aspectul esențial de a fi de interes general, susceptibilă să
justifice difuzarea ei” din moment ce evoca o pretinsă „relație amoroasă” între două persoane a
căror viață publică, în măsura în care se putea considera că aceasta exista, „nu a avut nicio
legătură viața lor sentimentală”. În mai multe rânduri au fost publicate poze ale celor doi
protagoniști și ale familiilor lor, împreună cu articole care prezentau relația lor de dragoste și în
care se afirma că existau niște fotografii compromițătoare ale celor doi la intrarea și în holul unui
hotel de lux. Autoritățile naționale au evidențiat „caracterul indiscutabil injurios sau ofensator al
termenilor utilizați în descrierea unor fapte care țineau strict de viața privată a persoanelor în
cauză.” Instanța europeană a urmat soluția jurisdicțiilor naționale arătând că publicarea imaginii
acelor persoane alături de reportajele incriminate, care s-au focalizat asupra unor aspecte pur
private ale vieții persoanelor în cauză, nu puteau fi considerate că ar fi contribuit la vreo
dezbatere de interes general pentru societate, în pofida notorietății lor. Prin urmare, condamnarea
reclamanților a urmărit un scop legitim, protecția drepturilor altei persoane.1
În România, a avut loc în ultimul an un caz celebru care demonstrează că instanțele
naționale se raliază celor internaționale în protejarea vieții private a persoanelor publice
împotriva hărțuirii tabloidelor. Astfel, în vara lui 2008 un cunoscut om de televiziune a petrecut
vacanța în Nisa, Franța. Fotoreporteri ai ziarului Cancan au urmărit-o pe reclamantă și au
fotografiat momente din vacanță. Aceștia au publicat apoi poze cu ea când își schimba hainele în
prezența soacrei, într-un loc mai retras al plajei, în spatele unui cort, dar nu complet izolat de
privirile terților. Se observă că fotografiile sunt făcute în mod ascuns, de la depărtare.
Reclamanta a specificat că nu și-a dat consimțământul pentru luarea fotografiilor, cu atât mai
puțin pentru publicarea lor. Tribunalul București a dat câștig de cauză publicațiilor. În ciuda
poziției societății de presă care susținea că își exercită libertatea de expresie, Curtea de Apel
București a dat câștig de cauză reclamantei, înterzicând tabloidului să mai publice fotografii sau
materiale video cu aceasta și membrii familiei ei în cadrul unor activități private. Reprezentanții
ziarului au considerat că „soluția este ambiguă și abuzivă”, deoarece termenul de „activitate
privată” nu este bine definit și nu există „un instrument care să stabilească ce activități sunt
1 CEDO, dec. Campmany y Diez de Revenga et López-Galiacho Perona c. Spaniei, 12 decembrie 2000 apud C.
Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 781.
41

private și ce activități sunt publice.”1 De fapt, instanțele române au procedat în mod corect. Într-
adevăr, locul unde persoana publică în cauză a ales să se schimbe nu era complet închis, dar ea
avea așteptarea îndreptățită că nu e văzută de către public.
Așasar, instanțele recunosc dreptul la viață privată și în cazul persoanelor publice, iar
interesul unui segment de public pentru a le vedea pe acestea și în cadrul activităților private nu
este unul legitim, care să justifice încălcarea dreptului celebrităților de a fi lăsate în pace.
3.2.2. Publicarea imaginii unei persoane private
În cazul publicării fotografiilor unei persoane private, discuțiile de la nivelul instanțelor
s-au purtat mai ales pe calificarea dată locului, de public sau privat, pe natura activităților
imortalizate, mai puțin asupra interesului publicului de a fi informat, precum în cazul persoanelor
publice.
Pentru a determina dacă fotografierea unei persoane intră în domeniul de protecție
instituit de art. 8, Curtea a reținut că, în jurisprudența sa, fosta Comisie a examinat dacă această
activitate s-a realizat în locuri publice sau cu ocazia unor incidente publice. În situația în care un
reclamant ar figura pe o fotografie luată cu ocazia unei manifestații publice, într-un loc public,
nu există o ingerință în exercițiul dreptului la viață privată a persoanei în cauză, atât timp cât
fotografia în discuție nu a fost făcută și conservată decât în scopul de a relata desfășurarea
manifestației cu ocazia căreia ea a fost realizată, fără a se urmări identificarea și dezvăluirea
identității persoanelor fotografiate.2 Deși speța se referea la fotografia realizată de către autorități,
același principiu se poate aplica și în cazul în care presa a utilizat o fotografie a mulțimii
participante la manifestație pentru a ilustra știrea despre acest eveniment și fără a prezenta
identitatea persoanelor sau a evidenția vreo persoană în mod special.
Într-o cunoscută cauză, Curtea a trebuit să stabilească în ce măsură intervine dreptul la
respectarea vieții private, atunci când imaginile redau spațiul public. În speță, mai multe articole
de presă și reportaje de televiziune, prezentând beneficiile sistemului de supraveghere video din
spațiile publice, publică imagini cu reclamantul, care îl reprezentau pe acesta imediat după ce a
1 http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/842079/Andreea-Marin-a-castigat-procesul-cu-tabloidul-Cancan/ ,
http://www.infolegal.ro/andreea-marin-si-stefan-banica-au-castigat-apelul-in-procesul-cu-publicatia-
cancan/2009/03/04/.2 CEDO, 25 septembrie 1991, apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 603.
42

încercat să se sinucidă pe stradă, tăindu-și venele cu un cuțit. Acesta este salvat prin intervenția
poliției care a fost anunțată de către operatorul sistemului de supraveghere. În urma acestor
difuzări, mai multe persoane care îl cunosc pe reclamant îl identifică. Reclamantul nu se plânge
de colectarea și stocarea datelor înregistrate prin sistemul de supraveghere video, ci de
comportamentul autorităților locale care au dat imaginile presei fără a se asigura că identitatea
reclamantului nu va fi divulgată, permițând difuzarea publică a imaginilor, fapt ce i-a afectat
viața privată. Comisia pentru plângeri împotriva presei, organ englez, constată, în urma unei
plângeri a reclamantului, că nu i s-a încălcat dreptul la viață privată, întrucât, indiferent dacă a
putut fi identificat din fotografiile și înregistrările apărute în presă, faptele în discuție au avut loc
pe o stradă principală a orașului, deci în public, iar o dată cu divulgarea imaginilor s-a specificat
că persoana nu a fost acuzată de săvârșirea vreunei infracțiuni. Guvernul reține același lucru și
anume faptul că prin alegerea locului unde reclamantul a ales să se sinucidă, acesta a scos
acțiunea din sfera vieții private. Curtea europeană e de acord cu reclamantul, considerând că i-a
fost încălcat dreptul la respectarea vieții private. Deși tentativa de suicid a avut loc în public,
aceasta a fost văzută în final de mult mai mulți oameni decât putea să prevadă reclamantul când a
ales să comită fapta în public. Instanța de la Strasbourg reține că acesta se afla în public, pe
stradă, dar nu în scopul participării la vreo acțiune publică și nefiind o figură publică. Tentativa
de suicid a avut loc noaptea târziu, pe fondul unei stări de depresie accentuate și, deși s-a aflat
într-un loc public cu un cuțit, el nu a fost acuzat de această faptă. Prin urmare, ingerința nu poate
fi justificată ca având drept scop siguranța publică, prevenirea tulburărilor și infracțiunilor și
protecției drepturilor altora. Curtea recunoaște puternicul interes al statelor în detectarea și
prevenirea infacțiunilor, dar notează că aceste obiective puteau fi atinse și în alte moduri, decât
prin nerespectarea dreptului la viață privată al reclamantului. Astfel, putea să i se ceară acestuia
consimțământul pentru redarea imaginilor sau cel puțin ar fi trebuit luate măsuri în vederea
ascunderii identității sale. În împrejurările cauzei, nu existau motive suficiente sau relevante care
să justifice publicarea imaginilor reclamantului fără consimțământul său ori fără mascarea
identității sale. De asemenea, Curtea reține că apariția voluntară ulterioară a reclamantului la
televizor nu diminuează natura gravă a ingerinței în dreptul la viață privată, ingerință constatată
în unanimitate de către judecătorii de la Strasbourg.1 Curtea recunoaște că problema unei
eventuale încălcări a dispozițiilor legale de către o persoană, fie și în sfera privată a vieții
1 CEDO, hot. Peck c. Regatului Unit, 28 ianuarie 2003, Corneliu-Liviu Popescu, Jurisprudență comentată , Curierul
Judiciar, nr. 4/2003, p. 52-53.
43

