. Raportari Financiare In Economia Hiperinflationiste Ias 29
CUPRINS
Capitolul 1: Repere istorice privind fenomenele inflaționiste în economia mondială…………..2
Definiții, concepte și clasificări ale inflației…………..……………………………2
Cauzele și efectele fenomenului inflaționist – un tot unitar……………………….5
Norme europene și internaționale privitoare la contabilitatea de inflație…………..8
Capitolul 2: Trăsăturile unei economii hiperinflaționiste și
elemente specifice contabilității de inflație în economia românească…………… 12
Trăsăturile unei economii hiperinflaționiste………………………………………12
Elemente specifice contabilității de inflație în România………………………….14
Capitolul 3: Distorsionări informaționale în condițiile ținerii unei contabilități
în costuri istorice în cadrul unei economii hiperinflaționiste……….…..…………24
Capitolul 4: Metode de retratare a situațiilor financiare în conformitate cu
IAS 29 – Informarea financiară în economiile hiperinflaționiste…………………33
Metode bazate pe conversie……………………………………………………….34
Metode bazate pe evaluare……………………………………………………..…38
Metode combinate…………………………………………………………………41
Capitolul 5: Procedura de retratare a situațiilor financiare prin aplicarea normei IAS 29……..46
Capitolul 6: Model monografic al retratării situațiilor financiare prin aplicarea
normei IAS 29…………………………………………………………………….66
Capitolul 7: Probleme practice ale retratării situațiilor financiare pentru o întreprindere
care aplică pentru prima dată IAS – urile…………………………………………85
Capitolul 8: Consecințe ale retratării situațiilor financiare asupra analizei situațiilor financiare…………………………………………………………………………100
Capitolul9: Concluzii……………………………………………………………………..….105
Bibliografie…………………………………………………………………………………..….107
=== cap.1 ===
CAPITOLUL 1
Repere istorice privind fenomenele inflaționiste în economia mondială
Definiții, concepte și clasificări ale inflației
Încercările diferiților specialiști de definire și măsurare a inflației, precum și de contracarare a acesteia au generat o serie întreagă de concepte cu privire la acest fenomen. Multitudinea definițiilor ce vizează inflația derivă din faptul că acest fenomen este “unul dintre cele mai controversate și mai complexe din economie”.
Din punct de vedere etimologic, termenul de inflație provine din latinul “inflare”, ceea ce semnifică creștere, dar într-un sens nedorit, deci o creștere “dezagreabilă”. Din punct de vedere economic, noțiunea sugerează o stare maladivă, considerându-se că această stare provine din existența unei cantități excedentare de monedă.
În literatura de specialitate, inflația se definește ca fiind o creștere generalizată a prețurilor în condițiile în care puterea de cumpărare a actorilor pe piața (inclusiv populația) scade. Acest lucru se exprimă în termeni monetari prin faptul că prețurile bunurilor și serviciilor cresc, cantitatea de bani (fizici și de cont) crește, iar puterea de cumpărare a unei unități monetare scade.
În sens restrâns, putem vorbi despre inflație din momentul apariției banilor de hârtie puși în circulație de băncile centrale de emisiune, ca un instrument în mâna statului de a face față cheltuielilor publice mai mari decât veniturile aferente. Principala consecință a unei asemenea practici a fost mărirea prețurilor la bunurile și serviciile din economie, urmată de șomaj, conflicte sociale.
În sens larg, până la apariția banilor, societatea omenească s-a confruntat cu o pseudo-inflație prin troc, deoarece a existat fenomenul "deprecierii" unităților de schimb de pe piață, în timp ce, după apariția banilor, aceasta a cunoscut o inflație prin bani (monede), datorată scăderii puterii de cumpărare a deținătorilor de monede din metal prețios prin diferite tehnici.
În 1975, D.E.W. Laidler si M.J. Parkin definesc inflația ca fiind "fenomenul de creștere continuă a prețurilor sau de depreciere continuă a valorii banilor". Anterior, în 1963, M. Bronfenbrener și F.D. Holzman prezentaseră patru definiții, preluate de H. Frish în lucrarea sa, care sunt prezentate mai jos:
1. Inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care "prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri";
2. Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănesti sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor.
3. Inflația reprezinta o creștere a nivelului prețurilor având si următoarele caracteristici sau condiții adiționale:
-anticipată cu lipsa de precizie;
-duce (prin creșterea costurilor) la noi creșteri de prețuri;
-nu sporește gradul de ocupare a forței de muncă si nici producția reală;
-este mai rapidă decât o așa-numită "rata inofensivă";
-se manifestă ca "fenomen bănesc";
-se măsoară prin prețuri nete din care au fost scăzute impozite și/sau este reversibilă.
4. Inflația reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin prețul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valuta la cursurile oficiale.
Considerăm că aceste definiții acoperă majoritatea aspectelor inflației, fiecare dintre ele scoțând în evidență atât aspecte diferite, cât si un aspect comun, și anume acela că inflația se face cunoscută prin bani și prin preț la nivelul consumatorului și prin dezechilibre cronice la nivel macroeconomic.
Multitudinea de cauze ce stau la baza apariției acestui fenomen ce se manifestă la scară mondială cu particularității pentru fiecare economie, a făcut obiectul de cercetare a specialiștilor în domeniu. Aceștia sintetizează cauzele apariției inflației în patru idei-pilot cu grad mare de generalitate:
cererea manifestată pe piața bunurilor de consum;
modificarea ofertei de bani în economie;
fenomen monetarist explicat prin creșterea mai rapidă a banilor decât a producției;
falimentul instituțiilor publice.
Dicționarul enciclopedic al limbii române definește inflația ca fiind un fenomen caracteristic economiei capitaliste, care constă fie în emiterea și punerea în circulație a unei cantități excedentare de bani de hârtie, fie în reducerea volumului producției și circulației mărfurilor și serviciilor de pe piață, cantitatea de bani rămânând aceeași, ceea ce determină deprecierea banilor de hârtie față de aur; se manifestă îndeosebi prin reducerea puterii de cumpărare a banilor”. Atribuirea fenomenului inflaționist economiei capitaliste este o utopie. Economia unei țări, chiar și planificată, nu poate fi ruptă definitiv, prin prisma relațiilor comerciale, de alte economii, iar în virtutea legăturilor care există, inflația se poate propaga. Nu putem afirma ca în perioada ante-decembristă în România nu a existat inflație, ci doar faptul că nu avem cunoștință de ea. Motivația era simplă: numai într-o economie capitalistă poate apărea un fenomen care să nu poată fi planificat și controlat. Recunoașterea existenței inflației la acea oră ar fi însemnat că sistemul economic românesc avea multe fisuri.
Deși există o mare diversitate de clasificări ale inflației în literatura economică, o clasificare sintetică este facută de H. Frisch, si anume:
a) după funcționarea mecanismului pieței există o inflație deschisă și o inflație reprimată;
după ritmul de creștere a prețurilor apare o inflație moderată (ritm de creștere de 2-3%), o inflație galopantă (pentru un ritm anual de peste 10%) si o hiperinflație, atunci când ritmul mediu lunar depășește 50%;
în funcție de așteptările inflaționiste se manifestă o inflație anticipată și o inflație neanticipată;
după principalele cauze inflaționiste poate exista o inflație prin costuri și o inflație prin cerere.
Inflația deschisă (« open inflation ») permite sistemului economic să funcționeze ca un mecanism în care prețurile devin fixe. Acest tip de inflație este în legătură directă cu insuficiența bunurilor, a serviciilor și a forței de muncă din economie, astfel încât pot să apară speculații pe acest fond. Inflația reprimată este rezultatul intervenției guvernamentale în creșterea prețurilor si salariilor. Prin această intervenție, cererea de bunuri și servicii este redusă forțat (reprimată), de unde și denumirea asociată.
Inflația anticipată, comparativ cu cea neanticipată, este primită și pregătită de fiecare actor pe piață, în timp ce a doua produce urmări asupra economiilor, forței de muncă și producției marfare fără ca acestea să fie anticipate. Trebuie precizat faptul că în ultimii 40 de ani a fost tot mai mult utilizată teoria așteptărilor inflaționiste conform căreia inflația poate fi sau nu anticipată. În acest sens, s-a ajuns la formularea teoriei elasticității așteptărilor prin care se stabilește relația dintre modificarea așteptărilor și tulburarea echilibrului, adică relația procentuală a valorii așteptate a unei variabile și variația procentuală a valorii efective a aceleiași variabile.
Inflația prin costuri se caracterizează prin faptul că declanșarea ei are drept cauză principală producerea unor deformări ale costurilor în condiții de slabă concurență, ce vor duce la încercări de aplicare a autogestiunii prin preț de la consumatori și la influențarea viitoarelor creșteri salariale cerute de angajați prin presiuni specifice. Inflația prin cerere apare ca efect al influențării nivelului ofertei agregate la nivel macroeconomic. Monetariștii explică inflația prin cerere având ca bază de plecare următoarea ipoteză: creșterea masei monetare va conduce la o creștere a cererii de bunuri și servicii, sporind consumul; în măsura în care aparatul de producție nu poate să raspundă acestei cereri, prețurile vor crește. Creșterea prețurilor va avea loc în contextul în care șomajul este zero, stocurile nu sunt suficiente, iar importurile nu compensează insuficiența resurselor interne. Astfel, dacă oferta globală nu se amplifică în proporția dorită, va apărea inflația.
O formă particulară a inflației este hiperinflația, considerată extrem de periculoasă prin prisma ratelor înalte de inflație ce o caracterizează, precum și din punct de vedere a consecințelor.
Este dificil de determinat gradul de mărime al ratei inflației pentru o anumită formă de manifestare. Aprecierea unei forme de manifestare a inflației este făcută în funcție de rata inflației corelată cu creșterea economică și rata șomajului.
Literatura de specialitate consideră că o creștere anuală a prețurilor de 3-4% corespunde unei inflații târâtoare, de 5-10% unei inflații deschise, iar peste 10% unei inflații galopante.
Cauzele și efectele fenomenului inflaționist – un tot unitar
Cauzele apariției acestui “diabolic” fenomen au generat dispute aprinse în rândul teoreticienilor economiști, fiecare dintre aceștia încercând să identifice factorul/factorii de apariție ai inflației.
Imputarea unei anumite cauze a inflației se aseamănă cu un “joc de tenis” cu mai mulți jucători: mingea fiind inflația, fiecare jucător încercând să “paseze” mingea. Terenul de tenis ar arăta de forma:
În literatura de specialitate se enunță că factorul căruia îi este atribuit primul val inflaționist mondial este creșterea prețului petrolului din anul 1973. Cu toate acestea, el nu a produs un efect pe termen lung asupra ratei inflației, fapt care se poate constata printr-o analiză asupra țărilor dependente de petrol importat la acea oră, și anume: în perioada 1973 – 1978, Germania și Japonia au înregistrat o scădere a ratei inflației, în timp ce Statele Unite ale Americii (dependente în proporție de 50%) au înregistrat o rată de creștere a inflației de 1%. În consecință, putem afirma că acest factor nu poate fi considerat că a contribuit la creșterea inflației pe termen lung.
Analiza cauzelor apariției fenomenului inflaționist ne atrage atenția asupra strânsei intercondiționări dintre ele, formând, în cazul analizei izvorului fenomenului inflaționist, un tot unitar.
Indiferent de modul în care apare inflatia, efectele ei sunt distrugătoare: “milioane de oameni sunt copleșiți de incertitudini, au identități fragmentate (…). Acest fapt psihologic are consecințe economice decisive”. Raymond Fletcher, membru al Parlamentului Britanic si vicepreședinte al Consiliului Europei, afirma: “nu accept concepția ortodoxă a inflației … Nu cred că falimentul economic determină consecințe sociale; consider că faptele sociale pot aduce crahul economic”.
Efectele economice ale inflației, strâns legate de cele psihologice, se concretizează în creșterea continuă și autoîntreținută a prețurilor, creșterea cantității de monedă, redistribuirea veniturilor în economie în discordanță cu logica remunerării factorilor de producție în funcție de eficiența utilizării acestora, mișcări sociale (determinate de revendicări salariale, scăderea nivelului de trai al populației), putând conduce la falimentul întreprinderilor.
Cel mai spectaculos efect al inflației este resimțit în relațiile creditori – debitori, provocând un transfer de avuție între aceștia: societatea este divizată în învinși și învingători, în virtutea redistribuirii veniturilor în economie (denumit și “transfer inflaționist”). Acest efect produce tensiuni mari între grupuri favorizate și defavorizate, fapt care afectează echilibrul social, economic și politic al țării respective”. Într-o economie inflaționistă, costul real al datoriei scade, avantajând debitorul, care beneficiază de o rată reală a dobânzii mică, sau chiar negativă; plasamentele bancare aduc câștig de cauză băncilor, care își îmbunătățesc situația financiară în detrimentul depunătorului. Inflația avantajează deținătorii de capital fizic imobilizat, aducându-le venituri pe termen scurt (ex.: din închirieri de bunuri), care sunt de regulă indexate, și pe termen lung (prin vânzare).
Un alt efect al inflației se concretizează în modificarea comportamentului întreprinzătorului privat. Pentru a asigura rentabilitatea afacerii derulate, acesta este nevoit să acționeze pe două căi: să crească prețul bunurilor oferite spre vânzare/tariful serviciilor sale și să disponibilizeze o parte din forța de muncă existentă. Prin intermediul acestor măsuri luate la nivel microeconomic, inflația este din nou declanșată, în virtutea revendicărilor salariale care apar, a grevelor, a creșterii șomajului.
Din analiza cauzelor ce contribuie la apariția fenomenului inflaționist se constată că efectul se transformă în cauză, iar cauza se transformă în efect. Caracterul de continuitate al propagării inflației îsi are originea în aceste transformări. “A căuta o anumită cauză care declanșează inflația este echivalentul cu a căuta o picătură într-un râu care împinge celelalte picături”.
Putem concluziona, afirmând ca procesul inflaționist este generat de mai multe cauze care devin ulterior efect, reliefând cele mai importante dintre acestea, și anume:
disfuncționalitățile politicii monetare;
incapacitatea adaptării ofertei la modificările apărute în structura și volumul cererii;
un nivel ridicat al veniturilor destinate consumului în raport cu posibilitățile dezvoltate din punct de vedere cantitativ și calitativ al ofertei de bunuri și servicii;
comportamentul agenților economici, în virtutea previziunilor pe care aceștia le fac privitor la evoluția viitoare a creșterilor de prețuri.
Fenomenul inflaționist se dezvoltă și capătă amploare având la bază “principiul roților dințate”: fiecare roată o angrenează pe cealaltă pentru ca sistemul să funcționeze. Sistemul în cauză este reprezentat de economia națională, iar roțile de pârghiile economice. Inflația este declanșată când tot sistemul de pârghii este atins și prins în acest angrenaj. Sensul mișcării întregului sistem este cel opus dezvoltării sănătoase a unei economii. Pentru a eradica acest fenomen, avem nevoie de două tipuri de forțe: o forță care să stopeze mișcarea, și implicit amplificarea fenomenului inflaționist, și o alta care să pună în mișcare angrenajul în sensul opus de până acum.
1.3 Norme europene și internaționale privitoare la contabilitatea de inflație
Consecințele inflației asupra elementelor patrimoniale în general, și asupra capitalurilor și rezultatelor în special, au condus, pe plan legislativ, național și internațional, la adoptarea unor norme care să le reglementeze.
Comunitatea Economică Europeană prin Directiva a IV-a (1978) și Directiva a VII-a (1983) și-a propus armonizarea contabilă a țărilor componente. Prima directivă se referă la regulile de întocmire și prezentare a documentelor de sinteză ale societăților de capitaluri, iar cea de-a doua se referă la realizarea conturilor consolidate. Legătura acestora cu inflația se face prin intermediul costului la care se face evaluarea posturilor în documentele de sinteză. Mai mult, în Directiva a IV-a, în articolul 33, se spune că evaluarea în conturile anuale se realizează la valoarea de înlocuire (pentru stocuri și imobilizări) și după o metodă care să țină seama de inflație (pentru celelalte elemente patrimoniale, inclusiv imobilizările financiare). Diferențele ce apar între costul istoric și noua valoare se constituie ca o « diferență din reevaluare » ce va afecta în general capitalurile și nu rezultatele.
Pe baza acestor recomandări, țări ca Olanda, Franța, Marea Britanie și Germania și-au adoptat legile care răspund cerințelor minime din aceste norme.
În România, Consiliul Consultativ al Contabilității a elaborat în 1997 un document de lucru cu privire la « Contabilitatea de inflație », iar prin Ordinul nr. 94/2001 în România se aprobă Reglementările Contabile Armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate.
În 22 iunie 1999 s-a publicat pentru România IAS nr. 29 – Financial reporting in hiper-inflationary economies, care descrie o economie hiperinflaționistă și influențele inflației asupra informației contabile exprimate în costuri istorice, și conține un studiu de caz de retratare a conturilor anuale prin aplicarea unei metode de conversie.
La nivel internațional Comitetul Internațional de Standarde Contabile (IASB) a analizat aceste influențe inflaționiste și a emis :
– în iunie 1977, norma IAS nr.6 « Tratamentul variațiilor de preț », prin care nu se făceau recomandări exacte în ce privește contabilitatea de inflație ca urmare a lipsei de informații și imposibilității elaborării unui model de sistem contabil adaptat evoluțiilor prețurilor ;
– în iunie 1981, norma IAS nr. 15 « Inflația privind efectele variațiilor de preț » a adus câteva îmbunătațiri la IAS nr.6 ;
– în 1983, norma IAS nr. 21 « Contabilizarea efectelor variațiilor de preț », prin care se sublinia încă o dată, în paragraful 18, lipsa de consens pe plan internațional în ce privește stabilirea unui sistem contabil adaptat la inflație ;
– în 1988, norma IAS nr. 29 « Prezentarea conturilor în economiile hiperinflaționiste” prezintă un model de retratare la inflație a conturilor anuale.
În sinteză, aceste norme internaționale presupun următoarele :
prezentarea informațiilor în puterea de cumpărare generală prin folosirea unei metode combinate între costul de înlocuire și o metodă de conversie ;
menținerea capitalului social prin afectarea profitului ;
evaluarea și contabilizarea efectelor inflației asupra elementelor patrimoniale ;
stabilirea principiului de întocmire a documentelor de sinteză în puterea de cumpărare la data realizării lor.
La nivel mondial se delimitează trei zone pentru aplicarea practică a metodelor de contabilitate adaptate la inflație, și anume : Europa Continentală, țările anglo-saxone și America Latină.
a) În Europa continentală se constată o orientare către cele două directive prin ajustarea legislației sau acordarea unei importanțe mici în condițiile unei anumite stabilități monetare.
În Franța, după reevaluarea din 31 decembrie 1976, în perioada 1980-1984 Ordinul Experților Contabili și al Contabililor Agreați publică o serie de rapoarte în care recomandă ca retratările/ajustările la inflație să fie făcute pentru costul mărfurilor vândute și pentru elementele monetare. Aceste recomandări au fost aplicate într-o mică măsură, iar majoritatea măsurilor luate au avut un caracter fiscal și mai puțin s-a urmărit îmbunătățirea calității informațiilor financiar-contabile.
În Germania, în octombrie 1975, a fost elaborat un raport prin care, în anexele la bilanț, erau prezentate influențele majorării prețurilor, fără a fi efectuate însă situațiile financiare principale : bilanțul și contul de profit și pierdere.
b) Organismele de reglementare din Țările anglo-saxone, (Marea Britanei, Statele Unite, Canada, Australia și Noua Zeelandă), se orientează spre adoptare unei contabilități exprimată în puterea de cumpărare generală/costul curent de la data închiderii exercițiului financiar.
În Marea Britanie s-au pus bazele contabilității de inflație exprimată în costuri curente. Astfel, în septembrie 1975, Inflation Accounting Committee (IAC) lansează oficial problema contabilității în costuri curente printr-un raport care-i va purta numele. IAC va publica unele documente de lucru (ED). Exemplu : ED 18, prin care se propunea un sistem complet în costuri actuale. Ca urmare a gradului ridicat de subiectivism și convenționalism, ED 18 nu a fost agreat, motiv pentru care a fost retrasă.
