Raportul Dintre Biserica, Secte Si Stat din Punct de Vedere Misionar

INTRODUCERE

De-a lungul timpului, orânduirii social politice a omului i s-a alăturat întotdeauna și viața religioasă. Nu există în istoria omenirii un stat sau o societate complet atee sau care să nu-și afirme dependența de o anumită religie sau credință, fie ea animistă, politeistă sau monoteistă. Descoperirile arheologice atestă că, începând cu cele mai vechi civilizații din istoria omenirii, societatea omenească s-a aflat permanent sub amprenta religiosului. Astfel în istoricul tuturor civilizațiilor un loc aparte în tratare îl ocupă religiile acestora, neexistând, după cum am afirmat mai sus, o societate complet atee. De fapt, putem spune că fiecare din aceste civilizații credea cu tărie în protecția divinităților lor cu care ajungeau chiar să se identifice. Un exemplu concret este cel al faraonilor egipteni care erau divinizați încă din timpul vieții, fiind socotiți urmași sau rude ale zeilor adorați. Această veche credință a reînviat mai târziu, într-o formă nouă, în Imperiul roman, dând naștere cultului împăratului.

În Sfânta Scriptură se găsesc de ase4menea relatări despre religiile diferitelor popoare, care au avut legături de diferite naturi cu poporul evreu, fiecare dintre acestea venerându-și propriile zeități. Mai târziu, după formarea și extinderea Imperiului Roman, va lua naștere sincretismul religios, popoarele cucerite „împrumutând” unele de la altele zeitățile.

În concluzie un lucru este cert și anume că în istoria omenirii sentimentul religios a fost permanent prezent în viața tuturor colectivităților umane. Forma sublimă a raportului dintre organizarea social-politică și cea religioasă o găsim la poporul evreu, care, până la apariția regalității, s-a constituit într-un stat teocratic, Dumnezeu fiind cel care prin aleșii săi a condus și a organizat poporul ales. În cadrul organizări poporului politică cu cea a lui Dumnezeu, conform spuselor Mântuitorului: "Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Matei 22, 21). După edictul de la Mediolan din anul 313, care a pus capăt crudelor persecuții de până atunci, Biserica a căpătat un loc important în cadrul statului, iar raportul dintre cele două instituții a devenit unul foarte strâns. De acum încolo Biserica va juca un rol deosebit de important în viața statului și va constitui un real sprijin pentru acesta pe toate planurile: social, politic, organizatoric și, mai târziu, după destrămarea imperiilor și constituirea statelor, și pe cel al unității statale. Așadar, între Biserică și stat a existat dintotdeauna un raport de reciprocitate, un raport care, cu mici excepții. reflectă poruncile și învățăturile Evangheliei lui Hristos, care sunt temelia creștinismului si a Ortodoxiei. Odată cu încălcarea acestor porunci si cu defăimarea învățăturii creștine, acest raport, cum este de așteptat, începe să se clatine. Sectele au produs dezbinarea atât între ele si Biserică cât și între ele si stat. Depărtându-se de adevărata învățătură a Bisericii, care reglementează raportul dintre sine si stat conform spuselor Mântuitorului, sectanții se îndepărtează încet încet de acest raport, răcind relația care trebuie să existe între creștini si stăpânirea lumească și ajungând până la extreme, ȋn cazul sectelor care propagă anarhia. Această lipsă de supunere constituie un real pericol la adresa statului și, implicit, la cea a Bisericii, care este organizată și trăiește în cadrul acestuia. Această nesupunere este in cele din urmă un afront adus binelui și fericirii omului, urmărite atât de către stat cât și de către Biserică. Ca urmare, este firească atitudinea statelor care au luat poziție scoțând în afara legii anumite secte care atentau prin doctrina lor la siguranța națională. Lucrarea ce urmează își propune să expună raportul existent între Biserica Ortodoxă, stat și secte, atrăgând atenția asupra pericolului pe care acestea din urmă îl reprezintă atât pentru Biserica Ortodoxă cât și pentru instituția statului.

CAPITOLUL I

ROLUL BISERICII ÎN VIAȚA STATULUI DE LA ÎNCEPUTURILE El PÂNÃ ÎN ZILELE NOASTRE

1. ACTIVITATEA SOCIALĂ A BISERICII

Comunitatea creștină întemeiată de Sfinții Apostoli s-a numit de la ȋnceput Biserică (`Eκκλησία) (Faptele Apostolilor 11, 47; V, 11; VII, 38; VIII, 3). Cuvântul Biserică primește un sens mai larg decât cel avut până atunci (de simplă adunare), și anume asociație, frăție, societate creștină. Astfel cuvântul Biserică denumește o comunitate locală, dar și totalitatea comunităților. Sfântul Ignatie al Antiohiei (†107) a folosit pentru prima dată expresia Biserică universală (καθoλική Eκκλησία), spunând că ea se găsește acolo unde este Hristos. Mai târziu Sfântul Policarp al Smirnei (†156) este numit episcopul Bisericii Universale (επίσκoπoς τής έν Eμύρνη κ καθoλικκής εκκλησίας) (Martiriul Sfântului Policarp, cap. VIII și XVI).

Înființarea Bisericii ca fenomen și organism cu totul nou față de comunitățile religioase existente până atunci, a fost voința și porunca Mântuitorului și nu o creație apostolică, o imitație a altor instituții religioase (iudaice și păgâne), cum au afirmat unii protestanți raționaliști. Biserica înțeleasă ca așezământ al mântuirii și comunitate creștină, trebuie să existe, să albă membrii, conducere, norme și viață proprie, Așa a fost ea organizată de Sfinții Apostoli, iar aceste elemente constitutive sunt fundamentale și s-au dezvoltat odată cu ea. Unele comunități au fost întemeiate în urma predicii Apostolilor sau ucenicilor acestora, altele au luat ființă spontan prin vestirea Evangheliei de unii creștini, care ascultaseră predica Apostolilor sau a ucenicilor acestora în altă parte. Așa s-au format comunități în Antiohia, Damasc, Roma și poate în multe alte orașe.

„Prezentarea cea mai izbutită a Bisericii și care redă fidel locul ei în lume este cea de navă. Biserica călătorește ca o navă pe marea fără sfârșit a lumii călăuzind spre scopul ei veșnic. Biserica este chemată să-și împlinească misiunea, adică să mântuiască omul și lumea. Și aceasta o realizează rămânând fidelă drumului ei. Lumea rămâne pentru Biserică ceea ce este marea pentru corabia care spintecă apele”. Biserica își continuă mersul de veacuri, în fiecare epocă întâlnindu-se cu noi provocări lansate de o societate de multe ori profană și modernistă. Fiecare epocă și-a lansat provocările ei asupra Bisericii, de fiecare dată, Biserica trebuind să reacționeze în spiritul vremii, dar rămânând fidelă perceptelor ei.

În Ierusalim comunitatea creștină era grupată în jurul Apostolilor și condusă de ei. Avea o viață proprie, credincioșii trăind în frățietate, având comunitatea bunurilor și participând la rugăciune și la frângerea pâinii. După plecarea Apostolilor din Ierusalim conducerea comunității a preluat-o Iacob ,,fratele Domnului", care se bucura de o mare cinstire ca și celelalte rude ale Mântuitorului. În afară de Apostoli erau prezbiterii, o categorie de creștini respectați pentru vârsta și înțelepciunea lor, și diaconii care participau la cult, serveau la mese, propovăduiau Evanghelia, fiind asimilați și ei în conducerea Bisericii.

Viața creștinilor era deosebită, net superioară atât iudaismului, cât și păgânismului, fundamentată pe morala evanghelică. Creștinismul, înlocuind atât legalismul iudaic formalist, cât și imoralitatea păgână, punea mare accent pe curăția sufletească, pe bunătate și iubire, pe sinceritate și răbdare, pe mila creștină, evitând orice plăcere unită cu păcatul. Parusia Domnului era așteptată prin păstrarea vie a credinței în Iisus Hristos. Învățătura celor 12 Apostoli accentuând acest aspect spune: ,,Adunați-vă des, căutând cele de trebuință sufletelor voastre, căci nu vă va folosi tot timpul credinței voastre, dacă nu veți fi desăvârșiți în timpul cel din urmă." (cap. XVI, 2).

Se insistă în mod deosebit asupra asistentei sociale în Biserică și asupra rezolvării litigiilor în sânul comunității, în spirit creștin și nu apelând la justiția păgână (I Cor. cap. VI).

Viața creștină în epoca primară stă în strânsă legătură cu credința și cu cultul, care era centrul și manifestarea ei cea mai frumoasă și mai edificatoare. Creștinii trăiau o viață nouă, curată, superioară din punct de vedere moral și iudaismului si păgânismului. Spre deosebire de legalismul iudaic formalist și cazuist, care-și făcea merite din cunoașterea și observarea unor prescripțiuni, ce se numărau cu sutele, ca și de imoralitatea păgână, creștinismul punea preț pe curăția sufletească, pe iubire, pe bunătate, pe sinceritate, pe răbdare, pe milă, pe caritate și evita orice plăcere unită cu păcat. Așteptarea revenirii Domnului întărea mult hotărârea primilor creștini, de a fi găsiți pregătiți pentru primirea Lui.

Cu preceptele ce învățau și cu exemplele ce aveau, creștinii realizau o viață morală de o frumusețe necunoscută până atunci. Ei trăiau în dragoste, în pace, în cumpătare, se îndemnau și se ajutau la cele bune. Creștinii aspirau la sfințenie și se numeau «sfinți», ca de exemplu «sfinții din Ierusalim». Biserica creștină era, după Sfântul Apostol Pavel, «trupul lui Hristos», creștinii erau «mădularele» Lui. Sfințit prin botez, prin punerea mâinilor pentru primirea harului, prin Sfânta Euharistie, trupul creștinului devine «templul Sfântului Duh» și nu trebuie să fie întinat prin păcate (I Cor. III, 16).

Creștinii din epoca primară transpuneau astfel în faptă credința mărturisită prin cuvânt. Legea iubirii adusă de Mântuitorul Hristos este pe deplin respectată atât față de Dumnezeu cât si față de semeni. Creștinii dau astfel dovadă de iubire și compasiune față de frații lor aflați în necazuri și strâmtorări și acordă, în special o atenție deosebită săracilor în cadrul agapelor sau a meselor frățești unde cei nevoiași beneficiau de o atenție deosebită din partea semenilor lor creștini. Putem spune astfel că asistența socială a Bisericii s-a manifestat încă din primele sale clipe de viață.

Odată cu răspândirea creștinismului și pătrunderea lui în clasele superioare, ajutorul acordat celor nevoiași și în suferință a devenit tot mai consistent. După edictul de la 313 dat de Constantin cel Mare, Biserica și-a putut manifesta nestingherită opera sa de caritate. În primul rând libertatea cultului a însemnat un pas important în această privință, agapele creștine care urmau Sfintei Liturghii continuându-și existența și în această perioadă. Apoi, în ceea ce privește legiuirile civile, Constantin cel Mare a început să înlăture din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștinismului: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea. S-au luat de asemenea măsuri de protecție și de ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi.

Caritatea creștină este unul din meritele morale ale Bisericii din primele trei secole. Prin spiritul și prin efectele ei, ea este o cunoscută operă filantropică. Ideea despre om ca aproape, ca frate, ca mădular al trupului lui Hristos, care este Biserica, sentimentul de dragoste și de milă, concepția despre bunurile materiale, datoria milosteniei ca manifestare a credinței creștine, au făcut ca și credincioșii și comunitățile să contribuie cu elan la opera moral-socială a ajutorării tuturor celor aflați în lipsă și nevoie.

Pentru buna organizare a operei filantropice, Biserica a făcut două lucruri de mare importanță practică: a știut să ajute pe toți nevoiașii de la toți credincioșii. Ea a căutat să cunoască pe toți cei aflați în lipsă și neputință, întocmind liste prin diaconi și diaconese, care cercetau pe creștini acasă, și a cerut contribuția tuturor creștinilor. Oricine putea să facă un bine, ajutând fie și cu puțin pe altul mai lipsit decât el. Bisericauirile civile, Constantin cel Mare a început să înlăture din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștinismului: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea. S-au luat de asemenea măsuri de protecție și de ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi.

Caritatea creștină este unul din meritele morale ale Bisericii din primele trei secole. Prin spiritul și prin efectele ei, ea este o cunoscută operă filantropică. Ideea despre om ca aproape, ca frate, ca mădular al trupului lui Hristos, care este Biserica, sentimentul de dragoste și de milă, concepția despre bunurile materiale, datoria milosteniei ca manifestare a credinței creștine, au făcut ca și credincioșii și comunitățile să contribuie cu elan la opera moral-socială a ajutorării tuturor celor aflați în lipsă și nevoie.

Pentru buna organizare a operei filantropice, Biserica a făcut două lucruri de mare importanță practică: a știut să ajute pe toți nevoiașii de la toți credincioșii. Ea a căutat să cunoască pe toți cei aflați în lipsă și neputință, întocmind liste prin diaconi și diaconese, care cercetau pe creștini acasă, și a cerut contribuția tuturor creștinilor. Oricine putea să facă un bine, ajutând fie și cu puțin pe altul mai lipsit decât el. Biserica nu încuraja nici lenea, nici viciul (cerșetoria profesională).

Mijloacele de ajutorare se adunau de regulă prin colectă între credincioși la cult (Iustin Martirul, Apologia I, 67, 6; Tertulian Apologeticum, 39, 5-7, 16). Darurile credincioșilor se întrebuințau de asemenea pentru ajutorarea săracilor, împărțindu-se pe loc sau fiind duse acasă. Bisericile își făceau după putință rezerve de alimente, de obiecte, de îmbrăcăminte și de încălțăminte, pentru nevoile asistenței sociale.

Bolnavii erau cercetați și îngrijiți acasă. Unii clerici învățau pentru aceasta medicina. Străinii erau găzduiți și ospătați, creștinii din închisori erau vizitați după putință. Erau ajutați chiar și necreștinii. Cu prilejul unor epidemii de ciumă la Cartagina și Alexandria, în timpul Sfântului Ciprian și al lui Dionisie, creștinii au dat exemplul unui devotament sublim, îngrijind pe bolnavi și îngropând chiar pe morții păgâni, părăsiți de ai lor.

În secolul IV figura poate cea mai marcantă a Bisericii în ceea ce privește opera teologică, dar și pe cea socială, a fost Sfântul Vasile cel Mare. Un semn al deschiderii sale către semenii săi nevoiași este faptul că le-a împărțit acestora atât averea sa cât și pe cea moștenită de la mama sa. Spiritul său filantropic se reliefează prin multe alte acțiuni asemănătoare, cum ar fi și sprijinul important acordat celor loviți de marea secetă și foamete care a bântuit Capadocia în anul 368, prin sensibilizarea celor avuți în scopul ajutorării marii majorități nevoiașe.

Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, ușurarea suferințelor celor bolnavi și îmbunătățirea vieții celor mutilați din naștere și din împrejurări nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieți a sfântului Vasile; ca tânăr, a împărțit întreaga sa avere oropsiților soartei; ca preot, a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei și foametei cumplite a anului 368 ; iar ca episcop, și-a lărgit acțiunile sale filantropice, pe de o parte dând dispoziție horepiscopilor săi să înființeze în eparhiile lor așezăminte filantropice permanente, «impunându-le conducătorilor poporului să aibă una și aceeași purtare, anume dragostea și mărinimia față de cei nenorociți», iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareii un mare complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuință pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor așezăminte: bucătării, ateliere de tot felul și alte dependințe necesare; nu lipseau nici școlile în care copiii învățau carte și nici școlile pentru învățarea meseriilor. Astfel, sfântul Vasile cel Mare a creat lângă orașul Cezareea un alt oraș, pe care poporul l-a numit cu numele întemeietorului lui: Vasiliada.

Exemplul acestui mare ierarh și sfânt al bisericii Ortodoxe a fost preluat și de către urmașii săi, fiecare după posibilitățile sale și ale vremii. Biserica Ortodoxă și-a continuat opera socială de-a lungul vremii, la fel cum și-o continuă și în zilele noastre, îngrijindu-se permanent de mădularele trupului lui Hristos, care alcătuiesc Biserica.

Biserica noastră strămoșească a stat întotdeauna aproape de poporul său alinându-i suferința și îmbărbătându-l în vreme de restriște. Prin cârmuitorii săi, Biserica Ortodoxă Română a continuat și a susținut lucrarea socială a Bisericii Ortodoxe, din toate timpurile. Se disting printre altele, figurile luminoase ale unor păstori ca Veniamin Costachi, care pe lângă opera sa culturală, a dat dovadă și de o nemărginită dragoste față de oameni.

Întreaga sa avere, atât cea moștenită de la părinți, cât și cea câștigată de pe urma ostenelilor sale arhierești, a dat-o celor lipsiți. Încă din tinerețe, ca egumen la Sf. Spiridon, a venit în ajutorul celor bolnavi, căci mănăstirea avea și un spital. Ca episcop de Roman, a înființat în acest oraș un spital cu o ,,spițerie" (farmacie), lângă biserica Precista Mare. Pentru întreținerea acestora, a fost nevoit să se împrumute eu 80 de pungi de bani, pe care s-a obligat să-i plătească din veniturile sale viitoare. Dintr-o condică de cheltuieli a Mitropoliei, se constată că erau plătiți diferiți medici din oraș pentru îngrijirea multor oameni săraci. De altfel, el însuși mărturisea în fața boierilor: ,,chemarea mea este să fiu părintele tuturor și mai cu seamă al văduvelor, al orfanilor și săracilor".

O altă figură marcantă este și cea a marelui mitropolit Andrei Șaguna, care a dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului român, mai ales prin înființarea de școli, la sfârșitul arhipăstoririi sale funcționând în Arhiepiscopia Sibiului aproape 800 de școli elementare confesionale, din care mai mult de jumătate înființate de el. S-a îngrijit apoi și de soarta cadrelor didactice existente în aceste școli, precum și de soarta elevilor lipsiți de mijloace, dându-le posibilitatea să-și continue studiile prin acordarea de burse, fie din veniturile sale proprii, fie din fundațiile întemeiate în acest scop.

Activitatea socială continuă și în zilele noastre. În multe orașe s-au creat posturi de preoți pentru spitale și azile, iar în unele din ele s-au deschis capele. Biserica însăși începe să-și creeze propriile așezăminte de asistentă socială. În ce privește Sectorul Social al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia a fost înființat în 1995, iar în prezent rețeaua de centre și așezăminte sociale din județele Alba și Mureș, însumează 88 de servicii sociale distincte. Arhiepiscopia și Asociația Filantropia Alba Iulia, cu filialele acesteia, oferă servicii sociale familiilor și copiilor în dificultate, persoanelor vârstnice și persoanelor cu handicap, deținuților, persoanelor fără adăpost, femeilor în situație de criză pre și post avort, persoanelor emigrante. Rețeaua socială însumează 18 case de tip familial, un adăpost săptămânal, un centru de formare a deprinderilor pentru viață independentă, șase centre de zi pentru copii, 11 centre educaționale, un centru maternal cu o capacitate pentru șase mame, un centru rezidențial pentru copii, două centre școală specială pentru copii cu dizabilități, șapte centre rezidențiale pentru vârstnici, un centru de zi pentru vârstnici, 17 servicii socio – medicale de îngrijire la domiciliu persoane vârstnice, două adăposturi pentru oamenii străzii, cinci cantine sociale. De asemenea, mai sunt centre de consiliere, de asistență sau de integrarea socio-profesională, locuințe pentru persoane cu handicap, servicii de îngrijire la domiciliu, un cabinet stomatologic etc.

În toate eparhiile din țara noastră s-au înființat felurite asociații pentru ajutorarea celor în suferință ori s-au organizat colecte speciale în biserici, la diferite sărbători, pentru sprijinirea bolnavilor, orfanilor, handicapaților, etc.

Astfel, dictonul "Să asude milostenia ta în mâinile tale până cunoști cui dai!" nu a fost niciodată străin de spiritul Ortodoxiei, milostenia fiind expresia cea mai clară a poruncii iubirii aproapelui care străbate ca un fir roșu întreg Noul Legământ adus nouă de către Mântuitorul.

Totuși implicarea socială a Bisericii nu trebuie redusă doar la principiul întrajutorării materiale a semenilor, ci implicarea socială cuprinde pe cât se poate și educarea, formarea și modelarea membrilor societății, pe principii sănătoase, creștine. Astfel, Biserica trebuie să fie prezentă în toate sferele sociale, pentru a oferi răspunsuri acolo unde sunt probleme. Nu știu dacă există o colaborare a Bisericii Ortodoxe Române cu Consiliul Național al Audio – Vizualului, însă un avertisment lansat de C.N.A. în pauzele publicitare „nu-ți lăsa copilul să fie educat de televizor”, m-a încântat, pentru că ne aduce în față o realitate a societății noastre. Părinții mereu ocupați, sunt bucuroși că nu sunt deranjați de copiii lor, care se uită la televizor sau stau la calculator, deși nu urmăresc la ce se uită aceștia. Copiii din ziua de astăzi nu mai știu să se joace, nu mai știu să interacționeze unii cu alții. De aceea, programul desfășurat de Patriarhie și Arhiepiscopii, inclusiv Arhiepiscopia Alba-Iuliei, denumit sugestiv „Hristos împărtășit copiilor” își propunea ca în cadrul Bisericii tinerii și copiii să se întâlnească, să socializeze de 2-3 ori pe săptămână, timp în care părinții și-ar rezolva problemele, iar legăturile dintre copiii din parohia, cartierul respectiv s-ar suda, iar părinții ar putea fi atrași prin activitatea socială a preotului, către Biserică.

La noi în Arhiepiscopie în fiecare an se țin cursuri prin care preotul este ajutat în pastorație, cursuri prin care cu ajutorul asistenților sociali sau chiar din proprie inițiativă, poate ajuta pe cei în nevoie: SIDA, violența în familie, etc. Desigur că avem și exemple de implicare socială în arhiepiscopia noastră: centre pentru copii, vârstnici, etc.

„Regândirea teologică profundă a activității sociale a Bisericii, nu presupune un exercițiu de întoarcere (imposibilă, de fapt) la realitatea comunităților creștine primare descrise de către Sfântul Evanghelist Luca la (Faptele Apostolilor 2,44-47; 4,32-35) „ Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște.  Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.  Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii.  Lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau. Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște. Și cu mare putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos și mare har era peste ei toți.  Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute,  Și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva de trebuință.  ”.

„În activitatea de pastorație trăim astăzi o situație complicată pe care oamenii o experimentează încă din școală, unde, pe de o parte, profesorii de religie caută să-i învețe și să-i ajute pe elevi să aprofundeze etosul creștin ortodox, iar pe de altă parte copiii și tinerii sunt bombardați cu inițiative de așa-zisă „educație sexuală” finanțate de Uniunea Europeană și statul român, iar icoanele creștin ortodoxe sunt scoase din școli în timp ce librăriile, chioșcurile și mass-media sunt pline de materiale pornografice. În acest context, Biserica este chemată să-i ajute pe oamenii dezorientați ai societății noastre, pe cei „pierduți între fronturi.

În aceeași ordine de idei, implicarea socială a Bisericii presupune și impicare în sfera culturii, deoarece și aceasta ține tot de societatea în care trăim. Teologia este „regină a tuturor științelor”, și mai ales „artă a artelor,” întrucât cere instruirea minții prin curățirea inimii – o practică în centrul căreia se află actul rugăciunii, secondat de contemplarea liturgică a tainelor lui Dumnezeu. Numai într-un sens derivat teologia este discursivă, implicînd adaptarea la un anumit sistem referențial extra-cultic, deci cultural.

Creștinismul este cel ce a produs adevăratele elemente de cultură și civilizație, fără de care societatea nu poate exista. Este semnificativ în acest sens, citatul pe care îl dă Ilarion Felea în lucrarea sa « Religia culturii » :  „Voiți să vă dați seama de influența religiei asupra civilizației? Închipuiți-vă un moment că nu a existat. Ștergeți cu gândul ceea ce trăiește în ea, în cele trei domenii: al frumosului, al adevărului și al binelui. Începeți din artele plastice. Intrați în toate muzeele și desprindeți de pe ziduri… icoana Lui Hristos. Faceți să dispară toate tablourile unde figurează Fecioara și Dumnezeu. Luați toate pânzele și statuile, care reprezintă pe sfinți, martiri și apostoli. După pictură și sculptură treceți la arhitectură și dărâmați catedralele. După arhitectură muzica… intrați după aceea, în sfera gândirii și a poeziei… Nu este însă tot, faceți un pas mai departe. Distrugeți spitalele ridicate sub inspirația credinței creștine. Ștergeți în fine toate urmele lăsate pe pământ de sângele curs din rănile aceluia, care se mai numește și Cel Răstignit. După această muncă, întoarceți-vă privirea. Îmbrățișați cu o aruncătură de ochi cele douăzeci de veacuri înșirate în urma voastră și priviți fără frică dacă puteți, golul pe care l-ar lăsa în lume crucea”.

2. ROLUL POLITIC AL BISERICII ÎN VIAȚA STATULUI

Pentru viața și misiunea Bisericii în lume, cea mai de seamă dintre realitățile istorice ale vieții omenești, în continuă transformare, este statul. Organizația statală, privită în cadrul general al condițiilor vremii, se integrează și ea între aceste realități și constituie condiția statului. Pe această condiție a privit-o cu interes deosebit și Biserica, care a ținut seama de ea, ca fiind cea mai importantă între toate celelalte condiții ale statului.

Raporturile dintre Biserică și stat constituie o temă mereu actuală, pentru că în fiecare epocă se pun probleme noi vieții în general, vieții sociale, vieții de stat și vieții bisericești în special. În afara elementelor lor permanente care își au sorgintea în temeiurile dogmatice și canonice – cât privește Biserica Ortodoxă -, și în principiile dreptului secular – cât privește statul -, raporturile dintre Biserică și stat primesc trăsături noi, specifice, cu fiecare epocă istorică și orânduire socială. Elementul etnic, poporul, națiunea cărora aparține Biserica sau Bisericile Ortodoxe, precum și împreună-existența și lucrarea Bisericii Ortodoxe cu acestea, își pun amprenta lor pe raporturile dintre Biserică și stat.

Întrebat de ucenicii fariseilor și de irodieni – sprijinitorii dinastiei lui Irod -, și unii și alții, adversari ai autorității și imperiului roman, «dacă se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu» (Matei, XXII, 17), Mântuitorul Hristos a răspuns direct și precis : «Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu» (Matei, XXII, 21; Marcu, XII, 17; Luca, XX, 25). Cuvintele Mântuitorului indică o atitudine precisă pe care creștinul trebuie să o aibă în fața autorității lumești. Răspunsul dat apoi lui Pilat: ,,N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi dată ție de sus" (Ioan XIX, 11) sugerează un lucru clar: stăpânirea lumească, statul, există și își exercită drepturile cu voia lui Dumnezeu. De aceea, Biserica nu s-a opus stăpânirii lumești; aflată chiar sub crunte persecuții, ea nu a încetat să se roage pentru cârmuitorii puterii politice rânduiți de Dumnezeu. Mai mult, Biserica a susținut conducerea țării atunci când aceasta s-a aflat la nevoie. Bineînțeles susținerea venită din partea Bisericii s-a manifestat fără încălcarea principiilor creștine și fără vreun alt interes decât acela al asigurării binelui păstoriților săi și al cetățenilor statului.

Exemplul cel mai sugestiv de armonie și colaborare între Biserică și puterea politică ni-l oferă Imperiul bizantin. Când se vorbește de Bizanț, sunt avute în vedere două elemente de prim ordin: împăratul și patriarhul de Constantinopol, Imperiul și Biserica 1000. Amestecul Bisericii în viața politică a statului a vizat doar paza învățăturii creștine și a moralei creștine. Nu a fost un amestec care viza politica lumească a statului, respectiv imperiului, ci unul care viza bunul mers al Bisericii și al societății în spirit creștinesc. Spre exemplu în timpul celor patru căsătorii ale lui Leon VI, patriarhul Nicolae (901-907, 912-925) s-a opus împăratului și cu toate că o dată a fost exilat, a doua oară avu câștig de cauză condamnând a patra căsătorie prin <<tomul unirii>> din anul 920.

Tot astfel s-a opus și patriarhul Polieuct împăratului Ioan I Timiskes nelăsându-1 să intre în biserică pentru că luase tronul prin crimă. Împăratul a cedat, făcând pocăință, eliberând pe împărăteasa văduvă din temniță și ordonând pedepsirea celor care au participat la crimă. Abia atunci a putut fi încoronat.

În relația ei cu puterea politică, Biserica răsăriteană a manifestat o atitudine dreaptă, care a urmărit să asigure bunul mers al vieții creștine și exercitarea misiunii încredințate acesteia de către Mântuitorul prin Sfinții Apostoli. Astfel Biserica a sprijinit statul când acțiunile acestuia s-au manifestat conform cu voia lui Dumnezeu și a luat o atitudine fermă atunci când aceste acțiuni s-au îndreptat într-o direcție greșită, periclitând Biserica și pacea teritoriului în care aceasta își desfășura misiunea.

În Țările Române, legăturile dintre conducătorii politici și cei bisericești sunt și ele foarte strânse. Încă de la întemeierea acestora fiecare domnitor a avut pe lângă el și un ierarh care hirotonea preoți, sfințea biserici și îndruma viața religios-morală a poporului. Sprijinul domnitorilor români pentru mitropoliile din țările lor și pentru viața religioasă a românilor a fost unul considerabil. La rândul lor ierarhii din Țările Române, asemenea modelului bizantin, au sprijinit puterea politică asigurându-se de bunul mers al Bisericii și de corectitudinea stăpânirii civile. Mai mult ierarhii români au îndeplinit și funcțiuni și misiuni politice la încredințarea domnitorilor vremii sau atunci când situația a cerut acest lucru. De pildă, Mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei a îndeplinit un însemnat rol politic, fiind trimis în 1640 de către domnitorul Matei Basarab în fruntea unei solii la principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczy I. Mitropolitul Antim Ivireanu a fost un înflăcărat patriot și luptător împotriva asupririi turcești, fapt care a dus și la sfârșitul său tragic, fiind omorât de ostașii turci care îl escortau către Muntele Sinai.

