Raportul DE Serviciu AL Functionarului Public

CUPRINS

INTRODUCERE

Noțiunea de funție publică, tradițional,s-a impus ca noțiune fundamentală a dreptului public,în principal a dreptului administrativ,ea fiind strâns legată de noțiunea de activitate,autoritate,organ,etc.

S-a arătat că un organ de stat sau o autoritate publică,în general, structural,cuprinde trei elemente: competența,mijloace materiale-financiare și personalul iar personalul la randul său este structurat pe compartimente,linii ierarhice și funcții,dntre care care numai unele ne apar ca funcții publice.

Titularul unei funcții publice,într-o formulare generică,poartă denumirea de functionar public.

Dacă una din dimensiunile administrației publice este satisfacerea nevoilor sociale prin prestarea de servicii publice și cum nevoile sociale cresc odată cu gradul de civilizație, este de înteles că la sfera funcțiilor publice administrative existente,la un moment dat,mereu s-au adăugat altele,pe măsura ce viața impunea ca administrația să presteze noi și noi servicii,tot mai sofisticate,cibernetizate,robotizate,electronizate,etc.

De aici,a apărut o tema mereu actuală nu numai de ordin terminologic dar mai ales de conținut : ,,Ce este un functionar ? ‘’

Organizarea statală reflectă necesitățile ce trebuie satisfăcute în cadrul sistemului social iar valorile pe care le realizează autoritatea statală sunt valori politice stabilite potrivit specificului organizări societății.

Aceste valori privesc satisfacerea trebuințelor de interes general,într-un regim de putere publică,pe baza prerogativelor constituționale care fac să prevaleze interesul public față de cel privat.

Serviciile publice, indiferent de natura sau forma de organizare,realizează activități proprii potrivit competenței lor,stabilită prin lege.

Competența unui serviciu public este strâns legată de funcția îndeplinită în cadrul organizării statale.

Odată cu diversificarea funcțiilor statului modern apare necesitatea înființării de noi servicii publice.

Prin activitatea de legiferare, Parlamentul reglementează în mod uniform relațiile sociale dintre membrii societății.

Serviciul public judiciar,alcătuit din sistemul instanțelor judecătorești, soluționează litigiile care apar între membrii societății și aplică sancțiunile legale celor care încalca legea.

Fiecare autoritate publică sau serviciul public realizeaza în domeniul lor de activitate, atributele de putere ale statului,prin personalul repartizat pe diferite structuri,compartimente funcționale, pe criterii profesionale,pe linii ierarhice și pe funcții.

Prin urmare,corespunzător funcțiilor fundamentale ale statului, funcția publică statală se realizează pe categorii de funcții publice între care există atât asemănări cat și deosebiri.

Corespunzător naturii activității desfașurate, funcția publică statală poate fi de demnitate publică,funcție publică administrativa sau executivă și funcție publică jurisdicțională.

Noțiunea de funcție publică este utilizată pentru a caracteriza personalul autorităților și instituțiilor publice mai ales în raport cu salariații din sectorul privat și a evidenția regimul juridic diferit aplicabil funcției publice.

Studiul funcției publice presupune canalizarea noțiunii de funcționar public prin evidențierea regimului juridic referitor la metodele de recrutare a personalului,la modul de desfașurare a activității acestuia și la drepturile și obligațiile specifice.

Acest regim juridic,care determină existența funcționarilor publici este specific funcției publice statale fiind derogatoriu de la dreptul care reglementează relațiile de muncă din sectorul privat.

Persoanele fizice care ocupă în condițiile legii funcții publice în vederea realizării atribuțiilor unui serviciu public administrativ al statului, judetului,orașului sau comunei se numesc funcționari publici administartivi și primesc pentru activitatea desfașurată, un salariu lunar ,în condițiile legii,iar personalul care ocupa funcții de demnitate publică au dreptul pentru activitatea desfașurată la o indemnizație lunară.

Conceptul de funcție publică este în stransă corelație cu noțiunile de putere publică,autoritate publică sau organ public,serviciu public și se bazează pe prerogativele puterii publice în vederea satisfacerii intereselor generale,publice ale societății în interes public.

Orice societate organizată în stat se bazeaza pe prerogativele puterii publice în vederea satisfacerii intereselor generale și publice ale societății.

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL FUNCȚIEI PUBLICE

I.1. Introducere

Funcționarul public este persoana care iși desfășoară activitatea în cadrul administrației de stat,a administrației publice potrivit unui statut,unui regulament care îi prevede drepturile și obligațiile.

În ceea ce privește istoricul funcției publice și a statului celor care o exercită, primul statut al funcționarilor publici se datorează împaratului Hadrian.

Istoria dovedește că decadenta administrației în antichitate a apărut atunci când împărații au început să încalce regulile privind numirea și înaintarea în funcții.

Se manifestă astfel traficul de slujbe, nepotismul și favoritismul, astfel căutânadu-se și găsindu-se formule juridice pentru vânzarea de posturi,mai exact fiind vorba de ,,contractus sufragii, reprezentând un contract potrivit căruia cel care dorea să fie încadrat într-o slujbă, făgaduia o suma de bani unui demnitar pentru ca acesta să stăruiasca să-l numească în funcția respectivă.

S-a exprimat în diferite variante ideea că atunci când statul nu are grijă de funcționarii săi iși surpă temeliile, astfel statutul juridic și economic al funcționarilor publici influenteaza într-o măsura fundamentală bunul mers general în viața unui stat.

De pildă,într-un stat de drept,declarat constituțional ca democratic și social,funcționarul public reprezintă una din pârghiile de bază prin care se împlinesc principiile democratice,concretizate în natura raporturilor stabilite între autoritate și cetatean.

Nu este de concepută existența unei administrati de stat în cadrul căreia activitatea personalului,a salariaților să nu fie reglementată de o lege specială.

Notiunea de statut a apărut la noi pentru prima dată , odată cu titulatura de act normativ, în Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris (7 august 1858),denumirea de statut provenind de la cuvantul latin statutum și însemnand actul juridic prin care se impun anumite măsuri,dispoziții în virtutea dreptului de comandă a statutului,iar termenul de funcționar public a fost folosit pentru prima dată în Constituția din 1923.

Drept urmare, la 19 iunie 1923 a fost adoptată Legea privind Statutul Funcționarilor publici, iar pentru a fi aplicată s-a adoptat în 19 noiembrie, același an, Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului funcționarilor publici.

Statutul funcționarilor publici a fost abrogat și înlocuit prin Codul funcționarilor publici intrat în vigoare la 8 iunie 1940, această lege avand însă o scurta existență deoarece în anul 1950 a fost adoptat Codul Muncii  care a stabilit raporturile de muncă pentru toți salariații, inclusiv pentru funcționarii publici.

Ca un prim pas spre dezideratul elaborării unei legi speciale pentru organizarea și funcționarea activității funcționarilor publici se află Legea 188 din 8 noiembrie 1999,publicată în Monitorul Oficial al Romaniei nr.600/1999,denumită Legea privind Statutul Funcționarilor publici .

Prin apariția acestei legi se stabilesc drepturile și obligațiile funcționarilor publici,a caror activitate are o serie de particularități față de activitatea funcționarilor privați.

Este și normal să fie așa pentru că exercitarea funcțiilor în cadrul administrației de stat trebuie să fie realizată de oameni cu o anumită pregătire, de o anume formație comportamentală și cu un nivel ridicat de cunoștinte și întreaga activitate a acestora trebuie pusă în slujba cetățeanului, a respectării drepturilor sale civice consfințite de Constituție și de acte normative.

Nu orice persoană care lucrează în administrația de stat face parte din categoria funcționarilor publici.Nu se poate pretinde, de exemplu femeii de serviciu,portarului sau șoferului să se ridice la nivelul unui funcționar public.

Este de necontestat faptul că dintre funcționarii publici unii au funcții de conducere iar alții de execuție dar și aceștia din urmă iși desfașoară activitatea în cadrul aceluiali aparat administrativ și au responsabilități și atribuții stabilite de autoritatea sau instituția unde iși desfașoară activitatea și care sunt de natura aduce la realizarea scopului și competențelor acestuia.

Pentru ocuparea unei funcții publice sau pentru a deveni funcționar public,legea prevede o serie de condiții,cuprinse la art.6.

Astfel, poate sa ocupe o funcție publică doar acea persoană care are cetățenia romănă și domiciliul în România , să fie un bun cunoscator al limbii române ,să aibă vârsta de 18 ani impliniți, cu o capacitate deplină de exercițiu,să nu fi fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice și nu în ultimul rând să fi caștigat concursul sau să fi promovat examenul organizat pentru ocuparea funcției publice.

Este nevoie de aceste condiții pentru că funcționarul public este prima persoană cu care vine în contact cetațeanul,el este primul care trebuie să aibă un comportament corect, amabil,să fie efectiv la dispoziția cetăteanului pentru rezolvarea și clarificarea cerintelor sale legitime.

În acest sens ,,Principiile generale ‘ ale Constituției noastre ,,Drepturile, libertățile si îndatoririle fundamentale’, prevederi a căror aducere în practica vieții sociale de fiecare zi trebuie făcută de funcționarii publici, iar domeniile în care sunt chemați să acționeze sunt practic nelimitate.

I.2. Fundamentarea noțiunilor de funcție publică si funcționar public

Conceptul de funcție publică îl regăsim in Franța și în sistemul francofon exprimat prin sintagma ,,Fonction publique,, , în Regatul Unit prin ,,civil service,, , iar în Germania prin ,,Affentlicher dienst,, .

Diferența dintre conceptele exprimate nu reprezintă doar un interes lingvistic, ea are relevanță și pe planul relațiilor juridice evocate de acest concept.

În Marea Britanie ,, civil servantes,, îi desemnează numai pe agenții serviciilor civile administrative ale statului (în 1993 reprezentând circa o jumătate de milion), pe când în Franța termenul de ,,fonctiounaires,, îi include atât pe agenții statului cât și pe cei ai colectivităților locale, de patru milioane în același an 1993, acesta, în condițiile in care între populațiile celor două țari nu există decât o diferență foarte mică. Aceste realități statistice reflectă și două concepții diferite, cea etatică, în Franța și cea liberală în Marea Britanie.

În ceea ce privește doctrina românească, dacă ne referim la cea interbelică, se poate constata că termenii uzitați erau, în exclusivitate, de funcțiune și respectiv funcționar public.

S-a dezvoltat, de către autorii de drept public, o adevărată teorie a funcțiunii publice funcționarului public din 19 iunie 1923.

Literatura actuală analizează problema funcționarilor de stat ,folosind în unanimitate expresia ,,funcție publică ,, și respectiv ,,funcționar public ,,.Regăsim sporadic și autori care împărtășesc și inonimia ,,funcție publică,, și ,,funcție de stat,, ,dar sininomia acestor noțiuni ar trebui totuși discutată din perspective autorității publice, din structura căreia face parte funcționarul,precum și din aceea de ,,personal al organelor administrației publice,,.

Sintagma ,,funcție publica,, a generat o bogată doctrină românească și de drept comparat,ea se regăsește definită diferit de la autor la autor ,de la un sistem de drept la altul.

Asfel în concepția unor autorii:,,funcția publică desemnează un statut sau o situație juridică a unei persoane fizice determinate,,.

Acest statut se obiectizează printr-un complex de drepturi și obligații,acestea sunt exercitate în mod continuu, iar situx de drepturi și obligații,acestea sunt exercitate în mod continuu, iar situația juridică este creată în urma unei investiri legale.

Din doctrina actuală de drept public invocăm,ca un veritabil sistem de referință,concepția potrivit căreia funcția publică reprezintă ,, situația juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice,ce constă în ansamblul drepturilor și obligaților ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o,,.

Regăsim în această definiție ,câteva din constantele valoroase care au fost formulate de autorii de drept public de-a lungul timpului și pe care le-am evocat anterior,respectiv caracterul legal al investirii și faptul că funcția publică evocă un complex de prerogative,drepturi și obligații care realizează competența unei autoritați publice.

Un alt autor ,mai prundent ,preferă să explice cum se regăsește această instituție în Constituție și în alte reglementări,anterioare sau ulterioare ei, decât să o definească în sensul propriu,făcând însă necesară precizarea că aceasta poate fi înțeleasă într-o accepție largă care include ,,totalitatea funcțiilor statului prin care se realizează suveranitatea acestuia,fără deosebire de faptul că aceste funcțiuni îndeplinesc sarcinile puterii executive,legislative sau judecătorești,,.

În concepția profesorului Negoiță Alexandru,sintagma ,,funcție publică,, are două accepțiuni,una mai largă și alta mai restrânsă ,în funcție de latura atribuțiilor care formează conținuții funcției exercitată de angajații diferitelor organe ale administrației publice.

Recunoscând această diversitate a funcțiilor din administrația publică,autorul definește funcția publică drept ansamblul de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza și în exercitarea legii,atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuții.

Cel care îndeplinește aceste funcții are calitatea de funcționar public.

Școala de la Cluj, prin contribuția profesoarei Rodica Petrescu, se oprește la definiția potrivit căreia funcția publică, reprezintă ,, complexul drepturilor și obligațiilor de interes general stabilite, potrivit legii, în scopul realizării competenței unei autorități publice,instituții publice sau regii autonome, de către persoane legal investite,,.

Autoarea se oprește la patru caractere ale funcției publice si anume:

titulatură a unor anumite atribuții;

caracterul de continuitate, fără limite în timp și fără intermitențe;

creată în scopul realizării competenței autorităților publice și serviciilor publice, în general și administrației publice,în special;

titularul ei este o persoană fizică legal investită în funcțiie, care realizează atribuțiile funcției în limitele stabilite de legiuitor.

Pornind de la aceste contribuții, considerăm că sintagma de ,, funcție publică,, se impune a fi analizată din mai multe perspective :

într-o primă accepție, funcția publică se identifică prin raportare la conceptul de autoritate publică, incluzîndu-i pe toți aceia care sunt investiți cu prerogative de putere publică, în cadrul autoritățiilor din sfera celor trei clasice puteri în stat (parlamentari , magistrați , miniștri etc.)dar și din cadrul unor autorități publice care exced celor trei clasice puteri;

judecători de la Curtea de Conturi, Curtea Constituțională, Avocatul Poporului etc;

într-o a doua accepție, funcția publică se definește prin raportarea la instituțiile din sfera puterii executive, evocînd statutul oricărei persoane care exercită prerogativele unei funcții sau demnități în stat indiferent de tipul organului sau de nivelul la care se exercită.

Din această perspectivă, o funcție publică poate fi ocupată de:

– demnitari publici, la nivel central, care la rândul lor pot fi aleși sau numiți ( președinte , miniștrii);

– de demnitari locali , primari și consilieri aleși ;

– de funcționari publici de carieră , care la rândul lor sunt funcționari publici din administrație sau funcționari din alte servicii publice , care la rândul lor pot fi aleși sau numiți .

Într-un sens mai restrâns , prin funcționari publici înțelegem exclusiv funcționarii publici de carieră din structurile administrative .

De altfel, aceasta este și concepția Statutului funcționarilor publici , care definește funcționarul public prin precizarea numirii , ca formă de investitură și a faptului că persoana astfel investită ecercită autoritate publică în scopul realizării prerogativelor unui serviciu public , iar funcția publiă este definită de art. 2 alin.1 ca reprezentând ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite funcționarului public, în temeiul legii, în scopul realizării atribuțiilor unui serviciu public.

Stabilind sfera funcționarilor publici cărora le vor fi aplicabile prevederile statutare, constatăm că nu este vorba despre orice servicii publice, ci doar de acelea organizate în cadrul Guvernului, ministerelor și altor organe centrale subordonate Guvernului sau autonome, serviciilor descentralizate ale acestora, prefecturilor și aparatului propriu al Consiliului local, județian, al minicipiului București și sectoare municipiului București.

Considerăm că funcția publică poate fi definită ca situația juridică legal determinată a unei persoane fizice investită cu prerogative în realizarea competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

Titularul unei funcți publice este funcționarul public, acesta reprezentând persoana legal investită prin numire sau alegere, într-o funcție publică din structrura unui serviciu public ministrativ, în scopul îndepliniri competenței acesteia.

