Raportul Dintre Dreptul Comunitar Si Dreptul Statelor Membre ale Uniunii Europene

Raportul dintre dreptul comunitar si dreptul statelor membre ale Uniunii Europene

CUPRINS

Considerații preliminare

Noțiune, definiții, caracteristici ale dreptului comunitar

Comparație cu dreptul internațional public

Capitolul I. Principii care guvernează raportul dintre dreptul comunitar si dreptul național al statelor membre

Secțiunea I. Prioritatea Dreptului Comunitar

1. Definire concept, apariția doctrinei priorității dreptului comunitar

2. Apariția doctrinei priorității dreptului comunitar. Speța Costa

3. Importanța ierarhiei normelor interne și a celor comunitare. Speța “Internationale Handelgesellschaft”

4. Obligația de a nu aplica dreptul național contrar celui comunitar. Spețele Simmenthal

Secțiunea a II-a : Aplicabilitatea directă a Dreptului Comunitar

1. Monism și Dualism. Poziția Curții Europene de Justiție

2. Aplicabilitatea directă a diferitor izvoare de Drept Comunitar. Tratatele Comunitare – Dreptul derivat, acorduri rezultate din relațiile externe ale Comunităților

Secțiunea a III-a : Efectul direct al Dreptului Comunitar

1. Preliminarii

2. Rolul Curții Europene de Justiție în dezvoltarea doctrinei efectului direct

3. Apariția doctrinei efectului direct. Speța Van Gend en Loos

4. Testul efectului direct

5. Efectul direct al diferitor acte comunitare

6. Dreptul emanat din angajamentele externe ale Comunităților

7. Hotărârile Curții Europene de Justiție. Autoritatea lucrului interpretat

8. Concluzii

Capitolul al II-lea: Punerea în practică a principiilor specifice dreptului Uniunii Europene la nivelul statelor membre

Secțiunea I. Receptarea supremației dreptului comunitar la nivel intern

Secțiunea a II-a : Organele naționale competente să aplice principiul supremației dreptului comunitar

Secțiunea a III-a:  Cazul a trei state cu sisteme de drept diferite- Marea Britanie, Franța, Germania

1. Marea Britanie

2. Franța

3. Germania

Secțiunea a IV-a:  Cazul României

BIBLIOGRAFIE

Considerații preliminare

Noțiune, definiții, caracteristici ale dreptului comunitar

Dreptul Uniunii Europene (Dreptul Comunitar) este calificat în mod unanim în doctrină, ca fiind o specie sui generis a Dreptului în general. În plus, el reprezintă și instrumentul principal ales de artizanii construcției europene pentru realizarea mai vechiului ideal al unei Europe unite, integrate.

După cum remarcă un autor, spre deosebire de alte încercări de integrare din trecut, Comunitatea Europeană nu s-a realizat prin constrângere, ci prin mijlocirea Dreptului, acesta fiind utilizat în mod exclusiv pentru atingerea obiectivelor comunitare. Sistemul instituțional, raporturile dintre instituțiile comunitare, mecanismele lor de decizie, precum și raporturile sociale cele mai diverse care intră în raza de acțiune a Comunității au ca fundament Dreptul Comunitar.

Unii autori, luând ca punct de reper inclusiv jurisprudența de drept comunitar, tratează această noțiune folosind sintagma de “ordine juridică comunitară”. De fapt, se consideră că cele două noțiuni (ordinea juridică și dreptul) fac parte dintr-o sferă de sinonimie, împreună cu sintagma “sistem juridic”, cu mențiunea că “ordinea juridică” evocă atât un sens coercitiv, cât și unul de armonie. Potrivit aceleiași surse, termenul amintește, pe de o parte, că dreptul înglobează și instituțiile publice și private, adică toate rotițele mașinii juridice, iar pe de altă parte, că regulile de drept formează un corp ordonat.

Într-o definiție completă, ordinea juridică are în vedere un ansamblu de reguli ce guvernează viața societății, care dispune atât de izvoarele sale de drept din care își trage propria validitate, cât și de mecanismele de control și de executare silită, astfel ȋncât nu este tributar nimănui nici pentru crearea, nici pentru aplicarea normelor care îl compun.

În mod particular, dreptul comunitar constituie o ordine juridică deoarece este un ansamblu structurat de norme juridice, dotat cu propriile izvoare, cu organele necesare pentru adoptarea și aplicarea nomelor, în acord cu proceduri organizate, iar respectarea sa este asigurată printr-un aparat jurisdicțional autonom. Prin raportare la definiția din alineatul anterior a ordinii juridice, se observă că cea a Comunității Europene nu presupune o identitate de noțiune cu aceea de la nivel statal – unul dintre exemplele cele mai relevante în acest sens fiind constituit de lipsa organelor de executare – dar că asemănările sunt suficient de multe și consistente pentru a justifica folosirea justă a sintagmei “ordine juridică comunitară”.

O altă noțiune cu care este identificat dreptul comunitar este cea de acquis comunitar, european sau pur și simplu acquis, care înseamnă totalitatea normelor juridice incontestabile, care reglementează activitatea Uniunii Europene, acțiunile și politicile acesteia și ale statelor membre și constă în:

– Conținutul tratatelor institutive ale Comunităților Europene (cu mențiunea că acestea se găsesc la însăși originea ordinii juridice comunitare) și al tratatelor modificatoare (din punctul de vedere al principiilor, obiectivelor politice, normelor juridice);

– Actele normative adoptate de instituțiile UE pentru punerea în aplicare a tratatelor (regulamente, directive, decizii, recomandări);

– Jurisprundența Curții Europene de Justiție;

– Declarațiile și rezoluțiile adoptate în cadrul UE;

– Acțiunile comune, pozițiile comune, convențiile semnate, rezoluțiile, declarațiile și alte acte adoptate în cadrul politicii externe și de securitate comună și al cooperării în domeniul justiției și afacerilor externe;

– Acordurile internaționale la care este parte UE, precum și cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.

Acquis-ul este structurat pe 30 de capitole, tocmai ca organizare sistemică a formei interioare a dreptului comunitar, fiecare dintre acestea reprezentând un domeniu distinct de reglementare, dar și de negociere pentru statele care își depun candidatura de aderare la UE.

Fără a blama această opinie, trebuie totuși subliniat că ea pune în mod greșit semnul congruenței între întreg (acquis) și parte (dreptul). Chiar dacă e cel mai important, ordinea juridică este totuși doar unul dintre elementele care caracterizează construcția Comunității Europene.

În considerațiile privind terminologia adecvată în această materie ne oprim la aprecierile făcute de unul dintre autorii din domeniu, care se întreabă dacă expresia “Drept European” acoperă realitatea normativă din spațiul UE, în condițiile în care, într-un sens strict, dreptul european are un conținut mai larg, incluzând și alte realități normative care aparțin dreptului internațional public și nu dreptului comunitar. “Probabil că va veni o vreme în care spațiul UE va coincide cu spațiul politic al întregii Europe și, prin urmare, cu spațiul normativ al acesteia. Abia atunci expresia “drept european” ar coincide, ca determinare a realității juridice, cu cea de drept al Uniunii Europene”.

Pentru a face legătura cu secțiunea următoare, menționăm și că, fiind un sistem juridic separat, dreptul comunitar nu este totuși izolat complet și ocupă o poziție între dreptul național și cel internațional precum, în cadrul unei federații, dreptul federal se află între cel internațional și cel național.

Comparație cu dreptul internațional public

După cum amintean anterior, o altă modalitate eficientă de stabilire a naturii dreptului comunitar este analizarea trăsăturilor sale în raport de cele ale dreptului internațional public.

Acesta a fost definit ca ansamblu al normelor juridice de sorginte cutumiară sau convențională, create de state și organizațiile interguvernamentale cu personalitate internațională, pentru a reglementa relațiile lor mutuale (bilaterale sau multilaterale), precum și relațiile dintre ele și alte entități cu personalitate internațională; norme care sunt aplicabile pe baza bunei-credințe și, la nevoie, prin constrângere individuală sau colectivă.

S-a afirmat că, în pofida faptului că se bazează pe tratate încheiate conform dreptului internațional, dreptul comunitar s-a distanțat mult de cel acesta. Deși între cele două sisteme de drept relația este una de cauză-efect, distanțarea s-a produs pentru că ele au obiecte diferite. În timp ce dreptul internațional se referă la rezolvarea conflictului de norme dintre state, la relațiile dintre subiectele sale, drepul comunitar este conceput pentru promovarea integrării dintre statele membre, având o sferă de reglementare care vizează inclusiv raporturi dintre persoanele fizice sau juridice, publice sau private din interiorul statului.

Există și norme de drept internațional care reglementează aspecte cu privire la persoane particulare, mai ales în domeniul drepturilor omului, dar aceasta nu înseamnă că acest sistem juridic reglementează relații dintre aceste persoane, ori dintre ele și state. El reglementează relațiile dintre state și alte subiecte de drept internațional, cu privire la statutul acestor persoane, participarea acestora din urmă la raporturile specifice ordinii juridice internaționale fiind mediată de stat, în sensul că numai în măsura în care statul acceptă regulile respective, ele pot avea o asemenea poziție (de exemplu, posibilitatea persoanei fizice de a se adresa Curții Europene a Drepturilor Omului). Prin comparație, dreptul comunitar reglementează raporturi dintre persoane private, fără a fi necesară medierea statelor membre.

Această distanță, configurată pe diferența de la nivelul obiectelor de reglementare, se poate exprima și explica în mai multe diferențe, care vor fi expuse în cele ce urmează.

Astfel, se observă și că la nivel internațional nu există o autoritate legiuitoare suprastatală, normele judiciare fiind elaborate fie pe cale cutumiară, fie pe cale convențională, prin acordul de voință al subiectelor dreptului internațional, fiind vorba în special de state. Acest sistem se regăsește și la nivel comunitar, similaritatea aceasta fiind și explicația relației cauză-efect nominalizate mai sus, dar numai în privința adoptării tratatelor institutive și a celor modificatoare a acestora. În ceea ce privește restul izvoarelor, specifice, Comunitatea dispune de un legislativ (Parlamentul European și Consiliul UE), dar și de un aparat instituțional care are în general atribuții de această natură.

O altă diferență, evidențiată de altfel și în alineatul anterior, este dată de izvoarele juridice: cele două sisteme juridice au în comun tratatele, dar dreptul comunitar are un sistem de izvoare mai complex, dincolo de acestea.

Subiectele dreptului comunitar sunt UE, statele membre, instituțiile UE și persoanele particulare (fizice sau juridice) care au domiciliu, reședința, respectiv sediul legal pe teritoriul Uniunii. Statele, organizațiile interguvernamentale și popoarele care-și exercită dreptul la autodeterminare sunt subiectele dreptului internațional public. Deocamdată, acest sistem nu le recunoaște decât în mod excepțional persoanelor particulare o personalitate juridică internațională, admiterea lor sau a omenirii în general fiind la stadiul de discuții.

În ceea ce privește justiția, aceasta este la nivel European configurată de existența Curții Europene de Justiție și a Tribunalului, iar la nivel internațional de Curtea Internațională de Justiție, aceasta din urmă având însă, spre diferență de instanțele europene, o competență facultativă.

În concluzie, după cum s-au exprimat și unii autori și după reiese și din statuările CEJ, ordinea juridică este mai bine închegată la nivel comunitar decât la nivel internațional, pe lângă diferențele de ordin general deja precizate, existând și acelea care țin de efectul direct al dreptului comunitar, un subiect pe larg tratat în cele ce urmează, alături de principiul supremației dreptului comunitar și acela al eficacității. Conform concluziilor doctrinare și jurisprudențiale, dreptul comunitar este un sistem nou de reguli cu un caracter ce creează o nouă ordine juridică, separată În ceea ce privește restul izvoarelor, specifice, Comunitatea dispune de un legislativ (Parlamentul European și Consiliul UE), dar și de un aparat instituțional care are în general atribuții de această natură.

O altă diferență, evidențiată de altfel și în alineatul anterior, este dată de izvoarele juridice: cele două sisteme juridice au în comun tratatele, dar dreptul comunitar are un sistem de izvoare mai complex, dincolo de acestea.

Subiectele dreptului comunitar sunt UE, statele membre, instituțiile UE și persoanele particulare (fizice sau juridice) care au domiciliu, reședința, respectiv sediul legal pe teritoriul Uniunii. Statele, organizațiile interguvernamentale și popoarele care-și exercită dreptul la autodeterminare sunt subiectele dreptului internațional public. Deocamdată, acest sistem nu le recunoaște decât în mod excepțional persoanelor particulare o personalitate juridică internațională, admiterea lor sau a omenirii în general fiind la stadiul de discuții.

În ceea ce privește justiția, aceasta este la nivel European configurată de existența Curții Europene de Justiție și a Tribunalului, iar la nivel internațional de Curtea Internațională de Justiție, aceasta din urmă având însă, spre diferență de instanțele europene, o competență facultativă.

În concluzie, după cum s-au exprimat și unii autori și după reiese și din statuările CEJ, ordinea juridică este mai bine închegată la nivel comunitar decât la nivel internațional, pe lângă diferențele de ordin general deja precizate, existând și acelea care țin de efectul direct al dreptului comunitar, un subiect pe larg tratat în cele ce urmează, alături de principiul supremației dreptului comunitar și acela al eficacității. Conform concluziilor doctrinare și jurisprudențiale, dreptul comunitar este un sistem nou de reguli cu un caracter ce creează o nouă ordine juridică, separată și distinctă de dreptul internațional.

Capitolul I. Principii care guvernează raportul dintre dreptul comunitar si dreptul național al statelor membre

Dată fiind natura particulară a ordinii juridice comunitare și UE în general (după cum am arătat, el poate fi analizat prin comparație cu situația federațiilor sau cu situația presupusă de dreptul internațional, dar diferă de acestea), sunt anumite probleme care se pun în mod inevitabil.

Astfel, e necesar a se stabili care e modalitatea prin care o normă comunitară ajunge să fie aplicabilă și când se întâmplă acest lucru într-un stat membru, în ce măsură normele comunitare pot fi invocate de indivizi și împotriva cui (a statelor, autorităților și a persoanelor), precum și ce se întâmplă atunci când o normă comunitară contravine unei norme naționale.

Pentru a răspunde la aceste întrebări, autorii de specialitate au ales mai multe tipuri de structurări, motiv pentru care la o consultare generală a ceea ce s-a scris în chestiune, s-ar putea ajunge la concluzia că există o confuzie generală în acest sens, nu doar terminologică, ci și de fond. În realitate însă, indiferent că autorii au considerat că realitatea juridică europeană e guvernată de principiile integrării și principiul primordialității, de regulile aplicabilității imediate, a aplicabilității directe și a priorității, de supremația dreptului comunitar, doctrina efectului direct și principiul eficacității, ei s-au referit în linii generale la aceleași chestiuni, care vin să răspundă întrebărilor de mai sus.

Am ales, pentru structura acestei lucrări, tratarea aplicabilității directe, a efectului direct și a priorității dreptului european, pentru că ele vin să răspundă cel mai bine problemelor pe care le-am considerat esențiale.

Secțiunea I. Prioritatea Dreptului Comunitar

Definire concept, apariția doctrinei priorității dreptului comunitar

Așa cum se arată în doctrină, e clar că fiind direct aplicabil și având efect direct în ordinea juridică a statelor membre, dreptul comunitar se întâlnește, la acest nivel, în mod firesc, cu dreptul național și că impactul va fi diferit după cum inevitabilele conflicte se vor rezolva în favoarea unuia sau a celuilalt.

Problema poate fi rezumată afirmând că dreptul comunitar are prioritate față de oricare prevedere a dreptului național, chiar și față de prevederile constituționale ale statelor membre și că aceasta nu înseamnă că prevederile naționale sunt înlăturate atunci când sunt în conflict cu o normă comunitară, ci doar că, în baza principiului priorității de aplicare, norma de drept intern nu se aplică în această situație, dar rămâne aplicabilă în toate situațiile în care ea nu intră în conflict cu norma comunitară. De asemenea, o consecință a acestui principiu este că instanțele naționale trebuie să acorde protecție juridică împotriva prevederilor dreptului național care nu sunt conforme cu normele comunitare.