În SUA, informațiile contabilității au fost puțin afectate de inflație. Efectele inflației nu au fost atât de importante în SUA pentru a fi luate în calcul în documentele de sinteză contabile. Cu toate acestea, Financial Accounting Standards Board (FASB), făcea recomandări pentru utilizarea indicelui general al prețurilor pentru documentele de sinteză contabile, având în vedere imposibilitatea reflectării realității de către contabilitatea în costuri istorice. O caracteristică comună a acestor recomandări de indexare o constituie faptul că acestea nu au fost aplicate de nici o societate deschisă. Ca urmare a reticenței manifestate de întreprinderi la indexările pe baza indicelui general al prețurilor, în iunie 1976, FASB anunță retragerea recomandărilor făcute pentru indexarea informațiilor din documentele financiar-contabile, pentru ca trei ani mai târziu,în 1979, să publice FAS 33 cu titlul « Financial Reporting and Changing Prices », prin care li se cereau întreprinderilor americane să pună anual la dispoziție un set de informații fondat atât pe costul actual, cât și pe costul de origine indexat cu indicele general al prețurilor. Acest proiect a devenit obligatoriu la sfârșitul lui 1979 și a fost cunoscut sub numele de Statement of Financial Accounting Standards (SFAS 33). Prin aceste standarde se recomanda utilizarea unei metode combinate, în vederea îmbinării avantajelor acestora. Astfel, societățile care erau cotate pe o piață organizată și a căror valoare cumulată a stocurilor și a imobilizărilor nete era de peste 125 milioane dolari sau dețineau un activ total net cumulat de 1 miliard $, trebuiau să prezinte un raport special exprimat în costuri indexate cu indicele general al prețurilor și în costuri actuale, după caz. Ca urmare a unei rate scăzute a inflației (2-3% pe an) aplicarea aceste recomandări a fost la latitudinea întreprinderilor. Astfel, toate aceste norme capătă după anii 1985-1986 un caracter opțional.
America Latină este zona în care inflația a cunoscut după anii 1970 valori dintre cele mai spectaculoase. Acesta este motivul pentru care aici contabilitatea de inflație s-a dezvoltat foarte mult, iar experiența în aplicarea unei contabilități de inflație este mai bogată decât oriunde în alt continent. Ca nici într-o altă parte a lumii, ajustările la inflație au fost inițiate de către guverne și au avut ca motiv principal impozitarea. După 1990, în țările din America de Sud se constată o orientare generală către sistemul de contabilitate în costuri curente, acestea și ca urmare a absenței unor indici speciali pentru fiecare tip de activ.
Cel mai dezvoltat, aplicat și verificat sistem de contabilitate de inflație îl are Brazilia. Conform sistemului contabil din 1964, activele imobilizate și investițiile în curs au fost ajustate obligatoriu la finele fiecărui exercițiu financiar cu un indice oficial dat de guvern.În felul acesta se realiza o ajustare a elementelor capitalului de lucru (fond de rulment) prin care se intenționa să se protejeze putere de cumpărare a elementelor nemonetare și a elementelor monetare nete. Ca mod de lucru s-a ales varianta retratării conturilor anuale din raportările financiare, iar rezultatul exercițiului astfel obținut constituia bază de impozitare din punct de vedere fiscal. Câștigurile aferente ajustării la puterea de cumpărare a elemetelor monetare pe termen lung nu erau luate în considerare, deoarece contractele de creditare țineau seama de indicele prețurilor.
=== cap.2 ===
CAPITOLUL 2
Trăsăturile unei economii hiperinflaționiste și elemente specifice contabilități de inflație în economia românească
2.1 Trăsăturile unei economii hiperinflaționiste
În iunie 1999, Price WaterHouse Coopers a publicat pentru România IAS 29: Financial Reporting in hyper-inflationary economies. Application in Romania. Acest standard este structurat în șase paragrafe:
o introducere în subiectul propus spre abordare;
hiperinflația în România;
aspecte privind conversia costurilor istorice în concordanță cu IAS 29;
aspecte practice ce rezultă din conversie;
un rezumat cu privire la România;
un exemplu practic de conversie.
Norma IAS 29 "Informarea financiară în economiile hiperinflaționiste" nu indică în introducere o rată absolută începând de la nivelul de la care nivelul creșterii prețurilor într-o economie este socotit al stării de hiperinflație. Numai judecata profesională permite să se determine când devine aplicabil textul normei.
Totusi, norma furnizează o listă a trăsăturilor caracteristice unei economii hiperinflaționiste:
populația tării în cauză preferă să-și conserve bogăția sub formă de active nemonetare sau într-o monedă străină relativ stabilă; sumele deținute în moneda locală sunt imediat investite pentru a le menține puterea de cumpărare;
elementele monetare sunt exprimate într-o monedă relativ stabilă; altfel spus, creanțele si datoriile nu sunt evaluate în moneda locală, ci pe bază de prețuri exprimate într-o monedă relativ stabilă; de asemenea, chiriile și salariile pot să fie exprimate în această monedă;
vânzările și cumpărările pe credit sunt calculate, pentru a compensa pierderile așteptate ale puterii de cumpărare, în perioada creditului, chiar și pentru creditul pe termen scurt;
ratele dobânzii, salariile și prețurile sunt legate printr-un indice de prețuri;
rata cumulată a inflației pe trei ani se apropie sau depășește 100%.
Alte caracteristici nemenționate de normă, dar care pot să fie un bun indiciu în determinarea prezenței hiperinflației se referă la:
un control sever al cursurilor monedelor locale pentru a o proteja;
o intervenție frecventă a băncii centrale în privința evoluției monedei locale.
În orice caz, o scădere a ratei cumulate a inflației, pe trei ani, nu trebuie să dea certitudinea că starea de hiperinflație a încetat. O atare măsură cantitativă trebuie apreciată în contextul dezvoltărilor și tendințelor economice generale.
Pentru contabilitate efectele hiperinflației sunt următoarele :
Raportările clasice se bazează (în mare) pe costurile istorice și presupun stabilitatea monedei de raportare ;
Modificarea continuă a prețurilor face ca raportările să devină din ce în ce mai înșelătoare, mai puțin relevante și imposibil de comparat ;
Informațiile financiare din raportarile clasice sunt incorecte și distorsionate.
Este preferabil ca toate întreprinderile, care prezintă situațiile lor financiare în moneda aceleiași economii hiperinflaționiste, să aplice norma IAS 29 începând cu aceeași dată.
Toate simptomele de mai sus sunt specifice și mediului economic din Romania, ceea ce justifică încadrarea ei din punct de vedere economic în categoria țărilor cu economie hiperinflaționistă.
Deși judecata profesională este elementul esențial în determinarea momentului în care o economie nu mai este inflaționistă, poate entitățile ar trebui să înceteze aplicarea normei IAS 29 la aceeași dată, pentru a se asigura că situațiile financiare sunt comparabile.
2.2 Elemente specifice contabilității de inflație în România
Preocuparea neîncetată a normalizatorilor contabili români pentru contabilitatea de inflație, precum și dorința de aliniere a reglementărilor naționale la cele internaționale au determinat apariția cadrului legal de aplicare a contabilității la inflație prin intermediul Ordinului ministrului finanțelor nr. 94 din 29 ianuarie 2001, pentru aprobarea reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Contabile Internaționale de Contabilitate.
În România, până în prezent, s-a practicat una dintre cele mai vechi și mai utilizate metode de corectare a incidenței inflației asupra informațiilor privind patrimoniul unei întreprinderi, și anume reevaluarea. Reevaluările pot fi reglementate sau libere; după gradul de cuprindere, reevaluările pot fi parțiale sau integrale.
Ridicând probleme importante la reevaluare, s-a preferat omiterea imobilizărilor necorporale din practica reevaluării. Limitând reevaluările doar la nivelul imobilizărilor corporale, principiul imaginii fidele și al sincerității bilanțului nu este respectat.
Consecințele reevaluării constau în creșterea valorii imobilizărilor, creșterea cheltuielilor cu amortizarea, precum și creșterea capitalurilor proprii prin prisma contului “Diferențe din reevaluare”, cont în care se înregistrează creșterea de valoare netă contabilă a imobilizării. Norma contabilă internațională IAS 16 “Imobilizări corporale” admite valoarea rezultată în urma reevaluării ca un substituent al costurilor istorice
În legătură cu reevaluările, în țara noastră s-ar putea aplica, de asemenea, prevederile normei IAS 21 “Efectele variațiilor cursurilor monedelor străine”, potrivit căreia, în cazul unei devalorizări grave a monedei naționale, practic imposibil de acoperit, devalorizare care afectează datoria rezultată din achiziționarea recentă a unor bunuri facturate în monedă străină, diferența de curs astfel rezultată este considerată ca o corectare a costului de achiziție și încorporată în valoarea contabilă a bunului în cauză. Valoarea contabilă astfel corectată trebuie să nu fie superioară costului de înlocuire a bunului respectiv sau sumei recuperabile indirect prin utilizarea sau vânzarea bunului.
Aplicarea contabilității de inflație presupune existența unui cadru contabil general adaptat acesteia, prin intermediul căreia sunt stabilite principiile și conceptele ce au menirea de a o guverna.
Obiectivul contabilității de inflație este de a determina incidența inflației asupra elementelor situațiilor financiare și de a oferi, astfel, o informație credibilă utilizatorilor acestora.
Atingerea obiectivului propus se realizează prin aplicarea unor principii și concepte contabile. Principiile contabile operaționale contabilității de inflație sunt:
continuitatea activității;
permanența metodelor;
prudența;
independența exercițiilor;
evaluarea separată a elementelor de activ și de pasiv;
intangibilitatea;
necompensarea;
prevalența economicului asupra juridicului;
pragul de semnificație.
Principiul continuității activității presupune că întreprinderea își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activității sau fără reducerea semnificativă a acesteia. În cazul în care situațiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului continuității, aceasta informație trebuie prezentată împreună cu explicațiile privind modul de întocmire a raportării financiare respective și motivele care au stat la baza deciziei conform căreia întreprinderea nu își mai poate continua activitatea.
Principiul permanenței metodelor presupune continuarea aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.
Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informații mai relevante sau mai credibile referitoare la operațiunile întreprinderii.
Conform principiului prudenței, valoarea oricărui element trebuie să fie determinată având în vedere următoarele aspecte:
– se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la data închiderii exercițiului financiar;
– se va ține seama de toate obligațiile previzibile și de pierderile potențiale care au luat naștere în cursul exercițiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exercițiu anterior, chiar dacă asemenea obligații sau pierderi apar între data încheierii exercițiului și data bilanțului;
– se va ține seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exercițiului financiar este profit sau pierdere.
Principiul independenței exercițiului presupune luarea în considerare a tuturor veniturilor și cheltuielilor corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților.
Principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv stipulează următoarele: în vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziții din bilanț se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv.
Conform principiului intangibilității, bilanțul de deschidere al unui exercițiu trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere al exercițiului precedent, cu excepția corecțiilor impuse de aplicarea IAS 8 “Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale și modificări ale politicilor contabile”.
Principiul necompensării are în vedere faptul că valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepția compensărilor între active și pasive admise de Standardele Internaționale de Contabilitate.
Principiul prevalenței economicului asupra juridicului prevede ca informațiile prezentate în situațiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor și tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică.
Principiul pragului de semnificație menționează că orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situațiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeași natură sau cu funcții similare trebuie însumate, nemaifiind necesară prezentarea lor separată.
Abaterile de la aceste principii generale vor fi permise numai în cazuri excepționale și se vor prezenta în notele explicative ale situațiilor financiare. De asemenea, se vor prezenta motivele pentru care au avut loc aceste abateri și o evaluare a efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziției financiare și a profitului sau pierderii întreprinderii.
Alături de aceste principii își fac apariția, în plan teoretic, conceptele de capital și de menținere a nivelului capitalului. Conceptele de capital vizează capitalul financiar și capitalul fizic. Cadrul general de aplicare a contabilității de inflație în România permite selectarea de către întreprindere a celui mai potrivit concept privind capitalul, alegere care trebuie să aibă la baza necesitățile utilizatorilor situațiilor financiare. Astfel, trebuie adoptat conceptul financiar al capitalului în cazul în care utilizatorii situațiilor financiare sunt preocupați în primul rând de menținerea capitalului nominal investit sau a puterii de cumpărare a capitalului investit. Daca principala preocupare a utilizatorilor o reprezintă capacitatea de exploatare a întreprinderii, trebuie utilizat conceptul fizic al capitalului. Conceptul ales indică obiectivul urmărit în determinarea profitului, deși pot apărea anumite dificultăți de evaluare la punerea în practică a acestuia.
Conceptele privind capitalul conduc la apariția următoarelor concepte de menținere a nivelului capitalului: menținerea capitalului financiar și menținerea capitalului fizic. Conceptul de menținere a nivelului capitalului ia în considerare modul în care o întreprindere definește capitalul pe care dorește să îl mențină. Acesta asigură legătura între conceptele de capital și cele de profit, deoarece oferă punctul de referință fără de care profitul nu poate fi măsurat. Este o condiție esențială pentru distincția între rentabilitatea întreprinderii și rambursarea capitalului sau; doar creșterile de active în plus față de sumele necesare pentru menținerea capitalului pot fi considerate profit, și deci câștig produs de capitalul investit. Astfel, profitul este valoarea care rămâne după ce cheltuielile (inclusiv ajustările pentru menținerea capitalului, acolo unde este cazul) au fost deduse din venituri. Dacă cheltuielile depășesc veniturile, valoarea reziduală este o pierdere netă.
Alegerea bazelor de evaluare și a conceptului de menținere a nivelului capitalului va determina modelul contabil utilizat pentru elaborarea situațiilor financiare. Diversele metode contabile prezintă grade diferite de relevanță și de credibilitate și, ca în alte domenii, managementul trebuie să caute un echilibru între relevanță și credibilitate.
Permisivitatea aplicării contabilității de inflație în România este explicită în cadrul paragrafului 5.35 din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001: “întreprinderile pot opta pentru evaluarea prin metode care să țină seama de inflație pentru elementele prezentate în bilanț, inclusiv capitalurile propriii și contul de profit și pierdere”. Din nefericire, mediul economic românesc, caracterizat prin hiperinflație, este cel care impune aplicarea acestor metode, în speță metoda recomandată da IAS 29. În cazul în care întreprinderile nu vor aplica IAS 29, ele vor obține opinii de audit cu rezerve.
Diferite noțiuni sunt atribuite tratamentului contabil impus de IAS 29, și anume: O.M.F. nr. 94/2001 vorbește de “ajustarea la inflație”, precum și de “procesul retratării situațiilor financiare potrivit IAS 29”. IAS 29 vorbește de “retratarea la inflație”, Ghidul practic de aplicare a Standardelor Internaționale de Contabilitate de “ajustare” iar literatura engleză de specialitate utilizează termenul de “inflation adjustment”.
Deoarece se consideră improprie utilizarea a doi termeni pentru a ne referi la același procedeu, va trebui să apelăm la definirea acestora în scopul analizei optimalității unuia dintre ei. Din punct de vedere lingvistic, nici uneia dintre noțiuni nu i-a fost atribuită o definire economică. Totuși, termenul de “a ajusta” este definit din punct de vedere statistic astfel: “a înlocui, după anumite reguli, valori statistice empirice cu valori teoretice, dispuse continuu și regulat, care să dea o imagine cât mai fidelă a trăsăturilor unui fenomen”. Termenul de “a retrata” este definit prin “a supune un material, substanță, bun unui tratament spre a obține modificări în structura lor, care să le îmbunătățească calitatea”.
Termenul de ajustare reflecta cel mai bine tratamentul contabil impus de IAS 29, termen ce semnifică înlocuirea unei valori vechi cu o valoare nouă, ce reflectă cel mai bine realitatea. Având la bază reglementările contabile internaționale în privința inflației, în condițiile unei economii hiperinflaționiste, modelul recomandat privind aplicarea contabilității de inflație în România este cel prevăzut de IAS 29 “Raportarea financiară în economii hiperinflaționiste”, adică cel bazat pe menținerea capitalului financiar real.
Implementarea contabilității de inflație impune utilizarea unor conturi specifice, cu ajutorul cărora aplicarea practică a acesteia să fie posibilă. Astfel, normalizatorii români au prevăzut utilizarea următoarelor trei conturi:
1051 “Rezerve din reevaluare aferente bilanțului de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflație”
688 “Cheltuieli din ajustarea la inflație”
788 “Venituri din ajustarea la inflație”
Funcționarea conturilor sus-menționate nu este prezentată în mod explicit în cadrul normalizării privitoare la contabilitatea de inflație. Totuși, funcționarea lor contabilă poate rezulta din recomandările Ministerului de Finanțe în lucrarea “Ghid practic de aplicare a Standardelor Internaționale de Contabilitate”.
Contul 1051 “Rezerve din reevaluare aferente bilanțului de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflație” este un cont de capitaluri proprii, iar după funcția contabila un cont bifuncțional. Așa cum rezultă și din denumirea lui, se utilizează doar în primul an de aplicare a contabilității de inflație. Deoarece face parte din grupa 105 “Rezerve din reevaluare”, grupă ce reunește conturi de pasiv, am fi tentați să atribuim contului 1051 aceeași funcție contabilă. Având în vedere că inflația afectează în mod egal atât activul cât și pasivul bilanțier, precum și faptul că rezultatul exercițiului este singurul element patrimonial supraevaluat în totalul masei bilanțiere, rezultă că impactul inflației asupra capitalurilor proprii este mai mare decât asupra activului patrimonial. Acest fenomen este firesc, deoarece elementele de capital propriu, sunt cele mai vechi elemente patrimoniale existente la nivelul întreprinderii.
Bazându-ne pe acest considerent, prin ajustarea la inflație a elementelor patrimoniale nemonetare prezentate în bilanțul de deschidere, soldul contului 1051 va fi întotdeauna creditor.
Cu toate acestea, o serie de considerente ne determină să atribuim contului 1051 funcția de cont bifuncțional, și anume:
valoarea elementelor nemonetare de pasiv raportată la cea a elementelor de activ;
vechimea elementelor nemonetare de activ.
Pot apărea situații în care valoarea elementelor nemonetare de activ să fie inferioară valorii elementelor nemonetare de pasiv sau ponderea elementelor de activ nemonetar în totalul activelor să fie nesemnificativă. Această situație este întâlnită în cazul întreprinderilor de prestări servicii, de intermedieri, activități care nu necesită, în desfășurarea lor, existența unei baze materiale. Prin urmare, ajustarea la inflație efectuată asupra bilanțului de deschidere poate determina un sold debitor al contului prin intermediul căruia se reflectă, adică 1051.
Chiar daca primul considerent nu este verificat, vechimea elementelor nemonetare de activ este un alt criteriu care ne determină să considerăm contul 1051 ca fiind bifuncțional. Cu cât elementele nemonetare de activ prezentate în bilanțul de deschidere au o vechime mai mică, cu atât valoarea ajustărilor aduse acestora nu va reuși să compenseze, respectiv să depășească, ca valoare, ajustările efectuate asupra capitalurilor proprii.
Deoarece situațiile prezentate anterior au o probabilitate de apariție în plan practic, considerăm că atribuirea funcției contabile bifuncționale contului 1051 este corectă.
Se creditează cu ajustările la inflație efectuate asupra elementelor nemonetare din activul bilanțului de deschidere și se debitează cu ajustările la inflație efectuate asupra elementelor nemonetare din pasivul bilanțului de deschidere.
Fiind un cont bifuncțional, soldul său poate să fie creditor sau debitor. Prezintă sold creditor când ajustările la inflație efectuate asupra elementelor nemonetare din activul bilanțului de deschidere le depășesc pe cele din pasivul bilanțului de deschidere. Contul prezintă sold debitor când ajustările la inflație efectuate asupra elementelor nemonetare din pasivul bilanțului de deschidere sunt superioare celor din activul bilanțului de deschidere.