Mitropolitul Grigorie II (1760-1787) a îndeplinit un însemnat rol politic în cursul războaielor ruso-turcești, fiind trimis la Petersburg în 1770, într-o delegație de clerici și boieri din amândouă Principatele, ca să ceară sprijinul țarinei Ecaterina a II-a, în vederea eliberării țărilor române de sub jugul turcesc".

Mitropolitul Iacob Putneanul (1750-1760) s-a dovedit un 1759, impresionat de această exploatare nemiloasă, a administrației turco-fanariote, s-a pus apărător energic al poporului împotriva exploatării turco-fanariote. În februarie în fruntea câtorva mii de țărani și orășeni, îndreptându-se spre curtea domnească, unde au cerut înlăturarea jafurilor grecilor fanarioți.

Mitropolitul Veniamin Costachi (t 1846) a avut un important rol politic, fiind în 1821, după plecarea ultimului domn fanariot, locțiitor de domn (caimacam). Ca președinte al Divanului țării sau al Adunării obștești, și-a spus cuvântul în cele mai însemnate probleme ale țării, îndemnând pe toți să fie uniți, pentru binele și fericirea patriei. A participat și la alcătuirea Regulamentului Organic al Moldovei. Din cauza evenimentelor politice a fost nevoit să-și părăsească scaunul mitropolitan în două rânduri: în 1808-1812, când s-a retras la mănăstirea Neamț și în 1821, la pătrunderea turcilor în Moldova, când s-a retras la Colincăuți, peste Prut.

Într-o anumită epocă istorică din trecutul poporului nostru, Biserica a avut sarcini sociale, culturale și chiar funcții politice care nu țineau esențial de misiunea ei. Astăzi ea rămâne însă angajată față de slujirea omului și a lumii, adică a societății, în orice context social. Și acțiunile de interes general aparțin, astăzi, statului, datorită funcțiilor lui interne și externe și mijloacelor de care dispune. Biserica este datoare să sprijine, de pe poziția și cu mijloacele ei specifice, aceste inițiative și acțiuni de interes obștesc național, așa cum a făcut-o, de fapt, și în trecut. De binele și de mai binele obștesc atârnă binele individual și, într-un fel, realizările fiecăruia dintre noi, Întrucât societatea organizată este aceea care procură indivizilor un ansamblu de condiții de bunuri corespunzătoare exigențelor naturii omenești.

3.POZIȚIA ACTUALĂ A BISERICII ORTODOXE ÎN STAT

Astăzi, Biserica Ortodoxă își săvârșește slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor în diferite țări. În unele dintre ele, ea reprezintă confesiunea națională (Grecia, România, Bulgaria), în altele, multinaționale, ea este religia majorității națiunii (Rusia). În alte țări, membrii Bisericii Ortodoxe alcătuiesc o minoritate religioasă care trăiește fie printre creștini de alte confesiuni (Finlanda, Polonia, SUA), fie printre oameni având alte religii (Japonia, Siria, Turcia). În unele țări mici, Biserica Ortodoxă are statutul unei religii de stat (Cipru, Grecia, Finlanda), în altele este separată de stat. Există diferențe și între contextele legale și politice concrete în care trăiesc Bisericile Ortodoxe locale. Toate însă se întemeiază, atât în ordinea internă, cât și relațiile lor cu puterea de stat, pe poruncile lui Hristos, pe învățăturile Apostolilor, pe sfintele canoane și pe o experiență istorică de două mii de ani; în cele mai diverse condiții, ele găsesc posibilitatea de a-și împlini scopurile poruncite de Dumnezeu, revelându-și astfel natura lor supra-lumească și originea lor cerească, dumnezeiască.

Poziția Bisericii Ortodoxe față de organele de conducere de stat și față de hotărârile legislative se întemeiază deci pe învățătura ortodoxă, care păstrează nealterată Învățătura Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți ai Bisericii. Biserica a mărturisit întotdeauna și are obligația să mărturisească totdeauna cuvântul lui Dumnezeu in fața oamenilor și să ia atitudine ori de câte ori acest cuvânt sau principiile morale creștine sunt încălcate sau sunt periclitate de către oameni sau instituții. De aceea politica Bisericii Ortodoxe constă în propovăduirea credinței și în apărarea acesteia. Biserica propovăduiește fără greșeală Adevărul lui Hristos și predă oamenilor poruncile morale care vin de la Dumnezeu Însuși; de aceea, ea n-are puterea să schimbe nimic în învățătura sa. Dar n-are puterea nici să tacă sau să se rețină de la propovăduirea adevărului, oricare ar fi învățăturile prescrise sau propagate de instituțiile de stat. În această privință, Biserica este cu totul liberă față de stat. Biserica își păstrează, loialitatea față de stat, dar porunca lui Dumnezeu, de a săvârși în orice condiții și în orice împrejurări lucrarea mântuirii oamenilor, este deasupra exigențelor acestei loialități.

Dacă puterea îi obligă pe credincioșii ortodocși la apostazie față de Hristos și Biserica Lui și la păcate și fapte vătămătoare sufletului, Biserica trebuie să refuze să se supună statului. Urmând glasului conștiinței sale, creștinul poate să nu împlinească poruncile statului care-l împing la un păcat grav. În cazul imposibilității unei supuneri față de legile de stat și dispozițiile puterii din partea plinătății Bisericii, ierarhia bisericească poate întreprinde, după, o considerare adecvată a problemei, următoarele acțiuni: poate să intre în dialog direct cu puterea în problema respectivă, poate să facă apel la popor pentru ca acesta să facă uz de mecanismele democratice pentru a schimba legislația sau, pentru a revizui decizia puterii, poate să facă apel la instituțiile internaționale, și la opinia publică mondială și poate să-și îndemne fiii la nesupunere civică pașnică.

În ceea ce privește alegerea formațiunilor politice conducătoare ale statului, Biserica acceptă opțiunea oamenilor sau cel puțin nu i se împotrivește. Biserica trebuie să acorde atenția principală nu atât sistemului organizării exterioare a statului, cât stării inimilor membrilor ei. De aceea, Biserica nu socotește posibil ca ea să devină inițiatoarea vreunei schimbări a formei de guvernare. Pe aceeași linie, Sinodul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1994 a accentuat justețea poziției potrivit căreia „Biserica nu acordă preferință nici unei organizări statale, nici uneia din doctrinele politice existente".

Statul, inclusiv cel secular, este de regulă conștient de chemarea sa de a clădi viața poporului pe principiile binelui și dreptății, îngrijindu-se atât de bunăstarea materială, cât și de cea spirituală a societății. De aceea, Biserica poate coopera cu statul în chestiuni de pe urma cărora beneficiază atât Biserica însăși, cât și individul și societatea. Pentru Biserică, o asemenea preocupare trebuie să facă parte din misiunea ei mântuitoare care implică și grija față de om. Biserica e chemată să ia parte la edificarea vieții omenești în toate sferele unde acest lucru este cu putință și, astfel, să-și unească eforturile corespunzătoare cu reprezentanții puterii seculare.

Condițiile cooperării Biserică-stat trebuie să fie corespondența participării Bisericii la eforturile statului cu natura și chemarea Bisericii, absența dictatului statului în activitatea socială a Bisericii și neimplicarea Bisericii în sfere ale activității statului unde acțiunea ei este imposibilă din motive canonice sau de alt fel.

Sferele conlucrării între Biserică și stat în perioada istorică actuală sunt următoarele:

a)realizarea păcii la nivel internațional, interetnic și civic și promovarea înțelegerii reciproce și a colaborării între oameni, popoare și state;

b)preocuparea pentru păstrarea moralității în societate;

c)educația și formarea spirituală, culturală, morală și patriotică;

d)caritatea și binefacerea și dezvoltarea în comun a unor programe sociale;

e)păstrarea, restaurarea și dezvoltarea moștenirii istorice și culturale, inclusiv preocuparea pentru conservarea monumentelor istorice și culturale;

f)dialogul cu organismele puterii de stat din toate domeniile și la toate nivelurile în chestiuni importante pentru Biserică și societate, inclusiv în elaborarea unor legi, regulamente, instrucțiuni și decizii adecvate;

g)grija pentru forțele militare și de menținere a legii, pentru educația lor spiritual-morală;

h)eforturile pentru combaterea profilactică a criminalității și grija față de persoanele ajunse în instituții cu privare de libertate;

i)știința și cercetarea, inclusiv cele umaniste;

j)îngrijirea sănătății;

k)cultura și activitatea de creație;

1) munca mediilor de informare în masă: bisericești și seculare;

m) activitatea pentru păstrarea mediului înconjurător;

n) activitatea economică în folosul Bisericii, statului și societății;

o) sprijinirea instituției familiei, maternității și copiilor;

p)opoziția față de activitățile structurilor pseudo-religioase care amenință individul și societatea.

Conlucrarea între Biserică și stat este posibilă de asemenea și în alte sfere, atunci când acest lucru contribuie la împlinirea sarcinilor menționate mai sus.

În același timp, există domenii în care clerul și structurile canonice ale Bisericii nu pot să sprijine statul sau să coopereze cu el. Acestea sunt următoarele:

a)lupta politică, agitațiile electorale, campaniile în sprijinul unor partide politice sau persoane private și al unor lideri publici sau politici;

b)promovarea războaielor civile sau de agresiune externă;

c) participarea nemijlocită la acțiuni de spionaj sau la orice altă activitate care necesită, în conformitate cu legea statului, păstrarea secretului.

În statul contemporan, puterea este divizată de obicei în ramurile executivă și judiciară, și la niveluri național, regional și local. Fapt care determină specificitatea relațiilor Bisericii cu autoritățile din diferitele ramuri și niveluri.

Relațiile cu puterea legislativă se manifestă în dialogul dintre Biserică și legislatori în chestiuni legate de îmbunătățirea legilor naționale și locale care au legătură cu viața Bisericii, conlucrarea Biserică-stat și sferele preocupărilor sociale ale Bisericii.

În contactele sale cu puterea executivă, Biserica trebuie să aibă un dialog pe chestiuni legate de luarea de decizii privitoare la viața Bisericii, de cooperarea dintre Biserică și stat și sfera preocupărilor sociale ale Bisericii. În acest scop, Biserica menține la nivel corespunzător contacte cu organismele puterii executive centrale și locale, inclusiv cu cele responsabile pentru rezolvarea unor probleme practice din viața și activitățile asociațiilor religioase.

Relațiile Bisericii cu puterea judiciară la diferitele niveluri trebuie limitată la reprezentarea intereselor sale în tribunal, atunci când este cazul. Biserica nu intervine în exercitarea nemijlocită de către puterea judiciară a funcțiilor și prerogativelor ei. În afara cazurilor de absolută necesitate, interesele Bisericii sunt reprezentate în tribunale de laici împuterniciți de autoritățile bisericești la nivelul corespunzător (Chalcedon can.9). Disputele bisericești interne nu vor fi aduse in tribunalele seculare (Antiohia can 12). Pot fi aduse în fața tribunalelor seculare numai conflicte interconfesionale sau conflicte cu schismaticii care nu ating chestiuni doctrinare (Cart. can 59).

Pentru evitarea oricărei confuzii între chestiunile bisericești și cele de stat pentru ca puterea bisericească să nu dobândească un caracter lumesc, canoanele interzic clericilor să participe la chestiunile guvernării de stat. Canonul apostolic 81 spune: „Nu se cuvine ca episcopul sau prezbiterul să se coboare la guvernarea poporului, ci să se dedice treburilor bisericești". Același lucru se spune și în canonul apostolic 6 și în canonul 10 al Sinodului VII Ecumenic. În context contemporan, aceste prevederi se aplică nu numai participării la organele executive ale puterii administrative, ci și participării în organele reprezentative ale puterii. Ne referim aici în special la electorat, respectiv la împlinirea politică a slujitorilor bisericești prin apartenența la anumite partide și formațiuni politice. În România, spre exemplu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât în anul 2000, ca preoții să se abțină de la a se înscrie în listele vreunui partid și de a candida pentru Camera Deputaților și pentru Senat. La fel și în ceea ce privește candidarea la președenția țării. Sunt unii care cred că prezența preoților în Cameră și în Senat ar putea fi salutară, ar promova moralitatea, ar contribui la alcătuirea unor legi bune. În realitate, cât de mulți preoți ar putea intra în Cameră sau în Senat, ca să aibă voci decisive? Adică vot decisiv. Și dacă ei ar fi din mai multe partide, nu vor fi obligați să urmeze linia partidului lor? Aceasta, pe de o parte. Pe altă parte, preotul este păstorul tuturor credincioșilor din parohia sa, și în această ordine de idei, putem spune că dacă va fi liberal, sau țărănist, sau de altă factură politică, va fi preotul partidului său. Ceilalți credincioși, cu alte opțiuni politice, îi vor fi adversari. și el va fi adversarul lor. Pasiunile politice sunt greu de stăpânit.

E drept că prin Constituție se garantează dreptul și libertatea de opțiune a fiecărui cetățean. Dar, ce se poate întâmpla dacă opțiunea politică a unui preot 1-ar obliga să fie contra celor care nu sunt de aceeași opinie politică? Un preot contra cuiva, nu poate fi preot. El trebuie să fie pentru toți. E1 are, însă, dreptul la opinie politică. Pe aceasta și-o exercită numai în cabina de vot. Altfel, oricum s-ar argumenta dreptul la opinie publică, se știe că opiniile sunt împărțite și justificate de către fiecare grupare politică. Aceasta e democrația și oamenii au dreptul la păreri și argumente proprii. Oamenii sunt diverși și nu gândesc toți la fel. Preotul trebuie să fie al tuturor. O preoțime care ar face parte din mai multe partide, s-ar autodesființa. N-ar fi nici a tuturor credincioșilor, nici frați între ei. Ar ajunge până la a se dușmăni, ceea ce ar desființa calitatea lor de preoți.

Pentru alegerile electorale din anul 2004, și de atunci hotărârea s-a menținut până astăzi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât abținerea clericilor de a se mai înscrie pe listele electorale fie sub tutela unui partid politic, fie ca independenți. Politica Bisericii este aceea de a promova o lume mai bună și o lume morală, nu de a se implica propriu-zis în viața politică, de aceea, Sfântul Sinod, a discutat problema cu multă responsabilitate și a ajuns la concluzia că preotul nu trebuie să se implice în viața politică. E1 trebuie să se implice în formarea sufletelor, în îndrumarea morală a credincioșilor. Dacă preotul s-ar implica în politică, ce s-ar întâmpla? Să zicem că un preot dintr-o parohie este liberal, dar în parohie mai sunt țărăniști, socialiști sau alții și încetul cu încetul preotul va deveni în exclusivitate al partidului lui. Preotul trebuie să fie al tuturor, el nu trebuie să-și manifeste opțiuni politice. E1 are dreptul de a vota, pe care și-1 exercită la urnă, de această libertate cetățenească nu-l poate nimeni priva, și nici nu ar fi drept, dar a face din preot un agent electoral, ar fi o mare greșeală.

Referitor la implicarea conducătorilor Bisericii Ortodoxe Române în chestiunile politice putem spune că trăim o oarecare dezamăgire. Aceasta datorită faptului că în cadrul noii legislații nu s-a procedat ca înainte de epoca comunistă, când reprezentanți ai ierarhiei din toate cultele, nu numai de la ortodocși, erau membri de drept în Senat. Acolo puteau, fără să fie oameni ai vreunui partid, ci oameni ai Bisericii, să-și exprime părerile, să-și ofere sugestiile, lucru care acum nu este posibil. Sigur că Biserica ar fi putut, dacă ar fi crezut necesar, să organizeze o campanie de intrare în Parlament prin mijloace electorale, dar nu s-a lăsat atrasă spre această soluție. Marii ierarhi erau senatori de drept și de acolo puteau să fie alături de forurile statului. Din păcate, astăzi atât Senatul, cât și Camera Deputaților, sunt instituții strict laice, iar prezența preoților în forurile de conducere nu este agreată. În acest sens, în august 2013 se scria în ziarul online ZIUAnews, referitor la faptul că doi preoți ocupă funcții în Senat: „Odată cu dispariția Securității, Biserica Ortodoxă pare să-și manifeste tot mai mult dorința de a conduce și de a cunoaște orice decizie luată la nivel înalt. Pe lângă deciziile anunțate oficial prin care preoții sunt lăsați să candideze la alegerile locale, iar odată cu noua legislatură există și parlamentari din rândul celor care slujesc la altare. Preotul Aurelian Chira ocupă funcția de expert parlamentar în cadrul Direcției relații parlamentare externe, preotul Vasile Băltățescu este consilier la Biroul afaceri interne. Practic, oamenii Bisericii au acces la tot ce se întâmplă în domeniul afacerilor interne, pe plan extern și în ceea ce privește legile care ajung să fie votate de parlamentari. Totodată, se ridică următoarea întrebare: ce ar fi dacă, prin prisma posturilor de funcționari publici, preoții ar fi „îmbunați" cu foloase necuvenite, acceptate din dorința de a face lucrări bisericești? Mita s-ar transforma în cutia milei?”. Dacă există acolo și preoți, sunt pe bază de decizii personale, nu ca reprezentanți ai Bisericii. Dimpotrivă, Sfântul Sinod a cerut acestor preoți să renunțe la posturile lor pentru că nu sunt exponenți ai Bisericii, ci ai electoratului.

Răspunsul Sinodului pe tema implicării mai active în procesul determinării politice avea să fie exprimat într-un Comunicat publicat în preajma alegerilor locale din primăvara lui 2000. În această luare de poziție se precizau următoarele: „în ședința de lucru din 23-25 februarie 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în examinare și poziția Bisericii în perspectiva alegerilor locale și ale celor generale din anul 2000. Consecvent hotărârilor sale anterioare, Sfântul Sinod menține recomandarea făcută clerului în anul 1996, în aceleași împrejurări, de a se abține de la o politică militantă în cadrul partidelor. Clericii pot candida, numai ca independenți și numai cu aprobarea chiriarhului, pentru un loc în consiliile locale, atât în mediul urban, cât și în cel rural.

Nefiindu-i indiferente binele, libertatea, demnitatea și prosperitatea spirituală și materială a țării și a poporului român, Biserica Ortodoxă Română recomandă clerului său să sfătuiască pe credincioșii mireni din Adunările Parohiale care de

fapt o reprezintă în Consiliile Parohiale, Consiliile și Adunările Eparhiale și care sunt capabili, activi și cunoscători ai problemelor bisericești și ale vieții sociale și politice românești, să candideze pentru forurile legislative sau administrative locale sau centrale. Clericii care, în pofida acestor recomandări, vor candida și vor ocupa, chiar ca independenți, funcții în administrația de stat (primar, prefect etc.) sau mandate în Parlament, vor fi suspendați din activitatea parohială pe durata mandatului."

Din textul Sinodului se desprind mai multe aspecte importante. În primul rând este subliniată linia de conduită a clerului față de ofertele politice. Clerul nu poate fi decât „apolitic". Luat ca atare, fără alte precizări, termenul ca atare este ambiguu și, în cele din urmă, neproductiv. Altfel spus, membrii clerului trăiesc un paradox născut de însăși societatea laică în mijlocul căreia își îndeplinesc lucrarea pastorală: cum atitudinea Bisericii nu este mereu și atitudinea clasei politice și cum preotul este dator să exprime înainte de toate poziția Bisericii, propovăduirea lui devine în lectură politică „opoziție" față de partidul sau coaliția de guvernământ. Astfel, la o privire superficială, „apolitismul" clerului poate deveni o simplă metaforă. Or, interdicția formală de neimplicare partinică, exprimată în termenii unei recomandări, vine sa sublinieze faptul că nici un partid nu poate fi considerat ca reprezentând vocea Bisericii. Nici o formațiune politică nu poate substitui vocea publică a Bisericii. În al doilea rând Sfântul Sinod dorește să aducă precizări referitoare la modalitatea implicării preotului în sfera politică. Este vorba de implicarea acestuia în forurile locale sau centrale de conducere în calitate de independent. Această soluție, ce se dorește un soi de inter-regn între „apolitic" și „implicare", nu este convingătoare până la capăt. Pe de o parte, calitatea de independent nu exclude nașterea pasiunilor politice, deasupra cărora preotul ar trebui să se plaseze. Pe de altă parte, în condițiile Legii alegerilor locale și a sistemului parlamentar din România, independenții sunt romanticii campaniilor electorale. Din perspectiva unei minime Realpolitik, un independent are nevoie de dependența susținătoare a unui partid sau chiar a mai multora. Or, în peisajul orgoliilor politicianiste și a coalițiilor nefuncționale, apariția omului Bisericii în calitate de independent la orizontul ofertei electorale nu poate fi una care să coaguleze fără prețul polarizărilor voința populară. Dimpotrivă: în comparație cu ceilalți ofertanți, preotul face figură de jucător necinstit care are o tribună cvasi-electorală duminică de duminică în biserica parohială. Distanța unora față de Biserică se va putea hrăni astfel și din argumente de ordin doctrinar-politic. Deschiderea Sinodului, exprimată însă prin termeni restrictivi – „numai ca independenți și numai cu aprobarea chiriarhului" – vizează în primul rând ceea ce am putea numi politica parohială. Mai precis: preotul poate să iși asume rolul de conducător și administrativ al unei colectivități, mai cu seamă în mediul rural, deoarece la acel nivel este vorba mai puțin de politică și mai mult de gospodărirea treburilor curente. În calitate de consilier local, preotul aduce o voce în plus și poate contribui tocmai la depășirea unor tensiuni interpartinice. Pe de altă parte, chiar participarea preotului la alegerile pentru funcția de primar, poate fi de bun augur pentru comunitatea respectivă, fiindcă preotul este un bun testat, deoarece dacă a fost un bun administrator al bunurilor bisericești în parohie, foarte probabil va fi și un bun gospodar al comunității pe care vrea să o conducă, ca și primar sau consilier. Din această perspectivă și numai din aceasta, implicarea preotului, la nevoie și numai la nevoie (de unde și necesitatea aprobării episcopului locului), peste fi salutară.

Trebuie avut mereu în vedere prețul pastoral al unui mandat care durează numai patru ani. Preotul este capul comunității mai mult decât acest interval de timp. Iată de ce, implicarea clerului nu poate fi una principială, ci de la caz la caz. Să nu uităm aici și implicarea politică activă a membrilor altor culte. De exemplu, primarul Aradului este un baptist, iar candidații UDMR nu se sfiesc să transforme spațiul eclezial într-unul de propagandă politică.

Al treilea aspect vine să completeze pe cel de-al doilea. Dacă la nivel local, comunal, preotul poate candida ca independent pentru postul de consilier, pentru nivelul parlamentar Sinodul recomandă explicit participarea laicilor. Este o afirmație capitală. Ea pune un bun început retrezirii conștiinței politice a laicatului. Altfel spus, a venit vremea ca mărturia creștină a laicilor implicați în politică să fie mai vizibilă. În fapt, toată această discuție referitoare la implicarea politică a Bisericii a fost provocată de, din ce în ce mai evidenta schizofrenie dintre statutul de politician și cel de creștin, de laic, de membru al unei Biserici. Prin recomandarea Sinodului, de a mobiliza pe acei membri ai Adunărilor Parohiale apți de travaliul politic, se deschide un nou capitol în ceea ce „sui-generis" este doctrina socială a Bisericii Ortodoxe după căderea comunismului. În anul 2014, a fost o campanie internă a Bisericii, între membrii ei, de susținere pentru un post de parlamentar european a domnului Iulian Capșali, candidat independent creștin-ortodox la europarlamentare. În județul Alba, avem un alt exemplu de succes în ce privește colaborarea bisericii cu laicatul creștin, în persoana domnului Nicolae Adrian Lemeni din orașul Cugir. Este un teolog român, care a îndeplinit funcția de Secretar de Stat pentru Culte în perioada 2005-2007 precum și din 2009 până în prezent. Doctor în teologie, acesta a ajutat mult bisericile din județul nostru.

După 1989 au fost câteva încercări de mobilizare a laicatului, una dintre acestea fiind Conferința Laicatului Ortodox din 1992. Lipsa de consecvență a organizatorilor dar și reticența anumitor membri ai ierarhiei bisericești au paralizat posibilele inițiative ulterioare. Între timp, prin publicații de ținută și menite să completeze fericit presa bisericească, prin angajament misionar și filantropic subsidiar, laicatul ortodox a reușit să câștige încrederea ierarhiei și avem toate motivele să considerăm din punct de vedere pastoral secolul XXI drept unul religios. Menționăm că documentul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse referitor la doctrina socială creștină are un întreg capitol (cap. V) dedicat raportului dintre Biserică și politică, unde accentul este pus pe participarea laicatului, pe modul în care trebuie depășită schizofrenia amintită între statutul de laic, de membru al Bisericii, și cel de politician, de membru al unui partid sau structuri guvernamentale.

În ultimul rând, documentul Sinodului de la București ia în considerare, cu realism, posibilitatea unor cazuri de neascultare a recomandărilor făcute. Nu au lipsit vocile care, din interiorul Bisericii, au cerut suspendarea completă a preoților ce se aventurează în „marea politică". Dacă locul preotului alături de membrii parohiei sale poate fi compatibil cu cel de consilier local, funcțiile care presupun îndepărtarea fizică de obligațiile parohiale nu pot fi menținute pe durata mandatului. Aceasta este rațiunea strict pastorală a precizării Sinodului.

4.PERSPECTIVELE UNEI VIEȚI ARMONIOASE ÎNTRE BISERICĂ ȘI STAT

Noi, fiecare, avem o tradiție, un tezaur de valori tradiționale, dar și toți laolaltă aveam tradiții comune, un tezaur comun de valori, manifestate prin fenomene scumpe sufletului nostru și cristalizate în instituții la care ținem cu strășnicia cu care ținem la viață, fiindcă sunt pilonii vieții noastre din trecut și din viitor. Între aceste valori și instituții din cuprinsul tradiției noastre comune se numără ca cele mai importante și mai discutate: credința religioasă și Biserica, națiunea și instituțiile de tot felul care s-au născut în cadrul ei.

Credința religioasă se manifestă ca o putere sufletească cu un conținut de valoare dominantă față de alte valori și se cristalizează instituțional în Biserică. După credință, în ordinea valorilor cuprinse în tradiția neamului nostru, se situează ideea națională sau mai bine zis națiunea, privită ca o valoare complexă, care a prins consistență și s-a conturat din manifestările tot atât de complexe ale acelei realități, pe care o numim cu același nume.

Națiunea, ca valoare, nu se confundă nici numai cu ideea națională, nici numai cu sentimentul național, nici cu alte manifestări naționale. Națiunea ni se înfățișează, în mod normal, concretizată într-un stat, care este suprema instituție seculară a vieții omenești. E adevărat că există și state poli-naționale, acolo unde condițiile istorice, geografice, politice, economice, etc, au impus constituirea unor astfel de state, însă și în acestea există tendința firească spre unificare sub toate raporturile.

Statul, înainte de a fi o realitate sau o ficțiune juridică, a fost și a rămas o realitate tehnică-economică, un centru motor, care, prin suma mijloacelor posibile într-o anumită epocă, organizează și dirijează funcțiunile vitale ale unei societăți naționale sau poli-naționale.

De-a lungul timpului, între Biserică și stat a existat o legătură foarte strânsă, care s-a dovedit a fi utilă ambelor părți. Când această legătură s-a rupt sau s-a deteriorat, s-a ajuns la o deviere de la cursul firesc al celor două instituții. Între Biserică și stat trebuie să existe un dialog permanent care să vizeze punctele de interes comun, precum și soluționarea problemelor societății în care trăim, probleme care afectează deopotrivă atât interesele Bisericii cât și ale statului. În acest sens Biserica Ortodoxă trebuie să găsească modul cel mai potrivit de a-și impune punctul de vedere, fără a risca să cadă în extreme, respectiv în ignorarea ei din partea statului sau chiar a societății, sau în impunerea silită a normelor și preceptelor ei.

Pentru a înțelege unde se află potențialul integrator al Ortodoxiei și modul în care Ortodoxia mileniului III înțelege să dialogheze cu statul, este nevoie de o privire asupra moștenirii Bizanțului, parte a memoriei creștine a acestui continent și a lumii creștine în ansamblu. Apelul la istoria și moștenirea Bizanțului trebuie înțeles nu numai ca un efort de reabilitare a trecutului, ci și drept un efort hermeneutic de extragere din paradigma trecutului a unor principii utile prezentului. Este un demers de arheologie vie, pe trupul societății care, fără să știe mereu, este purtătoarea unor vestigii deloc de neglijat și în nici un caz „depășite" în întregime.