Așa cum se atrage atenția însă, în ciuda acestui principiu fundamental al priorității ordinii juridice comunitare, modalitățile de soluționare a divergențelor dintre dreptul comunitar și dreptul statelor membre, reținute de diversele sisteme juridice ale țărilor membre, lasă încă de dorit și sunt departe de a fi uniforme.

Apariția doctrinei priorității dreptului comunitar. Speța Costa

După ce că a ajutat la șlefuirea principiului aplicabilității directe, prin amendarea de către CEJ a încălcărilor sale în materie, Italia, prin sistemul său constituțional postbelic a permis Curții să completeze doctrina efectului direct cu cea a priorității dreptului comunitar. Experiența din cel de-al doilea război mondial a determinat Italia să-și înlocuiască abordarea beligerantă a relațiilor internaționale cu una pacifistă care să includă dreptul internațional ca element al dreptului intern, dar care menținea principiul dualist lex posterior derogat priori, conform căruia legea cea mai recentă are preeminență față de cea anterioară, indiferent dacă este națională sau internațională.

Astfel, există uniformitate de opinie în privința faptului că tot CEJ a conturat această regulă, în speța C/64, “Flamino Costa vs. ENEL” (1964) ECR 585, sau, pe scurt, speța “Costa vs. Enel”.

După intrarea în vigoare a TCEE, printr-o lege din 1962 și prin decretele subsecvente, guvernul Italian a naționalizat producția și distribuția de energie electrică și a creat o societate – Ente Nazionale Energia Electrica sau ENEL – căreia i-au fost transferate toate proprietățile întreprinderilor din domeniu.

Flaminio Costa (acționar la Edison Volta, companie afectată de naționalizare și avocat la Milano), în cadrul unui litigiu legat de refuzul său de a plăti o factură de electricitate în valoare de 1925 de lire italiene, a cerut instanței competente din Milano, il Giudice conciliatore, să aplice art 177 din Tratatul CEE și să obțină astfel o interpretare a art 102, 93, 53 și 37 din Tratat, care, preciza el în acțiune, au fost încălcate de legislația națională. De asemenea, Costa susținea că legea de naționalizare încălca și prevederile art. 11 ale Constituției italiene, prin nerespectarea obligațiilor internaționale ce îi revin Italiei, conform TCEE.

Magistratul din Milano a înaintat două cereri de hotărâri preliminare, una Curții Constituționale Italiene și alta CEJ.

Curtea Constituțională italiană a fost prima care s-a pronunțat în cauză, susținând că TCEE nu poate avea o valoare normativă, decât în măsura în care este încorporat în dreptul italian printr-o lege, iar o lege națională posterioară poate foarte bine să deroge de la prevederile tratatului. Apoi a concluzionat că nu a fost încălcat art 11 din Constituție și că problema de drept pentru care se solicită interpretarea de către CEJ nici nu există.

Încurajat de această decizie, guvernul Italian a susținut în fața CEJ absoluta inadmisibilitate a cererii de hotărâre preliminară.

Curtea și-a început raționamentul susținând că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, TCEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a acestuia și care trebuie aplicată de instanțele naționale. Apoi a afirmat că instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu competențe reale derivate din limitarea competenței sau transferul atribuțiilor statelor membre către Comunitate, acestea din urmă au restrâns, chiar dacă în domenii limitate, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil cetățenilor lor și lor însele.

Transferul ordinii lor juridice interne către ordinea juridică comunitară operat de către state are drept consecință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane, împotriva căreia nu poate avea forță juridică superioară un act unilateral ulterior, incompatibil cu noțiunea de Comunitate.

Ca argument textual, CEJ s-a referit la art 249 al Tratatului, dar aceasta a făcut apel, în special, la fel ca și în hotărârea “VGeL”, la termenii și la spiritul Tratatului și necesitatea interpretării uniforme și asigurarea eficienței depline dreptului comunitar.

La fel ca și în raport de “VGeL”, și despre de această hotărâre s-a spus că a fost necesară, deoarece orice altă soluție ar fi privat dreptul comunitar de aplicarea sa uniformă, pentru că aceasta ar fi variat în funcție de legislația națională din fiecare stat membru. Mai mult, o aplicare diferențiată, de către fiecare stat membru, a dreptului comunitar, ar fi condus la discriminări fundamentate pe motive de naționalitate/cetățenie, care sunt interzise de Tratat.

Altminteri, după cum s-a afirmat, că hotărârea nu excelează în argumente textuale, fiind doar ilustrativă pentru metoda preferată de Curte în general, și anume cea teleologică, completată cu cea sistematică. Singurul argument de text (art.189, actualul 249) din TCE, este slab în condițiile în care nu un regulament era interpretat, ci prevederi din Tratat. Extinderea sa la prevederile Tratatului fără nicio altă conexiune logică nu este solidă din punct de vedere juridic, motiv pentru care și figurează la sfârșitul considerentelor. Principalul argument este unul teleologic, bazat pe “termenii și spiritul tratatului” și pe necesitatea interpretării uniforme și a asigurării eficienței dreptului comunitar.

Importanța ierarhiei normelor interne și a celor comunitare. Speța “Internationale Handelgesellschaft”

Ulterior, CEJ s-a pronunțat și cu privire la supremația legislației secundare cu aceleași argumente.

În speța C-14/68 “Walt Wilhelm”, Curtea a apreciat că atâta vreme cât un regulament adoptat conform art. 87 din Tratat nu a dispus altfel, autoritățile naționale pot acționa împotriva unei înțelegeri adoptate în conformitate cu legile lor naționale componente, chiar și atunci când o examinare a înțelegerii din punctul de vedere al conformității cu dreptul comunitar este pe rol în fața Comisiei, cu condiția totuși ca aplicarea dreptului național să nu prejudicieze aplicarea deplină și uniformă a dreptului comunitar sau efectele măsurilor luate pentru aplicarea sa. Dacă existența unor proceduri paralele antrenează sancțiuni subsecvente, o exigență generală a dreptului natural cere ca orice decizie anterioară care stabilește o pedeapsă să fie luată în considerare atunci când se determină sancțiunea care se impune.

Tot cu privire la regulament, s-a pronunțat Curtea și în speța C-106/67 “Internationale Handelgesellschaft mbH c Einfuht-und Vorratsselle fur Getriede und Futtermittel” (1970). Un tribunal administrativ german refuzase de mai multe ori să accepte validitatea prevederilor unor regulamente comunitare privind depunerea unei cauțiuni aferente licențelor de export. Instanța germană considera că regimul cauțiunii era contrar unor principii și drepturi fundamentale protejate de constituția germană, care trebuiau protejate de constituția germană, care trebuiau protejate tot conform normelor constituționale germane și în cadrul sistemului de drept comunitar. CEJ nu a fost de acord cu instanța germană și în schimb a găsit soluția recunoașterii unui standard comunitar de protejare a drepturilor fundamentale. Soluția a fost întemeiată pe reiterarea argumentului că uniformitatea și eficacitatea dreptului comunitar cer ca validitatea unei măsuri comunitare să nu fie subsumată diferitelor doctrine constituționale naționale.

Mai exact, în acest caz, era vorba despre concursul dintre un regulament și Constituția germană, iar la întrebarea judecătorului germani despre care dintre cele două prevederi prevalează, CEJ a răspuns că “legii născute din Tratat nu i se pot opune de către instanțe reguli de orice natură ale dreptului național […] Validitatea unui instrument comunitar sau efectele acestuia în cadrul unui stat nu pot fi afectate prin afirmații conform cărora el încalcă drepturile fundamentale precum ele sunt formulate în Constituția statului sau principiile structurii constituționale naționale”.

Astfel, dacă în “Costa” este vorba de măsuri legislative de drept intern, limbajul din această hotărâre este și mai radical: regulile de drept național, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute de constituție, trebuie să dea prioritate regulilor de drept comunitar.

Trebuie totuși menționat că instanța germană nu a achiesat la hotărârea Curții. Astfel, după ce hotărârea preliminară pronunțată de Curte a ajuns la instanța germană și litigiul a fost repus pe rol, aceasta a considerat că nivelul de protecție al drepturilor fundamentale la nivel comunitar este inferior celui asigurat de constituția germană. Până spre sfârșitul anilor ’80, Curtea Constituțională Federală Germană și-a menținut poziția rezervată față de postulatul Curții de Justiție în legătură cu prioritatea pe care normele comunitare o au față de normele naționale de orice rang. Mai exact, ea a considerat că atât timp cât drepturilor fundamentale ale cetățenilor nu erau protejate în mod adecvat la nivel comunitar, în cazul conflictului dintre normele comunitare și normele naționale care protejează astfel de drepturi, acestea din urmă aveau prioritate.

De menționat că instanța europeană s-a confruntat cu un astfel de argument și cauza C 224/97 “Ciola c. Land Vorarlberg” [1999], în care guvernul austriac susținea că principiul priorității nu ar trebui să se aplice în mod automat actelor administrative individuale, pentru că acest lucru ar submina principiul securității juridice și principiul așteptării legitime.

Pentru a ilustra supremația și în cazul directivelor față de dreptul intern, trebuie mers mult mai departe în timp. Astfel, în cazul “Kreil” (hotărârea din 11.01.2000), tot legea fundamentală a Germaniei a avut de suferit, deoarece interzicea femeilor angajarea ca militar care utilizează armele, în condițiile existenței directivei cu privire la egalitatea de tratament între bărbați și femei și aceasta din urmă a avut “câștig de cauză”.

Aceste spețe (mai ales cele implicând Constituția Germaniei) ilustrează domeniul de aplicare al principiului supremației: el se referă la totalitatea surselor dreptului comunitar, acestea având toate o forță juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le aparțin. Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie în concordanță deplină cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a normelor respective.

Obligația de a nu aplica dreptul național contrar celui comunitar. Spețele Simmenthal

Cauza care completează conținutul principiului este C-106/77 “Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SPA”.

La începutul anilor 70 ca urmare a faptului că autoritățile italiene persistau în transpunerea regulamentelor în legislația internă, CEJ a constatat că statul Italian încalcă dreptul comunitar, condamnând în acest fel și dualismul ordinii juridice italiene în raport cu cea comunitară, în cauza “Comisia vs Italia” din 1972 (C-30/72).

Curtea Constituțională italiană, la un an această hotărâre, a respins această practică a autorităților italiene în două hotărâri, dar se considera în continuare singura jurisdicție competentă în ordinea juridică italiană să aprecieze compatibilitatea unei legi interne ulterioare cu dreptul comunitar anterior.

În acest context, tot în 1973, Simmenthal SPA, o societate comercială inregistrată la Monza, a importat din Franța un contingent de carne de vită. O taxă de 581.000 lire italiene a fost aplicată de inspecția sanitar-veterinară pentru controlul efectuat asupra cărnii importate, inspectarea și taxarea acesteia fiind stabilite de diferite legi și decrete italiene.

Simmenthal a fost de părere că taxa pentru inspecția la trecerea frontierei constituie un obstacol pentru libertatea de circulație a bunurilor, ce este interzis de dreptul comunitar și a introdus o acțiune în acest sens la Pretura di Susa, la 13 martie 1976, solicitând înapoierea taxei plătite fără temei legal și daune interese.

Pretura di Susa a considerat necesar să solicite CEJ o hotărâre preliminară, pentru a avea posibilitatea de a stabili dacă legislația italiană este compatibilă cu prevederile tratatului și două regulamente privind organizarea pieței comune pentru carnea de vită. CEJ a subliniat că taxele impuse pe considerente de sănătate publică produselor ce trec frontiera echivalează cu restricționări cantitative, in sensul art 30 din Tratat (taxe vamale interzise). Urmare acestei hotărâri, instanța italiană a cerut administrației italiene să restituie suma încasată și să plătească și dobânda companiei Simmenthal.

Împotriva hotărârii instanței italiene a fost declarat apel de către administrația financiară. În apel s-a susținut că, în conformitate cu practica instanței constituționale italiene, procedura ce ar fi trebuit urmată de Pretura ar fi trebuit să cuprindă, înainte de toate, solicitarea declarării legislației interne ca fiind neconstituțională de către Curtea Constituțională italiană.

Pretorele, având în vedere jurisprudența CEJ (și mai ales cauza “Comisia vs. Italia”), referitoare la aplicarea directă a regulamentelor, precum și principiul supremației dreptului comunitar din Costa vs. ENEL, a adresat și în acest dosar o cerere de hotărâre preliminară ce cuprindea două întrebări referitoare la circumstanțele în care dreptul comunitar direct aplicabil trebuie să producă efecte depline în ordinea juridică națională, fără a mai aștepta decizia instanței constituționale.

S-au creat astfel premisele pentru speța Simmenthal II, mai exact C 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA, în care s-a pronunțat hotărârea din 9 martie 1978.

Instanța italiană a întrebat dacă măsurile naționale ulterioare normelor de drept comunitar, care intră în conflict cu acestea, trebuie să fie considerate inaplicabile, fără a mai aștepta înlăturarea lor printr-o declarația de neconstituționalitate. Întrebarea era justificată de faptul că respectivele norme care contraveneau dreptului comunitar au fost invalidate de Curtea Constituțională, condiții în care guvernul italian a considerat că CEJ nu ar fi trebui să se pronunțe, cererea fiind rămasă fără obiect.

Mai exact, guvernul Italian a subliniat faptul că problema ridicată de Pretură este irelevantă, deoarece, între timp, ca urmare a unor întrebări referitoare la constituționalitate ridicate de tribunalele din Milano și Roma, a fost stabilită neconstituționalitatea anumitor dispoziții ale legislației interne in cauză, între care se aflau și cele din litigiul dedus judecății din Pretore din Susa. De asemenea, o nouă lege a stabilit că taxele pentru inspecția sanitar-veterinară, prevăzute în actele normative ulterioare, nu se plătesc pentru produsele ce sunt subiect al Pieței Comune.

CEJ nu a achiesat la aceeastă idee, considerând că cererea de pronunțare a unei hotărâri premergătoare, în aplicarea art 177 din Tratat ca fiind adusă în mod justificat în fața sa, atât timp cât trimiterea nu a fost retrasă de către instanța de la care emană și nici nu a fost casată de o instanță superioară și s-a pronunțat stabilind că orice judecător național, sesizat potrivit competenței sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta la conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziții contrare din legea națională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare.

Astfel, dacă s-ar admite că măsurile legislative naționale care încalcă domeniul în care CE își exercită puterea legislativă sau care sunt într-un alt mod incompatibile cu prevederile dreptului comunitar, s-ar ajunge la negarea în aceeași măsură a eficienței obligațiilor asumate necondiționat și irevocabil de către statele membre în temeiul Tratatului, periclitându-se astfel însuși fundamentele CE.

Ca atare este incompatibilă cu cerințele inerente dreptului comunitar orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl aplice, competența de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legale naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor comunitare.

Secțiunea a II-a : Aplicabilitatea directă a Dreptului Comunitar

Monism și Dualism. Poziția Curții Europene de Justiție

Cum analiza aplicabilității directe implică studiul raportului dintre două sisteme de drept, este din nou necesară, ca la stabilirea naturii juridice și din motivele exprmate în secțiunea respectivă, prezentarea relației existente între dreptul internațional și cel European, conform concepțiilor doctrinare în materie.

Prima categorie de teorii le include pe cele dualiste, conform cărora ordinea juridică internațională și cea națională sunt sisteme independente, separate, care coexistă paralel. Elaborată, în special, de italianul Anzilotti și germanul Triepel, această teorie presupune că un tratat internațional are efect în ordinea juridică internă numai dacă este ratificat, el urmând apoi să fie aplicat în calitate de drept intern. Nu există, în acest caz, un raport de subordonare între cele două sisteme ele find egale și independente, cu consecința că normele dreptului internațional nu au valoare pentru dreptul inten și invers. Faptul că, pentru a fi valabile în ordinea internă, ele trebuie să fie transformate în norme de drept intern, singurele pe care organele statului și instanțele sale judecătorești le aplică, ceea ce ar face posibilă modificarea și abrogarea lor printr-o lege internă ulterioară.

