Raportul Dintre Dreptul de Autor Si Alte Ramuri de Drept

1.1. Noțiuni introductive

Proprietatea intelectuală, sub cele două forme pe care le îmbracă, și anume proprietatea industrială, pe de o parte, și drepturile de autor, pe de altă parte, reprezintă una din formele principale de evoluție socio-economico-culturală a unui stat, indiferent de puterea sa financiară și de mărimea sau întinderea în spațiu. Ea are un scop bine determinat, pentru apărarea creațiilor produse de mintea omului și pentru a a gira foloasele celor care utilizează respectivele creații, de orice natură ar fi ele. Așadar, proprietatea intelectuală are o inportanță covârșitoare.

O legătură strânsă cu acest domeniu o are activitatea de cercetare-dezvoltare și inovare, care este de fapt un element decisiv în transformarea unei țări din punct de vedere economic și pentru sporirea socială. Astfel, un progres al tehnologiei se poate realiza în anumite compartimente cum ar fi știința, inovarea sau tehnologia, care pot garanta o dezvoltare de lungă durată și performanță economică îndelungată a României.

O dată cu sporirea tehnologiei s-au inmulțit sub diverse forme căile și metodele de inovație, producției și valorificare în diferite domenii de activitate

Dezvoltarea prin tehnologie va da voie persoanelor care posedă drepturi să se folosească de anumite dispoziții tehnologice care pot preîntâmpina sau limita anumite acțiuni nepermise de către posesorii oricărui drept de autor, drepturi conexesau ai dreptului de sui generis asupra bazelor de date. Se poate însă întâmpla ca aibă loc și unele acțiuni ilicite care să ducă la nerespectarea protecției tehnice obținute prin aceste măsuri. Pentru a se împiedica funcționarea incorectă a pieței interne, este de preferat uutilizarea unei protecții juridice contra nerespectării măsurilor tehnologice eficiente și contra obținerii de produse, aparatura sau servicii pentru acest motiv.

Un sistem eficient și rigid care apără dreptul de autor și drepturile conexe este un element de bază care asigură inovațiilor și operelor de cultură europene toate mijloacele proprii, precum și menținerea libertății și prestigiului autorilor și artiștilor care interpretează sau execută.

O cercetare comună și o aplicare consecventă, la nivel european, a măsurilor tehnice pentru protecția operelor și a altor obiecte protejate și pentru furnizarea informațiilor necesare privind drepturile în materie sunt foarte importante, deoarece obiectivul primordial al acestor hotărâri luate este de a fixa concepțiile și garanțiile oferite de normele legale.

Protecția proprietății intelectuale este importantă pentru formarea unui climat propice inovațiilor, investițiilor și dezvoltării economice.

O mare însemnătate se poate oferi luptei cu falsurile mercantilești, proces care determină apariția unor efecte negative asupra siguranței consumatorului și a sănătății sale. Parlamentul și Guvernul au datoria de a gândi o serie de legi cu acest scop: impunerea afișării pe produs a provenienței sale; folosirea unor metode de protejare, pentru a găsi în timp util acele produse falsificate, denaturate; schimbarea legilor referitoare la declanșarea acțiunilor în instanță de persoanele care dețin drepturi la costuri reduse contra celor care nu respectă legislația din domeniu.

1.2. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală

Dreptul proprietății intelectuale reprezintă totalitatea actelor juridice care se referă la protejarea creației intelectuale din punct de vedere științific, artistic, industrial, literar, comercial, dar și a creațiilor intelectual-industriale.

Proprietatea intelectuală este alcătuită din două componente: una din ele este proprietatea industrială, iar altă compententă se referă la drepturile de autor și cele conexe dreptului de autor.

Dreptul de proprietate industrială are, la rândul său, ca și elemente, brevetele de invenție, modelele și desenele industriale, mărcile de comerț, mărcile de fabrică, modelele de utilitate, indicațiile de proveniență sau de origine, precum și protecția concurenței neloiale.

Obiectele dreptului de proprietate industrială sunt de două feluri: creații noi (aici intră invențiile, know-how-ul, desenele și modelelee de utilitate) și semne noi (se includ mărcile, indicațiile de proveniență și denumirile de origine).

Dreptul proprietății industriale se referă la toate legile care au legătură cu apărarea creației din domeniul industrial. Posesorul acestui drept poate crea și valorifica creația sa din punct de vedere economic și, în același timp, poate opri alte persoane să se folosească de acest obiect prin crearea unei copii sau prin înstrăinarea lui către terți.