Când se vorbește despre Bizanț, sunt avute în vedere două elemente de prim ordin: împăratul și patriarhul de Constantinopol, Imperiul și Biserica, relația dintre cei doi parteneri reprezentând cele două puteri, cea profană și cea spirituală, este de regulă redusă la un singur termen negativ: cezaro-papismul, un termen la fel de impracticabil în istoria ideilor despre structura statului precum teocrația. Folosirea acestor termeni implică punerea între paranteze a ambivalenței afirmațiilor biblice referitoare la relația dintre lumea spirituală și puterea lumii acesteia. Bazele biblice ale teologiei politice a Bizanțului sunt în general cunoscute deoarece din ele se revendică orice teorie creștină asupra relației dintre puterea seculară și cea spirituală. Specific bizantină (patristică) rămâne interpretarea reperelor biblice, citirea acestora în context. Astfel, cuvântul Mântuitorului din Predica de pe Munte, potrivit căruia „nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona" (Matei VI, 24), se completează cu precizarea: „Dați-i dar cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!" (Matei XXII, 21), trimițând nu la ura față de bani sau față de puterea politică, ci la echilibrul caracteristic creștinului folosind banii fără să fie robul acestora, ascultător față de puterea omenească, supus așadar statului, dar ascultător în mod absolut numai față de Dumnezeu (Faptele Apostolilor V, 29), adică având dat prin credință un for lăuntric ce se sustrage oricărei stăpâniri discreționare din afară. Ascultarea față de rânduielile stăpânirii vremelnice este un act de înțelegere față de cele îngăduite de Dumnezeu (Epistola către Romani XIII, 1-7): creștinul nu poate să fie în permanent protest față de lume pentru că lumea este ținută, condusă și răbdată în bune și rele de Cel care a făcut-o iar rostul creștinului și al Bisericii este tocmai acela de a depune mărturie pentru pronia (grija) dumnezeiască. Este motivul pentru care creștinii se roagă pentru stăpânire și pentru cei care sunt în înalte dregătorii (I Timotei II, 1-2, fără ca această mijlocire rugătoare să însemne legitimarea necritică a puterii vremelnice, ci permanenta readucere în memorie a sursei ei proniatoare. Iată de ce, din punct de vedere creștin, ideea revoluționară are un iz eretic: este o tentativă unilaterală a omului de a face ordine în istorie cu prețul unei dezordini și mai mari, ignorând voia lui Dumnezeu.

Teologia politică a Bizanțului formulată pe aceste fundamente biblice și îmbogățită de experiența unui mileniu de lucrare a Bisericii în societate se caracterizează printr-un enorm simț al dreptei chibzuințe. Statul și Biserica nu sunt concepute ca două puteri concurente. Așa cum spune Eusebiu de Cezareea, puterea statului este cea din afară în vreme ce autoritatea bisericească este una cu rezonanță interioară. Armonia principială a acestora, care exclude, așadar, confuzia de atribute, exclude și acuza de cezaro-papism, posibil numai în cazul unei relații concurențiale de felul celei dintre papalitate și regalitatea medievală apuseană.

Biserica este partener egal al statului, instituția imperială simțindu-se legată de Biserică să o ajute în împlinirea rostului ei misionar sau să îi pună la dispoziție instrumentele exercitării caracterului ei sinodal. Toate acestea nu înseamnă că între stat si Biserică nu apar tensiuni. Statul, întrupat de împărații succesivi, nu este mereu conștient de limitele puterii lui de intervenție în Biserică așa cum anumiți oameni ai Bisericii doresc uneori mai mult decât le este specific. Istoria Imperiului Bizantin cuprinde momente în care simfonia dintre stat și Biserică este disturbată de accente false, stridente. Este suficient să ne amintim de persecutarea Bisericii de către împărații iconoclaști. În aceste momente de criză se dezvăluie condiția esențială a relației dintre stat și Biserică în teologia Bizanțului: ortodoxia puterii civile. O dată cu atașarea periodică a statului la heterodoxie, dreptul de intervenție al statului în Biserică este suspendat, așa cum este suspendat și în cazul imoralității evidente a titularului tronului imperial.

Contrar imaginii curente privitoare la supunerea totală a Bisericii față de stat, teologii creștini ai mileniului bizantin nu vor întârzia să pună în evidență raportul moral-spiritual între slujirea sacerdota1ă și cea politică. Dacă Isidor de Pelousion scrie că slujirea preoțească trebuie să educe și să pedepsească erorile slujirii politice, preotul fiind judecătorul imediat al monarhului, Hosius de Cordoba îi atrăgea atenția împăratului Constanțius asupra raportului dintre puterea spirituală și cea seculară: „Așa cum nouă nu ne este îngăduit să stăpânim asupra lumii, tot astfel nu-ți este ție îngăduit să te amesteci în viața internă a Bisericii, împărate!"

Pe fundalul teologic al interpretării actului politic de conducere, nu este de mirare că episcopii vor chema la pocăință pe stăpânii vremelnici ai lumii, le vor aduce aminte de îndatoririle specifice sau îi vor ajuta să-și regăsească echilibrul personal. Viziunea teologică fundamentală se bazează pe unicitatea Creatorului lumii în care Biserica și Imperiul sunt chemate să-și îndeplinească menirea. Nici statul și nici Biserica nu sunt „libere" de supravegherea Stăpânului ceresc, motiv pentru care colaborarea lor este oarecum imaginea, reflexul unității treimice. Cu toate acestea, starea de conflict dintre heterodoxia puterii seculare și ortodoxia Bisericii va ajunge uneori, în ciuda eforturilor personale de refacere a echilibrului, la asemenea intensitate, că un Teodor Studitul de exemplu va chema la nesupunere față de puterea imperială iconoclastă, elementul receptării actului politic în lumina corectitudinii lui bisericești fiind aici decisiv. Ceva similar – receptarea sau respingerea prin corpul eclezial a deciziilor politice — se va consuma și în cazul rezistenței în fața tentativelor diplomatice de unire între Est și Vest (Lyon, Ferrara – Florența).

În ciuda istoriei zbuciumate sau poate tocmai de aceea, marca principială a bisericii bizantine rămâne dorința de a depăși, atât cât se poate în lumea supusă păcatului, problema dintre expresia privată și cea comunitară a credinței, de a diminua ruptura dintre dorința omului și legea Domnului și, fără să le confunde, de a lega cele două puteri într-un unic efort de slăvire a lui Dumnezeu prin grija față de oameni.

Simfonia bizantină nu este cu toate acestea un model absolut și nici o soluție aplicabilă prin simpla traducere în mediul de azi. Este mai curând un reper și un punct de plecare pentru găsirea unei soluții actuale. Căderea Constantinopolului în ciuda raportului dintre stat și Biserică are meritul pedagogic divin de a fi arătat limpede că acest raport nu este un scop în sine, între puterea omului și voia Domnului articulându-se din veac în veac noi forme de existență, de conlucrare sau chiar de concurență.

Ortodoxia post-bizantină nu a avut răgazul istoric să-și precizeze o viziune constantă și articulată în relațiile cu puterea profană. Aflată, cu excepția unor foarte scurte pauze, confruntată permanent cu regimuri autoritare sau necreștine — de la regimul țarist la dominațiile otomană și comunistă Ortodoxia primește abia acum, după cât se poate omenește prevedea, o libertate proprie de construcție. Primul deceniu post-comunist este pentru Ortodoxia mondială, ca și pentru întreaga creștinătate, unul al provocării dar și al șanselor. Luarea acestora deopotrivă în serios este sarcina prioritară a gândirii teologice actuale. Lipsa unui sistem canonic bine definit, pe de o parte, și tradiția bizantină, pe de altă parte, dau căutării după un echilibrat raport între puterea spirituală și cea profană atât libertate de mișcare, cât și orientări ce obligă. Este o mișcare spre înnoire călăuzită de repere deja probate în timp. Modelul ortodox al relației dintre stat și Biserică cuprinde în sine elemente comune tradiției creștine generale și aduce în același timp accente proprii, culori specifice. Într-o casă europeană atât de diversă în articulațiile ei religios-politice, țările cu majoritate ortodoxă pot aduce o bogăție de nuanțe provenite dintr-o viziune având rădăcinile în Bizanț, o viziune a lipsei de conflict principial și programat între puterile distincte. După secole de anticlericalism și de confruntare între papalitate și puterea profană, contribuția ortodoxă este cea a unui echilibru între atotputernicia statului drepturile și demnitatea Bisericii.

Năzuința către un model ortodox în care, fără doar și poate se regăsesc, elemente caracteristice altor modele precum și valori profane în relația dintre Biserică și stat este un act european de recuperare a moștenirii creștine de la baza continentului. Aceasta se datorează și structurii intime a Ortodoxiei capabilă să fecundeze gândirea și practica europenă. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I de Constantinopol în fața Parlamentului european de la Strasbourg în aprilie 1994 reamintea că la originea tuturor problemelor crizelor cu care se confruntă în prezent viața europeană se poate identifica o explicație de natură teologică, astfel încât nimic din ceea ce privește construcția europeană nu poate fi străin preocupării și lucrării Ortodoxiei.

Mărturia europeană a Ortodoxiei a fost intensificată în ultimii ani și prin vocea Diasporei ortodoxe, o voce oricum ascultată de mai multe decenii dar care numai după căderea comunismului are pentru prima dată șansa de a colabora sistematic cu Bisericile-mamă de a lua în serios funcțiunea mijlocitoare între emisferele culturale și politice ale continentului. Or, tocmai prin această diasporă, dar nu numai, își redescoperă azi Ortodoxia caracterul ei universal, contrazicând egoismele naționale și pericolele ce decurg de aici. Văzută în universalitatea ei, reflex imediat a1 apostolicității, Ortodoxia nu poate fi redusă la dimensiunea națională, așa cum se întâmplă în prezentările celor mai mulți. Atașamentul Ortodoxiei față de destinele națiunilor în mijlocul cărora își îndeplinește lucrarea mântuitoare nu înseamnă lipsa unei conștiințe critice. Dimpotrivă, Biserica are dreptul să ridice semne de întrebare. Este un exercițiu critic constructiv, expresie a dimensiunii profetice a Bisericii într-o lume care, din nefericire, nu este mereu la înălțimea apartenenței spirituale. În fapt, Biserica nu are de ce să se teamă de caracterul incomod pe care îl are în mijlocul unei societăți. Cu cât este mai incomodă pentru structurile puterii cu atât înseamnă că mesajul ei este distinct și chemarea ei autentică, mai ales că noi știm că mesajul Bisericii este același, și ieri și astă și întotdeauna; este același mesaj pe care l-a transmis Hristos și apoi sfinții apostoli. Fără să își propună să fie în răspăr cu mersul lumii, Biserica nu poate însă accepta orice și oricum, tocmai, mai ales, pentru că este, și trebuie să fie, ,fidelă mesajului și misiunii ei. Modul Bisericii trebuie văzut ca un necesar „conservatorism" menit să îndemne la meditație și să interogheze mersul lumii din alt unghi de vedere decât din cel al amnezicului prezent.

O poziție reprezentativă în ilustrarea raportului dintre Biserică și stat ne este oferită de documentul Sinodului Bisericii Ruse de la Moscova, august 2000, care precizează:

„Biserica nu trebuie să-și asume prerogative ale statului, cum ar fi opoziția față de păcat prin forță, folosirea puterilor coercitive temporale asumarea funcțiilor de guvernare care presupun constrângerea sau restricția. În același timp, Biserica îi poate cere sau poate îndemna statul să-șt exercite puterea în anumite cazuri, dar decizia rămâne statului."… „Biserica predică cu infailibilitate Adevărul lui Hristos învață poruncile morale care vin de la Dumnezeu Însuși. Prin urmare, ea nu poate schimba nimic din învățătura sa. Ea nu poate nici să tacă sau să se oprească din propovăduirea adevărului, indiferent de învățăturile prescrise sau propagate de instituțiile de stat. În această privință, Biserica este cu totul liberă față de stat. Nu o singură dată în istorie, Biserica a suferit persecuțiile dușmanilor lui Hristos(…) Dar, Biserica persecutată este chemată în același timp să îndure cu răbdare persecuțiile, fără a refuza loialitatea față de statul persecutor."

Nu suntem confruntați aici cu o lipsă de logică. Este mai bine spus logica iubirii pe care o vor fi practicat și primii creștini, care în ciuda persecuțiilor, se rugau pentru sănătatea Cezarului. Cum însă această loialitate are limitele ei impuse de natura însăși a Bisericii, documentul continuă:

„Suveranitatea legală în interiorul granițelor unui stat aparține autorităților sale. Prin urmare, ele determină statutul legal al Bisericii locale, fie îngăduindu-i să-și împlinească misiunea fără opreliști, fie impunându-i restricții. Astfel, puterea de stat o judecă și în cele din urmă îi anticipează soarta. Biserica rămâne loială statului, dar porunca lui Dumnezeu de a-și împlini în orice situație și în orice împrejurare misiunea mântuitoare este deasupra acestei loialități”.

„În cazul în care autoritățile îi împing pe credincioșii ortodocși la apostazie față de Hristos sau Biserică la păcate sau fapte dăunătoare din punct de vedere duhovnicesc, Biserica trebuie să refuze să se supună statului. Urmând vocii conștiinței sale, creștinul poate refuza să împlinească poruncile statului care îl împing la un păcat grav."

Confruntată cu astfel de situații, care în perioada comunistă erau parte a vieții cotidiene și care însă nu puteau fi rezolvate unitar în lipsa unei atitudini unanim acceptate (astfel a apărut aripa ortodoxiei rusești în exil), Biserica trebuie să facă uz de toate mijloacele specifice timpului nostru.

Relația stat – Biserică este una dintre multele relații. Ea este însă deosebită prin impactul comunitar, prin valoarea de referință, prin felul în care, în mod unic, poate oferi exemplul unui bun echilibru între voia omului și Legea Domnului.

O bună relație între sfera religioasă și cea profană are nevoie și de paragrafele unei legi specifice. Primul deceniu post-comunist a fost marcat la noi de stângăciile legate de proiectul Legii Cultelor apărută în 2006, o lege ce intră în categoria celor organice. Mai mulți factori, începând cu cultele însele și terminând cu slaba voință politică, au condus la situația în care ne aflăm azi, și anume faptul că deși îi este recunoscut rolul Bisericii Ortodoxe Române în viața societății românești, în art.7, par.2, totuși Biserica Ortodoxă nu este recunoscută ca religie de stat, pentru că în art.9, par.1 se subliniază că: „în România nu există religie de stat, statul este neutru față de orice credință religioasă, sau ideologie atee”. Pentru aceasta ar trebui demarată efectuarea unor corecturi substanțiale pe marginea textului legii, ar trebui mai întâi de toate ca voința politică să-și precizeze direcția identitară și modul în care știe să ia seama de foloasele unității și stabilității confesionale garantate de o Biserică majoritară activă social și purtătoare a valorilor românești în dialogul cu lumea. Egalitatea obligatorie a cultelor recunoscute și a asociațiilor cu caracter declarat religios în fața legii nu poate fi confundată cu atitudinea „no preference" (fără preferință) de tip american. Legea Cultelor trebuie să recunoască iar nu să inventeze o realitate confesională, o realitate ce atestă că în urma recensământului din 2011, 86% dintre români erau ortodocși. Această arată că România este și oricine trebuie să recunoască, o țară ortodoxă, dincolo de presiunile sectare sau de șantajul minorităților etnice. Neutralitatea statului nu înseamnă caracterul său ateu și nici legalizarea prozelitismului. Tratarea cultelor trebuie făcută după principiile limpezi ale subsidiarității și proporționalității. Potrivit acestora, așadar în cadrele neutralității principiale a statului, Biserica națională ocupă locul pe care îl merită prin vechime și număr. Ea nu este în subordinea statului și nici statul în subordinea Bisericii, caracterul național fiind în acest caz mai puțin un indiciu de privilegii și mai mult unui arătând câmpul de lucrare al Bisericii majoritare. Raportul dintre Biserica majoritară și stat este unul de colaborare între doi parteneri sociali egali în atribute chiar dacă sunt complet diferiți prin calitatea ultimă, teologică. Simfonia bizantină sau tradiția nomocanonică nu este aici în nici un caz tradusă prin supunere ci prin învecinare: o apropiere simbiotică.

CAPITOLUL II

SECTELE O AMENINȚARE

PENTRU BISERICĂ

1.FENOMENUL SECTANT DE-A LUNGUL TIMPULUI

Prezența răului în lume s-a făcut simțită între oameni începând chiar din spatiul paradisiac. Uneltirile diavolului au lovit umanitatea începând de la primul om și continuând până în zilele noastre, având consecințe catastrofale. Amăgirile venite din partea celui rău au pervertit latura umană a creației, având repercursiuni asupra acesteia. Prin neascultarea de Dumnezeu și prin depărtarea de El, omul s-a depărtat de bunurile sale ontologice, respectiv viața veșnică și desăvârșirea, agățându-se în schimb de făgăduințele deșarte și de plăcerile trecătoare oferite de cel care a fost și el cândva un înger al Luminii.

1.După căderea în păcat, din cauza neascultării, și natura s-a vitregit (Rom. VIII, 22), iar dușmanul vieții, diavolul, conform libertății limitate pe care o are de la Dumnezeu, și-a continuat activitatea paralel cu Providența divină. Uciderea lui Abel de către Cain (Facere IX, 1-6); potopul etc. (Facere VII, 10-24), nelegiuiții Sodomei și Gomorei (Facere XIX, 12-29) sunt câteva exemple (Facere IV-VIII).

Odată cu chemarea lui Avraam, treptele Descoperirii lui Dumnezeu capătă contur (Facere XII, 1), dar ispititorul acționează și se înfătișează chiar în fața Ziditorului, așa cum este cazul lui Iov (Iov II,1).

Fiecare etapă a Revelației din Vechiul Testament este bântuită de cel ce și-a pierdut menirea pentru care a fost creat. Vrăjmașul intervine in istoria biblică, este prezent între frații Iui Iosif (Facere XXXVII, 1-28) și adâncește prăpastia între sufletul omului și Dumnezeu prin închinarea la natură, însuflețirea aștrilor, jertfe către animale, crearea idolilor până la perfecțiunea lor, în zei și zeițe…„muți și surzi …" (Rom. 1,25),

Nici poporul ales nu este scutit de asemenea fenomen. După patru sute de ani de robie egipteană, Moise este tăgăduit că ar fi ales al lui Dumnezeu și vrăjitorii și contestatarii Egiptului săvârșesc lucruri uluitoare pentru a demonstra originea divină a faraonilor și înțelepților lor. În umbra tuturor stătea diavolul. Satana, mai târziu, găsește chiar prilejul înlocuirii credinței în Dumnezeul cel adevărat (III Regi XVIII, 37) cu zeități egiptene, mai ales cele reprezentate prin vițelul de aur (Facere XXXII, 1-14). Încercarea de a înlătura preoția de vocație, harică a lui Dumnezeu – preoția lui Aaron – cu aleși ai comunității necunoscătoare și credule este o abatere: cazul lui Core, Datan și Abiron, dar Dumnezeu nu întârzie să le trimită pedeapsa: dacă Lucifer a căzut din cer, slujitorii săi Core, Datan și Abiron au fost înghițiți de pământ de vii (Numeri XVI, 32-35). Perioada pre-mozaică și mozaică, ca și regii și judecătorii, este o perioadă de instituire a cultului divin și de instalare a preoției de vocație, toiagul lui Aaron (Numeri XV11).

2.Vremea profeților are o arie mai largă. Pe lângă grupările separatiste ale poporului biblic, intervin contactele cu alte împărății. Robiile și exilul (babilonian, asirian, sirian etc., precum și cucerirea romană) Încearcă desființarea cultului adus lui Iahve cu ceremonii în cinstea zeităților naturii. Așa cum Moise își însușise cultura Egiptului, profeții capătă experiența și știința altor neamuri (hitiții, sirienii, babilonienii, caldeii, etc). Iar punctul central al profeților este eliberarea, izbăvirea: acestea, însă, nu-s temporale, ci veșnice prin venirea lui Mesia (Isaia L1II; Ezechiel Daniil I; Ieremia I).

O imagine sugestivă în privința cultului și exercitării lui, a slujitorilor cu chemare (preoții) și a profitorilor și a falșilor închinători, ne-o dă momentul jertfei lui Ilie de pe Muntele Carmel (111 Regi XVIII, 38-40).

În afara profeților faptei (Ilie, Elisei etc.) profeții mici pun în valoare misiunea preoților cu vocație în mijlocul poporului și sunt neiertători față de falșii profeți: „… căile Domnului sunt drepte: cei drepți umblă pe acestea, cei răzvrătiți cad pe ele" (Osea XIV, 9). ,,… poporul piere din lipsă de cunoaștere …" iar destrăbălarea, beția și desfrânarea iau mințile omului" (Osea IV, 6, 11). Alți prooroci sunt și mai neiertători: „Așa vorbește Domnul despre proorocii care rătăcesc pe poporul meu, care, dacă sunt îmbuibați vestesc pacea iar dacă nu li se pune nimic în gură propovăduiesc războiul sfânt…Văzătorii vor fi dați de rușine, ghicitorii vor roși și toți își vor acoperi barba… Ascultați dar lucrul acesta voi, cărora vă este scârbă de dreptate și care suciți tot ceea ce este drept; voi care zidiți Sionul cu sânge și Ierusalimul cu nelegiuire. Căpeteniile cetății judecă pentru daruri, preoții lui învață pe popor pentru plată și profeții proorocesc pentru bani; și mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul și spun: „Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire!" (Mica III, 5, 7, 9-11). „Vai de păstorul de nimic care părăsește oile …" (Zaharia XI, 17). „Căci buzele preotului trebuie să păzească știința și din gura lui se așteaptă dreaptă învățătură, pentru că el este un sol al Domnului oștirilor" (Maleahi II, 7).

Perioada profeților și în același timp a Vechiului Testament se încheie cu Sfântul Ioan Botezătorul, Botezul săvârșit de el sau în numele practicii „pocăinței" lui este luat astăzi etalon de către nenumărate secte așa-zise creștine. Însuși Ioan mărturisește: „Cel ce vine după mine vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc" (Matei III, 11). Focul este învierea Mântuitorului, arderea omului celui vechi, dezbrăcarea lui de haina păcatului și îmbrăcarea în Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat" (Gal. III, 27). Sfântul Ioan are cuvinte de dojană pentru cei instabili, curioși și ispititori, farisei, saduchei și alții. „Pui de vipere de ce fugiți de mânia viitoare" (Matei III, 7) „… orice pom care nu face rod bun se taie și se aruncă în foc . ." (Luca III, 9).

Iată atâtea exemple de opunere, contestare, falsificare sau impunere de „dumnezei" străini și „terafimi de tot felul" (I Samuel XIX, 13). Totdeauna s-au încercat influențe străine asupra adevărului revelat, pe de o parte, pe de altă parte, aceeași forță a răului și armă a satanei, mândria, a încercat să ducă lumea în întuneric. Acum apare și o literatură fantezistă (apocrifele) pentru a abate poporul de la adevăr

În cărțile canonice ale Noului Testament, mândria, așa cum vom vedea, a fost „întărită” de diavol cu egoismul și avariția. Fenomenul sectar biblic apare bine conturat în epoca Mântuitorului. Satana, crezând că Noul Adam, Iisus Hristos, ar fi numai om cu puteri supranaturale, nu Dumnezeu-întrupat, se apropie de El, ca oarecând de Adam cel din grădina Edenului oferindu-i splendorile acestei lumi: slava, bogăția, „ajutorul" și „colaborarea" sa. La această ofertă, Domnul răspunde: ,,… înapoia Mea satano, Domnului Dumnezeului tău trebuie să te închini …" (Matei V, 10). Același procedeu al vrăjmașului diavol îl folosesc sectarii pentru ruperea unor credincioși din sânul altor culte.

3.Planul „strategic" al sectarismului de astăzi este ușor de sesizat chiar în timpul Mântuitorului.

a) Secta sau partida fariseilor era constituită din arhiereii și supușii lor. Nu mai credeau în Legea veche, dar o foloseau în scopurile lor personale. Nu pricepeau nimic despre viața de dincolo, vorbeau despre înviere, îngeri (Fapte XXIII, 8), în schimb „îngrijeau mormintele" și respectau tot ceremonialul: aduceau jertfe, posteau, se rugau prin piețe și pe la toate colțurile să-i vadă lumea (Luca VII, 30). Se cunosc și nume triste: Ana și Caiafa cei care au semnat sentința de moarte a Mântuitorului Hristos (Ioan XVIII, 12-24).

b) Opuși fariseilor erau saducheii (de la Sadoh) care respectau ceremoniile vechi, erau preocupați de spiritul legii mozaice și observau intens căsătoria de levirat; nu credeau în înviere (Marcu XII, 18-25), nici în îngeri, nici în duh (Fapte XXIII, 8).

c) Trebuie menționat faptul că Mântuitorul Hristos n-a refuzat rugăciunea și a oferit dumnezeiescul său ajutor și altor partide religioase, printre care: samarinenilor cu religie dualistă (Ioan IV); cananeenilor cu vechi culte (Matei XV, 21-28) și chiar romanilor stăpânitori, tămăduindu-i (Matei VIII, 1-13); pe Ponțiu Pilat (14-38) asigurându-l că „împărăția Mea nu-i din lumea aceasta …" (Ioan XVIII, 36), iar pe Cezar (Tiberiu 14-37) să i se dea ceea ce este al său (Matei XXII, 21).

d) Însă cei mai respectați de către popor în timpul lui Iisus Hristos și până la căderea Ierusalimului (69-70), dintre care se bănuiește că a făcut parte și Ioan Botezătorul în pustia Iordanului, erau esenienii, trăitorii în duh, cei retrași de lume, schimnici și locuitori în peșteri, vegetarieni și rugători permanent, așa cum îi descrie Iosif Flaviu. Ei în frunte cu „profetul" și „regele luminii" au ajuns și astăzi celebri prin descoperirile manuscriselor de la Qumran, începând cu 1947.

Ceea ce este de reținut o constituie simplul fapt că sectele de atunci ca și sectarii de astăzi au fost, sunt și vor fi sincretiști, eretici eclectici, iar schismaticii niște revoltați. Așadar, trecerea șuvoiului sectar din Vechiul în Noul Testament și continuarea lui până în zilele noastre nu constituie o surpriză. De aceea nu se pot face delimitări că unele secte ar aparține Vechiului Testament, iar altele Noului Testament.

4. În vremea Sfinților Apostoli, fenomenul contestatar sectar crește până la persecuții, intrigi, procese, condamnări, martiraj și ucideri.

Cazul tipic al „trădării și vânzării" este Iuda Iscarioteanul, care deși apostol, nu a înțeles pe Mântuitorul, ci 1-a vândut (Luca XX, 21) și spânzurare și-a agonisit (Matei XXVII, 5). Mama fiilor lui Zevedei credea că Mântuitorul ar putea fi un împărat lumesc și vrea să-și asigure fiii săi (Matei XX, 20-28). Mântuitorul Hristos, în ultimul an de activitate pământească, ne lasă testamentul unității, deși știa că vor urma dezbinări, certuri, contestări (loan XVII, 19-21).

Însăși „ierarhia" sectară își are originea la Simon Magul continuatorul „apostoliei" lui luda și urmașul preoților lui Baal din veacul lui Ilie (III Regi, XX). Cu Simon Magul (Fapte VIII, 9-24) începe inlocuirea vocației preoției, punerea în locul slujirii „profesiei" sau meseriei de slujbaș bisericesc, încât până astăzi „simonia" este păcat și va fi până la sfârșitul veacurilor. Menționăm și cazul de necinste și minciună al soților Anania și Safira (Fapte V, 1-11).

c)În perioada apostolică, mai ales în lumea greco-romană, dezbinările au continuat. Sf. Apostol Pavel descrie cu amărăciune cele patru partide din sânul comunității creștine din Corint pe care reușește, înainte de a cădea acestea în erezie, să le împace și să redea turmei liniștea și pacea lui Hristos (I Cor. I, 10-13,- III, 3-9;1V, 6; II Cor. VI, 14-17).

d) Nici iudeii convertiți la creștinism nu renunțau la unele practici. Mai mult, cereau și altora obligativitatea ceremonialului mozaic, fapt care a dat naștere la dispute chiar între Apostoli, dispute care, evident au fost rezolvate și încheiate de Sinodul apostolic (49-50) hotărându-se: creștinii nu trebuie supuși circumciziei, să nu consume carnea animalelor sugrumate și să se ferească de desfrânare. Sf. Pavel a fost aprig apărător al integrității persoanei (I Cor. XI, 23; XV, 3; Gal. I, 11-12) și cu toată opoziția multora(// Cor. X, 4-5; XI, 16-33), el ne-a dat pildă de a pedepsi și a ierta: cazul cu incestuosul din Corint (I Cor. V, 1; 11 Cor, IL 5-11). Apostolul dă satanei pe cei care „predică" altă evanghelie (Gal. I, 8); pe creduli – cei ce cred în basme (I Tim. IV, 7); pe vrăjitori: Elima (Fapte XIII, 6-8), Dimitrie-argintarul (Fapte XIX, 21- 41) și deplânge pe apostaziați și lapși: Dima (II Tim. IV, 10), Imineu și Alexandru (I Tim. I, 20) etc.

e) Alți contestatari se refereau la Învățătură, neînțelegând învierea sau socotind-o împotriva rațiunii. (I Cor. XV, 12-58). Apostolul Pavel arată că învierea este taina dumnezeirii, fiindcă Dumnezeu este existență, iar Învierea trupurilor este firească (I Cor. XVI, 16).

5.În perioada post-apostolică grupările respective încep să-și formeze o concepție proprie, fie din amestecul învățăturii lor cu Evanghelia, fie preluând idei sau practici din mozaism, adaptându-le noilor condiții de viață din Imperiul Roman, de la împăratul Traian (98- 117), până la Constantin cel Mare (306— 337). Odată cu adaptarea, a intervenit fenomenul negării și falsificării, deci s-a trecut de la faza de cunoaștere, la poziția de erezie – abaterea de la credință sau falsificarea Evangheliei – când Biserica a trebuit să ia măsuri concrete pentru demascarea și înlăturarea greșelilor. De acum istoria bisericească consemnează aparițiile ereziilor nelipsite până astăzi, fiindcă orice erezie, sectă sau schismă nu este decât fa1sificarea credinței vechi în haină nouă.