Salariatul pe această funcție își desfășoară activitatea în baza unui raport de muncă, născut dintr-un contract negociat de cele două părți,dreptul muncii tinzănd să devină din ce în ce mai mult un drept negociat,de natură convențională,activitatea funcționarului public se desfășoară în temeiul unui raport de funcție publică sau de serviciu.

Acest raport este stabilit pe cale unilaterală,prin voința autorității care investește și care exclude o negociere sau punere de acord a viitorului funcționar cu autoritatea respectivă.

Raportul de funcție publică îl definim ca fiind acel complex de relații sociale,legale determinate stabilite între persoana fizică,titulară a funcției publice autoritatea publică din structura căreia face parte funcția publică respectivă și subiectele de drept în legătură cu care se realizează competența respectivei autorității publice.

Principiile care stau la baza exercitării funcției publice,conform art.4 din Legea nr.188/1999,sunt:

asigurarea promptă și eficientă ,liberă de prejudecăți,corupție, abuz de putere și presiuni politice a tuturor activitățiilor efectuate de funcționarii publici;

selectarea funcșionarilor publici exclusiv după criteriul competenței;

egalitatea șanselor la intrarea și la promovarea în corpul funcționarilor publici;

stabilitatea funcționariilor publici.

I.3 Clasificarea funcțiilor publice și Principalele categorii de funcționari publici

Principalul criteriu de clasificare a funcțiilor publice este gradul de generalitate al atribuțiilor , funcțiile publicee fiind astfel clasificate in funcții publice generale și funcții publice specifice.

Funcțiile publice generale sunt definite ca reprezentând ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice , în vederea realizării competențelor lor generale.

Funcțiile publice specifice sunt definite ca și ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publice în vederea realizării competențelor lor specifice.

Un alt criteriu de clasificare al funcțiilor publice este nivelul studiilor absolvite care clasifică funcțiile publice în funcții publice din clasa I(pentu a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată absolvite cu diploma de licență sau diplomă echivalentă), funcții publice din clasa a-II-a (pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurta durată absolvite cu diplomă) și funcții publice din clasa a – III- a (pentru a căror ocupare se cer studii liceale respectiv studii medii liceale absolvite cu diplomă de bacalaureat ).

Un al treilea criteriu de clasificare a funcțiilor publice este nivelul atribuțiilor titularului funcției publice , funcțiile publice clasificându-se conform acestui criteriu astfel:

funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;

funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de conducere;

funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție.

În ceea ce privește categoriile de funcționari publici , o clasificare

doctrinară împarte funcționarii publici în funcționari de decizie, funcționari de pregătire a deciziilor și funcționari de execuție.

Funcționarii de decizie sunt cei care conduc fie o autoritate a administratiei publice centrale sau locale , fie unele compartimente organizatorice ale acesteia cum ar fi direcția generală , direcția de serviciu,etc.Funcționarii de decizie mai sunt numiți funcționari de conducere sau personal de conducere.

Funcționarii de pregătire a deciziilor sunt cei care au ca principale atribuții documentarea administrativă fiind organizați in compartimentele de studii și organizare administrativă , (o astfel de funcție fiind cea de referent.

Funcționarii de execuție sunt cei care au ca principale atribuții aducerea la îndeplinire a deciziilor administrative prin măsuri concrete.

Legea 1881999 modificata prin Legea 1612003, Statutul clasifică funcțiile publice corespunzătoare înalților funcționari publici,funcționarilor publici de conducere și funcționarilor publici de execuțieart.10 alin.1 enumerând expres funcțiile aparținand fiecărei categorii din această clasificare în art.12,art.13 și respectiv art.14.

Funcțiile publice de execuție sunt structurate și pe grade profesionale : debutant,asistent, principal și superior ca nivel maxim.

Funcționarii publici debutanți sunt persoanele care ocupă o funcție publică în urma concursului sau examenului până la definitivare.Durata debutului este de cel puțin 6 luni dar nu mai mult de 2 ani în funcție de clasa de care aparține funcția publică.

Pentru a obține gradele de asistent, principal și superior funcționarii trebuie să obțină statutul de funcționari publici definitivi.

Una din trăsăturile esențiale ale funcției publice o reprezintă caracterul legal al investirii , ceea ce semnifică faptul că cel care o exercită a fost împuternicit după o procedură prevăzută de lege, cu dreptul de a exercita prerogativele funcției respective. De aici rezultă funcționarul de drept.

În practică au apărut situații în care cei care îndeplineau asemenea prerogative nu aveau investirea legală pentru a o face, fiind vorba fie de condiții obiective, excepționale, care impuneau acest lucru, fie de condiții subiective, care țineau de voința de a realiza , persoana respectivă era conștientă că nu are dreptul să facă, respectiv să îndeplinească funcția.

Această materie a fost teoretiată sub titulatura de funcționar de fapt, prin care se evocă acel ins, care exercită, pe o anumita perioada de timp, atribuțiile unui funcționar public, îndeplinind acte producătoare de efecte juridice, deși nu este regulat investit de o funcție publică.

În doctrina interbelică s-a făcut dinstincție intre:

funcționarul de fapt , prin care se evocă ceea ce am enunțat anterior,

uzurpatorul, cel care ocupă funcția; exercită competențe și desăvârșea acte, fără nici o învestitură;

funcționarul incopetent care era cel regulat investit , dar făcea acte în afara cadrului legal, deci cu exces de putere.

Doctrina franceză a dezvoltat și ea o interesantă teorie a funcționarului de fapt , în aceeași accepție , împărtășită și de școala românească interbelică, de persoana care , fără a fi în mod legal investită într-o funcție publică, o exercită în fapt , îndeplinind toate prerogativele care derivă din ea, inclusiv actele juridice.

Indiferent la doctrina cărui sta ne raportăm, situația funcționarului de fapt poate deriva din următoarele conjuncturi: în cazul de mișcări revuluționare, în situații excepționale, de război sau asediu , există anumite situații, mai puțin întâlnite și mai puțin firești, când cel care apelează la anumite servicii nu știe care este adevăratul titular al serviciului respectiv și atunci se adresează celui care poate fi adevăratul titular (de exemplu,unor alegeri care au fost contensate).

Două sunt, în opinia noastră elementele esențiale ale statutului funcționarului de fapt:

el nu beneficiază de o investire legală;

pe cale de consecințe,este incompetent să înfăptuiască faptele și actele juridice pe care le îndeplinește.

Aceste elemente i-au determinat pe unii autori să exprime ideea că teoria funcționarului de fapt este un corectiv al consecințelor juridice normale ale incompetenței ,funcționarul de fapt este un agent incompetent ,în general el însuși neinvestit sau neregulat investit cu funcția,dar toate actele sale sunt declarate valide.

Cauzele care favorizează apariția funcționarului de fapt pot fi grupate în două mari categorii:

situații normale,când împrejurări rezonabile împiedică publicul să realizeze iregularitatea situației deoarece persoana care exercită funcția publică respectivă prezintă toate aparențele unui funcționar public legal investit.Gaston Jeze,a exprimat această situație prin conceptul de învestitură plauzabilă.

situații de natură excepțională când îndeplinirea unei funcții de către o persoană neinvestită în acest sens este justificată de necesitatea funcționării administrației ,a serviciilor publice esențiale,dar autoritățile legal abilitate numai există (de exemplu,împrejurările insurecționale,când autoritățile publice legale au fost înlăturate,iar atribuțiile lor au fost preluate de organismele revoluționare). Istoria fiecărui stat a cunoscut astfel de momente.În Franța este de notorietate perioada Comunei din Paris,iar pentru isoria mai recentă a României-Revoluția din Decembrie 1989.

Autorii de drept public au fundamentat nu doar sintagma funcționar de fapt ci și pe aceea de Guvern de fapt respectiv care, fără a fi constituțional investit,preia puterile Guvernului precedent,acum dispărut.

Indiferent că este vorba de o situație normală sau excepțională,actele emise de autoritățile de fapt sunt considerate,în principiu valide.

Statutul juridic al funcționarului de fapt:

nu are calitatea oficială de funcționar public .Nu a fost investit în mod legal și în consecința nu poate fi considerat ca făcând parte dintre funcționarii publici.

nefiind funcționar public,pe cale de consecință, reyultă că nu poate avea obligațiile și nici nu poate beneficia de drepturile recunoscute de lege pentru funcționarii publici.

în cazul în care, prin actele și faptele sale, prejudiciază terții, nu va putea fi angajată o răspundere administrativ patrimonială a sa, și va răspunde dreptului comun.

nefiind supus regimului funcționarilor publici,abaterile pe care le săvârșește nu pot atrage răspunderea administrativ specifică funcționarului public.

funcționarul de fapt nu poate fi înlăturat din funcția publică pe care o exercită fără drept prin procedeele juridice specifice funcționarilor publici ca,de exemplu, revocarea pe considerentul că această măsură presupune că cel supus ei a fost initial legal numit,ceea ce nu est este cazul.

CAPITOLUL II

ÎNVESTIREA ÎNTR-O FUNCȚIE PUBLICĂ

II.1 Cadrul general al incadrarii in muncă in Romania și al numirii în funcțiile publice

În titlul II din Constituția României din 2003 , capitolul II, iși află sediul articolul 41,care poartă denumirea de >Munca și protecția socială< care statuează în primul său alineat , faptul că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar pe de altă parte există libertatea alegerii profesiei și a locului de muncă.

Din conținutul textului considerăm ca pot fi identificate urmatoarele dimensiuni ale regimului constituțional al dreptului de muncă:

face parte din categoria drepturilor fundamentale ale cetățeanului român respectiv acele drepturi a căror semnificație și autoritate derivă printre altele și din faptul că ele , constitue de regulă , obiect al reglementării Constituției sau ale unei legi cu valoare constitutională;

dreptul la muncă este garantat constitutional .Remarcăm faptul ca legiuitorul constituant a preferat formularea negativă,dreptul la munca nu poate fin ingrădit , rezultând că existența lui este garantă. Prevederea trebuie coroborată și cu articolul 53 care reglementează restrângerea exercițiului unuor drepturi sau a unor liberățti , care ingaduie într-un cadru riguros determinat de articolul în discuție , exercițiul unor drepturi și al unor dreptăți să fie îngăduit.

garantarea libertății de a alege profesia și de a alege locul de muncă .Garantarea nu înseamna acces neîngrădit de a ocupa un loc de muncă sau o specializare într-o profesie anume .Această garanție se poate realiza în contextul respectării unui cadru normativ care permite transformarea aptitudinii declarate în realitate .

consacrarea și garantarea unor drepturi ale salariatilor cum ar fi drepul la protecție socială, egalitatea femeii cu a barbatului ,dreptul la negocieri colective;

În ceea ce privește condițiile pentru ocuparea funcției publice de către

o persoană , acestea sun condiții generale și condiții speciale.

Condițiile generale sunt sunt prevazute în art.54 al Legii 1881999 republicată și se referă la următoarele aspecte:

să fie cetățean român și să aibă domiciliul în România ;

să cunoască limba română scris și vorbit;

să aibă 18 ani împliniți;

să aibă capacitate deplină de exercițiu;

să fie apt din punct de vedere medical;

să aibă studiile necesare pentru ocuparea funcției publice;

dacă funcția publică impune anumite condiții specifice să îndeplinească aceste condiții;

să nu fi fost condamnat pentru săvârșirea unor infracțiuni specifice de lege cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;

să nu fi fost destituit dintr.o funcție publică sau să nu-i fi fost încetat contractul de muncă pentru condiții disciplinare în ultimii 7 ani;

să nu fi desfășurat activități de poliție politică astfel cum este definită prin lege.

În ceea ce privește condiția de cetățenie, ocupantul funcției publice poate avea cetățenia română fie dobândită prin naștere fie printr-un alt mod,cu condiția ca să existe pe tot parcursul exercitării funției publice și în plus, acesta poate deține și o altă cetățenie pe langa cea română.

Capacitatea deplină de exercițiu se dobândește de obicei la vârsta de 18 ani iar condiția referitoare la sănătate se referă atât partea psihică cțât și partea fizică atunci când probleme legate de fizic ar putea duce la împiedicarea exercitării atribuțiilor funcției în condiții optime.

Referitor la cerința ca persona care exercită funcția publică să nu fi fost condamnată aceasta a fost privită ca o condiție de compatibilitate morală , arătându-se că în codul penal sunt ptrevăyute doua situații care acoperă această interdicție legală , având valoarea unor pedepse complementare :

dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat art. 64 lit. b;

dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

Pe lânga condițiile mai sus menționate, în cadrul legii mai sunt

prezentate câteva condiții :

obligativitatea prezentării unei declarații de avere conducătorului autorității sau instiuției la numirea și eliberarea din funcție ;

inexistența unei compatibilități din cele prevăzute de Legea 1612003 sau de legi speciale;

depunere jurământului de credință;

Privitor la condițiile speciale , acestea se regasesc în cuprinsul altor

articole din Legea 1881999 sau în alte reglementări speciale și se referă la limita de vârstă, studii de speciaitate, vechime în funcție, condiția fizică, reputația și moralitatea neștirbită. etc..

Pe lângă condițiile mai sus menționate pentru ocuparea unei funcții în legislație mai sunt prevazute și alte elemente restrictive de exercitare a acestei funcții cum ar fi incompatibilitățile.

Acestea reprezinta restrangeri ale dreptului de a ocupa o anumita functie sau altfel spus , conditii speciale privind ocuparea unei anumite functii.Unele incompatibilitati sunt prevazute chiar de principalul izvor de drept al muncii iar ratiunea lui esre ocrotirea unor anumite caregorii socio-profesionale(femei, tineri etc).

Dacă în cazul salariatului stabilirea unor incompatibilității reprezintă o situație de excepție,în cel al funcționarului public ele reprezintă regulă cea mai mare parte a demnităților și a funcțiilor publice presupune existența unor incompatibilității unele din ele stabilite chiar de normele constituționale sau de legile la care trimit acestea.

Din actualul statut al funcționarilor publici sunt de remarcat următoarele categorii de incompatibilității:

– calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice funcție publică,cu excepția calității de cadru didactic.

– funcționarii publici nu pot deține funcții în regiile autonome,societățile comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ.

– funcționarii publici nu pot exercita la societățile comerciale cu capital privat activități cu scop lucrativ care au legătură cu activitățile ce le revin din funcțiile publice pe care le dețin si nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc.

– funcționarii publici civili din ministerele privind apărarea națională,ordinea publică și siguranța națională,pot fi aleși sau numiți pentru exercitarea unei funcții de demnitate publică.

II.2 Elemente specifice ale investirii funcționarului public

Unul dintre principiile care guvernează această materie este principiul egalității șanselor de admisibialitate într-o funcție publică consacrată pentru prima dată prin articolul 6 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și Cetățeanului.

El derivă in altul,mmai general,asezat la baza funcționării statelor moderne si consacrat în majoritatea constituțiilor din aceste state și anume egalitatea tuturor în fața legii si autoritățiilor publice fără privilegii și discriminări. Și Contituția noastră îl prevede în articolul 16,aliniatul 1,completat și întărit cu acela că ,,Nimeni nu este mai presus de lege”(alin.2).

Condiții de acces într-o funcție publică.

Prin instituirea unor astfel de condiții,legiuitorul urmărește mai multe scopuri,de exemplu,condiția ocupării unei funcții publice de către o persoană care are calitatea de cetățean al statului respectiv,eliminarea riscului privind pătrunderea incompetențelor și selectarea celor mai apții să îndeplinească funcții publice.

Izvorul acestor condiții îl reprezintă în majoritatea statelor Constituția,care consacră principiilor generale,dezvoltate de reglementări de cadru care poartă în majoritatea cazurilor denumirea de statut,reprezentând ansamblul de reguli care privesc situația juridică a funcționarului.