Principiile referitoare la drepturile proprității intelectuale suntr reglementate în mai multe legi fundamentale pentru acest domeniu. Convenția de la Paris (din 20 martie 1883) face, în primul rând, referire la proprietatea industrială, sub toate aspectele ei, România devenind membru cu drepturi depline abia in 1920. Convenția de la Berna (din 9 spetembrie 1886) are drept obiect protecția operelor literar-artistice, iar țara noastră a aderat la respectiva organizație abia în anul 1926.

Aceste principii sunt în număr de 4 și anume: principiul dreptului de prioritate; principiul tratamentului național, principiul independenței brevetelor; pricipiul independenței mărcilor.

Principiul dreptului de proprietate

Acest principiu are la bază ideea că cei care prezintă într-o țară care a ratificat Convenția de la Paris referitoare la protecția proprietății intelectuale, o solicitare pentru un brevet de invenție, sau moștenitorii săi dețin un astfel de brevet în România pentru invenția respectivă, se pot folosi de dreptul de proprietate timp de 12 luni de la data depunerii cererii. Respectiva premisă se regăsește și în legislația românească, mai exact în legea 64/1991 reeferitoar ela brevetele de invenție, articolele 20 și 21.

Dacă a fost depusă o cerere de brevet european ce desemnează și România ca stat, iar pentru aceasta a fost stabilită o perioadă de depozit, ea este echivalentă în țară cu un depozit național reglementar.

Persoana care solicită cererea de brevet de invenție trebuie să prezinte o notificare în care își însușește prioritatea cererii anterioare, pentru a primi prioritatea unei cererei de brevet pentru invenția în cauză.

O cerere de brevet conține întâietate pentru componentele solicitării care sunt trecute în revendicările respective; prioritățile multiple pot fi revendicate , după caz, și pentru aceeași revendicare.

Dreptul de proprietate conferă anumite avantaje persoanelor care au creat un depozit reglementar într-un stat membru al Uniunii de la Paris și doresc susținere în alte țări membre ale acestei Uniuni.

Prin acest drept de proprietate se recunoaște orice depozit care are valoarea unui depozit național reglementar creat pe baza legilor țărilor din cadrul Uniunii sau pe baza acordurilor dintre diferite state ale acestei Uniuni.

Un depozit național reglementar reprezintă în depozit necesar pentru precizarea exactă a datei de predare a solicitării într-un anumit stat, indiferent ce se poate întâmpla apoi cu acea solicitare.

Țările Uniunii vor acorda, în conformitate cu legislația lor internă, protecție temporară invențiilor brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale, precum și marcilor de fabrica sau de comert, pentru produsele care vor figura la expozitiile internationale oficiale sau oficial recunoscute, organizate pe teritoriul uneia dintre ele.

Persoana care solicită un astfel de brevet de invenție se poate folosi de prioritatea unei cereri de brevet depusă anterior pentru invenția în cauză, în condițiile în care prezintă și o declarație care certifică prioritatea respectivei cereri, bineînțeles dacă există și acte doveditoare.

O cerere de brevet poate atesta faptul că există mai multe priorități, însă doar pentru elementele înscrise în cererile pentru care se solicită respectiva prioritate.

Prin această cerere se pot revendica mai multe priorități, așa numitele priorități multiple, însa doar pentru elementele care sunt menționate în cererea sau în cereile depuse anterior, la o dată de înregistrare ulterioară datei de expirare a termenului de prioritate, care să nu depășească două luni din momentul expirării temenului, plătindu-se o taxă, dacă există o cerere clar formulată în termenul impus de lege, iar dacă acest termen nu e respetiv, trebuie explicate cauzele care au determinat această stare.

Dacă o persoană solicită un drept de prioritate care este deja acordat pentru o altă persoană, solicitantul este obligat să depună la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci) o autorizatie prin care cealaltă persoană cedează dreptul la brevet și poate revendica prioritatea cererii anterioare. Această autorizație nu poate avea un termen mai mare de 3 luni.