Avându-se în vedere cele două grupări contestatare (din perioada apostolică și post-apostolică) putem vorbi de o contraofensivă din partea Bisericii. Această atitudine poate fi numită apologie, polemică, răspuns ocazional sau hotărâre (sinod) pentru lămurirea lucrurilor și apărarea dreptei credințe. Primul grup contestatar a determinat Biserica să fixeze în scris canonul Noului Testament, al doilea grup sectar a făcut să apară literatura patristică și să se alcătuiască mărturisiri de credință, dogme, canoane și să aibă loc sinoadele ecumenice. Ereziile vechi și sectele primelor veacuri creștine au grăbit formularea învățăturii creștine. E singurul lucru pozitiv ce l-au adus contestatarii, chiar fără voia lor, fiindcă s-a lămurit dogma Bisericii și s-a înlăturat erezia: ,,… căci trebuie să fie între voi și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați" (I Cor. XI, 15).

6.Secte și eresuri în primele veacuri creștine.

Sectele au negat mai ales învierea Mântuitorului, fiindcă învierea pe lângă minunea minunilor, adeverirea Dumnezeirii lui Iisus Hristos, este taina adâncă, nădejdea și forța mântuirii. „Dacă Hristos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi credința voastră, fără rost propovăduirea noastră, iar noi am fi niște martori mincinoși în fața lumii …" (I Cor. XV, 15). Tăgăduirea învierii a fost preocuparea principală a arhiereilor timpului Mântuitorului, și această negare se află, precum firul Ariadnei, la baza tuturor sectelor: de la mituirea de către mai-marii poporului a soldaților romani de la mormântul Domnului (Matei XXVIII, 4), de la ereziile, sectele și mai apoi școlile „raționaliste" și mitologice și până la adepții curentelor „teologice" ale zilelor noastre: desacralizarea, demitizarea Bibliei, evoluția, teologia neagră, a onestității și morții lui Dumnezeu etc. Eresurile primelor veacuri au apărut din credințele iudaice, din practicile și ceremoniile religiilor naturiste, din mitologia greco-romană, din mistica orientală, din concepțiile persano-parsiste, din cugetarea elino-alexandrină, toate sau fiecare în parte căutând pe un Hristos „fantomă", mistificând viața activitatea Sa sau dând la iveală scrieri pentru a falsifica învățătura creștină.

A. Ereticii iudaizanți constituiau gruparea cea mai ispititoare continuând atât tradiția mozaică, cât și unele sfaturi evanghelice. Astfel: a) Nazareii erau iudaizanții moderați, s-au organizat în timpul apostolilor, și recunoșteau pe Hristos și nașterea supranaturală, precum și moartea și învierea, dar păstrau prescripțiile mozaice. b) Ebioniții sau urmașii lui Ebion erau mai riguroși, întâii „cerșetori" în Domnul, serbau sabatul și duminica. O grupare recunoștea în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu-Mesia, alții, îl considerau simplu fiu al dulgherului Iosif. c) Nicolaiții sau epicureii iudaizanți erau secta răspândită și în diaspora iudaică (Efes și Pergam). Erau dedați plăcerilor și participau la jertfele păgâne cu idolotite (cărnuri ceremoniale), disprețuiau legea mozaică. Nu credeau în a doua venire.

B. Eresurile iudeognostice combinau legea mozaică cu gnoza păgână idei creștine, fiind primele încercări de „sincretism" religios. a) Cerintienii grupare a lui Cerint din Alexandria influențată de scrierile lui Filon, erau dualiști în concepție, susținând că lumea a fost creată de un înger demiurg. Iisus a fost om obișnuit, dar la botez s-a coborât peste el Spiritul lui Dumnezeu-Hristos, care L-a părăsit la moarte. Cerint era dochet și acestei concepții-erezie îi răspunde Sf.Ioan (Prologul Evangheliei I, 14 șt I Ioan I, 1-3) și apoi Sf. Ignatie al Antiohiei. b) Elchesaiții — sistem eretic al lui Elkesai, aveau numeroase concepții naturist-păgâne, parsiste, astrologice, magice, fataliste, eseniene. Ereticii socoteau circumcizia și sabatul obligatoriu, practicau „botezul" cu spălări dese, interziceau consumul de carne și vin, foloseau „împărtășirea" cu pâine și sare. Ca „doctrină", socoteau pe Hristos ca eon înger-superior și alături de El stă Sf. Duh ca principiu feminin, de aceea Hristos s-a întrupat de mai multe ori.

C. Eresurile gnostice sunt încercările gnosticilor de a crea o filosofie religioasă din toate sistemele vechi sincretiste și din creștinism cu o divinitate abstractă. a) Montaniștii – secta e întemeiată de Montanus care, influențat de erezia gnostică, se socotea Paraclet (Mângâietor) anunțat de Hristos (Ioan XV, 26) pentru desăvârșirea învățăturii lui Iisus. b) Marcioniții sau cei ce arată prăpastia între Vechiul și Noul Testament. Întemeietor a fost Marcion, născut în Sinope-Pont (85). c) Hiliaștii sau pre-mileniștii, sunt eretici de nuanță eshatologică. apăruți în epoca persecuțiilor și care au fixat „salvarea" în împărăția de 1000 de ani pentru cei aleși. d) Maniheii sunt ultima încercare de sincretism gnostic. Întemeietorul a fost Manes. Concepția lui constă într-un amestec de idei mozaice, parsiste, budiste, haldeice și creștine.

D. Eresurile din epoca post-apostolică au pregătit și Pustia lui Azazel (Lev. XVI, 20-27) prin ereziile antitrinitare si hristologice, erezii pe care unii rătăciți le socotesc, fără discernământ, „creștinism primitiv original". Printre acestea menționăm:

a) Monarhienii, grupare eretică cu concepții monoteiste. După ei „ar exista" Dumnezeu, așa cum se vede din Vechiul Testament, dar El este unul, absolut, fără pluralitate, este forță, nu persoană și nici persoane. Fiul și Sf. Duh sunt socotite puteri. Secta s-a împărțit în două: antitrinitari dinamici în frunte cu ereticul Paul de Samosata și antitrinitari modaliști în frunte preotul eretic Sabelie.

b) Din monarhianism, prin exagerare sau negare, au apărut eresurile subordinaționiste. Din subordinaționiști au apărut ereziile antitrinitare și unitariene, hristologice și pnevmatologice, mariologice și iconoclaste până la sectele de astăzi. Erezia lui Arie arăta că, Fiul este creat de Dumnezeu, cea mai perfectă, creatură din nimic și se poate numi Fiul lui Dumnezeu, și anume Fiu adoptiv. Erezia a fost combătută la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Erezia lui Macedonie subordona pe Duhul Sfânt atât Tatălui cât și Fiului și afirma că Sfântul Duh nu are dumnezeire, ființă, egalitate și consubsanțialitate cu Tatăl și cu Fiul. Ea fost combătută de Biserică la Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381, art. VII-XII). Erezia lui Nestorie reținea faptul că Iisus Hristos a avut nu numai două firi ci și două persoane: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu și persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos. Sinodul al II-lea ecumenic a stabilit credința cea adevărată, anume unirea ipostatică, dogmă aprofundată la Sinodul al IV-lea ecumenic (Calcedon, 45I) prin condamnarea monofizismului, ca apoi Sinodul al VI-lea ecumenic (Constantinopol, 680) să condamne monotelismul. Iconoclaștii, au fost condamnați de Sinodul al VII-lea ecumenic (Niceea, 787), și s-a restaurat Ortodoxia (martie, 843) așa cum este și astăzi.

Dintre ereziile din primele veacuri creștine, pelagianismul condamnat la sinodul de la Cartagina din 418 a cunoscut o mare răspândire în Apus, fiind prima erezie de mari proporții privind antropologia și soteriologia creștină ce a pus amprenta mai ales pe teoria "satisfacției" și a energiilor create în teologia medievală și până astăzi. Influența pelagiană din gândirea scolastică apuseană este unul din motivele care au stat la baza schismei din 1054.

Schisma din 1054 n-a însemnat numai o simplă ruptură între Apus și Răsărit: anatema n-a afectat numai cele două scaune apostolice, ci toate condeiele acuzatoare și veninoase au trezit vanitatea și superbia. În aceste acuzații reapar erezille și schismele vechi. Desigur, din această luptă absurdă a reieșit slăbirea virtuților creștine: credința, nădejdea și dragostea, orientarea multora spre vechile cugetări ale filozofilor antici și încet-încet se începe pregătirea reformatorilor și reformelor religioase.

Reforma protestantă a avut un impact major asupra gândirii epocii medievale și nu numai. Ecourile ei s-au făcut resimțite și în veacurile ce au urmat, cristalizându-se în grupările neoprotestante, care au preluat și amplificat greșelile doctrinare ale protestantismului. Încurajate de o seamă de factori, sectele și grupările neoprotestante au cunoscut cu timpul o arie tot mai largă de dezvoltare, pătrunzând în zilele noastre printr-o propagandă puternică în întreaga lume și în toate structurile sociale.

2. DOCTRINA ORTODOXĂ ȘI DOCTRINA SECTARĂ

Invazia sectară cu care se confruntă Biserica și societatea din zilele noastre vine pe fondul anumitor anomalii de ordin religios, istoric, social, patologic, psihic, ideologic și chiar politic. În zilele noastre, orice stresat, bolnav mintal sau posedat, printr-o evoluție rapidă a bolii ajunge uneori la halucinații: se declară „profet", îmbrățișează o sectă sau creează el un dumnezeu, după viziunea sa sau după „arătările" duhului.

Secta, fiind refractară adevărului, este inevitabilă; s-au găsit și se vor găsi contestatari până la sfârșitul veacurilor. Negarea – demonia – este consemnată de Sfânta Scriptură înainte de organizarea universului și facerea omului. Prin păcat, adeseori omul se izolează de Ziditor. Creatura rațională a continuat să respecte porunca lui Dumnezeu: „creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți…" (Facere 1, 28), ca apoi, la Turnul Babel, să se amestece limbile (Facere XI, 7), să intervină separarea și astfel lumea să-și piardă unitatea. De acum și-au creat idoli și zei, și-au făcut altare după propria rătăcire și auto-înșelare. O dată cu aceasta s-au ivit și diversitățile, deci sectarismul, fiindcă mintea întunecată de păcat duce la rătăciri.

Aceste rătăciri au evoluat până la războaie religioase biblice, numeroase în Vechiul Testament. S-au declarat chiar împotriva Lui Dumnezeu, înlocuindu-L cu zeități; nesupușii au ucis profeții, punând în loc „prooroci" mincinoși, au falsificat dreptatea lui Dumnezeu prin arbitrariu omenesc, au inițiat jertfe în favoarea lor, încurajând lenea și furtul, specula și necinstea.

Aceleași cauze se găsesc și în grupările religioase din timpul Mântuitorului, multiplicându-se și luând o nouă față: de astă dată tăgăduind mesianitatea lui lisus Hristos și acuzându-1 de crimă de „les divinitate": "S-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu" (Ioan XIX, 7).

Școlile timpului (cele conduse mai ales de Hilel și Șamai) au modificat textele vechi, au creat noi curente și s-au desprins direcții felurite, Torra ajungând un document înțeles diferit. Interpretările cabalei au fost luate ca argument în multe situații, născându-se noi păreri, tulburări, renunțări, opoziții. Însuși Mântuitorul spune: „Vai lumii din pricina smintelilor, că acestea trebuie să vină; dar vai aceluia prin care vine sminteala" (Matei XVIII, 7). Pentru creștinul adevărat, cauzele rătăcirilor și proliferarea sectelor sunt dureroase, văzând atâtea cazuri. Credinciosul sănătos și stabil nu se smintește, ci pentru el se împlinește spusa Apostolului neamurilor: „trebuie să fie dezbinări pentru a ieși la lumină cei buni" (I Cor. XI, 19).

Inevitabilitatea sectelor are la bază diversitatea minții si manifestarea păcatului strămoșesc asupra cărora se opresc de atâtea ori textele Sfintei Scripturi. Sectarismul este aproape comun fiecărei comunități: este un fenomen care produce neliniște și tulburări.

Din această cauză se poate ridica întrebarea: sectarismul este un eveniment în viața creștină? Biserica Iui Hristos nu mai are stabilitate, nu mai are originalitate, este un rezultat al frământărilor sociale și o concretizare a unei ideologii sociale? La aceasta se răspunde simplu: fiecare sectar gândește ce vrea în contextul vieții sale, de asemenea, și creștinul, dar când dorește mântuirea, credința este, pe lângă un dar al lui Dumnezeu (I Cor. XII, 9), continuarea rațiunii pentru înțelegerea Descoperirii lui Dumnezeu, fiindcă mântuirea, viața de veci, aceasta este: „să Te cunoască pe Tine adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis în lume…" (Ioan XVII, 3).

Așadar, nu există credință mântuitoare în afara Revelației divine, iar prin Iisus Hristos s-a încheiat definitiv Descoperirea lui Dumnezeu, în ceea ce privește mântuirea noastră. Prin Iisus Hristos s-a întrupat însuși Fiul, deci Ființa lui Dumnezeu, împlinindu-se Revelația peste fire (supranaturală, firea dumnezeiască), iar prin Iisus Hristos-omul s-a împlinit și s-a închis Revelația naturală: omul perfect sau noul Adam (I Cor. XV, 22), omul fără păcat, omul original.

Deci, credința lucrătoare prin dragoste dă naștere la siguranță, la mântuire: știm de ce credem, știm în ce credem, știm pentru ce credem (II Tim. I. 12), Biserica fiind „stâlpul și temelia adevărului" (I Tim. III, 15). Iată forța care înlătură sectarismul, răul și sminteala.

Într-adevăr, mintea trebuie să fie cultivată, iscoditoare, rațiunea să meargă departe, dar în vederea mântuirii mintea lucrează totdeauna cu sentimentul și voința; niciodată nu se separă însușirile sufletului. De aceea s-a întrupat Iisus Hristos ca să ne dea harul necesar de la care avem începutul mântuirii.

Contestatarii, pre-reformatorii și reformatorii, întemeietorii de comunități biblice sau, în numele Bibliei, căutători de religie sau declamatori de texte biblice, au ridicat libertatea de interpretare a Bibliei la principiu vital al credinței, așa cum un stat civilizat ar decreta anarhia drept normă socială. Concluziile sunt ușor de tras…

Biserica Ortodoxă nu îngrădește libertatea nimănui, dar este o îndatorire a obștii creștine de a modela această libertate spre binele persoanei și folosul societății: „Toate sunt bune, dar nu sunt toate de folos" (I Cor. VI, 12; X, 23). Se cunosc atâtea cazuri când rațiunea necontrolată a adus multe neplăceri umanității; în creștinism știm ce au însemnat exagerările rațiunii, mai ales în Apus.

Protestantismul amplifică aceste exagerări ale rațiunii până la scoaterea din limitele ei firești. Acest fapt se concretizează în libertatea interpretării personale a Sfintei Scripturi, o greșeală capitală care va constitui fundamentul pe care vor lua naștere sectele. Interpretarea personală a Sfintei Scripturi fără o pregătire teologică pe măsură și cu o viață pe morală opusă total principiilor și normelor de viață creștină autentică, au dus la deformarea adevăratei învățături de credință păstrată de către Biserică, fundamentată pe învățătura Sfinților Apostoli și a Părinților bisericești, și la alcătuirea doctrinelor sectare înstrăinate total de învățăturile lui Hristos și de viața creștină.

Biserica Ortodoxă a păstrat nealterată învățătura propovăduită de Mântuitorul și transmisă de Sfinții Săi Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii, fixată și păstrată o parte în scris în Sfânta Scriptură, iar restul consemnată de Sfânta Tradiție. Ereziile primelor secole creștine au dus la convocarea celor 7 sinoade ecumenice și la fixarea adevărurilor de credință referitoare la Sfânta Treime, la Biserică, la Sfintele Taine, la cultul sfinților, la cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște etc. Biserica Ortodoxă de-a lungul timpului a apărat învățătura adevărată. a Bisericii, respingând învățăturile eretice, fundamentate pe interpretarea greșită, a Sfintei Scripturi și pe negarea Sfintei Tradiții sau pe îndepărtarea de adevărul acesteia.

Vom expune în continuare principalele puncte de doctrină combătute de sectari prin diferite argumente și învățătura ortodoxă referitoare la acestea.

1.Cunoașterea lui Dumnezeu Sfânta Treime

Prima obiecție afirmă că Dumnezeu este idee, concept, bazându-se pe versetul de la Ieșire XXXIII, 20-23: "Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu și să trăiască" și "Nimeni n-a văzut pe Dumnezeu vreodată" (Ioan I, 18).

Explicația sau interpretarea contextuală: Dumnezeu în Sine nu este „concept", ci existență personală (Ieșire III, 14; Isaia XL, 28; Ieremia X, 10, Marcu XII, 26- 27), nu este creat de rațiunea omului (Ioan I, 1). Dacă „ar fi" idee nu s-ar fi întrupat (loan I, 14), n-ar fi făcut minuni (Ioan XV, 24), n-ar fi înviat (Ioan XX, 19-23), n-ar fi plinirea credinței (Evr. IX, 27), Legii și profeților (Matei V, 17). Dumnezeu este creator și ziditor (Facere I, 1, nu se confundă cu făptura (Fapte XVII, 29; XIX 26); e proniator și izbăvitor (Iov XIX, 25), plinirea veacurilor (Evrei I, 1); apoi, a fost văzut, auzit și pipăit de către Apostoli (1-/Petru I, 16).

O altă obiecție este aceea că sunt trei dumnezei: Iahve (Tatăl), în Vechiul Testament; Iisus (Hristos), în Noul Testament și Duhul (Duhul credinței, cel Sfânt) (Fapte II, 4).

Doctrina ortodoxă precizează clar că Sfânta Treime are aceeași ființă, dar se arată în trei Fețe, însă lucrarea este comună (I Ioan V, 7): fiecare persoană are rostul său în istoria mântuirii cum s-a văzut: Tatăl-creator, Fiul-răscumpărător și Sf. Duh-sfințitor (I Tim. III, 16; II Cor. XIII, 13). La întrupare: Tatăl alege, Fiul se întrupează, Duhul Sfânt umbrește (Luca I); la Iordan (Arătarea Treimii), pe Tabor (Descoperirea Treimii), după înviere (Lucrarea Treimii, Matei XXVIII, 19). Tatăl este Creator (Facere I, 1), Fiul este Răscumpărător (Evrei, 1,2-4; 1 Tim. II, 6), Sfântul Duh este sfințitor (Ioan VII, 39; XX, 22), dar Una sunt (I Ioan V, 7), (Mărturisirea de credință… Art. I-VIII).

2.Credința

În general concepția sectară despre credință se definește prin dictonul "crede și nu cerceta"; "Cine nu crede va fi osândit…"(Marcu XVI, 16).

În viziunea ortodoxă credința este mai întâi un sentiment uman. (Matei VIII, 10), o cale de dialog cu altă existență (persoană), apoi un dar al lui Dumnezeu (I Cor. XII, 9) și o virtute teologică (I Cor. XIII, 13); nu trebuie confundată cu încrederea (II Cor. I, 24), nici cu credulitatea, bigotismul, fanatismul Tim. IV, 7,. II Tim. II, 16-18). Credința vine prin auzire (Evanghelie) de la Hristos (Rom. X, 4-17).Credința este vie, necesară dacă este lucrătoare prin fapte, prin dragoste… (Gal. V, 6).

3.Sfânta Scriptură

În viziunea sectară Biblia este dictată de Dumnezeu (Ioan V, 46), aparține fiecăruia (II Cor. XIII, 10) și deci fiecare o poate citi și interpreta (I Ioan II, 20,27). Biserica Ortodoxă vorbește însă de inspirația Scripturii ca de o conlucrare dintre harul lui Dumnezeu și înțelegerea autorului și nu de o simplă "dictare" a adevărului revelat, contribuția personală a autorului biblic fiind reală și inspirată. Lectura Sfintei Scripturi îi este îngăduită oricui, dar explicarea ei se face numai de către cei cu vocație, de cei inițiați și pregătiți (II Petru III, 16).

O altă problemă legată de Sfânta Scriptură este cea referitoare la receptarea Vechiului Testament ca normă de credință egală ca valoare cu Legea Noului Testament. Unele secte acordă Vechiului Testament o valoare absolută, afirmând că toate poruncile Vechiului Testament trebuie respectate: „n-am venit să stric, ci să plinesc" (Matei V, 17). Învățătura ortodoxă spune că Mântuitorul n-a distrus nimic, ci a plinit Legea prin misiunea Sa (v. 18); în Vechiul Testament, poruncile și profețiile au vizat timpurile mesianice, iar simbolurile și ceremoniile îngăduite au dispărut fiindcă „a venit harul și adevărul" (Ioan I, 17). Legea cea nouă nu putea fi înțeleasă fără pregătirea ei prin Vechiul Testament (Matei X.XVI, 27-28).

Cealaltă extremă afirmă că Vechiul Testament trebuie înlăturat: "Lege nouă vă dau" (Ioan XV, 12). Învățătura ortodoxă spune că fără Vechiul Testament n-am înțelege învățătura Evangheliei, iar dacă ar fi înlăturat, Mesia ar apărea ca o fantomă, lumea nu 1-ar fi văzut sau, așa cum se întâmplă în vremea noastră, ar fi creat „alți prooroci și dumnezei ai neamurilor", înțelepți, guru, transcedentali, spiriți universali, etc. Creștinismul autentic n-are nimic comun cu ideologiile sioniste, antisemite, revanșarde. Așa cum se știe, încercându-se înlăturarea Vechiului Testament de către mișcări fundamentaliste s-a ajuns la mutilarea canonului biblic și la reînvierea tendințelor ereziarhe, a reconsiderării „apocalipselor" iudeo-creștine sau gnostice alexandrine.

4.Sfânta Tradiție

Aproape toți sectanții spun că Tradiția nu este o cale a credinței, ci o „datină omenească” (Matei XV, 3, 6-9; Marcu VII, 13), o oprire de la cuvântul — kerigma Bibliei.

Învățătura ortodoxă spune că Tradiția cuprinde o parte a descoperirii lui Dumnezeu neconsemnată în scris, ea a fost izvorul prim al Revelației și începutul ei depășește facerea omului; exista în lumea îngerilor înainte de organizarea universului (Ioan I, I).

Există mai multe feluri de tradiții (vechi-testamentară, apostolică, bisericească, tradiții locale etc.), acestea sunt o parte sau inspirate de Tradiție ca izvor al Revelației.

Fiecare cult și sectă are „tradiție" dar aceasta este istorică, ceremonială (dovadă cărțile lor de cult, de imne sau lecții biblice) și ruptă de așezămintele apostolice și potrivnică sinoadelor ecumenice. Destui rătăciți arată că numai Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, tradiția constituind spusa oamenilor, „datina… voastră" (Matei XV, 3; 6-9; Marcu VII, 13).

Răspunsul ortodox e următorul: sectele iudaice schimbaseră textele vechi, iar interpretarea cabalei născocise o „nouă lege"; împotriva acestora se pronunța Mântuitorul, așa cum se vede din textele invocate. Întreaga Biblie este scrisă pentru învățătură, pentru cunoaștere, pentru îndreptare (II Tim. III, 16), nu este un cod de legi, ci descoperirea lui Dumnezeu (Evrei 1, 1). Tradiția ca izvor al descoperirii lui Dumnezeu este transparența, dinamismul, cadrul firesc al urzirii Scripturii, „inima" înțelegerii: la început a fost Cuvântul (Ioan l, 1-5). Sf. Tradiție a condus lumea spre mântuire, a fost dintru început (Facere I, 28) și se va sfârși când „va fi un cer nou și un pământ nou (II Petru III, 13). Mântuitorul poruncește „Mergând, învățați…” (Matei XXVIII, 19), iar Sf. Apostoli rămân în cadrul Sfintei Tradiții: „dacă s-ar scrie toate despre lucrurile săvârșite de El, nici în lumea aceasta n-ar încăpea ceea ce a făcut…" (Ioan XXI, 25); când voi veni la voi „vă voi vorbi gură către gură" (II Ioan I, 12), ceea ce am scris și mai ales „ceea ce ai auzit de la mine, ține…" (II Tim. II, 2).

5.Sfânta Biserică

Sectarii obiectează că nu este nevoie de locaș, rugăciunea trebuie făcută în ascuns: „Când te rogi, închide-te în casă…" (Matei VI, 5-6). Explicația la acest verset este însă următoarea: Mântuitorul Hristos recomandă atât rugăciunea particulară, cât și pe cea publică, cu condiția să nu fie formală, fățarnică. În citatul respectiv se exclude rugăciunea fariseică, improvizată, specifică sectelor de totdeauna (Luca XVIII, 9, ș.u.) și psiho-maladivilor religioși.

Învățătura ortodoxă spune că, însuși Mântuitorul se ruga singur (Ioan XVII) sau ne-a dat pildă de rugăciune comună: Tatăl nostru… (Matei VI, 7-15).

De asemenea, rugăciunea publică, "în templu, au continuat-o Sf. Apostoli (Luca XXIV, 53; Fapte V, 42) și ne-au transmis-o nouă. Biserica, Lăcașul Sfânt, este, în tehnică, o lucrare a lui Dumnezeu prin înțelepciunea aleșilor (arhitecți, constructori, sculptori, pictori etc.) ca dovadă a comuniunii și a comunității.

Biserica, spune o altă obiecție sectară, nu poate fi lăcaș al lui Dumnezeu: „Cel preaînalt nu locuiește în locaș făcut de mâinile oamenilor" (Isaia LXVI, 1-2); nici în temple (Fapte VII, 48-49), și va veni timpul când nu vă veți mai închina la acestea (Ioan IV, 21-24).

Există în lumea veche, se știe, credința susținută de Preoții idolești că „zeul" cinstit, idolul „adorat" sau capiștea în sine – Templul zeului – ar fi existența însăși a divinității. Deci se confunda locașul existent cu cel căruia i s-a ridicat. De aceea profetul Isaia, ca și Sf. Apostol Pavel arată deșertăciunea acestei credințe rămasă în conștiința unora și preluată de sectele de astăzi.

Învățătura ortodoxă spune că Dumnezeu este pretutindeni, dar așa cum s-a smerit prin întrupare luând chipul nostru, așa cum Biserica Sa ne încorporează pe toți și este altarul Său de jertfă, în ea se află Sf. împărtășanie, sub forma pâinii și vinului – tot așa îl găsim pe Dumnezeu în Biserică împreună cu Sfinții Săi.

Deci, locașul bisericii nu poate fi confundat cu templele și capiștile păgâne ale înșelării demonice, ale idolilor și zeilor creați de mintea oamenilor din interes sau chiar din frică.

6.Sfintele Taine

În Biblie sunt amintite doar două simboluri: „Botezul și Cina Domnului", celelalte sunt invenții ale preoților, spun majoritatea rătăciților, ereticilor și adepților din sectele religioase neopăgâne și cele „creștine". Explicația este că nici nu se putea fixa numărul Tainelor din moment ce Hristos era în activitatea Sa și nici canonul Noului Testament nu se alcătuise ca să poată fi „enumerate" și „identificate". Așa cum vom vedea, totuși, toate Tainele se găsesc menționate, unele indicate, altele săvârșite și toate instituite de Mântuitorul, practicate de către Sfinții Apostoli și transmise prin Biserică până astăzi. Porunca săvârșirii acestora s-a dat după înviere: „Luați Duh Sfânt Cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi și cele ținute, ținute vor rămâne …" (Ioan XX, 22-23). Conform învățăturii ortodoxe, Sfintele Taine au fost săvârșite la porunca Mântuitorului de către Sfinții Apostoli și transmise Bisericii prin succesiune apostolică până astăzi.

O altă obiecție este aceea că simbolurile sunt niște acte externe, comparative, inițiatoare, aniversare, care ajută credința, dar nu pot împărtăși darurile Sfântului Duh. Este drept, pentru eretici și sectanți că simbolurile (cele două: Botezul ceremonie și Cina Domnului-comemorare) nu împărtășesc harul pentru că ei „cred" în predestinație, credința pentru aceștia este căutătoare de Dumnezeu și nu pot înțelege învierea lui Hristos, cheia tainelor, ci acceptă, ca și în legea mozaică, ceremonii și simboluri. De fapt, toate religiile au asemenea concepții, creștinismul pentru ei este o formă înaintată a ideii despre Dumnezeu, concretizată în Hristos. Tainele sunt, în învățătura ortodoxă, cele „șapte porți ale "împărăției" numite și porți ale „dreptății", adică lucrări în care Hristos Cel înviat împărtășește prin Duhul Sfânt Propria Lui viață și darurile divine, în mod văzut, celor care deschid porțile inimilor lor prin credință. În practica Bisericii, ceremoniile sunt doar acte externe care îmbracă harul Sfântului Duh, așa cum Dumnezeu a îmbrăcat firea omenească (s-a întrupat) pentru a o răscumpăra.

Hristos nu numai că a împăcat lumea cu Dumnezeu, ci s-a jertfit pentru noi, fiind începutul mântuirii noastre (Rom. VI, 5).

De la teoria satisfacției și energiilor create, de la harul „special" și oferta „personală" din Biserica medievală, protestanții au înlăturat inovațiile din tainele romano-catolice, reținând doar două practici: Botezul și Cina, schimbându-le sensul și reducându-le la simboluri.