Contul 688 “Cheltuieli din ajustarea la inflație” reflectă pierderea din situația monetară netă. După conținutul economic, este un cont de cheltuieli, iar după funcția contabilă un cont asimilat conturilor de activ.
Se utilizează în prima perioada de utilizare efectivă a contabilității de inflație și reflectă ajustările efectuate asupra elementelor nemonetare de pasiv și asupra veniturilor.
Se debitează cu ajustările efectuate asupra elementelor nemonetare de pasiv și a veniturilor.
Se creditează prin trecerea cheltuielilor asupra rezultatului exercițiului.
Contul 788 “Venituri din ajustarea la inflație” reflectă câștigul din situația monetară netă. După conținutul economic este un cont de venituri, iar după funcția contabilă este asimilat conturilor de pasiv.
Se utilizează în prima perioadă de aplicare efectivă a contabilității de inflație și reflectă ajustările efectuate asupra elementelor nemonetare de activ și asupra cheltuielilor.
Se creditează cu ajustările efectuate asupra elementelor nemonetare de activ și a cheltuielilor.
Se debitează prin trecerea veniturilor asupra rezultatului exercițiului.
Tabel : Previziuni de inflație pentru România
Indicii lunari ai prețurilor de consum
=== cap.3 ===
CAPITOLUL 3
Distorsionări informaționale în condițiile ținerii unei contabilități în costuri istorice în cadrul unei economii hiperinflaționiste
Contabilitatea furnizează o reprezentare a realului, reprezentare construită în funcție de capacitatea de judecată a fiecărui utilizator de informație contabilă. Deși, adesea, contabilitatea este considerată un instrument de măsură, unii autori atribuie contabilității calitatea unui « instrument de evaluare, adică de atribuire de valori ». Pentru ca aceasta să fie un instrument de măsură ar trebui să existe o mărime constantă reținută ca termen de referință, o mărime etalon. Este adevărat că contabilitatea utilizează etalonul monetar pentru măsurarea valorică a unei realități, însă acest etalon – moneda – este departe de a fi o « măsură constantă ».
Teoria contabilă reține pentru realizarea funcției de evaluare monetară a contabilității două principii, denumite și principii ale cuantificării sau măsurării : principiul nominalismului monetar și principiul costurilor istorice.
Nominalismul monetar presupune cuantificarea fluxurilor și stocurilor (existențelor) reprezentate de contabilitate în etalon valoric, monetar. În felul acesta, prin intermediul monedei, care este « măsura tuturor lucrurilor » din economie, se realizează agregarea unor elemente foarte eterogene într-un tot omogen, sub forma valorii unui flux sau stoc, ca expresii ale limbajului contabil.
Principiul costului istoric constă în recunoașterea contabilă a valorii nominale a monedei, fără a ține cont de variația puterii sale de cumpărare. Însă realitatea contemporană din țări bogate sau sărace ne demonstrează ca sunt zguduite de perturbații monetare, cel mai adesea îmbrăcând forma inflației sau hiperinflației.
Contabilitatea tradițională se caracterizează prin folosirea costului istoric ca bază de evaluare. Cu toate că nu este stipulat în normele contabile internaționale (nici în reglementările din țara noastră) ca principiu de sine stătător, ci mai mult ca o bază de evaluare, unii autori includ costul istoric în categoria principiilor contabile. Motivația ar fi aceea că el și-a dobândit calitatea de principiu în virtutea acceptării lui generale.
Contabilitatea în costuri istorice “constă în a conserva, la nivelul structurilor bilanțiere, valorile de intrare care sunt valori istorice”. În conformitate cu aceasta, baza de evaluare a diferitelor elemente patrimoniale este reprezentată de costul istoric, cost corectat, dacă este cazul, cu amortizări și provizioane.
Contabilitatea în costuri istorice presupune că “activele sunt contabilizate fie la nivelul valorii lichidităților sau echivalentelor de lichidități vărsate, fie la nivelul valorii juste, în momentul achiziționării lor, corespunzătoare contrapartidei date pentru a le cumpăra. Datoriile sunt contabilizate la nivelul valorii lichidităților sau echivalentelor de lichidități ce se presupune că vor fi vărsate pentru achitarea obligației, în cursul normal al exploatării.
Utilizarea costului istoric a fost susținută de o serie de argumente care pledau în favoarea sa: acceptarea fără rezerve de către profesia contabilă, meritul de a fi obiectivă.
Costul istoric prezintă avantajul de a fi fiabil, definit și verificabil.
Fiabilitatea, ca noțiune, este definită de Dicționarul explicativ al limbii române ca fiind “ansamblul calității unui sistem care determină capacitatea acestuia de a fi utilizat un timp cât mai lung în scopul pentru care a fost construit”. Altfel spus, fiabilitatea acestei baze de evaluare este generată de capacitatea ei de a furniza informații pertinente în timp.
Costul istoric este definit în virtutea faptului ca odată stabilit, el rămâne același atâta timp cât bunul respectiv rămâne în posesia unității. Este verificabil, deoarece el este bazat pe fapte și acte a căror informație este exactă.
Costul istoric reprezintă o modalitate de aplicare a principiului nominalismului monetar. În virtutea acestui fapt, costul istoric respectă valoarea nominală a monedei fără a ține cont de variația puterii de cumpărare a acesteia.
Întocmirea situațiilor financiare în costuri istorice presupune că valoarea de origine a unui element înscris în situațiile financiare se așteaptă să rămână aceeași de-a lungul timpului. Aceasta ne arată că unitatea monetară în care este măsurat acel element își menține valoarea constantă. În această situație prețurile rămân constante, având astfel o situație de echilibru în care nimic nu se schimbă.
În practică, această situație este ireală. Nivelul cererii și al ofertei pe piață suferă modificări, conducând la schimbarea prețurilor bunurilor, astfel că valoarea unității monetare suferă modificări în timp.
Există situații în care se înregistrează creșterea prețurilor unor categorii de bunuri fără ca nivelul general al prețurilor să crească, creșterea fiind considerată ca reală. În acest caz, normele contabile internaționale lasă posibilitatea utilizării și altor baze de evaluare pentru aceste bunuri, cum ar fi:
– costul de înlocuire, definit ca mărimea lichidităților ce ar fi necesară la un moment dat pentru a achiziționa un element patrimonial.
– valoarea de realizare, fiind valoarea care corespunde prețului ce ar putea fi obținut din vânzarea unui element patrimonial.
– valoarea actualizată, definită ca valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie viitoare pe care le va genera un element patrimonial.
Aceste baze de evaluare ar prezenta, indubitabil, o valoare mai apropiată de realitate a elementului patrimonial decât costul istoric, dar este necesar de menționat subiectivitatea determinării unei valori prin intermediul lor.
Se concluzionează ca cea mai obiectivă bază de evaluare în condiții de stabilitate monetară rămâne costul istoric.
În perioade de inflație, costul istoric este puternic contestat și supus criticilor. Contabilitatea convențională (în costuri istorice) eșuează în a contabiliza schimbarea prețurilor, iar informația contabilă conduce la erori de înțelegere și interpretare.
Astfel, o contabilitate bazată pe costuri istorice nu va putea prezenta o situație reală a unității, iar atâta timp cât situațiile financiare furnizează o imagine distorsionată asupra realității, informația contabilă conduce la luarea unor decizii eronate din partea utilizatorilor ei. Informația contabilă trebuie să fie legată de deciziile pe care le iau utilizatorii și atâta timp cât aceste decizii privesc timpul prezent și viitor, mai degrabă decât timpul trecut, apare insatisfacția bazei de evaluare prin prisma costului istoric.
Prin urmare, aplicarea modelului contabil tradițional, bazat pe costuri istorice, în situația unei economii hiperinflaționiste, are consecințe în sensul denaturării asupra întregii reprezentări contabile a întreprinderii. Astfel, se consideră că variațiile unității monetare influențează:
În bilanțul contabil:
Efectele inflației asupra elementelor nemonetare:
în activ (active nemonetare):
1. De o subevaluare la nivelul imobilizărilor necorporale și corporale, acestea fiind evaluate la intrarea lor în patrimoniu la cost de producție pentru cele obținute din producție proprie, la costul de achiziție pentru cele achiziționate cu titlu oneros, sau la valoarea de utilitate pentru cele obținute cu titlu gratuit, prin donație ori aport.
2. De o subevaluare la nivelul părții nemonetare din cadrul imobilizărilor financiare, acestea fiind evaluate la intrarea în patrimoniu la prețul de cumpărare, creșterea în timp a valorii acestor titluri poate îmbrăca forma unei creșteri reale sau a unei creșteri inflaționiste, astfel că o comparare în timp a valorii titlurilor este irelevantă, în virtutea necontabilizării creșterii de valoare.
3. De o subevaluare la nivelul stocurilor, și acestea fiind evaluate la intrarea lui în patrimoniu la costul de producție pentru cele obținute din producție proprie sau la costul de achiziție pentru cele achiziționate cu titlu oneros. Subevaluarea poate fi atenuată printr-o creștere a vitezei de rotație a acestora.
4. De o desincronizare între nivelul cheltuielilor înregistrate în avans, ce apar la valoarea unității monetare la care au fost înregistrate în contabilitate, și nivelul valorii unității monetare la data la care se va realiza prestarea de servicii sau cumpărarea de valori.
Obs. Se observă că elementele nemonetare de activ, în confruntarea cu inflația, sunt subevaluate, conducând la un activ patrimonial subevaluat și, implicit, la o diminuare a pasivului patrimonial.
în pasiv (pasiv nemonetar):
1. Capitalul social este afectat de fenomenul inflaționist, el fiind exprimat la valoarea unității monetare, la data subscrierii. Datorită inflației, valoarea unității monetare scade în timp, ceea ce conduce la diminuarea valorii nominale a acestuia.
2. Provizioanele reglementate, deși funcționează după același mecanism ca și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli, ele au mai degrabă un caracter de rezerve neeliberate definitiv de impozit. Pe baza acestui considerent, ele sunt incluse în masa capitalurilor proprii și sunt considerate elemente nemonetare.
3. Veniturile înregistrate în avans. Efectul inflației asupra acestui pasiv patrimonial se manifestă prin înregistrarea veniturilor la o valoare a unității monetare și prestarea sau livrarea bunurilor la o altă valoare a unității monetare, depreciată față de cea inițială.
b) Efectele inflației asupra elementelor monetare: În legătură cu elementele monetare putem vorbi de un câștig sau pierdere din deținerea de elemente monetare, astfel:
1. subevaluarea creanțelor, putând vorbi de o pierdere din deținerea de active monetare (creanțe clienți, disponibilități bancare, numerar în casierie, efecte comerciale de primit etc);
2. subevaluarea datoriilor, putând vorbi de un câștig din deținerea de pasive monetare (ceea ce va atenua un pic subevaluarea situației nete).
În contul de profit și pierdere:
Ca o consecință a subevaluării activelor scad cheltuielile cu materialele, cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor. Astfel, debitul contului de rezultate este subevaluat, cu o singură excepție, reprezentată de cheltuielile cu dobânzile. Acestea cresc prin prisma considerării lor ca fiind reale. În realitate, cheltuiala cu dobânda este compusă din dobânda propriu-zisă la care se adaugă o fracțiune generată de fenomenul inflaționist. Deoarece, în general, ponderea cheltuielilor cu dobânzile nu este semnificativă în totalul cheltuielilor unității (având în vedere și cazul unităților care nu au astfel de obligații de plată), se poate afirma că, prin prisma subevaluării cheltuielilor, profitul real (sau economic) este supraestimat.
În ceea ce privește veniturile unității, acestea sunt în general supraevaluate, conducând la o supraevaluare a creditului contului de rezultate. Veniturile fiind precedate de cheltuieli, se pune problema intervalului de timp ce se interpune între cele două momente, interval de timp ce joacă un rol hotărâtor într-o economie inflaționistă. Cu cât acest interval de timp este mai scurt, cu atât mai puțin va fi afectată unitatea de fenomenul inflaționist. O cumpărare de bunuri precedată imediat de vânzarea lor va determina o diferență reală între venituri și cheltuieli, diferență ce se concretizează într-un profit real. Există o proporționalitate între intervalul de timp și profitul obținut. Cu cât va crește perioada de timp între momentul cumpărării și cel al vânzării bunului respectiv, cu atât va fi mai mare profitul obținut de unitate. Profitul real al unității va fi același, spre deosebire de profitul obținut pe baza costului istoric care va fi grevat de influența fenomenului inflaționist, si deci va fi mai mare.
Întrucât cheltuielile cu amortizarea se înregistrează tot în costuri istorice, se atenuează funcția de reinvestire a amortizării (efect redus în cazul reevaluărilor);
Deci, practicarea unei contabilități în costuri istorice conduce, în condiții inflaționiste, la o subevaluare a cheltuielilor si astfel la o supraevaluare a rezultatului (profitului), ceea ce conduce la repartizări eronate asupra rezervelor, diferitelor fonduri, distribuirea de dividende, precum și la creșterea artificiala a bazei impozabile și vărsarea astfel la bugetul statului a unui „impozit pe inflație” (impozit pe capital – decapitalizarea firmei).
În concluzie, putem spune că respectând stabilitatea unității monetare și principiul costului istoric, se ajunge la înregistrarea de rezultate fictive, adică la așa-numitul efect de desincronizare (cheltuielile sunt exprimate în unități monetare anterioare celor în care sunt exprimate veniturile corespondente). Acest efect este atenuat de faptul că veniturile sunt și ele, într-o anumită măsură, subevaluate în contul de profit și pierdere (deoarece nu se ține seama de câștigul obținut prin rambursarea datoriilor la valoarea nominală).
Totuși, dintre elementele situațiilor financiare, cele mai susceptibile de a fi afectate de eroarea de desincronizare sunt activele fixe corporale și stocurile.
În legătură cu activele fixe (ce se caracterizează prin aceea că deservesc activitatea unei întreprinderi pe o perioadă îndelungată), în condițiile variației prețurilor putem vorbi de o accentuare a efectului de desincronizare întrucât amortizarea se calculează pe baza costului istoric, nereflectând astfel sacrificiul real al activelor fixe respective. Cu cât durata de viată a activelor este mai mare și, deci, amortizarea se realizează pe o perioadă mai mare de timp, cu atât impactul inflației asupra valorii acestora este puternic. O posibilitate de a reface imaginea fidelă a patrimoniului ar fi reevaluarea periodică a bilanțului.
În legătură cu stocurile, putem spune că “efectul de desincronizare afectează calitatea informației privind cheltuielile cu stocurile consumate din contul de profit și pierdere”. Problema care se pune este pentru a opta între una din metodele de evaluare a stocurilor la ieșire: CMP, FIFO sau LIFO. Conducând la rezultate diferite din punct de vedere valoric pentru aceeași ieșire, ele influențează diferit mărimea stocului final, a consumurilor și respectiv a cheltuielilor, cu implicații directe asupra rezultatului contabil. Într-o perioadă de creștere constantă a prețurilor, LIFO reușește o mai bună corespondență între veniturile si costurile cele mai recente (consumurile apar la valori maxime), spre deosebire de FIFO care asociază veniturilor obținute costurile cele mai vechi (valoarea consumurilor este minimă) sau CMP care determină o valoare a consumurilor medie.
Problemele ridicate de utilizarea LIFO ating aspecte ca: subevaluarea stocurilor în bilanț, descreșterea volumului fizic real al stocurilor finale, costurile ridicate pentru introducerea și operarea sistemului. După unii autori, prezentarea stocurilor finale la o valoare sub valorile curente de la data închiderii exercițiului este prețul plătit pentru corectarea efectului de desincronizare.
Notă: Descreșterea fizică a stocului final poate conduce la reflectarea în cheltuielile cu stocurile a unor articole evaluate la costuri istorice în perioade relativ îndepărtate. În această situație, efectul de desincronizare este amplificat, față de utilizarea FIFO. Dacă însă întreprinderile vor dori să raporteze rezultate nete de impozit cât mai mari, datorită efectului pozitiv asupra cursului acțiunilor, vor trebui să adopte metoda FIFO.
În structura financiară a întreprinderii
Sub aspect financiar, starea inflaționistă a unei economii modifică comportamentul firmei privind gestiunea trezoreriei întreprinderii. Pentru a face față nevoilor de trezorerie mereu crescânde (creșterea preturilor antrenează și o creștere a masei de monedă), întreprinderile sunt tentate să mențină în casierie sume mari, ceea ce generează serioase pierderi din deținerea de active monetare deoarece numerarul își pierde din puterea de cumpărare. La aceasta se adaugă presiunea exercitată asupra trezoreriei de plata unor impozite supraestimate si a unor dividende fictive. Într-o asemenea situație, întreprinderile își plătesc impozitele și dividendele prin reducerea substanței sociale a patrimoniului, adică pe seama capitalului social, rezultând decapitalizarea firmei. Deoarece rezultă o reducere a capacității de autofinanțare, întreprinderile își procură sursele de finanțare prin recursul la îndatorare și creșterea capitalului social. Însă, în condiții de inflație, ambele soluții au un impact negativ asupra echilibrului financiar al întreprinderii. Astfel, creșterea îndatorării in perioadele de inflație antrenează cheltuieli excesive cu dobânzile, în special atunci când băncile practică dobânzi real pozitive (rata dobânzii acordată de bănci este superioară ratei inflației). Recurgerea la finanțarea prin creșterea capitalului social și deci emisiunea de acțiuni noi duce la sporirea dependenței firmei de piața de capital, aflată într-o asemenea perioadă într-o situație „depresivă”, situație care poate avea ca efect o reducere a profitului pe acțiune, scăderea cursului acțiunilor și astfel deteriorarea imaginii întreprinderii în fața investitorilor.
Persistențele fenomenului inflaționist modifică comportamentul firmelor prin acțiuni cum sunt anticipări inflaționiste de prețuri, reducerea investițiilor, evitarea vânzării pe credit comercial. O rată înaltă a inflației nu stimulează procesul de investiții al firmelor și duce la reducerea investiției globale în economie. Se consideră că, în perioadele de inflație, se preferă operațiile speculative și există tendința achiziției unor întreprinderi existente, în locul creării de noi investiții. Informația furnizată de contabilitatea convențională, în condiții de inflație, are consecințe și asupra piețelor de capital, cea mai mare parte a deciziilor investitorilor, bancherilor și întreprinderilor financiare sunt, cel mai adesea, luate plecând de la informația contabilă prezentată de situațiile financiare (bilanț, contul de profit și pierdere, anexă). Însă, distorsiunile create de contabilitatea în costuri istorice, în raport cu realitatea economică inflaționistă, pot genera perturbări în funcționarea piețelor financiare și pot influența rolul acestora în procesul de alocare a resurselor. Ținând cont de aceste aspecte, apare în mod inevitabil următoarea întrebare: „De ce constituie deprecierea monetară o problemă pentru contabilitatea în costuri istorice?”. Putem răspunde la această întrebare printr-un set de alte întrebări, și anume:
1. Cum pot documentele de sinteză ale contabilității să mai reflecte imaginea fidelă a situației patrimoniale și a rezultatelor dacă, în cadrul aceluiași element patrimonial/post bilanțier, sunt agregate valori economice exprimate într-o unitate monetară cu putere de cumpărare diferită?
2. Cum se pot realiza analize economico-financiare pe baza documentelor contabile de sinteză obținute în condițiile punctului de mai sus?