În cazul în care, timp de 12 luni din ziua depunerii cererii de brevet de invenție primită de la OSIM, se depune și o solicitare de brevet de invenție ulterioară de către posesorul cererii anterioare sau de urmașul său ndreptățit, în cererea ulterioară poate fi pretins un drept de proprietate pentru invenția în cauză, adică un drept de prioritate internă. Această prioritate se poate solicita la depunerea cererii ulterioare sau în cel mult două luni din momentul preinderii respectivei cereri.

Prioritatea internă, petiționată printr-o cerere anterioară, nu va fi recunoscută dacă:

cel puțin una din cererile de brevet de invenție a beneficiat de o prioritate;

în cererea anterioară au fost revendicate priorități interne și una dintre ele are ata anterioară termenului de 12 luni calculată de la data de depozit a cererii ulterioare;

actul de prioriate internă nn a fost depus în termenul prevăzut de regulamentul de aplicare al legii.

Dacă există o cerere de înregistrare a mărcii depusă corect întâia oară într-un stat semnatar al Uniunii de la Paris, se poate solicita data primului depozit printr-o cerere în care marca este înregistrată în România, doar dacă această ultimă cerere este depusă la OSIM în 6 luni de la înființarea primului depozit.

Principiul tratamentului național.

Acest principiu se regăsește în articolul 2 al Convenției de la Paris, care specifică faptul că toți membrii Uniunii Europene trebuie să aibă parte de același tratament în toate statele membre ale U.E.

„Cetățenii ficărei țări a Uniunii se bucură în toate celelalte țări ale Uniunii, în ceea ce privește protecția proprietății industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naționalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de Convenție. În consecință, ei se vor bucura de aceeași protecție ca naționalii și de aceleași mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condițiilor și formalităților impuse naționalilor.”

Același principiu se regăsește și în conținutul Convenției de la Berna, la articolul nr. 5. Astfel, „în ceea ce privește operele pentru care sunt protejați, în virtutea prezentei convenții, în țările Uniunii, altele decât țara de origine a oprei, autorii beneficiază de drepturile pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda naționalilor, precum și de drepturile acordate în mod special prin convenție.”

Fiecare țară semnatară a Uniunii de la Paris are o legisație aparte în ceea ce privește protecția proprietății intelectuale, însă toată legislația trebuie să țină cont de aquis-ul comunitar.

De exemplu, Convenția de la Paris specifică faptul că protecția proprietății industriale nu poate depinde de anumite condiții de domiciliu.

„Totuși, nici o condiție cu privire la domiciliu sau la stabilirea în țară în care este cerută protecția nu poate fi pretinsă de cetățenii Uniunii Europene pentru folosirea vreunui drept de proprietate industrială.”

Țările din cadrul Uniunii pot introduce în legea lor diverse condiții legate de procedura administrativă și cea juridică, de stabilirea unei locuințe sau de numirea unui împuternicit: „Sunt în mod expres rezervate dipozițiile legislative ale fiecărei țări a Uniunii referitaore la procedura judiciară și administrativă și la competența, precum și cele cu privire la alegerea domiciliului sau la instituirea unui mandatar, care ar fi inpuse de legile privind proprietatea industrială.”

Tot în Convenție este specificat faptul că azilantul Uniunii poate fi și o persoană dintr-un stat nemembru al Uniunii care locuiește sau își desfășoară activitatea, de orice natură, pe întinderea unei țări membră cu drepturi depline: „Sunt asimilate cetățenilor țărilor uniunii cetățenii țărilor care nu fac parte din Uniune, care sunt domiciliați sau care au întreprinderi industriale sau comerciale reale și serioase pe teritoriul uneia din țările Uniunii.”

Cetățeni ai altor părți contractante reprezintă artiștii interpreți, realizatorii sau creatorii de fonograme conforme normelor indicate pentru a beneficia de protecția specificată în Convenția de la Roma din octombrie 1961, care oferă protecție artiștilor interpreți ori executanți și organismelor radio-TV, dar și celor care produc fonograme, dacă toat epărțile contractante din cadrul tratatului ar fi state contractante în sensul convenției.

Tratament național înseamnă, de fapt, tratamentul oferit de țara contractantă, în care este solicitată protecția, o poate oferi pentru:

artiștii interprei sau executanți, care reprezintă de fapt azilanții săi, pentru lucrările efectuate, fixate pentru prima oara sau difuzate la radio și TV pe teritoriul său;

cei care produc fonograme, care reprezintă azilanții săi, pentru fonogramele apărute pentru întâia oară pe teritoriul său;

organismelor radio-TV care au sediul socal pe teritoriul său, pentru emisiunile transmise de canalele radio-TV care emit de pe teritoriul său.