In doctrina occidentală contemporană,problema condițiilor de acces la o funcție publică nu este considerată ca esențială pentru regimul juridic al funcției publice.Acestea pot fi concepute fie ca excepții de la principiul egalității de acces la o funcție publică ,fie ca o modalitate de exprimare a principiului recutării pe bază de merit.

Condițiile de acces se împart în 2 categorii,în funcție de criteriul puterii de aprecire a autoritățiilor publice:

condiții de acces obiective,caracterizate prin aceea că autoritatea se limitează să verifice doar dacă cel care candidează le îndeplinește sau nu,fără a putea să facă o apreciere proprie existența unei diplome care atestă o anumită pregătire profesională ,a unui certificat medical privind starea de sănatate etc.

condiții de acces subiective,care permit o largă aptitudine de apreciere din partea autorității administrative,în funcție de natura funcției ce urmează a fi îndeplinită sau de calitațiile personale ale fiecărui candidat,pe care autoritățiile publice sunt chemate să le verifice. În această materie administrația are o mare larghețe în a decide,fundamentată pe libertatea ei de opinie,pe puterea ei discrețional.

Condiția ca persoanele care îndeplinesc funcții și demnității publice să aibă numai cetățenia română,reprezintă o constantă a regimului constituțional al funcției publice în mai toate statele lumii.

Articolul 16 din actuala Constituție revizuită poate fi calificat ca sediu general atât pentru principiul egalității șanselor de acces la o funcție publică,dedus din principiul general al egalității tuturor în fața legii,cât li pentru condiția cetețăniei, element sine qua non pentru ocuparea unei funcții sau demnității publice.

Textul prevede că funcțiile și demnitățiile publice,civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.

Dispoziția aricolului 16 se impune a fi coroborată și cu cea a articolului 50,care are 2 alineate ,primul alineat consacră caracterul sacru al fidelității față de țară,iar cel de-al doilea prevede că cetățenii cărora le sunt încrediințate functii publice precum și militarii răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și în acest scop,vor depune jurământ cerut de lege,.

Condiția generală sau specială a vârstei nu este suficientă întodeauna

pentru ca persoana să poată ocupa o funcție publică. Ei i se adaugă existența deplinei capacități de exercițiu care înlătură de la posibilitatea ocupării unei funcții publice,interziși judecătoreșți.

Această condiție este prevăzută si de actualul statut,în articolul 6 literele ,, c” si ,,d”

Condiția sexului . Articolul 4 din Constituția României,intitulat ,, Unitatea Poporului si egalitatea între cetățeni,, consacră; în alineatul al doilea ,dispoziția potrivit căreia în România,patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor,nu se face nici o deosebire de rasă,naționalitate,de origine etnică,limbă,religie,sex,opinie,apartenență politică,avere sau origine socială.

Coroborând această dispoziție cu alt principiu constituțional,desprindem concluzia că în ocuparea unei funcții sau demnități publice apartenența la un sex anume nu poate constitui un impediment sau,dimpotrivă o favoare.

De la regula egalității la acces al femeii și al bărbatului există unele excepții,care derivă fie din specificul profesiunii respective(ex: funcția de preot care poate fi îndeplinită doar de un bărbat),fie din lege,fie din ambele (în învățământul preșcolar funcția de educatoare este îndeplinită de femei,deși actualul statut al personalului didactic nu conține nici o prevedere în acest sens).

Ca o caracteristică generală,excluderea femeilor trebuie să fie deci impusă de specificul funcțiilor și să constituie excepția de la regulă care este admisibilitatea.

Condiția studiilor. Statutul din 1923 nu reținea printre condițiile de acces la o funcție publică pe cea a studiilor. În actualele condiții când funcția publică a devenit una dintre problemele cele mai controversate din știința administrației,mai exact problema formării funcționarului,condiția studiilor nu poate fi ignorată nici de legislație,nici de doctrină.

Problemele pe care le are de rezolvat administrația publică,mai ales în

aceste vremuri,nu se pot realiza decât cu funcționarii publici care au o temeinică pregătire generală și de specialitate.

Preluând o formulare consacrată occidentală,se poate afirma că prin intermediul condiției studiilor se concretizează o condiție mai generală,aceea a aptitudinilor intelectuale impuse viitorilor funcționari publici,alături de aptitudinile fizice.

România s-a înscris și din acest punct de vedere în preocuparea de a-i pregăti,în școli specializate,pe cei care urmează să devină funcționari publici.

Pot fi identificate trei categorii de astfel de instituții:

învățământul universitar de durată (trei ani) sub forma colegiilor,atât stat cât și particulare;

învățământul universitar de durată normală (facultăți de profil sau școli superioare de științe politice și/sau administrative,de asemenea de stat sau particulare autorizate);

învățământ post universitar,de până la doi ani.

Prestarea Jurământului. Jurisprudența din perioada interbelică a fost inconsecventă în ceea cea privește caracterul definitoriu al jurământului pentru regimul funcției publice.

Doctrina l-a calificat drept promisiune solemnă va respecta organizarea de stat în forma sa actuală,că nu va face nici un act împotriva ei și că va îndeplini obligațiile de serviciu.

Actuala noastră Constituție tranșează această divergență a doctrinei și jurisprudenței,statuând că jurământul este un element esențial pentru dobândirea calității de funcționar public.

Avem în vedere articolul 50,alineatul 2 care prevede că cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice răspund de îndeplinirea cu bună credință a sarcinilor ce le revin,în acest scop vor depune jurământul cerut de lege.

Statutul funcționarilor publici,în articolul 55(l),prevede că la data numirii în funcție,funcționarul public definitiv depune jurământul de credință în fața conducătorului autorității sau instituției publice și în prezența a doi martori,dintre care unul va fi conducătorul compartimentului sau instituției publice .

În actualul statut ca o condiție majoră este prevăzută ,lipsa antecedentelor penale,trebuie făcută o distincție între condiția subiectivă a unei moralități și reputații ireproșabile și condiția obiectivă a lipsei unor antecedente penale care să-l facă incapabil cu funcția pe care urmează să o îndeplinească.

Condițiile subiective,sunt acele condiții care lasă autorității o largă putere în a aprecia profesii.

Acest din urmă aspect nu este lipsit de importanță,pentru că există unele funcții care impun un anumit temperament. Probleme deosebite ridică și condiția subiectivă a unei moralități acceptabile sau a aptitudinii caracterului,cerută expres ori impusă de doctrină în mai multe țări.

Deși fondul condiției este același,modul de definire este altul ,de exemplu în Belgia,se vorbește despre o buna moralitate sau conduită ireproșabilă , în Danemarca,despre o bună reputație,iar în Grecia despre o moralitate convenabilă. Legislația din țara noastră a fost consecventă în a mai impune viitorilor funcționari condiția moralității,care îi exclude pe cei care au suferit pedepse infamante sau săvârșesc fapte care atrag oprobriul public.

Condiția loialismului. Reprezintă o condiție de dată mai recentă,mai precis după anii ,,50, când s-au instaurat în Europa occidentală regimuri democratice,când un nou tip de loialism a înlocuit vechiul loialism politic cunoscut în mai multe țări din această parte a lumii (ex. este vorba de Italia lui Mussolini ,Germania lui Hitler,sau Spania lui Franco).

Loialismul reprezintă în egală măsură,în toate statele membre ale Uniunii Europene, nu doar o condiție impusa pentru admisibilitatea într-o funcție publică, dar și una din primele îndatoriri ale funcționarilor, in ciuda importantelor diferențe de formulare. În Germania, condiția generală a loialismului este impusă prin statut.

Având dublu statut, de condiție de admisibilitate și de îndatorire fundamentală a cetățenilor rămâne de discutat în ce măsură loialismul candidatului poate influența admiterea lui într-o funcție publică.

Au existat momente în istoria unor state când s-au instituit modalități prin care să împiedice pătrunderea în rândul funcționarilor publici a celor care erau fideli unor doctrine periculoase pentru ordinea constituțională.

Condiții speciale de acces la o funcție publică. Sunt acele condiții care se impun de către legiuitor,în considerațiunea unor funcții sau demnități publice. În tradiția României,s-a impus ca pentru funcția de ministru al apărări sau de Interne să fie numiți militari de carieră,iar pentru Ministerul Justiției,de asemenea tradițional,au fost numiți juriști.

O problemă deosebită naște cunoașterea limbii române. Actualul statut prevede expres la articolul 6 litera ,,b”, cunoașterea limbii române,scris și citit,ca o condiție de admisibilitate într-o funcție publică. O altă condiție specială,prevăzută de articolul 90 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 se referă la unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20 % din numărul locuitorilor.

Articolul amintit prevede ca în serviciile publice care au relații cu cetățenii să fie încadrate și persoane care cunosc limba maternă a minorității respective.

II.3 Modalități de recrutare într-o funcție publică

Din totdeauna doctrina a acordat un rol primordial analizei problemelor care vizează recrutarea funcționarilor publici.

Reprezintă un adevăr cu valoare de constantă faptul că egalitatea de acces la o funcție publică nu semnifică dreptul de acces pentru toți,trebuie să se aleagă între candidați. Semnificația și motivația acestei acțiunii constă în două elemente:

se realizează departajarea între candidați;

se aleg dintre aceștia cei mai capabili,cei care corespund cel mai bine exigențelor postului respectiv.

Recrutarea funcționarilor publici în concepția occidentală contemporană presupune două dimensiuni,din întrepătrunderea cărora se realizează o selecție care corespunde și scopului legiii și celui al funcției publice:dimensiunea politică,prin care se au în vedere principiile care trebuie respectate pentru a se realiza cea mai bună alegere; dimensiunea juridică, aceasta concretizând mijloacele tehnico-juridice pentru ca modelul ei de derulare să corespundă rigorilor legii.

În istorie au fost practicate mai multe sisteme de recrutare. Un prim procedeu a fost cel al eredității sau sexualității practicat în tradiționalista Anglie până aproape de zilele noastre,unele reminiscențe conservându-se încă.

Un al doilea a fost cel prin tragere la sorți,care s-a bucurat în democrațiile grecești de o mare apreciere,deoarece înlătura arbitrariul și favoritismul când existau mai mulți candidați din care urma să se aleagă unul.

El prezenta în schimb un dezavantaj fundamental, și anume faptul că nu ținea cont de aptitudinile și capacitatea fiecărui candidat. Cel de-al treilea sistem l-a reprezentat cel al numirii de către superiorul ierarhic .

Dezavantajul lui fundamental consta în faptul că, bazându-se aproape exclusiv pe puterea discreționară a șefului ierarhic,el nu elimină favoritismul și arbitrariul.

De aceea,în timp s-au căutat soluții de limitare a puterii discreționare a celui investit cu drept de numire.

Constituția României consacră expres două din procedeele de recrutare într-o funcție publică sau demnitate publică:- numirea și/sau alegerea într-o funcție sau demnitatea publică.

Cu privirea la unele categorii de funcționari publici aleși, legea dispune că etapa alegerii este urmată de validarea celor care au câștigat alegerile.

Astfel Legea administrației publice locale prevede că alegerea primarilor este validată în termen de 20 de zile de la data alegerilor ,de către un judecător de semnat de președintele Judecătorești în a cărei rază teritorială se află comuna sau orașul.

Concursul reprezintă,în sistemul francofon,dreptul comun în materia recrutării într-o funcție publică.

Doctrina franceză este unanimă în a recunoaște că două principii guvernează actualul mod de recrutare în funcție publică: unul împărtășește concepția modernă despre administrație,potrivit căreia agenții tei trebuie aleși în funcție de capacitatea lor,iar celălalt satisface cerința asigurării egalității tuturor cetățenilor în accesul lor la sarcinile publice.

Revenind la sistemul românesc și având în vedere dispozițiile deja invocate,precum și concepția statutului,desprindem concluzia că și în legislația românească,concursul reprezintă dreptul comun în materia recrutării într-o funcție publică.

Concursul se organizează în acel moment când se înscriu mai multe persoane pentru ocuparea funcției vacante,iar examenul în momentul când,pentru ocuparea funcției respective,s-a înscris o singură persoană.

Din punct de vedere al procedurii desfășurate,concursul presupune parcurgerea mai multor etape:

existența unui post vacant și declararea lui oficială a acestei vacanțe,pentru declanșarea formalității necesare ocupării lui;

înscrierea candidaților la concurs;

numirea comisiei care va verifica pe candidați:

desfășurarea propriu-zisă a concursului,care de regulă cuprinde faza scrisă și faza orală;

stabilirea rezultatelor finale ale concursului;

publicarea rezultatelor concursului;

numirea în funcție,în baza rezultatelor concursului;

Litigiile apărute în urma desfășurării concursului sunt soluționate

de către instanțele de contencios administrativ.

Statutul funcționarilor publici instituie procedura investirii în trepte,în sensul următor:

după promovarea examenului sau concursului,cel numit are calitatea de debutant;

funcționarul este definitivat,după expirarea perioadei de debut în urma unei examinări de către o comisie,care poate să propună fie definitivarea,fie prelungirea perioadei de debut ( nu mai mult de 2 ani) sau eliberarea de funcție.

Statutul candidatului admis. Între dobândirea statutului de funcționar public și promovarea concursului nu există întodeauna o legătură directă în timp.

În majoritatea sistemelor,selecția nu antrenează în mod automat numirea într-un post dar și această numire, când are loc,nu intervine cel mai adesea decât după probă. Din punct de vedere al corelației dintre selecție și numire,pot fi identificate trei categorii de țări.

Țări în care numirea se suprapune până la identificare cu ultima fază de selecție promovată,cât și selecția propriu-zisă fiind efectuate pe aceiași autoritate. În această situație este imposibil ca o persoană să fie selecționată și să nu fie numită. Astfel de țări sunt Danemarca,Grecia,Țările de Jos.

Țări în care legătura între selecție și actul de numire nu este directă datorită faptului că o autoritate face selecția și o alta numire. În această situație se găsesc țări ca Irlanda,Regatul Unit, unde selecția se realizează de o comisie specială pentru funcția publică,dar numirea se face de către administrație,la propunerea comisiei respective.

Ultima grupă de țări are o oarecare asemănătoare cu cea anterioară ,dar și particularități.

Este vorba de state în care numirea nu se face de către autoritatea care a selecționat viitorii funcționari publici. În această categorie se încadrează țările Portugalia,Italia în care se practică sistemul funcționarilor de rezervă.

Persoanale admise sunt înscrise pe niște liste speciale de rezervă,care foarte interesant nu sunt valabile pe timp nelimitat.

Caracterul limitat la valabilității lor pare firesc având în vedere faptul că exigențele funcției publice sunt în devenire,iar o persoană apreciată ca aptă să ocupe o funcție la un moment dat poate deveni,într-un timp determinat,incapabilă să facă față unui nou sistem de cerințe.

Intervine de asemenea puterea discreționară a administrației,care poate merge,ca în Italia,până la posibilitatea de a schimba ordinea de clasament.

Raportându-ne la sistemul românesc,în conformitate cu reglementările speciale adoptate,apreciem coexistența primelor două sisteme,existând:

o primă categorie de funcții publice în care autoritatea face selecția este cea care și numește;

o altă categorie,în care o autoritate face selecția ți o alta,ierarhic superioară sau aflată în alte raporturi față de prima,numirea. În procesul de selecție este implicată însă prin reprezentanți și autoritatea care numește.

O discuție aparte se impune a fi făcută în ceea ce privește statutul celui care a promovat un concurs sau examen, după caz, putând fi identificate două situații. Într-o primă situație se încadrează cei care , după promovarea examenului sunt numiți cu statut de debutanți , termen pe care îl consacră actualul proiect de statut; după expirarea perioadei de debutat vor susține un examen pe care dacă îl promovează, dobândesc un statut definitiv, sau dimpotrivă sunt eliberați din funcție sau are loc o prelungire a statutului de debutant , în cea de-a doua situație se află cei care, după promovarea examenului, concursului dobândesc un statut definitiv. De exemplu secretarul Consiliului Local sau Județean , funcțiile didactice din învățământul universitar etc.

Cât privește statutul juridic al persoanei selecționate, în Europa situația quasi definitiv este că între momentul reușitei la concurs și cel al dobândirii statutului de funcționar definitiv există o întindere variabilă în timp.