Teoriile moniste consideră că norma de drept intern se află în aceeași sferă cu cea internațională, existând între ele un raport de supra/sub-ordonare, în funcție de varianta adoptată.

Prima dintre acestea consideră ca prioritar dreptul intern, datorită suveranității și independenței depline a statelor, raporturile acestea fiind de forță, conform reprezentanților școlii de la Bonn, care pornesc de la concepțiile filosofice ale lui Hegel.

În fine, teoria superiorității dreptului internațional, elaborată de Hans Kelsen, reprezentant al școlii de la Viena, presupune că norma internațională este direct aplicabilă, în calitate de normă internațională, fără a fi necesară naționalizarea ei. Pentru că este teoria din dreptul internațional cea mai apropiată de situația de la nivel comunitar, trebuie spus că raționamentul presupune ca punct de plecare dreptul natural și ca punct final existența unei ordini juridice internaționale.

Dacă în ceea ce privește dreptul internațional, se poate menține teoria dualistă, în privința dreptului comunitar, problema se pune în termeni mult mai clari, în favoarea teoriei moniste a supremației acestuia față de cel intern al statelor membre.

După cum s-a arătat, monismul decurge din însăși natura Comunităților, deci din ansamblul sistemului tratatului, așa cum a subliniat CEJ. Sistemul comunitar, mai cu seamă în măsura în care el comportă atribuții de putere normativă pentru instituții, nu poate funcționa decât în monism, singurul principiu compatibil cu idea unui sistem de integrare: “prin instituirea unei Comunități cu durată nedeterminată, învestită cu atributții proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică, și mai ales cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competenței sau dintr-un transfer de atribuții de la statele membre spre comunitate, acestea și-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane, creând astfel un drept direct aplicabil resortisanților și lor înșile”. Afirmația este cât se poate de clară: “diferit de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a tratatului și care se impune jurisdicțiilor acestora”.

Acest caracter al ordinii comunitare de a fi parte integrantă din cea internă a fiecărui stat membru are trei consecințe:

dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără a fi necesară vreo formulare specială de introducere;

normele comunitare își ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept comunitar;

judecătorii naționali sunt obligați să aplice dreptul comunitar.

Deși teoretic aceste aspecte sunt normale în contextul necesității de integrare și par a veni de la sine, la transpunerea lor în practică s-a ajuns destul de anevoios și după o îndelungată și contestată practică a CEJ. De asemenea, trebuie spus că din perspectivă aplicabilității imediate, nu toate izvoarele de drept comunitar au aceeași forță, astfel încât trebuie făcută o distincție între acestea.

Aplicabilitatea directă a diferitor izvoare de Drept Comunitar. Tratatele Comunitare – Dreptul derivat, acorduri rezultate din relațiile externe ale Comunităților

Tratatele Comunitare

Fiind vorba despre dreptul comunitar primar, aplicabilitatea aceasta se referă la neutralitatea efectelor sale, fiindu-le interzis judecătorilor dintr-un stat dualist să invoce neîndeplinirea procedurilor de admitere a tratatelor internaționale, proceduri prevăzute de constituția țării, pentru a eluda aplicarea unui tratat comunitar. Exigența este la acest nivel maximă, în sensul că i se impune judecătorului să aplice aceste tratate ca norme de drept comunitar, nu ca norme de drept intern.

Practica inițială a statelor a depins de teoria la care fiecare se ralia la momentul încheierii Tratatelor, dar ulterior CEJ a neutralizat efectele oricăror practici dualiste și a refuzat să țină cont de condițiile în care un stat membru a introdus tratatul în dreptul intern, considerând că admiterea nu a avut ca efect transformarea tratatelor în norme de drept intern și că acestea trebuie să fie aplicate ca norme de drept comunitar. În decizia Molkerei, de exemplu, CEJ a statuat că dispozițiile comunitare penetrează ordinea juridică internă fără ajutorul niciunei măsuri naționale.

Italia a fost, din acest punct de vedere, cel mai amendat stat de către deciziile CEJ, astfel încât, la primul val de aderare din 1972 situația era destul de bine stabilită și aplicabilitatea directă a dreptului comunitar a fost luată in considerație. Marea Britanie, stat dualist, a eliminat de bună voie procedura de transformare parlamentară a Tratatului în drept intern prin European Communities Act din 17 octombrie 1972, care introducea ansamblul actelor de aderare în ordinea internă britanică, fără a le considera norme interne. O situație similară s-a înregistrat și în Danemarca și în Irlanda, printr-un act identic ca denumire cu cel din Marea Britanie.

Dreptul derivat

În această chestiune, înlăturarea dualismului își relevă pregnant semnificația. Dreptul rezultat din activitatea normativă a instituțiilor se impune la nivel intern fără transformare, fără ordin de executare sau chiar fără publicare la nivel național.

Primele astfel de izvoare vizate sunt regulamentele, în cazul cărora integrarea în ordinea juridică internă nu este doar inutilă, ci chiar interzisă, CEJ condamnând în acest sens aceeași practică italiană contrară și statuând într-una dintre ocazii că “sunt interzise, fie că emană de la state sau de la organisme naționale cu putere normativă, măsurile care pretind operarea unei admiteri a dispozițiilor unei reglementări, care fac să se modifice, fără autorizare, intrarea în vigoare a acesteia sau care au drept rezultat disimularea față de justițiabili a unei reglementări juridice și a efectelor ce decurg din aceasta”. Curtea Constituțională italiană a achiesat la aceste aprecieri intr-un comunicat asemănător, fundamentat pe logica sistemului comunitar.

În Franța, stat monist, Consiliul Constituțional a statuat în două decizii din 30 decembrie 1977 că forța obligatorie a regulamentului comunitar nu depinde de o intervenție a statelor membre, iar Consiliul de Stat a apreciat că regulamentul comunitar se integrează, din momentul publicării sale, în dreptul statelor membre.

În ceea ce privește deciziile și directivele adresate statelor membre, acestea cer categoric măsuri naționale de aplicare, dar competența astfel rezervată este una de executare, în niciun caz de admitere. Cu alte cuvinte, pentru un stat, reacția față de o directivă sau decizie adresată lui trebuie să fie adoptarea unei măsuri, numai că el nu are putere discreționară în acest sens, fiind obligat să adopte un anumit fel de măsuri, și anume dintre cele care satisfac exigențele instituțiilor comunitare exprimate prin respectivele acte.

Acorduri rezultate din relațiile externe ale Comunităților

Politica generală este de admitere a acestora ca făcând parte din ordinea juridică internă, fără a fi nevoie de ratificare sau publicare națională.

Secțiunea a III-a : Efectul direct al Dreptului Comunitar

Preliminarii

Cu privire la cele două noțiuni există multe ambiguități terminologice în doctrina dreptului comunitar. Un lucru este însă cert: ambele noțiuni țin de aplicabilitatea dreptului comunitar. Mai concret, efectul direct al dreptului comunitar rezidă în trăsătura sa de a putea fi invocat de persoane particulare (fizice sau juridice), în fața instanțelor naționale.

Potrivit lui Allan Thatham și Eugen Osmochescu, aplicabilitatea directă ar fi aptitudinea expresă (înscrisă în Tratate) unui act comunitar de a fi invocat de particulari în fața instanțelor naționale, iar efectul direct ar fi același lucru, numai că el este asigurat de interpretările CEJ date de-a lungul timpului. Potrivit celor doi autori, efectul direct, ce nu este menționat în Tratat, care nu-l identifică drept o trăsătură a ordinii juridice comunitare, are o semnificație mult mai largă decât aplicabilitatea directă. El este o caracteristică ce poate fi atașată oricărei prevederi juridice comunitare. Astfel, o normă declarată de CEJ ca având efect direct conferă drepturi invocabile indivizilor din cadrul unui sistem național, aceste drepturi direct efective oferind o sursă de protecție contra acțiunilor ce violează dreptul comunitar.

Această diferențiere este însă doar aparentă, cei doi autori netratând noțiunea de aplicabilitate imediată. În realitate, aptitudinea regulamentelor de a fi direct aplicate ține în realitate de analiza ambelor principii ale aplicabilității dreptului comunitar în cauză: în raport de aplicabilitatea imediată, ele au particularitatea că se bucură în mod obligatoriu de această calitate, fiind interzisă integrarea lor prin vreo formalitate internă (după cum s-a arătat), iar în raport de aplicabilitatea directă, ele au specificitatea de a fi singurele acte comunitare despre care se precizează în mod expres în Tratatul CE că au această aptitudine (în art 249. fostul art 189 al T. CEE).

Prin urmare, în această secțiune voi trata invocabilitatea dreptului comunitar în fața instanțelor naționale de către persoane particulare, atât în raport de stat și autoritățile sale (inclusiv tribunale), cât și în raport de alte persoane private.

În literatura juridică străină s-a afirmat că punctul de plecare în această discuție îl reprezintă distincția dintre mecanismul public de aplicare a legii și mecanismul privat. Legea poate fi pusă în aplicare fie prin intermediul brațului public al guvernului, căruia îi este conferită competența de a aduce în fața instanței pe cei care o încalcă, fie prin intermediul acțiunilor promovate de persoane private, fie printr-o combinație a celor două. Tratatul include un mecanism expres de constrângere publică în art. 226, permițând Comisiei să acționeze un stat membru în fața CEJ pentru încălcarea dreptului comunitar. Această competență obligatorie este în sine una neobișnuită, în condițiile în care majoritatea tratatelor internaționale nu conțineau un asemenea mecanism. Totuși, există anumite limite ale acestui mod de constrângere: Comisia nu are capacitatea instituțională de a ancheta decât o parte foarte mică a tuturor încălcărilor posibile; calea în justiție prevăzută de art. 226 este slabă, iar articolul respectiv nu putea fi folosit împotriva persoanelor private, astfel încât a fost nevoie de pasul îndrăzneț făcut de CEJ prin legitimarea mecanismului privat de aplicare a dreptului comunitar.

Rolul Curții Europene de Justiție în dezvoltarea doctrinei efectului direct

Ceea ce rezultă din sublinierea trăsăturilor regulamentului este că, dacă autorii Tratatului pot fi considerați părinții efectului direct, ca urmare a introducerii respectivului art. 189 (acum 249), CEJ este cu siguranță instituția cu cele mai multe merite în acest sens, ea fiind adevăratul architect și constructor al efectului direct și nu numai. În spiritul necesității de integrare, ea a finalizat opera la care autorii Tratatului au contribuit cu o firavă temelie.

În aceste condiții, unii autori, în tratarea relației dintre dreptul comunitar și cel național, sunt preocupați să tragă concluziile necesare din diverse decizii ale CEJ, mai mult decât să comenteze Tratatele, iar alți autori își încep pledoaria despre principiile dreptului comunitar cu declarația de intenții conform căreia jurisprudența CEJ este chiar cea care a construit ordinea juridică a C.E. în ansamblul ei, aceasta nefiind realizată printr-un plan detaliat al integrării europene, elaborat de celelalte instituții comunitare sau de statele membre.

Revenind la tema secțiunii prezente, trebuie spus că apariția și dezvoltarea efectului direct în calitate de temelie a Constituției Comunitare reprezintă un studio clasic al atitudinii teleologice a CEJ față de interpretarea juridică. Deși efectul direct nu poate fi găsit în termini expliciți în Tratat, CEJ a considerat drept o sarcină personală asigurarea realizării tuturor obiectivelor comunitare, cele din urmă neputând fi atinse fără efectul lor direct. CEJ a stabilit locul efectului direct în ordinea juridică comunitară la o etapă destul de timpurie a evoluției comunitare.

În aceeași ordine de idei, trebuie spus că în perioada ulterioară semnării Tratatului de la Roma, în majoritatea statelor membre acesta era considerat un simplu Tratat multilateral de drept internațional, ce nu determina statele să-și piardă suveranitatea și că CEJ s-a folosit de autonomia conferită de prevederile acestuia pentru a construi în perioada 1963-1970 doctrina supremației dreptului comunitar și a efectului direct. Acestea au fost dezvoltate în anii următori, ca urmare a dialogului cu instanțele supreme și constituționale ale statelor membre și a derulării procesului de acomodare a instanțelor naționale cu caracterul supranațional al dreptului comunitar.

Apariția doctrinei efectului direct. Speța Van Gend en Loos

După cum semnalează în unanimitate doctrina, cauza VGeL este una deschizătoare de drumuri în ceea ce privește aplicabilitatea dreptului comunitar și apariția ideii că normele comunitare instituie drepturi pe care particularii le pot invoca în fața instanțelor naționale. Unii autori o consideră nu doar cea mai importantă dintre hotărârile CEJ, dar și una absolut necesară.Speța este redată în rezumate de mărimi diferite în cam toate scrierile pe această temă. Dată fiind importanța ei, apare ca necesară o expunere ceva mai lungă, iar pentru uniformitatea de structură este potrivită grefarea evocării pe un singur astfel de rezumat.

Astfel, evenimentele au început în momentul în care SC Van Gend en Loos a importat o cantitate de substanțe chimice (ureeformaldehidă) din Germania în Olanda. La acea dată, produsul era încadrat într-o secțiune a tarifului vamal olandez, ce intrase în vigoare la 1 martie 1960, conform căreia se taxa cu 8% din valoare. Compania a înaintat o plângere Inspecției Vamale susținând că, din ianuarie 1958 (data intrării în vigoare a TCEE), o altă substanță ce conținea ureeformaldehidă era clasificată într-o altă secțiune, cu o taxare de 3% din valoare. VGeL a afirmat că prin creșterea taxei la import, după intrarea în vigoare a TCEE, guvernul olandez încalcă art. 12 al acestuia, care prevedea că statele membre se abțin să introducă între ele noi taxe vamale la import și la export sau taxe cu efect echivalent, precum și să le majoreze pe cele în vigoare.

Obiecțiile companiei au fost respinse de Inspecția Vamală ca fiind inadmisibile. VGeL a atacat decizia acesteia în fața unei instanțe specializate, Tariefcommissie. Această instituție a suspendat procedura și, întrucât părțile ridicau chestiuni de interpretare a tratatului, a folosit procedura hotărârii preliminare prevăzută de art. 234 TCE (la acea dată, 177 TCEE), prin care a adresat CEJ două întrebări, una dintre acestea fiind dacă art. 12 al Tratatului era direct aplicabil într-un stat membru.

În cursul procedurii, alături de Guvernul Olandei au intervenit și cele ale Germaniei și Belgiei, acestea din urmă contestând inițial competența CEJ în materie, cu argumentul că în cauză este necesară o interpretare ce privește efectul pe plan intern al dreptului comunitar și că ne aflăm în prezența unei probleme de natură constituțională, ce se află în competența exclusivă a instanțelor naționale, invocând aici și regulile de drept internațional public. CEJ a respins această obiecție, considerând că i s-a solicitat să interpreteze scopul art. 12 din Tratat și deci are competența de a răspunde întrebării.

În ceea ce privește substanța întrebării, Guvernele Belgiei, Olandei și Germaniei au prezentat opinii întemeiate pe prezumția că TCEE nu diferă de tratatele internaționale obișnuite. Olanda a susținut că intenția părților contractante, în ceea ce privește art. 12 a fost să impună o obligație statelor membre, care sunt libere să decidă cum o îndeplinesc. Guvernul Belgian a argumentat că prevederile din Tratat care să aibă efect direct sunt rare, iar art. 12 nu se numără printre acestea. În fine, Guvernul german a insistat că art. 12 impune o obligație pentru statele membre ce poate fi implementată numai de autoritățile naționale legislative.

CEJ nu a încercat să identifice intențiile Părților Contractante și a folosit un criteriu mai larg pentru interpretarea Tratatului. Astfel, după ce a luat în considerare spiritul, organizarea generală și terminologia TCEE, Curtea a statuat:

“CEE constituie o nouă ordine de drept în dreptul internațional, pentru a cărei bună funcționare statele și-au limitat drepturile suverane în anumite domenii, și ai cărei subiecți sunt nu doar statele membre, ci și cetățenii acestora.