3. Cum se pot lua decizii de către echipa managerială în condițiile punctelor anterioare?
4. Cum se pot aplica și respecta principiile fundamentale ale contabilității?
5. Ce fel de impozitare și repartizare a rezultatelor se poate realiza în aceste condiții?
Literatura anglo-saxonă prezintă următoarele dezavantaje majore ale contabilității în costuri istorice, și anume :
Imposibilitatea măsurării corecte a beneficiilor, în primul rând, prin faptul că intre 01.01.N și 31.12.N apar veniturile și cheltuielile exprimate în puteri de cumpărare diferite, iar în al doilea rând, deoarece contabilitatea în costuri istorice nu evidențiază câștigul/pierderea din deținerea creanțelor sau datoriilor ca urmare a creșterii nivelului general al prețurilor. Astfel, impozitul pe profit este posibil de interpretat ca o confiscare a capitalului investit de acționar;
Imposibilitatea exprimării valorii în mod corect în cazul imobilizărilor cu durată de viată lungă în condiții de hiperinflație;
Imposibilitatea măsurării performanțelor, ca urmare a înregistrării unor cheltuieli mai mari la imobilizările achiziționate recent față de cheltuieli mai mici la același tip de imobilizări achiziționate anterior;
Imposibilitatea furnizării de informații reale atât utilizatorilor obișnuiți, cât și echipei de conducere, în final fiind afectat procesul de luare a deciziilor pe termen lung;
În sensul celor prezentate mai sus se impune o reformulare/completare a obiectivului fundamental al contabilității, și anume acela de a oferi o imagine fidelă a patrimoniului în condițiile capitalurilor investite și stabilirii unor relații reale și corecte cu statul și cu proprietarii, concomitent cu aplicarea principiului prudenței extinse în condițiile unei economii inflaționiste.
=== cap.4 ===
CAPITOLUL 4
Metode de retratare a situațiilor financiare în condiții de
inflație și hiperinflație
Urmărind o reprezentare cât mai fidelă a întreprinderii confruntate cu un mediu inflaționist, mai mulți autori contabili au încercat elaborarea unor metodologii contabile a căror aplicare să atenueze, și chiar să elimine, o reprezentare contabilă denaturată a contabilității în condiții de inflație. Astfel, s-a conturat preocuparea pentru crearea unei contabilități de inflație. O analiză istorică a preocupărilor teoretice ne permite să afirmăm că cele mai multe concepte ale contabilității de inflație au fost create în prima jumătate a secolului al XX-lea prin lucrările englezului Platon, care susținea indexarea pe baza prețurilor specifice; francezul Leger a adus îmbunătățiri sistemului de evaluare în putere de cumpărare constantă; de evaluarea în valori de înlocuire s-au preocupat olandezii Limperg și Mey și „Școala de la Amsterdam” cât și germanii Schmidt, Schmalenbach și „Școala substanțialistă” germană, dar și americanii Canning, Bonbright și MacNeal.
După cel de-al doilea război mondial, cercetările în domeniul contabilității de inflație au fost reluate cu intensitate, în special în anii ’70-’80, când țările occidentale au cunoscut un puternic șoc inflaționist, impunându-se detașat doctrinele și practicile anglo-saxone de contabilitate adoptată inflației, în special cele americane. Acest subiect a preocupat și teoreticienii din unele țări în curs de dezvoltare cum sunt țările latino-americane, și de dată mai recentă, constituie un domeniu de reflecție, inclusiv pentru specialiștii din țările cu economie de tranziție (țări foste socialiste), care cunosc realitatea „obsedantă” a inflației.
Metodologiile actuale ale contabilității de inflație urmăresc asigurarea menținerii capitalului financiar (activul net sau capitaluri proprii) și menținerea capitalului fizic (capacitatea productivă a firmei exprimată, de regulă, prin unitățile fizice produse). Cei mai mulți autori recunosc două categorii de metode ale contabilității de inflație: metode bazate pe conversie sau metode ale costurilor istorice indexate (numite și contabilitate exprimată în putere de cumpărare constantă) și metode bazate pe evaluare (sau contabilitate în valori actuale); anumiți autori vorbesc și despre metodele combinate care însumează caracteristicile celor două metode alternative.
Metode bazate pe conversie
Metodele bazate pe conversie sunt metode care urmăresc cuantificarea incidenței deprecierii monetare asupra documentelor contabile de sinteză și finanțării întreprinderii. Aceste metode constau în reevaluarea parțială sau totală a posturilor din situațiile financiare in funcție de evoluția nivelului general al prețurilor.
Obiectivul aplicării acestor metode este obținerea unui rezultat care ține cont de corecțiile necesare menținerii puterii de cumpărare a capitalurilor proprii ale unei întreprinderi care operează într-un mediu inflaționist (altfel spus, privilegiază „menținerea capitalului financiar” față de „menținerea potențialului productiv” al întreprinderii).
În literatura de specialitate există mai multe tipuri de metode bazate pe conversie, care deseori și-au luat denumirea după numele instituției sau autorului care le-a propus, unele dintre ele găsindu-și aplicarea în anii ’70-’80 în țări ca Statele Unite și Marea Britanie. Sunt cunoscute ca metode de conversie:
– metoda de contabilitate indexată propusă de I.C.A.- Institut of Chartered Accountants in England and Wales;
– metode de contabilitate indexată propusă de AICPA – American Institute of Certified Public Accountants;
reevaluarea integrală a bilanțului după metoda Brundler.
O trăsătură esențială a metodelor bazate pe conversie este indexarea în funcție de indicele care măsoară puterea de cumpărare a monedei naționale (indicele general de creștere a prețurilor). Astfel, în Marea Britanie, indicele reținut este „index of retail price”, publicat lunar de către Departament of Employment; în Statele Unite, indicele folosit la indexare este „gross National Product Deflator (GNP Deflator) publicat trimestrial, prin „Bureau of Economic Analysis”, de U.S. Departament of Commerce, indice care corespunde puterii de cumpărare a dolarului în cursul unui trimestru. În Franța se consideră că acest indice este reprezentat de indicele prețurilor en-detail (cu amănuntul). În România, considerăm că indicele ce reflectă cel mai corect puterea de cumpărare a monedei naționale este indicele prețurilor de consum, publicat lunar de Comisia Națională de Statistică.
Indicele de preț utilizat pentru măsurarea deprecierii puterii de cumpărare trebuie să fie reprezentativ și acceptat de utilizatorii informațiilor contabile supuse prelucrării pe baza lui (este cunoscut faptul că un indice de preț este o reprezentare imperfectă a realității, care, în plus, poate suferi și ingerințe “politice” din partea celor interesați).
În privința indicelui general de prețuri, se poate alege ca referință fie prețul la sfârșitul anului (măsurarea în unitate monetară de final de perioadă), fie o unitate de măsură din cursul anului (măsurarea în putere de cumpărare medie din cursul exercițiului). De cele mai multe ori se optează pentru o soluție mixtă, conform căreia bilanțul este exprimat în unități monetare constante, la o anumită dată (de exemplu conversia elementelor bilanțului în unități monetare cu puterea de cumpărare de la data închiderii exercițiului), iar contul de profit și pierdere este exprimat în unități de măsură din cursul exercițiului (această soluție implică și ajustarea amortismentelor).
L.P. Lauzon considera că finalitatea acestor conversii constă cel puțin în următoarele:
De a indica dacă puterea de cumpărare a averii acționarilor este conservată;
De eliminare a efectelor inflației/deflației asupra rezultatului exploatării;
De determinare a câștigului sau pierderii aferente evoluției generale a prețurilor la creanțele și datoriile deținute;
Să ofere posibilitatea calculului eficienței capitalului investit de acționari în condițiile în care inflația a influențat rezultatele de exploatare și situația financiară.
Să ofere posibilitatea efectuării de comparații între perioadele de analiză între societăți si chiar între diferite sectoare/departamente ale societății;
Să evalueze calitatea gestiunii administratorilor.
Etapele metodelor bazate pe conversie sunt:
conversia bilanțului de deschidere în unități de măsură de la data de închidere;
conversia bilanțului de închidere în unități monetare la data închiderii;
calculul câștigului sau pierderii monetare;
prezentarea contului de profit și pierdere indexat.
Aplicarea acestui tip de metode determină un câștig sau o pierdere inflaționistă. În determinarea câștigului sau pierderii inflaționiste un rol important îl are distincția între posturile monetare și cele nemonetare ale bilanțului contabil. Putem lua în calcul următoarele considerații generale:
– activele monetare sunt fonduri care pot fi afectate achiziției de bunuri și servicii (creanțe și disponibilități); activele nemonetare sunt reprezentate de bunuri tangibile (terenuri, mijloace fixe, stocuri) cât și de unele imobilizări necorporale (brevete, mărci de fabrică);
– pasivele monetare sunt reprezentate de datorii care se pot lichida prin plata cu active monetare și nu prin remiterea de bunuri sau prestarea de servicii; pasivele monetare sunt reprezentate de datorii care se pot lichida prin remiterea de bunuri sau prestarea de servicii.
Structurarea bilanțului contabil pe elemente monetare și nemonetare se prezintă astfel:
Activ Pasiv
Compararea activului monetar cu pasivul nemonetar permite determinarea indicativului “situația monetară netă” a întreprinderii, adică:
Situația monetară netă = activul monetar – pasivul monetar
Într-o perioadă de inflație, o situație monetară netă negativă (pasivul monetar este superior față de activul monetar) avantajează întreprinderea deoarece rezultă un câștig din rambursarea unor împrumuturi, contractate în trecut, în moneda curentă depreciată.
Conversia structurilor din bilanț întocmit la diferite date, în unități monetare curente se face cu ajutorul coeficienților de conversie. Înainte de aplicarea indexării, datele din contabilitate sunt supuse unor prelucrări.
Indexarea costului istoric cu ajutorul indicelui general al prețurilor se face utilizând formula următoare:
u.m. (ex. lei) constantă = u.m. (ex. lei) în cost istoric * indicele prețului la sfârșitul perioadei curente / indicele prețului la data înregistrării costului istoric.
Obs. Indicele folosit la numărătorul formulei de mai sus poate fi unul atât de sfârșit de perioadă (end of year constant dollar, de ex. ), cât și unul mediu (average for the year constant dollar, de ex.).
Conform acestei metode, beneficiul nu este constant decât după menținerea puterii generale a capitalurilor proprii.
Avantaje:
– permit o cuantificare obiectivă a efectelor inflației asupra activității întreprinderii;
– oferă posibilitatea comparațiilor între întreprinderi diferite și pentru perioade diferite aferente aceleiași întreprinderi, asigurându-se astfel degajarea de tendințe semnificative;
– ajustările impuse de aceste metode nu presupun conceperea altor baze de evaluare (structurile contabile rămân aceleași);
– impun anularea eventualelor ajustări parțiale efectuate pe linie fiscală (amortizări degresive, aplicarea metodei LIFO);
asigură operativitatea convenției stabilității în timp;
oferă acționarilor o imagine clară asupra randamentului capitalului investit;
nu înlocuiește contabilitatea în costuri istorice, ci continuă firesc cu prelucrările corespunzătoare;
costul realizării prelucrărilor este relativ mic.
Limite:
– acordă o atenție mai mare contului de rezultat în defavoarea bilanțului contabil;
nu se pot structura proceduri specifice de prelucrare informatizată;
accesibilitatea rezultatelor obținute doar unui număr restrâns de utilizatori;
– informațiile obținute prin retratare nu sunt cu mult mai semnificative decât cele exprimate în costuri istorice;
– avantajele conferite de valoarea informațiilor nu acoperă integral costul prelucrării, însă, în condițiile unei rate înalte de inflație acest inconvenient este eliminat;
– caracterul uniformizator al metodelor, deoarece se presupune că inflația atinge, într-o manieră și o măsură egală, toate întreprinderile, iar în cadrul unei întreprinderi, diferitele tipuri de active și costuri, ipoteză foarte atacabilă;
– câștigul rezultat din situația monetară netă reprezintă un rezultat moral contestabil, deoarece el nu relevă performanțe ale întreprinderii și nu induce “plusuri “ de trezorerie;
– informațiile obținute pot fi valorificate numai de cei pregătiți să le înțeleagă și să le utilizeze;
– nu folosește un indice real (specific domeniului), ci unul nominal obținut prin metode statistice;
– nu a stârnit interesul oamenilor de afaceri și nici a specialiștilor din numeroase țări;
– nerecunoașterea de către organismele guvernamentale a rezultatului supus impozitării;
– sunt necesare presupuneri care nu se verifică prin documente contabile.
Metode bazate pe evaluare
Cele trei definiții ale lui J.R. Hicks date în 1946 au marcat următoarele decenii de cercetări în domeniul contabilității, creând curentul radical de contabilitate în valori actuale bazata pe evaluare sau pe costuri curente.
Metodele de contabilitate în valori actuale presupun o modificare radicală a modelului în costuri istorice, deoarece multe principii și postulate contabile sunt abandonate, printre care principiul prudenței și al obiectivității. Aceste categorii de metode au ca bază de raportare valoarea din momentul de față fără să mai țină cont de valorile trecute, iar bilanțul astfel obținut va reflecta realitatea, apropiindu-se foarte mult de bilanțul exprimat în unități monetare curente (valori indexate). De aceea, metodele bazate pe evaluare/valoarea curentă sunt mai complexe decât metodele bazate pe conversie.
Institutul Canadian al Contabililor Autorizați (Agreați) consideră că o contabilitate în valori actuale are în principiu cinci scopuri: (1) conservarea capacității de exploatare (funcționare) a întreprinderii; (2) conservarea capacității de finanțare prin apelarea la deținătorii de acțiuni ordinare; (3) evaluarea corectă a performanțelor întreprinderii; (4) conservarea puterii de cumpărare a capitalului investit de acționari și (5) evaluarea corectă a perspectivelor de viitor.Metodele bazate pe evaluare presupun înlocuirea, integrală sau parțială, a costului istoric, ca bază de evaluare a elementelor bilanțiere, cu costul actual, adică cel mai adesea, cu costul de înlocuire al acestor elemente.
Obiectivul aplicării metodelor bazate pe costuri actuale este obținerea unui rezultat care ține cont de corecțiile necesare pentru asigurarea menținerii capacității de exploatare a întreprinderii (privilegiază menținerea capitalului fizic în raport cu menținerea capitalului financiar), în funcție de evoluția specifică a prețurilor anumitor categorii de active.
Pot fi considerate ca forme ale costului actual: costul de înlocuire (sau de reproducție), valoarea netă de realizare și valoarea actualizată (valoarea economică sau de uzaj).
Costul de înlocuire este determinat, în general, plecând de la prețul actual al unui asemănător la care se aplică o corecție pentru depreciere.
Exemplu :
Se pune problema determinării costului de înlocuire pentru un utilaj industrial achiziționat acum 4 ani, la un cost de achiziție de 100.000.000 lei și care este amortizabil pe o durată de 10 ani. Prețul actual al unui bun similar, în stare nouă, este de 150.000.000 lei.
Costul de înlocuire al utilajului industrial poate fi evaluat la :
150.000.000 * 6/10 = 90.000.000 lei.
Pentru bunurile care nu au făcut obiectul unei tranzacții recente sau pentru care nu există prețuri de referință, costul de înlocuire poate fi determinat prin multiplicarea valorii nete contabile a bunului cu un indice de preț specific acelei categorii de bunuri.
Exemplu:
O întreprindere posedă un imobil construit acum 20 de ani, la o valoare contabilă de 980.000.000 lei, amortizabil linear în 40 de ani. În 20 de ani indicele de preț aferent imobilelor a crescut de la 100 la 250.
Valoarea contabilă netă a imobilului este de 980.000.000 * 20/40 = 490.000.000 lei.
Costul de înlocuire al bunului poate fi evaluat astfel:
490.000.000 * 250/100 = 196.000.000 lei.
Atunci când costul de înlocuire este superior valorii nete de realizare și valorii actuale, se reține, de regulă, valoarea cea mai ridicată dintre ultimele două valori.
În plan tehnic, metodele de contabilitate în costuri actuale constau în utilizarea unor indici specifici de preț, pentru corecția valorii diferitelor categorii de bunuri cât și corecția amortismentelor și costului vânzărilor.
Aplicarea metodelor costurilor actuale are drept consecință constatarea a două tipuri de câștiguri din deținere:
câștiguri realizate, ce reprezintă „economia” obținută de întreprindere prin evaluarea costului vânzărilor și a amortismentelor exercițiului la cost istoric;
câștiguri nerealizate, ce reprezintă plusul de valoare potențial aferent activelor nemonetare ale întreprinderii.
Din punct de vedere al conceptului de conservare a capitalului fizic, câștigurile din deținerea de active nu sunt considerate venituri, ci rezerve nedistribuibile.
Ansamblul acestor câștiguri reprezintă diferența din reevaluare provenind din utilizarea unei contabilități în costuri actuale.
Aprecierea generală a metodelor bazate pe costuri actuale:
Avantaje:
– se facilitează aprecierea performanțelor conducerii întreprinderii, câștigul degajat asupra amortismentelor putând fi analizat ca un criteriu de performanța;
– se oferă un sistem alternativ de evaluare a elementelor patrimoniale mult mai relevant pentru luarea unor categorii de decizii;
– față de metoda costurilor istorice sau metodele bazate pe conversie, se facilitează mult mai bine previziunile privind „cash-flow”-urile (fluxuri de încasări monetare) viitoare ale întreprinderii.
Limite:
– metodele bazate pe costuri actuale implică elemente de subiectivitate: valoarea netă de realizare nu poate fi luată în calcul în toate cazurile, valoarea economică (actuală) este un substituent dificil de determinat, iar costul de înlocuire este greu utilizabil, în cazul categoriilor de bunuri pentru care nu există o piață;
– este dificil să se determine în practică un cost pentru o înlocuire identică, din cauza progresului tehnic continuu.
– sunt metode care necesită prelucrări neprocedurale, ceea ce duce la imposibilitatea modelării informatice (lipsa regulilor clare de prelucrare);
– la un număr mare de intrări și de ieșiri din patrimoniu prelucrările necesare implică un volum foarte mare de muncă;
– presupun reluarea tuturor operațiilor ce privesc stocurile, imobilizărilor și amortizările la sfârșitul fiecărui an și retratarea lor;
– necesită o analiză complicată a transferurilor de stocuri și imobilizări între exercițiile financiare;
sunt metode orientate spre transferul de proprietate și nu spre informare continuă;
– anumite elemente patrimoniale nemonetare și monetare nu sunt avute în vedere cu toate ca inflația le influențează;
– se obțin raportări financiare în unități monetare mixte;
– nu sunt recunoscute de guvern și deci din punct de vedere fiscal.
3. Metode combinate
Deoarece cele două categorii de metode de contabilitate adaptată inflației au la bază criterii diferite, respectiv conversie și evaluare, anumiți autori fac referința și la metodele combinate de corectare a valorilor din conturi.
În fond, în acest caz este vorba despre combinarea formală a celor două criterii independente – unitatea de măsură și modul (baza) de evaluare. Dacă unitatea de măsură determină rezultatul, modul de evaluare definește momentul realizării sau recunoașterii rezultatului. Obiectivul aplicării metodei combinate este menținerea capitalului în puterea de cumpărare constantă și evaluarea bunurilor în costuri de înlocuire (valori actuale).
Patru metode contabile
Pentru a constata modul în care se aplică concomitent cele două criterii, vom avea în vedere următorul exemplu practic simplificat.
Exemplu: Considerăm că o întreprindere deține un singur activ reprezentat de un teren în momentul 0, adică la crearea acesteia și finanțat integral din capitalurile proprii. Costul de achiziție este de 500.000.000. În exercițiul 1, rata inflației (creșterea generalizată a prețurilor) este de 50%, iar creșterea specifică a terenurilor este de 70%. În exercițiul 2, rata inflației rămâne aceeași, iar prețul terenurilor crește cu 80%. La sfârșitul celui de-al doilea exercițiu, terenul este vândut la un preț de 1.500.000.000 lei.
În costuri istorice, terenul figurează în bilanțul exercițiului 1 la costul de achiziție de 500.000.000 lei. Rezultatul nominal (1.500.000.000 – 500.000.000) va apărea la sfârșitul celui de-al doilea exercițiu.
În monedă constantă, cele 500.000.000 (momentul 0) vor fi convertite în 500.000.000 * 150% = 750.000.000 lei (momentul 1). La sfârșitul primului exercițiu, se asigură menținerea capitalului financiar, iar rezultatul este nul. La sfârșitul celui de-al doilea exercițiu, în urma vânzării terenului, se poate calcula rezultatul, astfel:
1500000000 – 0.000.000 * (1,5)2 = 1.500.000.000 – 1.125.000.000 =375.000.000 lei
În același moment, capitalul financiar este menținut prin indexarea acestuia:
500.000.000 * (1,5)2 = 1.125.000.000 lei.