acesteia, poate, în anumite împrejurări, să reprezinte un interes public legitim1, dar aici nu este
cazul.
Viața privată a persoanelor private se bucură de mai mult respect și cum nici interesul
publicului cu privire la acestea nu este ridicat, instanțele judecătorești au avut mai puține ocazii
de a sancționa presa pentru nerespectarea acestui drept. În majoritatea cazurilor, încălcarea
servește intereselor legitime prevăzute în alin. 2 al art. 10 din Convenție.
3.2.3. Publicarea imaginii unei persoane care a avut sau are probleme cu legea
Decizii ale Comisiei Europene și ale instanțelor judecătorești din țări europene indică
faptul că dreptul la viață privată nu împiedică divulgarea de informații în interesul prevenirii
faptelor penale și protejării ordinii publice. Divulgarea sau descoperirea de către terțe persoane a
unor fapte legate de condiția fizică, sănătatea sau personalitatea cuiva încalcă dreptul la viață
privată, dar pot fi justificate în interesul prevenirii faptelor penale. Același scop poate justifica și
prezentarea de fotografii intime drept probe într-un proces precum și păstrarea de date, inclusiv
documente, fotografii, amprente, legate de activități infracționale din trecut.
Într-un caz, în care presa nu este implicată în mod direct, se pune problema dreptului
autorităților de a da presei spre publicare fotografia unei persoane. Reclamanta, manager și
profesor la o școală privată, a fost arestată la domiciliu pentru infacțiuni de fals în documente
oficiale, evaziune fiscală și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, fapte săvârșite cu prilejul
administrării acelei școli private. Ulterior, reprezentanți ai organelor de urmărire penală participă
la o conferință de presă, oferind jurnaliștilor date despre caz, dar și fotografia reclamantei,
existentă la dosar. Această fotografie a fost publicată în mai multe articole care vorbeau despre
investigație, iar reclamanta consideră că astfel i-a fost încălcată viața privată. Guvernul Italiei
invocă libertatea presei, libertatea de exprimare, dreptul de informare a publicului și scopul de
prevenire a infracțiunilor. El susține că a existat un interes public general în publicarea
fotografiei, deoarece era vorba de comiterea unor infracțiuni la conducerea unei școli. În schimb,
Curtea a hotărât că în cazul unei persoane obișnuite sfera vieții private este mai largă decât în
cazul persoanelor celebre, sferă care nu poate fi redusă pentru că persoana e cercetată pentru
1 CEDO, hot. Tønsbergs Blad și Haukom c. Norvegiei, 1 martie 2007.
44

săvârșirea unor infracțiuni. Curtea hotărăște că acest fapt a afectat viața privată și nefiind
prevăzut de legea italiană, art. 8 a fost încălcat.1
În două acțiuni aduse în fața Curții de către televiziunea publică din Austria, instanța se
pronunță cu privire la dreptul de publicare a fotografiilor unor persoane condamnate, după
ispășirea pedepsei. Astfel, Curtea a hotărât că nu s-a încălcat libertatea presei atunci când
instanțele naționale au interzis publicarea imaginii unei persoane condamnate, și mai apoi
eliberată condiționat, în cadrul unui reportaj despre infracțiuni cu care persoana în cauză nu a
avut nicio legătură și fără a menționa că acest lucru a fost stabilit de către autorități.2 Însă
libertatea presei a fost încălcată atunci când ingerința în viața privată comisă de către jurnaliști
privea publicarea imaginii unui condamnat recent eliberat condiționat în conținutul unui reportaj
referitor la un alt condamnat eliberat condiționat la cinci săptămâni după primul, ambii membri
ai unei organizații teroriste. Curtea recunoaște interesul condamnaților eliberați de a nu li se mai
publica imaginea pentru a le fi mai ușor să se integreze în societate, dar situația acestui caz era
mai specială. Aici trebuiau avute în vedere natura politică a infracțiunii săvârșite de cel care a
reclamat publicarea imaginii sale, notorietatea acestuia, precum și faptul că deși condamnarea lui
a avut demult loc, eliberarea sa a fost recentă. Prin urmare, publicarea a servit interesului public,
iar presa nu a abuzat de libertatea sa. În această hotărâre, Curtea stabileșe criteriile după care se
poate stabili dacă publicarea imaginii unui condamnat eliberat e justificată: gradul de notorietate
a acestuia, perioada de timp trecută de la condamnare, respectiv de la eliberare, natura
infracțiunii, exisetanța unei legături între imagine și conținutul reportajului/articolului, precum și
corectitudinea datelor expuse.3
Într-o altă cauză, Curtea a trebuit să hotărască dacă interdicția publicării fotografiei unui
membru al unei organizații extremiste însoțită de articole care prezentau infracțiunile comise de
acea organizație, contravine libertății presei. În speță, fotografii cu dl. B., unele din sala de
judecată și altele chiar de la nunta sa, care a fost reținut de către autorități pentru cercetarea
privind comiterea unor infracțiuni, au apărut împreună cu numeroase articole unde se prezentau
faptele de care era bănuit, victimele acestora și care rețineau încă din titlu vinovăția lui B. Acesta
apelează la instanțele naționale, considerând că i se încalcă dreptul la viață privată și prezumția
de vinovăție și câștigă. Societatea de presă nu mai are voie să publice imaginea acestuia, în timp
1 CEDO, hot. Sciacca c. Italiei, 11 ianuarie 2005.2 CEDO, dec. Osterreichischer Rundfunk c. Austriei, 25 mai 2000.3 CEDO, hot. Osterreichischer Rundfunk c. Austriei, 7 decembrie 2006.
45

ce altor publicații nu li s-a impus nicio restricție în această privință. Însă Curtea de la Strasbourg
decide în altă manieră. Ea analizează contextul care a dus la publicarea acelor articole. Astfel,
acestea priveau o serie de scrisori capcană care au fost trimise unor politicieni și altor persoane
publice din Austria, cauzând unele victime. B. a fost cunoscut publicului încă dinainte de
bănuiala implicării lui în aceste atentate, prin autodeclararea sa ca membru important al unei
organizații extremiste de dreapta și exprimarea în public a opiniilor sale extremiste.
Evenimentele relatate făceau subiectul unor dezbateri generale la nivel național. Prin urmare, cu
excepția fotografiilor de la nuntă, publicarea celorlalte fotografii nu au divulgat aspecte ale vieții
private, iar măsura instanțelor naționale au afectat libertatea presei.1
Așadar și persoanele care au avut sau au probleme cu legea se bucură de dreptul la
respectarea vieții lor private, căci interesul public pentru prevenirea săvârșirii infracțiunilor și
dreptul publicului de a fi informat nu se justifică în toate situațiile.
3.2.4. Publicarea imaginii unei persoane decedate
Publicarea imaginii unei persoane decedate poate și ea să facă obiectul unor ingerințe ale
presei în viața privată, dar în aceste situații este vorba despre viața privată a familiei defunctului.
Presa este obligată să respecte imaginea unei persoane și după moartea acesteia. Într-unul
din numerele sale, revista Paris Match a publicat un articol „Străzile, războiul uitat”, ilustrându-l
cu fotografia unui tânăr decedat întins pe o brancardă, pe jumătate dezbrăcat, cu fața însângerată,
înconjurat de medici și asistenți. Curtea de Apel Paris a hotărât că „necesitatea unei ilustrări
pertinente nu ar putea fi valabil invocată din moment ce articolul nu invoca un fapt de
actualitate” și, deci, fotografia „aduce atingere demnității victimei”. Această atingere justifica
plata unor daune interese de către editor familiei îndoliate. Totuși, Curtea de Casație franceză a
desființat această decizie pe motiv că ea nu oferă baza legală privind art. 10 din Convenția
europeană a drepturilor omului și nici nu caracterizează atingerea adusă victimei prin publicarea
fotografiei.2
Curtea a hotărât că publicarea fotografiilor unei persoane decedate poate aduce atingere
vieții private a apropiaților victimei. Săptămânalul Paris Match a publicat o fotografie a corpului
neînsuflețit al prefectului de Corsica, imediat după asasinarea sa, fără a avea acordul familiei.
1 CEDO, hot. News Verlags GmbH & Co.KG c. Austriei, 11 ianuarie 2000.2 O. Ungureanu, op. cit., p. 132.
46

Publicarea fotografiei a fost făcută la 13 zile după asasinarea prefectului și la 10 zile după
funeraliile acestuia. Societatea a considerat că evenimentul era de interes public, iar fotografia
reprezenta un interes istoric. Guvernul francez a afirmat că fotografia demonstrează lipsă de
respect față de imaginea prefectului, care a fost o persoană publică, și intruziune în viața privată
a membrilor familiei defunctului, care nu sunt persoane publice. Curtea a hotărât că suferința
resimțită de apropiații victimei trebuia să determine ziariștii să dea dovadă de prudență, cu atât
mai mult cu cât decesul a intervenit în circumstanțe violente și traumatizante pentru familia
victimei, care s-a opus în mod expres publicării fotografiei. Acest fapt le-a sporit durerea, aspect
ce poate fi considerat ingerință în viața privată. Totodată s-a observat că se recunoaște libertatea
redacțională a săptămânalului, caracterizată în special prin opțiunea de a își ilustra reportajele
prin fotografii-șoc. Instanța franceză a respins cererea rudelor de a confisca toate numerele
revistei, obligând doar la publicarea în numărul următor al aceleiași reviste a unui comunicat prin
care informa publicul asupra lipsei consimțământului familiei celui decedat. Curtea a constatat că
acest fapt nu reprezintă o ingerință a statului francez asupra libertății presei. Doi dintre
judecătorii Curții au considerat contrariul. Astfel, datorită importanței istorice a evenimentului,
dreptul publicului de a fi informat poate să prevaleze în fața sentimentelor rudelor, iar publicarea
fotografiei care era neclară nu producea mai multă senzație sau șoc decât relatarea
evenimentului.1
Într-o altă cauză adusă în fața Curții, deși nu este vorba de o publicare făcută de către
presă, instanța stabilește, totuși, niște reguli privind publicarea imaginii unei persoane decedate.2
În speță, nepoatele fondatorului uneia dintre primele fabrici de bere din regiunea Altay nu sunt
de acord cu folosirea de către întreprindere a numelui și a portretului bunicului lor pe produse și
în articole publicitare. Fotografia acestuia provine de pe un portret deținut doar de către familie,
dar a cărui copie a fost dată de aceasta muzeului din regiune, locul de unde întreprinderea a
obținut fotografia și permisiunea de a o utiliza. Reclamantele au susținut că acest fapt afectează
viața lor privată și familială, confidențialitatea acesteia. Instanța națională a hotărât că din
moment ce istoria familiei, precum și fotografiile membrilor ei au apărut în multe publicații,
fiind cunoscuți, deci, de întregul public, folosirea numelui și a imaginii nu mai poate interfera cu
viața privată. Această poziție a fost adoptată și de către guvernul Rusiei. Curtea hotărăște același
lucru. Atunci când reclamantele au dat portretul muzeului și-au dat acordul ca acesta să fie văzut
1 CEDO, hot. Hachette Filipacchi Associés c. Franței, 14 iunie 2007.2 CEDO, dec. Vorsina și Vogralik c. Rusiei, 5 februarie 2004.
47