În mod independent de legislația statelor membre, legislația comunitară nu impune doar obligații asupra persoanelor, ci este menită să le confere acestora și drepturi, care devin parte constitutivă a patrimoniului lor juridic. Aceste drepturi apar nu doar acolo unde ele sunt conferite în mod expres prin Tratat, ci și în urma obligațiilor pe care Tratatul le impune în mod clar persoanelor, precum și statelor membre și instituțiilor comunitare”.

Pentru a-și susține interpretarea, CEJ a menționat obiectivele Tratatului (stabilirea unei piețe comune) și preambulul acestuia (ce se referă nu numai la Guverne, ci și la popoare).

Urmare a faptului că trei state membre (jumătate din numărul statelor fondatoare) exprimaseră obiecțiuni cu privire la posibilitatea implicării cetățenilor lor în relațiile cu Comunitatea și pentru a evita situațiile în care prevederile vagi ale tratatului ar fi condus la interpretări diferite ale instanțelor naționale, CEJ a adoptat o interpretare nuanțată cu privire la caracteristicile articolelor din Tratat ce pot fi invocate de persoane. A susținut că testul decisiv al efectului direct este chiar conținutul articolului și numai cele care exprimă o interdicție clară și necondiționată, neînsoțită de vreo rezervă din partea statelor membre, prin care punerea sa în aplicare să fie condiționată de un act de drept intern, care permite persoanelor să solicite protecția drepturilor conferite de acea prevedere.

Curtea a menționat că obiectivul art. 177 îl constituie interpretarea uniformă a tratatului de către instanțele naționale, ceea ce presupune acordul statelor membre asupra faptului că dreptul comunitar poate fi invocat de cetățenii lor sau de persoanele juridice în fața instanțelor naționale. În aceeași măsură, CEJ a stabilit că este necesar ca particularii să aibă la îndemână o metodă prin care să se asigure eficiența drepturilor conferite lor de dreptul comunitar.

Practic, CEJ a relevat că vigilența particularilor interesați în apărarea drepturilor lor antrenează un control eficace, care se adaugă celui pe care art 169 și 170 îl încredințează diligenței Comisiei și statelor membre.

Aceste argumente (ale interpretării uniforme și asigurării eficienței) demonstrează importanța pe care o acordă CEJ interpretării teleologice și vor fi folosite de aceasta mai târziu, de exemplu, în cursul dezbaterilor legate de principiul supremației.

La momentul respectiv, următorul pas logic ar fi fost proclamarea priorității dreptului comunitar asupra prevederilor naționale, existând chiar o solicitare a Comisiei în acest sens, dar instanța olandeză nu a ridicat această problemă, probabil din cauză că prevederile constituției olandeze de la acel moment conțineau deja referiri la supremația articolelor din tratatele internaționale cu caracter direct aplicabil, ca urmare a unei modificări constituționale care avusese loc în 1953, după intrarea în vigoare a tratatului CECO, care fusese însoțită de dezbateri ample în mediul academic. Aceasta este și explicația faptului că din primele 12 cereri de hotărâri preliminare adresate CEJ, 11 aparțin instanțelor olandeze.

Constituția Olandei este relevantă și dintr-un alt punct de vedere, deoarece ea stătea într-o oarecare măsură și la argumentarea Guvernului acestei țări. Spunând că art. 12 se adresează statelor și nu indivizilor, olandezii se bazau și pe faptul că exista o procedură de implementare prevăzută în tratat, a cărei declanșare necesita sesizarea Comisiei sau a unui stat membru, conform 226 și 227 TCE (fostele 169 și 170), procedură care împiedica indivizii de la invocarea violării obligațiilor comunitare de către un stat în fața instanței naționale, cu excepția cazurilor când Constituția statului permitea. Mai concret, ei considerau că efectul direct ar depinde de recunoașterea expresă în Constituțiile statelor membre și că orice ingerință a CEJ în cauză ar însemna o interpretare de către aceasta a acestor constituții, prerogativă exclusivă a instanțelor interne de contencios constituțional. Una dintre concluziile speței VGeL este tocmai negarea acestei aserțiuni a guvernului olandez: dacă cele două articole împuternicesc Comisia și statele membre să aducă în fața CEJ un stat care nu și-a indeplinit obligațiile, asta nu înseamnă că indivizii sunt privați de dreptul de a invoca aceleași obligații, în fața instanțelor naționale.

După cum afirma un fost judecător al CEJ din considerentele hotărârii “VGeL” rezultă că, în opinia Curții, Tratatul a creat o Comunitate nu doar de state, ci și de popoare și persoane și că, prin urmare, nu doar statele membre, ci și persoanele private trebuie privite ca subiecte de drept comunitar. Aceasta este consecința unui ideal democratic care se traduce prin aceea că, în cadrul Comunității, la fel ca într-un stat constituțional modern, guvernele nu mai pot spune ceea ce erau hotărâte să spună în dreptul internațional: Statul sunt Eu. Dimpotrivă, Comunitatea reclamă participarea tuturor, cu consecința că persoanelor private nu le sunt impuse doar sarcini și obligații, ci au și prerogative și drepturi care trebuie să fie protejate prin lege. Prin urmare, aceasta este o idee în mare măsură politică, inspirată dintr-o percepție asupra sistemului constituțional al Comunității care se află la baza hotărârii din “VGeL” și care continuă să inspire întreaga doctrină care decurge din ea.

Testul efectului direct

Înainte de parcurgerea dezvoltărilor pe care le-a suferit efectul direct de-a lungul existenței C.E., trebuie inserate câteva aprecieri privind criteriile care stau la baza efectului direct, deoarece nu orice normă elaborată la nivel comunitar se poate bucura de acesta.

Unicul criteriu care permite confirmarea sau înlăturarea efectului direct al unei dispoziții rămâne cel material, care ține de substanță: “este necesar și suficient ca dispozițiile invocate să se preteze, prin însuși caracterul lor, la a produce efecte directe în relațiile dintre statele membre și justițiabilii acestora”.

În motivarea hotărârii din “VGeL”, după cum am precizat și mai sus, CEJ susținea că testul efectului direct îl constituie însuși textul articolului incident; în privința instituirii unei obligații de a nu face, asta însemna că articolul trebuie să exprime o interdicție clară și necondiționată, iar statele membre să nu condiționeze punerea în aplicare de vreun act de drept intern (se condiționa practic efectul direct de aplicabilitatea imediată).

Ulterior acestei spețe, CEJ a trebuit să se pronunțe de mai multe ori cu privire la efectul direct al prevederilor tratatelor și legislației secundare, iar după trei ani a schimbat așa-numitul test, de data aceasta raportându-se la o obligație pozitivă. Într-o trimitere preliminară de la o instanță germană, CEJ a fost întrebată dacă art 95 al TCEE are efect direct și creează drepturi pe care naționalii le pot invoca în fața instanțelor naționale. Curtea a statuat că art 95, al 3, ce conținea o obligație pozitivă de a abroga sau modifica prevederi discriminatorii în materia impozitării interne după o anumită perioadă, poate avea ca efect după expirarea acelei perioade.

Apoi, în cauza C 41/ 74, “Van Duyn c. Home Office”, CEJ a clarificat condițiile pentru efectul direct al prevederilor tratatelor, într-o cerere preliminară a unor instanțe britanice privind art. 48 al TCEE. Această normă, ce impunea o obligație pozitivă de a aboli discriminarea în cadrul liberei circulații a persoanelor la sfârșitul unei perioade de tranziție, devenea direct aplicabilă la sfârșitul perioadei, deorece impunea o obligație precisă statelor membre, întrucât nu era dependentă de adoptarea altor măsuri și nu aloca competențe acestora pentru implementarea prevederii.

Rezumând deci, dispoziția trebuie să fie suficient de clară și precisă, completă și perfectă din punct de vedere juridic și, în sfârșit, necondiționată.

Claritatea și precizia reglementării sunt necesare pentru ca judecătorul național să poată deduce efectele practice în planul aplicării. Este cazul reglementărilor care impun statelor o obligație de a nu face, dar această exigență poate fi foarte bine înlocuită de o obligațiie de a face (art 12, respectiv 13). De fapt, după cum s-a subliniat în speța “Luck” aff. 34/67, Rec. 350 din 4.4.1968, important este ca obligația să fie clară, deci ca norma să fie imperativă, pentru că, în rest, o dispoziție direct aplicabilă poate fi și echivocă, deci poate să necesite și interpretare juridică;

În al doilea rând, reglementarea trebuie să fie completă și perfectă, din punct de vedere juridic, în sensul că trebuie să fie suficientă:

o dispoziție comunitară este perfectă dacă pentru aplicarea sa nu mai este nevoie de nicio măsură complementară, fiind aici cazul dispozițiilor care cuprind interdicții sau, în general, obligații de a nu face, care prin natura lor nu cer nicio altă măsură de executare sau cer doar măsuri neglijabile (art 12 al TCEE);

o dispoziție este, de asemenea, completă, chiar dacă pentru aplicarea ei sunt necesare completări, atunci când statul sau instituțiile nu dețin o putere discreționară pentru a lua măsuri de executare: spre exemplu, menționatul art 95, al 3. Inaplicabilitatea directă poate decurge, în aceeași măsură, din puterea de apreciere lăsată instituțiilor comunitare, dar dacă această putere discreționară este lăsată doar judecătorului, atunci efectul direct poate funcționa perfect. Prin urmare, puterea discreționară care îndepărtează efectul direct, reprezintă puterea conferită Consiliului sau Comisiei, precum și autorităților legislative sau administrative ale statelor membre și ea nu trebuie confundată cu o oarecare latitudine de apreciere perfect compatibilă cu poziția de judecător. Altfel spus, pentru a fi direct aplicabile, normele nu trebuie să impună judecătorului nicio judecată de valoare care să depășească limitele unei aprecieri juridice.

Reglementarea trebuie să fie necondiționată, adică să nu fie supusă niciunui termen sau niciunei rezerve. Este insă important de menționat că în momentul ajungerii la termen, dispoziția condiționată de această modalitate devine direct aplicabilă, cum a fost cazul art 48, 52 și 59. În ceea ce privește rezerva, această înlătură, în principiu, efectul direct al unui text legal comunitar, dar dacă norma e controlabilă judiciar, chiar și în această situație efectul direct nu este complet înlăturat (speța Van Duyn).

De remarcat că aceste condiții, enumerate și explicate mai sus, privesc dispozițiile tratatelor, adică ale dreptului originar, în condițiile în care și speța VGeL s-a referit la același gen de dispoziții, într-o fază timpurie a dezvoltării doctrinei efectului direct. După cum avea să demonstreze jurisprudența ulterioară, orice dispoziție legală comunitară trebuie să treacă acest test, astfel încât condițiile enumerate anterior sunt general valabile.

Efectul direct al diferitor acte comunitare

Precizări prealabile. Clasificare

În raport de această discuție, trebuie făcute din nou unele precizări terminologice, deoarece nu toți autorii tratează în același mod acest concept al cuantificării intensității efectului direct. Problema nu este numai una de terminologie, cât și una de criteriu folosit la clasificare.

Astfel, în literatura juridică, în funcție de gradul de condiționare al invocării anumitor dispoziții, se distinge și între:

– dispoziții cu efect direct necondiționat și complet (care pot fi invocate fără nicio condiție de către orice persoană fizică sau morală, atât în plan orizontal, cât și în plan vertical (intră în această cateogorie, de exemplu, deciziile care sunt adresate persoanelor particulare în anumite domenii, cum ar fi concurența și principiile generale, deoarece au un grad de generalitate care impune respectarea lor necondiționată și perpetuă);

– dispoziții cu efect direct condiționat și complet (care pot fi invocate în orice litigiu, dar este necesară indeplinirea unor anumite condiții, fiind cazul tratatelor institutive – care trebuie să îndeplinească acele criterii enumerate în secțiunea anterioară – și al acordurilor internaționale, ale căror prevederi pot fi invocate în mod direct dacă din acestea rezultă că ele conferă drepturi nu numai pentru state, ci și pentru persoane private sau dacă aplicarea acestor tratate în ordinea internă are la bază dispoziții clare, care nu necesită alte acte normative interne);

– dispoziții cu efect condiționat și restrâns (intră aici dispozițiile din directive și din deciziile adresate statelor membre).

Clasificarea de mai sus include practic o alta, realizată din punctul de vedere al planurilor în care poate fi invocată o dispoziție comunitară, planuri care fac să existe:

– un efect direct vertical și orizontal (complet): atât în raport de persoane și stat, autorități ale acestuia etc, cât și în raporturile dintre persoane (efectul orizontal privește de fapt invocabilitatea unui drept prevăzut într-o normă comunitară, împotriva unui alt particular);

-un efect direct vertical (numai între state și persoane).

Tratatul

Secțiunea privind criteriile de recunoaștere a efectului direct acoperă o parte din precizările relevante în prezenta (în condițiile în care criteriile au fost dezvoltate prin raportare la dispoziții ale tratatului), astfel încât acele considerente nu vor fi reluate. Prezenta secțiune oferă însă o structurare a dispozițiilor de drept originar care au efect direct. Există astfel trei categorii: dispoziții cu efect direct complet, dispoziții cu efect direct limitat și dispoziții fără efect direct.

Intră în prima categorie, dispozițiile referitoare la concurență (art 65-66 CECA, 85-86 CEE) și cele referitoare la controlul securității (78, 81, 83 ale CEEA) care vizează în mod expres întreprinderile și se pretează prin însăși natura lor la a produce efecte directe în relațiile ditre particulari.

Și alte dispoziții, care nu se referă direct la particulari creează obligații directe. Este vorba de reglementările privind libera circulație și interzicerea discriminărilor în funcție de naționalitate sau sex sau de reglementările privind libera circulație a mărfurilor.

În a doua categorie, intră acele dispoziții care creează drepturi și obligații persoanelor particulare numai față de statele membre, acestea fiind mai numeroase. Și acestea se impart în două sub-categorii.

Prima sub-categorie include dispozițiile ce cuprind obligații de a nu face. Este cazul art 7 (care interzice discriminările în funcție de naționalitate), art 12 (deja menționat), art 30 (care interzice restricțiile cantitative la import și măsurile cu efect echivalent), art 31 și 32 al 2 (care interzic restricțiile cantitative), art 37 al 2 (care interzice noi discriminări la titlul de monopoluri naționale cu caracter comercial), art 53 (care interzice noi restricții la dreptul de stabilire), art 93, al 3 (care interzice statelor să pună in execuție un nou proiect de ajutor care n-a fost notificat Comisiei și asupra căreia aceasta nu s-a pronunțat) art 95, primele două alineate (care interzice discriminarea fiscală a produselor importate).

A doua sub-categorie include dispozițiile ce cuprind obligații de a nu face: art 13, al 2 (care prevede anularea taxelor cu efect echivalent), art 16 (care prevede anularea drepturilor de vamă la export), art 37, al 1 (cu privire la organizarea monopolurilor naționale cu caracter comercial), art 48, 52, 59, 60 și 95 (care prevăd anularea sau corectarea discriminărilor discale la produsele importate).

În fine, în ultima categorie de dispoziții ale tratatelor intră acelea care nu au efect direct: art 5 (privind obligația de fidelitate comunitară), art 32, al 2 și 33, al 1 și 2 (care prevăd anularea restricțiilor cantitative), art 90, al 2 (privind acceptarea regulilor concurenței de către întreprinderile care administrează servicii de interes general), art 92 și 93, al 1 și 2 (care interzic ajutoarele publice), art 97 (care autorizează statele să fixeze taxe medii pentru a asigura compensarea fiscală la graniță), art 102 (privind consultarea obligatorie a Comisiei în legătură cu anumite proiecte legislative), art 107 (privind obligațiile statelor referitoare la manipulările monetare) și art 117 și 118 privind politica socială.