Tratamentul național este acordat în concordanță cu protecția oferită în mod expres și de limitele trecute în Convenție.

Țările contractante oferă tratament național artiștilor interpreți ori executanți dacă este respectată măcar una din următoarele prevederi:

execuția are loc în altă țară contractantă;

execuția este consemnată pe o fonogramp protejată;

execuția nefixată pe acea fonogramă este transmisă printr-o emisiune protejată.

Toate țările contractante oferă tratament național celor care produc fonograme dacă este respectată una dn prevederile:

persoana care creează fonogramele este azilant într-o altă țară contractantă;

sunetul a fost fixat pentru întâia oară într-o altă țară contractantă;

fonograma a fost prezentată pentru întâia oarăîntr-o altă țară contractantă.

Este vorba, așadar, de trei criterii deosebit de importante:

criteriul naționalității;

criteriul fixării;

criteriul publicării.

Legea românească prevede faptul că o persoană, juridică sau fizică străină, cu domiciliul sau sediul în altă țară, se prevalează de conținutul Legii nr. 64/1991, ținând cont de tratatele și convențiile internaționale referitoare al invenții, din care face parte și România.

În Convenția de la Paris este precizată ideea că toți azilanii Uniunii au parte în întregime de toate beneficiile acordate de această Convenție; aceasta reprezintă principiul tratamentului unionist.

O altă teorie de care trebuie să se țină seama este minimum de protecție:

„Dacă o țară din afara Uniunii nu protejează în mod satisfăcător operele autorilor care sunt resortanți ai uneia in țările Uniunii, aceasta dn urmă țară va putea restrânge protecția operelor ai căror autori sunt, în momentul primei publicări a acestor opere, resortanți ai celeilate țări și nu au reședința lor obișnuită într-una dintre țările Uniunii. Dacă țara primei publicări face uz de acest drept, celelalte țări ale Uniunii nu vor acorda operelor, supuse astfel unui tratament special, o protecție mai largă decât aceea care le este acordată de țara primei publicări.

Nici o restricție, stabilită în virtutea alineatului precedent, nu va putea prejudicia drepturile pe care un autor le va dobândi asupra unuei opere publicate într-una din țările Uniunii înainte de punerea în executare a acestei restricții.

Țările Uniunii care, în virtutea prezentului articol, vor restrânge protecția drepturilor autorilor, vor notifica acest fapt directorului general al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (denumit mai jos directorul general), printr-o declarație scrisă, în care vor fi arătate țările față de care protecția este restrânsă, precum și restricțiile la care sunt supuse drepturile autorilor aparținând acestor țări. Directorul general va comunica de îndată acest fapt tuturor țărilor Uniunii”.

Perioada pentru care se acordă protecția, conform Convenției de la Roma, nu poate fi mai mică de 20 de ani, pornind de la:

finele anului în care s-a realizat fixarea, pentru fonograme și execuții fixate pe acestea;

finele anului în care s-a efectuat execuția, pentru execuțiile nefixate pe fonograme;

finele anului în care s-a realizat emiterea, pentru emisiuniile radio-TV.

Conform Convenției de la Roma, protecția acordată artiștilor care execută sau interpreteazaă trebuie să acorde șansa împotrivirii la:

radiodifuzarea și comunicarea către public a execuției lor, fără consimțământul lor, în afară de cazul în care execuția folosită pentru radiodifuzare sau pentru comunicare către public este ea însăși o execuție radiodifuzată sau este făcută după o fixare;

fixarea, fără consimțământul lor, pe un suport material, a execuției lor nefixate;

reproducerea, fără consimțământul lor, a unei fixări a executiei lor:

când prima fixare a fost ea însăși făcută fără consimțământul lor;

când reproducerea este făcută cu alte scopuri decât cele pentru care ei și-au dat consimțământul;

când prima fixare a fost făcută în virtutea dispozițiilor art. 15 și a fost reprodusă în alte scopuri decât cele prevăzute prin aceste dispoziții.

Tot în respectiva Convenție sunt specificate și anumite limite referitoare la protecție, oricare stat contractant are dreptul să prevadă în legislația sa națională excepții de la protecția garantată prin prezenta convenție, în următoarele cazuri:

când este vorba de o utilizare privată;

când se folosesc fragmente scurte, cu prilejul reportajului unui eveniment de actualitate;

când este cazul unei fixări efemere, făcută de un organism de radiodifuziune prin propriile sale mijloace și pentru propriile sale emisiuni;

când folosința este făcută numai pentru învățământ sau cercetare știintifică.