și de către alții. Așadar, putem conchide că publicarea deliberată de către o persoană sau
moștenitorii ei a unor aspecte ce țin de viața privată înlătură caracterul de ingerință în viața
privată a oricăror publicări subsecvente a acelorași fapte.
În cazul persoanelor publice decedate, interesul publicului de a afla detalii despre
moartea lor este mare, dar acest interes trebuie echilibrat cu necesitatea de a proteja durerea
apropiaților. Curtea Constituțională din Spania (cazul Pantoja, 231/1998) a hotărât că, în
interesul protejării vieții private a unei văduve, filmul video al morții soțului ei, un binecunoscut
artist, poate fi proiectat în cadrul programului de știri al unei televiziuni, dar nu poate fi inclus
într-o videocasetă destinată vânzării în scop comercial.
Prin urmare, procesul de identificare a existenței unei ingerințe a presei în viața privată
prin publicarea imaginii unei persoane decedate conține aceleași elemente ca și pentru situația
publicării imaginii unei persoane în viață. Și în acest caz trebuie avută în vedere diferența dintre
viața privată a unei persoane publice și a unei persoane obișnuite. De asemenea, trebuie urmărit
dacă publicarea este justificată de satisfacerea interesului general sau dacă a fost permisă de către
moștenitorii defunctului.
3.3. Divulgarea stării de sănătate
Starea de sănătate e un alt aspect al vieții private, iar o persoană are dreptul de a păstra
pentru sine toate informațiile legate de aceasta. Curtea europeană a stabilit prin intermediul art.
8 pricipiile protejării datelor cu caracter personal relative la starea de sănătate: pricipiul
confidențialității informațiilor privind starea de sănătate, calificat drept „principiu esențial al
sistemului juridic” al tuturor statelor părți la Convenție; principiul unui control „cât mai riguros”
al proporționalității ingerinței cu scopul urmărit, care implică faptul că, pentru a fi conformă cu
art. 8, orice comunicare sau divulgare de informații cu privire la starea de sănătate a unei
48

persoane, fără consimțământul acesteia, va trebui să fie însoțită de garanții adecvate împotriva
abuzurilor și să caute „să apere un aspect primordial al interesului public”1.
Curtea a specificat că „protecția datelor personale, nu în ultimul rând a datelor cu caracter
medical, este de o importanță fundamentală pentru ca o persoană să se poată bucura de dreptul
său la respectarea vieții private și a vieții de familie așa cum este acesta garantat de art. 8 din
Convenție. (…) De aceea, legislația internă a statelor trebuie să cuprindă garanții adecvate pentru
a împiedica orice comunicare sau divulgare de date cu caracter personal privitoare la sănătatea
persoanei.” Atunci când poliția anchetând o persoană seropozitivă pentru viol și omor, a divulgat
jurnaliștilor că și reclamanta, soția acestuia la acea vreme, era seropozitivă, iar apoi s-a oferit
presei și decizia instanței, care conținea numele complet al reclamantei și starea sa de sănătate,
fapte publicate ulterior în cotidiene importante, s-a constatat încălcarea dreptului la viață privată.2
Starea de graviditate a unei femei, dorința acesteia de a duce sarcina până la capăt sau de
a o întrerupe intră în conținutul de viață privată persoanlă, apărată de art. 8. Instanțele franceze
au hotărât că din momentul în care o persoană publică (Stephanie de Monaco) a afișat în mod
voluntar starea de graviditate, această informație poate fi preluată de către presă. Însă se va
atinge viața privată atunci când se fac presupuneri cu privire la identitatea tatălui.3
Extinderea obligației de a păstra confidențialitatea datelor privind starea de sănătate a
persoanei, chiar și în cazul persoanelor decedate, apare ca un reflex firesc al dreptului
fundamental la viață privată, dacă se are în vedere faptul că, deși capacitatea de folosință a
persoanei încetează la moartea acesteia, în virtutea respectului datorat persoanei umane, memoria
persoanei decedate și opțiunile făcute în timpul vieții trebuie ocrotite și ulterior decesului.
Dreptul de opțiune al pacientului privind păstrarea confidențialității cu privire la starea de
sănătate nu este transmisibil mortis causa, păstrându-se astfel opțiunea exprimată până în
momentul morții titularului dreptului.4
Și persoanele publice se bucură de acest drept, mai puțin atunci când starea lor de
sănătate ar putea avea efecte asupra societății. Acest lucru a fost dezbătut odată cu cauza Plon
Société c. Franța. Deși reclamantul este o editură, putem considera principiile ce reies din acestă
hotărâre ca aplicabile și presei întrucât se referă la publicarea în masă a unor informații. Editorii,
fie că se asociază sau nu conținutului lucrărilor pe care le publică, participă în totalitate la
1 Laurent-Merle apud F. Sudre, op. cit., p. 321.2 CEDO, hot. Z. c. Finlandei, 25 februarie 1997. 3 Tribunal de Grande Instance, Paris, Grimaldi c. Hachette, apud A. Bertrand, op. cit., p. 85.4 Jurisprudență. Sinteze. Curtea Constituțională , Curierul Judiciar, nr. 6/2008, p. 28.
49

exercitarea libertății de exprimare furnizând un suport autorilor. Instanțele franceze au interzis
reclamantei să mai distribuie cartea „Marele secret” scrisă de dr. Gubler, doctorul personal al
președintelui Franței, Fr. Mitterand, la cererea familiei, după moartea lui, deoarece cartea
dezvăluia date confidențiale despre starea de sănătate (operațiile intervenite, tratamente,
simptome, stadiul bolii, stări fiziologice) a șefului statului. Reclamanta a considerat că prin
această interdicție i se încalcă libertatea de exprimare. Curtea europeană a considerat în
jurisprudența sa anterioară că orice persoană care se exprimă pe calea mijloacelor media, chiar
dacă în mod normal exercită o altă profesie, beneficiază de libertatea specială oferită presei.1
Așadar, dr. Gubler a putut invoca libertatea garantată de art. 10 din Convenție. Dar acesta a fost
acuzat de faptul că nu a respectat obligația pe care o au medicii de a păstra secretul profesional,
aici incluzându-se toate informațiile de care au luat cunoștință în relația cu un pacient, fapt ce a
constituit temeiul deciziilor insatnțelor naționale. Această obligație este generală și absolută,
neputând fi evitată decât în cazuri strict prevăzute de lege.
Starea de sănătate a unei persoane aparține sferei private a vieții sale chiar și atunci când
este vorba de o persoană publică. Însă decesul președintelui Pompidou în 1974 și câțiva ani mai
târziu divulgarea acestor date privind boala lui Fr. Mitterand au demonstrat că starea de sănătate
a anumitor persoane, în mod particular a oamenilor politici privesc pe toți cetățenii. În urma
controversei iscate de boala lui Georges Pompidou, candidații la președinția Franței s-au angajat
din 1974 la transparența în acest domeniu. În 1981, Fr. Mitterand a promis francezilor că
mandatul său va fi caracterizat de transparență. A declarat că publicul are dreptul de a primi de la
cei aleși informații privitoare la averea lor, precum și la sănătatea lor. Fr. Mitterand s-a angajat să
publice de două ori pe an buletinele sale de sănătate. Încă de la sfârșitul lui 1981, buletinele
publicate de președinție au început să fie falsificate timp de 14 ani. Nimeni nu a fost pedepsit
pentru acest lucru decât dr. Gubler pentru încălcarea secretului profesional, dar el doar a spus
ceea ce s-a angajat președintele să facă. Apropiații lui Mitterand susțin că președintele, deși
bolnav și-a putut îndeplini responsabilitățile asumate, dar sunt numeroase mărturiile conform
cărora în ultimii ani ai celui de-al doilea mandat, el nu a mai putut conduce țara (stătea doar în
pat, nu prea vorbea, nu mai semna, nu mai răspundea scrisorilor de acreditare), avea capacități
intelectuale, dar nu putea să-și exercite atribuțiile. E evident că dacă boala lui ar fi fost cunoscută
în 1988, nu ar mai fi obținut un al doilea mandat. Deși instanțele franceze l-au sancționat pe dr.
1 CEDO, dec. Houdart c. Vincent apud R. Chiriță, op. cit., p. 178.
50