În costuri de înlocuire, apare un rezultat (sub forma câștigului din deținere) încă de la sfârșitul primului exercițiu financiar:
Valoarea terenului = 500.000.000 * 170% = 850.000.000 lei, de unde :
Câștigul din deținere = 850.000.000 – 500.000.000 = 350.000.000 lei.
Dar, realitatea tuturor câștigurilor se face abia la sfârșitul celui de-al doilea exercițiu. Cum 350.000.000 (câștigul din deținere) a fost recunoscut la sfârșitul primului exercițiu, iar în cel de-al doilea exercițiu se va recunoaște diferența între valoarea realizată și valoarea terenului în momentul 1:
1.500.000.000- 350.000.000 = 1.150.000.000 lei.
Suma celor două câștiguri, 350.000.000 + 1.150.000.000 dă tocmai rezultatul în costuri istorice. Deci, rezultatul la nivel global este același, atât în costuri istorice cât și în costuri de înlocuire. Dacă acest rezultat ar fi distribuit integral, capitalul menținut ar fi la un nominal de 500.000.000 lei, în condițiile inflaționiste ale sfârșitului celui de-al doilea exercițiu
Dar metoda costului de înlocuire introduce conceptul de menținere a capitalului fizic, adică:
la sfârșitul primului exercițiu:
500.000.000 * 170% = 850.000.000 lei
la sfârșitul celui de-al doilea exercițiu:
850.000.000 * 180% = 1.530.000.000 lei,
de unde un rezultat de:
1.500.000.000 – 1.530.000.000 = -30.000.000 lei (pierdere).
Bilanțul la sfârșitul primului exercițiu cuprinde, prin urmare, un capital menținut la nivelul de: 500.000.000 * 150% = 750.000.000 lei. Diferența între evaluarea în costuri de înlocuire (850.000.000 lei) și capitalul financiar menținut (750.000.000 lei) reprezintă rezultatul (100.000.000 lei). Acest rezultat este un câștig din deținere „real” atâta timp cât el este calculat ținând cont de creșterea generală a prețurilor.
Aplicarea metodei combinate degajă următoarele imagini bilanțiere:
Bilanț la momentul 1
Terenuri 850.000.000
(500.000.000 * 170%)
Total activ 850.000.000
Capital social 750.000.000
(500.000.000 * 150%)
Rezultat „real” 100.000.000
Bilanț la momentul 2
Disponibilități 1.500.000.000
Total activ 1.500.000.000
Capital social 1.125.000.000
(500.000.000 * (1,5)2
Rezultatul indexat al exercițiului 1 150.000.000
(100.000.000 * 1,5)
Rezultatul exercițiului 2 225.000.000
Total pasiv 1.500.000.000
Aprecierea generală a metodelor combinate:
Avantaje:
– oferă cea mai bună bază de comparație, deoarece aceste metode prezintă în structura documentelor de sinteză atât elemente în unități de măsură privind sfârșitul anului cât și în costuri de înlocuire;
– conținutul informațional al documentelor de sinteză este bogat, deoarece sunt cuprinse atât câștigurile din deținere ajustate pentru a ține cont de inflație (câștiguri „reale”) cât și rezultatul implicat de elementele monetare (acest din urmă element nu apare în cazul metodelor bazate pe evaluare);
– determinarea rezultatului este un compromis fericit între teoreticieni și practicieni: teoreticienii pot propune diferite variante de lucru, dar practicienii sunt chemați să aprecieze care dintre informațiile obținute sunt relevante.
Limite:
– presupun calcule complexe ceea ce generează costuri ridicate cu obținerea informațiilor generate de aplicarea acestor metode, fiind necesară luarea în considerare a raportului „cost-avantaje”;
– ajustările efectuate sunt accesibile numai specialiștilor, ceea ce face ca aceste metode să nu aibă rezultatul scontat;
– nu s-au degajat, cel puțin până în prezent, criterii pentru aprecierea superiorității conceptuale a metodelor combinate.
Comparația cu alte texte și practici europene
În Statele Unite, problemele puse de o metodă afectată de inflație nu sunt abordate decât în contextul conversiunii documentelor, întocmite pe baza unei astfel de metode. Norma FAS 52 consideră că o monedă afectată de inflație nu poate să fie considerată ca o deviză funcțională. Ca atare situațiile financiare întocmite în moneda unei economii hiperinflaționiste trebuie să fie convertite, mai întâi în moneda funcțională prin utilizarea metodei temporale, după care moneda funcțională este convertită în moneda de consolidare, pe baza metodei cursului de închidere. Prin utilizarea acestui procedeu se ajunge, în fapt, la o reevaluare a situațiilor financiare în cauză.
Cât privește Directivele europene acestea nu conțin nici o dispoziție care să implice preluarea situațiilor financiare întocmite în baza unei monede afectate de inflație.
În cazul Franței, Planul contabil general oferă două posibilități pentru conversiunea situațiilor financiare ale întreprinderilor situate în țările cu o inflație mare:
fie conversiunea directă a acestor conturi, pe baza metodei temporale;
fie corectarea conturilor, mai întâi pe baza unui indice care să reflecte variațiile generale ale prețurilor, după care conversiunea acestora, pe baza cursului de închidere.
Conversiunea situațiilor financiare ale filialelor situate în țările hiperinflaționiste nu vizează toate întreprinderile. Ca atare informarea furnizată variază în mod considerabil de la o societate la alta.
Prelucrarea cel mai des practicată este reevaluarea activelor nemonetare.
=== cap.5 ===
CAPITOLUL 5
Procedura de retratare a situațiilor financiare în conformitate cu
standardul IAS 29
Aplicarea IAS 29 presupune retratarea situațiilor financiare, inclusiv a situațiilor fluxurilor de numerar, în termenii puterii de cumpărare de la data bilanțului. Acest lucru necesită aplicarea atât a unei serii de proceduri, în diferite etape, cât și a raționamentului profesional. Aplicarea consecventă a procedurilor este mult mai importantă decât acuratețea absolută a rezultatelor.
Exprimarea situațiilor financiare în unitatea de măsură în vigoare la data bilanțului furnizează o serie de avantaje:
– ea oferă informații comparabile în timp, utile managerilor, acționarilor și altor utilizatori, pentru fundamentarea menținerii capitalurilor sau definirea tendințelor de evoluție a performanțelor ;
– ea permite managerilor să ia decizii mai obiective privind investițiile de capital, atunci când informația contabilă este mai relevantă ;
– documentele de sinteză devin mai utile investitorilor internaționali și altor utilizatori, prin comparațiile cu alte întreprinderi din același domeniu de activitate.
Efectele retratării situațiilor financiare depind de magnitudinea inflației și de compoziția activelor și datoriilor întreprinderii.
Pe scurt, procedurile de retratare constau în :
selectarea unui indice general al prețurilor ;
separarea elementelor monetare și a celor nemonetare;
retratarea elementelor nemonetare;
retratarea contului de profit și pierdere;
calcularea și verificarea câștigului și pierderii din poziția monetară;
întocmirea situațiilor fluxurilor de numerar luând în considerare efectele inflației;
retratarea sumelor comparative.
1. Selectarea indicelui general al prețurilor
IAS 29 impune utilizarea unui indice general al prețurilor care să reflecte modificările puterii de cumpărare. Majoritatea Guvernelor emit periodic indici ai prețurilor pe diverse sectoare.
Standardul nu indică utilizarea unui indice specific. Pe de altă parte, este preferabil ca toate entitățile care raportează în moneda aceleiași economii să utilizeze același indice.
Indicatorii cei mai relevanți ai modificării nivelului general al prețurilor sunt indicii prețurilor de consum și indicii prețurilor en gross. În anumite țări, din cauza diferențelor privind aplicabilitatea și a ponderii diferite a elementelor care îi compun, cei doi indici vor indica rate puțin diferite ale inflației pe termen scurt. Pe termen lung, totuși, cei doi indici vor indica aproximativ aceeași rată a inflației.
Cala mai importante caracteristici ale unui indice general al prețurilor sunt:
scară largă de referință, precum includerea majorității bunurilor și serviciilor produse în respectiva economie, cu scopul de a reflecta diversele fluctuații de preț;
reflectarea cu precizie a modificărilor de preț;
existența indicilor de preț din anii anteriori precum și a celor aferenți anului curent ;
actualizarea regulată, de preferat lunară;
consecvența, uniformitatea și continuitatea.
După selectarea indicelui, trebuie calculați factorii de conversie pe baza indicelui general al prețurilor, în scopul retratării valorii exprimate pe baza costului istoric la puterea de cumpărare curentă.
Exemplu :
În decembrie 20X0 a fost achiziționat un mijloc fix la prețul de 200 milioane unități monetare. Costul retratat al mijlocului fix la 31 decembrie 20X2, determinat prin determinarea factorilor de conversie de mai jos, este 200*4,114=822,8 milioane unități monetare, curente la 31 decembrie 20X2.
2. Separarea elementelor monetare și a celor nemonetare
Standardul impune retratarea tuturor sumelor din bilanțul contabil care nu sunt exprimate în termenii unității de măsură de la data bilanțului contabil. Elementele monetare nu trebuie retratate, având în vedere că reprezintă sume de încasat sau de plată. De accea, elementele monetare sunt exprimate deja la puterea de cumpărare curentă.
Pentru a aplica standardul, toate elementele bilanțiere trebuie separate în elemente monetare și nemonetare. Majoritatea elementelor bilanțiere sunt simplu clasificabile fie monetare, fie nemonetare. În cazuri mai puțin clare, stabilirea caracterului monetar sau nemonetar al unei componente depinde de caracteristicile acesteia. De exemplu, provizionul pt creanțe incerte este considerat monetar, deoarece creanțele reprezintă elemente monetare. Provizionul pentru stocuri uzate moral este însă nemonetar, deoarece stocurile reprezintă elemente nemonetare.
Exemple de elemente monetare:
– în categoria activelor : numerar și depozite la bănci, titluri de creanță, creanțe comerciale, bilete la ordin de încasat, alte creanțe.
– în categoria datoriilor : datorii comerciale, cheltuieli preliminate și alte datorii, impozite pe venit și impozite cu reținere la sursă, împrumuturi, bilete la ordin de plată.
Activele și pasivele, altele decât cele elementele monetare sunt denumite elemente nemonetare. Odată vărsate sau constituite, toate elementele capitalurilor proprii devin nemonetare.
Exemple de elemente nemonetare:
– în actegoria activelor : cheltuieli anticipate, avansuri plătite pentru achiziții – stocuri, titluri de participare, participații în companii asociate, imobilizări corporale, imobilizări necorporale, impozit amânat de încasat.
– în categoria datoriilor : avansuri încasate din vânzări, venituri amânate (de exemplu împrumuturi nerambursabile- subvențiile), impozit amânat de plată, capitaluri proprii.
3. Retratarea elementelor nemonetare
Activele și pasivele (datoriile) nemonetare, inclusiv capitalurile proprii, sunt retratate în termeni unității de măsură curente la data bilanțului contabil, prin aplicarea indicelui general al prețurilor la data tranzacției în urma căreia au apărut, pâna la data bilanțului contabil.
Atunci când, prin retratare, valoarea contabilă a activelor depășește valoarea realizabilă netă sau dacă activele nemonetare sunt înregistrate la valoarea justă, apar anumite probleme specifice.
4. Contul de profit și pierdere
Contul de profit și pierdere întocmit pe baza costurilor istorice prezintă, în general, veniturile și costurile curente la data la care tranzaccțiile în cauză au avut loc. IAS 29 prevede ca toate elementele din contul de profit și pierdere să fie exprimate în funcție de unitatea de măsură curentă la data bilanțului contabil. Prin urmare, toate sumele trebuie retratate prin aplicarea modificării indicelui general al prețurilor de la datele la care elementele de venit și cheltuieli au fost înregistrate și până la data bilanțului contabil.
Contul de profit și pierdere este retratat de regulă lunar.
Elementele din contul de profit și pierdere, cum ar fi veniturile și cheltuielile cu dobânzile, precum și deferențele de conversie aferente sumelor investite sau împrumutate, sunt asociate de asemenea poziției monetare nete. Aceste elemente sunt ajustate la inflație și, împreună cu câștigurile sau pierderile din poziția monetară, sunt recunoscute în contul de profit și pierdere ca poziții separate, în secțiunea din contul de profit și pierdere, alta decât cea referitoare la rezultatele din activitatea de bază. Aceste elemente pot fi subtotalizate în cadrul secțiunii ca venituri și cheltuieli de finanțare.
5. Calcularea câștigurilor sau pierderilor din poziția monetară
Unul dintre cele două obiective principale ale IAS 29 este de a determina și contabiliza câștigurile sau pierderile financiare care apar din deținerea unor active sau pasive monetare în perioada de raportare (câștigurile sau pierderile din poziția monetară).
Câștigurile sau pierderile din poziția monetară sunt calculate pe baza poziției monetare a entității. Poziția monetară poate fi derivată din următoarea ecuație de bază:
= +
Prin urmare :
– = – +
Toate activele și pasivele monetare (poziția monetară netă) deținute pe parcursul exercițiului sunt incluse în situațiile financiare fie ca active și pasive nemonetare înregistrate în contul de profit și pierdere, dacă au fost realizate. Câștigurile sau pierderile din poziția monetară pot fi calculate prin retratarea elementelor nemonetare (inclusiv a contului de profit și pierdere, care face parte din capitalurile proprii), în termenii puterii de cumpărare de la data bilanțului și comparând valorile retratate cu valorile istorice sau, în cazul în care la începutul exercițiului au existat solduri, cu valorile istorice retratate în termenii puterii de cumpărare de la începutul exercițiului.
De asemenea, este teoretic posibil să se calculeze câștigurile sau pierderile din poziția monetară netă zilnică a entității. Efortul implicat de un asemenea calcul ar fi totuși prohibitiv. Se poate obține o aproximare a câștigurilor și a pierderilor din poziția monetară, pe baza pozițiilor monetare medii aferente perioadei, sub forma unui test de rezonabilitate a câștigurilor și pierderilor din poziția monetară rezultate din retratarea activelor și pasivelor nemonetare.
6. Situația fluxurilor de numerar
IAS 29 prevede ca toate elementele din situația fluxurilor de numerar să fie exprimate în unitatea de măsura curentă la data bilanțului contabil. Prin urmare, toate elementele din situația fluxurilor de numerar vor fi retratate prin aplicarea factorilor de conversie relevanți la data la care tranzacția a avut loc. IAS 29 nu conține reglementări detaliate cu privire la aceste aspecte complexe. Totuși, urmărind obiectivele IAS 29 și IAS 7 se poate realiza o prezentare adecvată.
Acest lucru presupune prezentări separate ale efectului inflației asupra secțiunilor din situația fluxurilor de numerar aferente activității de bază, de investiții și de finanțare și chiar asupra numerarului și echivalentelor de numerar.
7. Retratarea sumelor comparative
Cifrele comparative ale anului anterior sunt retratate în puterea de cumpărare curentă la sfârșitul celei mai recente perioade de raportare. Dacă situațiile financiare ale exercițiului anterior au fost deja întocmite conform IAS 29, factorul de conversie pentru anul curent va fi aplicat situațiilor financiare din exercițiul anterior.
Prezentarea informațiilor
Entitățile trebuie să descrie în cadrul notei referitoare la politicile contabile metodologia utilizată în aplicarea IAS 29. În conformitate cu IAS 29, trebuie menționate în mod specific următoarele informații :
faptul că situațiile financiare și sumele comparative ale exrcițiilor anterioare au fost retratate în funcție de modificările puterii de cumpărare generale a monedei de raportare și ca urmare, sunt prezentate în funcție de unitatea de măsură curentă la data bilanțului contabil ;
sursa și nivelul indicelui general al prețurilor la data bilanțului contabil și modificările indicelui în perioada curentă și perioada anterioară ;
deși nu aste prevăzută de standard, prezentarea ratei cumulate a inflației pe o perioadă de trei ani, valabilă la data bilanțului pentru fiecare an, este de asemenea utilă.
Economii care încetează să mai fie hiperinflaționiste
Când o economie încetează să mai fie hiperinflaționistă, iar o entitate întrerupe întocmirea și prezentarea situațiilor financiare în conformitate cu IAS 29, acesta va trebui să trateze valorile exprimate în unitatea de măsură curentă de la sfârșitul perioadei anterioare de raportare, ca bază pentru valorile contabile din situațiile financiare următoare. Practic, entitatea va continua să utilizeze sumele retratate ca bază pentru costul istoric al elementelor nemonetare din bilanțul contabil.
Entitățile care întocmesc conturi conform IAS pentru prima oară într+o economie care nu mai este hiperinflaționistă nu trebuie să facă o ajustare cumulativă a elementelor nemonetare din bilanțul contabil. Toate ajustările elementelor nemonetare vor fi trecute pe rezultate reportate. Deși în această situație IAS 29 nu mai este aplicabil, o entitate poate, dacă dorește, să ofere informații suplimentare cu referire la efectele modificărilor de preț, conform prevederilor IAS 15.
Sinteza retratării situațiilor financiare
În sinteză, aplicarea normei IAS 29 presupune:
Retratarea bilanțului
Obiectivul retratărilor este de a exprima toate posturile bilanțiere în unitatea de măsură în vigoare la data la care închiderii exercițiului.
Elementele monetare nu sunt retratate, deoarece ele sunt deja exprimate în unitatea de măsură la data bilanțului.
Elementele nemonetare evaluate la costul istoric figurează la costul lor de achiziție sau de producție, din care se deduc, dacă este cazul, amortizările practicate până la data bilanțului. Valoarea lor este exprimată în unitattea de măsură în vigoare, în momentul intrării acestora în întreprindere. Ele trebuie să fie retratate prin aplicarea unui indice reprezentativ al creșterii prețurilor, după această dată.
Elementele nemonetare evaluate la valoarea justă cuprind:
imobilizările care au făcut obiectul unei reevaluări ;
imobilizările și stocurile evaluate la valoarea lor realizabilă netă sau la valoarea lor de piață.
Aceste elemente trebuie să fie corectate prin aplicarea unui indice reprezentativ al creșterii prețurilor, de la data ultimei lor evaluări. Atunci când această dată coincide cu data bilanțului, nu mai este necesară nici o retratare.
Printre acestea se numără mijloacele fixe reevaluate de către un evaluator independent conform IAS 16, titlurile de plasament evaluate la valoarea justă conform IAS 38 și investițiile în terenuri și clădiri evidențiate la valoarea justă pe baza modelului valorii stipulat de IAS 40. Costurile istorice trebuie retratate pentru a obține câștigul sau pierderea din poziția monetară corespunzătoare. Valoarea contabilă retratată trebuie comparată ulterior cu valorile « curente », iar diferența, dacă există, trebuie înregistrată corespunzător în contul de profit și pierdere sau capitalurile proprii în conformitate cu IAS corespunzător.
Valoarea realizabilă netă a unui activ poate fi mai mică decât valoarea retratată a acestuia. Aplicarea regulii obișnuite a « valorii celei mai mici dintre cost și valoarea de piață » va duce astfel la reducerea valorii retratate până la valoarea realizabilă netă a respectivului activ în situațiile financiare retratate, chiar dacă nu a fost necesară nici o reducere a activelor în situațiile financiare întocmite pe baza costului istoric.
Cheltuieli anticipate
se întocmește analiza pe vechimi a cheltuielilor anticipate.
se retrateaza cheltuielile anticipate de la data plăților la data bilanțului contabil.
Titluri de plasament
Conform IAS 39, titlurile de participație clasificate fie ca titluri păstrate în vederea tranzacționării, fie ca titluri disponibile pentru vânzare sunt înregistrate la valoarea justă în bilanțul contabil. Câștigurile și pierderile din titlurile de participație clasificate ca titluri păstrate în vederea tranzacționării sunt înregistrate imediat în contul de profit și pierdere, în timp ce câștigurile și pierderile din titlurile disponibile pentru vânzare sunt recunoscute, pe baza unei politici contabile care odată adoptată nu mai poate fi modificată, fie în capitalurile proprii, fie în contul de profit și pierdere. Câștigurile și pierderile din valoarea justă înregistrate în capitalurile proprii sunt evidențiate ulterior în contul de profit și pierdere în momentul vânzării sau deprecierii acestora. Tratamentul conform IAS 29 prevede retratarea costului istoric al titlurilor de participație. Diferența între valoarea justă a titlurilor de participație și costul istoric retratat al acestora reprezintă câștigul sau pierderea din valoarea justă.