7.Cultul Maicii Domnului și al sfinților

Cele mai violente atacuri, cele mai jignitoare cuvinte și denigrări se aduc de către majoritatea sectanților împotriva Maicii Domnului. Printre altele spun: Iisus n-a dat Mariei nici o importanță: „mama și frații Mei sunt cei ce ascultă cuvântul Meu…" (Matei XII, 47-50), adică noi „aleșii-sfinți" (adepții sectelor)… n-avem nevoie de Maria. Textul respectiv se referă la predica Mântuitorului, nicidecum la cinstirea sau neglijarea Maicii Domnului. Obiecția își are originea în religiile păgâne și în inovația doctrinară apuseană, care învață că Fecioara a fost „lipsită" de păcatul strămoșesc, decretând „imaculata zămislire” (1854) și „înălțarea" cu trupul la cer a „Madonei" (1950) ca dogme noi, ceea ce a sugerat sectanților „scoaterea" Maicii Domnului din istoria mântuirii și introducerea legendei și a mitului. Fecioara, în acest caz, fiind fără „păcatul" strămoșesc, Hristos „s-a întrupat" aparent (dochetism, spiritism, reîncarnare, teozofie), nu real. Iată cum Maria a fost divinizată ca „zeița" Diana, ca sibilă sau ca vestală. Mai grav, Fecioara este socotită în Apus asemenea Dumnezeirii, făcând parte din Treime, deci mistificarea întrupării și interpretarea obscurantistă a rolului ei.

Confundând mijlocirea cu mântuirea, adepții sectanți atacă: nu există alt mijlocitor între om și Dumnezeu, decât Iisus Hristos (I Tim. II, 5). Este perfect adevărat, căci numai Iisus Hristos este mijlocitorul între Dumnezeu și om (I Tim. II. 6-7), dar El a fost, în același timp, Dumnezeu și izbăvitor. E1 este plinirea credinței noastre în raportul Dumnezeu-om.(Evr. IX, 28). Maica Domnului nu înlocuiește pe Hristos în mijlocire și în cult (Ioan II, 5), ci mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpânului (Matei XV, 25-28). Biserica Ortodoxă învață că Sfânta Fecioară nu ține locul Fiului, ci din ea s-a întrupat Mesia (Matei I. 19, 21-23) și este Născătoare de Dumnezeu-om. Nici icoana ei nu este chipul-întrupat, ci transparența ei. Invocarea corectă pentru mijlocire este: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne (nu mântuiește-ne) pe noi. Cultul statuilor „madonei" din Apus, ca și exagerările iconoclaștilor au născut noi concepții și tot atâtea îndoieli.

Sectanții trec apoi și la atacul „rudelor", susținând că Iisus a mai avut „frați", iar Maria nu poate fi înțeleasă ca fecioară, ci a mai avut și alți bărbați și alți copii, Iisus fiind „întâi-născut…" (Matei I. 25; XIII, 55: Marcu VI, 3; Luca 23).

Explicația e următoarea: toți sectanții se consideră „frați" după a lor credință. În Vechiul Testament ca și în Noul Testament, frate este un cuvânt cu mai multe sensuri: nepot, văr, rudă apropiată, de același sânge, consângeni sau neam-seminție. Este exemplul convingător al lui Avraam cu nepotul (fiul fratelui) său Lot (Facere XIV 12),) căruia îi spunea și „frate…" (Facere XIII, 8).

Când este vorba de mijlocirea sfinților, adepții sectari ispitesc Scriptura, trâmbițând: Sfinții refuză mijlocirea, dovadă: cazul lui Avraam cu bogatul (Luca XVI, 24-31).

Este adevărat că sfinții cinstiți nu sunt socotiți zei, ei nu pot face de la sine nimic, nu pot schimba „soarta" oamenilor, mai ales după moarte, dar legea și profeții le sunt călăuză (Luca 31); apoi Mântuitorul nu se pogorâse la iad și nu înviase, de aceea pilda a fost profetică. Biserica cere credincioșilor ei să se roage unii pentru alții (I Ioan V, 14-17). Bogatul, deși în iad, era conștient că are nevoie de mijlocire. Pentru el cere mijlocirea lui Lazăr, pentru frații săi cere mijlocirea părintelui Avraam. La rându-i, Avraam apelează la descoperirea lui Dumnezeu: cei de dincolo au pe Moise (Legea) și pe profeți (ceea ce s-a împlinit în Iisus Hristos).

8.Cinstirea Sfintei Cruci a sfintelor icoane

Unul dintre cele mai importante obiecte de cinstire a creștinilor, dar contestat cu violență de adepții sectari, este Sf. Cruce: închinarea la cruce, în concepția lor, este idolatrie (Ieș. XX, 2-5). Dumnezeu a oprit închinarea la șarpe (IV Regi XVIII, 1-4); crucea este semnul blestemului (Deut. XXI, 22; Gal. III, 13) și obiect de batjocură, fiindcă pe aceasta s-a răstignit Hristos.

Aceeași confuzie gravă în mintea sectanților, nefiind în stare să deosebească cinstirea de închinare, asemenea poporului biblic, care nu înțelegea semnificația șarpelui de aramă și a început să i se închine.

Nici semnul, gestul exterior, nu scapă ochiului ager al sectarului: N-avem nevoie de „slujirea mâinilor omenești" (Fapte XVII, 24), ci închinarea trebuie făcută în duh și adevăr (Ioan IV, 23-24), deci „semnele" făcute sunt împotriva Bibliei, inclusiv semnul crucii.

Explicația: „Facerea mâinilor" aici se referă la temple Și capiște vech1 în care păgânii credeau că locuiește zeitatea lor sau își pot ține zeul închis să „nu-1 adore" sau să-l fure alții. Slujirea și închinarea în duh este o cerință a credinței. Cei curați cu inima văd pe Dumnezeu (Matei V, 8), cei nevinovați în cuget, curați la minte, cu mâini nepătate și care n-au luat în deșert sufletul lor vor primi binecuvântare (Ps. XXIII, 3-5). Semnul crucii nu-i înlocuirea lui Dumnezeu sau substituirea credinței, ci ajutor în urcușul spre mântuire. Învățătura ortodoxă precizează că Sfânta Cruce este cinstită ca un obiect folosit de Mântuitorul; dacă haina Sa făcea minuni (Matei IX, 20) cu atât mai mult altarul Său de jertfă (Evr. IX, 28). Ea a fost profețită în Vechiul Testament făcând chiar vindecări:

– șarpele de aramă (Num. XXI, 9); amintită de Mântuitorul (Ioan III, 14-15);

– i se mai zice „Pecetea lui Dumnezeu-Tatăl" (semnul T – thau, Ezechiil IX, 4-6);

– steag peste neamuri (Isaia LXII, 10) semn ales (Apoc. VII, 2-3; IX, 4);

– semn al biruinței și „drapel" al lui Hristos (Matei XXIV, 30). A fost cinstită de Sfinții Apostoli ca putere a lui Dumnezeu (I Cor. 1,18), lauda apostoliei (Gal. VI, 14). Crucea pentru creștini este armă împotriva diavolului. Ea este puterea lui Dumnezeu pentru noi, nebunie pentru păgâni, sminteală pentru iudei (I Cor. I, 23-24). Crucea este și semn de binecuvântare săvârșit în Vechiul Testament de către Iosif (Facere XLVIH, 13-14), Moise (Ieșire XVII, 11-12), Psalmist (Ps. XLIII, 5).

Sufletele rătăcite sectante se sperie apoi de orice imagine, găsindu-și refugiu în propriile texte biblice și atacând mai ales icoanele: Nu trebuie să ne închinăm la icoane oricât de artistic ar fi executate: Dumnezeu nu este asemenea aurului și argintului (Fapte XVII, 29); Domnul oprește închinarea la chipuri cioplite (Ieșire XX, 2-5; Deut. V, 6-9) care n-au nici o putere (Ps. CXXX1V, 14-18), iar pe Dumnezeu nu poți să-l zugrăvești pe icoană (Ieșire XXXIII, 20; Ioan I, 18; I Ioan IV, 12; I Tim. VI, 16).

Textele invocate de sectari sunt înțelese corect de către adevărații creștini, fiindcă icoana este imagine, transparență, ne duce cu mintea la chipul ei real, așa cum ochiul primește și transmite impresiile, așa cum fotografia înregistrează și redă adevărul, imaginea reală a persoanei, fără a falsifica originalul. Nu se poate reda ființa, existența lui Dumnezeu în icoană, dar imaginea Sa ne-a fost oferită cu certitudine prin întrupare (Ioan I, 14). Și așa cum trupul Mântuitorului n-a schimbat ființa dumnezeirii, tot astfel icoana nu modifică însușirile sau manifestările mântuitoare ale lui Dumnezeu. Idolul, tabloul, chipul cioplit, zeitatea au fost și rămân creații artistice de copleșitoare valoare în istoria culturii (Jupiter, Neptun, Afrodita, Baal, zeița înțelepciunii etc.), dar nu au corespondență, și n-au avut existență nu sunt reale, nu sunt icoane. Chiar din Vechiul Testament cunoaștem deosebirile: noțiunea de pesel însemna, printre altele, facerea mâinilor, obiect de „artă", idol (chip cioplit), totem, pe când temuna însemna realitatea, mărturia, evenimentul, descoperirea, arătarea… (copierea, „fotografia").

Doctrina ortodoxă învață că niciodată icoanele n-au fost confundate cu originalul (Dumnezeu, sfinți, îngeri) în mintea credincioșilor, dar totdeauna au fost și vor fi mărturii ale existenței lui Dumnezeu sfinților Săi. Acestea au fost și reprezintă manifestări sau ipostaze ale Dumnezeirii și trimișilor săi din istoria mântuirii (Nașterea Domnului, Învierea, Înălțarea, Schimbarea la Față, etc). Icoana nu frânează imaginația, ci întărește căutarea, dă certitudinea împlinirii, ajută evlavia, completează mijlocirea, nu înlocuiește persoana, ci edifică puterea rugăciunii, a legăturii cu chipul respectiv.

9.Eshatologia și Parusia

Vizionarii sectari de toate categoriile, înainte și după vremea lui Hristos, dar mai ales astăzi, terorizează lumea cu „apariția" Domnului la comandă sau după calculul lor. „Se poate cunoaște sfârșitul: Duhul le-a descoperit pe toate, chiar și cele viitoare" (Ioan XVI, 13), iar, noi, aleșii cei „adevărați" suntem fiii luminii, nu ai întunericului (I Tes. V, 4-5) susțin sectanții.

În versetul amintit Mântuitorul vorbește însă de trimiterea și Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, iar Sf. Ap. Pavel vorbește de lumina Evangheliei, care nu este de la oameni (Gal. I, 8).

Adepții advenți, mai ales, au un „horoscop" special pentru calcule, cifre și oameni: Semnele prevestitoare s-au împlinit (Matei XXIV, 15-35), antihrist s-a și ivit și a domnit 1260 de ani (Apoc. XIII, 5; Daniil VII, 25).

Iisus Hristos ne-a asigurat că „toate se vor împlini… la vreme și venirea este doar aproape" (Matei XXIV, 35; Fapte I, 7). Acest „aproape" în înțelepciunea divină este fără limită. Prin antihrist, Sf. Apostoli și Biserica au înțeles pe dușmanii și falsificatorii Evangheliei cei ce tăgăduiesc „întruparea" (II Ioan vers. 7) și nu pot înțelege consecințele ei.

Creștinii ortodocși așteaptă liniștiți și cu optimism venirea, fiindcă ei nu cred din frică (II Tim I, 7), ci urmează pe Hristos din dragoste (I Cor. XIII), n-au nevoie „a ști vremurile și soroacele" (Fapte I, 7; I Tes. V, 1-3), ci ei se străduiesc să lucreze cât este ziuă (Ioan IX, 4), fiindcă venirea va fi ca un fulger (II Petru III, 2- 10), văzută de către toți cei vii și cei morți (I Tes. IV, 15) și înviați.

Ereziile nu se opresc însă aici. Dat fiind faptul că fiecare sectă are doctrina sa proprie, învățăturile greșite legate de Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție sau inovațiile absurde inspirate de cele mai neașteptate sectoare ale umanului sau ale lumii create sunt în număr foarte mare. Enumerăm aici doar câteva secte cu o doctrină care nu are nimic în comun cu doctrina ortodoxă sau cu trăirea creștină în spirit evanghelic, cum ar fi: "Absolutismul" — sectă condusă de Robert Stern autointitulat Îngerul Cyclamen, care susține transformarea sufletelor după moarte în fluturi, apoi "secta Moon", întemeiată de Sun Myung Moon, care se prezintă, pe sine ca fiind noul Mesia, deoarece Hristos nu s-a arătat demn de misiunea pe care a primit-o. Două secte de-a dreptul ciudate și chiar hilare sunt cele ale adoratorilor cepei și ai ombilicului, elemente privite ca mijloace de atingere a desăvârșirii. Tot pe această linie se înscrie "Biserica șerpilor", o sectă de adoratori ai acestor reptile, sau Ovo-biologia lui Robert Vandelannote, care susține că universul a fost la origine un ou ouat de Dumnezeu, care El Însuși, de altfel, este un ou.

Exemplele pot continua, având în vedere pe de o parte slăbiciunea și credulitatea unor oameni, iar pe de altă parte perspicacitatea altora de a profita de naivitatea celor dintâi. Toate aceste doctrine sunt rezultatul unor minți bolnave și a unor oameni care nu au nimic de-a face cu creștinismul și care și-au lipit sufletul de plăcerile acestei lumi, oameni lipsiți de scrupule și de conștiință.

3.MORALA ORTODOXĂ ȘI MORALA SECTARĂ

În art. 9 al Simbolului de credință se spune: "Cred într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică". Biserica este sfântă pentru că sfânt este Hristos, capul acesteia, iar credincioșii, mădularele ei, sunt chemați să se împărtășească din sfânta Biserică prin Duhul Sfânt. În Biserică se află izvoarele Revelației: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. În ele sunt cuprinse poruncile Mântuitorului, dintre care cea dintâi este porunca iubirii. Ele îl cheamă pe om la desăvârșire: "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este" (Matei 5, 48), și îi oferă mijloacele pentru a ajunge la desăvârșire. Modelul suprem de sfințenie este oferit de Mântuitorul, iar de această sfințenie s-au împărtășit toți cei care au crezut și l-au mărit pe El, răbdând chinuri și moarte asemenea Lui, toate acestea în numele iubirii față de Hristos și față de semeni. Modelului suprem, s-au alăturat deci modelele sfinților, ale acelora care păzind, poruncile și învățătura adevărată a Bisericii, au primit cununa biruinței și a sfințeniei de la Hristos. Primii creștini, după cum constatăm în Faptele Apostolilor și în istoria Bisericii din primele secole, își subordonează nemijlocit viața lor credinței. Credința în Dumnezeul iubirii se leagă de împlinirea dublei porunci a iubirii: „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău… să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți". Izvorul moralei creștine este iubirea lui Dumnezeu. Modelul de viață morală al creștinilor este Hristos, care trăiește această iubire în forma ei cea mai înaltă.

Drumul pe care l-a urmat până astăzi morala creștină în istorie nu a fost uniform, dar diferențierile pe care le-a prezentat nu au fost străine de contextul istoric în care a fost trăită și transmisă. Astfel, în timp ce în vremea preconstantiniană morala creștină funcționa ca o antimorală în lumea idolatră, prin recunoașterea creștinismului ca religie oficială, lucrurile au început să se schimbe. Morala creștină a început să devină morala unei societăți mai largi și și-a pierdut însușirea de antimorală. Noul spațiu în care a continuat să funcționeze în calitate de antimorală a fost pustiul, unde s-a dezvoltat monahismul.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că morala creștină a fost exilată în pustiu. Dimpotrivă, Sfinții Părinți ai Bisericii din acea perioadă au accentuat cu tărie necesitatea împlinirii tuturor poruncilor de către toți creștinii și identitatea obligațiilor morale ale laicilor cu cele ale monahilor. După cum subliniază Sfântul Ioan Hrisostom, în afară de feciorie sau de celibat, care constituie o excepțională formă de angajare a monahilor în scopul celui mai statornic devotament față de voia lui Dumnezeu, toate celelalte principii morale și porunci ale monahismului aparțin conținutului unitar al moralei creștine.

Distincția între laici și monahi se mărginește doar la preferința pentru căsnicie sau celibat. Poruncile se adresează însă tuturor credincioșilor și responsabilitățile sunt comune tuturor. În practică însă, și mai ales în dinamica vieții Bisericii, lucrurile se diferențiază semnificativ. Avem în vedere în primul rând mediul de trăire duhovnicească a celor două categorii de credincioși. În cazul monahilor separarea de lume și de ispitele acesteia trimite la o viață mai aspră, ascetică, în timp ce în cazul credincioșilor laici confruntați cu greutățile vieții și cu ispitele de tot felul putem vorbi de o urcare mai lentă pe treptele spre desăvârșire. Aceasta nu înseamnă însă că sfinții Bisericii au trăit doar în comunități monahale. Avem în primul rând exemplul martirilor Bisericii, care au trăit înainte de punerea bazelor monahismului, apoi a sfinților trăitori în lume, mulți dintre ei necunoscuți, prăznuiți de Biserica Ortodoxă în Duminica tuturor sfinților.

Ortodoxia prelungește peste veacuri în viața credincioșilor spiritul creștin autentic, așa cum l-a revelat Iisus Hristos și cum ni l-a transmis epoca Bisericii ecumenice. Ortodoxia nu e numai dreaptă credință, ci și dreaptă trăire, nu e numai adevăr dogmatic, ci și viață morală autentic creștină. A învăța drept Adevărul și a face, a împreuna Adevărul și viața într-o unitate deplină, este ceea ce cere Mântuitorul de la credincioși și ceea ce aceștia și năzuiesc să împlinească.

De aceea, când punem problema caracterelor fundamentale ale moralei ortodoxe, ne dăm seama de la început că acestea sunt întocmai caracterele fundamentale ale moralei creștine, ale moralei întrupate în viața Bisericii creștine încă dintru începuturile ei. Tipul ,moral ortodox este tipul moral al Bisericii primare, tipul moral autentic creștin. Păstrând neștirbită comoara dată de Mântuitorul și fructificată de epoca patristică, Biserica Ortodoxă a păstrat neștirbit spiritul moral creștin, ferindu-l de o mulțime de devieri și răstălmăciri. De aceea viața și învățătura morală ortodoxă este în continuitate cu viața și învățătura morală cea dintru început: e același duh, care pulsează în viața credincioșilor din primele veacuri și în viața credincioșilor de azi! Fizionomia morală ortodoxă a rămas neschimbată: e cu adevărat Duhul lui Hristos, care plăsmuiește viața credincioșilor în toate vremurile.

Morala ortodoxă este, deci, morala creștină prin excelență, morala care a înnoit viața credincioșilor și o înnoiește mereu în duhul și adevărul lui Hristos.

Aceasta e caracterizarea ei generală. Dacă identificarea moralei ortodoxe cu însăși morala creștină este evidentă, enumerarea caracteristicilor fundamentale ale ei nu e tot atât de simplă. Unii s-ar putea opri la câteva virtuți principale, care constituie trăsături esențiale ale tipului moral ortodox, cum ar fi spre exemplu: iubirea, bunătatea, smerenia ș. a. Alții s-ar referi la tendințe spirituale generale, ca: accentuarea elementului divin și contemplativ, îndreptarea spre transcendent etc. Altora li s-ar părea mai edificatoare o expunere a principiilor morale ortodoxe, care ar fi însăși scheletul vieții morale. Nu suntem împotriva acestor prezentări ale problemei, căci fiecare își are justificarea sa și folosul său. Noi însă ne-am propus să evidențiem câteva coordonate fundamentale ale moralei ortodoxe, care sunt liniile largi de dezvoltare ale vieții morale ortodoxe. Acestea le găsim în viața tuturor credincioșilor, de la începutul Bisericii până astăzi. Și de aceea le considerăm drept caracteristici fundamentale ale moralei ortodoxe. Ele pot fi concentrate în următoarele trei elemente, strâns legate întreolaltă: hristocentrismul, sobornicitatea și creșterea duhovnicească.

Viața morală ortodoxă are un profund caracter hristocentric. Câteva aspecte ale acestui hristocentrism le vom prezenta în cele ce urmează.

În primul rând, Iisus Hristos este întruparea și descoperirea desăvârșită a moralei creștine. El este modelul moral suprem. Într-adevăr, Mântuitorul pune ca ideal moral creștin desăvârșirea lui Dumnezeu: „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este" (Matei V, 48). Totuși Dumnezeu-Tatăl este nevăzut. Desăvârșirea Lui are un caracter accentuat transcendent, deși se manifestă și în lume. Este, însă, un fapt constatat, că oamenii, în genere, spre a fi cuceriți de un ideal moral, spre a fi transformați și ridicați la o viață morală superioară, au nevoie de un model, de o personalitate morală, în care să vadă întrupat idealul respectiv în mod concret. Nimic nu cucerește, nu entuziasmează, nimic nu transformă, cu așa putere ca întâlnirea cu o personalitate morală excepțională, prin care idealul moral este viață, este duh, este putere. Viața morală cere cu necesitate întruparea idealului în personalități. Vedem de aici cât de mult ea depășește nu numai perspectiva legalistă, ci și perspectiva idealului abstract.

Morala creștină împlinește această condiție necesară vieții morale. Ea are în persoana și viața lui Iisus Hristos întruparea neegalabilă a desăvârșirii divine, a idealului moral creștin. Desăvârșirea divină apare în chip și viață omenească, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. De aceea cel ce vede pe Fiul, vede pe Tatăl; cel ce cunoaște pe Fiul, cunoaște pe Tatăl (Ioan XXII, 45; XIV, 7, 9). Deci idealul desăvârșirii „așa cum Tatăl desăvârșit este", ia trup sub ochii noștri, se concretizează prin Cel ce a fost „om asemenea nouă" și a viețuit între noi ca un om. Aceasta este marea minune că Dumnezeu „trup s-a făcut și s-a sălășluit între noi, plin de har și de adevăr" (Ioan I, 14).

Dar fiind „asemenea nouă", El este totodată mai presus de toți oamenii. În El găsim totalitatea virtuților, într-o formă pură, desăvârșită, lipsite de orice imperfecțiune. Mântuitorul se dă pe Sine ca model. El ne cheamă să mergem „după El", lepădându-ne de noi înșine, urmăm Lui (Matei X, 38, XVI, 24). El ne spune: „învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima" (Matei XI, 29), „căci pildă v-am dat, că precum v-am făcut Eu și voi să faceți" (Ioan 13, 15). Dar nu numai în ce privește lepădarea de sine, blândețea și smerenia ni se prezintă Iisus Hristos ca model, ca „pildă", ci și în privința altor virtuți și îndeosebi în privința iubirii. Iubirea de aproapele nu este numai o poruncă, ci este întrupată în modelul desăvârșit al persoanei și vieții lui Iisus Hristos. De aceea porunca Vechiului Testament: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" este desăvârșită, devenind o „poruncă nouă", prin faptul că modelul iubirii este Iisus Hristos. „Să vă iubiți unii pe alții", nu este ceva vag, fără contur, ci are un chip concret: „așa cum v-am iubit Eu pe voi". Vedeți cum v-am iubit Eu, cum am iubit Eu pe om, și așa – după pilda Mea – să vă iubiți voi unii pe alții.

Iubirea lui Iisus Hristos față de om devine modelul suprem, criteriul desăvârșit, al iubirii noastre față de semeni (Ioan XIII, 34).

Iisus Hristos, modelul desăvârșit, strălucește de-a lungul veacurilor și atrage spre El pe toți credincioșii, care vor să devină asemenea Lui, să fie „imitatorii" Lui. La temelia vieții morale creștine, a tuturor elanurilor morale creștine și a tuturor realizărilor morale creștine, nu stau o sumă de porunci, sau un ideal moral abstract, ci stă persoana și viața lui Iisus Hristos, care este „pilda" tuturor credincioșilor până la sfârșitul veacurilor. De aceea morala creștină, morala ortodoxă, nu e legalism, ci viață, nu e literă ce omoară, ci duh „care face viu". Ea se adapă din izvorul veșnic viu al modelului desăvârșit: Iisus Hristos.

Al doilea caracter fundamental al moralei ortodoxe este sobornicitatea. Aceasta este nedespărțită de hristocentrism. De fapt, hristocentrismul poate avea caracter individualist sau caracter sobornicesc (comunitar). Astfel, în concepția protestantă se pune accentul pe individ, nu pe comunitate: fiecare credincios intră singur în relație cu Iisus Hristos. Tot perspectiva individualistă stă și la temelia catolicismului, însă în sens opus. Dacă protestantismul promovează individualismul anarhic, catolicismul promovează individualismul monarhic (imperial) sub forma papocentrismului. Nu fiecare credincios în parte intră în relație cu Hristos, ci Hristos are ca locțiitor pe papa, a cărui interpretare este absolut normativă pentru toți credincioșii, pentru întreaga Biserică. Chipul Lui Hristos, așa cum îl înțelege unul singur (papa), este absolutizat și impus tuturor. Dacă te supui papei ai pe Hristos. Hristocentrismul devine astfel papocentrism, adică ascultare absolută de unul singur, care concentrează în sine totul. Nu numai Hristos e cap Bisericii, ci și papa. Biserica este deci „trup" nu numai față de Hristos, ci și față de papa.

Față de aceste două forme ale hristocentrismului individualist, care fărâmițează pe Hristos sau îl cezarizează, adăugând la trăsăturile chipului Lui linii egocentrice sau papiste, Ortodoxia propune hristocentrismul sobornicesc (sau comunitar). Acesta este corespunzător Sf. Scripturi și spiritului Bisericii ecumenice, a primelor veacuri creștine. Aici raportul nu mai este: Hristos-credinciosul, sau Hristos-papa, ci este: Hristos-Biserica. Într-adevăr Mântuitorul n-a venit în lume ca să rămână singur, sau ca să mântuiască pe câțiva ucenici, sau ca să-și desfășoare lucrarea prin unul singur. El a venit în lume, ca să mântuiască lumea, să înnoiască lumea. El este rădăcina cea nouă, Adam cel nou, din care crește o omenire nouă, pătrunsă, transformată de duhul Lui. El este trunchiul, din care se dezvoltă copacul cel nou, cu ramurile, frunzele, florile și fructele Iui, copac care viază prin sevele duhului lui Hristos; El este capul, care-și plăsmuiește un „trup", în care pulsează viața Lui și care este „întruparea" duhului Lui. Hristos este „capul" pentru că El este viața și unitatea Bisericii, izvorul harului divin, ce însuflețește Biserica, conducătorul și forța de creștere și desăvârșire a Bisericii; iar Biserica este „trupul lui Hristos" pentru că Hristos viază într-însa și Duhul lui Hristos este „sufletul" ei. Biserica este continuarea „întrupării" lui Hristos în lume.

Sobornicitatea constă deci în faptul că credinciosul nu e un izolat, ci e de la început „membru" al Bisericii (al comunității bisericești). El face parte dintr-un „trup", dintr-un organism, dintr-un întreg, e solidar cu întregul și cu celelalte „membre" ale acestui întreg. El este integrat în comunitatea bisericească și, pătruns de viața ei, participă la propășirea ei. În relație cu Hristos, el e totdeodată în relație cu Biserica, al cărei „membru" este. Din punct de vedere moral, credinciosul în primul rând se știe „mădular" al Bisericii, parte a unui întreg. Biserica e „mama" lui duhovnicească: în el pulsează duhul Bisericii, și viața și dezvoltarea lui e condiționată de măsura în care el este un mădular viu al Bisericii. Biserica, prin harul lui Hristos, îl naște la viața cea nouă, îl călăuzește, îl hrănește duhovnicește, îi oferă toate mijloacele necesare desăvârșirii. Ea e mediul haric necesar desăvârșirii lui duhovnicești.

Al doilea aspect al sobornicității este relația de iubire cu celelalte „mădulare" ale Bisericii. Întrucât toți credincioșii sunt mădulare ale Bisericii între ei există o unitate și o interdependență. Voia lui Dumnezeu este „ca să nu fie dezbinare în trup, ci să se îngrijească mădularele la fel unul de altul. Și fie de pătimește un mădular pătimesc toate mădularele împreună cu el, fie de se cinstește un mădular se bucură toate mădularele împreună cu el" (I Cor. XII, 21, 24-26). E vorba, deci, de o completare reciprocă și o solidaritate între mădulare. Nimeni nu mai este izolat, ci e în solidaritate cu ceilalți, nimeni nu-și mai e suficient sieși, ci are nevoie de ajutorul și dragostea celorlalți; nimeni nu se îngrijește numai de sine, ci are grijă și de ceilalți; nimeni nu e răspunzător numai pentru sine, ci și pentru ceilalți. Bucuria unuia este și a celorlalți; întristarea unuia este și a celorlalți, biruința unuia este și a fraților lui; căderea unuia îndurerează și pe ceilalți. Așa purtăm sarcinile unul altuia, ne sprijinim unul pe altul pe calea mântuirii (Gal. VI, 2; Efes. IV, 25).

S-ar părea că, în cadrul acestui hristocentrism sobornicesc, persoana nu mai are nici un loc, sau are un loc neînsemnat. Contra acestei impresii, putem spune că aici este cadrul cel mai potrivit de creștere duhovnicească, de formare a personalităților morale creștine. Numai credinciosul, care viază în Hristos și în Biserică are condițiile necesare să crească duhovnicește până la înălțimea unei personalități morale creștine. Am zis: să crească duhovnicește, pentru că morala creștină pune accentul pe transformarea lăuntrică, pe sporirea forțelor spirituale, personalitatea caracterizându-se printr-o bogăție spirituală deosebită. Această transformare lăuntrică și creștere în duh nu e posibilă prin legalism sau prin disciplină exterioară. Ea e posibilă numai prin comuniune cu Iisus Hristos și prin comuniune cu toți cu care una suntem în Iisus Hristos, adică prin hristocentrism și sobornicitate. De aici accentul pe iubire, prin care ne unim cu Hristos și cu Biserica, cu frații noștri.