Regulamentul

După cum s-a arătat, dacă recurgem la Tratat pentru a căuta o prevedere în legătură cu efectul direct al regulamentelor, găsim numai al. 2 al art. 249 din TCE, singura dispoziție care definește aceste acte normative comunitare. Beneficiind de explicațiile cu privire la efectul direct în cazul prevederilor Tratatului, se poate observa mai bine diferența între aplicabilitate directă și efect direct. Astfel, cum fondatorii Tratatului au intenționat, regulamentul este un adevărat act normativ, asemănător legilor naționale, destinat tuturor subiectelor de drept din toate statele membre, este obligatoriu in întregime și nu trebuie să fie transpus (încorporat) printr-un act intern. Mai mult nu putem deduce din art. 249 (2) TCE.

CEJ, cu contribuția Avocaților Generali, este cea care a arătat că, în virtutea art. 249(2) TCE, instanțele naționale trebuie să privească regulamentele ca pe niște acte a căror aplicare nu depinde de încorporarea legislativă sau de orice altă condiție. Ceea ce nu rezolvă problema dacă anumite prevederi din regulamente sunt capabile de a conferi drepturi persoanelor împotriva statului. Rezolvarea acestei probleme este o chestiune de interpretare de la caz la caz și depinde dacă prevederea legislativă lasă o margine de discreție autorităților naționale cu privire la implementarea sa și cu privire la maniera în care prevederile naționale sunt destinate să suplimenteze prevederile regulamentului.

Într-o speță în care premisa era dată de un litigiu național în care o societate, Monte Arcosu, a atacat o decizie administrativă prin care i se refuzase înregistrarea în Registrul fermierilor care practică agricultura ca ocupație principală (registru prevăzut de două regulamente comunitare), Tribunalul din Cagliari a dorit să afle tocmai dacă dispozițiile comunitare relevante se pot aplica și persoanelor juridice, nu numai celor fizice, în absența altor prevederi naționale de implementare a acestora.

Curtea a apreciat că, deși prin însăși natura și rolul regulamentelor în cadrul izvoarelor de drept comunitar, prevederile lor au în general un efect imediat în sistemele de drept naționale, fără a fi necesar ca autoritățile naționale să adopte măsuri de aplicare, unele dintre prevederi pot să necesite totuși, în scopul implementării lor, adoptarea unor măsuri de aplicare de către statele membre. În condițiile în care unul dintre regulamente prevedea că statele membre vor defini ce presupune noțiunea de “fermier care practică agricultura ca ocupație principală”, în cazul altor persoane decât fizice, nu se putea afirma că particularii pot deriva drepturi din aceste prevederi în absența măsurilor de aplicare adoptate de statele membre. În aceste condiții, până la definirea de către leguitorul național a acelei noțiuni, respectiva dispoziție nu putea avea efect direct.

Se poate concluziona că simplul fapt că un regulament este un regulament nu atrage automat pentru toate prevederile sale atributul de a avea efect direct, deoarece, dintre multiplele tipuri de dispoziții conținute, numai unele îndeplinesc condițiile pentru a avea acest efect (fiind vorba despre condițiile enumerate și detaliate anterior). Specific este că, o dată îndeplinite aceste condiții, prevederile respective ale regulamentelor vor avea atât efect direct orizontal, cât și vertical.

Directiva

Probleme generale

Discuția privind efectul direct al directivelor este poate cea mai controversată din practică și atinge și alte chestiuni, subsidiare, de discutat în privința raportului dintre cele două ordini juridice.

Pare, în primul rând, evident că directivele nu trec testul la care sunt supuse dispozițiile tratatelor, deoarece, cu referire mai ales la criteriul necondiționalității, deoarece transpunerea lor implică o marjă de apreciere din partea statului în cauză. Astfel, drepturile și obligațiile pentru particulari nu decurg din directivă ca atare, ci din măsurile naționale de transpunere a sa. Este motivul pentru care recunoașterea efectului direct al lor ar putea apărea ca paradoxală.

Totuși, armonizarea legislativă în diferite domenii ale dreptului comunitar (precum dreptul fiscal, cel al societăților comerciale, cel al consumatorilor, dreptul mediului etc.) depinde în mare măsură de implementarea directivelor elaborate de instituțiile comunitare. Neimplementarea unei directive constituie o încălcare gravă a dreptului comunitar și are un impact negativ asupra procesului de integrare europeană. Un stat membru ce nu implementează o directivă o privează de rezultatele ce ar trebui obținute, pune sub semnul întrebării egalitatea statelor membre în fața dreptului comunitar prin imposibilitatea aplicării uniforme a dreptului și creează discriminări între cetățeni, prin neacordarea drepturilor ce le sunt conferite de directive.

Or, după cum s-a afirmat in literatura juridică, principiul egalității de tratament trebuie să fie respectat până la cele mai profunde consecințe. Niciun stat membru nu poate realiza alte avantaje decât cele care pot să fie obținute dintr-o echitabilă repartizare a drepturilor și îndatoririlor, precum și din corecta aplicare a actelor juridice comunitare. Chiar atunci când, din cauza inacțiunii continue a unei autorități comunitare în aplicarea unei dispoziții legale, s-ar putea deduce că aceasta din urmă nu mai este actuală sau ar deveni obstaculantă, prejudiciabilă, iar unele reguli naționale diferite sunt pe cale de a se consolida și ar deveni astfel discriminatorii și ele însele prejudiciabile, statele membre nu pot reține libertatea de acțiune discreționară, iar C.E. nu-și poate pierde nicidecum autoritatea, deși unele dintre organele ei sunt culpabile. Acele reguli naționale nu trebuie să fie incompatibile față de oricare dintre principiile comunitare, cum ar fi, de exemplu, principiul organizării comune a pieței. Principiul solidarității comunitare trebuie, de asemenea, să fie luat în seamă fără a se distinge, pentru asigurarea echilibrului între partenerii comunitari.

În încercarea de a depăși acest tip de obstacole, CEJ a căutat mai multe mijloace pentru a asigura eficiența directivelor, iar unul dintre cele mai importante se referă la aplicarea doctrinei efectului direct în cazul acestora. Ea a încercat astfel să contracareze tendința statelor membre de a uita de implementarea directivelor la timp și în mod corect.

Condițiile efectului direct în cazul directivei. Spețele “Van Duyn” și “Ratti”

Cu privire la efectul direct al unei directive, Curtea s-a pronunțat pentru prima dată în speța “Van Duyn”, în care petenta cu acest nume acționase în judecată Ministerul de Interne britanic din cauză că acesta îi refuzase permisiunea de intrare în Marea Britanie, pe motiv că aceasta dorea să intre în țară pentru a se angaja ca secretară la Biserica Scientologică, organizație ale cărei activități erau considerate periculoase din punct de vedere social și erau descurajate de Guvern. Incidental, a fost ridicată problema dacă o directivă privind circulația și șederea cetățenilor străini poate avea efect direct.

La argumentul Guvernului că acest lucru nu e posibil, de vreme ce Consiliul a ales să reglementeze respectiva problemă printr-o directivă și nu printr-un regulament, Curtea a început prin a spune că din efectul direct al regulamentelor (prevăzut expres în TCE) nu rezultă că alte categorii de acte menționate în art. 189 nu ar putea să producă efecte similare. A mai spus Curtea că excluderea, de principiu, a posibilității ca obligația pe care directiva o impune să poată fi invocată de persoanele interesate ar fi incompatibilă cu efectul obligatoriu pe care totuși TCE l-a prevăzut pentru acestă categorie de acte. Totodată, efectul util al actului prin care autoritățile comunitare au obligat statele membre să adopte un anumit comportament ar fi diminuat dacă justițiabilii ar fi împiedicați de a se prevala în justiție de acest act și dacă organele naționale cu atribuții jurisdicționale ar fi împiedicate de a-l lua în considerare ca element de drept comunitar. Faptul că aceste organe pot cere Curții, conform TCE, interpretarea inclusiv a acestei categorii de acte înseamnă că ele sunt susceptibile de a fi invocate către justițiabili în fața lor.

Trecând peste aceste considerente de principiu, Curtea a spus că de fapt trebuie să se examineze de fiecare dată dacă natura, economia și termenii dispoziției în cauză pot produce efecte directe în raporturile juridice dintre statele membre și particulari. Cu alte cuvinte, chiar dacă directivele lasă la latitudinea statelor membre forma și metodele de implementare, este posibil ca acestea să conțină prevederi clare și necondiționate, ce nu lasă posibilitatea unei alegeri statului membru, lucru pe care Curtea l-a și constatat în speță.

Una peste alta, această hotărâre pare să fi fost o declarație de principiu prin care CEJ a deschis calea analizei efectului direct al diferitor directive, care părea închisă de plano, din considerentele prezentate la începutul acestei secțiuni.

Ulterior, în speța “Ratti”, Curtea a completat aceste principii cu regula potrivit căreia efectul direct al unei directive începe după expirarea termenului de implementare. Reversul medaliei, subliniat de CEJ, a constat în faptul că justițiabilii nu ar putea invoca principiul așteptării legitime dacă “s-au grăbit” să se conformeze directivei înainte de expirarea acestui termen.

Curtea a reluat aceste considerente în hotărârile ulterioare, fundamentând teoria efectului direct al directivei pe ideea de culpă a statului. Ca urmare, atunci când statul a implementat corect și la timp directiva, persoanele pot invoca direct numai prevederile legii naționale de implementare.

Distincția efect direct vertical-orizontal. Noțiunea de stat în acest context

Dacă spețele “Van Duyn” și “Ratti’ sunt considerate ca punând bazele doctrinei efectului direct al directivelor, o altă speță foarte relevantă este cauza C-152/84 “Marshall c. Southampton and Southwest Hampshire Area Health Authority”. Aceasta privește importanța fundamentală a principiului tratamentului egal al bărbaților și femeilor. Art. 1 (2) din Directiva nr. 76/207 asupra implementării acestui principiu în ceea ce privește angajarea și condițiile de muncă ce exclud problemele de securitate socială din sfera Directivei, trebuind să fie strict interpretat.

În primul rând, a fost reluată teza potrivit căreia “acolo unde prevederile Directivei apar, in ceea ce privește conținutul lor, ca fiind necondiționate și suficient de precise, aceste prevederi pot fi invocate de către o persoană fizică impotriva unui stat când acel stat nu reușește să implementeze directiva în dreptul național până la sfârșitul perioadei prescrise sau când nu reușește să o implementeze corect”.

În al doilea rând, s-a afirmat că “în conformitate cu art. 189 din Tratatul CEE, natura obligatorie a unei directive, care constituie baza pentru posibilitatea invocării ei în fața unei instanțe naționale, există numai în raport de fiecare stat membru căruia îi este adresată. Rezultă că o directivă nu poate impune prin ea însăși o obligație unui individ și că o prevedere a unei directive nu poate fi invocată ca atare împotriva unei asemenea persoane”. “În această privință, trebuie subliniat că, atunci când o persoană implicată într-un proces poate invoca o directivă impotriva statului, poate face acest lucru indiferent de capacitatea cu care acționează acesta din urmă, fie angajator, fie autoritate publică. În oricare din aceste cazuri, este necesar ca statul să fie impiedicat în a se folosi de propria nerespectare a dreptului comunitar”. Se observă în acest ultim paragraf o aplicare a principiului de drept continental “nemo auditor turpitudinem suam allegans” sau de doctrina estoppel din common law.

În ceea ce privește argumentarea cu privire la calitatea statului de angajator (în opoziție cu cea de autoritate publică, exercitată în celelalte spețe), ea a fost folosită pentru a combate argumentul guvernului britanic, care a spus că într-o astfel de ipoteză statul nu se deosebește cu nimic de un angajator privat, fiind prin urmare de evitat o discriminare între persoanele angajate în sectorul public și cele angajate în sectorul privat, care nu ar putea invoca directiva. Prin răspunsul ei, Curtea i-a pus în vedere statului britanic că nu s-ar fi ajuns la o astfel de discriminare dacă ar fi implementat corect și la timp directiva incidentă.

Se pot desprinde, așadar, ca urmare a acestor statuări (mai ales a celor din cauza Marshall) două condiții, pe lângă caracterul necondiționat și precizie, pe care trebuie să le indeplinească o directivă pentru a avea efect direct:

– perioada prevăzută pentru implementarea directivei să fi expirat și aceasta să nu fi fost implementată SAU directiva să fi fost implementată deficitar;

– persoana să invoce prevederile relevante numai împotriva statului (directiva are doar efect direct vertical, nu și orizontal).

Evident, dacă statele membre implementează în timp și corect directiva, efectele acesteia ajung la persoane prin intermediul măsurilor naționale de implementare, iar statele nu mai au nevoie să își protejeze drepturile prin invocarea acesteia.

În ceea ce privește a doua condiție, trebuie spus că mediul academic (într-o argumentare precum cea a guvernului britanic din cauza Marshall) a solicitat înlăturarea discriminărilor ce rezultă din faptul că o persoană nu poate invoca o directivă împotriva angajatorului stat, dar nu și impotriva angajatorului particular, fără succes. Curtea a rămas la părerea că extinderea efectelor jurisprudenței de tip Marshall la domeniul raporturilor juridice dintre particulari ar însemna sa i se recunoască C.E. competența de a legifera cu efect direct obligații în sarcina particularilor, în condițiile în care nu are competența respectivă, care îi este recunoscută doar în privința regulamentelor.

Trebuie subliniat și faptul că în această speță, Curtea a definit într-un sens foarte larg termenul de “stat” pentru a acoperi cât mai multe dintre situațiile în care un particular poate invoca efectul direct. Jurisprudența a indicat, în contextul doctrinei efectului indirect, că principiul poate fi invocat impotriva agențiilor care se află sub autoritatea sau sub controlul statului: autoritățile financiar-fiscale, autoritățile locale sau regionale, autoritățile independente constituțional însărcinate cu mențiunea ordinii publice, cele aflate sub controlul statului și însărcinate să furnizeze servicii publice.

Inevitabil, Curtea a trebuit să formuleze și o definiție a instituției statului, din această perspectivă, lucru făcut în considerentul 20 al hotărârii “Foster”, potrivit căruia acel organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al unei autorități publice să îndeplinească sub controlul acestuia un serviciu de interes public și care dispune în acest scop de competențe speciale față de regulile aplicabile raporturilor juridice dintre persoane, intră în categoria entităților împotriva cărora pot fi invocate prevederile unei directive susceptibile de a avea efect direct.

S-a spus însă că această definiție nu este una absolută în materie, ea doar indicând că un organ care a fost învestit cu răspunderea furnizării unui serviciu public sub controlul statului este inclus în definiția comunitară a organului public. Jurisprudența ulterioară a lăsat inițial în seama instanțelor naționale să aplice criteriile largi formulate în “Foster”, dar într-o serie de cauze recente, CEJ a statuat că un anumit organ satisface clar acele criterii pentru a se putea invoca o directivă împotriva sa.

Obligația de interpretare a dreptului intern conform dreptului comunitar (Principiul interpretării armonioase)

După cum s-a afirmat anterior, în încercarea de a asigura eficacitatea și uniformitatea dreptului comunitar, CEJ a căutat mai multe mijloace pentru a stimula statele să implementeze corect și la timp directivele și pentru a asigura punerea lor în aplicare, unul dintre aceste mijloace fiind crearea doctrinei efectului direct. Dar s-a pus întrebarea ce se întâmplă dacă prevederile unei directive neimplementate sau implementate incorect nu pot avea efect direct vertical pentru că nu întrunesc condiția de a fi suficient de clare, precise și necondiționate pentru a se putea deduce dreptul pe care justițiabilul dorește să-l valorifice în fața instanței naționale?

Soluția la problema ridicată de această întrebare este dată de insituirea, în sarcina judecătorului național, a obligației de a interpreta legislația națională în lumina directivelor, adică de principiul interpretării armonioase.