Fără a prejudicia dispozițiile paragrafului de mai sus, oricare stat contractant are dreptul să prevadă în legislația sa națională, în ceea ce privește protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, limitări de aceeași natură cu cele care sunt prevăzute în legislația respectivă, în ceea ce privește protecția dreptului de autor asupra operelor literare și artistice. Totuși nu pot fi instituite licențe obligatorii decât în măsura în care acestea sunt compatibile cu dispozițiile prezentei conventii.

Principiul independenței brevetelor

Brevetele care sunt solicitate în unele țări ale Uniunii sunt autonome față de brevetele dobândite pentru invenții similare din alte țări, care sunt sau nu membre ale acestei Uniuni.

Brevetele solicitat eîn timpul perioadei de prioritate sunt autonome și din punct de vedere al duratei lor obișnuite, cât și din punct de vedere al cauzelor de nulitate și decădere.

Acest principiu se pune în aplicare pentru toate licențele care se regăsesc în momentul întrebuințării lui.

Același principiu este valabil și pentru statele care se vor alătura Uniunii, brevetelor existente de o parte și de alta, în momentul alăturării.

Brevetele preluate cu beneficiul priorității vor avea, în unele țări din Uniune, de aceeași durată pe care o ar fi avut-o și dacă ar fi fost solicitate și obținute fără acest beneficiu.

Principiul independenței mărcilor

Condițiile în care mărcile de fabrică sau mărcile de comerț sunt întocmite și înregistrate sunt stabilite de legile din fiecare țară membră a Uniunii.

Legea prevede că nimeni nu poate refuza o marcă depusă de o persoană născută într-un stat din Uniunii intr-un alt stat din Uniune, pe motivul că respectiva marcă nu este depusă înregistrată în țara orginară.

O marcă care este înregistrată legal într-unul din statele Uniunii este de sine-stătătoare, nefiind legată de mărcile depuse de alte țări din Uniune, chiar și în statul de proveniență.

1.3. Izvoarele dreptului proprietății intelectuale

Termenul „izvor de drept” are două sensuri:

sensul formal – reprezintă forma concretă în care este redată conștiința juridică a societății pentru a deveni normă juridică;

sensul material – condițiile materiale de existență ale societății, care fac ca normele juridice să devină cerințe sociale.

Dreptul proprietății intelectuale conține trei categorii de izvoare:

izvoare interne;

izvoare internaționale;

izvoare comunitare.

Izvoarele interne sunt reprezentate de:

Constituția României;

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe;

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție;

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile gergrafice;

Lege anr. 93/1998 privind protecția tranzitorie a brevetelor de invenție;

OG nr. 45/2000 privind măsurile de combaterea producerii și comercializării neautorizate a fonogramelor;

OG nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate intelectuală;

HG nr. 758/2003 privind organizarea și funcționarea ORDA;

HG nr. 833/1998 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;

HG nr. 828/2007 privind înființarea Sistemului de protecție a indicațiilor georgrafice și denumirilor de origine ale produselor agricole și produselor alimentare;

Ordinul nr. 112/2008 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind depunerea cererilor de brevet de invenție pentru mijloace electronice;

Ordinul nr. 339 din 15.12.2003 privind aprobarea Listei cuprinzând indicațiile geografice protejate și recunoscute în România pentru produse alimentare.

Izvoarele internaționale sunt reprezentate de:

Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883;

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948;

Convenția Internațională pentru protecția artiștilot interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961;

Convenția de la Stockholm din 1967 pentru Înființarea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale;

Convenția pentru protejarea producătorilor de fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor lor, adoptată la Geneva la 29 octombrie 1971;

Convenția privind expozițiile internaționale, semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, intrând în vigoare la data de 17 ianuarie 1931;

Tratatul O.M.P.I. privind dreptul de autor, adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996;

Tratatul O.M.P.I. privind interpretările, execuțiile și fonogramele, adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996;

Legea nr. 3/1998 privind aderarea României la aranjamentele instituind o clasificare internațională în domeniul proprietății industriale;

Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internațională a brevetelor de invenție din 26 martie 1971, modificat la 28 septembrie 1979;

Legea nr. 4/1998 pentru aderarea României la Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994.