Se înțelege că această creștere duhovnicească nu se întâmplă de la sine în mod spontan. Ea cere angajarea tuturor forțelor credinciosului în lupta împotriva păcatului și pentru asemănarea cu Hristos. În Iisus Hristos, în Biserică, am devenit creatură nouă. Avem în noi toate forțele necesare cuceririi desăvârșirii morale. Colaborând în mod consecvent cu Hristos, cu Biserica, ducând "lupta cea bună, ajungem să biruim uneltirile răului și să progresăm în virtute. Creșterea duhovnicească este rezultatul colaborării necontenite cu Iisus Hristos, cu Biserica. Nu ne desăvârșim singuri, ci în Hristos și în Biserică, dar spre a ne desăvârși trebuie să punem în lucrare și toată puterea noastră.

În concluzie putem afirma că morala ortodoxă deține principiile de viață creștină autentică oferite Bisericii de către Mântuitorul Iisus Hristos atât prin învățătura Sa cât și prin modelul Său suprem de viață. Modelul de viață creștină prin excelență este oferit deci de Mântuitorul și de sfinții Săi care L-au imitat și, alături de poruncile Sale, constituie fundamentul moralei ortodoxe. De altfel morala oricărei religii se află în strânsă legătură cu credința mărturisită de aceasta, morala reieșind din învățătura sau doctrina religiei sau a confesiunii respective.

În ceea ce privește morala sectară, aceasta se îndepărtează de morala creștină autentică ca și doctrina sectară, cele două aflându-se, după cum am arătat mai sus, într-un strâns raport de identitate. Este logic că o dată ce învățătura propovăduită de Mântuitorul a fost deformată și morala să fie la fel, deformată, astfel încât se poate vorbi în unele cazuri de-a dreptul despre imoralitate. Această deformare a moralei merge în paralel cu deformarea învățăturii creștine. Ca urmare nu trebuie să ne mire lipsa totală a moralității sau o degradare acută a ei acolo unde și doctrina este total străină de spiritul Evangheliei lui Hristos.

Dacă unii neoprotestanții și-au stabilit anumite criterii religioase, sectele „creează" credințe în fiecare zi și se adaptează în diferite societăți într-un ritm nebănuit. Isterismul sectar, groaza au luat locul cumpătării și dragostei. Forțele destinului sectar, în brațele căruia trebuie să te arunci, sunt mai puternice decât zeii antichității; perversitatea și proxenetismul au depășit prostituatele lumii vechi descompuse. Familiile sectare, traiul comunitar mixt, fără rușine, a devenit un pericol uman. Sexualitatea și homosexualitatea sunt acte de „frățietate", încât indivizii — nu le mai zicem oameni – s-au coborât sub nivelul instinctelor animalice. Pe de altă parte, mutilările, flagelarea, postul extenuant etc. sunt mijloace de „a scoate" pe diavol din „cei posedați".

Vom prezenta în cele ce urmează „crezul moral" al câtorva dintre sectele care împânzesc astăzi lumea și duc o propagandă religioasă axată tocmai pe slăbiciunile umane, pe fondul cărora reușesc de multe ori să-și ducă la bun sfârșit planul lor de-a dreptul nociv pentru spiritualitatea și morala creștină. Majoritatea acestor secte propagă sexualitatea, văzută ca mijloc de purificare, bineînțeles sub o formă mascată, atribuindu-i-se calități și sensuri care îi învăluie adevărata față și o legitimează în ochii adepților creduli.

Astfel secta Copiii lui Dumnezeu creată în 1969 de către David Berg, autointitulat Moise David, se pronunță în favoarea incestului, a relațiilor sexuale libere, negând sfințenia căsătoriei și a familiei, încurajând chiar prostituția în cadrul sectei pentru satisfacerea intereselor personale ale conducătorului acesteia. Un fost adept al sectei explica faptul că fetele când intră în comunitate nu știu că vor deveni "femei ușoare ale lui Dumnezeu", "sclave de amor". După ce sunt supuse lecturii și îndoctrinării cu toate scrisorile lui Moise David, acestea sunt obligate ca în fiecare seară, îmbrăcate cu rochițe transparente (în sectă este interzisă purtarea sutienelor), să frecventeze baruri și discoteci pentru a racola adepți cu bani și influență. Când adeptele reușesc să prindă în "plasă " un "pește potrivit", el este invitat la "centru ". Aici, fata urcă cu el în cameră după care trebuie să întocmească un raport detaliat, asupra a tot ceea ce s-a petrecut. În felul acesta victima este repertoriată, obținându-se asupra personalității sale informații prețioase.

În 1974, Nelson Rockefeller, pe vremea aceea guvernator al New York-ului, a solicitat Oficiului de fraude pentru organizațiile caritabile o anchetă, asupra acestei secte. La data de 30 septembrie a anului respectiv, Herbert Wallenstein prezintă raportul întocmit pe baza audierilor a peste 70 persoane: 34 părinți, 14 foști adepți ai sectei și 20 persoane care cunoșteau bine secta, interogați în timpul unor proceduri judiciare. Totodată au fost analizate și o serie de scrisori emise de Moise David. Raportul precizează că însuși Berg practică ceea ce predică, deoarece el s-a căsătorit eu mai multe femei, deși este căsătorit legitim cu soția sa, Jane. În plus, el organizează căsătorii colective, obligând pe adeptele sectei să aibă relații sexuale în public. O fată de 14 ani a declarat poliției că a fost violată de "episcopii" sectei (copiii lui Berg) și, plângându-se acestuia, el a răspuns că trebuie să fie mândră dacă va naște copii pentru comunitate, pentru că aceasta este dorința lui Dumnezeu: să se înmulțească lumea.

Secta creată de Berg nu se limitează numai la sex. Banii joacă un rol important în noua religie inventată de Moise David. Noii adepți trebuie să semneze la intrarea în sectă un acord prin care promit să doneze sectei toate bunurile și veniturile prezente și viitoare, să urmeze doctrina sectei și să părăsească totul.

Imoralitatea aceasta este preluată și de către sectele satanice, dar cu o fațetă mai dură, fiind combinată cu fel de fel de acțiuni demonice, produse ale unor imaginații bolnave, care culminează de multe ori cu crima. În țările Europei și în Statele Unite ale Americii, își desfășoară activitatea o sumedenie de biserici și secte cu caracter satanic. Vom prezenta unele dintre acestea pentru a demonstra faptul că ignoranța, naivitatea și credulitatea sunt până la urmă – și trebuie s-o spunem cu durere – elemente ale prostiei de care beneficiază escrocii.

Din "doctrina satanismului" trebuie reținut însă, în primul rând, aspectul său ce se vrea de natură filosofică, deoarece propagă ideea forței, a sângelui pur, a celui mai tare, ceea ce înseamnă, în esență, fascism și rasism.

În general, așa-zisele ceremonii ale sectelor satanice îmbracă totdeauna un caracter sado-masochist și, de cele mai multe ori, de orgie. Scenele și gesturile obscene, provocările sexuale fac parte din așa-zisul "serviciu divin" din care nu lipsește bineînțeles "împărtășania" care nu este altceva decât drogarea adepților participanți la "ceremonia satanică".

În țările europene, funcționează mai multe secte cu acest caracter. Astfel, la Paris în 1980, un anume Hades a creat într-un imobil în apropiere de piața Etoile, „Asociația lui Satan", unde adepții practică magia neagră. Tot la Paris funcționează o așa-zisă asociație „Ultima A", membrii acesteia propunându-și să studieze și să sintetizeze, din punct de vedere științific – oare ce poate fi științific în lumea aberației? – doctrina tuturor curentelor luciferiene.

Nici zona orașului Lyon nu este lipsită de adepți ai satanei. Un preot catolic caterisit, pentru a se răzbuna și a-i face concurență bisericii din care a fost îndepărtat, a creat și el o sectă: Neo-luciferienii, ai căror adepți organizează, sub conducerea sa, "ceremonii negre" ce, în realitate, nu sunt decât pretexte de refulare perversă.

În Italia, țară, așa cum se știe cu populație de religie preponderent catolică, mai precis în regiunea Toscanei, există o organizație luciferiană intitulată „Myriam" ce are filiale și în sud-estul Franței. "Marele maestru " al organizației se numește Ciro Fornisano. Și pentru că în lume sunt "cavaleri" a fel de fel de ordine, ai Crucii, ai Lunii, ai Soarelui și ai nu mai știu ce, luciferienii din Franța au constituit și ei un "ordin ". Este vorba tot de o sectă pe care au denumit-o „Ordinul Verde". Doctrina acesteia demonstrează, însă în mod clar că este o organizație rasistă: „puritatea sângelui și obiceiurilor sunt lucruri pe care trebuie să le apărăm, căci sângele biologic influențează capacitatea și comportamentul individului; fiind neîndoielnic faptul că sângele unui arian diferă, de cel al unui bantu", precizează primul principiu al sectei. "Maestrul" ordinului, Claude Deplace, arăta că, "practicile fizice nu trebuie să fie confundate cu serviciile corporale, deoarece în ciuda aparențelor, permit prin durere depășirea de sine " și tot el preciza că „în sectă, în caz de greșeală, noi practicăm flagelarea sau ședințe de umilire".

Ce diferență există atunci între această „filosofie", aceste practici ale violenței, între aceste așa-zise biserici luciferiene și secta de tristă amintire Templul poporului, ce în 1978, în Guyana, a făcut 920 victime, printre care și fondatorul ei, Jim Jones?

Dar să revenim la Los Angeles. Trebuie știut că el rămâne totuși în capul listei marilor metropole ce numără cele mai multe biserici și secte, având ca obiect de adorație cele mai fanteziste și fabuloase lucruri. Aici, în prezent, sunt peste 400 de indivizi care se pretind a fi "Hristos reîncarnat" pe pământ. Și tot aici, un anume Szandor La Vay, fost îmblânzitor de animale, a părăsit arena circului și cuștile leilor, punând pe picioare o afacere, mai bănoasă, bineînțeles. A scris și a publicat – ce credeți?- o Biblie satanică, creând astfel biserica cu același nume. Și pentru că orice biserică trebuie să aibă un „cap", și grăbit să nu i-o ia altul înainte, La Vay s-a autodeclarat „reprezentant absolut al lui Belzebuth pe pământ". El a creat și o ierarhie a bisericii pe care a împărțit-o în trei clase: vrăjitori, magicieni și ucenici. Cei peste 40.000 de membri, organizați în comunități, practică "ceremonia neagră", folosind ca altar o cruce răsturnată pe care se sacrifică în mod sadic animale, iar adepții beau sângele acestora amestecat cu alcool și droguri, după care așa-zisul oficiu divin se termina în orgii.

Din esența doctrinei sectei trebuie reținut însă motto-ul „Bibliei": "instaurarea legii celui mai tare pe Pământ, suprimarea dușmanilor, a celor slabi și incapabili", noțiuni prea bine cunoscute din perioada nazismului. Este de notat faptul că „bisericile” și sectele satanice se bucură de sprijinul grupărilor neo-naziste ce le dau o "mână de ajutor" pentru organizare și de unde apoi își recrutează membrii.

O altă înstrăinare de preceptele doctrinare și morale creștine este adusă de secta Moon, întemeiată de Sun Myung Moon, care s-a autoproclamat drept noul Mesia, susținând că el este de fapt autenticul Mesia deoarece Iisus a eșuat în misiunea Lui. Eșecul lui Hristos constă în faptul că nu a întemeiat „familia perfectă", cum de altfel nu au reușit nici Adam și Eva și nici celelalte personaje excepționale din Biblie. Singurul care a reușit acest lucru în accepțiunea lui Moon este el însuși.

Aderarea la sectă se face prin așa-zisa „căsătorie în grup", care reprezintă momentul central al cultului sectei. Un lucru des întâmplat în cadrul acestor căsătorii este acela că cei doi aderanți, chemați pentru „căsătorie" se cunosc doar în ziua efectuării acesteia. Printre practicile sectei se numără și exorcizarea prin flagelare, o practică extrem de violentă cu caracter expiator, însoțită de pedepse administrative de 30 și 40 de zile de izolare, toate acestea încadrate într-un program infernal cu drept de somn doar la cinci ore pe noapte și cu o alimentație săracă și numai pe bază de orez.

Ziarul New York Times din 16 septembrie 1974, pe baza unor declarații, menționează faptul că Moon a fost arestat pentru adulter, pentru bigamie și pentru practici sexuale pedepsite de lege. Oricum, un fapt este cert: "profetul" a divorțat de trei ori până să descopere pe „noua Evă" – o studentă de 18 ani cu care s-a recăsătorit. Acesteia, el i-a oferit un adevărat paradis terestru.

Moon, care în urmă cu 20 ani nu avea nimic, astăzi are o avere evaluată la câteva sute milioane de dolari, ducând o viață princiară. Are multe vile luxoase în diferite țări, castele, iahturi, avioane particulare, automobile blindate etc.

Liniștea și pacea dau oamenilor stabilitate morală și echilibru sufletesc. Tulburările sufletești aduc afecțiuni nevrotice și fizice și din această cauză – neexplicată sau neluată în seamă – au apărut și o puzderie de secte creștine și religioase. Și două boli sufletești, mai bine zis patimi: mândria și lăcomia au creat psihoza ereziarhă în primele veacuri creștine și s-a transmis până astăzi. Fenomenul morbid sectar nu poate fi nici nou-testamentar, nici vechi, ci aparține și se constată la toate religiile naturiste.

În ceea ce privește ,.psihologia" religioasă și cea sectară facem această delimitare, fiindcă Biserica lui Hristos nu se oprește la o oarecare psihologie, veche sau mai nouă, ci are caracter de permanență și o societate sau alta nu constituie un punct totalitar în „psihanaliza" Bisericii. Psihologia religioasă sectară este un amestec bizar de „spuse" evanghelice cu starea psihică a indivizilor la apariția sectei sau religiei. De aceea se întâlnește fenomenul firesc al evoluției la toate grupurile religioase, fenomenul adaptării și chiar modificării „credinței inițiale”. Or, Hristos același este, ieri, azi și în veac (Evrei XIII, 8) și descoperirea lui Dumnezeu a avut loc treptat tocmai pentru a fi înțeleasă: „Mai întâi Dumnezeu s-a descoperit prin părinții noștri (patriarhi), apoi prin profeți și mai pe urmă prin însuși Fiul Său." (Evrei I, 1 —7). Sectarii justifică „credința", care este independentă de Dumnezeu, prin idei și teorii filosofice. Ei nu mai sunt nici creștini, nici credincioși, ci niște creduli fanatici cu niște principii neverificate, de aceea afectivitatea a fost înlocuită cu ferocitatea, iubirea interioară cu niște legi de clan absurde în contrazicere cu morala creștină și filosofică, cu morala publică și cultura modernă. „Cultul" crimei spirituală sau fizică — șterge și înlătură de la adepții sectari nu numai iubirea de aproapele, ci chiar sentimentele și emoțiile umane. Din cauza lipsei de afecțiune și apoi inhibiție religioasă părăsesc familia sau practică destrăbălarea și proxenetismul în interiorul grupului, neglijează copiii sau cer părăsirea țării unde s-au născut pentru a merge „la frați" în altă parte. Expresiile de „frate" și „soră", de „tu" și „eu" sunt niște expresii gratuite, de atracție, ca apoi să se arate prăpastia.

CAPITOLUL III

ATITUDINEA SECTARĂ FAȚĂ DE STAT

1. IMPLICAREA SECTELOR ÎN VIAȚA POLITICĂ

În lucrarea prozelitistă sectară un loc important îl are, bineînțeles, și clasa politică, organele politice conducătoare putând asigura o mai bună și mai rapidă funcționare a acestei lucrări. Dacă unele secte caută să racoleze, printre alții, și demnitari de stat, altele desfășoară activitatea pornind direct de la înalta clasă politică. Este cazul concret al masoneriei, a cărei ideologie a fost și este împărtășită de numeroși oameni politici, dar și de către unele formațiuni politice.

În ceea ce privește timpul apariției, nu este exclus ca „masoneria" sau meseria de a face Case Domnului, Templu Atotțiitorului, Cortul Mărturiei, Zigurate sau Locașuri Cerului (Soarelui, Lunii, Stelelor etc.) să aibă origine foarte veche, imemorială. Toate religiile și civilizațiile omenirii sunt cunoscute – cât este posibil – din zidiri, din monumente: iată întâia dovadă a „meseriașilor". Să nu uităm monumentele vechi și „minunile" antice de pe continentele înfrățite (Europa, Asia, Africa, America, Australia, Oceania, etc): civilizațiile sumeriene, babiloniene, feniciene, egiptene, semitice și mozaice, plecând de la Turnul Babilonului (Ziguratul) și până la Templul lui Solomon. Zorobabel, se știe, reface Templul lui Solomon. Au urmat dominațiile elină și romană, lumea cultă a vremii luând contact direct cu civilizația biblică, inclusiv cu construcțiile, prin traducerea Septuagintei (sec. al IV-lea i. Hr.). În acest timp, meșterii se răspândesc în Imperiul roman, mintea și instrumentele lor ajung simboluri ale construcțiilor sub „Ochiul Providenței", în triunghi sau în echer. Celebrele locuri de discuții și dialog (agora, sinagoga, bazilica) sunt ridicate cu fast și pricepere de „meșteri" cunoscuți sau „anonimi". Nici monumentele funerare nu sunt neglijate.

Deși persecutat de evrei și păgâni, creștinismul a preluat planul edificiilor vechi pentru religia nouă. Constantin cel Mare a folosit „meșterii" din plin pentru refacerea Locurilor Sfinte. Cel care a strâns „meșterii" din toată lumea creând o artă de culme a fost împăratul Justinian. De acum, arta creștină (arhitectură, sculptură și chiar pictură – ulei, frescă, mozaic) intră definitiv în serviciul Cultului divin public și particular. Sfânta Sofia din Constantinopol uluiește și astăzi.

Apariția islamului (secolul al VII-lea) a fost un nou prilej de a capta o bună piață a construcțiilor. De la turnurile clopotniță, acum se trece la minarete împodobite de mintea și brațele „meșterilor".

În epoca cruciadelor, „meșterii" trec la arme, cu însemne creștine (crucea plus ustensile ale „zidarilor"), alții formează sau intră în ordine monahale. Mulți devin cavaleri în Apus sau Orient și destui îi apără pe suferinzi și bolnavi. Așa a rămas în istorie Crucea Sf. Ioan (Botezătorul sau de la Malta).

După cruciade au început să apară însemne masonice chiar între membrii Curiei Romano-Catolice. Toți marii artiști ai Renașterii erau „sponsorizați", încurajați și ajutați de societăți de „binefacere" (mai ales Crucea Roz).

Pre-reformatorii englezi au fost cei ce au tras semnalul de alarmă. Luther și Calvin, atacând papalitatea și bogăția castei clericale, au dus la îndeplinire intuițiile și intențiile înaintașilor. Acum încep să „țipe" unii cavaleri și să se miște unele scaune. Intervenind puternicul spirit național și datorită perioadei Evului Mediu (450- 1517), masonii lasă „mistria și cumpăna" și trec la arma ucigașă valabilă până la sfârșitul lumii: intriga. Acum încep să cadă capetele prinților și regilor, asmuțindu-se unii pe alții.

Obârșia sigură a masoneriei datează din anul 1717 și țara în care s-a organizat întâia oară este Anglia. De la introducerea reformei religioase scăzuse și în Anglia, ca și în alte țări, zelul credincioșilor și al comunităților pentru înălțarea de biserici monumentale. Aceasta a avut ca urmare decăderea breslei zidarilor liberi, care nu mai găseau de lucru decât prea puțin. În aceste împrejurări critice pentru ei, Teofil Desaguliers, predicatorul reformat al Curții regale, predicatorul James Anderson și arheologul George Payne își propuseseră sa dea breslei zidarilor liberi altă menire, și anume: zidirea unui templu spiritual în inima omului prin cultivarea a ceea ce este „bun, nobil și frumos", cu alte cuvinte o moralitate fără religie, deci atee și întemeiată numai pe rațiune.

Patru societăți de zidari liberi se întruniră în ziua de 24 iunie 1717 într-un restaurant din Londra, unde puseră bazele societății „Off Free Stanes Masons" și consimt să urmărească scopul propus de cei trei bărbați. Aceasta a fost ziua întemeierii francmasoneriei albastre sau englezești, începutul lojelor Sf. Ioan, cum s-a mai numit, în amintirea Botezătorului, a cărui naștere este 24 iunie.

Ideile masonice au prins repede și s-au răspândit cu iuțeală în toate țările din apusul Europei, câștigând un mare număr de membri îndeosebi din pătura cultă a societății dar și dintre capetele încoronate.

Francmasoneria s-a schimbat însă la față și a luat îndată înfățișări diferite, urmărind alte scopuri, datorită elementului mozaic care a pătruns în ea masiv și a aservit-o intereselor lui naționale. Într-adevăr, evreii, care au pus stăpânire în toate țările pe finanțe, industrie, comerț, presă, etc. Aceștia nu puteau lăsa să le scape din mână un instrument de dominație așa de minunat cum avea să fie masoneria.

După obârșie, francmasoneria nu este, așadar, ceva care să se impună prin vechimea sa, iar trecutul ei este pătat de crimă și sânge. În țările catolice și cu deosebire în Franța, francmasoneria s-a folosit de orice fel de arme împotriva Bisericii și a monarhiei. Enciclopediștii și mai toți făuritorii și capii marilor revoluții au fost considerați francmasoni. Intrigile pe care ei le-au țesut, calomniile pe care le-au pus în circulație și în genere mijloacele de care s-au servit ca să o doboare pe Maria Antoaneta vor rămâne pentru totdeauna o pată de neșters pe numele de francmason.

Ce este francmasoneria? „Uniunea masonică” zice o carte de instrucție pentru francmasoni „este comunitatea nevăzută, mai presus de granițe, de rasă, de culoare, de naționalitate, de clase, de stări, într-un cuvânt de toate deosebirile dinafară dintre oameni, care trece anume chiar peste deosebirile dinăuntru de credință religioasă, de confesiune și de concepție despre lume a tuturor personalităților din trecut, prezent și viitor care s-au străduit pentru înnobilarea lor și desăvârșirea omenirii".

Mai întâi, pentru ce este secretă masoneria, pentru ce nu lucrează la lumina zilei, dacă nu are nimic de ascuns, dacă nu urmărește alt scop și nu folosește alte mijloace decât cele mărturisite, care n-au pentru ce să fie tăinuite? Francmasoneria pretinde că lucrează pentru întronarea în lume a celor trei principii ale marii revoluții franceze: libertate, egalitate și fraternitate, și că în activitatea ei dă dovadă de cea mai largă toleranță. Iată de ce religiile și mai ales creștinismul trebuie să fie atente.

Toate partidele politice pentru „dreptate" socială (socialiste, democratice, muncitorești și chiar republicane – conservatoare – laburiste) au la bază un picior sau un spătar al lojilor masonice.

Pentru răspândirea ateismului în lume, francmasoneria duce o înverșunată lupta fățișă. Război lui Dumnezeu! Ură lui Dumnezeu!, a strigat în plin congres internațional un cunoscut mason, iar altul a zis: „Infamul este Dumnezeu. Trebuie să zdrobim infamul". Cum masoneria este organizată de evrei, războiul dus de ea este îndreptat cu îndârjire împotriva Creștinismului. Dogmă mozaică și spirit mason, teorie și realizare, totul este îndreptat împotriva Bisericii Creștine, împotriva ei și nu numai împotriva ei ci și împotriva Capului ei văzut și nevăzut, Iisus Hristos – este strigătul de alarmă al unui eminent scriitor creștin. „Evangheliile trebuie arse – scrie un iresponsabil rabin – păgânismul este mai puțin periculos pentru credința evreiască decât creștinismul".

„Război de moarte creștinismului" spunea un mason. Trebuie să extirpăm lepra devorantă a Creștinismului, răspunde altul. „Va veni vremea – prevestea un înverșunat mason la sfârșit de sec. XIX – când crucile și icoanele vor fi aruncate în foc, potirele și vasele sfinte schimbate în unelte folositoare, bisericile prefăcute în săli de concert, de teatru, sau de adunări și, când n-ar putea sluji unui asemenea scop, în hambare de grâne și-n grajduri de cai. Să nădăjduim că va veni o zi când mulțimea, luminată de astă-dată, se va minuna cum nu s-a săvârșit încă de mult o asemenea prefacere. Se va face atunci tabula rasa din tovarășii popimii". Prevestirea s-a împlinit întocmai în bolșevismul rusesc și de către revoluția spaniolă, și unul, și alta roade au fost înveninate ale francmasoneriei. După al doilea război mondial, toată Europa răsăriteană a fost dată comunismului (fază socială a masoneriei), Yalta, 1945. După război, masonii au contribuit la Procesul de la Nurnberg și au organizat, după Liga Națiunilor, O.N.U. (1948).

Numărul personalităților care au făcut parte din masonerie este impresionant. Este vorba în primul rând de oameni politici de seamă ai lumii, dar și de oameni de marcă din alte domenii de activitate: culturale, artistice, etc. Vom prezenta în continuare câteva dintre aceste nume mari, care au făcut parte din rândurile francmasoneriei: Armstrong Louis (1900-1971), cântăreț de jazz, trompetist, dirijor și compozitor american de culoare, membru al Lojii „Montgomery nr. 18" din New York. Balzac Bernard Fraçois (1746-1829), ofițer francez, tatăl lui Honore de Balzac. A fost director de intendență al celei de-a 22-a Divizii militare, adjunct al primarului din Tours și administrator de spital. Membru al Lojii „Perfecta Uniune" din acest oraș. Botticeli, Sandro (Alessandro di Mariano Filipepi, 1444 sau 1445- 1510), pictor renascentist italian, cavaler rosicrucian. A ilustrat Divina Comedie a lui Dante: A pictat tablouri de inspirație religioasă, mitologică (Nașterea lui Venus) sau alegorică (Primăvara); compozițiile lui sunt pline de grație și poezie, bazate pe linii curbe de un specific aparte. A fost cavaler templier; lordul John Byron (1692- 1763), poet englez, membru al Lojii „The Swan in Long Acre" din 1750, apoi Mare Maestru al Marii Loji din Anglia. Michelangelo Buonarroti (1475-1564), sculptor, pictor, arhitect, inginer și poet italian, unul dintre savanții Renașterii. S-a format în atelierul lui Ghirlandaio și sub influența umaniștilor Academiei platonice florentine. Opera sa cuprinde sculpturi extrem de semnificative (Moise, David, Gânditorul, Pieta, ansamblul funerar al familiei Medici, cele patru alegorii – Aurora, Amurgul, Ziua și Noaptea), apoi picturi ca Judecata de Apoi, Crucificarea Sf. Petru, bolta Capelei Sixtine. Ca arhitect, a realizat proiectele pentru fațada Bisericii San Lorenzo din Florența, pentru Piața Capitoliului din Roma, macheta cupolei Bazilicii San Pietro din Roma, Biblioteca Laurenziana din Florența, autor al unor admirabile Sonete, cavaler rosicrucian. Diderot Denis (1713-1784), filosof materialist, scriitor și estetician francez, unul dintre cei mai de seamă iluminiști. Inițiator și redactor principal al Enciclopediei franceze, membru al Lojii pariziene „Nouă Surori". Doyle Sir Arthur Conan (1859-1930), scriitor englez, autorul celebrelor povestiri polițiste al căror personaj central este Sherlock Holmes. Inițiat în 1893 în Loja „Phoenix nr. 257" din Porthsmouth (Marea Britanie). Ulterior, a primit gradul de Maestru în aceeași lojă. Gustav al 11-lea, rege al Suediei (1771-1792), mare Maestru începând din 1780; asasinat în 1792. Gustav al IV-lea, rege al Suediei (1792-1809), inițiat în 1793. Mussolini, Benito (1883-1945), om politic italian, dictator fascist (1922-1943), înălțat la gradul 33 în ziva de 2 noiembrie 1922 la hotelul Excelsior din Roma, de către Marele Maestru al masoneriei italiene, Raoul Palermi, care a simpatizat cu mișcarea fascistă.

Dintre personalitățile românești de seamă membre ale lojilor masonice, scriitori și oameni politici, amintim pe următoarele: Gheorghe Asachi (1788-1869) care în 1830 era venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 participă la lucrările lojii „Steaua României", tot din Iași. Nicolae Bălcescu (1819-1852), om politic, istoric, economist, scriitor și gânditor democrat-revoluționar, participant activ la Revoluția din 1848, pregătită, în prealabil, în cadrul societății secrete (lojii masonice) „Frăția". Simion Bărnuțiu (1808-1864), om politic și gânditor, profesor de filosofie la Blaj și participant activ la Revoluția de la 1848 din Transilvania. În 1902 era Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România. Ștefan Lupașcu (1909-1988), filosof și om de știință, stabilit la Paris, membru al lojii bucureștene „Fraternitatea Aliată". Eufrosin Poteca (1786-1859), cărturar și teolog iluminist; în 1830 făcea parte dintr-o lojă bucureșteană. Ioan Piuariu Molnar (1749-1815), om de știință și cărturar iluminist, primul medic titrat român (1774), chirurg al Universității din Viena, medic la Sibiu și profesor de oftalmologie la Școala medico-chirurgicală din Cluj. Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale și al unui dicționar româno – german. A inițiat prima publicație științifică medicală „Sfătuire către studenții în chirurgie" (1793) și a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum. Inițiat în loja sibiană „Saint Andreas", la 16 septembrie 1781. Gradele de Companion și Maestru le-a primit în aceeași lojă, la 17 aprilie 1783 și, respectiv, 13 octombrie 1784.