Perioada diferă de la o țară alta și în cadrul aceleiași țări,există diferențe în funcție de nivelul funcției publice.De exemplu,în Belgia este un an pentru candidații aflați pe primul nivel și de șase luni pentru ceilalți. În Italia variază între douăsprezece și cincisprezece luni. În Țările de Jos se întinde până la doi ani maximum,iar în Grecia până la cinci ani.

Situația este cu atât mai variată,cu cât ne raportăm la un stat federal. În Elveția,se pendulează între regimul contractual și cel statutal, cum am mai arătat, mai mult chiar în cadrul aceluiași canton întâlnim diversitatea de regimuri juridice aplicabile,coexistența atât a regimului de drept public cât și a celui de drept privat,ori a contractului administrativ,simultan cu contractul individual de muncă. În Germania, stat de asemenea federal am arătat că funcția publică se bucură de un statut solid,de un prestigiu indiscutabil,care o plasează deasupra multor altor profesiuni.

Într-un stat neeuropean,dar influențat puternic de concepția unei țări europene a cărei colonie a fost ( de exemplu, Tunisia), a fi funcționar în această țară africană înseamnă o sursă de prestigiu,de considerație și de privilegii,din care își trage seva așa-numita ,, burghezie administrativă”.

Autorități competente să muncească în funcții sau demnități publice.

Parlamentul reprezintă,potrivit articolului 61, aliniatul 1 din Constituția din 1991 revizuită,organul reprezentativ suprem al poporului român și unica legiuitoare a țării.

Printre atribuțiile sale este și aceea de a se implica în constituirea anumitelor autorități publice,prin numirea șefilor acestor autorități sau a altor membri ai lor.

Această atribuție o exercită fie singur,fie implicând și alte autorități publice care fac propuneri.

Astfel potrivit articolului 23 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea S.R.I., Parlamentul numește directorul S.R.I. la propunerea Președintelui.

Președintele este prima autoritate investită de legiuitorul constituant cu dreptul de a numi în funcții publice avem în vedere articolul 94,litera c, potrivit căreia Președintele numește în funcții publice în condițiile stabilite de lege.

Dispoziția trebuie coroborată cu articolul 99, aliniatul 2, rezultând că decretele Președintelui de numire în funcții publice nu trebuie contrasemnate de Primul Ministru, exercitând această atribuție independent de existența unui control parlamentar indirect realizat ulterior.

Guvernul,conform Constituției din 2003 consacră un executiv bicefal,în care unul din cei doi șefi este Președintele,iar celălalt este Guvernul; ambii șefi au în competența lor materială atribuția de a numi în funcții publice.

În ceea ce privește Guvernul,această atribuție este dedusă prin statutul său constituțional consacrat de articolul 101,alineatul 1, în conformitate cu care Guvernul,potrivit programului său de guvernare acceptate de Parlament are două misiuni esențiale:

– asigură realizarea politicii interne li externe a țării;

– exercită conducerea generală a administrației publice.

În calitate de autoritate centrală a administrației publice Guvernul își îndeplinește cea de-a doua misiune de conducere a administrației, din care derivă atributul său de a numi în funcții publice.

Primul Ministru ocupă poziția de șef al Guvernului,potrivit articolului 106,presupune și atribuția de a face numiri în funcții sau demnități publice.

Primul Ministru numește o serie de demnitari sau înalți funcționari publici: Secretarul general al Guvernului,conducătorii organelor centrale ale administrației publice din subordinea Guvernului (altele decât ministerele),secretar de stat etc. Competența premierului în acest domeniu poate îmbracă practic două forme:

– forma propunerii,de exemplu,remanierea guvernamentală sau numirile în caz de vacanța a postului;

– forma numirii propriu-zise.

Regimul juridic al actului de numire și de alegere în funcția publică.

Actul de numire reprezintă un act juridic unilateral emis de o autoritate publică sau de un agent autorizat să presteze un serviciu public,la respectarea căruia persoana fizică se obligă prin jurământ,prin care i se conferă acesteia calitatea de funcționar public.

Din definiție rezultă următoarele trăsături ale actului de numire într-o funcție publică,pe care le vom prezenta comparativ cu cele ale contractului individual de muncă,în accepțiunea de înțelegere încheiată în scris între o persoană fizică pe de o parte,și un patron,pe de altă parte,prin care prima se obligă a presta munca prevăzută în contract iar secundul să-i asigure persoanei încadrate condiții corespunzătoare pentru buna desfășurare a activității,deplina protecție și securitatea muncii și o să o resemneze în raport cu munca prestată potrivit clauzelor contractului.

Prima trăsătură comună celor două instituții la care ne raportăm,este aceea că actul de numire este un act juridic,adică o manifestare de voință făcută cu scopul de a da naștere ,a modifica și a stinge drepturi și obligatii.

Drepturile și obligațiile pe care le naște actul de numire alcătuiesc conținutul raportului juridic de funcție publică. Actele emise de un funcționar public numit, care nu a depus jurământul,sunt lovite de nulitate.

Statutul de funcționar public dobândește din momentul numirii și se exercită din momentul depunerii jurământului.

În textul constituțional,care fundamentează în cea mai mare măsură teza noastră este articolul 54 alineatul 2 care prevede că Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii,răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop,vor depune jurământul cerut de lege.

Ministerul are acest statut din momentul numirii sale de către Președinte. Dar nu își poate îndeplini mandatul dacă nu și-a depus jurământul.

Cea de-a doua trăsătură,prin care actul de numire se distinge de contractul individual de muncă,este că voința juridică pe care o exprimă are,cum spuneam, caracter unilateral, cu admiterea acceptării de către funcționar,care se realizează în momentul prestării jurământului.

Actul de numire are caracter unilateral în sensul că din momentul emiterii sale se naște raportul de funcție publică și se dobândește statutul de funcționar.

Însă statutul rămâne o abstracțiune dacă el nu poate fi exercitat și în acest lucru se poate îndeplini abia după ce a fost depus jurământul de către cel numit.

Cea de-a treia trăsătură a actului este caracterul său formal. Spre deosebire de contractul individual de muncă,acesta având un caracter consensual,încheiat solo consensu, iar forma scrisă fiind cerută doar de al probationem, actul de numire în funcție poate îmbrăca doar forma scrisă.

Această trăsătură se deduce din chiar natura actului,aceea de a reprezenta un act care,după autoritate care îl emite,reprezintă un act de drept administrativ.

Actul de numire în funcție fiind o manifestare de voință făcută în considerațiunea unei persoane fizice determinate,are un caracter personal,care vizează deci aptitudinile fizice și psihice ale unei anumit subiect de drept privat,care prin numire,dobândește statutul de subiect de drept public.

O altă trăsătură a actului de numire în funcție vizează calitatea organului emitent ,care este o autoritate publică,putând fi un agent privat autorizat.

Este vorba despre un raport juridic atipic de funcție publică. Atâta timp cât recunoaștem existența serviciilor publice prestate de structuri privat,asimilate celor prestate de un organ public,trebuie să admitem că și personalul încadrat în aceste structuri private are un statut juridic asimilat funcționarului public,care însă nu se identifică cu cel al funcționarului public,ceea ce ne îngăduie să-i numim funcționari atipici.

Putem conchide că funcționarul public este,din punct de vedere al organului care l-a numit și în care își desfășoară activitatea,de două categorii:

funcționarul public care face parte dintr-un organ public;

uncționarul public care face parte dintr-o structură privată autorizată.

Actul de alegere reprezintă instrumentul juridic prin intermediul căruia poporul ca deținător al suvernanității, își alege reprezentanții.

Poate fi vorba despre reprezentativitatea la nivel național și la nivel

local. Articolul 37 din Constituție consacră unul din drepturile fundamentale ale cetățeanului român,și anume dreptul de a fi ales.

Poate fi aleasă orice persoană fizică,impunându-se îndeplinirea a două condiții cumulative,și anume să fie numai cetățean român,neputând fi apatrid sau cu dublă cetățenie și să aibă domiciliul în România.

Poate fi ales orice cetățean român care are drept de vot. Potrivit articolului 36,acesta se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani și de le nu se bucură debilii alienații mintal,cei puși sub interdicție și persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale. Cât privește vârsta cerută pentru a fi ales,constatăm că legiuitorul,atât cel constituant cât si cel organic a impus condiții speciale în acest domeniu.

Primarii pot fi aleși la împlinirea vârstei d 23 ani. Această vârstă minimă trebuie împlinită până în ziua alegerilor inclusiv.

CAPITOLUL III

MODIFICAREA RAPORTULUI DE SERVICIU A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

III.1 Generalități

Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părinților. Cu titlu de excepție,modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile și în condițiile prevăzute de Codul muncii.

Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente:

durata contractului;

locul muncii;

felul muncii;

condițiile de muncă;

salariul;

timpul de muncă ți timpul de odihnă.

Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator,prin delegarea sau detașarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă. Pe durata delegării,respectiv a detașării,salariatul își păstrează funcția și toate celelalte drepturi prevăzute în contractul individual de muncă.

În cazul funcționarilor publici,modificarea raportului de serviciu are loc prin:

delegare;

detașare;

transfer;

mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice;

exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.

consimțământul salariatului.

III.2 Modificarea raportului de serviciu al funcționarilor publici

Funcționarul nu poate negocia drepturile și obligațiile ce formează conținutinutul raportului de serviciu și nici modificarea lor ulterioară , cu privire la aceste aspecte , decizia aparținând autorității sau instituției ăublice în care își desfășoara activitatea.

În unele situații legea menționează ca este necesar și acordul funcționarului public pentru modificarea raportului de serviciu dar în general inițiativa aparține autorității publice, ea manifestându-se în interes public sau pentru eficientizarea activității autorităților sau instituțiilor publice , acordul funcționarului fiind o forma procedurală necesară pentru validarea actului privind modificarea raportului de serviciu.

Funcționarul public are dreptul de a refuza modificarea raportului de serviciu atunci când modificarea acestuia se face în interes public , prin detașarea sau mutarea într-un alt compartiment sau structură numai având la bază motive expres prevazute de lege.

O altă remarcă care apare în lege referitoare la raportul de serviciu este aceea că în perioada concediilor de boală, materintate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor raportul de serviciu nu va înceta și nu va fi modificat decât din inițiativa funcționarului în cauză, această masură fiind luată cu scopul de a proteja funcționarul public.

Modificarea raportului de serviciu poate conferii sau retrage atribuții, poate încredința o nouă funcție titularului în mod permanent sau în mod temporar în alt compartiment al autorității sau instituției publice.

Alte posibilități de modificare a raportului de serviciu al funcționarului public, pe lânga detașsare și mutare sunt date de transferul acestuia în alt compartiment și exercitarea cu caracter temporar al unei funcții publice de conducere.

În literatura de specialitate a mai fost considerată modificare a raportului de serviciu și schimbarea compartimentului în care își desfășoară activitatea funcționarul public ce a beneficiat de aprobarea corespunzătoare în mod excepțional pentru motive de sănătate.

Mutarea, ca și modalitate de modificare a raportului de serviciu se poate face și într-un alt compartiment sau structură fară personalitate juridică a autorității sau instituției publice.

Mutarea temporară în cadrul altui compartimet se poate dispune în interesul autorității publice sau instituției publice pentru o perioadă de cel mult 6 luni într-un an cu respectarea pregătirii profesionale și a salariului pe care îl are funcționarul public , în condițiile legii.

Exercitarea temporară a unei funcții publice de conducere prezintă două situații și anume:cazul funcției pubile de conducere vacante și cazul funcției publice temporar vacante, aceste două situații fiind reglemetate de lege separat.

III.3 Delegarea

Delegarea reprezintă exercitarea temporară,din dispoziția angajatorului,de către salariat,a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Această măsură de modificare a locului de muncă trebuie deosebită de altele deplasări de serviciu ale unor angajați a căror funcție,prin natura ei,poate fi îndeplinită numai printr-o deplasare permanentă de serviciu în afara locului muncii (mecanicii de locomotivă,piloții,marinarii etc.).

Delegarea se caracterizează prin faptul că este o măsură obligatori luată prin dispoziția angajatorului,astfel încât refuzul nejustificat al salariatului de a o aduce la îndeplinire reprezintă o încălcare a îndatoririlor de serviciu.

În cazul delegării se modifică locul obișnuit al muncii,restul elementelor din conținutul contractului rămânând neschimbate. Așadar,funcția și toate celelalte drepturi prevăzute în contractul individual de muncă rămân nemodificate. Modificarea unuia dintre aceste elemente nu este interzisă,însă se poate realiza numai cu acordul salariatului.

Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile și se poate prelungi,cu acordul salariatului ,cu cel mult 60 de zile. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare,precum și la o indemnizație de delegare,în condițiile prevăzute de lege sau contractul colectiv de muncă aplicabil.

Conform prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,delegarea se dispune în interesul autorității sau instituției publice în care este încadrat funcționarul public,pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an.

Funcționarul public poate refuza delegarea,dacă se află în una din următoarele situații:

graviditate;

își crește singur copilul minor;

starea sănătății,dovedită cu certificat medical,face contraindicată delegarea.

Delegarea pe o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice în cursul unui dispune pentru o perioadă de cel mult 90 de zile calendaristice într-un an.

Pe timpul delegării,funcționarul public își păstrează funcția publică și salariul,iar autoritatea sau instituția publică care îl deleagă este obligată să suporte costul integral al transportului,cazării și al indemnizației de delegare.

Drepturile și obligațiile salariaților pe perioada delegării și detașării.

Delegarea sau detașarea salariaților se dispune în scris de către conducerea instituției publice sau a regiei autonome cu specific deosebit,denumită,în continuare, ,, conducerea unității”.

Executarea sarcinilor pe perioada delegării se consideră muncă prestată în realizarea obligațiilor ce revin delegați,la locul lor de muncă.

Salariații aflați în delegare trebuie să-și desfășoare activitatea în cadrul programului normal de lucru al unității la care se efectuează delegarea. Pe timpul delegării nu se pot plăti ore suplimentare.

Salariații aflați în delegare care,pentru realizarea sarcinilor rezultate din obiectivele delegării,au desfășurat activitate peste durata normală de lucru sau într-una din zilele de repaus săptămânal sau sărbătoare legală,confirmă de unitatea la care s-a efectuat delegarea,beneficiază,cu aprobarea conducerii unității,de timp liber în compensare,potrivit reglementărilor legale.

Obligațiile de muncă în perioada detașării sunt cele stabilite pentru locul de muncă la care se execută detașarea.

Drepturile salariale aferente muncii prestate la locul detașării și cheltuielile de detașare se plătesc de unitatea la care se efectuează detașarea,cu excepția cazurilor când prin lege se prevede altfel.

Pe durata delegării sau detașării,salariații își păstrează funcția,gradul sau treapta profesională și salariul avute anterior. Când detașarea se face într-o funcție pentru care este stabilit un salariu mai mare,salariatul detașat are dreptul la acest salariu,în condițiile prevăzute de lege.

Decontarea cheltuielilor de cazare se face în limita tarifelor practicate în hoteluri de 3 stele pentru un pat,în cameră cu baie și televizor. În cazul în care cazarea s-a făcut într-o structură de primire turistică de confort superior celei de 3 stele,se deconectează numai 5% din tariful de cazare perceput. În structurile de primire turistice se includ : hoteluri,moteluri,vile,cabane,campinguri,sate de vacanțe,pensiuni,ferme agro – turistice destinate prin construcție cazării.

Salariaților detașați în afara localității în care își au locul permanent de munci li se asigură,prin grija unității la care sunt detașați,cazarea gratuită în clădiri sau baracamente proprii ori în spații închiriate e aceasta,în limita tarifelor legale. În aceste situații,cheltuielile de cazare în structurile de primire turistice nu se decontează.

Demnitarilor,precum și persoanelor cu funcții de conducere din cadrul autorităților publice asimilate acestora în condițiile prevăzute prin dispoziții legale și persoanelor al căror salariu de bază este stabilit cel puțin la nivelul salariatului de bază prevăzut pentru funcția de subsecretar de stat,care se deplasează în interesul serviciului în alte localități din țară,li se deconectează cheltuielile efectiv făcute pentru cazare,pe baza documentelor justificative.