Avansuri plătite în vederea unor achiziții
se obține lista avansurilor plătite verificând dacă, acolo unde acest lucru este aplicabil, avansurile specifice relevante au fost deja compensate cu datoriile.
în cazul avansurilor plătite în vederea achizițiilor viitoare de stocuri și mijloace fixe, se întocmește lista pe vechimi a avansurilor, inclusiv sumele și datele de plată.
se retratează avansurile în conformitate cu lista pe vechimi de la datele de plată la data bilanțului contabil.
în momentul primirii stocurilor sau a mijloacelor fixe, valoarea contabilă retratată a avansului trebuie adăugată la valoarea retratată a costului activului.
Stocuri
Materii prime
se obțin costurile istorice și datele de achiziție ale materiilor prime. În cazul în care nu se poate obține o listă detaliată a stocurilor pe vechimi, se poate estima vechimea medie a componenței (sub rezerva unor considerații referitoare la gradul de semnificație) pe baza vitezei de rotație a stocurilor.
dacă se folosește metoda FIFO sau metoda costului mediu, se retratează stocurile de materii prime pe baza vechimii elemetelor componente aferente folosind modificarea indicelui general al prețurilor pe perioada cuprinsă între datele de achiziție și data bilanțului contabil.
dacă se lucrează pe o medie anuală, se retratează materiile prime folosind modificarea medie anuală a indicelui general al prețurilor.
Produse finite / semifabricate
se întocmește lista pe vechimi a produselor finite și semifabricate.
se elimină cheltuiala istorică cu amortizarea imobilizărilor corporale inclusă în costul bunurilor semifabricate, deoarece aceasta va fi înlocuită cu amortizarea retratată.
dacă se folosește metoda FIFO sau metoda costului mediu, se retratează soldul de semifabricate, pe baza vechimii elementelor de cost incluse în stocuri. În cazul în care se folosește metoda costurilor medii anuale, retratarea se face pe baza creșterii medii anuale a indicelui general al prețurilor.
după finalizarea retratării conform celor de mai sus, se include din nou în valoarea elementelor stocurilor amortizarea aferentă calculată pe baza soldurilor retratate de imobilizări corporale.
după retratarea stocurilor, se analizează pentru a stabili dacă este necesară crearea de provizioane pentru valoarea realizabilă netă.
Se pune problema dacă metoda costului în cazul stocurilor (de exemplu, LIFO, FIFO sau metode costului ponderat) influențează în vreun fel retratarea conform IAS 29. În principiu, metoda costului nu ar trebui să influențeze în nici un fel valoarea retratată finală a stocurilor dacă nu există modificări în termeni reali ale prețurilor. De exemplu, atât conform metodei FIFO cât și LIFO, costul istoric al stocurilor este retratat la puterea de cumpărare de la sfârșitul anului. În practică, este probabil să se obțină rezultate ușor diferite deoarece este posibil ca modificarea costului stocurilor să nu fie identică cu cea a indicelui general al prețurilor.
În cazul în care stocurile sunt vândute sau oferite cu titlu gratuit, valoarea contabilă, atât a stocurilor, cât și a provizioanelor aferente trebuie ajustată la inflație până la data vânzării sau oferirii acestora cu titlu gratuit.
Participații în societăți asociate
se obțin costurile istorice și datele de achiziție ale participațiilor, în funcție de data de achiziție și de costul de achiziție.
se retratează soldul participațiilor folosind creșterea indicelui general al prețurilor de la data de achiziție până la data bilanțului contabil.
Se compară soldul de participații retratat cu valoarea de piață și se ajustează, dacă este necesar, soldul de participații pe baza valorii celei mai mici dintre costul retratat și valoarea de piață.
Dacă subsidiara din străinătate își desfăsoară activitatea într-o economie care nu este caracterizată prin hiperinflație, contul de profit și pierdere trebuie convertit pe baza cursurilor de schimb istorice (în practică pot fi folosite cursurile de schimb medii). Elementele contului de profit și pierdere trebuie ulterior retratate, conform IAS 29, de la data tranzacției (care va coincide cu data folosită pentru conversia valutei străine în cea locală hiperinflaționistă). Aceasta va facilita eliminarea tuturor tranzacțiilor între entitățile din cadrul grupului deoarece acestea vor fi înregistrate folosind aceeași bază contabilă și, ca urmare, vor fi comparabile.
Bilanțul trebuie convertit în moneda hiperinflaționistă folosind metode cursului de închidere. Participarea investitorului în activele nete ale subsidiarei la începutul anului (calculată pe baza metodei punerii în ehivalență) trebuie actualizată cu indicele inflației anului curent. Diferența între perticipația grupului în activele nete de închidere și respectiv soldul de deschidere și câștigurile aferente perioadei, ambele ajustate cu inflația după cum se descie mai sus, trebuie înregistrată în capitalurile proprii ca ajustate de conversie.
Imobilizări corporale și amortizarea cumulată
se obțin costurile istorice precum și datele de achiziție ale imobilizărilor corporale. Retratarea trebuie efectuată pe baza datei de achiziție inițială a activului și nu a datei de punere în funcțiune.
în cazul în care există, se elimină din situațiile financiare istorice IAS toate reevaluările producției în curs, ale imobilizărilor corporale și ale amortizărilor cumulate aferente care nu sunt conforme cu cerințele IAS 16.
se retratează costul inițial de achiziție al imobilizărilor corporale de la data achiziționării fiecărui activ pâna la data bilanțului contabil, folosind indicele general al prețurilor.
se calculează cheltuiala cu amortizarea aferentă perioadei pe baza valorii retratate a imobilizărilor corporale. De asemenea, amortizarea cumulată de deschidere este calculată pe baza valorii retratate a imobilizărilor corporale.
în cazul ieșirilor, se identifică data inițială a achiziției precum și costul istoric. Se calculează și se scade ulterior valoarea retratată a imobilizărilor corporale care au ieșit precum și amortizarea cumulată aferentă.
cheltuielile cu amortizarea istorică incluse în cheltuielile administrative generale, cheltuielile din perioadele de întrerupere a operațiunilor, costul bunurilor vândute și soldurile stocurilor trebuie înlocuite cu cheltuiala cu amortizarea calculată pe baza valorii retratate a soldurilor de imobilizări corporale.
se obțin costurile istorice precum și datele de achiziție ale elementelor care compun soldul producției în curs și se retratează soldurile prin aplicarea indicilor de la data tranzacției și până la data bilanțului. În cazurile în care producția în curs este ulterior transferată în mijloace fixe, ajustarea la inflație aferentă trebuie și aceasta transferată.
în cazul în care entitatea imobilizează dobânda conform IAS 23, partea din costurile imobilizate ale datoriei care compensează inflația din aceeași perioadă trebuie înregistrată ca o cheltuială în perioada în care s-au înregistrat respectivele costuri.
în cazul în care entitatea imobilizează pierderile din diferențele de curs în conformitate cu tratamentul contabil alternativ permis de IAS 21, aceste pierderi din diferențe de curs trebuie înregistrate (conform IAS 29) ca o cheltuială în perioada în care apar.
în primul caz în care se adoptă tratamentul alternativ de evaluare permis în IAS 16, costul istoric al mijloacelor fixe trebuie retratat în conformitate cu IAS 29 pentru a obține în contul de profit și pierdere câștigul sau pierderea corectă din poziția monetară netă. Valoarea contabilă va fi ulterior inlocuită cu valoarea estimată, diferența fiind tratată conform IAS 16 și IAS 39 sau IAS 16 și IAS 40.
se evaluează deprecierea activelor conform IAS 36 dacă este cazul.
Producția în curs trebuie retratată de la data la care a fost efectuată plata. Un activ sau proiect aferent producției în curs trebuie retratat în cadrul oroducției în curs. În momentul imobilizării, ajustarea la inflație aferentă trebuie transferată la mijloace fixe și adaugată la baza de cost a elementului transferat. În cazurile în care o entitate adoptă pentru prima oară IAS 29, cu toate că și în anii precedenți economia entității care raportează s-a caracterizat prin hiperinflație, este important să aibă în vedere efectul inflației asupra imobilizărilor corporale înregistrate anterior în producția în curs.
Imobilizările necorporale
Imobilizările necorporale, inclusiv fondul comercial, se retratează pentru a reflecta efectele inflației în același fel ca imobilizările corporale.
Avansurile primite
se obține lista avansurilor primite asigurându-vă că, acolo unde acest lucru este aplicabil, avansurile specifice relevante au fost compensate, eventual cu creanțele aferente.
se întocmește lista pe vechimi a avansurilor primite.
se retratează avansurile în funcție de vechime și de creșterea indicelui general al prețurilor de la data încasării până la data bilanțului contabil.
în momentul în care are loc vânzarea, avansurile primite retratate trebuie adăugate la valoarea vânzărilor.
Venituri amânate (de exemplu, împrumuturi nerambursabile)
se obține lista pe vechimi a veniturilor amânate în funcție de data la care au fost primite.
Se retratează valoarea inițială a veniturilor amânate încasate, de la data tranzacției până la data bilanțului contabil.
Se calculează amortizaea cumulată și amortizarea aferentă perioadei curente pe baza soldului retratat al venitului amânat.
Se înlocuiește amortizarea istorică creditată în contul de profit și pierdere cu amortizarea calculată pe baza venitului amânat retratat.
Se pune problema dacă provizioanele pentru datorii și cheltuieli sunt elemete monetare sau nemonetare. De exemplu, trebuie sau nu înregistrat un câștig ca rezultat al menținerii provizioanelor ? Provizioanele pentru datorii și cheltuieli pot fi monetare, dar influențate de inflație, sau nemonetare. Clasificarea acestora depinde de natura obligației care le generează. În cazul în care obligațiile aferente garanțiilor sunt limitate la o sumă inițială stabilită, provizionul pentru gaanție este monetar. Dacă obligația întreprinderii este specificată ca o reparație sau o obligație de înlocuire a elementului aflat în garanție, datoria este nemonetară.
Retratarea capitalurilor proprii
La începutul primului exercițiu financiar de aplicare a IAS 29, componentele capitalurilor proprii din bilanțul contabil de deschidere, exclusiv rezultatul reportat, sunt retratate prin aplicarea indicelui general al prețurilor de la datele la carea au apărut respectivele componente și până la data bilanțului contabil. Orice surplus din reevaluare care a apărut în exercițiile financiare anterioare este eliminat. Rezultatul reportat retratat reprezintă cifra obținută pe baza tuturor celorlalte sume retratate și care echilibrează bilanțul contabil retratat de deschidere.
La sfârșitul primei perioade precum și în perioadele ulterioare, toate componentele capitalurilor proprii sunt retratate prin aplicarea indicelui general al prețurilor de la începutul perioadei sau de la datele la care au apărut respectivele elemente. Această retratare face parte din calculul câștigului sau pierderii din poziția monetară.
Orice surplus din reevaluarea statutară (care nu este conform cu IAS 16) rezultat în exercițiile financiare ulterioare este eliminat în măsura în care se elimină și valoarea activelor respective reevaluate.
Profitul net retratat al exercițiului curent este adăugat la soldul rezultatului reportat de deschidere retratat.
În scopul întocmirii situației modificărilor survenite în capitalurile proprii, dividendele plătite pe parcursul unui exercițiu financiar trebuie retratate prin aplicarea unui indice general al prețurilor de la data la care s-a stabilit dreptul acționarilor de a încasa plata până la data bilanțului contabil.
Toate componentele capitalurilor proprii trebuie retratate, cu anumite excepții referitoare la rezervele din reevaluare. Rezervele legale și extraordinare au devenit, în general, parte a rezultatului reportat în conturile IAS. Aceste rezerve nu sunt abordate în vederea retratării. Prezentarea rezervelor statutare istorice în notele anexe ale situațiilor financiare se poate dovedi utilă pentru utilizatorii situațiilor financiare.
Majorările de capital trebuie retratate de la data contribuției. Dacă o asemenea majorare a fost reprezentată de o contribuție nemonetară (cum ar fi o contribuție în imobilizări corporale), valoarea de piață a activului trebuie folosită ca fiind costul istoric.
Foarte adesea, reglementările statutare din țările a căror economie este hiperinflaționistă permit societăților să crească valoarea contabilă a mijloacelor fixe pe baza unor reguli prescrise, crescând corespunzător și capitalurile proprii – prin rezerva de reevaluare. În general, aceste ajustări de reevaluare statutară nu sunt conforme cu IAS 16, „Imobilizări corporale”, și ar trebui eliminate din conturile IAS.
În cazul în care reevaluarea a fost realizată la sfârșitul anului conform IAS 16, rezerva de reevaluare va rezulta din diferența între valorile istorice retratate în conformitate cu IAS 29 și sumele reevaluate conform IAS 16. Nu va fi necesar să se retrateze, pentru a reflecta efectele inflației, rezerva de reevaluare, deoarece va fi exprimată deja în puterea de cumpărare de la sfârșitul anului. În exercițiile financiare ulterioare, rezerva de reevaluare va fi retratată pentru a reflecta efectele inflației.
Dividendele de plată reprezintă o obligație monetară care va aduce societății un caștig din poziția monetară. Ca urmare, valoarea dividendelor trebuie exclusă din rezultatul reportat la data la care dividendele devin obligații de plată.
Tratamentul capitalului vărsat depinde de următoarele două situații: acționarul este obligat prin lege să plătească capitalul sau angajamentul constituie doar o promisiune de plată. În cazul în care acționarul nu are nici o obligație legală privind vărsarea acestui capital, nu va fi înregistrată nici o creanță în contabilitatea entității. Capitalul nevărsat și angajamentul aferent vor fi prezentate în note la valorile istorice care reprezintă sumele pe care societate se așteaptă să le primească. Aceasta nu influențează în nici un fel câștigul sau pierderea din poziția monetară, deoarece societatea nu are nici o creanță executabilă.
Totuși, în cazul în care majorarea de capital reprezintă o obligație legală și este aprobată de Adunarea Generală, societatea va înregistra o creanță asupra acționarilor împreună cu o majorare corespunzătoare de capital (neplata capitalului social va fi specificată în note). Capitalul social va fi retratat pentru a evidenția toate variațiile ulterioare ale inflației care duc la înregistrarea unei pierderi monetare în contul de profit și pierdere ca urmare a deținerii creanței.
2. Retratarea contului de profit și pierdere
Toate elementele contului de profit și pierdere trebuie retratate prin aplicarea modificării indicelui general al prețurilor de la datele înregistrării inițiale a elementelor de venituri și cheltuieli și până la data bilanțului. IAS 29 stipulează că nu există nici o excepție de la această regulă
Elemente al contul de profit și pierdere, precum veniturile din dobânzi, cheltuielile privind dobânzile, diferențele de curs referitoare la fondurile investite sau împrumutate, sunt asociate poziției monetare nete. Aceste elemente sunt ajustate pentru a ține cont de inflație și împreună cu câștigul sau pierderea monetară sunt prezentate în linii separate, sub elementele în afara exploatării ale contul de profit și pierdere. Astfel de elemente pot fi totalizate ca venituri sau cheltuieli financiare.
În cazul în care variația inflației este relativ lineară pe parcursul exercițiului financiar, majoritatea societăților vor retrata elementele din contul de profit și pierdere pe baza mediei lunare, presupunând că toate tranzacțiile au loc uniform pe parcursul perioadei.
Elementele din contul de profit și pierdere trebuie retratate de la data tranzacției. Totuși, nu este practic în general să se retrateze respectivele elemente de la data tranzacției și, ca urmare, pot fi folosiți, ca aproximări, indici medii. Utilizarea acestora este însă condiționată de frecvența tranzacțiilor (cu alte cuvinte se presupune că vânzările se vor produce uniform pe parcursul perioadei) precum și de o evoluție uniformă a inflației în respectiva perioadă. Dacă tranzacțiile din contul de profit și pierdere au avut loc constant pe parcursul perioadei, fără fluctuații periodice, iar inflația a fost relativ lineară pe parcursul perioadei, poate fi folosit pentru retratare indicele mediu anual. În termeni practici, aceasta nu se întâmplă niciodată, iar utilizarea indicilor lunari este mai adecvată. În continuare sunt descrise procedurile detaliate de retratare a contul de profit și pierdere.
Venituri
Se obține analiza lunară a veniturilor.
Se retratează fiecare lună pe baza modificării indicilor din luna respectivă până la data bilanțului contabil.
Costul producției vândute
Se obține analiza lunară a elementelor incluse în costurile de producție lunare.
Se retratează toate elementele costurilor de producție, cu excepția amortizării și a materiilor prime, de la luna înregistrării costurilor până la data bilanțului.
Se calculează valoarea materiilor prime folosite în procesul de producție prin reconcilierea valorii retratate a materiilor prime de deschidere cu soldurile de materii prime de deschidere.
Se calculează amortizarea aferentă costurilor de producție pe baza valorii retratate a imobilizărilor și se înlocuiește amortizarea istorică cu această amortizare retratată.
Se retratează valoarea de deschidere și de închidere a produselor finite și semifabricate.
Costul retratat al producției vândute este obținut prin adăugarea la achiziții și la alte costuri de producție retratate de la data înregistrării costului, a soldului retratat de produse finite și scăderea soldului retratat de produse finite și semifabricate de închidere. Soldul retratat de produse finite și semifabricate de deschidere se obține prin:
retratarea sumelor în funcție de puterea de cumpărare de la data bilanțului contabil anterior,
ajustarea la inflație a costului retratat al sumelor de deschidere pe baza calculului mai sus menționat și folosind factorul de conversie corespunzător întregului an.
Amortizarea imobilizărilor și recunoașterea în contul de profit și pierdere a cheltuielilor înregistrate în avans și a veniturilor înregistrate în avans (împrumuturi nerambursabile)
Amortizarea imobilizărilor corporale și a imobilizărilor necorporale și recunoașterea în contul de profit și pierdere a cheltuielilor înregistrate în avans și a cheltuielilor înregistrate în avans se calculează pe baza valorii retratate a soldului de active și/sau pasive.
Alte elemente incluse în contul de profit și pierdere
se obține analiza lunară a tuturor acestor elemente.
Se retratează toate elementele aferente fiecărei luni în funcție de creșterea indicelui general al prețurilor din luna sau trimestrul corespunzător până la data bilanțului.
Anumite elemente nemonetare incluse în bilanțul contabil de deschidere pot fi recunoscute în contul de profit și pierdere al perioadei, de exemplu, stocurile și imobilizările corporale cesionate. În acest caz, retratarea trebuie efectuată luând în considerare diferența de retratare acumulată când elementul era înregistrat în bilanțul contabil.
Creanțe îndoielnice
În momentul în care un debitor este considerat îndoielnic se creează imediat un provizion corespunzător. Provizionul este un element monetar deoarece elementul pentru care a fost creat este monetar. Ca urmare, din crearea acestui provizion va rezulta un câștig din poziția monetară (care de fapt compensează pierderea din poziția monetară rezultată din respectiva creanță ). Cheltuiala cu creanțele este actualizată la inflație de la data creării provizionului
Pentru a asigura punctarea contul de provizioane, toate elementele trebuie exprimate în funcție de unitatea de măsură de la data bilanțului contabil. Diferența dintre soldul de deschidere retratat, cheltuiala retratată aferentă perioadei (netă de toate stornările de provizioane retratate) și soldul de închidere reprezintă un câștig din poziția monetară.
Impozit pe venit
Impozitul curent
Se obțin informații referitoare la impozitul lunar sau trimestrial calculat pe baza venitului impozabil lunar sau trimestrial al societății. Se retratează lunar sau trimestrial cheltuielile lunare sau trimestriale cu impozitul, în termenii puterii de cumpărare de la data bilanțului contabil, folosind creșterea indicelui general al prețurilor de la respectiva lună sau trimestru la data bilanțului.