Izvoarele comunitare sunt:

Directiva 2006/116/CE a Parlamentului și Consiliului din 12 dembrie 2006 privind durata de protecție a dreptului de autor și al anumitor drepturi conexe;

Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 157 din 30 aprilie 2004;

Directiva Consiliului 98/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind armonizarea anumitor dispoziții referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu;

Directiva Consiliului 93/98/CEE din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 290 din 24 noiembrie 1993;

Directiva Parlamentuului European și a Consiliului 2001/84/CE din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale;

Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/48/CE din 29 aprilie 2004 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală;

1.4. Definirea dreptului de autor

Dreptul de autor este reglementat de mai multe acte juridice, cel mai important dintre ele este Convenția de la Berna.

Uniunea a fost formată de mai multe state care au aderat pentru a apăra drepturile creatorilor de opere literar-artistice.

Așadar, scopul Convenției de la Berna este de a proteja, într-o manieră cât mai efectivă și uniformă posibilă, drepturile autorilor asupra operelor literare și artistice.

Această Convenție definește noțiunile de operă artistică și operă literară. Acestea reprezintă totalitatea creațiilor din domeniul științific, artistic și literar, indiferent cum au fost ele realizate, cum ar fi: broșurile, cărțile și alte scrieri; operele dramatice și dramatico-muzicale, coregrafice, pantomimele; conferințele, alocuțiunile; operele cinematografice și cele create printr-un procedeu cinematografic; operele de desen, pictură, arhitectură, gravură, sculptură; operele fotografice; ilustrațiile, hărțile geografice.

În dorința de a dezvolta și de a asigura protecția drepturilor autorilor asupra operelor lor literare și artistice într-un mod cât mai eficient și uniform posibil, recunoscând necesitatea de a se institui noi reglementări internaționale și de a se clarifica interpretarea anumitor reglementări existente, în scopul găsirii unor rezolvări corespunzătoare pentru problemele ridicate de evoluția constatată în domeniile economic, social, cultural și tehnic, recunoscând că evoluția și convergența tehnicilor informației și comunicării au o incidență considerabilă asupra creației și utilizării operelor literare și artistice, subliniind importanța excepțională pe care o are protecția cu titlu de drept de autor în încurajarea creației literare și artistice, recunoscând necesitatea de a se menține un echilibru între drepturile autorilor și interesele publicului larg, în special în domeniul educației, cercetării și accesului la informații, așa cum reiese din Convenția de la Berna, părțile au ratificat Tratatul OMPI privind drepturile de autor.

Prezentul tratat constituie un aranjament special, în sensul articolului 20 din Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, în ceea ce privește părțile contractante care sunt țări membre ale Uniunii instituite prin această convenție.

Prezentul tratat nu are nici o legătură cu alte tratate, în afara Convenției de la Berna, și se aplică fără a prejudicia drepturile și obligațiile ce rezultă din orice alt tratat.

Nici o dispoziție a prezentului tratat nu are ca efect derogarea de la obligațiile pe care părțile contractante le au unele față de altele în virtutea Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice.

În prezentul tratat, prin Convenția de la Berna se înțelege Actul de la Paris din 24 iulie 1971 al Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice.

În tratatul O.M.P.I. sunt stipulate unele prevederi referitoare la: întinderea protecției privind dreptul de autor; aplicarea art. 2-6 din Convenția de la Berna; programele pentru calculator; compilațiile de date (bazele de date); dreptul de distribuire; dreptul de închiriere; dreptul de comunicare către public; durata de protecție a operelor fotografice; limitări și excepții; obligații privind măsurile tehnice; obligații privind informația asupra regimului drepturilor; aplicarea în timp; dispoziții privind respectarea drepturilor; adunarea; biroul internațional; condiții de îndeplinit pentru a deveni parte la tratat; data la care devin efective obligațiile ce decurg din tratat; excluderea rezervelor la tratat; denunțarea tratatului; limbile tratatului; depozitarul.

Dreptul de autor în țara noastră pentru creațiile artistice, literare, științifice, intelectuale este reglementată de Legea nr. 8/1996.

1.5. Raportul dintre dreptul de autor și alte ramuri de drept

Dreptul de autor este o componentă a dreptului civil.