În situația în care în costul cazării este inclus și micul dejun,se decontează și contravaloarea acestuia.

Salariații care au locul permanent de muncă în altă localitate decât aceea în care își au domiciliul nu beneficiază,pe timpul cât sunt trimiși în delegare sau detașare în localitatea domiciliului lor, de indemnizație sau de detașare și de cheltuieli de cazare. Acestor salariați li se deconectează numai cheltuielile de transport.

III.4 Detașarea

Detașsarea conform art. 48 reprezintă măsura unilaterală duispusă de către conducere pe timp limitat prin care funcționarul subordonat are îndatorirea de a îndeplini funcția publică în interesul altei alte autorități unde urmează sa funcționeze și în care se integrează ierarhic , de regulă într-o altă localitate.

Măsura se dispune în interesul autorității sau instituției în care urmează să își desfășoare activitatea numai dacă pregătirea profesională a funcționarului public corespunde atribuțiilor și responsabilităților funcției publice pe care urmează să fie detașat.

Durata detașării poate fi de cel mult 6 luni dar în timpul unui an calendaristic aceasta poate depășii cele 6 luni doar dacă există acordul funcșionarului public exprimat în scris.

În timpul detașării, funcționarul public se va integra ierarhic în noua instituție de la care primește salariul , subordonându-se complet noii conducerii dar păstrându-și funcția și drepturile salariale.

În cazul în care detașare are loc într-o altă localitate , atunci persona detașată va beneficia de costul legal al transportului,dus și întors cel puțin o dată pe lună,al cazării și al indemnizației de detașare suăportate de instituția beneficiară pe toată durata detașării.

În cazul unui refuz al detasării nejustificat pe baza unor motive prevăzute în lege se consideră a fi o abatere disciplinară de neîndeplinire a sarcinilor de serviciu.

III.5 Transferul

Transferul, ca și modalitate de modificare a raportului de serviciu a fost defini de literatura de specialitate ca trecere definitivă a titularului unei funcții de la o autoritate sau o instituție publică la alta, într-o funcție identică sau diferită dar în același sector de activitate executivă cu respectarea condițiilor legale și cu încuviinșarea conducerilor interesate în efectuarea acestui demers.

Art.90 din Legea 188 din 1999 menționează că transferul se poate face într-o funcție publică pentru care sunt îndeplinite condițiile specifice prevăzute de fișa postului.

Transferul poate interveni în interesul serviciului sau la cererea aprobată de către conducătorul autorității sau instituției publice .

Transferul în interes de serviciu este posibil numai cu acordul scris al funcționarului transferat și doar într-o funcție publică echivalentă cu cea deținută anterior.

Drepturile funcționarului transferat într-o altă localitate se referă la indemnizația egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anerioară celei în care se transferă,la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport și la un concediu plătit de 5 zile.Toate cheltuielile cu aceste drepturi vor fi suportate în termen de 15 zile de la data aprobării transferului de către autoritatea sau instituția publică la care se face transferul.

În ceea ce privește transferul la cerere, acestase face în baza unei cereri care trebuie să fie aprobată de către conducătorul autorității sau instituției publice unde se solicită transferul.

În cazul transferului la cerere, acesta se poate face într-o funcție publică echivalentă celei deținute anterior transferului sau una inferioară.

Având în vedere autoritățile sși instituțiile între care se poate realiza transferul, acesta este posibil doar între autorității sau instituții publice din administrația publică centrală , între autorități administrative autonome sau după caz între autorități sau instituții publice din administrația publică locală.

III.6 Suspendarea raportului de serviciu

În ceea ce privește suspendarea raportului de serviciu, Legea 161 din 2003 aduce unele modicicări Legii 188 din 1999 în ceea ce privește modificarea raportului de serviciu.

Inițial Legea 188 din 1999 reglementa întreruperea activității funcționarului public la cerere în art.85-88 definind această întrerupere ca fiind o suspendare temporară a funcționarului public din funcție pentru un interes personal legitim.

Odată cu apariția Legii 161 din 2003 care a modificat Legea 188 din 1999 , s-au nominalizat expres unele situații în care există posibilitatea întreruperii activității la cerere a regelemntând și situații în care raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă de drept.

În plus a mai rămas în vigoare și posibilitatea suspendării raportului de serviciu la cererea motivată a funcționarului public pentru o durată cuprinsă între o lună și 3 ani.

În cazul ăn care funcționarul public suspendat est desemnat de către autoritatea sau instituția publică în cadrul unor misiuni diplomatice ale României sau în cadrul unor organisme sau instituții internaționale, atunci perioada suspendării este considerată vechime în muncă.

Ca și o consecință a suspendării este faptul că autoritățile și instituțiile publice au obligația rezervîrii postului aferent funcției publice pe toată durata suspendării raportului de serviciu.

Ocuparea postului temporar vacant în urma suspendării se face pe o perioadă determinată,în condițiile legii.

Situațiile în care raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă sunt următoarele:

este numit s-au ales într-o funcție de demnitate publică , pentru perioada respectivă, cu excepțiile prevăzute de lege ;

este încadrat la cabinetul unui demnitar;

este desemnat de către autoritatea sau instituția publică să desfășoare activități în cadrul unor misiuni diplomatice ale României sau ăn cadrul unor organisme sau instituții internaționale pentru perioada respectivă;

desfășoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea ,în condițiile legii;

efectuează stagiul militar , serviciul militar alternativ , este concentrat sau mobilizat;

efectuează tratament medical în străinătate dacă funcționarul public nu se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă în condițiile legii sau însoțtește soțul sau după caz soția sau o rudă de gradul I în condițiile legii;

este arestat preventiv;

se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă pentru o perioadă mai mare de o lună în condițiile legii;

carantină în condițiile legii;

concediu de maternitate în condițiile legii;

este dispărut iar dispariția a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;

forța majoră;

s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzite la art 54. lit h;

pe perioada cercetării administrative , în situația în care funcționarul public a săvârșit o abatere disciplinară poate influența cercetarea dministrativă,la propunerea motivată a comisie de disciplină;

în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Raportul de serviciu poate fi suspendat și la inițiativa funcționarului public în următoarele situații:

concediu pentru creșterea copilului până la vțrsta de 2 ani sau în cazul copilului cu handicap până la împlinirea vârstei de 3 ani în condițiile legii;

concediu pentru îngrijirea copilului bolnav până la vârsta de 7 ani sau în cazul copilului cu handicap pentru afecțiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

desfășurarea unor activități în cadrul unor organisme sau instituții internaționale în alte situații decât cele prevăzute la art.94. alin 1 lit.c ;

pentru particioarea la campania electorală;

pentru participarea la grevă în condițiile legii.

Pentru suspendarea raportului de serviciu, în cazurile prevăzute de

lege funcționarul public trebuie să înainteze o cerere motivată cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea iar în cazul participării la grevă cu 48 ore înaintea acesteia.

Credem că ar fi mai corect ca în cazul suspendării din inițiativa funcționarului public suspendarea să fie aprobată nu constatată , câtă vreme motivul este unul ce ține de voința funcționarului public.

În toate cazurile de suspendare a raportului de serviciu, reluarea activității se dispune prin act administrativ al persoanei care are competența de numire în funcția publică .Actu prin care se constată sau se aprobă suspendarea raportului de serviciu precum și cel prin care se dispune reluarea activității se comunică Agenției Naționala e Funcționarilor Publici în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.

III.7 Încetarea raportului de serviciu

Raportu de serviciu al funcționarilor publici poate înceta conform art.97 :

A De drept în următoarele situații;

prin deces, la data decesului funcționarului public;

prin declararea judecătorească a morții , la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești;

prin pierderea cetățeniei române sau mutarea domiciliului în afara României, pierdere capacității depline de exercițiu ,neîndeplinirea condițiilor de studiu prevăzute de lege pentru funcția ocupată;

pensionarea pentru limită de vârstă sau pensionarea anticipată, pensionarea anticipată parțială sau invaliditate,de la data îndeplinirii condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau după caz la data comunicării deciziei.

constatarea nultiății absolute a actului administrativ de numire în funcția publică de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;

condamnarea pentru săvârșirea unei infracțiuni din cele care împiedică ocuparea unei funcții publice prevăzute la art.54 litera h sau condamnarea cu aplicarea unei sancțiuni private de libertate de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de condamnare;

interzicerea exercitării profesiei sau funcției ca măsură de siguranță sau ca pedeapsă complementară de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus interdicția;

împlinirea temenului pentru care a fost exercitată, cu caracter temporar funcția publică.

BPrin eliberarea din funcția publică pentru motive neimputabile funcționarului public , în următoarele situații:

autoritatea sau instituția publică și-a încetat activitatea sau a fost mutată într-o altă localitate iar funcționarul public nu este de acord să o urmeze;

autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării activității prin reducerea postului ocupat de funcționarul public;

s-a admis cererea de reintegrare formulată de un funcționar public eliberat sau destituit nelegal sau prin motive neîntemeiate de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de reintegrare;

funcționarul public nu mai îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;

starea sănătății fizice și sau psihice a funcționarului public constatată prin decizia organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare funcției publice deținute.

C Prin eliberarea din funcția publică pentru motive imputabile funcționarului public în următoarele situații:

pentru incompetență profesională în cazul obținerii calificativului nesatisfăcaător la evaluarea performanțelor profesionale individuale;

în cazul înalților funcționari publici ca urmare a refuzului neîncetat al acestora de acceptare a numirii în condițiile aplicării principiului mobilității;

D Prin destituire din funcția publică pentru motive imputabile funcționarului public în următoarele situații:

ca sancțiune disciplinară aplicată pentru săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave ;

dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate iar funcționarul public nu acționează pentru încetarea acestuia în termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate;

E Prin demisie.

Încetarea de drept al raportului de serviciu se constată prin act administrativ al persoanei competente să numească în funcția publică în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea cazului.Actul se comunică Agenției Naționale a Funcționarilor Publici în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.

Referitor la demisie ca și modalitate de încetare a raportului de serviciu , aceasta nu este definită în lege dar dinregelementarea acestui mod de încetare a raportului de serviciu rezultă că este expresia manifestării unilaterale a și libere a a voinței titularului funcției publice de a denunța raportul juridic în care se află cu toate consecințele ce decurg din încetarea acestuia , expresie a libertății de care dispune.

Demisia trebuie notificată în scris conducătorului autorității sau instituției publice și nu trebuie motivată producând efecte după 30 zile de la înregistrare.

CAPITOLUL IV

DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNCȚIONARILOR PUBLICI

IV.1 Drepturile funcționarilor publici

Cele mai importante drepturi ale funcționarilor publici prevăzute în statut și implicit determinate prin lege sunt:

– dreptul la opinie;

– dreptul de asociere sindicală;

– dreptul la încheierea unor acorduri cu autoritatea sau instituția publică în legătură cu raportul de serviciu;

– dreptul la grevă;

– dreptul la salariu;

-dreptul de a primi gratuit uniforma în cazul în care sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului;

– dreptul la o continuă perfecționare a pregătirii profesinale;

– dreptul la durata normală de lucru de 8 ore pe zi si 40 ore pe săptămână;

– dreptul de a fi aleși într-o funcție de demnitate publică în condițiile legii;

– dreptul la concediu de odihnă , concedii medicale și alte concedii;

– dreptul la condiții normale de muncă și igienă de natură să ocrotească sănătatea și integritatea fizică a funcționarilor;

– dreptul la ocrotirea membrilor familiei în caz de deces;

– dreptul la protecția legii în exercitarea atribuțiilor:

– dreptul de a fi despăgubit de autoritatea sau instituția publică din care face parte funcționarul pentru prejudiciul material suferit în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu din culpa autorității sau instituției publice;

– alte drepturi.

La fel ca și ceilalți cetățeni ai României și funcționarii publici au dreptul la opinie cu deosebirea că acest drept la opinie al funcționarilor are un conținut mai specific față de dreptul la opinie a celorlalți cetățeni.

Astfel că funcționarul public , în exercitarea atribuțiilor de serviciu trebuie să se abțină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor sale politice la fel cum și în afara serviciului , deși în lege nu este precizat acest lucru, se consideră că aceștia trebuie să aibă o conduită rezervată și măsurată în exprimarea ideilor sale pentru a nu afecta prestigiul organelor din care face parte.În plus înalților funcționari publici le este resticționat dreptul la asociere, fiindu-le interzisă apartenența la un partid politic.

Funcționarii publici au libertatea de a înfința oraganizații sindicale, de a adera la aceste organizații sindicale, de a exercita orice mandat în cadrulorganizației sindicale,dreptul la asocierea sindicală fiind garantat de Legea 188 din 1999 revizuită.Condiția restrictivă a acestor organizații sindicale este ca să se limiteze la caracterul profesional al asocierii și să nu desfășoare un sindicalism politic.Pe lângă aceste organizații sindicale , funcționarii publici se mai pot asocia în organizații profesionale sau alte organizații cu scopul de a-și proteja interesele profesionale.

Sindicatele reprezentative pot încheia , în condițiile legii acorduri cu autoritățile sau instituțiile publice care să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirilor condițiilor lla locul de muncă,sănătate și securitate în muncă , programul zilnic de muncă, pregătire profesională și alte măsuri decât cele prevăzute de lege ,referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizației sindicale.În scopul acestor colaborării se înfințeăză comisiile paritare , acestea fiind consultate în situațiile referitoare la stabilirea măsurilor de îmbunătățire a activității autorităților și instituțiilor publice pentru care sunt constituite și nu numai.

Comisiile paritare au atribuții privind urmărirea realizării acordurilor stabilite cu autoritățile sau instituțiile publice , în acest scop întocmind rapoarte trimestriale cu privire la respectarea prevederilor acordurilor încheiate în condițiile legii pe care le comunică atât conducerii autorității sau instituției publice cât și conducerii sindicatelor reprezentative ale funției publice.

Prin Legea 161 din 2003 funcționarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă , în condițiile legii și cu respectarea principiului continuității și celerității serviciului public.

În ceea ce privește salariul funcționarilor publici, acesta este format din salariul de bază, sporuri și suplimente, nu rezultă din negociere directă cu instituția ci este fixat prin lege la nivelul funcției și nu al persoanei.

Referitor la pregătirea profesională a funcționarilor publici , inițiativa de a participa la anumite forme de perfecționare aparține autorității sau instituției publice sau chiar funcționarului dar cu acordul conducătorului autorității sau a instituției publice.

În timpul perioadei de perfecționare , funcționarii publici beneficiază de toate drepturile salariale prevăzute de lege și dacă este cazul de drepturile de delegare atunci când perfecționarea se face în altă localitate.

Prin diferitele forme de perfecționare se urmărește cunoașterea legislației existente în materie cu reglemetările noi , ale noilor orientări privind practicile judiciare și administrative ale unui domeniu dat, studiul literaturii de specialitate într-o anumită materie , însușirea modului de utilizare a mijloacelor materialeși tehnice de dotare .

În cazul în care funcționarii publici desfășoară activitate peste orele normale de lucru sau în timpul sărbătorilor legale sau a zilelor declarate nelucrătoare atunci ei au dreptul să își recupereze sau la plata majoră cu un spor de 100% din salariul de bază , în limita a 360 ore pe an.

Având în vedere concediul de odihnă, funcționarul public , pe lângă indemnizația de concediu mai are dreptul la o primă de obicei egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării din concediu care se impozitează separat.

În concediile de boală, maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor raportul de serviciu nu poate înceta și nu poate fi modificat decât la inițiativa funcționarului în cauză.

În cazul decesului funcționarului public, membrii familiei care au dreptul la pensie de urmaș au dreptul să primească pe o perioadă de trei luni de la data decesului echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcționarului decedat.