Gubler pentru publicarea acestei cărți, acum nu încape îndoială că boala lui Mitterand e un fapt
care aparține istoriei și care nu ar fi trebuit ascuns, așa cum s-a încercat să se facă prin diverse
argumente juridice.1
Curtea a apreciat că publicarea acestei lucrări se înscrie într-o dezbatere de interes
general, în special cu privire la dreptul cetățenilor de a fi informați despre afecțiunile grave de
care suferă șeful statului și la aptitudinea unei persoane grav bolnave de a candida la funcția
supremă în stat. Se punea aici și problema de interes public a transparenței vieții politice. Fiind în
cauză libertatea presei, Curtea a apreciat că instanțele franceze, ca principiu general, nu
dispuneau de o marjă de apreciere restrânsă spre a admite existența unei „nevoi sociale
imperioase” care să justifice măsura luată împotriva editurii reclamante.2
„Trecerea timpului” pare a fi pentru judecătorul european un instrument de măsurare a
proporționalității ingerinței. Dacă măsura temporară a interzicerii operei publicate la câteva zile
după decesul persoanei publice poate fi considerată necesară pentru protecția drepturilor
semenilor, atingerea adusă memoriei defunctului fiind extrem de puternică, măsura de
permanentizare a acestei interdicții, intervenită după trecerea unei perioade de nouă luni, nu mai
corespunde unei „nevoi sociale imperioase”, efectele atingerii estompându-se3. Cu cât trece
timpul, cu atât interesul public al dezbaterilor legate de istoria celor două mandate prezidențiale
îndeplinite de Fr. Mitterand trece înaintea imperativelor protecției drepturilor legate de secretul
medical și a dreptului la viață privată al moștenitorilor4.
Acest caz a tratat nu numai obligația de a nu divulga starea de sănătate a unei persoane ca
aspect al vieții private a acesteia, ci și obligația păstrării secretului profesional. Prin instituirea
secretului profesional, legiuitorul a urmărit să garanteze persoanei secretul vieții sale private.
Există situații când individul uman, pentru a își satisface sau ocroti anumite interese, este nevoit
să-și încredințeze unele secrete ale vieții sale private unor persoane cărora, altfel, nu le-ar fi
divulgat respectivele secrete. Acestea (doctori, avocați, preoți) trebuie să se abțină de la
încălcarea secretului profesional prin divulgarea informațiilor obținute presei sau prin publicarea
acestora în cărți.
Justiția a interzis publicarea cărții, dar ea tot a ajuns la public prin intermediul unor
postări private pe internet. Având în vedere că informația pe care statul susține că este îndreptățit
1 A. Bertrand, op. cit., p. 84.2 CEDO, hot. Plon Société c. Franței, 18 mai 2004, apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 794.3 CEDO, hot. Plon Société c. Franței, 18 mai 2004.4 CEDO, hot. Plon Société c. Franței, 18 mai 2004 apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 796.
51

să o cenzureze este deja accesibilă opiniei publice din alte surse, interdicția ei nu se poate
justifica din punctul de vedere al Curții de la Strasbourg. Astfel s-a întâmplat și în cauza
Observer și Guardian c. Regatului Unit (1991) care privea interzicerea de către autorități a
publicării de către ziarele reclamante a unor extrase din cartea publicată de un fost ofițer al
serviciilor secrete britanice, care conținea informații ce s-a considerat că ar putea aduce atingere
siguranței naționale. Din momentul în care cartea a fost publicată în SUA și putea fi adusă cu
ușurință în Marea Britanie, Curtea a considerat că rațiunea de a fi a interdicției a încetat să mai
existe.
În Franța, un ziar a fost condamnat pentru că, cu ocazia unei campanii electorale, a
divulgat că primarul unei localități tocmai a ieșit dintr-un spital psihiatric1. Decizia instanței
franceze este discutabilă, deoarece trebuie avut în vedere că faptul divulgat poate servi
interesului societății, din moment ce starea de sănătate a primarului poate să afecteze capacitatea
acestuia de a își îndeplini obligațiile asumate față de cetățeni.
Cât despre divulgarea stării de sănătate a unor persoane private, doar în cazuri extreme se
poate încălca acest aspect al vieții private, precum atunci când este vorba de boli extrem de
contagioase și periculoase.
3.4. Domiciliul
Articolul 8 din Convenție protejează distinct dreptul la domiciliu. Protecția domiciliului
se impune ținând seama de importanța spațiilor în care se desfășoară viața privată.
În viziunea Curții de la Strasbourg, domiciliul nu se confundă cu reședința atunci când e
vorba de respectarea lui. Domiciliul în sensul art. 8 este o noțiune autonomă care vizează nu doar
spațiul legal ocupat sau dobândit, dar și orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și
continue2. Acest drept ține de „siguranța și bunăstarea personală”3. Toate celelate drepturi
menționate de art. 8 sunt legate, în principiu, de dreptul la domiciliu. Domiciliul este „locul în
1 O. Ungureanu, op. cit., p. 133.2 CEDO, hot. Prokopovich c. Rusiei, 18 noiembrie 2004.3 CEDO, hot. Gillow c. Regatului Unit, 24 noiembrie 1986.
52

care o persoană locuiește sau își exercită profesia obișnuită.” Având în vedere că activitățile
profesionale pot face parte din viața privată, atunci și locul de muncă poate să intre în noțiunea
de domiciliu protejat de art. 8 din Convenție1. Curtea de Casație franceză aplică în egală măsură
art. 8 în aceeași ipoteză2. De asemenea manieră procedează și Curtea de Apel din Bruxelles care
recunoaște protecția locurilor închiriate de persoane juridice, adică a locurilor de muncă3.
Noțiunea de domiciliu este înțeleasă în mod nuanțat, putând cuprinde chiar și o rulotă în cazul
minorităților rrome4.
Noțiunea de „domiciliu”, în sensul Convenției, nu se suprapune peste accepțiunile pe care
ea le are în sistemele de drept intern ale statelor semnatare. De exemplu, cuvântul „home”,
utilizat de versiunea engleză a Convenției, are o semnificație mult mai largă în dreptul englez
decât cea de domiciliu din dreptul continental5. Ea nu reprezintă numai locuința statornică și
principală a unei persoane și nici numai un atribut de identificare a persoanelor fizice și juridice.
Domiciliul este o noțiune „autonomă” în sensul Convenției, deci trebuie ignorată accepțiunea ei
clasică, anume locul unde o persoană trăiește în mod permanent6.
Art. 8 garantează „liniștita folosință” a domiciliului. „Indiferent dacă ceea ce face
persoana acasă la ea este bun sau rău (moral sau imoral), dreptul ei la privacy în interiorul
domiciliului trebuie respectat”7.
În privința protejării dreptului la domiciliu al oricărei persoane, Curtea s-a pronunțat mult
mai mult în cauze care priveau ingerința autorităților, nerespectarea obligației negative a statelor
de a nu interveni în domiciliul cuiva decât în cauze justificate (percheziții). Dar art. 8 impune
autorităților și obligația pozitivă de a aplica sancțiuni, chiar de natură penală, pentru fapte private
ce contravin drepturilor altuia asupra unui domiciliu.8 Până în prezent, Curtea nu a avut ocazia
să sancționeze vreun stat pentru faptul de a nu pedepsi presa când acesta nu a respectat dreptul la
domiciliu al persoanei.
1 CEDO, hot. Societățile Colas Est și alții c. Franței, 16 aprilie 2002.2 Cass. crim., 30 iunie 1999 apud F. Sudre, op. cit., p. 324.3 D. Yernault, Les pouvoirs d'investigation de l'administration face à la délinquance économique: les locaux
professionnels et l'article 8 de la Convention européenne , Revue trimestrielle des droits de l'homme , nr, 17/1994, p.
133.4 CEDO, hot. Chapman c. Regatului Unit, 18 ianuarie 2001.5 J. L. Charrier apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 658.6 Ibidem.7 Mario G. Losano, op. cit., p. XI.8 Radu Chiriță, op. cit., p. 136.
53