În timp, datorită apariției unor legaturi de natură socială care trebuiau să fie legiferate de diferite norme juridice, diferențierii obiectului protecției, gradului de specificitate, valoarea subiectelor de drept în ceea ce privește specificul profesional, producerea și amplificarea, extinderea pe zi ce trece a programelor informatice, au condus la elaborarea unor legi care să se plieze pe toate aceste relații sociale.

Astfel, au apărut foarte multe texte normative care au determinat să se tragă concluzia că acest domeniu este deosebit de important și a dus la formarea unei subramuri a dreptului de proprietate intelectuală numită dreptul de autor.

Se poate observa faptul că dreptul de autor are unele similitudini cu dreptul civil, din care de fapt provine.

În ambele categorii de drept, subiectele de drept se află pe picior de egalitate.

Diferența pe care o dă dreptul de autor se observă în crearea, existența și stingerea drepturilor morale de autor, drepturi care au căpătat în legislație în cadru legal cuprinzător prin legea nr. 8/1996.

Relațiile sociale apărate prin dreptul de autor au nu doar valențe de natură morală, ci pot fi exprimate și financiar, având caracter bănesc, creând la rândul lor drepturi ereditare.

Diferitele tipuri de relații sociale create prin normele de drept nu ajută la acoperirea în totalitate a domeniilor și aspectelor care se impun a fi legiferate.

Dacă există unele probleme care nu pot fi soluționate strict prin norme ale dreptului de autor, se apelează la rezolvări care țin de dreptul civil.

Dacă problemele analizate sunt reglementate într-o manieră derogatorie sau au o reglementare juridică care există doar în materia dreptului de autor, ele vor fi analizate și își vor găsi o soluție doar prin prisma dispozițiilor specifice.

Relația dintre dreptul de autor și dreptul comercial este bine implementată, un exemplu fiind faptul că unele instituții de sub protecția dreptului de autor (cum ar fi programele informatice) pot fi folosite la formarea capitalului social pentru diverse societăți comerciale, reglementate prin Legea 31/1990 a societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare.

Un alt exemplu este dat de bunurile de proprietate intelectuală, care se regaseau inițial în adrul dreptului de autor, dar pot exista ca elemente componente în cadrul fondului de comerț al unei societăți comerciale, pot face obiectul activității de producție, cazuri în care situațiile juridice își găsesc soluționarea prin ambele ramuri de drept.

Contractele referitoare la înstrăinarea unor elemente care aparțin fondului de comerț și au fost amintite mai sus trebuie să îndeplinească normele dreptului de autor și să nu încalce, sub nici o formă, drepturile oferite de lege autorilor lor.

Există o legătură, însă nu foaret vizibilă, între dreptul de autor și dreptul public.

Există o serie de fapte care influențează legăturile de ordine socială protejate prin dreptul de autor și intră sub influența sancțiunilor administrative, fiind considerate drept contravenții și pedepsite conform legii.

Faptele antisociale cu un grad mare de periculozitate sunt considerate drept infracțiuni, situație în care latura civilă care aparține procesului penal trebuie să aibă în vedere reglementările dreptului de autor.

Un astfel de exemplu îl reprezintă racordarea în mod ilegal la rețelele de distribuție prin cablu pentru programele de televiziune.

Corespondența dintre dreptul de autor și dreptul probator procesual apare în literatura juridică prin referire la veridicitatea unei înregistrări audio pe suport magnetic.

Conform normelor standardului AES27-1996 o inregistrare audio pe suport magnetic este autentică dacă:

a fost realizată simultan cu evenimentele acustice conținute pe aceasta și nu reprezintă o copie;

nu conține eventualele intervenții (ștersături, inserări, intercalări de cuvinte, fraze sau alte elemente de contrafacere);

a fost realizată cu echipamentul tehnic prezentat de partea care a efectuat înregistrarea.

S-a pus problema și referitor la relația drepturilor patrimoniale de autor cu dreptul asigurărilor sociale, stabilindu-se o legătură între aceste două subdomenii ale dreptului.

S-a discutat despre posibilitatea ca posesorii de drepturi de autorsă aibă de plătit taxe conform prevederilor articolului 51 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 150/2002. S-a considerat astfel că cei care realizează opere de creație intelectuală nu pot desfășura activități independente, autorizate, calitatea de autor nefiind condiționată de posedarea unei autorizații prealabile, astfel că nu sunt subiect al textului de lege amintit anterior.