Referitor la dreptul de protecție a legii în exercitarea atribuțiilor statul prevede că autoritatea sau instituția publică în care acționarul își desfășoară activitatea este obligată să îî asigure protecția împotriva amenințărilor, violențelor,faptelor de ultraj cîrora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției sau în legătură cu aceasta la nevoie în legătură cu concursul organelor abilitate, potrivit legii.

În categoria altor drepturi sunt incluse următoarele:

dreptul de a decide specific în special funcționarilor de conducere dar și unora dintre funcționarii de execuție;

dreptul de a informa și a constata o anumită situație sau stare inclusiv dreptul de a controla executarea unei măsuri;

dreptul de a propune soluții juridice factorilor de decizie, pentru rezolvarea unor situații ;

dreptul de numire, revocare și suspendare din funcție a personalului propriu din subordine;

dreptul de recompensare, sancționare și evaluarea personalului;

dreptul de control;

dreptul la stabilitate în funcție;

dreptul la promovare.

IV.2 Îndatoririle funcționarilor publici

Pe lângă drepturile de care dispun funcționarii publici aceștia au și anumite îndatoriri pe care trebuie să le respecte în desfășurarea activității de zi cu zi a lor.

Dintre aceste îndatoriri putem aminti:

îndatorirea de a îndeplini cu profesionalism , imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu;

îndatorirea de a avea o conduită în conformitate cu cea cerută de lege;

îndatorirea de a îndeplini atribuțiile ce îi revin precum și a atribuțiilor ce îî sunt delegate dar și de a se conforma cu ordinele superiorului ierarhic;

îndatorirea de a prezenta declarația de avere.

Îndeplinirea cu profesionalism a îndatoririlor de serviciu presupune

rezolvarea în termenele stabilite a lucrărilor repartizate de către conducătorul compartimentului.

Imparțialitatea este un principiu al funcției publice și presupune lipsa oricărei discriminări sau părtiniri în aplicarea legii și a celorlate acte normative precum și în activitățile de organizare a aplicării acestora.

Conformitatea cu legea în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu este o consecință a principiului legalității care guvernează întreaga activitate a administrației publice.

Conținutul îndatoririi de a avea o conduită în conformitate cu cea prevăzută de lege, este dat de :

obligația de a respecta normele de conduită preofesională și civică prevăzută de lege;

obligația de a se abține de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

obligația ca în exercitarea tribuțiilor ce îi revin să se abțină de la exprimarea și manifestarea convingerilor și preferințelor lor politice;

obligația de a nu desfășura activități politice în timpul programului de lucru ;

obligația de a păstra secretul de stat și secretul de serviciu în condițiile legii;

obligația de a păstra confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funției;

obligația de a nu accepta sau a solicita , direct sau indirect ,pentru ei sau pentru alții, în considerația funcției publice daruri sau alte avantaje.

CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA FUNCȚIONARILOR PUBLICI

Încălcarea actelor normative și a obligațiilor care le revin de către funcționarii publici generează răspunderea juridică a acestora pentru încălcările efectuate.

Legea 188 din 199 revizuită prevde că încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară , contravențională, civilă sau penală, după caz .În legătură cu acest text , s-a apreciat pe bună dreptate , că în mod cu totul nepermis această exprimare acoperă de fapt numai definiția abaterii disciplinare.

Răspunderea poate fi o formă sancționatorie sau o formă reparatorie.

Răspunderea sancționatorie are un caracter represiv , intimidant și aparțin acestei categorii răspunderea contravențională, disciplinară și răspunderea penală.

Răspunderea disciplinară

Această formă de răspundere intervine în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare , mai exact în cazul încălcării de către funcționar cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege.

Din categoria abaterilor disciplinare fac parte:

întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijența repetată în efectuarea lucrărilor;

absențe nemotivate de la serviciu;

nerespectarea în mod repretat a programului de lucru;

nerespectarea secretului profesional și a confidențialității lucrărilor cu acest caracter;

desfășurarea în timpul programului a activităților cu caracter politic;

refuzul de a îndeplini atribuții de serviciu;

neglijența repetată în realizarea lucrărilor;

Sancțiunile disciplinare aplicate în cazul abaterilor disciplinare sunt:

mustrare scrisă;

diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau după caz de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 an până la 3 ani;

retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an;

destituirea din funcția publică;

Sancțiunea disciplinară va fi individualizată în funcție de cauzele și

gravitatea abaterilor disciplinare , va fi aplicată doar după ce se va realiza cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public.

Pentru analizarea faptelor sesizate ca și abateri disciplinare și stabilirea sancțiunilor disciplinare aplicabile funcționarilor publici se stabilesc comisii de disciplină în componența cărora intră și un reprezentatn al organizației sindicale reprezentative sau după caz un reprezentant desemnat prin votul majorității funcționarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcționarii publici nu sunt organizații in sindicat.

Sancțiunile se aplică de către persoana care are competența legală de numire în funcție publică.

Sancțiunile disciplinare se radiază de drept în termenele prevăzute la articolul 82 alin.1 radierea fiind constatată prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice cu excepția radierii sancțiunii destituirii .

Funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ solicitând anularea sau modificarea după caz a actului administrativ prin care s-a dispus sancțiunea.

Răspunderea contravențională

Această formă de răspundere intervine când funcționarul public comite o contravenție în timpul și în legătură cu atribuțiile de serviciu.

Răspunderea contravențională a funcționarului public se stabilește confor Ordonanței de Guvern număr 2 din 2001 sau conform unor late legi speciale dacă este cazul.

Răspunderea penală

Acest timp de răspundere este una dintre cea mai gravă formă de răspundere a funcționarului public și intervine atunci când acesta săvârșește o infracțiune în timpul serviciului sau în legătură cu îndatoririle de serviciu și este reglementată de Codul Penal sau legi speciale.

În cazul în care funcționarul public este trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni , persoana care are competența numirii în funcția publică va lua măsura de suspendare a funcționarului public din funcția pe care o deține.

În cazul în care instața dispune achitarea sau încetarea procesului penal , suspendarea funcției încetează iar funcționarul public va fi rereintegrat în funcția publică deținută anterior , autoritatea sau instituția publică datorând drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.

Răspunderea civilă

Răspunderea civilă a funcționarului public are caracter reparator și se angajează față de autoritatea publică în trei situații și anume :

pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției în care funcționează ;

pentru nerestituirea în termen legal al sumelor ce i s-au acordat necuvenit; s-a arătat în literatura de specialitate că în această situație este vorba de fapt de restituirea plății nedatorate;

pentru daunele plătite de autoritate sau instituția publică în calitate de comitent unor terțe persoane,în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Pentru primele două situații , conducătorul autorității sau instituției

publice va emite un ordin sau dispoziție de imputare în termen de 30 zile de la data constatării pagubei sau funcționarul ăși va asuma un angajament de plată.Pentru ultima sancțiune , angajarea răspunderii civile se va face pe baza hotărârii judecătoreși definitive și irevocabile.

Dreptul conducătorului autorității sau institușiei publice de a emite ordin sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 5 ani de la data producerii pagubei.

Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public se poate adresa instanței de contencios administrativ .

CAPITOLUL VI

CARIERA FUNCȚIONARULUI COMUNITAR

VI.1 Definire termeni

Conceptul de carieră este folosit în dreptul public contemporan pentru a evoca dezvoltarea în timp a situației juridice a funcționarului, de la recrutare până la sfârșitul activității profesionale,deci de la emiterea actului din care se naște raportul de funcție publică, până la emiterea celui prin care se pune capăt acestui raport.

Cariera funcționarului public comunitar reprezintă elementele care concretizează situația juridică a funcționarului public,din momentul în care autoritatea investită cu puterea de numire emite actul de numire,până în momentul în care,un alt act juridic,sau un fapt juridic (exemplu decesul) pune capăt calității de funcționar public comunitar.

Autorii francezi vorbesc despre un drept al funcției publice, noțiune prin care evocă ,,ansamblu de definiții,de principii fundamentale și structuri generale,prin care se studiază,în principal compoziția și situația juridică a personalului din administrație,izvoarele dreptului funcției publice,trăsăturile și tendințele concepției franceze a funcției publice,organizarea generală a funcției publice”.

Dreptul funcției publice europene reprezintă ansamblul normelor care guvernează regimul funcției publice europene,deduse din reglementările comunitare și completate cu principiile jurisprudenței Curții Europene de Justiție.

Sistemul funcției de carieră, expresie a principiului specificității administrației publice a cărei funcției implică existența unui personal care este dotat cu competențe particulare și care consacră viața profesională serviciului funcției publice.

Într-un asemenea sistem,funcția publică este structurată potrivit unei concepții ierarhice,iar funcționarul, cu o pregătire adecvată,beneficiază de stabilitate.

Esența sistemului exprimă voința politică de stabilire a unei separații nete între administrați și administratori,ghidată de noțiunile de interes general și serviciu public.

Sistemul lucrativ al funcționarilor comunitari. Angajații sunt clasați în funcție de nivelul calificării cerute, de capacitatea dovedită și de nivelul renumerației. Ei sunt recrutați pentru o funcție precisă și nu beneficiază de garanții suplimentare de securitate a muncii.

Calitatea funcționarului este legată de existența activității respective și de evoluția acesteia. În nunele concepții,sistemul permite recrutarea de specialiști și,în paralel,economie de mijloace. Statul nu este obligat să finanțeze școli pentru formarea funcționarilor Sistemul antrenează o politizare a funcționarilor,altfel spus, o totală adecvare la sensibilitatea politică a guvernului în funcție.

În practică, nici un stat nu aplică strict unul sau altul din sisteme. Funcțiile publice europene sunt supuse unei mișcări generale care,în general,se produce în defavoarea sistemului funcției de carieră.

Totuși,trebuie subliniat ca, în prezent,organizarea funcțiilor publice europene în sistemul de carieră oferă posibilitatea supleței și flexibilității,ceea ce nu este neglijat. Astfel, în țări ca Spania,Belgia și Franța, unde este aplicat acest sistem, procedeul recrutării prin concurs permite selecția prin probe după care rezultă calitatea candidaților. În democrațiile europene unde se aplică acest sistem recrutarea are la baza două principii: egalitatea la acces și concursul public.

Principiul egalității la acces figurează în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789,reluata în art.21 al Declarației Universale a Drepturilor Omului ,, Toate persoanele au dreptul a accede, în condiții de egalitate,la funcții publice în țara sa”.

Așadar,sunt interzise restricții și discriminări fondate pe sex,rasa,religie,opinii. Singurele excepții se referă la restricții în legătură cu naționalitatea,moralitatea,condiții de vârstă și de aptitudini psihice.

VI.2 Elemente specifice carierei funcționarului public comunitar

Recrutarea funcționarilor comunitari

Conform principiului dominant – în teoria funcției publice comunitare ,,recrutarea personalului este efectuată prin concursuri ( cu probe scrise și orale),organizate de fiecare instituție.

Principii care guvernează recrutarea acestei categorii de funcționari publici:

recrutarea trebuie să asigure selectarea celor mai competente persoane,a celor care prin calitățile lor,prin educație și instrucție, pot determina randamente deosebite.

Modernizarea administrației este strâns legată de creșterea a ,,ceea ce trebuie să fie rolul serviciului public în viitor și nu numai,ameliorând calitatea utilităților și tehnicilor de management”.

Procesul de modernizare a pus accentul pe motivarea funcționarilor,ea nu poate face contra acestora,fiind în același timp un proces participativ,care îi include pe toți cei implicați în acest fenomen.

recrutarea trebuie să asigure selectarea persoanelor care corespund din punct de vedere al integrității lor, dobândirii statutului de funcționar al unui organism comunitar.

recrutarea trebuie să se față pe baze geografice suficient de largi, încât să asigure accesul la funcțiile comunitare a cât mai multor resortisanți din statele membre ale Uniunii Europene.

Se impune astfel ca ,,recrutarea să ia în considerație,dincolo de echilibru geografic între diferite naționalități…”.

persoana recrutată să întrunească acele condiții necesare pentru dobândirea calității de funcționar comunitar.

recrutarea se face pe bază de concurs,care constituie regula.

Desprindem astfel concluzia,că recrutarea funcționarilor comunitari este dominată de principiul concursului,care admite anumite excepții,în cazuri expres prevăzute.

Condiții cerute pentru funcționarii comunitari

Inițial, organizațiile europene au adoptat sistemul potrivit căruia funcționarii sunt recrutați și numiți de șeful ierarhic,care,la rândul său,este ales de delegații statelor.

Sistemul a fost preluat și de ONU,care lasă deplină libertate secretarului general pentru a recruta personalul,în condițiile fixate de Adunarea Generală.

Condițiile fixate,care sunt aceleași pentru toți candidații sunt:

naționalitatea,care impune ca persoana respectivă să fie cetățean al unui stat membru al Uniunii;

condiția privind exercițiul drepturilor civile. Această condiție este prevăzută de același text ca și cea anterioară,care interzice dobândirea statutului de funcționar de către persoana care nu se bucură de exercițiul drepturilor civile.

condiția de a fi satisfăcut obligațiile prevăzute de legile de recrutare în materie militară,mai exact prestarea serviciului militar pentru bărbați.

garanțiile de moralitate,care se deduc din cazierul judiciar și din prezentarea unor referințe sau recomandări.

aptitudinile fizice care exclud existența unor infirmități sau maladii care pot stânjeni exercițiul funcției. Mai exact acesta trebuie să îndeplinească condițiile de aptitudine fizică cerute pentru exercițiul funcțiilor sale.

condiția ca persoana respectivă să facă dovada cunoașterii,în mod aprofundat,a uneia din limbile Comunităților și a unei cunoașteri satisfăcătoare a unei alte limbi a Comunităților,în măsură necesară exercitări funcției pe care este chemată să o îndeplinească.

alte condiții – Statutul C.E.C.A. adoptat în 1956 impunea inexistența unor legături de rudenie,două rude nu puteau munci în aceeași instituție decât cu autorizarea organului investit cu puterea de numire.

condiții variabile. În această categorie intră, de regulă:titluri,diplome,nivel de experiență. Posturile dintr-o categorie superioară reclamă o formație profesională superioară.

La selectarea funcționarilor comunitari se au în vedere următoarele criterii:

criteriul meritului,care este stabilit în funcție de natura,de calificativele pe care le-au primit funcționarii,acesta guvernat de principii similare celor din legislațiile naționale. Acest criteriu pune clasica dificultate în a face distincție între funcționarii foarte buni,buni și cei mau puțin buni.

pe lângă merit,în selecția agenților europeni mai sunt avute în vedere și alte elemente obiecte,cum ar fi vârsta,vechimea de muncă,vechimea într-un anumit grad etc.

Procedura de organizare și desfășurare a concursului

Recrutarea într-o funcție europeană se realizează,de regulă,prin concurs, cu excepția funcțiilor înalte,politice ( director și directori generali).

Modul de concepere ;i desfășurare a concursului este diferit,în funcție de nivelul diplomei și experiența profesională a candidaților.

Regula este că fiecare instituție comunitară își organizează concursul propriu,existând însă,pentru pentru toate categoriile B și C și anumite concursuri inter-instituționale.

Un aspect specific îl reprezintă faptul că reușita la concurs nu atrage după sine,în mod automat,numirea într-o funcție europeană. Această situație se explică prin două argumente:

– un prim argument îl reprezintă faptul că organizarea concursului are loc,de regulă,înainte de a fi cunoscut bugetul și numărul de posturi care pot fi ocupate.

– cea de-al doilea argument rezidă în politica Uniunii,ca accesul la funcțiile europene să respecte criteriul geografic,îngăduind resortisanților din cât mai multe țări membre să poată ocupa o funcție europeană.

Prin această tehnică de promovare,car are la bază lista de rezervă, se mai urmărește un obiectiv la fel de important,care are la bază realitatea ca mai buna pregătire a candidaților dintr-o anumită țară să le faciliteze mai multe șanse de reușită decât celor din altă sau alte țări,realizându-se astfel,în mod practic,o corectare a rezultatelor concursului, o armonizare între criteriul meritului și politica repartizări geografice echitabile.