Domiciliul aparține vieții private, fie că e fotografiat din exterior, fie din interior. Este
ușor de înțeles de ce interiorul domiciliului ține de viața privată, întrucât aici o persoană își
petrece majoritatea timpului, aici desfășoară cele mai multe din activitățile cu caracter privat.
Fotografierea și publicarea imaginilor din casa cuiva nu se poate face decât cu acordul acelei
persoane.
Cât despre fotografierea exterioară, aceasta ar permite localizarea locuinței/domiciliului
sau identificarea proprietarului. S-a constatat că domiciliul aparține vieții private și atunci când e
vorba de poze făcute unui hotel privat al unei persoane, fără autorizarea expresă (de Furstenberg
c. Ed. Condé, d. 1987). Și totuși, în ciuda acestei jurisprudențe, an de an revistele publică
fotografii aeriene a reședințelor luxoase deținute de celebrități pe Coasta de Azur. Aceste
publicații nu au fost niciodată acționate în instanță. Vedetele consideră, fără îndoială, că aceste
fotografii contribuie la notorietatea și imaginea lor. Altfel, ar fi îndreptățite să întrerupă această
practică deoarece o cunoaștere topografică a regiunii permite o perfectă localizare.1
Aranjamentul și dispunerea interioară a locuinței, mai ales atunci „când ea prezintă o certă
originalitate”, imaginea acesteia nu poate fi realizată și publicată fără autorizația persoanei
respective2.
Divulgarea domiciliului unei persoane este permisă dacă se face cu scopul de a dejuca o
executare silită sau pentru o altă faptă imputabilă. Altfel, divulgarea domiciliului unei persoane
poate să afecteze viața privată a acesteia. Reclamanta A., resortisant britanic, locuiește împreună
cu copiii săi minori într-o casă proprietate a unei asociații locale, unde a fost instalată ca urmare
a abuzurilor rasiale la care fusese supusă anterior. Parlamentarul ales în circumscripția electorală
în care locuiește reclamanta inițiază în Camera Comunelor o dezbatere privind politica locală în
domeniul locuințelor. În timpul unui discurs al său, parlamentarul se referă de mai multe ori la A.
în mod expres, indicându-i numele, domiciliul, apoi o serie de infracțiuni și comportamente
antisociale ale reclamantei și ale membrilor săi de familie. Discursul parlamentar este reluat în
presă, care publică și numele și adresa exacte ale lui A., însoțite de fotografii. Presa publică și
comentariile reclamantei la afirmațiile parlamentarului, chiar dacă nu le dă aceeași amploare.
Ulterior, A. primește amenințări directe sau în scris, schimbându-și domiciliul din această cauză.
Plângerile formulate de reclamantă la liderul Camerei Comunelor și la prim-ministru sunt
respinse pe motivul imunității parlamentare pentru declarațiile făcute. Curtea hotărăște că nu s-a
1 A. Bertrand, op. cit., p. 79.2 Pierre Kayser apud Gh. Mihai, G. Popescu, op. cit., p. 81.
54

încălcat art. 8 deoarece imunitatea parlamentară întruneșe condițiile cerute de Convenție pentru
justificarea ingerinței în viața privată. Însă acest caz exemplifică cum divulgarea domiciliului
unei persoane poate afecta viața privată, mai ales că a fost publicat și de presă.1
În jurisprudența franceză s-a considerat ca fiind imixtiune în viața privată dezvăluirea
făcută de un ziar a reședinței de la țară a unei persoane onorabile (stradă, număr, etaj, număr de
telefon, localitate), însoțită de constatarea că „persoana se ascunde bine”. Într-un alt caz, ca
răspuns la o scrisoare critică a unui telespectator, animatorul unui post de televiziune a invitat
publicul să-i scrie sau să-i telefoneze acestuia, indicându-i adresa și numărul de telefon.2
În România se consideră că fotografierea sau filmarea și apoi difuzarea imaginilor cu
vilele funcționarilor publici nu reprezintă invadări ale vieții private din partea jurnaliștilor. Se
consideră că aici intervine dreptul publicului de a ști ce fac aceia care îi reprezintă și îi conduc.
Și, oricum, o dată cu dorința de a deveni persoană publică, aceasta acceptă ca o mare parte din
viața sa să se desfășoare în „acvariu”.3
Instanțele române au trebuit să hotărască dacă prin publicarea unor fotografii a unor
persoane când acestea se aflau în locuința lor se încalcă dreptul la viață privată a persoanei. În
2003, fotoreporterii unui tabloid, Star, au fotografiat o vedetă de televiziune în dormitorul
acesteia când se afla în pat cu partenerul ei de la acea vreme. Aceștia au urcat la o înalțime vis-a-
vis de geamul apartamentului și de aici au fotografiat interiorul locuinței și persoanele ce se aflau
acolo. Publicația a fost obligată la plata a 100 milioane lei ca daune morale și 88,5 milioane lei,
cheltuieli de judecată.4
Prin urmare, presa este obligată să respecte viața privată a indivizilor și atunci când este
vorba de domiciliul acestora. Pe când dreptul la intimitatea domiciliului este fără îndoială
recunoscut atunci când publicarea vizează aspecte din interiorul acestuia sau datele de
identificare, se mențin, însă, diferențe de opinie în ceea ce privește publicarea imaginii exterioare
a locuinței. Unii înglobează aceasta în viața privată, în timp ce alții consideră acest fapt
neîntemeiat din moment ce exteriorul este prin natura sa dezvăluit publicului.
1 CEDO, dec. A. c. Regatului Unit. 2 O. Ungureanu, op. cit., p. 133.3 C. F. Popescu, op. cit., p. 189.4 http://myconfidential.ro/2009/01/andreea-marin-a-pierdut-procesul-cu-ziarul-cancan/ ,
http://www.infolegal.ro/revista-star-este-obligata-sa-plateasca-familiei-banica-20000-de-euro/2008/11/03/ .
55

3.5. Corespondența
Dreptul la corespondență ține de viața privată a persoanei, redactorii Convenției
menționându-l expres în textul art. 8. Prin corespondență se înțeleg scrisorile, telegramele,
trimiterile poștale de orice fel, convorbirile telefonice și alte mijloace legate de comunicare.
Publicarea gândurilor, opiniilor exprimate prin telefon, în scris sau prin orice alt mijloc este un
aspect al violării intimității. În opinia Curții, corespondența protejată prin art. 8 al Convenției nu
este doar cea clasică, ci orice fel de comunicare între două sau mai multe persoane, realizată cu
dorința de a rămîne privată1. „Indiferent dacă ceea ce scrie în corespondența personală este
adevărat sau fals, moral sau imoral, educativ sau corupător, secretul acesteia este inviolabil”2.
Corespondența nu trebuie să se refere neapărat la viața privată pentru a putea fi protejată
împotriva investigațiilor și divulgărilor3.
Sfera celor ținuți să respecte secretul corespondenței include atât persoane fizice, cât și
persoane juridice, dar și autoritățile publice4. Marea majoritate a cauzelor aduse în fața Curții
pentru încălcarea acestui drept privește nerespectarea obligației pasive a statelor de a nu
intercepta, limita, îngreuna corespondența dintre persoane5. Curtea reține că înregistrarea unei
convorbiri făcută de către unul dintre participanții la conversație și folosirea ei doar în scopuri
strict private, nu costituie o încălcare a dreptului la viață privată6. Dar atunci când înregistrarea,
de oricine ar fi făcută, este publicată, se întrunesc condițiile unei îngerințe în viața privată.
Unul din cazurile judecate de Curtea de la Strabourg a avut ca și părți o societate de radio
și Slovacia. Pe fondul luptei dintre două grupuri susținute de adversari politici, în privința
privatizării unei mari societăți naționale de asigurări, producătorii unei emisiuni de radio
difuzează în direct înregistrarea unei convorbiri telefonice dintre prim-ministrul care era și
ministru al finanțelor și un secretar de stat din ministerul justiției, care după aceste evenimente a
fost numit judecător la Curtea Constituțională. Din convorbirea celor doi rezulta că aceștia erau
implicați în scandalul iscat de cele două grupuri care își arogau conducerea societății de
1 Radu Chiriță, op. cit.,vol. II, p. 66.2 M. G. Losano, op. cit., p. XI.3 Gh. Mihai, G. Popescu, op. cit., p. 82.4 Studii privind jurisprudența CEDO , Institutul Național al Magistraturii, București, 2003, p. 262.5 CEDO, dec. Greuter, hot. Prado Bugallo, hot. Matheron ș. a.6 CEDO, hot. Van Vondel, 25 octombrie 2007.
56

asigurări. Angajatul ministerului justiției consideră că acestă transmisiune a convorbirii sale i-a
afectat reputația și dreptul la viață privată. Societatea de radio recunoaște că înregistrarea este
ilegală, dar nu a fost realizată de ea, ci le-a fost lăsată în cutia poștală. Ea susține că difuzarea ei
s-a realizat deoarece cele două persoane sunt publice, figuri ale scenei politice, deținători ai unor
funcții publice, iar evenimentele despre care se discuta nu priveau câtuși de puțin viața privată a
corespondenților, ci erau legate de un subiect de interes public. Cât despre reputația secretarului
de stat, ea nu a fost afectată din moment ce ulterior acesta este numit judecător la Curtea
Constituțională. Instanțele naționale consideră că și persoanele publice au drept la viață privată și
că prin publicarea corespondenței, s-a încălcat acest drept, dar societatea de radio susține că
aceste hotărâri au afectat libertatea presei. Curtea europeană recunoaște dreptul presei de a
informa publicul, se acceptă chiar și o anumită doză de exagerare sau provocare, dar amintește și
de obligația acesteia de a respecta drepturile cetățenilor. Însă în acest caz, publicarea
corespondenței nu a fost o ingerință a presei în viața privată, deoarece persoanele vizate aveau
funcții oficiale, iar discuța se referea la privatizarea unei importante societăți, fapt care este, clar,
de interes public, mai ales într-o perioadă de tranziție. Prin urmare, fapta societății de radio a fost
justificată, iar prin sancționarea ei statul a încălcat libertatea presei.1
În jurisprudența britanică s-a impus ideea că hotărâtor în calificarea ca intimă a unei
convorbiri este locul unde se desfășoară aceasta, folosind conceptele de încălcare abuzivă a
dreptului unei persoane și de prejudiciu pentru a proteja intimitatea convorbirilor. Legislațiile
franceză, americană sau canadiană se bazează în protecția intimității pe natura comunicării,
ocrotind convorbirile orale sau efectuate prin mijloace de telecomunicații în orice loc, dacă
autorul se așteaptă ca respectiva convorbire să nu fie interceptată de o altă persoană decât ceea
căreia îi este destinată. Caracterul intim al convorbirii sau comunicării va fi apreciat de instanță
de la caz la caz.2
În ultima perioadă, ziarele din România au publicat stenograme reprezentând fragmente
din convorbiri telefonice dintre antrenori de fotbal, patroni de cluburi, jucători și arbitri ai acestui
sport, dar aceasta s-a realizat pe fondul scandalului privind transferuri aranjate ilegal, blaturi și
alte asemenea ilegalități. În asemenea situație, aceste dezvăluiri se justifică prin interesul public
pe care îl suscită această lume a fotbalului, cu condiția ca discuțiile să aibă ca obiect aceste fapte
și nu alte aspecte private.
1 CEDO, hot. Radio Twist c. Slovaciei, 19 decembrie 20062 Al. Boroi, M. Popescu, op. cit., p. 165-166.
57