“Speța-pionier” în acest domeniu este “von Colson”, al cărui litigiu-premisă le-a opus pe asistentele sociale Sabine von Colson și Elisabeth Kamann Landului Nordrhein-Westfalen, ca urmare a faptului că Penitenciatul din Weirl, rezervat deținuților de sex masculin și administrat de unitatea administrativ-teritorială menționată, a refuzat să le angajeze pe cele două petente, deoarece erau de sex feminin. Funcționarii însărcinați cu recrutarea au invocat problemele și riscurile legate de angajarea unor candidate de sex feminin în instituții de acest tip și au arătat că, din acest motiv, au preferat candidații de sex masculin, deși calificarea lor profesională era inferioară. Discriminarea s-a reținut, fiind evidentă, dar s-a pus problema remediilor care se puteau găsi și, mai exact, a faptului dacă autoritățile statului puteau fi obligate să încheie contractul respectiv de muncă. Pentru aflarea răspunsului la această întrebare, a fost analizată Directiva 76/207 privind principiul egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrare în muncă, formare și promovare profesională și condițiile de muncă. Aceasta fusese transpusă în dreptul intern, dar într-o formă care nu permitea petentelor să obțină decât cheltuielile de deplasare, astfel încât instanțele germane au acordat doar o despăgubire de 7.20 mărci germane.

Conform directivei respective, orice persoană lezată de o asemenea discriminare era liberă să își urmărească drepturile pe care judecătorească, dar nu era prevăzută și o sancțiune aferentă. Totuși, pentru a asigura deplina utilitate a dreptului comunitar, CEJ a considerat că aceasta ar trebui să aibă un efect descurajator pentru angajator și să fie proporțională cu prejudiciul suferit, simpla obligare la plata cheltuielilor de transport ale petentelor nerespectând această condiție. Deși s-a pronunțat în sensul că ține numai de competența instanțelor naționale să considere incident sau nu dreptul comun în materie (fiind vorba despre acțiunea civilă delictuală, guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului), Curtea pare să sugereze că aceasta ar fi putut fi o cale prin care să se asigure eficiența dreptului comunitar.

Mai exact, în speță se pune problema unei directive implementate (necorespunzător), dar insuficient de clară pentru a se putea deduce existența dreptului de a obliga autoritatea să încheie un contract de muncă, dorit a fi valorificat de petente, astfel încât acestea nu puteau să invoce decât drepturile prevăzute de legislația națională. Legea de transpunere a directivei prevedea că se pot obține numai cheltuielile de transport, dar în cazul în care s-ar fi aplicat dreptul comun, reparația ar fi putut fi mai mare decât atât. Aplicarea în speță a principiului interpretării armonioase înseamnă că, pentru rezolvarea dilemei respective, instanțele trebuie să aibă în vedere scopul directivei, deplina eficacitate a dreptului comunitar neputând fi asigurată în alt mod. Pentru că a fost întrebată, Curtea a mers mai departe și a spus că remediul prevăzut de legea de transpunere nu corespunde acestui scop.

Principiul a fost întărit de-a lungul timpului, Curtea declarându-l ca fiind inerent sistemului Tratatului, dedus din obligația prevăzută de art. 10 TCE, precum și un aspect al cerinței eficienței depline a dreptului comunitar, care se aplică nu doar instanțelor comunitare, ci și tuturor autorităților chemate să interpreteze și să aplice legea.

În numele eficienței dreptului comunitar, Curtea nu a mai făcut distincția între efectul vertical și cel orizontal, sub aspectul acestui principiu. Astfel, dacă directiva nu poate fi invocată împotriva persoanelor fizice sau juridice de drept privat, legea națională interpretată în lumina scopului urmărit de o directivă poate fi. Prin hotărârea “Marleasing SA c. La Comercial Internacionale de Alimentacion SA”, CEJ a confirmat că o directivă neimplementată poate fi într-adevăr invocată pentru a influența interpretarea întregului dreptul național (nu doar a legislației specifice, de implementare a directivei) într-un litigiu între persoane private. Nuanța privind aplicarea acestui principiu în raport de întreaga legislație (atinsă implicit în “Von Colson”) a fost practic tratată explicit în “Marleasing”, apoi confirmată și dezvoltată în cauze ulterioare.

Forțarea limitelor implicării în activitatea de interpretare de către instanțele naționale a dreptului național, de către Curte, a mers până la sugerarea efectivă a anumitor interpretări, dar nu până acolo încât să se impună interpretarea “contra legem” a dreptului național, chiar dacă asta ar fi sugerat spiritul directivei, după cum reiese din hotărârea pronunțată în cauza “Pupino”, la 16 iunie 2005.

Totodată, deși a stabilit că înainte de expirarea termenului pentru implementarea unei directive statele au o obligație negativă de a nu lua măsuri care să pericliteze grav rezultatul prescris de directivă, Curtea a stabilit că obligația pozitivă de interpretare a dreptului național conform cu directiva începe abia după ce a expirat pentru aceasta termenul de implementare. Limitarea intruziunii directivelor neimplementate corect în activitatea instanțelor de interpretare a dreptului național a continuat cu cele reținute în cauza C-80/96 “Kolpinghuis Nijmegen BV”. Astfel, Curtea a stabilit că “obligația unei instanțe naționale de a se raporta la conținutul unei directive atunci când interpretează regulile pertinente din dreptul național este limitată de principiile generale de drept, care fac parte din dreptul comunitar și în special de principiile securității juridice și neretroactivității. […] O directivă nu poate, prin ea însăși și independent de existența unei legi adoptate pentru punerea ei în aplicare, să angajeze sau să agraveze răspunderea penală a persoanelor care îi încalcă prevederile”. În ceea ce privește impunerea altui gen de obligații persoanelor private, care fără interpretarea armonioasă nu ar fi existat, Curtea a avut abordări diferite, opinia ei părând a fi că nu pot fi impuse unei persoane obligații legale în baza unei directive neimplementate, contrar părerii exprimate de avocatul general Jacobs.

Efectul orizontal incidental

În ceea ce privește distincția orizontal-vertical, trebuie spus că s-a vorbit totuși ulterior despre un efect indirect orizontal, pe cale incidentală, în cauza “CIA Security International SA” și în alte cauze subsecvente. La fel ca în cauzele efectului interpretativ indirect discutat anterior, este dificilă diferențierea acestor cauze de efectul direct orizontal.

Acestea au ceva în comun și anume că directiva este invocată într-o cauză între persoane private pentru a exclude aplicarea unei prevederi contrare din dreptul național și are ca urmare faptul că una dintre părțile cauzei este supusă unei răspunderi juridice sau unui dezavantaj pe care nu le-ar fi suportat dacă s-ar fi aplicat dreptul național contrar.

Alte abordări

Există și autori care abordează discuția despre directive dintr-o altă perspectivă, vorbind de efect direct excepțional, limitat și contestat.

Efectul direct excepțional se referă la considerentele generale privind nerecunoașterea directivelor unei aplicări directe și la interpretarea CEJ potrivit căreia “trebuie luate în considerare nu numai forma actului în cauză, ci și substanța sa, ca și funcția sa în sistemul tratatului”. Instituția judiciară comunitară principală mai apreciază că “trebuie analizat în fiecare caz dacă natura, economia și termenii dispoziției în cauză sunt susceptibili să producă efecte directe între destinatarii actului și terți”. Rezultă de aici că nu toate directivele au efect direct și nici măcar toate dispozițiile unei directive.

Nu trebuie să se omită nici faptul că doar utilizarea abuzivă de către instituții a tehnicii directivelor (acestea devenind din ce în ce mai ample și nelăsând nicio putere discreționară statului pentru adoptarea măsurilor de aplicare) explică înmulțirea dispozițiilor directivelor care satisfac condițiile de efect direct.

Efectul direct limitat se referă la faptul că directivele nu pot fi niciodată opuse ca atare justițiabililor care, prin urmare, nu pot fi niciodată obligați, prin efectul lor față de stat sau față de alți subiecți de drept. Numai măsurile naționale menite să asigure executarea lor pot fi impuse subiecților. Practice, suntem în prezența unei alte formulări a lipsei efectului orizontal, privită din perspectiva incapacității statului, din punct de vedere legal, de a se scuti de sarcina de a implementa o directivă, invocând-o direct împotriva subiecților săi.

În fine, efectul direct contestat se referă la faptul că justițiabilii pot contesta, in fața judecătorului național, legalitatea măsurilor luate în vederea aplicării unei directive, față de dispozițiile acestei directive.

Relativ la problema efectului direct al directivei, trebuie spus că aceasta a fost fundamentată și pe două principii generale: cel al efectului util și cel al securității.

După cum s-a arătat, în cauza “Van Duyn”, CEJ a statuat că “în particular, în cazul când autoritățile comunitare au impus statelor membre prin intermediul directivei obligația de a purcede la o anumită conduită, efectul util al unui atare act ar fi diminuat dacă indivizii au fost impiedicați de a se baza pe el în fața instanțelor naționale, iar cele din urmă erau împiedicate de a ține cont de el drept un element al dreptului comunitar”.

Pe baza acestor statuări, s-a afirmat că baza originară pentru producerea de către o directivă a unui efect direct este doctrina eficacității în general.

În cazul C-208/90, “Emmot c. Minister of Social Welfare” (1991), CEJ a afirmat că ideea certitudinii juridice este de asemenea relevantă în problema eficacității, ea considerând că incertitudinea directivelor neimplementate sau implementate impropriu drept o cauză pentru apariția drepturilor direct efective din directive. Astfel, “atât timp cât o directivă nu a fost propriu transportată în legislația națională, indivizii nu sunt capabili să-și invoce pe deplin drepturile. Incertitudinea indivizilor se va menține chiar și după decizia Curții, statuând că statul membru nu și-a respectat obligațiile conform directivei și chiar dacă CEJ a decis că o prevedere particulară ori prevederile directivei sunt suficient de precise și necondiționate pentru a fi invocate în fața instanței naționale. Numai transpunerea proprie a directivei va lichida incertitudinea și numai cu această transportare certitudinea juridică va fi creată”.

Decizia

La modul general, doctrina admite că deciziile adresate particularilor au același efect ca și regulamentele, iar deciziile adresate statelor au același efect ca și directivele.

Trebuie spus însă, cu privire la acestea din urmă, că tocmai în cazul lor s-a pus pentru prima dată problema aplicabilității directe a celorlalte elemente ale legislației secundare decât regulamentul, cu ocazia speței Grad c. Finanzamt Traustein, cazul 9/70, ECR 825.

CEJ afirma în acest caz că dacă regulamentele au efect direct în virtutea naturii lor, nu reiese de aici că alte categorii de măsuri juridice menționate în acel articol 189 TCEE (actualul 249) nu pot produce efecte similare niciodată (după cum s-a observat, argumentul avea să fie reiterat în hotărârea din cauza Van Duyn). Și aici s-a invocat tot eficacitatea (efectul util): “în particular, în cazurile când, de exemplu, autoritățile comunitare prin intermediul deciziei au impus unui stat membru ori toate statele membre au obligația de a acționa într-un mod anumit, eficacitatea unei asemenea măsuri ar fi diminuată dacă naționalii statului acela, respective statelor acelea, nu ar putea să o invoce în fața instanțelor și instanța națională nu ar putea ține cont de ea ca parte a dreptului comunitar”.

În ceea ce privește deciziile adresate particularilor, bazate pe art 189 TCEE, prin definiție acestea creează în mod direct drepturi și obligații pentru destinatarii lor și au efect direct în ordinea internă, ele fiind chiar executorii dacă incumbă o obligație pecuniară. Mai mult, ele creează drepturi nu numai pentru destinatarii lor, cât și pentru terți, spre exemplu, o întreprindere victimă a unei înțelegeri încheiate între concurenții săi putând invoca în fața jurisdicției naționale o decizie a Comisiei adresată respectivilor concurenți și le poate cere să pună capăt unui acord care vine în contradicție cu reglementările tratatului.

Dreptul emanat din angajamentele externe ale Comunităților

Avându-și originea în instrumente convenționale multilaterale, ale căror caracteristici nu sunt neapărat aceleași cu ale Tratatului de la Roma, normele emanate din angajamente externe ale CE nu beneficiază de prezumția de efect direct pe care o aduce hotărârea “VGeL”. Firește, CEJ respinge teza conform căreia natura sau economia acordului ar fi suficientă pentru a înlătura automat efectul direct al clauzelor sale, iar unele dispoziții cuprinse într-un acord de liber schimb pot avea efect direct, la fel ca și cele continute într-un acord de asociere. Dar ea atrage atenția că, în cazul unei dispoziții de origine internațională, este necesar să fie folosite criteriile de claritate, necondiționalitate, perfecțiune juridică, pe care le utilizează pentru normele comunitare de origine internă, atât în lumina obiectului și scopului acestui accord, cât și a contextului său.

Chiar dacă dispozițiile unui acord sunt redactate în termeni identici cu cei ai unui articol din TCEE, căruia i se recunoaște efectul direct, aceasta nu înseamnă că, din acest simplu motiv, dispoziția are ea însăși același efect.

Rezultă, deci, că jurisprudența CEJ, care intervine în legătură cu TCEE, nu se poate transpune automat în acordurile externe.

Hotărârile Curții Europene de Justiție. Autoritatea lucrului interpretat

Pentru a sublinia pe scurt rolul Curții Europene de Justiție, trebuie spus că instanțele naționale nu pot să îi ceară acesteia să interpreteze dreptul comunitar prin declararea unei prevederi din legislația națională ca fiind compatibilă sau incompatibilă cu dreptul comunitar, întrucật sarcina ei este să interpreteze dreptul comunitar, nu aplicarea acestuia în dreptul național. Astfel, Curtea de Justiție nu pronunță o decizie în cazul supus judecății instanțelor naționale, ci se pronunță, la cererea acestora din urmă asupra unor aspecte legate de interpretarea unei norme comunitare adusă în fața instanțelor naționale.

Cu toate acestea, majoritatea covârșitoare e regulilor ce guvernează aplicarea dreptului comunitar (intrând aici și cele care urmează, din capitolul destinat priorității dreptului comunitar) au fost elaborate nu de către autorii Tratatelor sau ale altor acte comunitare, ci de către Curtea de Justiție. Se pune, evident, întrebarea, de ce ar fi obligatorii deciziile acesteia în privința interpretările aferente?

În literatura juridică de dată recentă este reperabilă o încercare de explicare a acestei chestiuni, astfel încât ea se regăsește, reprodusă, mai jos.

Astfel, conform art 220 din Tratatul de instituire a CE (fostul art 164), CEJ asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea prezentului tratat. Sub controlul CEJ, Tribunalul de Primă Instanță participă de asemenea la exercitarea puterii jurisdicționale comunitare.

Totuși, se apreciază, mecanismul “chestiunii prejudiciale”, instituit de art 234 (ex 177), al TCE implică o structurare verticală în spațiul jurisdicțional comunitar, întrucât, în pofida unor reticențe, îndeosebi din partea instanțelor naționale supreme și ale unor curți constituționale sau tribunale constituționale, hotărârile instanței europene asupra chestiunilor prejudiciale au fost însușite de instanțele naționale. Astfel, ele au devenit, fără să o afirme, și jurisdicții cu prerogative comunitare, lăsând inaplicabil dreptul național în favoarea celui comunitar.

Treptat, dar consecvent, CEJ, cu aportul instanțelor naționale, a valorizat chestiunea prejudicială, nu doar ca instrument de integrare juridică, ci și ca instrument de integrare judiciară.

În fine, CEJ nu exercită un control direct asupra jurisdicțiilor naționale (care nu se află in raporturi de subordonare ierarhică față de instanța europeană), dar hotărârile sale se impun acestor jurisdicții cu autoritatea lucrului interpretat, această expresie fiind considerată fundamentul puterii CEJ.

Au mai fost și alte încercări de fundamentare. S-a spus că la baza autorității CEJ ar sta ideea de precedent (“stare decisis”) sau, pur și simplu, ideea de obligativitate. Deoarece prima presupune ierarhizarea jurisdicțiilor, iar a doua presupune forța normativă a hotărârilor CEJ, în pofida funcției esențialmente jurisdicționale a acesteia, ambele teorii au fost respinse.