În cea ce privește procedura de organizare și desfășurare a concursului, interpretarea dispozițiilor statutare determină identificarea următoarelor dimensiuni ale regimului său juridic:

numirea,ca și promovarea sunt supuse principiului potrivit căruia ele nu pot viza decât posturi vacante;

declararea vacanței unui post este procedată de următoarele acțiuni pe care le realizează autoritatea investită cu puterea de numire:

verifică posibilitățile de promovare sau de mutare în sânul instituției însăși,

verifică posibilitățile de organizare a unui concurs intern,în cadrul instituției,

examinează cererile de transfer formulate de funcționarii altor instituții ale celor trei Comunități.

pentru desfășurarea fiecărui concurs se constituie un juriu,a cărui componență este decisă de autoritatea investită cu puterea de numire,

juriul este cel care stabilește lista de aptitudini a candidaților

în funcție de lista de aptitudinii stabilită juriu,autoritatea investită cu puterea de numite este competentă să aleagă candidatul sau candidații pe care îi numește în posturile vacante,

funcționarii aleși din autoritatea investită cu puterea de numire,pot fi numiți într-una din următoarele variante: în categoria A sau cadru lingvistic; în alte categorii,în gradul de bază corespunzător postului pentru care ei au fost selectați; prin derogare,pot fi numiți și în alte grade și categorii,în limitele stabilite de statut,

funcționarul astfel recrutat este clasat pe primul eșalon al gradului său,

înainte de numire,are loc supunerea candidatului care a fost reținut de autoritatea investită cu puterea de numire,unui examen medical. Examinarea se realizează de un medic consilier din cadrul instituției.

Dacă,în urma acestui examen medical,se obține un aviz negativ,candidatul are posibilitatea să-l conteste.

VI.3 Debutul carierei funcționarului comunitar

Regimul juridic al candidatului selecționat prin concurs în unele țări din Europa

Funcția publică europeană face parte din acele categorii de funcții în care promovarea unui concurs atrage statutul de funcționar public însă nedefinitiv.

În majoritatea statelor,selecția nu antrenează în mod automat numirea într-un post,și această numire,atunci când are loc,nu intervine,cel mai adesea,decât după perioada de probă.

Din punct de vedere al corelației dintre selecție și numire, pot fi identificate trei categorii de țări:

țări în care numirea se suprapune până la identificare cu ultima fază de selecție promovată,atât numirea cât și selecția propriu-zisă fiind efectuate de aceeași autoritate. În această situație,este imposibil ca o persoană să fie selecționată și să nu fie numită.

în cea de-a doua categorie se includ țări în care legătura între selecție și actul de numire nu este directă,datorită faptului că o autoritate face selecția și o alta numirea.În această situație se găsesc țări ca Irlanda,Regatul Unit,unde selecția se realizează de o comisie specială pentru funcția publică,dar numirea se face de către administrație,la propunerea comisiei respective.

ultima grupă de țări are oarecare asemănare cu cea anterioară,dar și particularități.

Este vorba deci de state în care numirea nu se face de către autoritatea care a selecționat viitorii funcționari publici. În această categorie se încadrează țările în care se practică sistemul funcționarilor de rezervă – Portugalia,Belgia,Luxemburg,Italia. Persoanele admise sunt înscrise pe niște liste speciale de rezervă,care nu sunt valabile pe timp nelimitat.

Raportându-ne la sistemul românesc,în absența unei legi cadru și în conformitate cu reglementările speciale adoptate și proiectul de statut, apreciem coexistența primelor două sisteme,existând:

o primă categorie de funcții publice în care autoritatea care face selecția este cea care și numește,

o altă categorie, în care o autoritate face selecția și o alta,ierarhic superioară sau aflată în alte raporturi față de prima,numirea. În procesul de selecție este implicată însă,prin reprezentanți,și autoritatea care numește.

Cât privește statutul juridic al persoanei selecționate,în Europa quasi unanimă este că între momentul reușitei la concurs și cel al dobândirii statutului de funcționar definitiv există o întindere variabilă în timp. Perioada diferă de la o țară la alta și în cadrul aceleași țări,există diferențe în funcție de nivelul funcției publice.

Cu puține excepții ( Irlanda și Regatul Unit – unde majoritatea funcționarilor sunt numiți cu titlu definitiv),în cea mai mare parte a cazurilor,foști candidați la concurs continuă să-și conserve statutul de candidat,de data aceasta la statutul de funcționar definitiv.

În concluzie funcționarul care a absolvit concursul de selecție este,cu puține excepții un funcționar nedefinitiv,el urmând să dobândească acest statut expirarea unei perioade de probă și după promovarea unuia sau mai multor examene.

VI.4 Regimul persoanei selecționate prin concurs în dreptul comunitar al funcției publice

Efectuarea stagiului

În cariera unui funcționar public comunitar,de la debut și până la încetarea funcției,

Pot fi identificate două etape,din punct de vedere al statutului funcționarului:

funcționar public comunitar stagiar,

funcționar comunitar titularizat

Durata stagiului

pentru funcționarii din categoriile A,B și cadrele lingvistice,durata stagiului este de nouă luni,

pentru funcționarii din celelalte categorii,durata este mai scurtă,respectiv este de șase luni.

Se admite ca termenul stabilit de durată a stagiului să poată fi întrerupt,prelungit sau să i se pună înainte de a expira în întregime.

Întreruperea perioadei de stagiu are loc în situația în care,în cursul stagiului funcționarul este împiedicat să-și exercite funcțiile ca urmare a unei boli, a unui concediu de maternitate sau în cazul unui accident.

Faptul că perioada corespunzătoare situațiilor mai sus evocate nu se consideră perioadă de stagiu,atrage după sine prelungirea stagiului cu o durată corespunzătoare celei în care a avut lor întreruperea.

Inaptitudinea funcționarului stagiar

În situația în care funcționarul stagiar dă dovadă de inaptitudine manifestată, se va putea,în orice moment al constatării inaptitudinii,să se întocmească un raport cu privire la această situație.

Împotriva acestui raport,funcționarul stagiar poate face contestație în termen de opt zile libere,calculate de la data comunicării.

Raportul,însoțit de observațiile funcționarului stagiar,sunt înaintate de superiorul ierarhic al stagiarului la autoritatea investită cu puterea de numire.

După ce a primit avizul – emis de un comitet de raporturi – autoritatea investită cu puterea de numire poate decide licențierea funcționarului stagiar. În caz cu totul excepțional,autoritatea investită cu puterea de numire poate autoriza ca funcționarul să-și continue stagiul,însă în alt serviciu.

Încheierea stagiului

Funcționarul stagiar face obiectul unui raport, în care sunt cuprinse următoarele elemente:

aptitudinile pe care le-a dovedit în modul în care s-a achitat de atribuțiile de serviciu,

randamentul activității desfășurate,

conduita în timpul serviciului.

Acest raport este înaintat funcționarului în discuție,care poate formula,în termen de opt zile calendaristice,observațiile sale cu privire la concluziile raportului.

În funcție de concluziile raportului,putem întâlni următoarele situații:

stagiarul face dovada că are calitățile necesare pentru postul pentru care a fost selecționat,situație în care urmează să fie titularizat în acest post,

stagiarul nu face dovada calităților necesare pentru postul respectiv,caz în care autoritatea investită cu puterea de numire are două posibilități:

să-l concedieze pe funcționar,

în mod cu totul excepțional,poate aproba prelungirea stagiului pentru o perioadă maximă de șase luni,eventual cu schimbarea serviciului funcționarului respectiv.

În această situație,durata cumulată a stagiului nu poate depăși cincisprezece luni.

VI.5 Drepturile funcționarului comunitar

Principii care guvernează exercitarea drepturilor și obligațiilor funcționarului public european

Un prim principiu este reprezentat de necesitatea realizării unei independențe absolute a funcționarului public față de orice guvern,autoritatea,organizație sau persoană exterioară instituției sale. Textul menționat interzice funcționarului să accepte,de la un guvern,altă sursă exterioară instituției căreia îi aparține,fără autorizarea autorității investită cu puterea de numire vreun lucru care ar putea să-i compromită independența.

Un al doilea principiu care guvernează exercițiul drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale funcționarului comunitar și care se află în strânsă corelație cu cel enunțat anterior,mai exact derivă din acesta,este o dimensiune a acestuia care are însă o semnificație care ne determină să-l analizăm de sine stătător ,îl reprezintă necesitatea de a asigura independența față de statele membre,ai căror naționali sunt.

Un al treilea principiu este acela că funcționarul trebuie să-și realizeze atribuțiile și să-și regleze conduita exclusiv în vederea realizării intereselor Comunităților.

Un alt principiu este acela că privilegiile și imunitățile sunt conferite funcționarilor exclusiv în interesul Comunităților.

Un alt principiu care guvernează regimul juridic al realizării prerogativelor de funcție publică de nivel comunitar este acela că funcționarii se găsesc în permanență la dispoziția instituției,fără ca în acest mod să se poată depăși durata maximă de 42 de ore de serviciu săptămânal.

Un aspect cu totul deosebit în regimul general al funcționarilor comunitari,inclusiv în materia drepturilor și îndatoririlor lor,este faptul că ei sunt antrenați în pregătirea reglementărilor cărora lis se supun și în punerea lor în practică.

Drepturile și libertățile fundamentale ale funcționarului comunitar

funcționarii beneficiază de libertatea de opinie și de expresie.

În doctrina occidentală,se susține că dreptul de opinie al funcționarului public ( cu referire la funcționarul public național) trebuie analizat diferit,în timpul serviciului și în afara serviciului.

În timpul serviciului funcționarul public este ținut de obligația de neutralitate,care îi impune să dea dovadă de loialitate față de instituție,de stat.

În afara serviciului, dreptul la opinie este circumstanțiat de obligația de rezervă și de măsură în exprimarea opiniilor sale.

funcționarul comunitar beneficiază de dreptul de asociere-ei pot fi astfel membri ai organizațiilor sindicale și profesionale ale funcționarilor comunitari.

În doctrina occidentală îl regăsim enunțat și prin ,,libertate de asociere”,care ,,permite mai multor persoane să se recunoască pentru a urma un grup permanent, constituind o persoană morală,într-un scop dezinteresat.

Deși nu este prevăzut în mod expres de Statut ,dreptul la grevă este recunoscut funcționarilor comunitari.

În prezent în Europa există patru categorii de țări,din punct de vedere al recunoașterii sau nu,pentru funcționarii publici,a acestui drept fundamental;

țări unde este în continuare interzisă greva funcționarilor (Danemarca,Germania,Portugalia,Belgia),

țări în care regăsim o interdicție generală a grevei în serviciile publice,cu posibilitatea intervenției, în caz contrar,a unor sancțiuni disciplinare sau chiar penale,

țări în care, deși dreptul la grevă nu este prevăzut expres,exercițiul lui nu antrenează intervenția unor sancțiuni ( Irlanda sau Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord),

țări în care este recunoscut liberul exercițiu al dreptului la grevă al funcționarilor publici,cu precizarea existenței unei categorii de funcționari cărora le este interzisă greva,de regulă polițiștii ( Spania,Franța,Grecia,Luxemburg și Italia).

Funcționarilor comunitari le este recunoscut dreptul fundamental la concediul anual de odihnă,care are o durată de 24 de zile lucrătoare,la acestea adăugându-se un număr de zile suplimentare,care se stabilește în funcție de diferite criterii (vârstă,grad)

Un drept important recunoscut funcționarilor europeni este acela de a candida la funcțiile elective. În cazul în care a fost ales într-o astfel de funcție,sunt două soluții,la care se recurge și în funcție de dificultatea funcției respective,și anume: obligația acestora de a demisiona din postul respectiv ( Țările de Jos); pierderea unor avantaje importante privind cariera ( Belgia).

Funcționarilor comunitari le este recunoscut dreptul la carieră. Noțiunea de carieră este definită de doctrinele naționale privindu-se de la rădăcinile sale foarte vechi,ea reprezentând dezvoltarea,în timp, a situației profesionale a unui funcționar de la recrutare până în momentul în care încetează activitatea profesională a acestuia.

O carieră normală îngăduie agenților europeni să avanseze în interiorul aceleiași categorii,cu aspecte specifice pentru fiecare dintre ele.

Funcționarilor comunitari le este recunoscut dreptul la pensie. Dreptul la pensie este recunoscut sub cele două forme clasice ale sale,cunoscute și în legislația românească.

Pensionarea la cerere se poate solicita când s-a împlinit vârsta de 60 de ani,iar pentru o vechime de 35 de ani,cuantumul pensiei este calculat la 70% din retribuția de bază. Pensionarea pentru limită de vârstă se realizează din oficiu,la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Dreptul la perfecționarea pregătirii profesionale. Pe parcursul derulării unei cariere europene un rol cu totul special îl are pregătirea profesională a funcționarului.

Nu este de conceput ca persoana care ocupă o funcție europeană să stagneze din punct de vedere al devenirii,să se mențină la stadiul în care se găsea în momentul în care a fost investit cu o astfel de funcție. Și în sistemele naționale ale funcției publice regăsim o veritabilă ,,politică” prin care se urmărește să se ofere funcționarilor,de-a lungul întregii lor cariere,un sistem de formare profesională care să le permită să se adapteze nevoilor postului pe care îl ocupă,să se perfecționeze și să acceadă spre posturi superioare.

În Statut se prevede obligația Comunităților de a sprijini perfecționarea profesională a funcționarilor comunitari,în măsura în care aceasta este compatibilă cu exigențele unei bune funcționări a serviciului și în conformitate cu interesele Comunităților.

Funcționarul comunitar are dreptul să fie remunerat pentru activitatea prestată.Salariile sunt stabilite pe grade,și în interiorul gradului,pe eșaloane (trepte).

Avansarea către eșalonul superior se face în mod automat,din doi în doi ani. Cu privire la problema drepturilor bănești ale funcționarilor europeni,au fost exprimate idei din cele mai diferite,formulate critici,multe eronate cum ar fi aceea că nu ar plăti impozit,ceea ce nu corespunde realității.

Funcționarul comunitar are dreptul la protecție socială. Acest drept îi vizează și pe membrii familiei funcționarului (soție,copii,alte persoane aflate în întreținerea sa).

Funcționarul public are dreptul la ajutor și asistență,a funcționarului public din partea Comunităților.

VI.6 Îndatoririle funcționarilor comunitari

Unii autori disting două feluri de obligații: pozitive și negative. Primele impun o anumită conduită,iar secundele interzic o anumită conduită. În concordanță cu documentele comunitare,cu practica Uniunii și cu jurisprudența Curții Europene,apreciem că pot fi identificate următoarele obligații:

Îndatorirea de independență și neutralitate a funcționarului internațional față de orice altă autoritate decât organizația care l-a angajat.Ea reprezintă prima dintre obligațiile prevăzute de Statut și se concretizează în mai multe aspecte:

Interdicția de a solicita sau accepta instrucțiuni de la orice alt guvern,autoritate,organizație sau persoană exterioară instituției,

Interdicția de a accepta din partea nici unui guvern sau sursă exterioară instituției căreia îi aparține o distincție onorifică,un favor,un dar,o remunerație de orice natură, fără autorizarea expresă acordată de autoritatea investită cu puterea de numire.

Interdicția de a conserva sau primi,în mod direct sau indirect,de la instituțiile supuse controlului instituției comunitare căreia îi aparține,sau aflate în relație cu aceasta,interese de natură și cu o semnificație care să-i compromită independența în exercițiul funcțiilor sale.

Regimul activităților desfășurate în public în afara instituției căreia îi aparține.

Îndatorirea de independență vizitează nu doar pe funcționar,ci și în familia sa.

Conservarea independenței funcționarului comunitar impune abținereade la orice activitate care ar putea să-i compromită această independență,pe de o parte,iar pe de altă parte,consultarea autorității investită cu puterea de numire asupra oricărei posibile situații care ar putea afecta această independență.

Îndatorirea de rezervă și de discreție,cunoscută și în majoritatea sistemelor naționale ale funcției publice și care se regăsește prevăzută expres și de Statutul funcției publice comunitare.

Această îndatorire îi interzice funcționarului public divulgarea informațiilor de care are recunoștință în exercitarea funcției sale.