Trebuie precizat de la început că „pătrunderea" masonilor în Țările Române n-a însemnat „convertirea" demnitarilor români, ci, mai degrabă, însușirea unor puncte pentru dezvoltarea comerțului și intrarea în circuitul „mondial". Ca orice mișcare de idei, masoneria este străină duhului strămoșesc, dar a fost acceptată din motive politice și economice ca un rău „necesar". Apoi, se face caz de către unii „istorici", simpatizanți sau dușmani, că marile personalități ale trecutului nostru ar fi fost „adepți". Nu-i exclus, dar adevărul stă la mijloc: participarea la întruniri, congrese, conferințe, dialog nu înseamnă nici acceptare, nici gradare și nici jurământ. Cu toată acrivia pe care o încercăm, este nevoie de a aminti și câteva date istorice, unele conjuncturale, ale pătrunderii, indiferent prin cine și la cine, a masoneriei la români. Acceptarea a fost posibilă în momente de cumpănă și încleștare internă sau mondială: Domniile fanariote (1711 — 1821), Revoluția din 1848; Unirea Principatelor (1859); Independența de stat a României (1877); Desăvârșirea Statului Național Român (1918); Lupta împotriva avalanșei masonice (1924-1942); Instaurarea bolșevismului masonic în România prin puterea comunistă (1945-1968); o retragere a masoneriei, dar nu o renunțare (1968-1988); Restaurarea cavalerilor și lojilor masonice încurajate și de partide antinaționale, după 1989.

Poziția Bisericii Ortodoxe Române referitoare la francmasonerie reiese din interviul acordat de către mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului unei reviste contemporane, care luase o atitudine înverșunată împotriva francmasoneriei. Redăm în cele ce urmează poziția Înalt Preasfinției Sale referitoare la această problemă: „Consider francmasoneria un mare pericol pentru neam și pentru credința creștină. Concepția ei despre lume și despre om e diametral opusă ideii creștine și naționale, ducând la o perpetuă tulburare a ordinii sociale și la un amoralism iresponsabil și anarhic. Persoana omenească nu e pentru francmasonerie o realitate independentă și persistentă în veac, ci o mască trecătoare a unei forțe universale, aceeași în toate, care lucrează, rămânându-ne nouă doar iluzia personalității, a responsabilității și a varietății de la om la om și de la neam la neam; o iluzie care încetează prin moarte, când flacăra care a palpitat o clipă în noi recade în marele foc cosmic pentru a reveni apoi sub alte măști, numite persoane.

Francmasoneria, cu concepția ei panteist-naturalistă despre lume, e un adversar al ideii naționale, neînțelegând sensul și valoarea eternă a fiecărei națiuni, unică și ireductibilă în originalitatea ei. De aceea francmasoneria e internațională, iar atitudinea similară față de persoana omenească o duce spre comunismul anulator al principiului personal.

Francmasoneria nu cunoaște motive mai serioase pentru o viețuire morală, neadmițând nemurirea personală. De altfel, ea însăși se declară pur umană, repudiind orice credință în ajutorul dumnezeiesc și reducând astfel viața omenească la un naturalism limitat între legi imutabile.

Francmasoneria manifestă față de creștinism o ostilitate categorică. Sunt cunoscute măsurile dușmănoase pe care le-a luat francmasoneria împotriva Bisericii și preoțimii în statele în care a ajuns atotputernică, iar opiniile ei profund jignitoare la adresa Bisericii și a preoțimii au fost date la iveală în repetate rânduri de oameni care s-au ocupat o viață întreagă cu demascarea ei.

Nici preoții, nici magistrații și nici ofițerii nu pot fi membri ai francmasoneriei. În ce privește pe preoți imposibilitatea de a aparține francmasoneriei este evidentă, dat fiind caracterul anticreștin al ei. Magistraților și ofițerilor le impune să nu facă parte din loji, nu numai calitatea lor de români și de creștini, ci și faptul că ei trebuie să împlinească poruncile autorității legale, la ceea ce s-au obligat prin jurământ, iar francmasoneria îi obligă tot prin jurământ, să împlinească ordinele unor autorități nelegale, oculte, ordine care cu siguranță vin adeseori în conflict cu ordinele autorităților legale, dat fiind că terenul de frunte pe care lucrează francmasoneria este cel politic. Un stat ai cărui slujitori ascultă, în aceleași chestiuni de viață publică, și de o altă autoritate, ocultă, e subminat zi de zi. Cum mai rămâne apoi cu conștiința acelor inși, care fac privitor la aceleași chestiuni două jurăminte; pe unul trebuie să-l calce. În special ofițerilor, apărători ai țării, li se impune să nu stea în slujba vreunei organizații care le poate porunci să lucreze împotriva intereselor țării lor.

Sunt pentru desființarea masoneriei. Sunt sigur că prin desființarea ei multe rele de care suferă viața noastră publică și de stat, ar înceta să mai existe. Eu îi rog pe aceia dintre intelectualii și dintre bărbații noștri politici care s-au lăsat amăgiți de masonerie și au intrat în rândurile ei, să renunțe a-și mai sorbi înțelepciunea din apele străine și fade ale ei și să se întoarcă la izvorul continuu împrospătat din adâncuri, care este spiritualitatea noastră românească și ortodoxă".

2. SECTE CU CARACTER ANTICONSTITUȚIONAL

Devierea de la învățătura creștină autentică sau, uneori, ruperea totală de aceasta nu este singurul element specific al sectelor din zilele noastre. Această deviere se constată și la nivelul legilor civile și ale Constituțiilor din țările în care acestea își desfășoară activitatea. Astfel vom constata cu ușurință caracterul nelegitim și anticonstituțional al unor secte actuale, care, din nefericire, au un număr din ce în ce mai mare de adepți și se constituie într-un real pericol la adresa statului și la bunul mers al societății asupra căruia acesta veghează.

Vom prezenta în cele ce urmează convingerile religioase și activitățile unor secte din care reiese statutul lor anticreștin și anticonstituțional, începând cu o sectă deja cunoscută din relatările anterioare: secta Moon. Se mai numește Biserica Unificării sau „Pionierii Noului Ev". A fost fondată în Coreea de Sud (1954) și este condusă de Sun Myung Moon, născut în 1920, considerat de adepții săi „Noul Mesia". El a fost exclus, ca „păcătos", din Biserica penticostală (1948), fiind condamnat la Seul pentru imoralitate. Secta este reacționară și angajează toate forțele răului împotriva „primejdiei" celorlalți. Mooniștii consideră Coreea de Sud noua țară a făgăduinței, pe care toți membrii sectei trebuie s-o recunoască drept patria lor spirituală. Practică un prozelitism intens, prin toate mijloacele, în scopul recrutării unui cât mai mare număr de adepți care, apoi, contribuie prin munca lor la întreținerea luxului în care trăiește Moon și familia sa. Moon a reușit, prin corupție și mită, să fie recunoscut de unii „savanți" drept un „valoros" om de știință. Secta organizează congrese și reuniuni Cu oameni de știință, cum a fost congresul de la Londra din 1974, la care au participat 140 de persoane, dintre care 22 laureați ai premiului Nobel.

Fiecare adept al sectei este obligat să lucreze până la 16 ore pe zi în întreprinderile „mooniste" fără nici o remunerație. Secta are fabrici în mai multe țări, obținând anual câștiguri ce se cifrează la mai multe milioane de dolari. Credulii care s-au „lepădat" de lume și au depus voturile sunt îndrumați fiecare de către un „tată" duhovnicesc sau o „mamă" spirituală; sunt organizații pe familii, țări și regiuni, toți datorând deplină ascultare șefului suprem Sun Myung Moon. Secta aceasta este cea mai puternică erupție a păgânismului în lumea actuală. Glasul ,mesianic" al lui Moon este: „Haideți să-1 înfrângem împreună pe satan"! Predica sa este bine pregătită cu amenințări de sus, cu întâmplări și accidente la tot pasul, cu boli incurabile, etc. Groaza și teroarea mitraică, jertfele lui Moloh sunt moment de concentrare la rugăciune; idolul demonic Moon a ajuns să fie printre cei mai bogați oameni din lume datorită fanaticilor care l-au urmat.

Secta Moon, cunoscută și sub numele de „Biserica unificării”, care vrea „să concureze" cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor, reprezintă un real pericol pentru conștiința umană, prin recunoașterea ca acte de cult a violenței, asasinatului, falsului, corupției, terorii, destrăbălării etc.

Tot pe această linie se înscriu și ,,Fiii fericiți ai păcii cerești". Membrii și adepții sectei consumă marijuana și hașiș; s-au organizat în SUA. Secta are filiale în Europa, Australia și în Asia. Cultul este simplu: „ritualul" divin este traficul cu stupefiante în ,numele" Domnului. Secta a fost înființată spre sfârșitul secolului al XIX-lea, de un cunoscut client al poliției americane, adept al adventului. Adepții săi – deși plătiți bine și corupți – au fost prinși în Anglia și Germania cu trafic de stupefiante în loc de fericirile nou-testamentare.

„Copiii Domnului (Mo)” este o sectă religioasă modernă apărută în Italia și reorganizată în SUA, în 1968. Nu are un sistem filosofic și nici pretenția oferirii mântuirii. Adepții practică o „mistică" sexuală intitulându-se frați și surori, umblă goi sau sumar îmbrăcați și „n-au de ce să se rușineze". Consumă droguri și stupefiante pentru a avea „convorbiri" nevinovate cu Domnul.

Întemeietorul acestei secte este ,mesia", necunoscut de nevinovații copii și nici nu-i nevoie să-l cunoască, spun predicatorii. Are mai multe nume: David B. Berg, ori „David Moses" ori Unchiul Mo etc.; doar titulatura de calificare este de profet. A debutat dincolo de ocean, în 1968. Un profet ucigaș, Henaux, identificat în Franța, ucigaș a trei fete, a declarat că a ucis pentru „ordine" și pentru preceptul: „Doamne sufocă-ne cu iubirea; noi trebuie să fim striviți pentru a renaște din tine!".

Munca de fiecare zi și rugăciunea lor este cerșetoria și insistența, de aceea li se mai spune „Secta cerșetorilor pioși". La început, o grupare obișnuită în lumea apusului, aceasta, cu timpul s-a organizat, având centrul în SUA sub numele de MO. Ei cerșesc mereu cu Biblia în mână, apoi se retrag în colonii, depunând banii în conturile șefilor. Dacă nu se reîntorc sunt urmăriți și uciși. Odată intrați în sectă părăsesc familia. „Predicatorii" lor sunt „afierosiți" Domnului și provin din dezertori, dezmoșteniți, condamnați pentru crime și tineri care găsesc în sectă un refugiu și o activitate. Ei urmăresc pe tinerii debusolați, pe fetele scăpătate din familiile destrămate, toxicomanii incurabili, emigranții etc.

Cartierul general al sectei are o somptuoasă reședință secretă pe o moșie din Certaldo (în apropiere de Florența), dar computerul care ține evidența fondurilor este instalat la Paris.

O altă fațadă a acestei secte se semnalează în Mexic: „Fiii Domnului", sau „Prietenii umanității", care se ocupă cu vânzarea de cărți și reviste pornografice, de albume atrăgătoare și reclame sex shop.

„Calea fericirii" (Amanda Marga), este o sectă care „oferă" darurile mesianice adepților ei. Secta s-a organizat în India, în 1955, pentru ca apoi să pătrundă și în Europa Occidentală și mai ales în Elveția, iar după 1973 constituie o problemă în SUA. Ea se pretinde „salvatoare" a credinței, fiindcă Bisericile tradiționale nu mai sunt în stare să mențină „dreapta" credință. Acestea – zic sectanții – n-au știut să-și însușească și să predomine știința și politica și astfel au pierdut credincioșii, îndreptându-i spre calea rătăcirii.

Secta are un Regulament, care trebuie respectat cu strictețe toată viața. Între alte obligații comunitare, adeptul trebuie să-și schimbe numele, să poarte îmbrăcăminte de culoare oranj, obligații sacre de cedare a 2% din venituri. O dată cu întărirea „căii" au început luptele pentru cel dintâi la „fotoliu", soldându-se cu asasinate. Alții și-au dat foc, iar „fericiții” rămași au organizat atacuri teroriste. Pentru integritatea comunității „mesianice", adepții scăpătați au declarat că așa a fost voia Celui de sus și că acțiunile respective sunt o formă de protest împotriva descompunerii morale a omenirii. Și, pentru a se pune capăt unui asemenea fenomen, secta a făcut apel la toți credincioșii, indiferent de simțămintele intime, să se înregimenteze în rândurile ei. Evident, tot pentru a participa la aceeași cale de a deveni „ucigași întru Domnul".

Secta „Templul popoarelor" („secta sinucigașilor") este modelul cel mai reprezentativ al nebuniei sectare; a fost organizată de Jim Jones, – indian american – la San Francisco. Jim s-a născut la 31 mai 1931. Tatăl său, în primul război mondial, a contractat o boală de plămâni care l-a chinuit toată viața și a decedat când Jim era copil. Lui Jim nu-i plăcea munca, în schimb era îndemânatic și inteligent și trăia din expediente. În familie n-a avut o educație religioasă, fusese botezat de baptiști. De tânăr a intrat în Ku Klux Klan, dar după câteva manifestații s-a retras. O oarecare doamnă Kennedy l-a introdus pe Jim în secta nazareană. Nici aici n-a stat, ci a frecventat câtva timp o adunare penticostală, care practica glosolalia. De aici a luat cunoștință de Biblie și a început s-o studieze. Mama sa l-a dat la școală. S-a înscris la facultate, unde întâlnește pe sora Marcelline (mai mare cu 4 ani decât Jim), cu care se căsătorește. Aceasta 1-a dus la „Biserica creștină", o ramură a sectei „Discipolii lui Hristos", unde Jim devine pastor. În 1950, părăsește această comunitate, organizând el una, numind-o „Biserica Unității Comunitare", devenind astfel întemeietor de „biserică". Pentru agonisita zilnică se ocupa de comerț cu maimuțe aduse din America de Sud. Astfel începe „predica" la negustori și clienți.

În 1956 înfiază 7 copii, urmând exemplul său și alți aderenți. Își „botează" biserica intitulând-o „Templul popoarelor", căutând să imite Turnul Babel sau alte numiri biblice. Cu toate că predica era pe baza Bibliei, el o considera o carte neagră, o arunca pe jos și o călca în picioare, când nu era ascultat de mulțime. El schimbă preocupările predicatoriale cu „vindecări" divine și tămăduirea bolilor psihosomatice. O mulțime de creduli veneau la Jim din toată America, la „vindecătorul" de cancer, inimă, plămâni, etc. „Tămăduirile" prin credință erau săvârșite cu măruntaie de pasăre (găină neagră). Înființează corporații și asociații, iar secta prosperă. Unii se amestecă în afaceri politice, în asasinate; el însuși ajunge prim-jurat, om de influență, caută să pătrundă în Congresul SUA. Pastorul Jim Jones construiește un calcul al mileniului, lumea îl exaltă și adepții se înmulțesc. Dă declarații la tv., interviuri prin ziare, dar mulți redactori îi bănuiesc excrocheria și perfidia și atrag atenția americanilor de bună credință.

El, își pregătea minuțios „predicile" făcute de alții, era cochet, își vopsea părul în diferite culori pentru a apare transfigurat de fiecare dată. Trăia de acum în lux și desfrâu, uitase de săraci și nu-și mai aducea aminte cum a crescut. Folosea stupefiante și exersa cu apropiații la câteva arme de foc și revolvere de ultimă invenție.

A organizat o ierarhie a Templului. El era înconjurat de 12 consilieri cu care ținea ședințe de purificare, vorbea vulgar și era impulsiv. În caz de neascultare a adepților, pe loc îi punea să-și ridice viața cu un cinism nemaiîntâlnit. Începea satana din el să se arate. Făcea antrenament de box, punând pe fiii săi să se bată până la epuizare și apoi aceștia trebuiau să zică – dacă mai puteau – „Mulțumesc, părinte!"

În 1977 secta reușise să-și strângă serioase fonduri pe care le administra Jim. Acesta și-a dat seama că este urmărit, fiindcă mulți adepți îl părăsiseră. Și-a ales locul de refugiu unde să ducă viața „comunitară", anume Guyana într-o regiune pustie, unde adepții sectei au trăit în obște și unde Jim îi supunea la un tratament bestial, pregătind dramaticul deznodământ.

CIA și FBI-ul erau în alertă. Au avut loc apoi evadări și dezvăluiri din Templu, vești ce păreau basme. Jim se declarase împotriva lui Dumnezeu – de fapt n-a crezut niciodată, – iar unii dintre credincioși nici nu-l auziseră pe „părintele" vorbind de Dumnezeu. Informații cutremurătoare despre paranoicul pastor sosesc de la templu. Congresmenul Leo Ryan se hotărăște să cerceteze cazul în numele guvernului american și cu o echipă de specialiști a căzut victimă „cultului crimei" la Port Kaituma.

Cei 1000 de adepți sunt scoși din ghetouri, invitați la rugăciune pentru viața veșnică. Sub amenințarea pistolului, sunt strânși copiii, cărora li se dă câte o ceașcă de Kool-Aid, din cazanul iadului, care era de fapt otravă. Au urmat mamele și apoi bătrânii. Robia eternă a morții a început încătușarea celor de față. Peste 900 de victime au trecut în marea inexistenței în ziua de 18 noiembrie 1978. În aceeași zi, „părintele" Jim – nu s-a aflat cum – a primit un glonte în tâmpla stângă, căzând lângă cei cărora le furase sufletul. Avea 47 de ani.

Așa s-a șters de pe pământ încă un templu al satanei din Jonestown. Vestea a făcut înconjurul lumii. Însuși oficiosul Vaticanului, „L'Osservatore Romano", atrăgea atenția asupra „deșertăciunii pseudo-misticismului, care, trădând cauza lui Hristos, trădează cauza omului".

Începând apoi din anul 1985, secta a fost reorganizată de către un „copil" al „profetului".

„Biserica liberă" este o altă sectă, apărută în Anglia. Adepții ei sunt recrutați din credulii nemulțumiți în alte grupări religioase. Deși citesc Biblia, se strâng la auzul cuvântului Domnului, practică falsul în acte publice și se îndeletnicesc cu șantaje intelectuale, răpiri, siluiri de conștiințe. Între aceștia s-a mărit criminalitatea și sunt trimiși în „misiune", ca mercenari. Ei se apropie de alte grupări violente revanșarde conduse de șarlatani și criminali notorii.

O altă sectă cu caracter anticonstituțional este și „Martorii lui Iehova", sectă cu un mare număr de adepți, care desfășoară o puternică propagandă inclusiv pe teritoriul țării noastre.

Secta a fost înființată de americanul Charles Taze Russell în 1870. După diferite surse, în prezent numără circa 6 milioane de membri, cu mai puțin de 60.000 de adepți în România.

În 1961 a apărut propria lor traducere a Bibliei în limba engleză în care își introduc tezele. Ca orice grupare neo-protestantă, resping principalele învățături și practici ale credinței, care stau la baza vieții creștine a Bisericii. După ei, Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci o creatură ca toate celelalte și El n-ar fi înviat. Spiritul Sfânt este o energie a Tatălui. Nu există nemurire, nici rai nici iad. Maica Domnului ar mai fi avut și alți copii. Resping biserica, preoții, icoanele, sfinții și crucea; și numărul celor mântuiți este dinainte stabilit, la fel ca și data sfârșitului lumii, pe care liderii sectei o recalculează la diferite intervale de timp. În fapt, ei nu au un cult propriu-zis, acesta fiind înlocuit de răspândirea produselor Societății Turnul de Veghere. În general, iehoviștii refuză orice dialog constructiv în baza convingerii că sunt deținătorii adevărului unic. Un lucru este sigur, cel puțin în viziunea Bisericii Ortodoxe: din cauza distorsionării grave a învățăturilor evanghelice ei nu pot fi, practic, numiți creștini.

N-ar fi nimic de comentat dacă aceste convingeri ale "Martorilor" ar rămâne ale lor și atât. Din păcate însă, ca toate grupările sectare, iehoviștii pun accentul într-un mod maniac pe creșterea numărului de membri ai sectei, prin orice mijloace. și aceste mijloace depășesc nu doar limitele bunului-simț, ci și legile în vigoare.

Iehoviștii practică un prozelitism extrem de agresiv și insistent. Ei depun o susținută muncă de teren; oamenii sunt abordați oriunde, pe stradă, în gări, în piețe, la domiciliu. Vizitele în cursul cărora se fac "studii biblice gratuite" sunt combinate cu răspândirea revistelor "Turnul de veghe" și „Trezește-te". Toți adepții sectei, fără excepție, sunt angajați în răspândirea acestor publicații. "Martorii" manifestă o nedisimulată ostilitate față de sărbătorile creștine și celebrarea lor în funcție de spiritualitatea fiecărui popor. În locul acestor sărbători, iehoviștii celebrează o singură dată pe an "Comemorarea morții lui Isus" și organizează congrese al căror scop este de fapt declanșarea unei imense campanii de publicitate. Iehoviști din întreaga lume se adună pe stadioane, pentru a produce impresie, dar și tulburări și convulsii sociale în locurile unde se desfășoară.

Copiii "Martorilor lui Iehova" se lovesc în întregul proces educativ, de o multitudine de interdicții. Ei nu au voie să salute steagul, nu cântă și nu se ridică la intonarea imnului național, nu serbează ziua națională. Nu au voie să, participe la serbările școlare organizate cu prilejul sărbătorilor oficiale sau religioase. De asemenea, ei sunt opriți a participa și la petrecerile particulare (zile onomastice, aniversări). Acești copii nu au voie să folosească computerul și să vizioneze emisiuni T.V. În afara sectei, orice relație amicală este oprită, pentru a nu determina eventuale "dezertări".

Adulților le sunt interzise și unele profesii, preferându-se ca "martorii" să se angajeze în slujbe ușoare, dacă este posibil chiar cu jumătate de normă, pentru a-și putea dedica cât mai mult timp acțiunilor de prozelitism. Prin programul de îndoctrinare, cel în cauză nu mai are puterea necesară să distingă adevărul de minciună, obiectivul de subiectiv, realitatea de propagandă.

Iehoviștii nu acceptă transfuziile medicale. Sunt numeroase cazurile când s-ar fi putut salva vieți omenești prin intermediul unor intervenții chirurgicale care presupuneau și transfuzii de sânge, dar pe care "Martorii lui Iehova" le-au refuzat cu îndârjire. Interzicerea vaccinărilor reprezintă o altă formă a politicii iehoviste ostile asistenței sanitare. De asemenea, interzicerea transplanturilor de organe, situație care a dus la moartea a numeroși membri ai sectei.

De mici, copiii iehoviștilor sunt învățați să nu acorde cinstirea cuvenită drapelului de stat, atât în semn de protest față de guvernarea politică, cât și față de ceea ce ei consideră a fi un act de închinare având alt destinatar decât Iehova. Și "martorii" maturi insultă imnul național, iar drapelul patriei este numit "o zdreanță". La congresul iehovist ținut în 1975 la Rizupoli în Grecia, ei au dat jos de pe catarg însemnele statului grec și le-au aruncat. Copiii iehoviștilor sunt învățați să refuze intonarea imnurilor naționale, pe motiv că acestea glorifică "eroi naționali și sărbători de origine păgână".

Din ideea centrală că întreaga lume este "guvernată de Satan", iehoviștii au tras concluzia că și formele de conducere politică naționale (guverne, parlamente, instituții monarhice sau prezidențiale) sunt satanice. Ei refuză categoric implicarea într-un eventual război, inclusiv de apărare. O astfel de poziție este însă neconformă cu învățătura creștină ortodoxă, bazată pe Sfânta Scriptura și Sfânta Tradiție, care afirmă că viața omului este bunul cel mai de preț primit de la Dumnezeu, iar legitima apărare este recomandată. Mai mult, refuzul îndeplinirii stagiului militar și al apărării patriei echivalează, practic, cu păcatul unei sinucideri generalizate. "Martorii lui Iehova" refuză, de asemenea, și serviciul civil care, în anumite țări, înlocuiește stagiul militar.

Susținând că ideea de patrie este o creație a regimurilor plutocrate care asupresc popoarele, "Martorii lui Iehova" socotesc o crimă apărarea acesteia și ironizează eroii care s-au jertfit pentru neatârnarea ei. Numeroase state au interzis această sectă, (nu și statul român) datorită opoziției acesteia față de politica militară și de apărare a respectivelor țări.

La adăpostul Constituției, care apără libertățile religioase ale cetățenilor, această organizație există liber în societatea românească, însă ea sfidează, prin atitudine și concepții, principii majore înscrise în Legea fundamentală a statului: fidelitatea față de țară, obligativitatea satisfacerii stagiului militar sau a serviciilor alternative, a respectării legilor țării, garantarea dreptului la viață (vezi opoziția lor față de transfuziile sangvine), nerecunoașterea autorității statale și guvernamentale, nerespectarea însemnelor oficiale ale statului (drapelul și imnul național).

Mai sunt multe alte mișcări, dar ne oprim la cele de mai sus. Toate aceste organizații, grupe, comunități, familii în numele religiei terorizează oamenii și tăgăduiesc morala evanghelică atât de simplă, dar greu de urmat. Vina nu este numai a ispititorului, a celui rău, ci și a slujitorilor unor Biserici, care ademeniți de venituri au uitat de vocație și pastorație. Luxul, destrăbălarea, neglijarea celor duhovnicești au provocat rezerve, contestări și s-a născut fenomenul sectar de azi.

Față de cele de mai sus, nu se pot trage concluzii, fiindcă ceea ce se petrece în sânul sectelor depășește cugetarea. Totuși, unii oameni ai zilelor noastre, stăpâni pe sine, cu mintea curată, fac eforturi lăudabile și chiar disperate pentru a feri – mai ales tineretul – de flagelul sectar.

În primăvara anului 1981, la Paris, la un congres al oamenilor de știință, s-a hotărât înființarea unei „Asociații internaționale pentru apărarea familiei și individului", care-și propune să lupte împotriva sectelor, să anihileze acest fenomen extrem de nociv și care tulbură multe suflete.

La început, unii considerau sectele ca pe un rezultat al „evoluției" religiei, dar astăzi toți sunt convinși că sectele au un cult macabru, n-au nimic comun cu Dumnezeu indiferent cum este înțeles, și sunt stăpânite de interese sociale, politice, de aventură și cucerire. Fenomenul pare firesc, dacă ne gândim la înaintașii lor, „infailibili”. Aceia aveau la îndemână anatema și inchiziția, iar dumnezeii și izbăvitorii sectelor au la dispoziție arme de foc perfecționate și toate otrăvurile, inclusiv „împărtășania" cu stupefiante, halucinogene, cianură etc.

În loc de iubirea față de aproapele, sectele, grupările violente și revanșarde au în doctrină fanatismul religios până la crearea în rândul membrilor proprii a unui „veritabil univers paranoic". În fruntea unor astfel de „noi religii" s-au așezat posedați, șarlatani perfizi, criminali notorii, fără ideal și conștiință, escroci calificați, cu pretenții mesianice, care reușesc să îngrădească voința membrilor și să-i rupă de realitatea socială; îi antrenează la acțiuni ce frizează bunul simț și mulți cad de cele mai multe ori, sub incidența legii penale.

Rotunjindu-și bugetele, „fiii împărăției mesianice" contribuie la lovituri de stat, la acte de violență, la manifestații de stradă, pentru un eveniment sau o stare politică, angajându-se în aventuri de anvergură mondială cu Biblia în mână pe care n-o citesc niciodată, cu excepția profețiilor eshatologice și a multor capitole din Apocalipsă. Mulți „mesia" au obrăznicia să se substituie lui Iisus sau să corecteze pe Dumnezeu-întrupat. Mari stăpâni religioși uită ceea ce a spus Hristos: „regii stăpânesc popoarele, între voi să nu fie așa, ci cel ce dorește să fie mai mare, să fie tuturor de ajutor…" (Luca XII, 25 27); sau „Tuturor toate m-am făcut, ca măcar pe unii să-i dobândesc…" (I Cor. IX, 19).

CAPITOLUL IV

RAPORTURILE STATULUI CU BISERICA ȘI CU SECTELE

I. POZIȚIA STATULUI FAȚĂ DE BISERICA ORTODOXĂ

Prezența și lucrarea Bisericii în lume se înscriu în planul divin. Natura însăși a Bisericii este de a fi în lume; de aceea ea nici nu poate părăsi lumea. O Biserică în afara lumii ar înceta de a mai fi Biserică: „Ogorul e lumea; sămânța cea bună sunt fiii împărăției…" (Matei XIII, 38). Până la judecata din urmă, Biserica rămâne în lume pentru a fi „lumina lumii" (Matei V, 14-15; Ioan I, 9). Mai mult, Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna o Biserică a neamului, contopindu-și aspirațiile sale cu cele ale poporului păstorit în spiritul aceleiași credințe strămoșești. Biserica Ortodoxă Română a fost de-a lungul vremii o Biserică a poporului român, un sprijin al acestuia în vremurile tulburi care au trecut peste el. Este un motiv firesc ca poporul, la rândul lui, prin conducătorii săi aleși să reprezinte Biserica Ortodoxă ca Biserică a neamului, iar credința ortodoxă, credința majorității să se bucure de privilegiile care se impun în această situație: libertate, toleranță și protecție din partea statului. Astfel, cu excepția ocupațiilor străine (străine și de credința ortodoxă), conducătorii politici români au acordat de-a lungul istoriei libertatea și sprijinul cuvenit Bisericii strămoșești.