Într-adevăr, competența în materie prejudicială a CEJ nu poate avea o geometrie variabilă: când aviz, când punct de vedere, când hotărâre cu forță obligatorie. După cum însăși CEJ a statuat, în hotărârea din 27 martie 1993, în cauza “Da Costa en Schaake N.V. Jacob Meijer N.V. Hoechst”, numai obligativitatea hotărârilor CEJ este de natură să rezolve contradicția dintre ordinea juridică națională și cea comunitară, pe de o parte, și absența subordonării structurale dintre jurisdicția comunitară și jurisdicțiile naționale, pe de altă parte, acesta fiind de altfel și adevăratul sens al art. 234 din TCE.

Ion Deleanu consideră că niciun text din Tratat și nicio hotărâre a CEJ nu pot fi invocate pentru a recunoaște statut normativ CEJ, dar că, sub autoritatea lucrului interpretat, deciziile ei produc efecte erga omnes.

Mai trebuie, totuși, menționat faptul că topografia prezentei subsecțiuni nu presupune că ar fi corect să se susțină că hotărârile Curții au efect direct, în felul în care actele normative comunitare îl au. Evident, Curtea Europeană de Justiție nu creează drepturi în patrimoniul persoanelor fizice sau juridice, pe care acestea să le poată invoca în fața instanțelor naționale, acest lucru nefiind compatibil cu funcția ei jurisdicțională, chiar dacă prin efectele acestor hotărâri ea se apropie mai mult de o instanță de common law, iar în acest sistem se spune, impropriu, că legea e făcută de judecător (“judge made law”). Ceea ce pot invoca justițiabilii sunt interpretările acesteia date tocmai unor acte normative comunitare care au un astfel de efect, interpretări care se impun și instanțelor naționale.

Concluzii

Efectul direct este, mai întâi, unul pozitiv, în favoarea justițiabililor, cu posibilitatea de a apăra drepturile acestora. Astfel, dreptul comunitar creează drepturi și obligații pentru particulari, aceștia pot cere judecătorilor naționali ca aceste drepturi să fie respectate, iar modalitățile de protejare a drepturilor țin în primul rând de procedurile juridice ale statelor membre.

Efectul direct este, apoi, unul de sancționare față de statele membre care nu au luat măsurile de executare necesare aplicării dreptului comunitar. Persoanele particulare pot, în ciuda eventualei inerții a statelor, să se situeze pe aceeași poziție ca și cum acestea și-ar fi îndeplinit obligațiile.

În fine, și pentru a face legătura cu secțiunea următoare, se cere precizat cu claritate faptul că noțiunea de efect direct, ca atare, permite dreptului comunitar să dezvolte efectele amintite numai în absența oricărei dispoziții contrare de drept național și nimic mai mult. Numai datorită consolidării priorității dreptului comunitar, efectul direct se concretizează, chiar și în prezența și în pofida oricărei norme naționale contrare, fapt ce asigură dreptului comunitar o forță de penetrație irezistibilă în ordinea juridică a statelor membre.

Capitolul al II-lea: Punerea în practică a principiilor specifice dreptului Uniunii Europene la nivelul statelor membre

Secțiunea I. Receptarea supremației dreptului comunitar la nivel intern

Discuția despre supremația dreptului comunitar ar rămâne deci la stadiul de principiu, la fel ca și toate interpretările din hotărârile CEJ, dacă nu s-ar reflecta șî în legislațiile naționale, pentru că, așa cum s-a remarcat în dese rânduri, statele sunt cele mai în masură să aplice politica de integrare, Curtea fiind doar un ghid în acest sens, un păzitor al principiilor Comunității Europene.

Trebuie precizate, la modul general, două dintre principiile care reflectă rolul statelor în punerea în aplicare a dreptului comunitar:

În primul rând, trebuie spus că participarea autorităților naționale la punerea în aplicare a dreptului comunitar se concretizează în 3 domenii:

legislativ (în general, prin emiterea de legi, dar trebuie spus că aici situația contravine oarecum efectului direct; totuși, în numeroase cazuri chiar regulamentul comunitar conține prevederi care obligă statele să adopte texte legislative, mai ales în ceea ce privește sancționarea nerespectării lui, instituțiile comunitare neavând, în general, competența de a stabili sancțiuni, îndeosebi de natură penală);

administrativ (perceperea veniturilor și realizarea cheltuielilor CE se realizează de către administrațiile financiare ale statelor membre, iar punerea în executare de către statele membre a dreptului comunitar exclude transmiterea de ordine sau de instrucțiuni de către instituțiile CE);

judecătoresc (instanțele naționale sunt considerate jurisdicții comunitare de drept comun. Mai exact, ele îndeplinesc o funcție dublă: pe de o parte soluționează litigiile deduse judecății lor în aplicarea dreptului național, iar pe de altă parte, au obligația de a aplica dreptul comunitar atunci când litigiul decurge din încălcarea dispozițiilor dreptului comunitar, conform prevederilor acestuia. Practic, judecătorul național este cel care are în principal sarcina de a aplica legea comunitară în litigiile pe care le soluționează, ceea ce pune în lumină importanța deosebită pe care judecătorii naționali o au pentru implementarea legislației comunitare, fiind cu drept cuvânt considerați judecători comunitari de drept comun).

În al doilea rând, trebuie spus că obligația de colaborare a statelor membre rezultă din dispozițiile art 10 TCE; denumită și principiul loialității comunitare sau al cooperării loiale, obligă statele membre să acționeze, deci o obligație pozitivă, ceea ce corespunde conretizării principiului primordialității dreptului comunitar asupra dreptului național.

În altă ordine de idei, se remarcă faptul că, în urma unei evoluții al cărei ritm a variat de la un stat la altul, principiul întâietății dreptului comunitar a fost primit în final în oridnea internă, chiar dacă unele dificultăți se mai mențin încă.

Atitudinea jurisdicțiilor naționale poate fi rezumată în termenii următori:

A. Fundamentul supremației Dreptului Comunitar nu este în mod necesar cel reținut de CEJ: dacă specificitatea acestuia este adesea este adesea consacrată, totuși de cele mai multe ori judecătorul național preferă să caute temeiurle întâietății în chiar dreptul său constituțional, iar în unele cazuri, aceste două fundamente sunt asociate.

B. Supremația dreptului comunitar asupra legii naționale chiar posterioare este în general consacrată. Ea este recunoscută în ansamblul statelor membre originare ale comunității. În unele dintre aceste state, această soluție a fost admisă recent, adesea în urma unor decizii emanând de la jurisdicții situate în vârful ierarhiei juridice.

Recunoașterea supremației asupra legii interne a fost facilitată în mai multe state de existența unor dispoziții constituționale sau a unei tradiții juridice favorabile.

C. În fine, în ceea ce privește întâietatea dreptului comunitar asupra Constituției, dreptului comunitar nu i se recunoaște o prioritate absolută în raport cu dreptul constituțional.

Jurisdicțiile statelor membre au exprimat adesea rezerve privind dreptul constituțional, mai ales în statele în care este organizat un control jurisdicțional al constituționalității. Astfel, Constituțiile germană și italiană au dezvoltat o jurisprudență destinată să mențină principiile esențiale ale ordinii lor constituționale și chiar dacă în present semnificația practică a unor asemenea rezerve a fost în mod voluntar restrânsă de către judecătorul constituțional, totuși în stare latentă o asemenea posibilitate rămâne deschisă.

O altă clasificare făcută în literatura juridică împarte statele europene astfel:

state în care dreptul comunitar s-a bucurat de o supremație deplină în raport chiar și cu dispozițiile constituționale – avem în vedere țări ca Olanda și Austria

state în care dreptul dreptul comunitar s-a bucurat de o supremație parțială, adică limitată la dispozițiile legislației interne fără a include și dispozițiile constituționale – avem în vedere state ca Italia, Germania, Danemarca și Belgia

state în care dreptul comunitar s-a bucurat de o supremație limitată chiar cu privire la legislația internă, existând situații în care însăși dispozițiile legale interne (nu numai cele constituționale) aveau prioritate asupra dreptului comunitar. În această categorie de state legiuitorul avea posibilitatea de a stabili derogări de la aplicarea dreptului comunitar. Aici se include și Marea Britanie.

Secțiunea a II-a : Organele naționale competente să aplice principiul supremației dreptului comunitar

Jurisprudența ulterioară a Curții a indicat că această obligație nu revine numai instanțelor naționale, ci și autorităților administrative care, pentru a se supune acestei obligații, trebuie să se abțină, din proprie inițiativă, de la aplicarea prevederilor naționale adoptate de autorități centrale, dacă acestea încalcă dreptul comunitar.

Mai mult, pentru a garanta eficiența deplină a principiului priorității dreptului comunitar, Curtea a considerat că instanțele naționale pot să dispună de competențe de constrângere și sancționare a puterii executive și a celei legislative. Cu toate că în unele sisteme de drept ale statelor membre instanțele dispuneau de asemenea competențe, ele nu aveau totuși la dispoziție întregul arsenal pe care l-a oferit Curtea în cadrul jurisprudenței privind măsurile provizorii și procedurile de urgență. În cea mai mare parte a statelor membre, instanțele judecătorești aveau competența de a suspenda executarea actelor administrative, dar era foarte rară situația în care aveau posibilitatea de a dispune suspendarea aplicării unei legi.

Aceasta era situația și în Marea Britanie, dar ca urmare a cauzei C-213/89 “Secretary of State for Transport, ex parte: Factortame Ltd. And others” (1990), Curtea a tras concluzia că dacă singurul obstacol care împiedică judecătorul național sesizat cu un litigiu în care este aplicabil dreptul comunitar să acorde o măsură provizorie, pe care altfel ar acorda-o, este o regulă de drept național, atunci este obligat să nu aplice acea regulă.

Astfel, în “Factortame” (caz în care, după unii autori, s-a pus problema asigurării eficienței depline a dreptului comunitar), s-a ținut cont de neaplicarea temporară a unei norme naționale, dar cazuri precum “Comisia contra Franței” din 1974 au arătat că supremația dreptului comunitar poate cere uneori chiar abrogarea legislației confilctuale.

Chiar dacă în mod normal principiu securității juridice este o limită a priorității dreptului comunitar, în anumite circumstanțe s-a dovedit că uneori e posibil ca acest al doilea principiu să primeze. Mai exact, în speța C453/00 “Kuhne & Heitz NV c. Produktschap voor Pluimve en Eieren” (2004), Curtea a arătat că un organ administrativ este obligat să revină asupra unei decizii definitive în scopul de a asigura deplina aplicare a dreptului comunitar, astfel cum trebuie el interpretat în lumina unei hotărâri preliminare ulterioare, dacă acest lucru este posibil (in dreptul olandez era) și dacă nu presupune lezarea intereselor terților.

Importanța principiului securității juridice a fost relevată în cauza C-234/04 “Kapferer c Schlank și Schnick”, unde s-a statuat că dreptul comunitar nu impune unei instanțe naționale să nu aplice regulile interne de procedură care conferă caracter definitiv unei hotărâri judecătorești, chiar dacă acest lucru i-ar permite să corecteze o încălcare a dreptului comunitar cauzată de respectiva hotărâre. Totuși, normele procedurale relevante trebuie să respecte principiile echivalenței și ale eficienței.

Din punctul de vedere al CEJ, supremația (prioritatea) dreptului comunitar și cerința sa ca instanțele naționale să asigure eficiența practică a acestuia sunt așadar stabilie mai presus de orice îndoială, printr-o jurisprundență constantă.

Există anumite prevederi ale TCE pe care unii le-ar putea privi ca pe o diluare parțială a principiului priorității, cum ar fi art.307, care exonerează statele membre, în anumite condiții, de obligația de a asigura supremația dreptului comunitar sau art. 297, care pare să modeleze un spațiu în interiorul căruia statele membre păstrează un grad de suveranitate. În ciuda acestui fapt, ceea ce s-a prezentat aici reprezintă însă numai o parte din principiul supremației dreptului comunitar, a cărui aplicare în practică depinde de adaptarea și acceptarea sa de către sistemele de drept și constituționale ale statelor membre.

Trebuie, de asemenea, reamintit că inaplicabilitatea unei prevederi prin dreptul național din cauza incompatibilității cu dreptul comunitar nu are ca rezultat anularea sau împiedicarea aplicării ei în situații care nu se încadrează în domeniul dreptului comunitar, Curtea, considerând, în această privință, că nu rezultă din hotărârile ei că o norma internă care este incompatibilă cu dreptul comunitar este inexistentă. În același sens, a subliniat că nu există nicio metodă sau procedură în dreptul comunitar care să permită tribunalelor naționale să elimine prevederile interne contrare unei directive care nu a fost transpusă.

Secțiunea a III-a:  Cazul a trei state cu sisteme de drept diferite- Marea Britanie, Franța, Germania

Marea Britanie

Când s-a pus problema aderării la o organizație regională (cu un statut încă incert) precum Comunitatea Europeană, fiecare stat membru a încercat pe cât posibil să își compatibilizeze legislația internă cu scopurile Comunității definite prin noțiunea de aquis comunitar. Unele state și-au modificat chiar și dispozițiile constituționale. Nu la fel s-a întâmplat și cu Marea Britanie, care neavând o Constituție scrisă a procedat într-un mod aparte.

Parlamentul Marii Britanii a adopat o lege națională numită "European Communities Act" în anul 1972, înainte de aderarea la cele trei comunități. Prin acest act, statul britanic a creat cadrul procedural de compatibilizare a dreptului comunitar cu legislația internă. Simpla ratificare a unui tratat internațional nu avea incidență directă asupra particularilor decât dacă era transpus în legislația internă printr-un act al Parlamentului britanic. Nici statul nu era ținut la vreo obligație internațională dacă nu era transpus acordul supranațional în legislația internă.

Această viziune corespunde principiului fundamental al supremației parlamentului britanic, principiu tradițional conform căruia parlamentul are puterea de a se "desprinde" de angajamentele asumate anterior fără a fi angajată vreo oarecare răspundere.

Prin intermediul European Communities Act, statul britanic a conferit legitimitate internă dreptului comunitar. Prin urmare, întregul aquis comunitar a fost transpus în legislația internă, făcând parte de acum înainte din legislația internă.

Cu timpul, s-a ivit în mod inevitabil problema rezolvarii conflictului între legislația comunitară și legislația britanică internă, ivindu-se în special două probleme:

Parlamentul britanic avea sau dreptul de a adopta o măsură contrară dispozițiilor dreptului comunitar?

Cărei dispoziții trebuiau instanțele judecătorești să acorde prioritate în aplicare, în caz de conflict între norma internă și cea comunitară?

Aceste întrebări se puneau tocmai datorită consacrării principiului supremației Parlamentului britanic. Principiul în cauză a stat la baza viziunii conform căreia legitimitatea dreptului comunitar este dată de actul de transpunere a acestuia în dreptul intern. Prin urmare, atâta timp cât dreptul comunitar a fost integrat în dreptul intern prin European Communities Act , forța juridică a acestuia este dată tocmai de acest din urmă act.

Ca o consecință, același organ etatic care a conferit legitimitate întregului edificiu legislativ comunitar (pe plan național), Parlamentul, putea adopta ulterior o măsură contrară acestuia.

Instanțele judecătorești la rândul lor, recunoșteau supremația Parlamentului britanic considerând în fapt că forța juridică a dreptului comunitar provine din actul de transpunere în dreptul intern. Așadar, responsabilitatea instanței naționale în cazul ignorării unei dispoziții comunitare era angajată nu în raport cu CEJ, ci în raport cu Parlamentul.

Astfel, acestea nu puteau înlătura un text adoptat de Parlament putând cel mult să procedeze la interpretarea și aplicarea dispoziției normative, neexistând nici măcar un control de constituționalitate a actelor Parlamentului.

În caz de conflict între dreptul comunitar și o dispoziție normativă ulterioară adoptată de Parlament, unele instanțe au aplicat dispoziția din dreptul intern cu prioritate tocmai datorită faptului că norma ulterioară se aplică cu întietate față de cea anterioară.