Funcționarului public îi este interzis să publice sau să facă să fie publicat. Singur sau în colaborare,orice text al cărui obiect vizează activitatea Comunităților,fără să aibă autorizarea necesară emisă de autoritatea investită cu puterea de numire.

Rezerva funcționarului comunitar se concretizează în obligația acestuia de a se obține de la orice act și ,în particular,de la orice exprimare în public a unei opinii,care ar putea aduce atingere demnității funcției sale.

Discreția profesională și publicitatea documentelor. Obligația de discreție profesională trebuie armonizată cu problema transparenței în administrația publică, viu discutată de doctrina din toate statele.

Îndatorirea de a se achita de sarcinile funcției cu maxim de cunoștință profesională,revine fiecărui funcționar,indiferent că își desfășoară activitatea într-o autoritate publică națională sau în cadrul unui organism internațional.

Funcționarul trebuie să-și îndeplinească funcția de o manieră comunitară,are obligația de a respecta durata și orarul de lucru. Funcționarul trebuie să-și îndeplinească funcția de o manieră profesională – delegarea de competență se poate face doar în temeiul unei prescripții legale.

Funcționarii comunitari trebuie să fie prezenți la serviciu,nefiind acceptată absentarea decât în cazuri de boală sau accident. Absențele nemotivate pot atrage răspunderea disciplinară a funcționarului comunitar.

Obligația de supunere este prevăzută în majoritatea statutelor de personal și naște problema firească întâlnită și în dreptul intern,dacă agentul trebuie să se supună tot timpul,dacă trebuie să execute el și un ordin ilegal. Este problema conflictului etern între datoria de supunere și supunerea față de principiul legalității.

Funcționarul,național sau comunitar ,fiind plasat într-o ierarhie,poate primi de la superiorii săi ierarhici ordine pe care trebuie să le execute,în caz contrar fiind pasibil de sancțiuni.

Această putere de a da ordine , care aparține superiorului, se numește putere ierarhică și ea presupune,potrivit doctrinei franceze,dreptul de a anula,suspenda sau reforma ordinele inferiorului,atât pentru motive de legalitate cât și pentru motive de neoportunitate.

În cazul ordinului ilegal,funcționarul se găsește plasat între respectul față de lege și supunerea față de superiorul ierarhic. Superiorul ierarhic răspunde de ordinele pe care le dă.

Cea ce este de reținut pentru regimul juridic al acestei obligații este faptul că ea este datorată numai superiorilor care fac parte din aceeași ierarhie administrativă. Din acest caracter derivă și obligația,pentru funcționar,de a urma calea ierarhică,aceasta impunându-i să reclame la șeful imediat superior în ierarhie.

Obligația de fidelitate a funcționarului european. În toate țările din Uniunea Europeană se consacră obligația funcționarului public de a fi loial noțiunii pe care o slujește,instituțiilor democratice ale acesteia și în particular,instituției în care este numit.

Obligația unui comportament profesional corespunzător. Această obligație vizează următoarele categorii de relații:

relațiile cu ceilalți colegi

relațiile cu întreg personalul dintr-o instituție

relațiile cu superiorii

relațiile cu subalternii

respectul de sine,sau relația cu sine însuși,care obligă pe orice funcționar să fie consecvent într-un comportament corespunzător rangului său și așteptărilor celorlalți.

Obligația de domiciliu. Statutul instituie pentru funcționarul comunitar obligația de a locui în locul în care se exercită funcția care i-a fost încredințată sau la o distanță corespunzătoare,care să nu-l jeneze în exercitarea atribuțiilor sale.

Obligația de a repara prejudiciile cauzate Comunității prin faptele sale personale grave.

Îndatorirea de moralitatea. Ea poate să privească,în egală măsură,viața privată a funcționarului public înainte de intrarea de funcție,în timpul exercitării funcției sau după încetarea raportului de serviciu.

Efectuarea controlului medical anual reprezintă o obligație a fiecărui funcționar comunitar. Exercitarea unei funcții publice într-un organism european presupune,nu doar disponibilități intelectuale,pregătirea necesară în scopul îndeplinirii ei,ci și o stare de sănătate fizică și psihică adecvată.

VI.7 Corelarea dintre termenul de ,, funcționar public în România” și termenul ,,funcționar comunitar”

Un rol important îl are administrația publică în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană. Ce a făcut România,în acest sens,în ultimii ani?

Dispunem de instituțiile și reglementările cerute pentru integrarea în UE? Are România mijloacele de a absorbi fondurile comunitare care îi sunt alocate?

Iată câteva din întrebările la care se caută răspuns,întrebări care pot lămuri procesul de aderare la Uniunea Europeană.

Un raport al Comisiei Europene,din 8 noiembrie 2000,făcea o analiză severă a administrației publice din România. Știm cu toții cum ne lovim de această administrație și mai știm că suntem foarte departe în acest domeniu de aceea ce ar trebui să fie o țară europeană. De aceea,ne-am gândit să avem un schimb de idei cu personalități care ocupă îndeaproape de administrația publică.

O alta problemă delicată pentru România este asigurarea unei continuități, a unei stabilități a funcționarilor publici, adică posibilitatea definirii unei cariere pentru aceștia. Nu mai puțin importantă este o corectă alocare a resurselor umane necesare bunei funcționări a administrației și a sistemului judiciar.

Aceasta implică o arhitectură internă a instituțiilor publice, adecvată misiunii pe care instituțiile respective le au. De exemplu, dacă declari că integrarea europeană este o prioritate , atunci trebuie să-i aloci resurse umane calificate corespunzător și într-un număr suficient.

Ar trebui să se înțeleagă că integrarea europeană nu este un scop în sine, nu este o latură externă a activității diferitelor instituții publice.

Deci compartimentele de integrare europeană nu trebuie privite ca agenții de voiaj, ci ca unități de definire a politicilor sau care trebuie să contribuie la definirea politicilor de care este responsabilă instituția publică respectivă.

Recent, la reuniunea directorilor generali ai administrațiilor publice din țările candidate , care a loc la Stockholm ,s-au scos in evidență trei tendințe , referitor la administrația publică : perfecționarea managementului resurselor umane în administrație, introducerea managementului în administrație și introducerea e-governamentului la nivelul administrațiilor publice ale țărilor occidentale.

În ceea ce privește formarea resurselor umane în administrația publică, nu putem spune că stăm extraordinar. Investiția în acest domeniu nu a fost o prioritate.

În țări ca Spania, Franța, Germania, colectivitățile locale sunt obligate să plătească 3,2% din bugetul lor, pentru formarea profesională a funcționarilor, care participă la cursuri de perfecționare. În România, însă, se preferă în continuare alocarea anumitor sume pentru protocoale, pentru deplasări etc.

Prin înființarea Ministerului Integrării Europene s-a dorit a se da o anumită coerență acestui proces de aderare a României, mai ales că avem mari rămâneri în urmă.

Lui îi corespund structuri în fiecare minister, prin secretarii de stat, prin direcțiile de integrare și cele de armonizare legislativă, în fiecare prefectură. Ministerul are trei mari departamente.

Departamentul de pregătire pentru aderare, care se ocupă de toate programele de strategii, Departamentul armonizării legislației, care avizează toate proiectele legislative cu conotație comunitară și Departamentul de negocieri. Mai există și o direcție care se ocupă de educare în spirit european.

S-a ajuns la concluzia că , de vine –de rău , cetățenii României știu ce înseamnă instituțiile. De aceea, există o strategie privind pregătirea pentru UE, care arată cetățenilor că nu înseamnă numai drepturi, ci și constrângeri .

Toate țările invocă principiul potrivit căruia funcția publică este subordonată autorității publice.

Într-o democrație puterea politică de decizie se află în mâinile celor aleși, funcționarii trebuind să execute deciziile responsabililor politici. În general se disting trei situații:

– funcția publică este în totalitate separată de instituția guvernamentală căreia îi este subordonată dar, practic, un număr mai mult sau mai puțin important de funcționari se află legat de un jurământ de credință față de guvern.Este sistemul osmozei parțiale între funcția publică și puterea politică. Se întâlnește în Germania și în Franța .

– funcția publică este legată și subordonată instituției guvernamentale și unui partid politic. Este sistemul integrării între funcția publică și puterea politică și a fost propriu fostelor regimuri comuniste.

Continuitatea este caracteristică esențială funcției politice. Este vorba de expresia unei puteri care nu trebuie exercitată cu intermitențe.

Unele probleme se pun în țări din Europa centrală și de est,supuse unor schimbări politice profunde. Există două aspecte complexe,unul etic,celălalt profesional. Este necesar să se pună accentul pe cel profesional pentru a se garanta funcționarea instituțiilor în perioada de tranziție,acordându-se,totodată,atenție formării de noi funcționari.

Este necesară elaborarea unui Cod al deontologiei funcționarului public în Europa.

Aceasta trebuie să stabilească nu regulo precise,ci marile principii pe care fiecare stat urmează să le includă în legislația proprie.

Ideea elaborării unui asemenea Cod se bucură de mare interes. Democrația are nevoie de reguli clare referitoare la raporturile dintre funcționari,oameni politici și cetățeni.

Statele europene dispun de un „soclu” de valori comune,stabilite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe această bază este posibilă elaborarea unui Cod de valori ale funcției publice,care să definească caracteristicile generale ale unei funcții publice democratice,altfel spus,care să exprime așteptările cetățenilor de la un serviciu public într-un stat democrat.

Este vorba de un text cu repere generale,reflectând consensul asupra unui număr de principii,însă deschis unei varietăți de interpretări acceptabile pentru toți.

Uniunea Europeană sprijină procesul de informare a funcționarilor publici.

Domnul Jonathan Scheele,Șeful Delegației Comisiei Europene a afirmat că: ,, Accesul cât mai facil la informație este unul dintre subiectele care ne interesează în mod special.

Scopul acestui proiect este să aducă acquis-ul comunitar cât mai aproape e cei ce se ocupă de armonizarea legislației românești cu legislația europeană,fie că sunt specialiști din instituții sau organisme de coordonare sau reglementare,care fac propuneri legislative,fie că au în atribuție doar aplicarea legislației.

În același timp,dorim ca toți acei interesați de acest subiect complex să poată avea un material de referință,complet,tradus în limba română,având girul unor specialiști.

Societatea civilă din România trebuie să participe la procesul de aderare la Uniunea Europeană.

Acest proces nu ține doar de îndatoririle instituțiilor publice,anumite ministere și partenerii lor din Uniunea Europeană – procesul de aderare la Uniunea Europeană este un proces care va avea (și are deja) un impact asupra vieții fiecăruia și de aceea este necesar sprijinul întregii societăți românești.” a adăugat domnul Jonathan Scheele.

Au oamenii politici un rol în desemnarea funcționarilor ? Adevărata chestiunea este de a ști dacă și alți funcționari trebuie să fie administratori de carieră,independenți sau ei trebuie numiți pe criterii politice. Numai în Marea Britanie și Irlanda se consideră că independența este necesară la toate eșaloanele.

De obicei,miniștrii au o oarecare putere discreționară în numirea înalților funcționari,în dorința de a avea în jur persoane care le împărtășesc convingerile. Dar aceasta încurajează politizarea funcției publice la toate nivelele.

În Marea Britanie,funcționarul este considerat slujitorul fidel al guvernului democratic ales. În alte țări,precum Franța și Germania funcția publică este văzută ca o forță independentă,care asigură ,, continuitatea statului”,care este mediator între stat și societate și pe care garantează respectul interesului public.

Ca regulă generală,se așteaptă de la funcționar,pe lângă cunoștințe și competență profesională,neutralitate,loialitate,imparțialitate,simț al muncii și grija față de interesul general.

Doi factori sunt esențiali pentru o bună funcție publică: etica și încrederea. Pentru funcția publică din Europa occidentală etica include,în general,imparțialitate în exercitarea serviciului public și rezistența la corupție. Administrația trebuie să respecte norme etice severe.

Parlamentarii și miniștrii trebuie să ajute funcționarii definind norme de conduită stricte. Cei aleși trebuie să se abțină să ceară funcționarilor să depășească limita ce separă ceea ce este just de ceea ce nu este.

Funcționarii sunt mai eficienți dacă au încredere unul în altul și dacă autoritățile sunt convinse că angajații lor dau avize utile și imparțiale. Funcția publică este mai eficace dacă populația consideră că funcționarii o tratează în mod echitabil,fără inegalități,fără corupție.

Influențarea vieții publice de către corupție este o problemă care afectează ansamblul Europei.Ea se manifesta mai grav în unele țări din Europa de est,după 50 de ani în care sistemul a alimentat neîncrederea cetățenilor la adresa funcționarilor.

Armonizarea legislației românești cu cea a Comunităților Europene este deziderat care trebuie realizat într-un timp mai scurt. Dacă admnistrația publică are un rol foarte important în comunitate,același lucru se poate spune și despre rolul funcționarului comunitar

CAPITOLUL VII

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Funcția publică și funcționarul public reprezintă elemente definitorii ale statului de drept pe care România îl abordează începând cu decembrie 1989.

Trecerea de la un stat bazat pe principii de tip comunist și care,aproape 50 de ani,a estompat orice model perfecționist și modernist în raporturile stat – cetățean – comunitate,a făcut ca implementarea principiilor noi privind statul democratic să se regăsească în România destul de greoi.

Tânăra democrație care începea să se înfiripe a reușit să imprime treptat și uneori stângaci modelele moderne de organizare statală și regulile de bază de funcționare a instituțiilor statului democratic de tip capitalist,în care omul și nevoile sale să fie în centrul atenției organului legislativ și executiv.

Lipsa de experiență a factorilor de conducere de la nivel central,precum și preocuparea excesivă pentru soluționarea problemelor de ordin economic,a intereselor de grup a făcut ca abia după aproximativ 10 ani să poată fi elaborată o lege a funcționarului public care, ulterior,a fost modificată și completată,fapt care a perturbat activitatea instituțiilor statului.

Faptul că au apărut aproape la fiecare minister statute speciale ale funcționarilor publici nu este în măsură să asigure o abordare unitară și echilibrată a problemelor funcționarilor publici,iar legea funcționarilor publici se receptează ca o simplă enumerare de principii,norme și reguli.

Apreciez că se impune o reanalizare a acestor aspecte în vederea eliminării discriminărilor referitoare la drepturi,în special cele de natură salarială și materială,între diferite categorii de funcționari publici,precum și a persoanelor încadrate în administrație pe posturi de personal angajat contractual.

BIBLIOGRAFIE

Elena – Mihaela Fodor – Drept Administrativ, Cluj-Napoca, 2008

Alexandru Athanasiu, L. Dima – Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al Muncii, Pandectele Romane număr 5/2003

Nicholas Barr- Piețele forței de muncă și politica socială în Europa Centrala și de Est, București 1995;

Cristian Bocancea, George Neamțu – Elemente de asistență socială , Editura Polirom, 1995;

Ralf Dahrendorf – Conflictul social modern, Editura Humanitas, 1996;

Francis Demier- Istoria politicii sociale, Institutul European 1998;

Milton Friedman- Capitalsim si libertate, Editura Enciclopedica, 1995;

Liliana Mihut, Bruno Lauritzen- Modele de politici sociale ; București ,Editura Didactică si Pedagogică, 1999;

Nicolae Paun- Istoria constructiei Europene;

Ion Traian Stefanescu- Tratat de dreptul Muncii, vol I, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2003;

Alexandru Ticlea –Soluții și Propuneri privind interpretarea și aplicarea unor dispoziții ale Codului Muncii, în Revista Română de dreptul muncii, nr 2/2003

Alexandru Țiclea , Sanda Ghimpu- Dreptul muncii, Editia a 2 a ,Editura Lumina Lex. București, 2001;

***** Legea nr 188/1999 privind statutul funcționarilor publici ;

***** Codul Muncii ;

Drept Administrativ- Virginia Vedm, Editura Univers 2008;

Revista Dreptul –toate numerele din 2008;

Hotararea de Guvern 833/2007;

Legea 188 din 1999;

Legea 161 din 2003.