Așadar, jurnaliștii trebuie să cerceteze înainte de a divulga corespondența unor persoane
obiectul acesteia și dacă el este de un veritabil interes general. Acesastă obligație nu mai există
atunci când persoanele în cauză au făcut publică în mod intenționat corespondența ce le
aparținea.
3.6. Divulgarea altor aspecte ce țin de viața privată
Există alte împrejurări private care prin natura lor nu pot fi divulgate decât cu autorizarea
prealabilă a persoanei: prieteniile, amorurile, viața familială, originea, religia, inexactitatea unei
biografii sau starea materială.
În jurisprudența franceză s-a reținut sancționarea unui ziar care învedera existența unei
legături intime între fiica minoră a reclamantului și un terț. În privința unei autobiografii s-a
afirmat că „lucrarea chiar dacă se prezintă ca o operă de ficțiune, este în realitate o autobiografie
prost deghizată care permite identificarea ușoară a protagoniștilor și a relațiilor lor din mediul
familial.”1 Într-o speță în legătură cu publicarea pretinselor amintiri ale lui Marlene Dietrich,
Curtea de Apel din Paris (16.03.1995) a decis că „amintirile vieții private ale fiecărui individ
aparțin patrimoniului său moral pe care nimeni nu are voie să le publice, chiar fără intenție
răuvoitoare, fără autorizarea expresă și neechivocă a celuia căreia i se povestește viața.”
În anii '65, în fața Curții de Apel din Paris, instanța a făcut niște precizări cu privire la
publicarea într-o carte („Vivre avec Picassso”), tot un mijloc de informare a maselor, a unor
fapte ce țin de viața privată a unei celebrități (Pablo Ruiz Picasso c. Ed. Calmann-Lévy,
06.07.1965). Este vorba de pictorul Pablo Picasso și sciitoarea Françoise Gilot. Aceasta scrie o
carte savuroasă din multe puncte de vedere, cu amănunte «picante» din experiența unor ani
1 O. Ungureanu, op. cit., p. 133.
58

petrecuți alături de artist. Acesta este contrariat de dezvăluirile intime cu privire la
comportamentul său, relatate în carte, considerându-le atac la viața privată. După lungi dispute
judiciare, Curtea de Apel din Paris a respins cererea reclamantului, considerând cu privire la
extinderea vieții private că măsura este cu totul alta dacă este vorba de un individ oarecare decât
atunci când e vorba de un artist de renume mondial, care nu numai că a făcut obiectul
publicațiilor de orice fel, în toate țările, cu privire la viața și opera sa, dar care s-a oferit el însuși
într-o largă măsură ambiției publicului. Acela care joacă în mod voluntar un rol public trebuie să
accepte riscurile, în special de a vedea acest rol defăimat și contestat. Curtea a preferat să
protejeze libertatea de exprimare, în loc să protejeze un rol.1 Modul de a judeca al instanței
franceze de atunci se aseamănă cu soluțiile date în ultimii ani de Curtea europeană, întrucât ia în
considerare caracterul de persoană publică sau privată al reclamantului, comportamentul anterior
al acestuia, nu doar natura faptelor dezvăluite. Trebuie procedat cu atenție în această privință,
deoarece o protecție a vieții private împinse la extrem poate duce la interzicerea unor
autobiografii care prezintă și persoanele care au gravitat în jurul autorului. Astfel, s-ar putea
interzice autorului să publice evenimente principale ale vieții sale la care au participat și alții.2
Curtea amintește deseori în hotărârile sale că publicul are dreptul să fie informat,
inclusiv, în anumite împrejurări, cu privire la unele aspecte ale vieții private ale figurilor publice,
în special a politicienilor. În fapt, reclamanții sunt o editură care publică un cotidian național și
redactorul-șef al acestuia. În respectivul cotidian este publicată o informație privind procesul
penal al unei persoane, cu precizarea că soția sa este deputat, deși ea nu avea nicio legătură cu
procesul. Instanța finlandeză constată că astfel i s-a încălcat reclamantei dreptul la viața privată și
obligă editura la plata unor sume considerabile cu titlu de despăgubiri morale. Dar Curtea de la
Strasbourg amintește că protecția vieții private trebuie echilibrată cu libertatea de exprimare. Ea
reține că în articolele de presă nu este nicio prezentare falsă sau vreo rea-credință din partea
reclamanților sau vreo afirmare a unei implicări a deputatei în evenimentele care au dus la
condamnarea soțului ei și nici nu dau detalii cu privire la viața sa privată, exceptând menționarea
faptului că este căsătorită cu persoana condamnată, împrejurare care era deja publică. Instanța
europeană reține, și în acest caz, că unele aspecte ale vieții private a politicienilor pot fi
dezvăluite, deoarece satisfac un interes public. Astfel, publicul care îi va vota își va putea forma
1 N. Popa, De la protecția dreptului de proprietate la protecția dreptului "de a fi lăsat în pace" , prefață pentru M. G.
Losano, op. cit., p. VII-VIII.2 A. Bertrand, op. cit., p. 19-20.
59

o opinie reală despre aceștia. Prin urmare, Curtea hotărăște că proporționalitatea între protecția
vieții private și libertatea de exprimare nu a fost respectată, iar măsura nu a fost necesară într-o
societate democratică, art. 10 fiind violat.1
Viața sentimentală este un alt element al vieții private care e protejat împotriva
ingerințelor presei. Prințesa Stephanie de Monaco a formulat o plângere prin care cerea repararea
prejudiciului pe care l-a suportat din faptul publicării de către săptămânalul Le point a unui
articol care făcea referire la viața sa privată și anume la despărțirea acesteia de către partenerul
său. Curtea de Apel Paris a respins cererea, apreciind că despărțirea cuplului nu constituia o
dezvăluire a vieții private, ci a unui fapt public. Prințesa a acționat în justiție și publicația Paris-
Match pentru un articol care înfățișa infidelitățile conjugale ale soțului acesteia. Instanța a
echilibrat cele două drepturi, condamnând publicația pentru titlurile de copertă care nu erau
necesare pentru informarea publicului („Stephanie umilită … Ruptură sau iertare, prințesa ezită
încă”), dar considerând că săptămânalul putea în mod legitim să publice comportamentul
extravagant al soțului.2 În aceste situații, instanțele franceze au recunoscut o mai mare libertate
presei datorită caracterului de persoană publică a reclamantei. Dar aici s-a demonstrat și că
faptele cunoscute publicului pot totuși să fie protejate de art. 8 alin. 1 atunci când prezentarea
acestora se face de o manieră disproporționată.3
Tot în sfera vieții private se află secretul patrimoniului, dar acest secret, bineînțeles, nu
poate opera față de interesele fiscale ale statului. Această excepție este admisă în scopul de a
preîntâmpina fraudele fiscale ale contribuabililor. Într-o cauză, Curtea consideră că s-a încălcat
art. 10 prin condamnarea a doi jurnaliști pentru publicarea într-un ziar satiric a veniturilor și
înștiințărilor de impozitare ale președintelui companiei franceze de automobile Peugeot. În acea
perioadă salariul acestuia cunoscuse o creștere spectaculoasă pe fondul unor mișcări sociale în
cadrul cărora persoanlul societății reclama tocmai măriri de salariu. În Franța, conținutul avizelor
de impozitare este acoperit de secretul profesional. Curtea a contrazis instanțele naționale,
hotărând că informația litigioasă publicată a reprezentat o problemă de interes general. Publicația
a contribuit la o dezbatere publică și nu la prejudicierea reputației conducătorului firmei.
Dezvăluirea a contribuit la o dezbatere privind disputa de la nivelul unei companii extrem de
importante, rolul și importanța conducătorului ei și nu el ca individ. Salariații revendicau mărirea
1 CEDO, hot. Karhuvaara și Iltalehti c. Finlandei, 16 noiembrie 2004, Curierul Judiciar, nr.1/2005, p. 86-87.2 O. Ungureanu, op. cit., p. 132.3 O. De Schutter, op. cit., p. 159.
60