Impozitul amânat
Se calculează cheltuiala/venitul din impozitul amânat precum și impozitul amânat de plată/de încasat luând în considerare ajutările făcute dacă este cazul) conturilor statutare pentru a obține situațiile financiare IAS. Se iau în considerare doar ajustările care vor avea un efect fiscal în viitor.
Se calculează impozitul amânat luând în considerare diferențele temporare rezultate din retratarea activelor și pasivelor nemonetare. Conform IAS 12 (revizuit), impozitul amânat se calculează pe baza tuturor diferențelor temporare rezultate din retratarea activelor și pasivelor nemonetare.
Deoarece soldul de închidere al impozitului amânat este calculat ca fiind diferența între baza de impozitare și situațiile financiare ajustate la conform IAS 29 (adică în termenii unității de măsură de la data bilanțului contabil), nu este necesar să se actualizeze la inflație soldul de închidere al impozitului amânat. Diferența între soldul de deschidere al impozitului amânat, exprimat în termenii puterii de cumpărare de la sfârșitul anului, și soldul de închidere al impozitului amânat reprezintă cheltuiala sau venitul din impozitul amânat aferent exercițiului curent.
Câștig/pierdere din poziția monetară
Câștigul sau pierderea din poziția monetară netă rezultă din deținerea unor active și pasive monetare și se raportează ca element separat în contul de profit și pierdere retratat. Câștigul sau pierderea din poziția monetară rezultă din retratarea bilanțului contabil de închidere (mai puțin actualizările la inflație ale bilanțului contabil de deschidere în termenii puterii de cumpărare de la sfârșitul anului anterior) și a elementelor contului de profit și pierdere.
Este posibil să fie necesar ca suma obținută să fie compensată cu diferențele de indexare din contul de profit și pierdere a acestor elemente monetare care sunt legate de indicele inflației și, ca urmare, nu sunt expuse riscului inflaționist sau obținerii de beneficii, cum ar fi câștigurile sau pierderile din poziția monetară.
3. Câștigul sau pierderea referitor/referitoare la poziția monetară netă
Un obiectiv de mare importanță în aplicarea IAS 29 este calculul și testul de rezonabilitate ale câștigurilor sau pierderilor din poziția monetară. Inflația generează un câștig sau o pierdere privind poziția monetară netă a întreprinderii, altfel spus, din diferența între activele sale monetare și datoriile sale.
Dacă această diferență este pozitivă (activele monetare sunt mai mari decât datoriile), creșterea prețurilor presupune o pierdere, deoarece scăderea puterii de cumpărare a activelor este mai mare decât diminuarea angajamentelor întreprinderii. În situația inversă, dacă datoriile sunt mai mari decât activele monetare, rezultă un câștig, deoarece scăderea valorii activelor monetare este mai mult decât compensată de diminuarea „de facto” a datoriilor întreprinderii.
Diferența (poziția monetară netă) constată în bilanțul de deschidere al primului exercițiu de aplicare a normei IAS 29 este înscrisă în capitalurile proprii.
Dimpotrivă, câștigurile și pierderile ulterioare, constatate din situația monetară netă, sunt considerate venituri sau cheltuieli ale exercițiului în cursul căruia aceste sunt identificate.
Câștigurile sau pierderile din poziția monetară pot fi estimate prin aplicarea variației indicelui general al prețurilor la media ponderată dintre activele și pasivele monetare. Pentru efectuarea acestui calcul poate fi folosită media ponderată a poziției monetare la sfârșitul anului. Totuși este posibil să apară o diferență mare între câștigurile sau pierderile din poziția monetară din contul de profit și pierdere și estimarea calculată prin testul de rezonabilitate, în cazul în care poziția monetară nu a fost relativ constantă pe parcursul anului. Prin urmare, dacă poziția monetară se modifică semnificativ, testul de rezonabilitate a câștigurilor sau pierderilor din poziția monetară poate fi obținut cu mai bună acuratețe prin utilizarea poziției monetare medii ponderate trimestriale sau lunare.
Fluxurile de numerar
Întocmirea situațiilor fluxurilor de numerar conform IAS 29 prezintă caracteristici speciale. Întregul set de informații trebuie prezentat în termenii puterii de cumpărare curente, dar utilizatorii situațiilor financiare trebuie să poată urmări evoluția fluxurilor de numerar între bilanțul contabil retratat și contul de profit și pierdere retratat. Cele mai multe societăți utilizează metoda indirectă.
Situația fluxurilor de numerar întocmită pentru o societate care operează într-un mediu hiperinflaționist este caracterizată prin trei elemente specifice:
venitul net înainte de impozitare este ajustat cu câștigurile sau pierderile din poziția monetară netă aferente perioadei,
efectul inflației asupra activității de exploatare, de finanțare și de investiții este prezentat separat,
pierderea monetară din numerar și din echivalentele de numerar este prezentată separat.
Etapele procedurii de retratare
Procedura de retratare a situațiilor financiare, în conformitate cu norma IAS 29, presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) Retratarea bilanțului de deschidere al primului exercițiu de aplicare a normei IAS 29. Regulile de retratare expuse anterior precizează, printre altele, că mărimea câștigului sau a pierderii referitor/referitoare la poziția monetară netă, afectează capitalurile proprii.
Conform cerințelor OMF 94/20 februarie 2001, diferențele constatate din retratare sunt înregistrate prin contul 1051 „Rezerve din reevaluare aferente bilanțului de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflație”.
b) Retratarea bilanțului de închidere. Regulile de retratare expuse anterior precizează, printre altele, că mărimea câștigului sau a pierderii referitor/referitoare la poziția monetară netă, afectează rezultatul exercițiului.
Conform cerințelor OMF 94/20 februarie 2001, diferențele constatate din retratare sunt înregistrate prin contul 688 „Cheltuieli din ajustare la inflație” și 788 „Venituri din ajustare la inflație”.
c) Retratarea contului de profit și pierdere. Pe lângă regulile de retratare expuse anterior, trebuie precizat că în structura cheltuielilor și veniturilor sunt prezentate și soldurile canturilor 688 și 788, obținute din înregistrarea diferențelor constatate din retratarea diferitelor rubrici de venituri și cheltuieli.
După retratarea și înscrierea soldurilor conturilor 688 și 788, se calculează rezultatul exercițiului înaintea câștigului sau pierderii referitor/referitoare la poziția monetară netă. Câștigul sau pierderea referitor/referitoare la poziția monetară netă, se calculează ca diferență între rezultatul exercițiului determinat în bilanțul de închidere retratat și rezultatul exercițiului înaintea câștigului sau pierderii. Această formă de determinare a câștigului sau pierderii referitor/referitoare la poziția monetară netă este una sintetică, aplicabilă din motive legate de simplificarea calculelor.
d) Retratarea bilanțului de deschidere, pentru asigurarea comparabilității sale cu bilanțul de închidere retratat. În această retratare se va ține cont de indicele de creștere a prețurilor, la nivelul exercițiului curent.
=== cap.6 ===
CAPITOLUL 6
Mode monografic al retratării situațiilor financiare prin aplicarea
normei IAS 29 „Informarea financiară în economiile hiperinflaționiste”
Se cunosc următoarele informații privind societatea FOREST S.A.:
Contul de profit și pierdere la 31.12.2002
mii lei
Informații suplimentare :
Societatea s-a înființat la sfârșitul exercițiului 2000 ;
Bilanțul la 31.12.2001 este prezentat după repartizarea rezultatului ;
Materialele consumabile la 31.12.2001 au fost cumpărate pe 1.12.2001 ;
Mărfurile existente la sfârșitul lui 2001 au fost achiziționate pe 1.05.2001 ;
Materialele consumabile existente la 31.12.2002 au fost cumpărate la 1.01.2002 ;
Mărfurile eistente la 31.12.2002 au fost achiziționate la 1.06.2002 ;
Cheltuielile în avans existente la 31.12.2001 au fost efectuate la 01.10.2001 ;
Cheltuielile în avans existente la 31.12.2002 au fost efectuate la 01.12.2002 ;
Cheltuielile cu amortizarea înregistrate în 2002 au fost aferente :
Imobilizărilor necorporale : 5.890 ;
Instalației tehnice achiziționate la 1.01.2001 : 178.060 ;
Clădirii achiziționate la 1.08.2001 : 14.328 ;
Mijlocului de transport achiziționat la 01.01.2001 : 7.765 ;
Utilajului achiziționat la 01.01.2002 : 7.342 ;
Mobilierului achiziționat la 1.02.2002 : 2.623 ;
Indicele general al prețurilor de consum a evoluat astfel :
Indicele mediu pentru operațiile realizate în 2002 este (210 + 140)/2=175.
Retratarea elementelor din bilanțul de deschidere
– imobilizări necorporale achiziționate la 01.10.2002: (19.113*140/130 – 19.113) = 1.470
– amortizarea aferentă imobilizărilor necorporale achiziționate la 01.01.2001: 4.993*140/130 – 4.993 = 384
– instalație tehnică achiziționată la 01.01.2001: 931.425*140/100 – 931.425 = 372.570
– amortizarea aferentă instalației tehnice achiziționate la 01.01.2001: 198.073*140/100 – 198.073= 79.229
– mijloc de transport achiziționat la 01.01.2001: 77.960*140/100 – 77.960 = 31.184
– amortizarea aferentă mijlocului de transport: 7.818*140/100 – 7.818 = 3.127
– clădire achiziționată la 01.05.2001: 143.282*140/115 – 143.282 = 31.148
– amortizarea aferentă clădirii: 9.552*140/115 – 9.552 = 3.821
– materiale consumabile: 24.981*140/130 – 24.981 = 1.922
– stoc de mărfuri: 5.476.796*140/115 – 5.476.796 = 1.190.608
– cheltuieli în avans:109.017*140/130 – 109.017 = 8.386
– capital social: 2.000*140/100 – 2.000 = 800
– rezervele sunt constituite la 31.12.2001 si nu mai trebuie retratate
– câștigul din elemente monetare (rezerva din ajustarea la inflație în primul an) este soldul contului 1051 „Rezerve din reevaluare aferente bilanțului de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflație”: 1.549.927.
În urma acestor retratări bilanțul de deschidere al exercițiului 2001 se va prezenta astfel:
Retratarea elementelor din bilanțul de inchidere
– imobilizări necorporale achiziționate la 01.10.2002: (19.113*210/130 – 20.583) = 10.292
– amortizarea aferentă imobilizărilor necorporale achiziționate la 01.01.2001: 10.833*210/130 – 5.377 – 5840 = 384
– instalație tehnică achiziționată la 01.01.2001: 931.425*210/100 – 1.303.995 = 651.998
– amortizarea aferentă instalației tehnice achiziționate la 01.01.2001: 376.133*210/100 – 277.302 – 178.060 = 334.517
– mijloc de transport achiziționat la 01.01.2001: 77.960*210/100 – 109.144 = 54.572
– amortizarea aferentă mijlocului de transport: 15.583*210/100 – 10.945 – 7.765 = 14.014
– clădire achiziționată la 01.05.2001: 143.282*210/115 – 261.645 = 87.215
– amortizarea aferentă clădirii: 23.880*210/115 – 13.373 – 14.328 = 15.906
– utilaj achiziționat la 01.01.2002: 49.018*210/140 = 73.527
– amortizare aferentă utilajului achiziționat la 01.01.2002: 7.342*210/140 = 11.013
– mobilier achiziționat la 01.02.2002: 13.115*210/150 – 13.115 = 5.302
– amortizarea aferentă mobilierului achiziționat la 01.02.2002: 2.623*210/150 – 2.623= 1.049
– materiale consumabile: 19.901*210/150 – 19.901 = 7.960
– stoc de mărfuri: 5.777.191*210/200 – 5.777.191 = 288.860
– cheltuieli în avans: 36.457*210/200 – 36.457 = 1.823
– capital social: 2.000*210/100 – 2.800 = 1.400
– rezerve : 400*210/140 – 400 = 200
– rezerva din ajustarea la inflație în primul an: 1.549.927*210/140 – 1.549.927 = 774.964
– rezultatul exercițiului se calculează prin diferență ; prin compararea rezultatului din bilanț cu valoarea obținută prin retratarea veniturilor și cheltuielilor din contul de profit și pierdere se determină câștigul sau pierderea din elemente monetare.
Retratarea elementelor din contul de profit și pierdere
Notă : vom utiliza un indice mediu de creștere a prețurilor în anul 2002.
– venituri din vânzarea mărfurilor : 81.940.214*210/175 – 81.940.214 = 16.388.043
– cheltuieli cu materiile prime și materialele consumabile : 895.415*210/175 – 895.415 = 179.083
– alte cheltuieli materiale : 28.586*210/175 =- 28.586 = 5.717
– alte cheltuieli din afară (cu energia și apa) : 40.628*210/175 – 40.628 = 8.126
– cheltuieli privind mărfurile : 76.328.077*210/175 – 76.328.124 = 15.265.615
– cheltuieli cu personalul : 1.035.124*210/175 – 1.035.124 = 207.025
– cheltuieli de exploatare privind amortizarea : 404.597 – 215.958 = 224.639
Notă : Cheltuielile de exploatare privind amortizarea exprimate în putere de cumpărare :
pentru imobilizările necorporale constituite la 01.10.2001 : 5.890*210/130 = 9.515
pentru instalația tehnică achiziționată la 01.01.2001 : 178.060*210/100 = 373.926
pentru clădirea achiziționată la 01.05.2001 : 14.328*210/115 = 26.164
pentru mijlocul de transport achiziționat la 01.01.2001 : 7.765*210/100 = 16.307
pentru utilajul achiziționat la 01.01.2002 : 7.342*210/140 = 11.013
pentru mobilierul achiziționat la 01.02.2002 : 2.623*210/150 = 3.672
Total………………………………………………………….440.597
– alte cheltuieli de exploatare :3.714.883*210/175 – 3.714.883 = 742.977
– venituri din dobânzi : 6.969*210/175 – 6.969 = 1.394
– alte venituri financiare : 41*210/175 – 41 = 8
– cheltuieli cu dobânzile : 59.706*210/175 – 59.706 = 11.941
– alte cheltuieli financiare : 110.918*210/175 – 110.918 = 22.184
– cheltuieli extraordinare : 393.392*210/175 – 393.392 = 78.678
Contul de profit și pierdere retratat la 31.12.2002 se prezintă astfel :
mii lei
Pentru a asigura comparabilitatea datelor, sumele corespondente pentru perioada de raportare precedentă trebuie exprimate în raport cu unitatea de măsură curentă la sfârșitul perioadei de raportare. Altfel spus, informațiile din bilanțul retratat la deschiderea exercițiului 2002 se vor ajusta cu creșterea generală a prețurilor în exercițiul 2002 (210/140).
=== cap.7 ===
CAPITOLUL 7
Probleme practice ale retratării situațiilor financiare pentru o întreprindere
care aplică pentru prima dată IAS – urile
Accelerarea procesului de privatizare, dezvoltarea pieței de capital, a economiei libere de piață, alături de globalizarea economiei, au impus dezvoltarea continuă a sistemului contabil românesc.
Având în vedere că una din prioritățile Guvernului României o reprezintă accelerarea procesului de atragere a investițiilor de capital, rolul sistemului de contabilitate, ca factor esențial în realizarea obiectivului propus, crește prin importanța calității informației contabile furnizate. Având la bază acest obiectiv, începând cu anul 2001, întreprinderile românești au fost structurate în două mari categorii, din punct de vedere al numărului mare de utilizatori ai informației contabile, și anume:
a) o primă categorie o reprezintă întreprinderile tranzacționate pe piața de capital, precum și celelalte întreprinderi naționale, regiile autonome, care au interesul să atragă resurse financiare pe calea investițiilor de capital, dar și a împrumuturilor interne și externe.
b) a doua categorie este reprezentată de întreprinderile mici și mijlocii, subordonate cerințelor unei game mai restrânse de utilizatori.
Implementarea contabilității de inflație în România ( în ansamblul aplicării Standardelor Internaționale de Contabilitate și a prevederilor Directivei a IV-a a CEE) vizează cu preponderență prima categorie de întreprinderi și este structurată în două mari etape vizate de normalizatorii români: etapa anilor 1999 – 2005 și cea a anilor ulteriori.
Etapa anilor 1999 – 2005
Reglementările contabile privitoare la aplicarea contabilității de inflație se aplică începând cu situațiile financiare ale anului 2001 de către întreprinderile cotate la Bursa de Valori București, unele regii autonome, companii și societăți naționale, precum și de unele categorii specifice de întreprinderi care operează pe piața de capital, conform listei publicate în O.M.F.P. nr. 94/2001.
Începând cu exercițiul financiar al anului 2000, întreprinderile vor putea, cu aprobarea Ministrului Finanțelor Publice, să opteze pentru aplicarea acestor reglementări înainte de data specificată, în funcție de modul de derulare a programului național de pregătire în domeniu.
Începând cu exercițiul financiar 2001, prezentele reglementări vor fi aplicate de întreprinderile care satisfac cel puțin două dintre criteriile menționate de articolul 2 din O.M.F.P.
nr. 94/2001. Criteriile respective vor fi determinate pe baza situațiilor financiare publicate pentru exercițiul financiar anterior și a ratei de schimb euro/leu la sfârșitul anului anterior.
Întreprinderile care intră sub incidența acestor reglementări pe baza criteriilor de mărime sau ca urmare a opțiunii lor, au obligația să asigure continuitatea aplicării acestor reglementari și auditarea situațiilor financiare conform reglementărilor naționale în domeniu.
Modalitatea de implementare a contabilității de inflație în România se realizează în doua etape, și anume:
a) prima etapă, denumită prima perioadă de aplicare, este reprezentată de ajustarea la inflație a bilanțului de deschidere a anului curent;
b) a doua etapă, denumită prima perioadă de aplicare efectivă, vizează ajustarea la inflație a situațiilor financiare ale anului curent.
Metodologia de implementare a contabilității de inflație în prima perioadă de aplicare
În primul an de aplicare, pe baza situațiilor financiare întocmite în conformitate cu Regulamentul de aplicare a Legii Contabilității nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr.704/1993, se va proceda la implementarea IAS 29. Aplicarea IAS 29 va fi precedată de aplicarea standardelor internaționale de contabilitate specifice fiecărei categorii de elemente prezentate în cadrul situațiilor financiare.
Pentru întreprinderile cuprinse în lista-anexă la O.M.F.P. nr. 94/2001, primul an de aplicare a contabilității de inflație va fi anul 2000. Astfel, bilanțul de deschidere al anului 2000 va reprezenta baza de implementare a contabilității de inflație. Pentru celelalte întreprinderi, reglementările cuprinse in Ordinul M.F.P. nr. 94/2001 vor fi aplicate cu începere din anul în care sunt satisfăcute cel puțin două dintre criteriile menționate la articolul 2 din actul normativ sus menționat.
În conformitate cu paragraful 49 din IAS 8 “Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale și modificări ale politicilor contabile”, ajustările la inflație efectuate asupra bilanțului contabil de deschidere vor fi reflectate ca o ajustare a soldului de deschidere a rezultatului reportat. IAS 29, în cadrul paragrafului 24, menționează că la începutul primei sale perioade de aplicare rezultatul reportat este supus ajustării la inflație, deoarece valoarea lui retratata derivă din toate celelalte valori ale bilanțului retratat. Asimilând ajustarea la inflație a elementelor nemonetare cu o reevaluare, în mod similar aplicării pentru prima oară a politicii de înregistrare a activelor la valoarea lor reevaluată conform IAS 16 “Contabilitatea imobilizărilor corporale“ și a IAS 25 “Contabilitatea investițiilor financiare”, normalizatorii români indică utilizarea contului 1051 “Diferențe din reevaluare aferente bilanțului de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflație”.