Legiuirile civile mai recente, deși intens disputate din cauza cultelor coexistente și a prozelitismului sectar, acordă și ele întâietate Bisericii Ortodoxe. Astfel art. 22 al Constituției din 1928 referitor la culte precizează: "Biserica Ortodoxă Română fiind religia marii majorități a românilor este Biserica dominantă în statul român". Legea pentru regimul general al cultelor din anul 1948 prevede că fiecare cult înseamnă în stat și pentru popor atât cât îi permite numărul credincioșilor săi și serviciile pe care le aduce poporului și statului. Acest lucru dă o importanță mai mare Bisericii Ortodoxe Române în raport cu celelalte culte, fără a-i crea însă un privilegiu. Cât privește soarta Bisericii Ortodoxe Române de acum încolo, adică sub regimul comunist, ea va trece prin grele încercări, regimul ateu reducând la minimum rolul Bisericii în viața statului.

Regimul comunist se considera pe sine o viziune completă asupra vieții și, astfel, o alternativă la învățătura Bisericii. Credința creștină va fi pusă într-o grotescă paralelă cu știința și va fi combătută printr-o susținută campanie de eliberare a clasei muncitoare de efectele narcotizante ale „opiumului pentru popor". Prin aceasta se punea în practică teoria lui Marx potrivit căreia, înainte de a fi eliminat complet, la nevoie și prin violență fizică, sentimentul religios trebuie obligat să devină privat, exclus din peisajul social. Era urmărită nu numai eliminarea prezenței creștine din stat, ci din întreaga societate: din școli, din armată, din spitale. Aici se va ajunge printr-o politică consecventă, prin evacuarea tuturor simbolurilor creștine din spațiul public, prin excluderea profesională a celor care se declarau conștient ca aparținând Bisericii și prin pretenția statului comunist de a prelua grija pentru întreaga viață trupească și sufletească a cetățeanului. Acesta este miezul utopiei comuniste: Statul ateu forțează limitele dimensiunii private, se insinuează drept a toate cuprinzător, otrăvind lăuntric pe omul vechi în devenirea acestuia spre statutul de om nou. Cercul se închide perfect. Spiritul este declarat în carantină, iar lumea este asaltată fără rest de materie, de la cel mai neînsemnat detaliu exterior și până la cele mai ascunse gânduri și sentimente. Experiența extremă a acestei nebunii ideologice o vor face cei de la Pitești și din alte temnițe în care se va pune în aplicare reeducarea.

Pentru impunerea propriei forme de religiozitate, dincolo de spațiul concentraționar, statul comunist își va rezerva cu de la sine putere dreptul de control asupra Bisericii și cultelor. După perioada de teroare a anilor '50, când mii de oameni ai Bisericii, fie ortodocși, catolici sau protestanți, vor fi trimiși în lagăre și închisori – un adevărat ecumenism al suferinței pentru Hristos! – organele de control de resort, în cazul nostru Departamentul Cultelor, vor continua în colaborare strânsă cu organele poliției politice activitatea de control și îngrădire.

Competențele acestor organe vor fi largi și se vor concretiza în câteva direcții: împiedicarea cât mai mult posibil a activităților religioase (a școlilor duminicale sau a pelerinajelor, de exemplu); amestecul în procesul de numire-alegere a noi membri în ierarhia bisericească și în cea a cultelor; influențarea liniei politice a ieșirilor Bisericii și cultelor în străinătate (mai cu seamă sectele de proveniență americană vor fi instrumentalizate pentru obținerea clauzei națiunii celei mai favorizate); cenzura literaturii teologice și fixarea unor tiraje cât mai mici; neutralizarea politică a eventualelor forțe de schimbare, prin combaterea cercurilor bisericești opozante sau prin mimarea colaborării cu regimul, inclusiv a celor care se bucurau de prestigiu moral.

Relația dintre stat și Biserică nu va fi în perioada comunistă de la noi una de dialog și nici de colaborare în sensul firesc al cuvântului. Va fi mai curând una de separație dușmănoasă unilaterală. Controlul statului comunist asupra vieții religioase nu a avut nici un moment sensul garantării continuării nestingherite a acesteia. Controlul statului era prin natură și scop restrictiv. Acest fapt va conduce la formarea unei vieți religioase pe două niveluri: în timp ce statul ținea sub control ierarhia Bisericii, în același timp, la nivel parohial și monahal, va continua fără întrerupere viața liturgică specifică. O situație deloc de la sine înțeleasă în celelalte state comuniste, dar care, pentru a fi menținută, va necesita din partea ierarhiei Bisericii, dincolo de inevitabilele exagerări carieriste comune naturii umane și tuturor segmentelor sociale, un enorm preț uman, greu de bănuit astăzi. Viața liturgică va fi pentru Biserică, fără a exagera în nici un fel afirmând astăzi acest lucru, starea de rezistență cotidiană timp de jumătate de secol. Cei care azi acuză de pasivitate Biserica majoritară trebuie să mediteze ceva mai mult asupra definiției Bisericii.

Continuitatea liturgică a vieții bisericești, în fapt singura formă autentică de continuitate a Bisericii în istorie, va fi într-o măsură hotărâtoare rezultatul politicii înțelepte a vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina. Realist, acesta era pregătit pentru o confruntare pe termen lung cu regimul comunist. Așa cum spunea și Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului în admirabila evocare a personalității Patriarhului Justinian, al cărui ucenic a fost, o strategie pe termen lung presupunea la vremea respectivă găsirea unui modus vivendi, a unui echilibru între compromisul de suprafață și asigurarea în profunzime a continuității vieții bisericești. Pentru aceasta Biserica avea nevoie nu numai de ierarhi diplomați în relația cu regimul, dar și de propriile instrumente de supraviețuire. Sub pretextul invitației adresate în 1948 tuturor cultelor din România, de a depune Statutul și Mărturisirea de credință în vederea (re)legalizării, Patriarhul Justinian va îndemna și coordona formularea Statutului de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, și azi în vigoare, și alcătuirea Mărturisirii de credință, operă de mare vigoare, sinteză a tot ce avea teologia ortodoxă românească mai bun la acea oră. Prin cele două documente, recunoscute deopotrivă de Biserică și de Stat, era asigurată Bisericii o prețioasă autonomie teologico-administrativă. Păstrarea acesteia va fi testamentul politic al Patriarhului Justinian lăsat urmașilor săi.

Construită pe aceste baze, relația dintre statul comunist și Biserica Ortodoxă Română, privilegiată în ochii unor analiști superficiali sau rău-voitori, era în fapt o tentativă comună de a profita la maxim de celălalt. Statul profita de neimplicarea politică sau propagandistică a Bisericii, iar Biserica încerca să scoată cât mai mult din îngrădita ei libertate garantată de către stat. Ultimii ani ai regimului ceaușist vor aduce cu sine călcarea în picioare și a ultimelor rezerve formale ale statului față de autonomia Bisericii. Pe lângă instrumentalizarea punctuală a unor oameni ai Bisericii, atrași fatal de orientarea protocronistă și de naționalismul bizar al comunismului românesc, regimul nu se va rușina să intervină masiv și să amenințe însăși structura de bază a vieții bisericești. Planurile de demolare a Dealului Patriarhiei, 1987-1988, vor fi punctul maxim de încordare între regim și Biserică. Numai invitarea în România a Patriarhului Ecumenic Dimitrios I de Constantinopol, vizită care va fi intens urmărită în presa occidentală, va deturna voința malefică a regimului comunist. Alta soartă vor avea, din nefericire, locașuri precum Mănăstirea Văcărești sau biserica Enei.

Istoria vieții creștine cotidiene în deceniile comuniste este în mare parte încă nescrisă. Tragediile anonime consumate la nivel de parohie sau umilințele la care au fost supuși monahii și monahiile, acceptate cu smerenie demnă și întru nădejdea unor vremuri mai bune, sau războiul de toate zilele dus cu cenzura obtuză și insolentă sau cu agenții Securității atât de siguri pe puterea lor fără limită încât nu-și mai ascundeau identitatea și misiunea – toate acestea își așteaptă deocamdată cronicarii.

Decembrie 1989 va găsi relația dintre stat și Biserică într-o situație ingrată. Pe de o parte, Biserica majoritară era acuzată de colaboraționism, iar pe de altă parte aceeași Biserică nu avea la îndemână nici o bază legală pentru începerea unei noi epoci în relațiile cu puterea politică post-comunistă. Această ambiguitate durează timp de un deceniu. Dincolo de motivele întârzierii amintite mai sus, s-a ajuns în situația de față și datorită neputinței clasei politice de după 1989 de a intra în normalitate cu o entitate pe care aceeași oameni, înainte de 1989, nu au știut decât să o persecute sau, în cel mai fericit caz, să o ignore. Iată de ce, votarea unei echilibrate și drepte Legi a Cultelor a fost nu numai un succes pentru recâștigarea normalității relației Bisericii cu puterea profană, dar mai ales un semn de normalizare a raportului puterii politice față de Biserică și de celelalte culte.

În contextul politic actual, partenerul de dialog al Bisericii – clasa politica post-comunistă se găsește într-o profundă și vizibilă criză. După jumătate de secol de ateism, nu este de mirare că, parlamentul care a votat proiectul Legii Cultelor se distinge printr-o gravă incultură teologico-istorică, ceea ce explică slaba articulație identitară a doctrinei politice și fenomenul de migrație de la un partid la altul. Puțini dintre politicieni par să priceapă lucruri, pe cât de simple pe atât de greu de aflat, fără o pregătire corespunzătoare sau fără o intuiție politică autentică.

Consecința firească a lipsei unei clase politice pe măsura conjuncturii ar fi trebuit să fie asumarea de către cei care îi țin locul a conștiinței de a scoate maximum dintr-o perioadă de trecere. În ceea ce privește relația cu Biserica, nu avem știință de o consecventă muncă, de informare a parlamentarilor, prin lecturi sau întâlniri, asupra temelor specifice. În acest sens pe parcursul timpului au fost depuse diferite inițiative legislative în Parlament, ultima de către deputatul Ioan Olteanu în 2008, pentru ca cultele religioase în general, și Biserica Ortodoxă în special să fie reprezentate în Parlamentul României. Iată ce declara deputatul susnumit „Biserica a rămas, în felul acesta fără reprezentare, fără să existe o legătură între cultele religioase în ansamblul lor și Parlamentul României. Înainte de 1948, Biserica avea o reprezentare în Senatul României, când Patriarhul era senator de drept, atunci exista această funcție. În urma unei discuții cu Preafericitul Daniel, am decis să am această inițiativă legislativă privind înființarea reprezentanțelor permanente ale cultelor religioase pe lângă Parlamentul României”. Lipsește până acum un centru de informare, așa cum lipsește și o reprezentare permanentă a Bisericii majoritare pe lângă cele două Camere și pe lângă Guvern, cum este cazul Bisericilor Evanghelică și Catolică în Germania, de pildă, care să-și asume un rol mediator-consultativ menit să preîntâmpine gafe ce pot costa inclusiv electoral. În acest sens, votarea în anul 2006 a Legii Cultelor face un prim pas către normalizarea relațiilor dintre culte și organele democratice. În paragrafele 3, și 4 ale articolului 9, din Legea Cultelor se afirmă: "Autoritățile publice colaborează cu cultele în domeniile de interes comun și sprijină activitatea acestora. Statul român prin autoritățile publice autorizate sprijină activitatea spiritual-culturală și socială a cultelor recunoscute în România”0, iar î paragraful 5 se specifică „Autoritățile publice centrale pot încheia cu cultele recunoscute parteneriate în domeniile de interes comun, cât și acorduri pentru reglementarea unor aspecte specifice tradiției cultelor, care se supun aprobării prin lege”.

Biserica Ortodoxă, majoritară este confruntată după căderea comunismului cu un câmp social și pastoral imens, și a arătat până acum că înțelege să-și onoreze în limitele posibilităților datoria iubirii de aproapele. Pentru a merge însă mai departe, pentru a contribui substanțial la efortul de acoperire a nevoilor sociale și sufletești, Biserica se adresează statului și reclamă din partea lui o asistență financiară proporțională cu numărul celor cărora Biserica le vine în ajutor prin viața ei liturgică și prin apostolatul social; lucru care este menționat în noua Lege a Cultelor la art.10 la paragraful 4: „Statul sprijină la cerere prin contribuții, în raport cu numărul credincioșilor, cetățeni români”, atât pentru salarizarea clerului, cât și pentru realizarea anumitor proiecte de reparații și construcții, în funcție de datele ultimului recensământ.

La începutul democrației post-comuniste, Biserica Ortodoxă își reafirma viziunea teologică a independenței față de stat și aceasta deoarece Biserica nu are nici o obligație funciară față de nici un sistem politic. Pe de o parte, ea colaborează iconomic cu toate formele de conducere umană – fără ca aceasta să însemne oportunism perpetuu – care, la rândul lor, dau dovadă de deschiderea corespunzătoare. Pe de altă parte, Biserica nu uită drepturile care îi revin prin natura lucrării ei în societate și reclamă din partea statului o atitudine conformă compoziției confesionale a corpului social pe care acesta se bazează. Noua Lege a Cultelor a fost de aceea chemată să găsească formula separării în substanță și a colaborării în atribute dintre spațiul social și cel spiritual, sarcină deloc ușoară în momentul ideologic și istoric în care ne aflăm.

Statutul actual al Bisericii Ortodoxe Române conform legii privind regimul general al cultelor religioase din anul 2006 nu este de Biserică națională, deoarece se specifică în art. 9, paragraful 1 „În România nu există religie de stat, statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee”. O revizuire a Legii Cultelor în care să fie recunoscută Biserica Ortodoxa Română cu titlul de Biserică națională este mai mult decât o chestiune de cuvinte. Fără să aducă cu sine privilegii, în ciuda protestelor care sugerează acest lucru, sintagma de Biserică națională înseamnă pentru Biserica majoritară recunoașterea unei nobleți care obligă. Este un act politic major, dincolo de interesele de moment. Este un act de politică constituțională, arătând direcția angajamentului politic pe viitor. Departe de a fi o formulă conformă doar trecutului istoric, sintagma de Biserică națională oglindește cu fidelitate prezentul viu al unei Biserici Ortodoxe în care toleranța se completează fericit cu o articulată conștiință identitară deschisă către valorile comune ale unui continent european creștin.

2.POZIȚIA STATULUI FAȚĂ DE SECTE

Dacă în ceea ce privește Biserica, statul a adoptat în general o poziție favorabilă unei bune cooperări, având punctul comun al interesului pentru o viață mai bună a societății, nu același lucru se poate spune despre poziția adoptată față de secte. Este firesc acest lucru atâta timp cât, după cum am arătat în capitolul anterior, o parte dintre acestea se organizează după o doctrină contrară legilor civile și Constituției statului iar implicarea membrilor acestor secte în viața politică se face de multe ori în interes particular și chiar dăunător vieții social-politice a statului.

Se observă însă o fluctuație în ceea ce privește poziția statului față de secte, respectiv "asociații religioase", cum sunt numite în legile referitoare la regimul cultelor. Aceste fluctuații se datorează schimbării regimurilor politice și modului în care acestea se raportează la situațiile religioase concrete. Acest mod de raportare se manifestă în primul rând prin prisma educației religioase și a documentării regimurilor politice în ceea ce privește cultele religioase care există în stat, precum și a doctrinei și a modului de organizare a acestora. Nu în ultimul rând relevantă este și orientarea religioasă a conducătorilor politici, care poate manifesta o doză de subiectivitate în stabilirea unei legislații specifice bunei desfășurări a vieții religioase în cadrul statului.

În România acești factori determinanți se pot observa prin prisma legilor referitoare la regimul cultelor. În ceea ce privește situația sectelor existente la noi, observăm că aceasta se află în strânsă legătură cu orientarea politică și religioasă a vremii. Astfel prin art. 53 al Legii Cultelor din 1895 se acordă pe temeiul legii maghiare deplină libertate baptismului în Transilvania, ori această situație coincidea cu obiectivele guvernelor ungare care urmăreau destabilizarea politică și religioasă a românilor. Această poziție va fi continuată de legea pentru regimul general al Cultelor din 28 aprilie 1928, care acordă deplină libertate baptiștilor, adventiștilor de ziua a șaptea și creștinilor după Evanghelie. Situația va provoca o atitudine fermă de protest din partea Bisericii Ortodoxe Române, prin legea din 1938 înaintată de P.S. Sa episcopul Nicolae Colan al Ardealului, fost ministru al Cultelor, care prin anumite măsuri, a încercat să oprească răspândirea baptismului în România. Dar acțiunea decisivă favorizată și de reprezentații politici de atunci (respectiv guvernul Antonescu) a avut loc în 1942 prin Legea nr. 927 prin care cele trei secte recunoscute până atunci și care se bucură de protecția deplină a statului român au fost desființate. Această situație a durat însă cât și regimul politic. Astfel, după cunoscutul act de la 23 august 1944, reorientarea politică a dus și la schimbări semnificative în viața religioasă, în sensul că cele trei culte amintite revin la statutul oferit de Legea din 1928 alături de penticostali și adventiștii reformați. Ba mai mult, Legea pentru regimul general al cultelor emisă în anul 1948 va pune sectele pe picior de egalitate cu celelalte culte din România, inclusiv cu Biserica Ortodoxă.

Această situație se va menține până la instaurarea totală a regimului comunist de orientare atee care își va pune amprenta profund asupra vieții religioase de orice factură din România. Astfel Biserica Ortodoxă se va menține pe linia de plutire în special prin viața liturgică, învățământul teologic și catehizarea copiilor și a tinerilor fiind reduse la minimum. În ceea ce privește prozelitismul sectelor din această perioadă, acesta este și el redus la zero, poate un singur element benefic al ateismului comunist, compensat însă prin îngrădirea Bisericii Ortodoxe.

După 1989, profitând de politica fragilă a statului român, prozelitismul sectar va fi reluat, ba chiar dezvoltat prin înmulțirea "asociațiilor religioase", care au luptat pentru un statut propriu cât mai favorabil. Printr-un discurs în care se amestecă stângaci agresivitatea cu atitudinea de victimă, sectele neoprotestante nu încetează să se plângă de discriminarea la care sunt supuse din partea majorității ortodoxe și a statului complice, lucru care a făcut mai apoi ca prin legea cultelor să aibă parte de o discriminare pozitivă, în sensul că Biserica Ortodoxă nu a mai fost recunoscută ca biserică națională. Este trecută cu vederea politica expansionistă, faptul că din 1990 încoace România a fost, după Rusia, ținta predilectă a prozelitismului sectar în Europa de Est. Peste 300 de secte și grupări au încercat să se instaleze în România, unele cu mai mult succes decât altele. Concurența va atinge în primii ani ai deceniului apogeul. Chiar sectele cu vechime vor protesta față de noii veniți și vor reclama o ordine pe care ele, primele, au stricat-o în urmă cu un secol. Activitatea sectelor, vechi și noi, nu se limitează la câștigarea prin propagandă de noi membri. Influența politico-financiară este principala armă a invaziei sectare. După faza zgomotoasă de la început, suntem de câțiva ani în" plin război tăcut". Fără să fi cunoscut treceri în masă, sectele se pregătesc pentru o confruntare pe termen lung și știu foarte bine ce atuuri propagandistice au într-o țară intrată în Uniunea Europeană, care lucrează parcă tot mai mult împotriva creștinismului, frizând egalitatea și libertatea exprimării membrilor ei.

Art. 5, paragraful 4 din actuala Lege privind regimul general al cultelor religioase se exprimă în felul următor: " În activitatea lor, cultele, asociațiile religioase și grupările religioase au obligația să respecte Constituția și legile tarii și să nu aducă atingere securității publice, ordinii, sănătății și moralei publice, precum și drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. ". Întrebarea care se pune însă este următoarea: câte din asociațiile religioase existente astăzi in România îndeplinesc cerințele (obligatorii) articolului de mai sus? Răspunsul la această întrebare l-am atins într-un capitol precedent și demonstrează, din păcate, că legea nu este aceeași pentru toți, iar statul va trebui să-și revizuiască atitudinea în ceea ce privește asigurarea respectării Constituției în perspectiva unei vieți sănătoase a societății.

C ONCLUZII

În general, societatea umană își urmează traseul existențial ținând cont de două realități: viața civilă și viața religioasă. Cea dintâi se desfășoară în cadrul statului, care este principala formă de organizare și desfășurare a vieții pe plan social, iar cea de-a doua se desfășoară în cadrul comunității religioase constituită din totalitatea credincioșilor care împărtășesc aceleași convingeri religioase, bazate pe o credință comună. Între aceste două realități trebuie să existe o întrepătrundere fundamentată pe respect reciproc. Acest respect presupune respectarea din partea uneia a regulilor ce asigură buna funcționare a celeilalte sau, cu alte cuvinte, neamestecul. Amestecul acceptat este cel doar care ia forma susținerii și nu a dezechilibrului sau a ofensivei în sens distructiv.

În mod concret, statul, ca formă de organizare a vieții civile, trebuie să se ocupe de funcționarea armonioasă a societății sub toate aspectele, iar Biserica sau comunitatea religioasă trebuie să satisfacă în mod desăvârșit aspirațiile și nevoile spirituale ale comunității ce o formează. Această comunitate care își manifestă aspirațiile religioase în cadrul propriului cult, este însă tot aceeași care își trăiește viața de zi cu zi, sub aspectul social, în cadrul statului. De aceea armonia dintre aceste două realități ale vieții noastre trebuie să plece de la elementul component comun al lor: cetățeanul, respectiv credinciosul. Această armonie trebuie să se reflecte așadar în viața fiecărui om de rând. El trebuie să se simtă îndrumat pe calea cea bună și susținut pozitiv de ambele realități care îi marchează viața: atât de stat cât și de către Biserică. Acest lucru este valabil atât pentru un ins cât și pentru societatea întreagă.

Lucrarea de față a încercat să demonstreze că Biserica și statul s-au aflat de la începuturi și până în zilele noastre în căutarea celor mai bune soluții pentru o împreună viețuire în cele mai bune condiții. Firește, în particular, în cadrul fiecărei națiuni, raportul dintre puterea civilă și cea religioasă a cunoscut suișuri și coborâșuri, dar aceste stări de fapt s-au constituit în excepții și nu în reguli. Biserica Ortodoxă, rămânând întru totul fidelă învățăturii apostolice, s-a supus întotdeauna legilor statului în cadrul căruia și-a desfășurat activitatea la nivel local, atâta timp cât acestea nu au fost contrare credinței mărturisite de ea. Mai mult, Biserica Ortodoxă s-a dovedit a fi întotdeauna un sprijin la nevoie, iar acest fapt a determinat o reacție pe măsură din partea statului.

La polul opus, sectele, prin disprețul și lipsa de supunere față de legile civile și speculația în interes propriu în detrimentul cerințelor spirituale ale credincioșilor, au distrus conlucrarea dintre partea social-politică și cea religioasă și au acoperit cu un văl transparența care trebuie să existe între stat și cultul religios. Prin toate acestea, sectele distrug însăși armonia necesară fiecărui om la nivel personal pentru a oferi cel mai bun climat de viețuire între trup și aspirațiile lumești și între suflet și aspirațiile spirituale. Acest lucru are în mod firesc implicații la scară generală, pentru că alterând armonia părții se va altera în mod automat armonia întregului.

La modul general, doctrina sectelor constituie o fisură atât pentru doctrina creștină autentică cât și pentru doctrina socială a statului. Fenomenul sectar tinde să se constituie într-o ruptură atât față de Biserică cât și față de stat, iar această dezbinare are ca ultim efect devierea totală de la scopul hărăzit omului de către Dumnezeu la creație.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001

2. Părinți și Scriitori Bisericești – Sfântul Vasile cel Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

3. Părinți și Scriitori Bisericești – Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979

II. Cărți și Manuale:

4. Antonie Plămădeală, Biserica în mers – vol. II, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1999

5. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986

6. Biserica Ortodoxă Română în trecut și astăzi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979

7. Pr. Dr. Constantin Coman, Biblia în Biserică, Editura Bizantină, București, 1997

8. Radu Preda, Biserica în stat – O invitație la dezbatere, Editura Scripta, 1999

9. Simeon Adrian, Biserica, sectele și frații mincinoși, Editura Pelerinul, Iași, 1997

10. Pr. Ilarion V. Felea, Critica ereziei baptiste, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1937

11.P. I. David, Călăuză creștină, Editura Episcopiei Aradului, Arad, 1987

12. Georgios I. Mantzaridis, Globalizare și universalitate – himeră și adevăr, Editura Bizantină, București, 2002

13, Ioan I. Ică Jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002

14. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998

15. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996

16. Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1995

17. Emilian M. Dobrescu, Iluștri francmasoni, Editura Nemira, București, 2003

18. Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, vol.I, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1999

19. Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

20. Jean-Paul de Longchamp, În umbra sectelor, Casa Editurii Curierul Dunării, București, 2000

21. Ioan Matei, Politica Bisericească a Statului Român, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1931

22. Pr, Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

23. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

24. Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

25. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura România Creștină, București, 1999

26. Pr. Dr. Aurel Pavel, Secta Moon sau Biserica Unificării, o ideologie cu față religioasă, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2003

27. P. I. David, Sectologie sau Apărarea Dreptei Credințe, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 1998

28. Pr. Serafim Rose, Semnele Sfârșitului Lumii, Editura Egumenița, Galați 2004

29. Nicolae Mladin, Studii de Teologie Morală, Editura și Tipografia Arhiepiscopiei, Sibiu 1969

Studii și Articole

30. Biserica și problemele vremii, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1947

31. Cultele Religioase în România, Editura Ministerului Cultelor, 1949

32. Revista Teologică nr. 7 – 10 / 1936

33. Revista Teologică nr. 1, 2 / 1943

34. Revista teologică nr. 5, 6 / 1944

35. Pr. Dr. Spiridon Cândea, Secta Baptistă în România, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939

CUPRINS

INTRODUCERE

I. Rolul Bisericii în viața statului de la începuturile ei până în zilele noastre

1.1. Activitatea socială a Bisericii

1.2. Rolul politic al Bisericii în viața statului

1.3. Poziția actuală a Bisericii în stat

1.4. Perspectivele unei vieți armonioase între Biserică și stat

II. Sectele o amenințare pentru Biserică

2.1. Fenomenul sectant de-a lungul timpului

2.1.1. După căderea în păcat

2.1.2. Vremea profeților

2.1.3. Planul strategic al sectarismului

2.1.4. Vremea Sfinților Apostoli

2.1.5.Perioada post-apostolică

2.1.6. Secte și eresuri în primele veacuri creștine

2.2. Doctrina ortodoxă și doctrina sectară

2.2.1. Cunoașterea lui Dumnezeu în Treime

2.2.2. Credința

2.2.3. Sfânta Scriptură

2.2.4. Sfânta Tradiție

2.2.5. Sfânta Biserică

2.2.6. Sfintele Taine

2.2.7. Cultul Maicii Domnului

2.2.8. Cinstirea sfintei cruci și a sfintelor icoane

2.2.9. Eshatologia și Parusia

2.3. Morala ortodoxă și morala sectară

III. Atitudinea sectară față de stat

3.1. Implicarea sectelor în viața politică

3.2. Secte cu caracter anticonstituțional

IV: Raporturile statului cu Biserica și cu sectele

4.1. Poziția statului față de Biserică

4.2.Poziția statului față de secte

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001

2. Părinți și Scriitori Bisericești – Sfântul Vasile cel Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

3. Părinți și Scriitori Bisericești – Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979

II. Cărți și Manuale:

4. Antonie Plămădeală, Biserica în mers – vol. II, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1999

5. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986

6. Biserica Ortodoxă Română în trecut și astăzi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979

7. Pr. Dr. Constantin Coman, Biblia în Biserică, Editura Bizantină, București, 1997

8. Radu Preda, Biserica în stat – O invitație la dezbatere, Editura Scripta, 1999

9. Simeon Adrian, Biserica, sectele și frații mincinoși, Editura Pelerinul, Iași, 1997

10. Pr. Ilarion V. Felea, Critica ereziei baptiste, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1937

11.P. I. David, Călăuză creștină, Editura Episcopiei Aradului, Arad, 1987

12. Georgios I. Mantzaridis, Globalizare și universalitate – himeră și adevăr, Editura Bizantină, București, 2002

13, Ioan I. Ică Jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002

14. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998

15. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996

16. Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1995

17. Emilian M. Dobrescu, Iluștri francmasoni, Editura Nemira, București, 2003

18. Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, vol.I, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1999

19. Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

20. Jean-Paul de Longchamp, În umbra sectelor, Casa Editurii Curierul Dunării, București, 2000

21. Ioan Matei, Politica Bisericească a Statului Român, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1931

22. Pr, Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

23. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

24. Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978

25. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura România Creștină, București, 1999

26. Pr. Dr. Aurel Pavel, Secta Moon sau Biserica Unificării, o ideologie cu față religioasă, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2003

27. P. I. David, Sectologie sau Apărarea Dreptei Credințe, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 1998

28. Pr. Serafim Rose, Semnele Sfârșitului Lumii, Editura Egumenița, Galați 2004

29. Nicolae Mladin, Studii de Teologie Morală, Editura și Tipografia Arhiepiscopiei, Sibiu 1969

Studii și Articole

30. Biserica și problemele vremii, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1947

31. Cultele Religioase în România, Editura Ministerului Cultelor, 1949

32. Revista Teologică nr. 7 – 10 / 1936

33. Revista Teologică nr. 1, 2 / 1943

34. Revista teologică nr. 5, 6 / 1944

35. Pr. Dr. Spiridon Cândea, Secta Baptistă în România, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1939