salariilor, ceea ce conducătorii firmei refuzau. Astfel, articolul a demonstrat că patronul a
beneficiat de importante creșteri de salariu în acea perioadă, în timp ce se opunea la creșterea
salariilor angajaților firmei. Instanța a luat în considerare buna lor credință și faptul că
materialitatea faptelor nu lăsa loc niciunei îndoieli.1 Aici au fost puse în aplicare nu numai
obligația presei de informa publicul cu privire la aspecte de interes general, dar a contribuit și
dreptul publicului de a fi informat.
În aceeași cauză, Curtea a observat că există o anumită transparență în privința
posibilității de cunoaștere a salariilor și a creșterii lor. Ea a constatat existența unor liste alcătuite
pe comune, ca unități administrative, cu contribuabilii plătitori de impozite, liste care fac referiri
la veniturile impozabile, pe de o parte, iar pe de altă parte, că salariile conducătorilor marilor
firme sunt publicate în revistele financiare. Față de aceste împrejurări, Curtea a ajuns la
concluzia că „protecția informațiilor calificate ca și confidențiale nu constituie un imperativ
preponderent”.2
Evenimentele vieții de familie – cele mai importante, nașterea, căsătoria și decesul, mai
ales în cazul persoanelor private, trebuie ferite de vreo altă publicitate, abuzivă și neîngăduită de
către cei vizați, decât cea făcută, între niște limite precis stabilite, prin intermediul actelor de
stare civilă. Distracțiile, concediile, vacanțele, rezidențele temporare sunt și ele elemente ale
vieții private. De exemplu, publicarea într-un periodic a fotografiei unor tineri căsătoriți care se
aflau într-un loc public, într-o ținută „foarte estivală” a fost considerată de Tribunalul Senei ca
fiind ilicită, „chiar dacă periodicul respectiv nu prezentase acea ținută ca un exemplu de prost
gust.”3
Într-o cauză, instanța europeană a constatat că reclamantul a fost condamnat pentru unele
remarci considerate ca insultătoare, în exercitarea profesiei sale de jurnalist, în cadrul discuției cu
un alt jurnalist. Publicată în presă, discuția avea ca subiect editarea memoriilor unei persoane
publice, la redactarea cărora aceasta apelase mai întâi la ziaristul intervievat. Acesta din urmă,
după ce persoana publică a renunțat la colaborarea cu el, a decis să publice totuși informațiile
obținute în timpul colaborării. Până la urmă, persoana publică și-a publicat memoriile însă fără
ajutorul reclamantului. Remarcile incriminate, făcute de către conducătorul interviului cu scopul
de a provoca ziaristul care a redactat memoriile, priveau viața privată a părții lezate, pe care
1 CEDO, hot. Fressoz și Roire c. Franței, 21 ianuarie 1999 apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 792.2 Ibidem.3 Pierre Kayser apud Gh. Mihai, G. Popescu, op. cit., p. 81.
61

aceasta o evoca în memoriile sale scrise cu titlu personal și se refereau la reproșurile pe care ea și
le făcea în legătură cu creșterea copilului său minor și cu amestecul ei în viața de familie a unei
alte persoane publice. Exprimarea a fost realizată prin niște termeni cu conotații negative în
limba respectivă. Curtea a reținut că deși reclamanta fusese membră a guvernului țării în cauză,
din care demisionase de mai bine de un an, continuându-și activitatea în cadrul unui partid
politic, și chiar dacă a dorit să facă publice asemenea aspecte ale vieții ei private utilizarea
termenilor incriminați pentru a califica viața privată a reclamantei nu s-ar justifica prin interesul
publicului sau prin faptul că discuția în cadrul căreia acești termeni au fost utilizați privea
probleme de interes general. Instanțele naționale au stabilit că în speță era vorba de un conflict
între dreptul de a comunica informații și idei și dreptul la protecția reputației altei persoane, aici
cântărind mai mult cea din urmă.1
O revistă din Spania a publicat în mai multe reportaje succesive intitulate „Fața ascunsă a
lui Isabel Preysler” aspecte privind viața intimă a acestei doamne, care era o persoană cunoscută
de către societatea spaniolă. Relatările aparțineau unei foste bone a fetiței d-nei Preysler.
Dezvăluirile priveau problemele de frumusețe ale doamnei (apariția de coșuri pe față, folosirea
perucilor etc.), modul său de viață, relația cu fiica sa, precum și despre relațiile intime cu soțul.
Prima instanță spaniolă a condamnat publicația la plata unor daune morale pentru nerespectarea
dreptului la viață privată, specificând că persoanele publice își păstrează acest drept. Al doilea
grad de jurisdicție a dat câștig publicației, considerând că aceste detalii minore, precum
divulgarea unor aspecte privind meniurile consumate, garderoba folosită, lectura preferată nu
încalcă viața privată, dar ar putea justifica rezilierea unui contract. Hotărârea finală de la nivel
național a decis că există o încălcare a vieții private, iar Curtea de la Strasbourg consideră la fel,
deoarece informațiile publicate nu urmăresc satisfacerea unui interes general, în ciuda notorietății
persoanei vizate.2
În 2008, instanțele naționale române au condamnat publicația Star la plata a 20000 euro
pentru un articol apărut în august 2007, cu titlul „Andreea Marin i-a interzis soțului să se mai
apropie de amantă.” Acest articol evoca presupusa relație extraconjugală a soțului reclamantei și
relata reacția soției la aflarea veștii. Prin această publicare s-a atins dreptul la viață privată și s-a
discreditat imaginea familiei. În decizia judecătorilor se arată faptul că “libertatea de exprimare
trebuie exercitată până la limita la care nu aduce atingere drepturilor altor persoane, chiar dacă
1 CEDO, hot. Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001 apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 798. 2 CEDO, dec. Bou Gibert și El Hogar Y La Moda S.A. c. Spaniei, 13 mai 2003.
62

acestea se bucură de statutul de persoane publice”. Instanța a avut în vedere, în luarea deciziei,
lipsa de veridicitate a afirmațiilor conținute în cadrul articolului, încălcarea normelor legale
privind protecția demnității, onoarei, reputației, dreptului la viață privată și dreptului la imagine,
precum și dispozițiile constituționale privind informarea corectă a cititorului.1 O altă publicație
română, Averea, dezvăluie într-un număr o presupusă ceartă violentă între două vedete de
televiziune care ar fi avut loc în sediul unei companii de publicitate. Instanța dă câștig de cauză
reclamantei, una dintre cele două protagoniste, deoarece s-a dovedit neadevărul celor relatate,
precum și afectarea reputației celor implicate.2
O altă vedetă de televiziune a câștigat un proces de calomnie împotriva unei publicații da
scandal. Într-un articol din septembrie 2003, însoțit de fotografii ale reclamantei însoțite de un
fost iubit într-o parcare, s-a susținut că aceasta își înșeală prietenul oficial de atunci, un cunoscut
fotbalist. Vedeta a susținut că respectivele afirmații i-au pătat imaginea și a cerut despăgubiri
morale în valoare de 500 milioane lei. Judecătorii români au hotărât ca reclamanta să primească
suma de 25 milioane lei. Astfel, chiar dacă fotografiile erau dintr-un loc public, conținutul
articolului a afectat viața privată a persoanei.3
Cazurile în care presa mondenă încalcă viața privată a persoanelor publice sunt
numeroase, însă victimele acesteia nu recurg la justiție decât atunci când au ajuns la capătul
răbdării sau le este grav afectată imaginea prin articolele publicate. Dar multe din aceste
persoane nici nu acționează în instanță societățile de presă deoarece sunt de acord cu această
manieră de a câștiga notorietate.
1 http://myconfidential.ro/2009/01/andreea-marin-a-pierdut-procesul-cu-ziarul-cancan/ ,
http://www.infolegal.ro/revista-star-este-obligata-sa-plateasca-familiei-banica-20000-de-euro/2008/11/03/ .2 http://www.gandul.info/eveniment/andreea-marin-martor-procesul-deschis-mihaela-radulescu.html?
3935%3B3249573 http://www.gardianul.ro/2006/06/20/monden-c6/a_inceput_procesul_dintre_andreea_raicu_si_revista_star_-
s34392.html.
63

IV. Concluzii
Dreptul la viață privată și libertatea presei sunt garantate de numeroase instrumente
juridice internaționale și naționale. Dar acestea, nefiind absolute, pot cunoaște limitări. Aceste
limitări sunt enunțate prin norme juridice, dar la modul general. Atunci când libertatea presei
trebuie determinată în funcție de dreptul la viață privată apare problema identificării limitelor
dintre cele două valori.
Datorită conținutului evolutiv al dreptului la viață privată, delimitarea lui față de
libertatea presei se face mai bine la nivelul instanțelor internaționale sau naționale, în urma
analizei asupra mai multor cazuri, decât prin simpla analiză a reglementărilor din domeniu. Din
această jurisprudență vor rezulta ulterior principii, standarde aplicabile în acest domeniu.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului a clarificat pe cât posibil problemele
cele mai frecvente privind raportul dintre dreptul la viață privată și libertatea presei. Această
instanță recunoaște rolul primordial al presei într-o societate democratică, dar consideră necesară
sancționarea ei atunci când aceasta, în virtutea îndeplinirii obligației de informare a publicului,
încalcă viața privată a persoanelor. Jurnaliștii vor beneficia de libertatea recunoscută presei doar
atunci când acționează cu bună-credință și cu respectarea deontologiei, iar majoritatea codurilor
deontologice din Europa prevăd obligația respectării dreptului la viață privată.
Curtea a recunoscut dreptul la viață privată al persoanelor publice, menționând că și ele
dețin acest drept chiar dacă, sfera vieții lor private este, totuși, mai restrânsă decât în cazul
persoanelor obișnuite. Presa nu este liberă să divulge orice aspect din viața acestor persoane dacă
faptul nu servește unor dezbateri de interes general. Necesitatea satisfacerii interesului general
este prezentă și în privința divulgării unor aspecte din viața privată a persoanelor obișnuite, dar
analiza acestui interes este mult mai severă în acest caz. Persoanele publice trebuie să accepte
64