Ajustările la inflație aferente bilanțului de deschidere vor fi contabilizate de forma:
ajustarea elementelor nemonetare de activ
Elemente nemonetare de activ = 1051 “Diferențe din reevaluare
aferente bilanțului de deschidere aferente bilanțului de deschidere
– IAS 29 al primului an de aplicare a
ajustării la inflație”
În prima perioadă de aplicare a contabilității de inflație pot apărea cazuri în care costul de achiziție sau costul de producție al unui activ nu este cunoscut și nu există informații privind prețul sau cheltuielile necesare pentru determinarea lui sau cazul în care astfel de informații nu pot fi obținute fără cheltuieli sau întârzieri nejustificate. În aceste situații, costul de achiziție sau costul de producție va fi reprezentat de valoarea justă atribuită activului.
ajustarea elementelor nemonetare de pasiv
1051 “Diferențe din reevaluare = Elemente nemonetare de pasiv
aferente bilanțului de deschidere aferente bilanțului de deschidere
al primului an de aplicare a – IAS 29
ajustării la inflație”
Procedura de ajustare la inflație aferentă primului an de aplicare nu vizează decât ajustarea elementelor bilanțiere, elementele contului de profit și pierdere menținându-se înregistrate la valoarea lor în cost istoric. Implicit, rezultatul exercițiului financiar al anului anterior nu suferă modificări.
Având în vedere că IAS 29 solicită retratarea situațiilor financiare, principiul permanenței metodelor va fi respectat după primul an de aplicare. Schimbarea metodei, intervenită în primul an, și solicitată de O.M.F.P. nr. 94/2001 este impetuos necesară în vederea realizării unei imagini fidele a situațiilor financiare și pentru buna informare a investitorilor. În virtutea acestui principiu trebuie asigurată comparabilitatea informațiilor contabile. Pentru prima perioada de aplicare, situațiile financiare ajustate la inflație (în speță: bilanțul) nu vor conține informații comparative. Conform IAS 8 paragraful 49 “informațiile comparative trebuie recalculate în afară de cazul în care acest lucru este impracticabil”. În perioada în care IAS 29 se aplică pentru prima dată (alături de ansamblul standardelor) este dificil să se prevadă informații comparative. Prezentarea datelor comparative în anii ulteriori va fi realizată.
În urma ajustării elementelor nemonetare aferente bilanțului de deschidere, plusvalori ale acestora vor fi înregistrate în contabilitate. Observăm că permisivitatea atribuirii unor plusvalori elementelor patrimoniale poate fi exercitată în condițiile în care principiul prudenței guvernează cadrul conceptual al aplicării contabilității de inflație. Putem afirma că spiritul principiului prudenței a reușit să domine litera acestuia, și anume: de a nu prezenta o valoare mai mare a activului sau respectiv mai mică a pasivului, decât cea reală. Dacă până acum a fost respectată comparabilitatea cu principiul costului istoric, în condițiile aplicării IAS 29, valoarea ajustată a unui element patrimonial nu trebuie să depășească valoarea sa reală. În acest sens, IAS recomandă alegerea celei mai mici valori între valoarea rezultată în urma retratării și cea stabilită în urma unei evaluări independente.
Așa cum reiese din modalitatea practică de implementare a contabilității de inflație în România, în prima perioadă de aplicare a acesteia, bilanțul de deschidere al exercițiului financiar curent nu va fi egal cu bilanțul de închidere al exercițiului financiar anterior. Astfel, principiul intangibilității nu este respectat. Impus de Directiva a IV-a a Comunității Europene, în cadrul secțiunii 7, articolul 31, principiul intangibilității bilanțului de deschidere interzice imputarea directă a efectelor schimbărilor de metode sau ale corecțiilor de valoare asupra capitalurilor proprii cu care întreprinderea își începe un nou exercițiu financiar. Reglementările naționale, cu toate că prevăd respectarea principiului intangibilității, prevăd o excepție în aplicarea acestuia, și anume corecțiile impuse de aplicarea IAS 8. Astfel, soluțiile prevăzute de IAS 8 pentru aplicarea contabilității de inflație în România au fost agreate de normalizatorii români. Bilanțul de deschidere aferent primei perioade de aplicare a IAS 29 reprezintă punctul de plecare spre o raportare reală. Conchidem că, în condiții de hiperinflație, este preferabil a încălca un principiu al contabilității o singură dată în timp, decât să raportăm situații financiare întocmite în exclusivitate pe baza costului istoric. Sau am putea afirma că acesta este prețul care se plătește pentru o raportare corectă.
Rezultatele ajustării la inflație vor fi cuprinse în “Balanța finală la 31.12.2000”), balanță ce prezintă trei serii de egalități:
sold IAS la 31 decembrie 2000
ajustări IAS 29
sold IAS la 31 decembrie 2000.
Metodologia de implementare a contabilității de inflație în prima perioadă de aplicare efectivă
Dacă prima perioadă de aplicare a fost reprezentată de anul anterior celui curent, prima perioada de aplicare efectivă (denumită și anul doi de aplicare) vizează anul curent. Începând cu anul doi de aplicare (anul 2001 pentru întreprinderile cuprinse în lista-anexă la O.M.F.P. nr.94/2001), întreprinderile vor întocmi în cursul anului evidențe contabile pe baza costului istoric, dar în conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate. În acest sens, se va pleca de la soldurile finale ale primei perioade de aplicare, retratate conform IAS, cu excepția IAS 29.
Anul doi de aplicare reprezintă prima perioadă de aplicare efectivă a Standardelor Internaționale de Contabilitate și implicit a IAS 29. Ajustările la inflație se vor efectua doar la sfârșitul anului curent, asupra situațiilor financiare de închidere ale acestuia. Ajustările aferente anului curent vor avea ca punct de plecare soldurile finale ale primei perioade de aplicare, retratate conform IAS 29. Evidențele contabile ajustate la inflație vor reprezenta baza de întocmire a situațiilor financiare.
Contabilizarea ajustărilor la inflație efectuate asupra elementelor situațiilor financiare se realizează astfel:
– ajustarea la inflație a bilanțului
1. ajustarea elementelor nemonetare de activ
Elemente nemonetare = 788 “Venituri din ajustarea la
de activ – IAS 29 inflație”
2. ajustarea elementelor nemonetare de pasiv
688 “Cheltuieli din ajustarea = Elemente nemonetare
la inflație” de pasiv – IAS 29
ajustarea la inflație a contului de profit si pierdere
1. ajustarea conturilor de cheltuieli
6XX – Cheltuieli în funcție de natura lor = 788 – Venituri din ajustarea la inflație
2. ajustarea conturilor de venituri
688 – Cheltuieli din ajustarea la inflație = 7XX – Venituri în funcție de natura lor
În practică, ajustarea la inflație a elementelor contului de profit și pierdere ar trebui făcută prin aplicarea indicilor de inflație corespunzători asupra rulajelor lunare ale conturilor de venituri și cheltuieli.
Observăm că modificarea valorii contabile a elementelor supuse ajustării la inflație se contabilizează, conform recomandărilor Ministerului Finanțelor, în conturi analitice ale acestora, conturi ce conțin specificația “IAS 29”. Rațiunea creării analiticilor rezidă din necesitatea cunoașterii plusului valoric atribuit contului respectiv.
Ansamblul ajustărilor la inflație efectuate în prima perioadă de aplicare efectivă vor fi reflectate în “Balanța finala la 31 decembrie 2001”, balanță ce prezintă cinci serii de egalități, și anume:
sold IAS 29 la 31.12.2000
rulaje an
rulaje an IAS
ajustări IAS 29
sold IAS 29 la 31.12.2001.
Datele contabile cuprinse în Balanța finală la 31.12.2001 reprezintă baza de întocmire a situațiilor financiare. Prin urmare, la nivelul acestora, elementele patrimoniale și elementele contului de profit și pierdere vor cuprinde valori ajustate la inflație. În plus, la nivelul contului de profit si pierdere, conturile 688 și 788 vor fi reflectate după cum urmează:
Cuprinderea conturilor 688 și 788 în categoria elementelor financiare este determinată de faptul că ele reflectă impactul deprecierii puterii de cumpărare a monedei naționale asupra activelor și pasivelor monetare.
Etapa ulterioară anului 2005
Începând cu exercițiul financiar al anului 2005 rămân în afara prezentelor reglementări numai întreprinderile care, potrivit legislației la acea dată, se vor încadra în categoria societăților mici și mijlocii. Aceste întreprinderi vor aplica prevederile Legii Contabilității nr. 82/1991, republicată, și ale regulamentului de aplicare a acesteia.
Tratamentul contabil
IAS sunt din ce în ce mai cunoscute în mediul întreprinderii care primesc capital internațional din emisiuni de obligațiuni și acțiuni. Printre acestea se numără multe întreprinderi care își desfășoară activitatea pe piețe nou apărute, în contextul unor economii cu o dezvoltare rapidă, care pot constitui medii inflaționiste.
IAS 29 “Raportarea financiară în economii hiperinflaționiste” face parte integrantă și nu poate fi exclus din întregul set de standarde IAS. Acest standard impune fiecărei entități care raportează în moneda unei economii hiperinflaționiste să ia în considerare efectele inflației la întocmirea tuturor situațiilor financiare în conformitate cu IAS, prin utilizarea unei abordări pe baza puterii de cumpărare curente. Acest IAS va fi aplicat situațiilor financiare primare, inclusiv situațiilor financiare consolidate ale oricărei întreprinderi hiperinflaționiste.
Situațiile financiare înainte de aplicarea IAS 29 sunt întocmite fie la cost istoric, fie la cost curent. În funcție de acestea, retratarea se face astfel:
Situații financiare la cost istoric
Toate elementele nemonetare, inclusiv componentele contului de profit și pierdere, se retratează prin aplicarea indicelui general al prețurilor pentru perioada dintre data apariției elementului respectiv (sau data ultimei reevaluări) și data efectuării retratării.
Pentru efectuarea unei retratări corecte, se exclud din valoarea activelor toate diferențele de curs și dobânzile capitalizate anterior.
Valorile obținute prin retratare nu trebuie să difere semnificativ de valoarea justă a activelor respective. În cazul în care există diferențe majore, acestea trebuie eliminate.
Elementele monetare nu se retratează. Totuși, elementele monetare exprimate în valută sau cu posibilitate de indexare, se ajustează pe baza cursului de schimb în vigoare la data retratării sau prin metoda de indexare prevăzută contractual.
Situații finaciare la cost curent
Elementele înregistrate la cost curent nu se retratează, dat fiind că sunt deja exprimate în raport cu valoarea justă la data bilanțului. Celelalte elemente sunt retratate ca mai sus.
Trebuie precizat ca Ordinul Ministrului Finațelor Publice nr. 94/2001 menționează posibilitatea înlocuirii IAS 29 cu metode de reevaluare prevăzută de legislația în vigoare (H.G. nr. 403/2000). Prin acest tratament, imobilizările corporale vor fi exprimate la valoarea justă. În acest caz, celelalte elemente vor fi evaluate pe baza costului istoric. Societățile care aplică acest tratament vor obține opinii de audit cu rezerve, având în vedere că prin această metodă, Standardele Internaționale de Contabilitate nu vor fi respectate în totalitate.
Modalitatea practică de implementare
Prima perioadă de aplicare (retratare)
În primul an de aplicare se vor întocmi situații financiare în coformitate cu Regulamentul de aplicare a Legii Contabilității nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993. Aceste situații financiare vor fi retratate conform IAS 29, pentru a obține situații financiare conform Standardelor Internaționale de Contabilitate. Situațiile financiare retratate pentru prima perioadă de aplicare nu vor conține informații comparative.
Pentru societățile comerciale și companiile naționale cuprinse în lista anexă la Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 94/2001, primul an de aplicare este anul 2000 (prima retratare).
Având în vedere cele de mai sus, ajustările necesare vor fi contabilizate în conformitate cu IAS 8, prin intermediul contului 1051 “Rezerve din reevaluare aferente bilanțului de deschidere al primului an de aplicare a ajustării la inflație”.
Vor exista cazuri în care nu va fi posibilă identificarea ajustării inflaționiste necesare pentru perioadele anterioare. În acest caz, astfel de ajustări nu vor fi efectuate. Acest tratament este permis de IAS 8.
Prima perioadă de aplicare efectivă
Începând cu anul 2 de aplicare – anul 2001 pentru societățile cuprinse în lista-anexă la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001 – acestea vor întocmi în cursul anului evidențe contabile pe baza costului istoric, dar în conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate. În acest sens, se va pleca de la soldurile finale ale primei perioade de aplicare, retratate conform IAS, exclusiv IAS 29. Declarațiile fiscale se vor redacta pe baza acestor evidențe.
Anul 2 de aplicare reprezintă prima perioadă de aplicare efectivă a Standardelor Internaționale de Contabilitate. Numai la sfârșitul anului, se va face ajustarea la inflație pentru perioada curentă. În acest sens, se va pleca de la soldurile finale ale primei perioade de aplicare, retratate conform IAS 29. Evidențele contabile ajustate la inflație vor reprezenta baza de întocmire a situațiilor financiare.
Exemplu :
1. Capital social
Regularizări de efectuat la 31.12.2000
Se înregistrează ajustările la inflație aferente perioadei de până la 31.12.2000
1051 IAS 29 1012 IAS 29
“Rezerve din reevaluare aferente = “Capital subscris
bilanțului de deschidere al primului vărsat"
an de aplicare a ajustării la inflație”
1.2 înregistrarea diferențelor din ajustarea la inflație aferente primei perioade de aplicare efectivă
688 1012 IAS 29
“Cheltuieli din ajustarea la inflație” = “Capital subscris vărsat”
2. Prime de emisiune și rezerve
Regularizări de efectuat la 31.12.2000
Se înregistrează ajustările la inflație aferente perioadei de până la 31.12.2000
1051 IAS 29 = 106 IAS 29
„Rezerve din reevaluare aferente „Rezerve”
bilanțului de deschidere al primului
an de aplicare a ajustării la inflație”
Înregistrarea diferențelor din ajustarea la inflație aferente primei perioade de aplicare efectivă
688 = 106 IAS 29
„Cheltuieli din ajustarea la inflație” „Rezerve”
Rezultatul reportat
La începutul primei perioade de aplicare a IAS 29, rezultatul reportat nu se ajustează la inflație pentru perioadele precedente. Se consideră că rezultatul reportat retratat derivă din toate celelalte valori ale bilanțului retratat.
Deci retratarea se face numai pentru influențele inflaționiste ale perioadei curente.
3.1 Înregistrarea diferențelor din ajustarea la inflație aferente primei perioade de aplicare efectivă
pentru rezultatul reportat provenit din perioadele precedente
688 = 1171 IAS 29
„Cheltuieli din „Rezultatul reportat reprezentând
ajustarea la inflație” profitul nerepartizat, respectiv
pierderea nerecuperată”
pentru rezultatul reportat provenit din adoptarea pentru prima dată a IAS, mai puțin IAS 29
1172 IAS 29 = 788
„Rezultatul reportat provenit „Venituri din
din adaptarea pentru prima oară ajustarea la inflație”
a IAS, mai puțin IAS 29”
pentru rezultatul reportat provenit din corectarea erorilor fundamentale
688 = 1174 IAS 29
„Cheltuieli din ajustarea „Rezultatul reportat provenit
la inflație” din corectarea erorilor fundamentale
pentru rezultatul reportat provenit din surplusul realizat din reevaluare
688 = 1175 IAS 29
„Cheltuieli din ajustarea „Rezultatul reportat provenit
la inflație” din surplusul realizat din rezerve
din reevaluare”
Subvenții
Se înregistrează ajustarea la inflație aferentă perioadei până la 31.12.2000
1051 IAS 29 = 131 IAS 29
„Rezerve din reevaluare aferente „Subvenții pentru investiții”
bilanțului de deschidere al primului
an de aplicare a ajustării la inflație”
4.2 Înregistrarea diferențelor inflaționiste aferente primei perioade de aplicare efectivă
688 = 131 IAS 29
„Cheltuieli din ajustarea „Subvenții pentru investiții”
la inflație”
Provizioane
În general, provizioanele sunt constituite la valori curente la data bilanțului (de exemplu, provizioanele pentru ecologizare sau restructurare constituite anterior).
Totuși există cazuri în care provizioanele pentru elemente nemonetare ar trebui retratate, de exemplu, în cazul provizionului pentru deprecierea activelor preluat din anul precedent.
Provizioanele constituie pentru elemente monetare (exemplu: provizionul pentru deprecierea creanțelor) nu trebuie retratate, deoarece au natura unui element monetar.
5.1 Înregistrarea diferențelor inflaționiste aferente primei perioade de aplicare efectivă
688 391 IAS 29
“Cheltuieli din ajustarea la inflație” = “Provizioane pentru deprecierea
materiilor prime”
Imobilizări necorporale
Se înregistrează ajustarea la inflație aferentă perioadei de până la 31.12.2000
203 IAS 29 = 1051 IAS 29
„Cheltuieli de dezvoltare” „Rezerve din reevaluare aferente
bilanțului de deschidere al primului
an de aplicare a ajustării la inflație”
1051 IAS 29 = 280 IAS 29
„Rezerve din reevaluare aferente „Amortizări privind imobilizările
bilanțului de deschidere al primului necorporale”
an de aplicare a ajustării la inflație”
6.2 Înregistrarea diferențelor din ajustarea la inflație aferente primei perioade de aplicare efectivă a valorii brute a imobilizărilor necorporale și a amortizării acestora
203 IAS 29 = 788
„Cheltuieli de dezvoltare” „Venituri din ajustarea la
inflație”
688 = 280 IAS 29
“Cheltuieli din ajustarea la inflație” “Amortizări privind imobilizări
necorporale”
Imobilizări corporale
Se înregistrează ajustarea la inflație aferentă perioadei de până la 31.12.2002
213 IAS 29 = 1051 IAS 29
“Instalații tehnice, “Rezerve din reevaluare aferente bilanțului
mijloace de transport, de deschidere al primului an de aplicare
animale și plantații” a ajustării la inflație”
1051 IAS 29 = 281 IAS 29
“Rezerve din reevaluare aferente “Amortizări privind imobilizările
bilanțului de deschidere al primului an corporale”
de aplicare a ajustării la inflație”
2. Înregistrarea diferențelor din ajustările la inflație aferente primei perioade de aplicare efectivă a valorii brute imobilizărilor corporale și a amortizării acestora
213 IAS 29 = 788
“Instalații tehnice, mijloace de “Venituri din
transport, animale și plantații” ajustarea la inflație”
688 = 281 IAS 29
“Cheltuieli din ajustarea la inflație” “Amortizare privind imobilizările corporale”
Imobilizări în curs
Se înregistrează ajustarea la inflație aferentă perioadei de până la 31.12.2000
231 IAS 29 = 1051 IAS 29
“Imobilizări corporale în curs” “Rezerve din reevaluare aferente bilanțului de deschidere
al primului an de aplicare a ajustării la inflație”
2. Înregistrarea diferențelor din ajustarea la inflație aferentă primei perioade de aplicare efectivă:
231 IAS 29 = 788
“Imobilizări corporale în curs” “Venituri din ajustarea la inflație”
Titluri de participare
Pentru anii precedenți nu se retratează cu indicele de inflație valoarea titlurilor de participare, având în vedere că aceasta este la nivelul valorii de piață la acel moment.
1. Înregistrarea diferențelor din ajustarea la inflație aferente primei perioade de aplicare efectivă
261 IAS 29 = 788
“Titluri de participare deținute la “Venituri din ajustarea
filiale din cadrul grupului” la inflație”
10. Stocuri
1. Înregistrarea diferențelor din ajustare la inflație aferente primei perioade de aplicare efectivă
301 IAS 29 = 788
“Materii prime” “Venituri din ajustarea la inflație” 345 IAS 29 = 788
“Produse finite” “Venituri din ajustarea la inflație” 11. Cheltuieli si venituri
1. Înregistrarea diferențelor din ajustarea la inflație aferente primei perioade de aplicare efectivă
Diferențe aferente conturilor de cheltuieli
6XX IAS 29 = 788
“Cheltuieli în funcție de natura lor” “Venituri din ajustarea la inflație”
Diferențe aferente conturilor de venituri
688 = 7XX IAS 29
“Cheltuieli din ajustarea “Venituri în funcție de natura
la inflație” lor”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Raportari Financiare In Economia Hiperinflationiste Ias 29 (ID: 133296)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.