Cu timpul, s-a recunoscut o oarecare supremație a dreptului comunitar față de dreptul intern, dar această recunoaștere avea ca izvor tot dispozițiile European Communities Act din 1972, aceasta doar în situația în care Parlamentul nu adopta o dispoziție prin care se consacra în mod expres o derogare de la aplicarea dreptului comunitar. Dacă Parlamentul adopta o astfel de măsură derogatorie, instanțele judecătorești rezolvau conflictul de norme prin aplicarea dispoziției derogatorii în pofida dreptului comunitar.

Totuși, de-a lungul timpului această viziune s-a mai temperat, neexistând multe cazuri în care Parlamentul să fi adoptat o normă legislativă contrară dreptului comunitar, recunoscându-se astfel supremația acestuia din urmă în raport cu legislația internă.

În concluzie, se observă că, în ciuda tendințelor de reîntoarcere la naționalismul existent anterior aderării la Comunități, dreptul comunitar continuă să se afirme ca un drept de sine stătător care aparține unei organizații supranaționale aparte.

Franța

Dacă CEJ s-a statuat că toate instanțele de judecată din statul membru au obligația de a da urmare absolută dreptului comunitar, în Franța principiul supremației dreptului comunitar asupra legii franceze a fost acceptat în 1975 de către Curtea de Casație, instanța cu rangul cel mai înalt, dar a fost respins în practică de către Consiliul de Stat, instanța administrativă supremă, până în 1989. Consiliul de Stat a refuzat constant să se pronunțe asupra compatibilității legilor franceze cu dreptul comunitar și să-i recunoască acestuia din urmă prioritatea. Argumentul său era că nu are competențe să revizuiască validitatea legislației franceze și, deși Constituția franceză prevede prioritatea unor tratate internaționale peste legile naționale, deciziile privind constituționalitatea legilor este de competența Consiliului Constituțional.

În cauza „Cafe Jacques Vabres”, din anul 1975, Curtea de Casație s-a confruntat cu un conflict între articolul 95 (actualul 90) din Tratatul Comunității Europene și cea mai recentă prevedere a Codului de cutume francez. În această cauză, Curtea de Casație a constatat că, atunci când există un conflict între o lege națională și un act internațional ratificat, care astfel devine parte integrantă din ordinea națională internă, Constituția însăși acordă prioritate ultimului. În consecință, apărarea respectării principiului priorității tratatelor internaționale nu trbuie lăsată Consiliului Constituțional, când aceasta este datoria instanțelor de drept comun atunci când se ridică astfel de probleme în fața lor. De la această dată, Curtea de Casație a început să se pronunțe constant în favoarea supremației dreptului comunitar.

Practica neunitară a instanțelor franceze a creat Franței o impresie negativă pe plan legal internațional, deoarece existau două direcții opuse în jurisprudență: una a Consiliului de Stat și alta a Curții de Casație. Aceasta a condus la consecințe practice absurde pentru cetățeni și nu este logic ca într-o jurisdicție să se aplice tratatul internațional și în cealaltă legea națională. De abia din anul 1989, Consiliul de Stat a decis, potrivit competenței sale ca instanță administrativă, să adopte aceeași poziție ca și Consiliul Constutuțional și Curtea de Casație. S-a sugerat că primele hotărâri ale Consiliului Constituțional Francez, care statuau că instanțele de drept comun trebuie să supravegheze aplicarea tratatelor internaționale, au acționat ca un imbold pentru Consiliul de Stat să-și schimbe poziția inițială.

Astfel, în cauza „Raoul Georges Nicolo” din anul 1990, reclamanții erau cetățeni francezi, care au introdus acțiune în anularea alegerilor pentru Parlamentul European pe motivul că dreptul de a vota a fost acordat cetățenilor francezi din teritoriile franceze care nu se află pe continentul european. S-a argumentat că legea franceză din 1977, care prevedea acest drept, este contrară Tratatului Comunității Economice Europene. Cauza a ajuns în fața Consiliului de Stat, unde comisarul Guvernului a cerut respingerea acțiunii. Consiliul de Stat a respins acțiunea lui Nicolo în temeiul dispozițiilor legii electorale și a articolelor 2 și 72 din Constituție. De asemenea, a considerat că nu era necesar să se invoce compatibilitatea legii electorale cu Tratatul Comunității Economice Europene.

Cazul Nicolo nu reprezintă o acceptare totală a Consiliului de Stat a supremației dreptului comunitar. În schimb se bazează în totalitate pe interpretarea articolului 55 din Constituția franceză, care prevede superioritatea tratatului asupra legii naționale.Consiliul de Stat, de la această hotărâre, a recunoscut prioritatea regulamentelor și a directivelor Comunității asupra legilor franceze, fără a mai discuta bazele teoretice ale supremației și Constituția franceză a fost amendată pentru a da efect schimbărilor produse prin adoptarea Tratatului Uniunii Europene.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană are o autoritate superioară celei care aparține legilor chiar ulterioare intrării sale în vigoare, el instituie o ordine juridică proprie, integrată celei aparținând statelor membre, fiind direct aplicate resortisanților acestor state și impunându-se organelor naționale de jurisdicție. Judecătorii statelor membre îndeplinesc o funcție dublă: pe de o parte soluționează litigiile deduse judecății lor în aplicarea dreptului național, iar pe de altă parte au obligația de a aplica dreptul comunitar atunci când litigiul decurge din încălcarea dispozițiilor acestuia. Aceasta pune în lumină importanța deosebită pe care judecătorii naționali o au pentru implementarea legislației comunitare.

Germania

Germania, membru fondator al Comunităților Europene, este o democrație parlamentară. ea adoptând sistemul dualismului atenuat care presupune aprobarea Parlamentului înainte ca Guvernul să adere la tratate internaționale. Atenuarea se explică prin faptul că legea ce aprobă tratatul îl încorporează și nu mai poate fi modificat, fiind acceptat ca atare în întregime.

În privința Germaniei, contrarietatea între dreptul național și cel comunitar s-a purtat îndeosebi la nivelul normelor constituționale, după cum am observat anterior în rezumarea speței “Internationale Handelsgesellschaft”. Aceasta deoarece în accepțiunea Legii Fundamentale germane ele sunt inalienabile și trebuie păstrate cu sfințenie. Astfel, prima interpelare a Curții de către o instanță germană cu privire la drepturile fundamentale a fost in cauza “Stauder”. O instanță germană a solicitat Curții pe calea unei hotărâri preliminare să se pronunțe asupra compatibilității dispozițiilor unei decizii cu principiile generale de drept comunitar. Petentul din acțiunea principală susținea că anumite dispoziții ale acesteia încalcă drepturile fundamentale protejate de Constituția germană. Totuși, întrebarea nu a fost aceea dacă prevederea comunitară este compatibilă cu Constituția germană, ci dacă există un standard comunitar aplicabil în avantajul petentului. Cum circumstanțele cauzei au permis Curtea a dat un răspuns lapidar, referindu-se la existența unor drepturi fundamentale la nivel comunitar. Însă, era evident că aceste drepturi nu erau consacrate în jurisprudența Curții și nici explicate până în acel moment ca natură sau conținut.

Pe fondul incertitudinililor care persistau inclusiv după hotărârea din speța “Internationale Handelsgesellschaft”, prin decizia din 29 mai 1974 cunoscută sub numele de „Solange I”, Curtea Constituțională Germană adoptă o poziție fermă. Atât timp cât Comunitatea nu dispune ea însăși de un catalog codificat al drepturilor fundamentale, drepturile garantate cetățenilor germani prin Constituție prevalează asupra dreptului comunitar.

Refuzul celei mai înalte instanțe germane de a recunoaște necondiționat supremația dreptului comunitar a condus la un dialog mai strâns între Curte și instanțele naționale. Cu toate acestea Curtea rămâne consecventă postulatului din “Internationale Handelsgesellschaft” și oferă un alt exemplu al „abordării constituționale comparative”. Astfel, în cauza “Hauer”, petenta susținea că o anumita normă comunitară aduce atingere dreptului său de proprietate și de a-și exercita liber profesia. Aceste drepturi erau garantate de Legea Fundamentală germană.

Curtea a hotărât astfel: „Așa cum a arătat Curtea în hotărârea sa din 17 decembrie 1970, “Internationale Handelsgesellschaft”, problema privind o eventuală încălcare a drepturilor fundamentale printr-un act instituțional al Comunităților nu poate fi apreciată altfel decât în cadrul dreptului comunitar însuși. Introducerea unor criterii de apreciere speciale, care țin de legislația sau de ordinea constituțională a unui anumit stat membru, ar duce ineluctabil la ruperea unității pieței comune și la punerea în pericol a Comunității, din cauză că s-ar aduce atingere unității materiale și eficacității dreptului comunitar”.

Cauza a fost judecată în 1979, după Declarația comună din 5 aprilie 1977 cu privire la respectarea drepturilor fundamentale. Așa încât, Curtea analizează conținutul celor două drepturi pretins încălcate și prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel: “Dreptul de proprietate este garantat în ordinea juridică comunitară în conformitate cu concepțiile comune constituțiilor statelor membre, reflectate totodată de primul protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului”.

Constatarea evoluției favorabile a sistemului comunitar de protecție a drepturilor fundamentale a cetățenilor Comunității a determinat schimbarea poziției Instanței Supreme germane privind supremația dreptului național. Astfel, Curtea Constituțională prin decizia din 22 octombrie 1886 cunoscută sub numele de “Solange II”, și-a reconsiderat poziția fața de preeminența dreptului național. Instanța germană a statuat că „atât timp cât Comunitățile europene, și în special, Curtea de Justiție a Comunităților europene vor garanta de o manieră generală, o protecție a drepturilor fundamentale față de prerogativele puterii publice a Comunităților, această protecție fiind comparabilă, în esență, cu protecția drepturilor fundamentale pe care Legea fundamentală o impune ca o garanție inalienabilă, și care prezervă substanța drepturilor fundamentale, Curtea Constituțională nu va mai exercita jurisdicția sa în ceea ce privește aplicabilitatea dreptului comunitar derivat invocat în calitate de fundament juridic al comportamentului tribunalelor și autorităților germane pe teritoriul Republicii Federale Germania și nu va proceda, deci, la controlul dreptului, în ceea ce privește drepturile fundamentale din Legea fundamentală”.

Se observă că întreaga construcție a raționamentului este supusă unei condiții suspensive determinate de necesitatea unei compatibilități între valorile Constituției și cele promovate de Comunitate. Soluția apare ca fiind satisfăcătore în măsura în care conciliază cu abilitate principiul priorității dreptului comunitar cu obligația impusă jurisdicțiilor naționale de a aplica Constituția.

Situația specială din Germania este condiționată de natura federală, a statului care se răsfrânge asupra aplicării legislative și administrative a dreptului comunitar. De la unificare statul are în compunere 16 provincii numite „länduri”. Acestea intervin în aplicarea normativă a dreptului comunitar, pentru materiile care relevă competența lor legislativă. „Ländurile” sunt obligate să aplice și să respecte regulile comunitare fie în virtutea art. 24 din Legea fundamentală, fie în virtutea principiului loialității federale. Judecătorii federali au de asemenea, sarcina de a face să prevaleze dreptul comunitar, asupra drepturilor „Ländurilor”.

Secțiunea a IV-a:  Cazul României

Din moment ce începând cu anul 2007, problemele tratate în această lucrare au devenit de mare actualitate și în țara noastră, este importantă și atitudinea României în chestiune. Problema aceasta a fost pusă în considerentele deciziei 148/2003 a Curții Constituționale Române privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, în care s-a considerat că acquis-ul comunitar se situează între Constituție și celelalte legi, nesocotindu-se astfel interpretările Curții de Justiție exprimate în spețe ca “Internationale Handelgesellschaft” sau “Kreil”. Totuși, ca principiu, soluția propusă de autorii inițiativei de revizuire a avut în vedere implementarea dreptului comunitar în spațiul național și stabilirea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Astfel, Constituția României revizuită prevede că, în art.148 al.2, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Dispozițiile Constituției în materie au fost criticate de unii autori.

Este interesant că nici poziția lui Ion Deleanu, cel care reproduce atitudinea instanței de contencios constituțional în raport de această chestiune, nu coincide în totalitate cu cea a Curții, el considerând că doar regulile comunitare relative la drepturile fundamentale ale omului, prin interpretarea extensivă a art. 20 din Constituție, referitor la supremația dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, se bucură de supremație și în raport de Constituție, restul regulilor europene urmând să se situeze deasupra celorlalte legi naționale, dar sub legea fundamentală.

În aceste condiții, se poate afirma că, încă înainte de aderare, România s-a fixat pe o poziție controversată și ușor contrară instituției comunitare – gardian al principiilor tratatelor și că, nici chiar un stat care a considerat aproape în mod continuu în ultimii ani că aderarea la Uniunea Europeană este o chestiune vitală pentru bunăstarea lui, nu este pregătit pentru o renunțare completă la suveranitatea sa.

BIBLIOGRAFIE

BERCEA RALUCA, “Principii de drept comunitar”, 2006.

CRAIG PAUL, GRÁINNE DE BÚRCA, “Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudență și doctrină. Ediția a IV-a” , 2009.

FUEREA AUGUSTIN, “Drept Comunitar European. Partea generală”, 2003

FUEREA AUGUSTIN, “Manualul Uniunii Europene”

FUEREA AUGUSTIN, FILIPESCU ION, “Drept instituțional comunitar european”, Ed. a V-a, Ed. Actami, București, 2000.

GEAMĂNU GRIGORE, “Principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967.

MANOLACHE OCTAVIAN, “Tratat de Drept Comunitar”, 2006.

MARCU VIOREL, DIACONU NICOLETA, “Drept Comunitar General”, 2002.

MOGÂRZAN EMANUEL CORNELIU, “Introducere în Dreptul Comunitar”, 2003.

MUNTEANU ROXANA, “Drept European. Evoluție. Instituții. Ordine juridică”, 1996.

SCĂUNAȘ STELIAN, “Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept.”, 2005.

ȘTEFAN TUDOREL, “Introducere în Drept Comunitar”, 2006.

TRANDAFIR CORNEL, “Drept Comunitar. Manual Universitar”, 2006.

ȚINCA OVIDIU, “Drept Comunitar General”, ed. a II-a revizuită, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2002.

VOICU MARIN, “Drept Comunitar. Teorie și jurisprudență”, 2002.

VOICU MARIN, “Introducere în dreptul European”, 2007

BIBLIOGRAFIE

BERCEA RALUCA, “Principii de drept comunitar”, 2006.

CRAIG PAUL, GRÁINNE DE BÚRCA, “Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudență și doctrină. Ediția a IV-a” , 2009.

FUEREA AUGUSTIN, “Drept Comunitar European. Partea generală”, 2003

FUEREA AUGUSTIN, “Manualul Uniunii Europene”

FUEREA AUGUSTIN, FILIPESCU ION, “Drept instituțional comunitar european”, Ed. a V-a, Ed. Actami, București, 2000.

GEAMĂNU GRIGORE, “Principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967.

MANOLACHE OCTAVIAN, “Tratat de Drept Comunitar”, 2006.

MARCU VIOREL, DIACONU NICOLETA, “Drept Comunitar General”, 2002.

MOGÂRZAN EMANUEL CORNELIU, “Introducere în Dreptul Comunitar”, 2003.

MUNTEANU ROXANA, “Drept European. Evoluție. Instituții. Ordine juridică”, 1996.

SCĂUNAȘ STELIAN, “Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept.”, 2005.

ȘTEFAN TUDOREL, “Introducere în Drept Comunitar”, 2006.

TRANDAFIR CORNEL, “Drept Comunitar. Manual Universitar”, 2006.

ȚINCA OVIDIU, “Drept Comunitar General”, ed. a II-a revizuită, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2002.

VOICU MARIN, “Drept Comunitar. Teorie și jurisprudență”, 2002.

VOICU MARIN, “Introducere în dreptul European”, 2007