unele intruziuni în intimitatea lor, deoarece uneori acestea sunt necesare pentru informarea
corectă a electoratului, în cazul politicienilor, sau pentru satisfacerea unei curiozități a publicului.
Se poate observa că fotografierea actorilor, cântăreților, artiștilor în general, este tolerată pentru a
mulțumi fanii acestora, dar această toleranță va înceta când interesul presei și al publicului
devine hărțuire. Starea de sănătate a unei persoane, corespondența acesteia sunt aspecte ale vieții
private asupra cărora Curtea a avut ocazia să analizeze existența interesului general în divulgarea
lor. Așadar, starea de sănătate a persoanelor cu funcții de conducere într-un stat poate fi
divulgată atunci când aceasta afectează capacitatea lor de a își îndeplini atribuțiile, iar
corespondența poate fi publicată dacă privește subiecte de interes național, precum procesul de
privatizare al unei importante societăți. Instanța de la Strasbourg a recunoscut dreptul la viață
privată și condamnaților eliberați condiționat sau persoanelor cercetate penal, conturând câteva
criterii pentru determinarea existenței unui interes general care să justifice încălcarea acestui
drept. Și dezvăluirea unor aspecte din viața privată a unei persoane decedate sau publicarea
imaginii ei pot să ridice probleme ale ingerinței presei în viața privată, dar aici sunt afectate
rudele defunctului.
Presa este liberă să divulge orice informații privitoare la viața privată a persoanelor atunci
când acestea sau rudele sale, în cazul celor decedați, și-au dat consimțământul pentru publicare.
Nu vor fi considerate ingerințe în viața privată publicările unor aspecte intime dacă acestea au
devenit de notorietate prin orice alte mijloace înaintea respectivei publicări. Curtea a accentuat
asupra faptului că un comportament anterior favorabil publicațiilor de acest gen nu scutește
jurnaliștii de obținerea consimțământului persoanei în cauză.
În jurisprudența sa, instanța europeană a stabilit un alt aspect determinant în conturarea
raportului dintre dreptul la viață privată și libertatea presei și anume acela că viața privată poate
exista și în cadrul locurilor publice. Deși pare să complice această situație datorită diferențierii
dificile a activităților publice de cele private, a identificării locurilor publice față de cele private,
Curtea hotărăște că orice persoană are dreptul la respectarea intimității sale atunci când se află
într-un loc unde poate avea așteptarea îndreptățită că nu este văzută de nimeni sau doar de către
un număr foarte redus de persoane.
Așadar, în urma studiului jurisprudenței Curții, precum și a unor situații soluționate la
nivel național în diferite țări, raportul dintre libertatea presei și dreptul la viață privată nu mai
este caracterizat de neclaritate. Chiar dacă standardele conturate par a fi suficiente și general
65

aplicabile, fiecare ingerință a presei în viața privată trebuie analizată ținând cont de toate
circumstanțele cauzei. În ceea ce privește jurisprudența română în acest domeniu, puținele
hotărâri existente sunt în concordanță cu direcția urmată de către instanța europeană, dar cum în
ultima perioadă fenomenul revistelor de scandal a acaparat și România, numărul acțiunilor în
justiție a persoanelor a căror viață privată a fost încălcată de către presă va crește cu siguranță.
V. Bibilografie
Bertrand, André, Droit à la vie privée et droit à l'image , Editura Litec, Paris, 1999.
Bîrsan, Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole ,
vol. I, Drepturi și libertăți , Editura All Beck, București, 2005.
Bogdan, Dragoș; Selegean, Mihai , Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului , Editura All Beck, București, 2005.
Bogdan, Sergiu, Drept penal. Partea specială , vol. I, Editura Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2007.
Breillat, Dominique , Les libertés de l'esprit: libertés et droits fondamentaux , Editura
Montchrestien, Paris, 1996.
Carey, Peter, Media Law, Editura Sweet and Maxwell, Londra, 1996.
Cercelescu, Carmen Monica , Regimul juridic al presei. Drepturile și obligațiile
jurnaliștilor, Editura Teora, București, 2002.
Chiriță, Radu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații , vol.
II, Ed. C. H. Beck, București, 2007.
La liberté de critique , Colloques et debats 8, Editura Lexis Nexis Litec, Paris, 2007.
Lolies, Isabelle, La protection pénale de la vie privée , Presses Universitaires D'aix
Marseille, Puam, 1999.
Losano, Mario G. , Legea italiană în privința protecției vieții private , Editura All Beck,
București, 2004.
66

Mass-media și libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului , Editura Setronic, București,
1997.
Mathieu, Michel, Évolution de l'économie libérale et liberté d'expression , Editura
Bruylant, Bruxelles, 2007.
Mihai, Gheorghe; Popescu Gabriel , Introducere în teoria drepturilor personalității ,
Editura Academiei Române, București, 1992.
Popescu, Corneliu-Liviu , Libertatea de exprimare în jurisprudența CEDO, 1999-2002 ,
Editura All Beck, București, 2003.
Popescu, Cristian Florin , Etică jurnalistică și legislația presei , Editura A. N. I.,
București, 2006.
Manual de jurnalism , vol. II, Editura Tritonic, București, 2004.
Renucci, Jean-François , Tratat de drept european al drepturilor omului , Editura
Hamangiu, București, 2009.
Studii privind jurisprudența CEDO , Institutul național al magistraturii, București, 2003.
Sudre, Frédéric, Drept european și internațional al drepturilor omului , Editura Polirom,
Iași, 2006.
Articole:
Boroi, Alexandru; Popescu, Mihai , Dreptul la intimitate și la viață privată. Elemente
de drept comparat, Dreptul, nr. 5/2003.
Dabu, Valerică; Borza, Remus , Constituționalitatea abrogării dispozițiilor care
incriminează insulta și calomnia , Dreptul, nr. 6/2007.
Demnitate. Garantarea demnității.
Constituționalitatea abrogării dispozițiilor care incriminau insulta și calomnia , Curierul
Judiciar, nr. 3/2007.
De Schutter, Olivier , Vie privée et protection de l'individu vis-à-vis des traitements de
données à caractère personnel , Revue trimestrielle des droits de l'homme , nr. 45/2001.
Excepții de neconstituționalitate , Jurisprudența Curții Constituționale, Pandectele
Române, nr. 2/2007.
67

Hochmann, Thomas , La protection de la réputation , Revue trimestrielle des droits de
l'homme, nr. 76/2008.
Jurisprudență comentată , Curierul Judiciar, nr. 4/2003.
Jurisprudență. Sinteze. CEDO , Curierul judiciar, nr. 1/2005.
Jurisprudență. Sinteze. CEDO , Curierul Judiciar, nr. 2/2006.
Jurisprudență. Sinteze. Curtea Constituțională , Curierul Judiciar, nr. 6/2008.
Jurisprudență, Pandectele Române , nr. 1/2004.
Jurisprudență străină , Pandectele Române , nr. 3/2004.
Larralde, Jean-Manuel, La liberté d'expression et le blasphème , Revue trimestrielle des
droits de l'homme, nr. 32/1997.
Mîndrilă, Nicolai, Prejudiciul moral cauzat prin mass-media , Dreptul, nr. 2/2009.
Năstase, Liliana; Stoica, Ionel , Jurnaliștii vor fi reduși la tăcere cu noul Cod civil ,
Adevărul, 2 aprilie 2009.
Piperea, Gheorghe , Despre persoane publice și daunele lor morale , Curierul Judiciar,
nr. 1/2008.
Rădulescu, Octavian; Rosenberg, Paula; Tudor, Amalia , Discuții în legătură cu
neconstituționalitatea abrogării art. 205, 206 și 207 din Codul penal , Dreptul, nr. 1/2008.
Rădulețu, Sebastian , Libertatea de exprimare și limitele ei. Comentarii ale art. 30 din
Constituția României , Curierul Judiciar, nr. 5/2007.
Streteanu, Florin , Dezincriminarea infracțiunilor de insultă și calomnie.
Neconstituționalitate , Caiet de drept penal , nr. 1/2007.
Turianu, Corneliu , Infracțiunile contra demnității și presa , Dreptul, nr. 1/2000.
Ungureanu, Ovidiu , Dreptul la onoare și dreptul la demnitate , Pandectele Române , nr.
2/2006.
Weber, Renate, Libertatea de exprimare ca infracțiune, Revista română de drepturile
omului, nr. 25/2003.
Yernault, Dimitri , Les pouvoirs d'investigation de l'administration face à la
délinquance économique: les locaux professionnels et l'article 8 de la Convention européenne ,
Revue trimestrielle des droits de l'homme , nr, 17/1994.
68

Surse on-line:
www.echr.coe.int
www.evz.ro
www.gardianul.ro
www.gândul.info
www.infolegal.ro
http://myconfidential.ro/
69